Sunteți pe pagina 1din 53

SINA COSMULESCU

PROTECŢIA MEDIULUI ÎN
AGROECOSISTEMELE POMICOLE

(SUPORT DE CURS)

1
CUPRINS

CAPITOLUL 1: CONCEPT, IMPORTANŢĂ ŞI STATEGIE ÎN PROTECŢIA MEDIULUI ÎN


HORTICULTURĂ
1.1. Istoric, importanţă …………………………………………………………………………………………3
1.2. Problematica mediului înconjurător :………………………………………………………………….3
1.3. Principiile horticulturii ecologice ……………………………………………………………………….4

CAPITOLUL 2 : AGROECOSISTEMELE POMICOLE – ELEMENTE STRUCTURALE ŞI FACTORI DE


INFLUENŢĂ
2.1. Elementele structurale ale agroecosistemului pomicol ……………………………………………5
2.1.1. Biotopul ……………………………………………………………………………………………………...5
2.1.2. Biocenoza …………………………………………………………………………………………………….6
2.2. Proprietăţile şi funcţiile agroecosistemului pomicol ………………………………………………6
2.3. Factorii ce influenţează agroecosistemele pomicole ………………………………………………..8

CAPITOLUL 3 : DEGRADAREA MEDIULUI ÎN AGROECOSISTEMELE POMICOLE ŞI MĂSURI DE


PROTECŢIE
3.1. Degradarea mediului în agroecosistemele pomicole ………………………………………………10
3.2. Măsuri de protecţie a mediului în agroecosistemele pomicole ………………………………..11

CAPITOLUL 4 : ZONAREA ŞI MICROZONAREA AGROECOLOGICĂ CORESPUNZĂTOARE


VALENŢEI ECOLOGICE A SORTIMENTULUI
4.1. Definiţie, importanţă …………………………………………………………………………………….12.
4.2. Factorii de influenţă ai zonării …………………………………………………………………………12

CAPITOLUL 5 : TEHNOLOGIILE INTENSIVE ŞI DEGRADAREA MEDIULUI


5.1. Fenomenul de oboseală al solului ……………………………………………………………………..15
5.2. Evoluţia solurilor sub influenţa tehnologiilor intensive ………………………………………….16
5.2.1. Compactarea secundară a terenurilor ………………………………………………………………..16
5.2.2. Accelerarea proceselor de eroziune …………………………………………………………………...16
5.2.3. Activarea fenomenelor de alunecare ………………………………………………………………….17
5.3. Aport sporit de pesticide şi fertilizanţi ………………………………………………………………..17

CAPITOLUL 6 : AMENAJAREA TERENURILOR ÎN VEDEREA ÎNFIINŢĂRII UNEI PLANTAŢII


POMICOLE ŞI PROBLEMATICA PROTECŢIEI MEDIULUI
6.1. Consideraţii privind amenajarea terenurilor pentru înfiinţarea plantaţiilor pomicole ………
………………………………………………………………………………………………………….19
6.1.1. Criterii de relief pentru alegerea terenurilor pentru înfiinţarea plantaţiilor pomicole ………
…………………………………………………………………………………………………………19
6.2. Eroziunea ca proces şi efectele ei secundare ……………………………………………………….20
6.3. Măsuri de prevenire şi combatere a eroziunii solului …………………………………………….20
6.3.1. Măsuri generale de combatere a eroziunii solului …………………………………………………21
6.3.2. Măsuri hidroameliorative pentru combaterea eroziunii solului ………………………………..21

2
CAPITOLUL 7 : ÎNTREŢINEREA SOLULUI ÎN PLANTAŢIILE POMICOLE ŞI PROBLEME DE
PROTECŢIE A MEDIULUI
7.1. Consideraţii generale privind lucrările solului în pomicultură …………………………………25
7.2. Lucrările solului în pomicultură şi impactul asupra mediului …………………………………25
7.2.1. Sisteme de întreţinere a solului în livezi ……………………………………………………………..25
7.2.2. Impactul lucrărilor asupra însuşirilor solului ………………………………………………………26

CAPITOLUL 8 : FERTILIZAREA ÎN POMICULTURĂ ŞI PROBLEMATICA PROTECŢIEI MEDIULUI


8.1. Noţiuni generale privind fertilitatea şi fertilizarea …………………………………………………28
8.2. Consideraţii generale privind fertilizarea în pomicultură ………………………………………..28
8.2.1. Particularităţile fertilizării în pomicultură ………………………………………………………….28
8.2.2. Tehnici de administrare a îngrăşămintelor …………………………………………………………29
8.3. Fertilizarea şi implicaţiile asupra mediului ………………………………………………………….30
8.4. Fertilizarea solului în agricultura ecologică …………………………………………………………31
8.4.1. Fertilizarea organică ………………………………………………………………………………………31
8.4.2. Fertilizarea minerală ……………………………………………………………………………………..32

CAPITOLUL 9 : IRIGAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE ŞI PROBLEMATICA PROTECŢIEI


MEDIULUI
9.1. Consideraţii generale privind irigarea ……………………………………………………………….34
9.2. Irigarea plantaţiilor pomicole ………………………………………………………………………….35
9.2.1. Metode de udare în livezi ……………………………………………………………………………….35
9.3. Influenţa irigaţiilor asupra solului ……………………………………………………………………36

CAPITOLUL 10 : POLUAREA CU PESTICIDE A AGROECOSISTEMELOR POMICOLE ŞI


PROTECŢIA MEDIULUI AMBIANT
10.1. Consideraţii privind poluarea mediului cu pesticide ……………………………………………..38
10.1.1.Efectele secundare (negative) ale utilizării pesticidelor ………………………………………….
38
10.2. Combaterea integrată în agroecosistemele pomicole şi limitarea poluării cu pesticide……40
10.3. Combaterea bolilor ………………………………………………………………………………………..40
10.3.1.Chemoterapia şi combaterea bolilor …………………………………………………………………..
40
10.3.1.1. Toxicologia şi implicaţiile pentru mediu ale utilizării chemoterapiei în combaterea
bolilor la plante ……………………………………………………………………………………..,.41
10.3.2.Mijloacele biologice de combatere a bolilor ………………………………………………………….
41
10.3.2.1. Mijloace preventive …………………………………………………………………………………..42
10.3.2.2. Mijloace biologice de combatere a bolilor ……………………………………………………….43
10.4. Combaterea dăunătorilor ……………………………………………………………………………….44
10.4.1.Combaterea chimică a dăunătorilor ………………………………………………………………….
44
10.4.1.1. Toxicitatea insecticidelor în combaterea dăunătorilor ……………………………………….44
10.4.2.Combaterea biologică a dăunătorilor …………………………………………………………………
45
10.4.2.1. Procedee biologice clasice de combatere a dăunătorilor …………………………………….45
10.4.2.2. Procedee biologice moderne de combatere a dăunătorilor ………………………………….47
10.5. Combaterea buruienilor ………………………………………………………………………………...48

3
10.5.1.Combaterea chimică a buruienilor ……………………………………………………………………
48
10.5.1.1. Efectele toxice ale folosirii erbicidelor asupra ecosistemelor ……………………………….48
10.5.2.Combaterea biologică a buruienilor …………………………………………………………………..
49

CAPITOLUL 11 : BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………………….51

CAPITOLUL 1

CONCEPT, IMPORTANŢĂ ŞI STRATEGIE ÎN PROTECŢIA


MEDIULUI ÎN HORTICULTURĂ

1.1. Istoric, importanţă


În prezent, protecţia mediului ambiant, conservarea ecosistemelor naturale, refacerea celor
degradate, constituie probleme importante cu care se confruntă omenirea.
Criza ecologică apărută este consecinţa directă a dezvoltării tehnico-ştiinţifice a omenirii.
Protejarea mediului înconjurător, impune 2 aspecte şi anume:
- protejarea factorilor de viaţă: aer, apă, sol, plante, animale, factori ce sunt degradaţi prin
poluarea tot mai accentuată ca urmare a activităţilor desfăşurate de om;
- protejarea resurselor naturale nerecuperabile şi epuizabile: solul, resursele minerale.
Agricultura este una dintre primele activităţi omeneşti care a introdus modificări
însemnate în natură. Ea îşi are începuturile aproximativ din mileniul al V-lea î. Hr, în câmpia
Mesopotamiei şi în estul bazinului mediteranean.
Era o agricultură primitivă efectuată cu săpăliga, semănăturile făcându-se în „cuiburi”, fie
prin desţelenirea pajiştilor, fie prin defrişarea pădurilor, fie prin incendieri de mici dimensiuni.
Foarte repede locul astfel cultivat îşi pierdea fertilitatea, vegetaţia invada prin tufişuri şi buruieni,
pământul era părăsit, defrişându-se un nou lot.
Sistemul era practicat şi în ţara noastră în neoliticul superior.
O adevărată revoluţie a tehnicii cultivării pământului a intervenit abia prin inventarea
plugului cu brăzdarul de fier (la noi în perioada dacică). Acest instrument a dus la creşterea
substanţială a suprafeţelor cultivate, uneori cu implicaţii majore asupra mediului.
Odată cu creşterea demografică nevoia de hrană s-a mărit şi va continua să se mărească,
agricultura fiind chemată să contribuie la rezolvarea problemelor ridicate de asigurarea hranei. Ca
urmare, dezechilibrele ecologice produse au o gravă repercusiune asupra mediului.

1.2. Problematica mediului înconjurător


Practicarea unor sisteme neraţionale de agricultură a determinat deteriorarea mediului
înconjurător, poluarea solului, reducerea fertilităţii lui, diminuarea productivităţii. Agricultura
convenţională reprezintă un sistem energo-intensiv din punct de vedere economic, cu potenţial de
dăunare asupra mediului înconjurător. Una din cele mai grave probleme o reprezintă eroziunea
solurilor.
Prin arătură, omul transformă solul în pământuri afânate în care se schimbă condiţiile de
stabilitate, aerisire, umezire, iar procesele biologice se află în derută totală. Solul devine astfel un

4
corp artificial în mediul natural având alt regim al influenţei apelor, alt regim al scurgerilor
superficiale, cu posibilităţi mult mai mari de evaporare, ori de înmagazinare a umidităţii, de
acumulare a substanţelor minerale, etc. de aceea, pe terenurile cultivate agricol, iar eroziunea
este mult mai activă (V:Tufescu, 1981).
Perturbarea echilibrului dinamic al solului are consecinţe importante pentru evoluţia
acestuia. Adăugarea unor săruri solubile în sol (prin îngrăşăminte minerale sau organice
necorespunzătoare), are ca urmare atacarea zestrei organice acumulate a solului şi acidificarea.
Folosirea neraţională a îngrăşămintelor minerale a dus de cele mai multe ori la poluarea
apelor freatice şi de suprafaţă cu nitraţi. De asemenea, folosirea pe scară largă a îngrăşămintelor
şi stimulatorilor de creştere a avut drept consecinţe colaterale proliferarea unor specii vegetale din
rândul buruienilor. Acestea la rândul lor au antrenat o sporire a erbicidelor.
Poluarea datorită erbicidelor se manifestă ca urmare a folosirii timp îndelungat a acestora.
Se observă în unele situaţii distrugerea structurii solului, o diminuarea progresivă a nivelului de
carbon organic în orizonturile superficiale ale solului, o înrăutăţire a capacităţii de schimb
cationic şi a puterii de reţinere a apei. Nu trebuie neglijat nici aspectul toxic asupra microflorei şi
microfaunei din sol (L.Dejeu şi colab., 1998).
Folosirea cu prioritate a metodelor chimice de combatere, a dăunătorilor şi bolilor ce
produc pierderi însemnate, în detrimentul metodelor biologice şi fizice, a condus la poluarea
chimică a solului şi a altor factori de mediu.
Utilizarea extensivă şi excesivă, adesea chiar necorespunzătoare a pesticidelor de sinteză,
constituie o principală sursă de poluare, cu riscuri serioase pentru sănătatea umană şi în plus a
condus la un nou neajuns ce compromite însăşi raţiunea utilizării lor şi anume apariţia şi
dezvoltarea unor specii de dăunători rezistenţi la pesticide. Tendinţa imediată a fost de a spori
dozele aplicate pentru a compensa scăderea eficacităţii pesticidelor (Marioara Ionescu şi colab.,
1994). Pesticidele reprezintă cea mai periculoasă sursă de impurificare a mediului, prin vastitatea
suprafeţelor pe care se folosesc şi toxicitatea lor (Al.Ionescu, 1991).
Chimizarea agriculturii a fost o formulă sinonimă cu progresul şi dezvoltarea, deoarece
chimizarea, mecanizarea, irigaţiile, procedeele agrotehnicii moderne, au contribuit la creşterea
substanţială a produselor agricole.
Însă există din ce în ce mai multe dovezi că utilizarea necorespunzătoare sau exagerată a
cestor tehnologii ameninţă câştigurile obţinute în sporirea productivităţii şi creează serioase
probleme prin poluarea resurselor şi a mediului.
Aplicarea necorespunzătoare şi exagerată a irigaţiilor poate duce la apariţia proceselor de
salinizare a solului, la băltirea şi scăderea fertilităţii.
Mecanizarea lucrărilor agricole a determinat apariţia fenomenelor de tasare , influenţând
negativ însuşirile fizice, chimice şi biologice ale solului.
Prin toate aceste intervenţii, în ecosistemele agricole, se modifică în permanenţă, mult mai
rapid decât în ecosistemele naturale, complexele relaţii de funcţionalitate a ecosistemelor
existente pe terenurile agricole .

1.3. Principiile agriculturii ecologice


Considerarea terenurilor agricole drept ecosisteme agricole permite ca agricultura să
capete apelative noi şi să constituie ceea ce numim agricultură ecologică (Al.Ionescu, 1991).
Agricultura ecologică se defineşte ca folosirea raţională a tuturor mijloacelor ştiinţifice
moderne, în relaţiile pe care le impunem ecosistemului artificial prin dirijarea fluxurilor de
energie, informaţie şi materie obţinând o productivitate maximă fără a deranja mediul
înconjurător.
Pentru o agricultură ecologică, necesităţile de luat în seamă sunt:
- creşterea randamentelor biologice, în special a fenomenului de fotosinteză şi utilizarea cu
randament crescut a energiei solare;
- menţinerea fertilităţii solului. Acţiunile vizate de agricultura ecologică au ca scop intensificarea
activităţii microbiologice a solului, menţinerea şi sporirea fertilităţii acestuia. În domeniul folosirii
îngrăşămintelor este necesară schimbarea dominaţiei actuale în favoarea îngrăşămintelor organice
şi a composturilor;
- gestiunea solurilor, a apei, controlul bolilor, dăunătorilor şi buruienilor trebuie tratate pornind
de la principiul ecologic al interrelaţiilor şi al balanţei energetice din ecosistem. Se impune, deci,
aplicarea principiilor protecţiei integrate şi anume: tratamentele chimice la nevoie împreună cu
aplicarea unor procedee fizice, biotehnice şi biologice;
- aplicarea prin alte metode ale mecanizării şi irigării;
- integrarea agriculturii în agroecosisteme intensive zonele durabile şi competitive.

5
Agricultura ecologică se poate practica la nivelul fiecărui ecosistem agricol cu întregul
arsenal de subtilităţi ştiinţifice, obţinând producţii mari, o fertilitate mai bună a solului, o calitate
ireproşabilă a produselor şi un mediu prosper ce înlătură noţiunile de poluare (Al Ionescu, 1991).

ÎNTREBĂRI DE CONTROL:

1. Care sunt problemele protecţiei mediului în agricultura convenţională?


2. Enumeraţi principiile agriculturii ecologice.

CAPITOLUL 2

AGROECOSISTEMELE POMICOLE – ELEMENTE STRUCTURALE ŞI FACTORI


DE INFLUENŢĂ
Un ecosistem este prin definiţie un sistem, adică un ansamblu de elemente care se găsesc
în interacţiune, formând un tot unitar ale cărui proprietăţi sunt superioare, sau calitativ altele,
decât suma caracteristicilor elementelor constitutive.
Conceptul de ecosistem, introdus de Tansley în 1935, imaginat şi prezentat sub numele de
microcosmos de către Forbes (1887) şi sub numele de holocenoză de către Friederichs (1930) se
defineşte ca „sistemul format din totalitatea fiinţelor (biocenoză) care locuiesc un anume mediu
abiotic omogen din punct de vedere topografic, climatic şi biochimic, numit biotop”.
Ecosistemele agricole se deosebesc de cele naturale prin principalii producători de
substanţe organică primară (plantele de cultură), prin compoziţia florei de buruieni şi a faunei şi
prin natura biotopului (a tipului de sol şi a microclimei).
Agroecosistemele constituie unitatea funcţională, amenajată şi exploatată în scopul
transformării energiei şi substanţei pentru obţinerea de produse biologice utile, superioare
cantitativ şi calitativ, în condiţii de profit.

2.1. Elementele structurale ale agroecosistemului pomicol.


Din punct de vedere ecologic, orice cultură fructiferă constituie un agroecosistem, adică o
unitate funcţională a biosferei de transformare a energiei şi substanţei, subordonată activităţii
economice a omului.
La orice ecosistem natural, agroecosistemul pomicol este alcătuit din biotop şi biocenoză.
2.1.1. Biotipul ( grec. bios = viaţă, topos = loc) este componentul anorganic, mediul abiotic
al ecosistemului şi cuprinde solul, lumina, căldura, apa, alternanţa dintre zi şi noapte, etc.. Deci,
într-o livadă, biotopul cuprinde toţi factorii climatici şi edafici.
Biotopul reprezintă partea abiotică a ecosistemelor, caracterizat printr-o omogenitate de
structură, topologie, climaterică şi biochimică şi de apartenenţă la o anumită unitate
administrativă.
Termenul de biotop (Dahl, 1908) indică mediul sau locul de viaţă al unei biocenoze.
Biotopul are rol de factor eliminator asupra biocenozei.
Factorii abiotici se pot grupa în : factori de existenţă, absolut necesari supravieţuirii
(lumină, apă, aer, etc.); factori de influenţă, ce intervin uneori fără a fi necesari existenţei
vieţuitoarelor (inundaţii, polei, etc.).

6
După modul cum acţionează, factorii abiotici pot fi direcţi, acţionând nemijlocit asupra
organismelor vii (oxigenul, etc.) şi indirecţi, care se manifestă prin modificarea modului de
intervenţie al altor factori (umiditate, vânt, etc.).
Lumina are un important rol ecologic, deoarece prin declanşarea fenomenului de
fotosinteză este cea care dă productivitate ecosistemelor. Prin durată, intensitate şi lumina sa de
undă are o funcţie informaţională şi una energetică, ambele cu roluri importante în interrelaţiile
populaţiilor din biocenoză şi bilanţul energetic de materie şi informaţie.
Cantitatea de precipitaţii primită, ca şi repartizarea precipitaţiilor de-a lungul unui an, au
importanţă deosebită asupra distribuţiei speciilor şi structurii ecosistemelor (Al. Ionescu şi colab.,
1989).
Factorii climatici influenţează în complex, între ei existând o interdependenţă strânsă;
intensitatea unuia poate mări exigenţele faţă de alt factor. Exemplu: în condiţii de temperatură
crescută, exigenţele plantelor faţă de apă sunt mai mari. De aceea, noţiunea de optim pentru un
anumit factor are o valoare relativă ce depinde de intensitatea tuturor celorlalţi factori.
Optimul variază în pomicultură chiar şi în timpul ciclului anual. În funcţie de această
variaţie, se pot determina anumite perioade critice, ce se caracterizează prin exigenţe mari faţă de
unul sau mai mulţi factori. Insuficienţa factorilor în perioada respectivă nu poate fi suplinită de
existenţa lor într-o altă perioadă din viaţa plantei.
Recolte mari de fructe şi de calitate se pot obţine acolo unde conjunctura factorilor se
înscrie în zona optimă corespunzătoare exigenţelor soiurilor. Acest deziderat se realizează mai ales
dacă planta este cultivată în locul de origine. Uneori, însă, factorii climatici diferă de la un an la
altul, chiar şi în zona de origine. De ceea, intervenţia pentru realizarea condiţiilor optime de
cultură este sarcina cultivatorului.
2.1.2. Biocenoza (grec. bios = viaţă, koinotes = comunitate) sau comunitatea de viaţă este
componentul organic al ecosistemului şi cuprinde populaţiile tuturor speciilor vegetale şi animale
existente într-un biotop, într-o epocă determinată, populaţii ce trăiesc în relaţii trofice şi
chorologice stabile.
Termenul de biocenoză a fost introdus pentru prima dată de Karl Mobius în 1877, care
definea biocenoza ca „o grupare de fiinţe vii, corespunzând prin poziţia sa, prin numărul de specii
şi de indivizi la anumite condiţii de mediu, grupare de fiinţe legate printr-o dependenţă reciprocă
şi care se menţin prin reproducere într-un anumit loc şi în mod permanent”.
Din punct de vedere sistemic, biocenoza este un sistem deschis, supraindividual, au
autoreglare proprie. După originea lor, biocenozele sunt : naturale, semiartificiale şi artificiale.
Biocenozele naturale sunt comunităţi biologice în care nu a intervenit omul. Biocenozele
semiartificiale cuprind comunităţi biologice în acre omul a intervenit profund, dar care mai
păstrează unele specii din biocenozele naturale. Exemplu: culturi agricole, bazine acvatice
amenajate, etc. biocenozele artificiale sunt constituite în întregime de om. După modul de viaţă,
biocenozele pot fi: terestre sau acvatice, iar după stadiul în care se află la un moment dat: tinere,
mature, senescente.
Populaţia este alcătuită din toţi indivizii aparţinând unei specii şi care ocupă un teritoriu
dat.
În agroecosisteme, omul modifică şi simplifică relaţiile trofice dintre populaţii, favorizând o
parte dinte producătorii autotrofi (planta cultivată) şi limitând consumatorii şi producătorii
autotrofi inutili omului (buruienele). Omul intervine şi în privinţa legăturilor chorologice, căutând
să asigure fiecărui individ spaţiul necesar în mod uniform (distanţe de plantare) şi având tendinţa
de a ocupa terenul cu o populaţie ce aparţine unui singur soi. Competiţia dintre populaţiile se
formează comunitatea şi chiar dintre indivizi, este în acest caz dirijată de om. Ca urmare,
conexiunile ce se instalează între componenţii biocenozei se caracterizează prin complexitate
redusă şi sunt relativ stabile. În acest caz, agroecosistemul este mai puţin stabil decât cel natural,
mai sensibil la acţiunea unor factori negativi şi poate fi menţinut numai prin lucrări culturale
datorate intervenţiilor omului.
În agroecosistemele pomicole, omul intervine în sensul uniformizării culturii, atât ca
vârstă cât şi în privinţa particularităţilor indivizilor ce o compun. Ca urmare, în competiţia
intraspecifică pentru factorii de vegetaţie, care creşte pe măsura sporirii populaţiei, se pot distinge
2 etape:
- diminuarea producţiei individuale fără reducerea producţiei /hectar,
- scăderea producţiei la hectar, datorită creşterii concurenţei din cadrul populaţiei, resursele
biotopului devenind insuficiente pentru numărul mare de indivizi, iar secreţiile radiculare
reciproce inhibante se fac simţite puternic.

2.2. Proprietăţile şi funcţiile agroecosistemului pomicol.

7
Particularităţile ecosistemelor agricole (pomicole) sunt grefate pe caracterele esenţiale ale
ecosistemelor naturale. Ele constau în integralitatea, autostabilizare, autoorganizare, ierarhizare,
finalitate.
Este prezent, de asemenea, caracterul informaţional; de exemplu: informaţia privind
existenţa fenomenelor de secetă se transmite prin soluţia solului şi prin aerul atmosferic. Reglarea
se efectuează de către om, dar există şi o autoreglarea paralel cu aceasta.
Este prezent şi caracterul istoric; bioproductivitatea ecosistemelor agricole are caracter
istoric: cunoscând istoricul solelor se poate estima potenţialul lor productiv (Al. Ionescu, 1991).
Integralitatea unui sistem reprezintă trăsăturile noi ale sistemului rezultate din
interacţiunea componentelor sale. Acesta prezintă însuşiri pe care nu le găsim în componentele
luate separat.
Pomii şi arbuştii fructiferi sunt compuse din 2 categorii de organe : aeriene, cele situate
deasupra nivelului solului şi subterane, cele situate în pământ. Şi unele şi altele au o alcătuire
specifică şi îndeplinesc anumite funcţii, dar împreună formează un organism viu, de sine stătător,
capabil să-şi asigure prin mijloace proprii existenţa şi să dea producţii pornind de la materia
minerală nevie. Organele aeriene captează din aer unele elemente şi energia solară, organele
subterane iau din sol altele, care fiind prelucrate împreună în interiorul plantei dau naştere la
substanţa organică fără de care viaţa nu ar exista.
Înmulţirea vegetativă practicată la scară largă în pomicultură este altoirea. Prin această
metodă, noii indivizi se obţin prin îmbinarea unor plante întregi (puieţi, marcote, butaşi) cu alte
plante întregi sau organe vegetative (muguri, lăstari, ramuri), de la 2 sau 3 indivizi cu însuşiri
biologice diferite, în vederea obţinerii unei singure plante capabile de viaţă independentă.
Planta cu rădăcini pe care se altoieşte poartă denumirea de portaltoi sau hipobiont şi din el
se formează sistemul radicular al plantei (când altoirea se face la colet) sau sistemul radicular şi
o parte din trunchi (când altoirea se face la nivelul coroanei). Planta sau porţiunea de plantă ce
se îmbină pe portaltoi poartă de numele de altoi sau epibiont şi aparţine soiului valoros ce trebuie
multiplicat.
Prin cuplarea portaltoiului (subsistem) cu altoiul (subsistem), rezultă un biosistem
integrat, un întreg organic ce nu se reduce la însumarea părţilor ci are proprietăţi noi generate de
interacţiunea lor. Biosistemul pomicol are de îndeplinit un anumit program genetic format dintr-o
anumită succesiune de creştere şi rodire.
Uneori, însă, factori perturbatori, aleatori ai mediului ambiant, se opun la îndeplinirea
acestui program. W. Cannon arată că organismele vii au proprietatea de a menţine într-un
echilibru dinamic constanta mediului intern indiferent de perturbaţiile mediului. Această
proprietate de păstrare a unei stări cu ea însăşi, este numită homeostazie (grecescul homoios =
asemănător, stasis = stare). După Soran (1981) se cunosc următoarele mecanisme homeostatice :
hidric, ionic şi termic.
Homeostazia (menţinerea între limite apropiate a constantelor biologice) se realizează cu
ajutorul mecanismului de autoreglare (feedback). În codul genetic există anumite gene reglatoare
implicate în funcţia de autoreglare, precum şi enzime reglatoare a sintezei proteinelor.
Mecanismul de feedback permite corectarea erorilor produse, intervenind asupra pomului
cu măsuri agrofitotehnice. Mecanismul de feedbefore (regalare înainte), însă, permite prevenirea
unor erori ce nu ar mai putea fi corectate. Autocontrolul menţine sistemul într-o stare relativ
stabilă, într-un anumit echilibru dinamic. Această stare aparent staţionară se realizează printr-un
aflux continuu de substanţă şi energie, căruia îi urmează (sau are loc concomitent), datorită
catabolismului, o eliberare de energie şi de materie.
În agroecosistemele pomicole, în vederea pregătirii pomilor pentru iarnă, spre sfârşitul
perioadei de vegetaţie, creşte conţinutul în substanţă uscată , amidon şi apă legată şi se observă o
capacitate mai mare a frunzelor şi ramurilor de reţinere a apei. Măsuri tehnologice de tip
preventiv (feedbefore) se pot considera efectuarea de tratamente fitosanitare preventive,
executarea de tăieri raţionale, etc.
Autostabilizarea (autoreglarea) la perturbaţiile mediului extern, variază în funcţie de specia
pomicolă, soi, portaltoi şi fenofază. Temperatura este unul din factorii de vegetaţie ce
condiţionează toate procesele de transformare şi circulaţie a substanţelor în organismul vegetal şi
mediul înconjurător al acestuia, precum asimilaţia, respiraţia, transpiraţia, parcurgerea
fenofazelor de creştere şi fructificare, începerea şi încetarea vegetaţiei, căderea frunzelor, mişcarea
apei în sol şi plantă, etc.
Mecanismul de autoreglare este mai fragil în cadrul fenofazei de înflorire, producţiile de
fructe fiind uneori compromise datorită accidentelor climatice din această perioadă.

8
Excesul de apă nu este suportat de marea majoritate a speciilor pomicole, dar cele mai
sensibile s-au dovedit a fi cireşul altoit pe cireş sau mahaleb, caisul altoit pe zarzăr şi piersicul
altoit pe migdal şi franc.
Lumina este factorul ce condiţionează viaţa plantelor verzi, fiind absolut necesară
declanşării procesului de asimilare a carbonului. Cerinţele faţă de lumină depind în primul rând
de specie, iar în cadrul speciei de informaţia ereditară a soiului, dar este condiţionată şi de alţi
factori, cum ar fi: vârsta, fenofază, tipul de livezi, etc. Pomii tineri, în perioada de creştere, cer mai
multă lumină decât în perioada de rodire, iar în funcţie de fenofază, în timpul creşterii intense a
lăstarilor şi maturării fructelor, cerinţele sunt mai mari decât în perioada dezmuguritului (Sonea,
1968).
Ierarhizarea. Există o ierarhie a sistemelor, o dispunere a lor în scară. Ierarhie înseamnă
şi integrarea unui sistem în câmpul de acţiune al altui sistem, realizarea unei corespondenţe
reciproce, a coadaptării şi contopirii funcţionale într-o organizare unitar-integrală (Schmal
Hausen, 1968).
În ecosistemele pomicole, ierarhizarea se regăseşte în arhitectura coroanei. Etajarea
naturală (cireş) sau artificială, obţinută prin conducerea sistemelor de coroană (piramidă,
palmetă, fus tufă, ax vertical, vas, etc.) datorită intercondiţionării ramurilor, determină a stare de
echilibru morfofiziologic.
Prin dirijarea creşterii, coroanele sunt mai bine luminate, ramurile sunt mai bine
consolidate, încât nu se rup sub greutatea fructelor, producţiile sunt mai mari şi fructele de
calitate superioară, iar îmbătrânirea pomilor este mult întârziată.
Prin această intervenţie se stabileşte o ierarhizare spaţială a ramurilor şi rădăcinilor,
precum şi una diacronică, temporală (ramuri cu diferite biotimpuri). Tăierile însoţite şi de alte
măsuri agrofitotehnice, determină apariţia în coroană a unor noi relaţii ierarhice între stările de
creştere, rodire şi temporale, fapt ce evidenţiază caracterul sistemic al pomului.
Autoorganizarea este capacitate sistemului de a realiza o anumită structură. La pomi, ca
şi la celelalte plante, diferite organe în dezvoltarea lor sunt corelate între le. Creşterea părţii
aeriene este strâns legată de creşterea sistemului radicular. Un alt exemplu îl constituie corelaţia
dintre creştere şi dezvoltare, dintre lăstari şi muguri, fertilitatea lăstarilor, diversitatea calitativă a
mugurilor şi gradul de inducţie florală în ciclul anual al pomilor.
Finalitatea. Recoltarea fructelor este operaţia ce finalizează complexul de măsuri
agrotehnice aplicat în livadă. Pomul este un sistem cu scop. Producţia de fructe reprezintă, deci,
rezultanta sintezei biologice superioare a mulţimilor de stări interne (Negoiţă, 1980).

2.3. Factorii ce influenţează agroecosistemele pomicole.


Creşterea şi fructificarea speciilor pomicole se desfăşoară sub influenţa a două grupe de
factori şi anume: ereditari şi ecologici. Concordanţa dintre cerinţele ereditare şi factorii de mediu,
constituie condiţia esenţială a eficacităţii economice ridicate în pomicultură.
Elementele mediului abiotic exercită influenţe asupra organismelor din natură de valori şi
importanţă diferite. O primă categorie a acestor factori, cum ar fi anotimpurile, mareele,
inundaţiile, curenţii de aer, impun o adaptare şi limite de toleranţă largi populaţiilor ce alcătuiesc
biocenoza.
O a doua categorie (exemplu: temperaturile extreme ce depăşesc cu mult media
multianuală) se caracterizează prin variaţii neregulate, variaţii ce devin factori limitanţi capabili
să reducă în mod drastic numărul indivizilor unei populaţii, mergând până la eliminarea speciei
sau crearea unor genotipuri diferite.
Impactul pe care factorii abiotici îl pot avea asupra vieţuitoarelor, poate fi rezumat astfel:
- eliminarea unor specii din teritoriu, ale căror caracteristici climatice şi fizico-chimice nu le
sunt favorabile,
- influenţează repartizarea lor geografică,
- favorizează apariţia de modificări adaptive.
Factorii climatici prezintă importanţă pentru evoluţia şi compoziţia biocenozelor.
Temperatura determină adaptări morfologice, iar preferinţele termice impun repartizarea diferită a
speciilor pomicole (specii puţin pretenţioase, specii cu cerinţe medii, specii cu cerinţe foarte mari).
Fiecare specie şi chiar fiecare soi are exigenţe specifice, ca urmare temperatura are o acţiune
limitativă privind răspândirea speciilor şi soiurilor în condiţiile climatice din ţara noastră.
Temperatura determină activitatea de ansamblu a biocenozelor şi condiţionează structura
calitativ – populaţională a acestora, contribuind la stabilitatea şi instabilitatea ecosistemelor.
Temperatura se caracterizează printr-o gamă permanentă de variaţii. Procesele vitale se
desfăşoară cu intensitate maximă la temperatură optimă, depăşirea limitelor de toleranţă
(inferioară, superioară) ale temperaturii pentru unele specii determină eliminarea lor şi poate
deveni factor limitant când oscilaţiile ei depăşesc anumite valori.

9
Lumina are în ecosistem o funcţie informaţională şi una energetică cu roluri deosebite în
interrelaţiile populaţiilor din biocenoză şi în bilanţul energetic de materie şi informaţie.
Lumina, fiind un factor important în realizarea unor producţii cât mai apropiate de nivelul
potenţialului biologic al speciilor şi soiurilor, se impune ca amplasarea acestora să se facă în
bazine pomicole diferite în funcţie de cerinţele acestora faţă de acest factor.
Apa (umiditatea), ca factor ecologic, reprezintă componentul esenţial al materiei vii,
participând la toate procesele fiziologo-biochimice. Apa fiind un factor indispensabil în activitatea
vitală a organismelor, constituie un factor limitativ pentru unele specii şi soiuri pomicole.
Repartizarea diferită a precipitaţiilor în cursul perioadei de vegetaţie impune amplasarea diferită a
speciilor şi soiurilor de pomi şi arbuşti fructiferi pe teritoriul ţării noastre în funcţie de cerinţele
specifice faţă de umiditate, de precipitaţii, temperatura medie anuală din perioada de vegetaţie,
toate acestea fiind într-o strânsă interdependenţă.
Factorii geologici, edafici, geografici. Permit să luăm în considerare orice amănunt de
microclimat. La aceiaşi latitudine şi aceiaşi longitudine, altitudinea determină condiţii climatice
deosebite cu influenţe remarcabile asupra biocenozelor.
Favorabilitatea unei zone pentru pomicultură scade odată cu creşterea altitudinii, datorită
faptului că temperaturile medii scad cu cca 0,60C pentru fiecare 100 m altitudine (Gh.Amzăr,
1977). Altitudinea întârzie coacerea fructelor, care rămân necolorate şi fade. Studiile pedologice
ale solurilor sunt obligatorii pentru înfiinţarea plantaţiilor pomicole şi trebuie să furnizeze date cu
privire la grosimea solului şi a orizonturilor, asupra texturii şi structurii, a altor straturi compacte
sau de altă natură (pietriş, piatră de var, argile compacte, straturi impermeabile, etc.). Pe baza
acestor studii vor fi excluse de la plantare solurile subţiri, cu bolovani, pietriş, cele argiloase grele
şi cu exces de umiditate.
În ceea ce priveşte relieful, nu se recomandă înfiinţarea de plantaţii pomicole pe terenurile
cu pantă neuniformă, situate pe marne, dispuse alunecării, pe văile înguste şi în depresiuni unde
se adună aerul rece în perioada de primăvară sau aerul cald şi umed din perioada de vară.
Factorii mecanici (curenţi de aer, cursuri de apă, etc.) pot modela biotopul şi prin
interrelaţie, biocenoza.
Acţiunea vântului asupra ecosistemelor este directă sau indirectă. Acţiunea directă a
vântului poate provoca remodelări ale reliefului (prin activitatea de transport), poate provoca
fenomene de eroziune, dar este de asemenea, un polenizator eficace la unele plante anemofile
(alun, nuc, castan).
Vânturile puternice sunt totdeauna nefavorabile, deoarece sub acţiunea lor mecanică se
produc pagube în plantaţiile pomicole (ruperea frunzelor, fructelor, ramurilor, pomilor sau chiar
dezrădăcinarea). Iarna, vânturile puternice accentuează efectul negativ al temperaturilor scăzute,
sporind pagubele produse de ger.

ÎNTREBĂRI DE CONTROL:

1. Definiţi ecosistemul.
2. Ce este biotopul şi care sunt factorii care îl influenţează?
3. Prin ce se deosebesc ecosistemele agricole de cele naturale?
4. Ce este biocenoza şi care sunt caracteristicile ei în agroecosistemele pomicole?
5. Care sunt proprietăţile şi funcţiile agroecosistemelor pomicole?
6. Cum se manifestă integralitatea în cazul agroecosistemelor pomicole?
7. Daţi exemple de procese de autoreglare în agroecosistemele pomicole.
8. Care sunt factorii ce influenţează agroecosistemele pomicole?
9. Ce impact pot avea factorii abiotici asupra biocenozelor pomicole?
10. În ce mod influenţează factorii climatici evoluţia şi compoziţia biocenozelor?
11.Cum influenţează factorii geologici, edafici şi geografici biocenozele în agroecosistemele
pomicole? Dar factorii mecanici?

10
CAPITOLUL 3

FACTORII PERTURBATORI AI FUNCŢIONĂRII AGROECOSISTEMELOR


POMICOLE ŞI PROBLEMATICA PROTECŢIEI MEDIULUI
Ecologia reprezintă o reţea de raporturi între organismele vii; ea constă în interacţiunea
dintre acestea şi mediul înconjurător. Prin activitatea din agricultură, omul exercită o influenţă
asupra acestei interacţiuni, cu multiple implicaţii şi folosind o diversitate de mijloace.
Starea de sănătate a unui sistem agricol, este dată de echilibrul său intern instaurat prin
mijlocirea omului, care, prin intervenţiile sale reglatoare trebuie să asigure o producţie maximă
prin folosirea optimă a factorilor naturali în condiţiile conservării calităţii mediului înconjurător.
O plantaţie pomicolă reprezintă un ecosistem creat de om. Fiecare agroecosistem pomicol
reprezintă o biocenoză ce include omul, planta, animalele, insectele şi microorganismele, în
strânsă interrelaţie cu factorii cosmoatmosferici, de relief şi sol.
Pomicultura, prin mecanizare şi chimizare, a dobândit tot mai mult caracterul unei
îndeletniciri de factură industrială, îndepărtându-se în mare măsură de condiţiile regeneratoare
ale biosferei.
Agroecosistemele pomicole au urmat o direcţie ascendentă de intensivizare, amplificându-
se cele 3 fluxuri fundamentale caracteristice oricărui ecosistem:
- energetic, prin introducerea în agroecosistem a energiei furnizate de combustibili fosili,
suplimentară faţă de energia solară şi cea de origine animală şi umană;
- de substanţe, prin atragerea în circuitele biogeochimice a fertilizatorilor şi pesticidelor;
- informaţional, prin modificarea fondului de informaţii în care se află concentrate progresele
ştiinţei şi tehnologiei.
În procesul de intensivizare a pomiculturii s-au manifestat şi unele aspecte negative, toate
derivând din abaterea tehnologiilor de cultură de la legile ce trebuie să guverneze raporturile
armonioase dintre om şi natură.
Astfel, scăderea diversităţii ecologice din plantaţiile pomicole până la nivel de monocultură
îşi găseşte reflectarea în perturbarea echilibrului biocenotic, constând în slăbirea capacităţii de
autoapărare şi autorefacere ale naturii. Degradarea capacităţii de autoreglare activă a
agroecosistemului pomilor a făcut necesară intervenţia omului, de cele mai multe ori prin măsuri

11
tehnologice dezechilibrante ecologic, cu consecinţe directe asupra degradării mediului (lucrări de
întreţinere a solului, protecţiei fitosanitare chimică, etc.).

3.1. Degradarea mediului în agroecosistemele pomicole


În context, principalele probleme ce cresc riscul degradării mediului în
agoecosistemele pomicole, sunt:
1. Cultura unui număr restrâns de soiuri de înaltă productivitate, slab rezistente la agenţi
patogeni, dăunători şi la condiţiile de stress, de unde rezultă energointensivizarea tehnologiilor de
cultură, ale cărei consecinţe negative se manifestă prin:
- creşterea vulnerabilităţii genetice mai ales patologice şi ecologice a soiurilor;
- sporirea consumurilor tehnologice energomateriale, adesea poluante;
- creşterea vulnerabilităţii entomopatogene a soiurilor;
- creşterea consumului suplimentar de energie biologică neagroproductivă în reacţiile
compensatoare pentru depăşirea stresurilor datorate condiţiilor fluctuante ale mediului şi
degradării solului;
- îngustarea arealelor geografice de cultură.
2. Monocultura, având drept consecinţe negative:
- oboseala solului sub toate formele ei de manifestare;
- scurtarea duratei de funcţionare economică a livezilor;
- incapacitatea mecanismelor biosferei de a asigura neutralizarea în timp util a gradului înalt de
încărcătură cu factori antropogeni de aceiaşi natură şi tip.
3. Mobilizarea şi tasarea exagerată a solului prin trecerea repetată a agregatelor mecanice
în timpul vegetaţiei pe fiecare interval dintre rândurile de pomi, ale căror consecinţe negative
sunt.
- puternice perturbări fizice, chimice şi biologice în sol;
- descompunerea rapidă a substanţelor organice cu stânjenirea humificării;
- sărăcirea solului în microfaună;
-degradarea structurii, urmată de eroziune;
- creşterea necesităţii de afânare a unui sol fără stabilitate, colmatat după fiecare ploaie, ce face
crustă ori de câte ori este supus insolaţiei.
4. Intensificarea folosirii îngrăşămintelor chimice şi a erbicidelor, având drept consecinţe
negative:
- pierderi mari de substanţe nutritive, uneori poluante (nitriţi, nitraţi);
-pierderi mari de erbicide (peste 60%) ce nu intră în contact cu buruienile;
- cheltuieli energetice nereciclabile din ce în ce mai mari;
- stânjenirea proteosintezei maxime, cu dezvoltarea paraziţilor şi bolilor, mai ales la fructe în
depozitele de păstrare;
- creşterea riscului de poluare a mediului (solului, apei).
5. Intensificarea fitoprotecţiei sanitare chimice (15-20 tratamente anual) ale căror
consecinţe negative sunt:
- pierderi mari de substanţe pesticide ce merg până la 99%, răspândindu-se în mediu ca
substanţe biocite;
- puternice dezechilibre biocenotice mai ales la nivele trofice ce nu sunt exploatate direct, cum
sunt fitofagii şi zoofagii – indispensabili echilibrului în fitoprotecţie, precum şi componentele
descompunătorilor – de neînlocuit în circuitul materie;
- sporirea necesităţii tratamentelor;
- cheltuieli energetice din ce în ce mai mari;
- creşterea pericolului de poluare chimică a aerului, solului şi apei.
6. Degradarea resurselor de sol prin intervenţii tehnogene pentru amenajarea terenului
destinat înfiinţării de plantaţii pomicole, manifestată prin:
- degradarea ofertei pedotopului;
- înlăturarea stratului fertil al solului;
- scoaterea la suprafaţa solului a unor orizonturi nocive pentru plante;
- înrăutăţirea hidrologiei şi a regimurilor de apă, aer, temperatură, etc.

3.2. Măsuri de ameliorare a mediului în agroecosistemele pomicole


s-a constatat că sistemele de cultură intensive măresc riscul producerii de perturbaţii în
echilibrul ecologic al ecosistemelor. De aceea, este necesară remodelarea ecologică a actualului tip
de progres în pomicultură, care să asigure protecţia mediului înconjurător. Aceasta nu trebuie să
însemne sisteme tradiţionale de cultură , ci dimpotrivă, practicarea unor tehnologii moderne,
bazate în mai mare măsură pe randamentele proceselor biologice, pe virtuţile fenomenului de
fotosinteză şi utilizarea cu randament crescut a energiei solare, pe calitatea fenomenului de

12
descompunere şi humificare, pe fertilizarea preponderent organică şi cultura de plante asociate de
acoperire pedoameliorative în livezi, pe sisteme integrate de prevenire şi combatere, preponderent
biologice, pe aplicarea prin alte metode a mecanizării şi irigării, în final, pe integrarea pomiculturii
în agroecosisteme intensive zonale durabile şi competitive (C.Budan, 1994).
Pentru aceasta se impune extinderea cultivării soiurilor cu rezistenţă la atacul agenţilor
patogeni, la condiţiile de stres, soiuri care cultivate în zone ecologice diferite să permită
exprimarea la maxim a potenţialului genetic cu care este înzestrat soiul, în special din punct de
vedere productiv.
Fertilizarea în pomicultura ecologică trebuie să se bazeze pe îngrăşămintele organice, cu
limitarea folosirii îngrăşămintelor minerale numai pentru echilibrarea nutriţiei minerale în funcţie
de cerinţele speciilor şi bilanţul elementelor minerale din sol.
Intervenţia asupra solului în plantaţiile pomicole sunt destul de numeroase. Acestea
implică întreţinerea solului, dar şi un număr destul de mare de terenuri a agregatelor, pentru
efectuarea lucrărilor de fertilizare, combaterea agenţilor patogeni. Pentru a preveni aceste
fenomene negative, se impune separarea în plantaţiile pomicole a unor alei de trafic destinate
numai trecerilor agregatelor, astfel încât numărul de intervenţii mecanice asupra solului să fie
minim. Prin aplicarea combaterii integrate, prin îmbinarea raţională a mijloacelor chimice cu cele
biologice, folosirea metodelor fizico-mecanice şi agrotehnice, permit reducerea poluării mediului.

ÎNTREBĂRI DE CONTROL:

1. Care sunt principalele probleme ce cresc riscul degradării mediului în agroecosistemele


pomicole?
2. Ce consecinţe negative are cultura unui număr restrâns de soiuri, slab rezistente la agenţii
patogeni şi factorii de stres?
3. Ce consecinţe negative are monocultura în cadrul agroecosistemelor pomicole?
4. Care sunt consecinţele negative ale lucrărilor repetate asupra solului şi a fitoprotecţiei
chimice?

CAPITOLUL 4

ZONAREA ŞI MICROZONAREA AGROECOLOGICĂ CORESPUNZĂTOARE


VALENŢEI ECOLOGICE A SORTIMENTULUI

4.1. Definiţie, importanţă


Speciile şi soiurile de pomi şi arbuşti fructiferi s-au format în anumite condiţii de climă şi
sol, definindu-şi în decursul timpului cerinţele faţă de factorii de mediu. Cunoaşterea cestor
cerinţe este necesară pentru stabilirea zonelor favorabile pentru o anumită specie şi soi. Fără
cunoaşterea acestor cerinţe, nu se pot obţine rezultate eficiente în producţie.
Deşi sunt înmulţite vegetativ şi au ereditate relativ stabilă, soiurile manifestă un anumit
grad de plasticitate ecologică, adică se pot adapta într-o oarecare măsură şi la alte condiţii de
mediu diferite de acelea în acre s-au format. Datorită marii diversităţi a condiţiilor pedoclimatice
de la o zonă la alta, nu se cunosc soiuri care să se comporte bine pretutindeni, aşa zisele „soiuri
universale”. Există, însă, „soiuri cosmopolite” ce se cultivă cu rezultate aproape la fel de bune în
zone diferite (Jonathan şi Golden delicious la măr, Williams la păr, etc.). Sunt însă specii la care
sortimentul este specific fiecărei zone de cultură, alcătuit în general din soiuri formate în acele
condiţii. Aşa de exemplu- nucul, la care plasticitatea ecologică este redusă.
Zonarea în pomicultură se referă la repartizarea speciilor şi grupelor de soiuri pe teritoriul
ţării, în funcţie de condiţiile ecologice generale, altitudine, poziţie geografică şi orografică, etc.
Microzonarea este o operaţiune mai complexă ce implică o cunoaştere detaliată a
condiţiilor locale micropedologice şi microclimatice, într-o situaţie corectă, determinată de
prezenţa unor versanţi, expoziţii, râuri, complexul sol-subsol, etc.
În activitatea de zonare şi microzonare, trebuie să se ţină seama nu numai de datele
înregistrate ci şi de experienţa ce există în zonă, bazinul sau centrul pomicol respectiv, de
rezultatele biologice şi economice obţinute.

13
4.2. Factorii de influenţă
Zonarea pomiculturii trebuie, deci, să se bazeze pe o interpretare justă a relaţiilor de
interdependenţă dintre climă, sol şi plantă (soi). Dintre factorii climatici pentru delimitarea
zonelor pomicole se iau în considerare : temperaturile medii anuale, precipitaţiile, direcţia şi
intensitatea vânturilor, frecvenţa gerurilor şi a brumelor, nivelul minim pe care îl pot atinge
temperaturile, etc.
Elementele de climă şi tehnologie acţionează simultan supra proceselor biologice şi
recoltei, ceea ce impune studiul corelării lor pentru a determina influenţa continuă a acestor
factori la obţinerea nivelelor planificate de producţie la pomi (Creola Mănescu şi colab., 1975).
Clima, cu toţi factorii ei (lumina, căldura, apa, curenţi de aer) fiind cel mai puţin influenţată de
om, ea trebuie temeinic studiată în cadrul lucrării de zonare. Analiza climei trebuie să conducă la
evidenţierea factorilor limitativi pentru cultura fiecărei specii pomicole, eventual pentru un
anumit grup de soiuri (exemplu: temperatura din fenofaza înfloritului şi fecundării, frecvenţa
temperaturilor scăzute sub limita de rezistenţă a plantelor, atacul de grindină, etc.)
În funcţie de latitudine, altitudine, expoziţie, condiţiile de microclimă, etc., în fiecare zonă
se realizează în cursul perioadei de vegetaţie o anumită sumă de temperaturi ce poate fi suficientă
pentru unele specii şi soiuri, dar insuficientă pentru altele.
Media anuală a temperaturilor oferă, de asemenea, informaţii importante. Se ştie că
localităţile cuprinse între izotermele 9 şi 10 0C oferă condiţii prielnice majorităţii speciilor
fructifere de climat temperat, fiind considerate optime (din punct de vedere al temperaturii)
pentru măr, păr, gutui, prun, cireş, vişin, nuc.
Zonele cu mai puţină căldură, cuprinse între izotermele 8 şi 9 0C sunt favorabile pentru măr,
vişin, alun, arbuşti fructiferi, nuc şi soiuri de prun puţin pretenţioase faţă de căldură (Gras
românesc, Vinete româneşti). Între izotermele de 10-11,5 0C găsesc condiţii optime speciile
migdal, cais şi piersic.
Nevoile de căldură ale pomilor pentru parcurgerea fenofazelor se determină prin calcularea
sumei gradelor de temperatură activă, ce se obţine prin însumarea temperaturilor medii zilnice ce
depăşesc pragul biologic la speciei. Pornirea în vegetaţie şi creşterea pomilor primăvara, începe
când se atinge un anumit grad de temperatură, numit „prag biologic”. „Pragul biologic” sau „zero
biologic” este caracteristic pentru fiecare specie. La pomi pragul biologic este 6-8 0C, iar la arbuşti
de 4-5 0C.
În stabilirea zonelor de cultură a diferitelor specii şi soiuri, se urmăreşte şi satisfacerea
cerinţelor faţă de factorul lumină. Satisfacerea cerinţelor faţă de lumină are influenţă favorabilă
asupra tuturor proceselor vitale ale pomilor. Speciile fructifere cultivate în climatul nostru fac
parte din grupa plantelor fotofile, fiind pretenţioase faţă de lumină.
În general, în zonele în care ceilalţi factori climatic sunt favorabili pomiculturii, rar lumina
constituie factorul limitativ, ea depăşeşte nevoile celor mai exigente specii pomicole, existând un
„surplus de lumină” ce nu este folosit de plante, surplus ce justifică speranţele de sporire a
randamentului la hectar printr-o mai bună utilizare a luminii.
Apa are un rol deosebit în viaţa plantelor, cerinţele speciilor faţă de aceasta fiind diferite.
Totuşi apa nu constituie factor limitativ, lipsa ei putând fi substituită prin irigare.
Revenind la diagrama climatică a domeniului românesc şi privind pe ea limitele în cadrul
cărora anumite plante pot creşte (limite biologice) şi fructifica sau da o producţie demnă de luat în
consideraţie din punct de vedere economic, se obţin imagini diferite de la o plantă la alta şi chiar
de la un soi la altul (Teaci şi colab., 1973).
Factorilor edafici (sol, subsol, pânza de apă freatică) trebuie acordată , de asemenea. O
atenţie specială. Solul şi subsolul vor fi cercetaţi pentru fiecare situaţie în parte (la baza, mijlocul
şi vârful versantului, în microdepresiuni, în porţiuni colmatate).
Factorii de sol, exprimaţi ca parametrii de caracterizare a relaţiilor sol-plantă, sunt
numeroşi la plantele pomicole, dar la alegerea terenurilor se folosesc numai cei esenţiali. Aceştia
se referă la adâncimea de apariţie a orizontului cu carbonaţi şi conţinutul de carbonat de calciu
(CaCO3) activ în grosimea solului explorată de sistemul radicular, grosimea solului şi volumul de
sol fără schelet şi adâncimea de apariţie a orizonturilor sărăturate inclusiv intensitatea salinizării
şi alcalizării, condiţiile din sol, reacţia şi oboseala solului (N.Voiculescu, 1999).
Prezenţa carbonaţilor de calciu asociaţi cu alţi carbonaţi, determină riscul apariţiei clorozei
ferocalcice în viitoarele plantaţii, care odată apărută fie sunt necesare costuri suplimentare
pentru tratament şi obţinerea de producţii reduse, fie se defrişează.
Reacţia solului este un element important de care trebuie să se ţină seama. Cerinţele
speciilor pomicole faţă de acest element sunt diferite.
Solurile la care pH depăşeşte 8,7 sunt considerate saline sau alcalice, iar la care pH scade
sub 5,8 sunt considerate acide,

14
Înclinarea, uniformitatea şi expoziţia versanţilor, intensitatea procesului de eroziune de
suprafaţă şi adâncime, alunecările de teren, sunt de asemenea, criterii ce trebuie luate în seamă
la alegerea terenurilor.
În acţiunea de zonare trebuie avute în vedere criteriile de ordin tehnic (alegerea soiurilor
şi portaltoilor pentru diferite tipuri de plantaţii) şi economic (direcţii de producţie, gradul de
competivitate, gradul de solicitare, tendinţa de consum).
Alături de toţi aceşti factori, principalul indicator de care se ţine seama pentru amplasarea
unei specii sau soi într-o zonă sau alta, este nivelul producţiilor ce se pot realiza, regularitatea
lor de la un an la altul şi calitatea fructelor. De exemplu: soiurile de prun Agen şi Anna Spath dau
rezultate foarte bune în zonele colinare şi de câmpie, bine însorite , cu veri calde. Aceleaşi soiuri
la altitudini de peste 550-600 mm dau producţii mici, de calitate inferioară, fructele nu ajung
uneori la maturitatea deplină. La aceste altitudini, se comportă bine soiurile de prun Gras
românesc şi Vinete româneşti, mai bine adaptate la zonele cu umiditate mare şi căldură moderată.
La măr, soiurile de vară dau rezultate bune la câmpie, iar cele de iarnă sunt mult mai bine
adaptate în zona dealurilor. Sunt soiuri de măr ce dau producţii mari, de calitate satisfăcătoare la
altitudini de 800-1000 m, ca de exemplu soiurile Kalther de Boemia, Wagener premiat şi în mai
mică măsură Idared şi Delia.
Soiul de păr Williams , deşi se poate cultiva cu rezultate foarte bune din câmpie până în
zonele înalte, la altitudini de 800-840 m (Bilceşti- Argeş), produce fructe de cea mai bună calitate
în zonele de câmpie (Bucureşti) şi colinare (Ştefăneşti – Argeş). Dacă este cultivat în zone cu veri
răcoroase, fructele acestui soi se coc inegal, iar pulpa are tendinţa să se prăbuşească înainte ca
pieliţa să atingă coloritul specific coacerii (Gr.Mihăescu, 1998).
Această diferenţiere se datorează faptului că fiecare din ele s-au format în anumite
condiţii de mediu. În procesul de formare ele s-au adaptat la aceste condiţii şi pentru a-şi păstra
însuşirile şi caracteristicile specifice au nevoie de aceste condiţii.
Se consideră că nu există „soiuri universale” valoroase pentru toate zonele de cultură ale
unei specii. O serie de factori (genetici şi ecologici) puţin cunoscuţi sau greu dirijabili, capacitatea
de adaptare, producţia şi calitatea fructelor unui soi într-o zonă dată, face ca acesta să fie
productiv într-o zonă şi slab productiv în alta. Sunt puţine soiuri ce dau rezultate similare,
calitativ superioare în mai multe zone. În general, fiecare soi dă rezultate optime numai într-o
anumită zonă, deşi soiurile dispun de complexe de gene ce le asigură multe posibilităţi de
adaptare.
Folosind criterii de climă, sol, relief, etc. , precum şi lucrările de raionare (1956) şi
microraionare (1965), N. Constantinescu şi D. Teaci (1967) împart ţara noastră în 13 regiuni
pomicole : 5 regiuni pomicole sunt situate în cadrul ecosistemelor din dealurile subcarpatice şi a
piemonturilor, 3 în ecosistemele din podişuri şi platforme, 4 în ecosistemele de şes şi coline, iar
una în ecosistemul din zona inundabilă a Dunării şi Deltei.

ÎNTREBĂRI DE CONTROL:

1. Definiţi zonarea şi microzonarea.


2. Care este importanţa acestor acţiuni?
3. Pe ce criterii trebuie să se bazeze zonarea pomiculturii ?
4. Ce rol are clima în acţiunea de zonare şi microzonare?
5. Care sunt factorii edafici ce se au în vedere la zonare?
6. Care sunt factorii de sol esenţiali de acre se ţine seama la alegerea terenurilor?
7. Ce alte criterii trebuie avute în vedere în acţiunea de zonare?
8. Câte regiuni pomicole sunt în ţara noastră? Denumiţi-le.

15
CAPITOLUL 5

TEHNOLOGIILE INTENSIVE ŞI DEGRADAREA MEDIULUI

Problemele ce stau în faţa agriculturii sunt generate de necesitatea sporirii continue a


producţiei de alimente şi materii prime pentru industrie. O cale tradiţională de creştere a
producţiei agricole a constituit-o mult timp extinderea suprafeţei agricole. După aprecierile unor
autori (Bourne, 1975), rezervele potenţiale de terenuri agricole sunt aproape epuizate. De aceea,
pe plan mondial, dar şi în ţara noastră, a devenit evident faptul că principala cale pentru ridicarea
producţiei agricole rezidă în sporirea productivităţii agroecosistemelor deja existente prin masive
adaosuri tehnologice.
Tehnologiile intensive practicate în pomicultură, constituie o intervenţie antropică în
ecosistem şi pot duce la deteriorarea echilibrului ecosistemic, cu consecinţe asupra productivităţii
sale.
Urmare a aplicării unor tehnologii intensive, în solurile din plantaţiile intensive de pomi,
pot apare efecte nedorite, dintre care un rol important îl ocupă:
- monocultura ca sursă principală a „oboselii solului”;
- mobilizarea repetată sau tasarea exagerată a solului cu efecte puternice de perturbare a
însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale acestuia;
- fertilizarea chimică cu doze mari de îngrăşăminte într-un sol supus eroziunii, dezechilibrat
fizic şi chimic, inert din punct de vedere biologic;
- intensificarea fitoprotecţiei chimice în livezi, fapt ce produce puternice dezechilibre
biologice în plantă şi sol.
Se constată, deci, că actualul tip de progres tehnologic în pomicultură se bazează pe un
consum emergo-intensiv şi chimic excesiv cu consecinţe nefaste asupra mediului.

5.1. Fenomenul de „oboseală a solului”.


Pentru creştere şi dezvoltare, plantele pomicole trebuie să fie aprovizionate cu elemente
nutritive variate şi în cantităţi diferite, de apă în cantităţi optime, de condiţii fizice favorabile
dezvoltării sistemului radicular, etc.

16
De aceea, de cele mai multe ori, când plantaţiile de pomi se înfiinţează pe aceleaşi
suprafeţe de pe care a fost defrişată o altă plantaţie, se constată unele deficienţe. Creşterile sunt
reduse, intrarea pe rod este lentă, dezvoltarea sistemului radicular este lentă, producţiile sunt
scăzute, iar ciclul de creştere şi rodire este redus.
Aceste aspecte sunt evidente în sistemul intensiv de cultură în acre plantaţiile se succed
în cicluri rapide, în situaţia replantării cu aceiaşi specie de pomi, la sâmburoase şi îndeosebi la
piersic, dar şi la măr şi cireş. Fenomenul se manifestă şi în cazul plantării altor specii: piersic
după cireş, cais, prun sau cireş după piersic, etc. Portaltoiul poate influenţa acest fenomen:
piersicul altoit pe prun sau mirobolan este mai puţin afectat decât cel altoit pe piersic.
Cauzele ce determină acest fenomen negativ, sunt:
- tulburări de nutriţie, determinate de lipsa de micro- şi macroelemente, datorată consumului
selectiv al culturii precedente;
- acumularea de toxine (substanţe alelopatice) secretate de rădăcinile pomilor din plantaţia
precedentă. Compuşii alelochimici reprezintă substanţe sintetizate de unele specii ce pot avea
efect stresant asupra plantelor din alte specii sau pot mări sensibilitatea acestora la acţiunea
factorilor de stres. Substanţele alelopatice au o compoziţie variată şi sunt reprezentate de
juglonă, acid beta-cetoadipic, taninuri hidrolizate sau condensate, fenoli sau acizi folici, alcaloizi,
purine, cumarine, lactone, terpene, steroizi, etc.
- acţiunea namatozilor directă sau indirectă. Prin leziunile provocate rădăcinilor ele determină
formarea unor enzime capabile a produce hidroliza amigdalinei la piersic, cu consecinţa formării
unor substanţe toxice pentru rădăcina pomilor nou plantaţi. Dintre nematozi, un rol important în
slăbirea piersicului plantat după el însuşi îl are Pratylenchus vulnus. Un rol eficace de luptă
împotriva nematozilor îl reprezintă şi utilizarea unor portaltoi franc de piersic, rezistenţi la atacul
acestor dăunători (Nemaguard).
Cauzele oboselii solului au fost atribuite, pe rând, unor dezechilibre de ordin fizic, chimic
sau biologic, fără însă a se putea da un răspuns mulţumitor (Gilles şi Bal, 1973). Gilles şi Bal
(1988) arată că simptomele oboselii în cazul replantării, se manifestă prin internodii scurte,
frunze mici, sistem radicular slab dezvoltat. Fenomenul se menţine în sol peste 10 ani şi nu poate
fi ameliorat prin tehnologii de cultură.
Pentru preîntâmpinarea fenomenului de oboseală a solului, se recomandă următoarele
măsuri:
- după defrişarea plantaţiei, terenul să fie cultivat minim 3 ani cu plante anuale, de preferinţă
leguminoase;
- se recomandă folosirea unui alt portaltoi decât cel folosit la specia precedentă;
- la pichetaj să se aibă în vedere ca rădăcinile noii plantaţii să fie trasate între rădăcinile vechii
plantaţii.

5.2. Evoluţia solurilor sub influenţa tehnologiilor intensive


Ca urmare a tehnologiilor intensive de cultură, în solurile din plantaţiile pomicole pot
apare efecte nedorite ce pot fi considerate fenomene de degradare antropică. Dintre acestea mai
importante s-au dovedit: compactarea solului, accelerarea procesului de eroziune şi activarea
alunecărilor de teren.

5.2.1. Compactarea secundară a terenurilor.


Compactarea secundară a solului (tasarea) cu sau fără formarea hardpanului, se
datorează traficului intens a agregatelor tractor-maşină, necesitat de executarea lucrărilor din
plantaţii. Greutatea acestora, ce ajunge uneori la 2-3 t, supune suprafaţa solului la presiuni mari,
repetate şi de obicei pe aceleaşi urme. De aici, rezultă o creştere a densităţii aparente şi a
rezistenţei la penetrare, micşorarea conductivităţii hidraulice şi a porozităţii solului, în special a
celei de aeraţie.
Modificările pot apare fie la suprafaţa terenului, fie în adâncime, până la 30-35 cm, de
obicei în zone mai compacte sub urma roţilor. În plantaţiile pomicole, fenomenele de compactare
secundară se instalează cu atât mai rapid şi afectează adâncimi mai mari de sol , cu cât traficul
agregatelor mecanice este mai intens, se desfăşoară în condiţii de umiditate excesivă a terenului
şi pe aceleaşi urme, pe soluri cu textură mijlocie şi sărace în materie organică, cu sistem de
întreţinere ogor negru şi distanţe mici între rândurile de pomi.
Suprafaţa solului, în aceste condiţii, este supusă la presiuni considerabile prin care se
micşorează porozitatea stingherind circulaţia normală a apei şi aerului, limitând în acelaşi timp
dezvoltarea normală a rădăcinilor în direcţia intervalelor dintre rânduri. Efectele tasării sunt mai
puternice pe solurile argilo-lutoase, luto-argiloase şi lutoase.
Pe solurile podzolice, în condiţii de precipitaţii abundente, s-a constatat o puternică tasare
a solului, ce s-a manifestat pe o adâncime de 30-40 cm, reducând în mare măsură infiltraţia apei,

17
precum şi extinderea laterală a rădăcinilor în cazul tuturor portaltoilor vegetativi şi generativi la
măr (A. Lazăr şi colab., 1980).
În astfel de condiţii, se formează un hardpan mai mult sau mai puţin continuu, la 10-15
cm şi o grosime de 20-30 cm.
Prezenţa lui perturbă mişcarea apei şi îngrăşămintelor aplicate, imprimă o dezvoltare anormală a
sistemului radicular al pomilor şi produce dereglări de nutriţie cu consecinţe directe asupra
producţiei de fructe.
Prezenţa harpanului, la adâncimi diferite (20-50 cm), obligă sistemul radicular al pomilor
la o repartiţie defectuoasă şi se constată că masa de rădăcini principale se deplasează către
straturile mai profunde ale solului, cu un regim aerohidric defectuos şi rezerve reduse de
elemente minerale în forme uşor asimilabile. Sistemul radicular nu poate valorifica nici elementele
minerale introduse în sol ca îngrăşământ, acestea neputând fi încorporate la adâncimi mari
(N.Voiculescu, 1999).
Gradul diferenţiat de compactare a solului are influenţă şi asupra permeabilităţii solului
pentru apă. Umiditatea solului poate varia datorită dificultăţii circulaţiei apei prin difuziune
laterală şi apariţiei intercalate a unor zone mai tasate.
Din cele prezentate, rezultă că se impune elaborarea unor tehnologii diferenţiate
ecopedologic. Pentru solurile avizate la compactare secundară, aceste tehnologii prevăd prescripţii
privind distanţele de plantare, vigoarea portaltoilor folosiţi, optimizarea traficului mijloacelor
mecanice utilizate, metode adecvate de irigaţie şi norme controlate de udare.

5.2.2. Accelerarea proceselor de eroziune.


Accelerarea proceselor de eroziune se datorează ploilor torenţiale de intensitate mare pe
versanţii cu pante mari. În pomicultură, accelerarea proceselor de eroziune poate avea loc şi pe
versanţii cu pante mai mici în special pe soluri friabile, prin aplicarea unor metode neadecvate de
irigaţie, norme necontrolate de udare, în plantaţiile cu sistem de întreţinere a solului ogor negru.
În plantaţiile pomicole, prin utilizarea unor tehnologii nediferenţiate ecopedologic, se
constată o accelerare a proceselor de eroziune de suprafaţă şi în adâncime. Accelerarea acestor
procese se datorează mai multor factori. Unul dintre aceştia este utilizarea irigaţiei prin
aspersiune şi folosirea unor norme excesive de udare ce provoacă uneori scurgeri de apă la
suprafaţă pe linia de mare pantă. Uneori, datorită neîntreţinerii corespunzătoare a instalaţiei de
irigare, apar pierderi de apă la hidranţi şi conducte, ce participă şi ele la degradarea solului.
Aceste procese de eroziune au efecte negative atât asupra pomilor, cât şi asupra solului.
Fertilitatea solurilor supuse eroziunii scade treptat pe măsură ce acest proces avansează şi
determină o pierdere a orizontului cu humus, bogat în substanţe nutritive, cu regim aerohidric
favorabil şi cu o activitate microbiologică intensă (G.Şorop şi colab., 1982).
Prin antrenarea unei părţi din orizonturile superioare, pentru a supravieţui, pomii sunt
obligaţi să exploreze prin sistemul radicular orizonturi din ce în ce mai profunde, orizonturi al
căror conţinut de carbonat de calciu creşte.
Un alt fenomen este dezgolirea rădăcinilor , în partea superioară, ce duce la pieirea atât a
rădăcinilor active din orizonturile superioare cât şi a celor din orizonturi mai profunde, datorită
uscării treptate a rădăcinilor groase. O altă consecinţă este formarea hardpanului ca o consecinţă
a pătrunderii în sol a unei cantităţi mari de apă, cât şi apariţia fenomenului de cloroză în cazul
apei în exces prin mărirea vitezei de difuziune a CO2 din carbonatul de calciu.
Pentru a preîntâmpina aceste efecte, se impune:
- proiectarea şi executarea unor lucrări de oprire a eroziunii accelerate de suprafaţă şi în
adâncime;
- modernizarea şi verificarea tehnică a sistemului de irigaţie,
- introducerea irigaţiei prin picurare pe versanţi;
- introducerea sistemului de întreţinere a solului de înierbare cu mulcire;
- aplicarea îngrăşămintelor organice bine fermentate;
- optimizarea traficului mijloacelor mecanizate.

5.2.3. Activarea fenomenului de alunecare


Practicarea pomiculturii intensive pe terenuri cu potenţial de alunecare, impune
executarea unor lucrări de amenajare cu mişcări mari de pământ, grad înalt de echipare a
terenului (construcţii, staţii de alimentare cu apă, etc.) şi trafic intens al mijloacelor mecanizate.
Toate aceste condiţii constituie factori de destabilizare a versanţilor. Dacă s-ar admite proiectarea
şi execuţia unor lucrări mecanice şi hidrotehnice de consolidare (colectarea şi dirijarea apelor de
suprafaţă , de infiltraţie şi subterane, consolidarea bazei versantului, modelarea terenului), costul
lor ar fi neamortizabil de cele mai multe ori (N.Voiculescu, 1999).

18
Amenajarea terenurilor trebuie să se rezume la împădurirea liniilor de desprindere, lucrări
superficiale de modelare, intercepţia şi captarea izvoarelor de coastă. Sortimentul folosit trebuie
adecvat cestor terenuri, dominant format din nuc, păr, cireş, cu distanţe mari de 8/14 m, restul
suprafeţei fiind fâneaţă. Aceste specii sunt fixatoare de teren. Sistemul de cultură produce fructe,
lemn valoros, fân menţinând în acelaşi timp stabilitatea terenului.

5.3. Aport sporit de pesticide şi fertilizanţi


Odată cu creşterea populaţiei care solicită tot mai multă hrană, cu prelucrarea mai
intensă a pământului, datorită dezvoltării forţelor de producţie, procese ce au dus la dezechilibrări
ale florei şi faunei şi degradări ale solului, influenţa omului a început să-şi pună amprenta asupra
naturii.
Apariţia poluării în agricultură, consecinţă a metodelor prin care omul luptă împotriva
speciilor de plante şi animale dăunătoare şi a epuizării resurselor nutritive ale pământului, a
făcut ca impactul asupra naturii să devină tot mai substanţial. Introducerea pe scară largă a
progreselor agrotehnicii, utilizarea intensă a îngrăşămintelor naturale şi chimice, a insecticidelor,
erbicidelor şi altor pesticide, au crescut gradul de poluare.
Prin trecerea de la agricultura extensivă la cea intensivă, ştiinţa şi tehnica au descoperit şi
aplicat diferite substanţe pentru sporirea fertilităţii solului, pentru combaterea bolilor,
dăunătorilor şi buruienilor. Poluarea în sol acţionează pe cale fizică, chimică, biologică şi
radioactivă, ceea ce face foarte dificilă combaterea ei imediată. În ultimii ani, comerţul cu
pesticide avea valori destul de impresionante la nivel mondial ; în anul 2000 importurile au atins
valoarea de 10.948.418 mii dolari, iar exporturile de 11.137.574 mii dolari.
Cu toate progresele făcute în agricultură prin folosirea acestor substanţe chimice, acestea
prezintă potenţa de a primejdui echilibrul biologic al solului de a polua şi a distruge viaţa în
stratul fertil al solului (bacterii, ciuperci, alge, viermi, etc.). Pericolul este multiplicat de
persistenţa unor pesticide, de exemplu: 8 ani după tratarea cu DDT - jumătate din cantitatea
iniţială se găseşte în sol, iar 3 ani după aplicarea lindanului acesta continuă să fie activ. Folosirea
pesticidelor este dăunătoare şi omului.
Unele pesticide , deşi în cantităţi infime se pot integra în lanţurile trofice naturale, pot
pătrunde în plante unde se localizează mai ales în fructe. Cuprul , folosit în combaterea bolilor şi
dăunătorilor, acumulat în cantităţi mărite în sol devine toxic chiar şi pentru plantele cu sistemul
radicular bine dezvoltat şi care explorează un volum mare de sol. Pericolul deosebit pe care îl
prezintă pesticidele constă în faptul că ele se pot concentra în lanţurile trofice, odată cu circulaţia
substanţei organice şi din acestea se acumulează în sol ( B. Mănescu . 1982).
S-a constatat că îngrăşămintele cu azot modifică raportul dintre populaţiile distructive şi
celelalte populaţii din sol şi inhibă, de asemenea, activitatea bacteriilor fixatoare de azot (Al.
Ionescu, 1979). Prin administrarea de doze exagerate de azot, la măr în sistem superintensiv, pe
un sol sărac în potasiu, din dorinţa de a obţine producţii ridicate, fructele au prezentat pete brune
în tot cuprinsul pulpei, ceea ce le-a depreciat total. Acţiunea poate fi cotată în folosul „poluării” şi
fără eficienţă economică.
Erbicidele, pe lângă rolul de componentă esenţială a fluxului tehnologic ce contribuie la
creşterea producţiei, au acţiune poluantă asupra solului, uneori dificil de constatat şi analizat.
Efectele toxice ale erbicidelor s-au constatat în cultura părului (cercetări efectuate în zona
Oltenia) şi anume la folosirea erbicidelor Sinbar şi Caragard s-a constatat o diminuare a
producţiei de fructe, o cloroză accentuată, creşteri reduse a lăstarilor şi modificarea însuşirilor
fizico-chimice ale fructelor în sens negativ (M.Popescu, 1980).
Erbicidele acţionează diferit în funcţie de sol şi climă. În sol o parte din substanţa
introducă este preluată de planta dăunătoare, o parte se descompune, iar o parte rămâne
neatinsă sau intră în combinaţiile chimice ale solului, fapt foarte grav. Un rol important în
procesul de degradare al erbicidelor se atribuie microorganismelor (bacterii şi actinomicete).
În ceea ce priveşte îngrăşămintele, se produc în prezent diferite tipuri de îngrăşăminte
minerale, care în mod obişnuit conţin forme solubile în apă ale compuşilor azotului, fosforului şi
potasiului, dar o mare parte din producţia de îngrăşăminte cu fosfor o reprezintă fosfaţii
insolubili în apă. Coeficientul de utilizare a componenţilor nutritivi ai îngrăşămintelor minerale se
apreciază că este insuficient – 35-60% pentru îngrăşămintele cu azot, 60-80% pentru
îngrăşămintele cu potasiu, 20-25% pentru îngrăşămintele cu fosfor. Unul din factorii de bază ce
determină pierderile, îl constituie eluarea lor din sol de către apele subterane, precum şi de apa
de precipitaţii.
Aportul sporit de fertilizanţi, pe lângă influenţa pozitivă a sporirii recoltelor, au şi influenţă
negativă, producând poluarea apelor de suprafaţă şi a celor freatice. Gradul de folosire de către
plante a substanţelor nutritive este în funcţie de solubilitatea îngrăşământului, proprietate cu
caracter multifuncţional şi determinată de : proprietatea componenţilor îngrăşământului,

19
structura granulelor, condiţiile specifice de producţie, particularităţile regimului de apă şi
climatului, proprietatea de absorbţie a solurilor, compoziţia solurilor şi a soluţiilor din sol în zona
utilizării (C.Liteanu şi colab., 1982).
Substanţele nutritive, cuprinse în apele de infiltraţie, influenţează foarte mult calitatea
apelor de suprafaţă. Astfel, din substanţele azotate, cel mai nociv se manifestă conţinutul de
nitraţi. Aplicarea unor doze mari de azot, fără o prealabilă analiză chimică a solului şi plantei,
duce la un dezechilibru între creştere şi fructificare, ce se repercutează negativ asupra calităţii
fructelor.
Pierderile de fosfor prin spălare duc la creşterea conţinutului de substanţe fosfatice în
apele de suprafaţă şi în final, la creşterea rapidă a eutrofizării (sporirea înmulţirii plantelor
acvatice). Poluarea apelor cu săruri de potasiu şi cu cloruri, se manifestă prin creşterea
conţinutului de săruri, care este nefavorabil. Îngrăşămintele cu azot în formă amoniacală şi cele
cu potasiu, măresc aciditatea de schimb şi conţinutul de aluminiu şi mangan mobil

ÎNTREBĂRI DE CONTROL:

1. Ce efecte nedorite pot apare în plantaţiile de pomi ca urmare a tehnologiilor intensive?


2. Cum se manifestă fenomenul de oboseală a pomilor şi care sunt cauzele lui?
3. Ce măsuri recomandaţi pentru a preîntâmpina oboseala solului?
4. Cui se datorează compactarea secundară a terenului şi cum se manifestă ea?
5. Ce măsuri se impun pentru a preîntâmpina fenomenul de compactare?
6. Cui se datorează accelerarea proceselor de eroziune în pomicultură şi ce măsuri se pot lua
pentru evitarea acestui fenomen?
7. Ce măsuri se pot lua pentru a stopa fenomenul de alunecare pe terenurile destinate
pomiculturii?
8. Care sunt incovenientele folosirii unor cantităţi mari de pesticide în pomicultură?

CAPITOLUL 6

AMENAJAREA TERENURILOR ÎN VEDEREA ÎNFIINŢĂRII UNEI PLANTAŢII


POMICOLE ŞI PROBLEMATICA PROTECŢIEI MEDIULUI

6.1. Consideraţii privind amenajarea terenurilor pentru înfiinţarea plantaţiilor


pomicole.
Plantaţiile pomicole se înfiinţează numai pe bază de proiecte tehnico-economice.
Înfiinţarea plantaţiilor pomicole nu se poate concepe fără aplicarea prealabilă a lucrărilor de
organizare şi amenajare raţională a terenului. Volumul şi natura lucrărilor de organizare şi
amenajare a terenului destinat înfiinţării plantaţiilor pomicole, depind în mare parte de orografia
terenului, natura solului, sistemul de cultură, particularităţile biologice ale pomilor, etc.
Relieful, natura solului şi factorul apă condiţionează orientarea parcelelor, a drumurilor de
exploatare şi a rândurilor de pomi, a modului de amenajare antierozională a terenului, a reţelei de
evacuare a apelor, etc.
Lucrările ce se execută pentru organizarea teritorului, se pot grupa în 2 categorii:
-lucrări de organizare interioară a terenului ce se aplică în toate plantaţiile,
-lucrări de amenajare a terenului ce privesc terenurile în pantă.
În cadrul lucrărilor de organizare interioară a teritorului plantaţiei, trebuie rezolvate
probleme privind parcelarea, trasarea şi amenajarea drumurilor, amplasarea centrului
administrativ şi a dotărilor tehnice, stabilirea speciilor şi soiurilor şi amplasarea lor pe teren, etc.
Înfiinţarea plantaţiilor de pomi în zonele colinare, impune măsuri corespunzătoare de
combatere a eroziunii solului, de asigurare a condiţiilor optime de dezvoltare a pomilor şi de
exploatare raţională a plantaţiei.
Lucrările de amenajare a terenului şi pregătire a solului trebuie să asigure conservarea,
ameliorarea şi utilizarea cât mai judicioasă a fondului funciar. Documentaţia se sprijină pe
informaţia ştiinţifică şi constă în adoptarea de soluţii diferenţiate în funcţie de tipul de plantaţie,
direcţia de producţie, sistemul de cultură, etc.

20
6.1.1. Criterii de relief pentru alegerea terenurilor pentru înfiinţarea plantaţiilor
pomicole.
Alegerea terenurilor pentru înfiinţarea de noi plantaţii este o lucrare de importanţă majoră
pentru evitarea unor greşeli greu de remediat ulterior. Criteriile de alegere a terenurilor au fost
restrânse la un număr redus de parametri ecopedologici şi acestea au fost grupate în criterii de
climă, relief şi sol.
Pe baza acestor criterii, terenurile luate în studiu se grupează în terenuri fără restricţii,
terenuri cu restricţii şi terenuri excluse pentru cultura speciilor pomicole (V.Voiculescu şi colab.,
1983, V.Voiculescu, 1999).
Terenurile fără restricţii.
Această grupă încadrează versanţii cu pantă mai mică de 10% pentru măr, păr, prun,
cireş, vişin. Pentru cais şi piersic, panta nu trebuie să depăşească 10%. Sunt terenuri neerodate,
slab erodate prin apă, sau eolian, ori nedecopertate prin activităţi umane, cu profilul de sol
afectat de procese de eroziune de suprafaţă, sau de decopertare numai în orizonturile superficiale.
Formele de eroziune în adâncime lipsesc sau se limitează la prezenţa şiroirilor. Terenurile sunt
situate pe versanţii fără potenţial de alunecare.
Terenurile cu restricţii
În această grupă intră terenurile cu panta de 10-15% pentru măr, păr, prun, cireş şi
vişin. Sunt terenuri cu eroziune de suprafaţă prin apă sau eoliană, ori decopertate prin activităţi
umane, moderată şi puternică cu profilul solului afectat până la orizonturile de tranziţie sau pe
cel puţin 60 cm în adâncime. Formele de eroziune în adâncime sunt constituite din ogaşe cu
adâncimea de 2-3 cm. Terenurile sunt situate pe versanţii cu alunecări stabilizate.
Terenuri excluse
În această categorie intră versanţii cu înclinarea mai mare de 15% pentru măr, păr, prun,
cireş, vişin şi mai mare de 10% pentru cais şi piersic. Terenurile sunt afectate de procese de
eroziune de suprafaţă prin apă sau eolian, ori decopertate prin activităţi umane, cu profilul
solului erodat până la orizonturile B, C, CCa sau în întregime până la materialul parental. Formele
de eroziune în adâncime constau în ogaşe adânci şi ravene. Terenurile sunt situate pe versanţii
cu alunecări şi prăbuşiri active inclusiv semistabilizate şi alunecări curgătoare.

6.2. Eroziunea ca proces şi efectele ei dăunătoare


Eroziunea solului reprezintă un proces natural ce se desfăşoară pe întreaga suprafaţă a
uscatului şi constă în desprinderea, dispersarea şi transportul particulelor de pe suprafaţa
uscatului de către apa în mişcare (apa din ploi sau topirea zăpezilor), sau de acţiunea vântului ca
şi de deplasări ale pământului (alunecări de teren).
Eroziunea solului se înscrie ca un factor de degradare a solului, care poate epuiza
nerecuperabil această sursă de mare importanţă pentru omenire – solul. Dacă se utilizează
raţional, solul este un factor regenerabil, nu se uzează, nu se epuizează şi nu se degradează. Dacă
este întreţinut necorespunzător, el se poate degrada progresiv, uneori foarte repede, putând trece
la neproductiv. Refacerea solului din starea de degradare este cu atât mai dificilă şi mai
costisitoare, cu cât este mai avansată.
În decursul istoriei, eroziunea a continuat să se producă cu intensităţi diferite dând
naştere actualelor forme de relief (eroziunea geologică). Deşi a fost în mare parte încetinită,
aceasta nu a putut fi totuşi oprită, continuând şi în actualele condiţii de climă.
Pentru agricultură, eroziunea solului constituie una din cele mai mari calamităţi pentru
agricultură. Aceasta produce o serie de efecte dăunătoare, cum ar fi:
- scăderea fertilităţii solului,
- diminuarea producţiei,
- înrăutăţirea regimului apelor,
- accentuarea secetei, etc.
Modificarea substanţială a însuşirilor fizice şi chimice ale solului, ca urmare a spălării
particulelor fine de sol, a orizontului cu hu8mus şi a elementelor nutritive (N,P,K,Ca, etc.) conduc
la scăderea treptată a fertilităţii.
Înrăutăţirea regimului apelor din sol constituie un efect dăunător cu consecinţe multiple
pentru zona în care se manifestă. Infiltrarea apei în sol fiind tot mai mică, rezerva de apă
accesibilă plantelor nu poate satisface nevoia acestora pe întreaga perioadă de vegetaţie. Apa ce se
infiltrează pe terenurile în pantă este mică, iar cantitatea de apă ce se scurge este mare. Apele
freatice sunt tot mai puţin alimentate, iar nivelul acestora scade mereu.

21
Poluarea solului prin eroziune are loc prin spălarea de pe suprafaţa lui a păturii celei mai
superficiale şi mai bogate în hrană pentru plante. În urma acestui fenomen apar la suprafaţă
straturi inferioare, mai puţin fertile, straturi ce se aflau în adâncime, iar ca urmare a solubilizării
liantului de humus rezultă structuri prăfoase, cunoscute în agricultură ca terenuri „fără
structură”. Aceste terenuri degradate sunt nefavorabile creşterii plantelor, înrăutăţesc
funcţionarea lanţurilor trofice şi deci dereglează ecosistemele.
Îndepărtarea straturilor fertile ale solului. Pătura de la suprafaţa solului este cea mai
fertilă şi mai bogată în elemente nutritive pentru plante, permite descompunerea rapidă a
materiilor organice existente în sol şi este locul unde se adună primele cantităţi de apă din
precipitaţii.
Îndepărtarea acestui strat superior, reprezintă o pierdere imensă, deoarece pentru a se
forma o pătură de sol de cca 1 cm grosime sunt necesari, în condiţii medii de zonă temperată, cca
167 ani (M.Measnicov, 1987); ( 1 cm sol/ha reprezintă cca 140t/ha).
Accentuarea secetei pe versanţii erodaţi. Apa se scurge foarte repede pe versanţii erodaţi,
cantitatea de apă ce pătrunde în sol fiind tot mai mare pe măsură ce gradul de erodare creşte.
Solul erodat are o capacitate de reţinere a apei redusă. Deci, din aceste cauze, la aceiaşi cantitate
de apă rezultată din ploi, versanţii erodaţi reţin o cantitate tot mai redusă de apă, ceea ce sporeşte
caracterul secetos al zonei respective.
Înrăutăţirea regimului apelor. O cantitate tot mai mică de apă din precipitaţii se infiltrează
în sol, odată cu sporirea eroziunii solului. Ca urmare, are loc o coborâre continuă a nivelurilor
apelor freatice, multe izvoare seacă, altele îşi reduc debitul ceea ce înrăutăţeşte posibilităţile de
alimentare cu apă a acestora.

6.3. Măsuri de prevenire şi combatere a eroziunii solului


Pentru pomicultură, versanţii au constituit şi vor constitui forma predominantă de relief,
deci terenuri supuse eroziunii solului. Prevenirea declanşării şi desfăşurării procesului de
eroziune a solului este mai simplu şi mai ieftin, decât de a lua măsuri de stăvilire şi combatere a
acestui proces.
Măsurile de combatere şi prevenire a eroziunii solului, trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
- să micşoreze sau să reducă total pierderile de sol;
- să asigure o reţinere sau evacuare a apelor din scurgerea superficială şi concentrată;
- să nu provoace colmatări ale unor suprafeţe aflate în aval şi unde nu este de dorit acest
fenomen;
- să se creeze suprafeţe convenabile din punct de vedere agricol pentru a se putea executa
mecanizat lucrările de întreţinere;
- lucrările ce vor fi executate să nu distrugă sau să îndepărteze stratul de deasupra solului,
care este bogat în humus şi să fie simple, ieftine, uşor de executat, de exploatat şi
rezistente în timp (M.Measnicov, 1987).

6.3.1. Măsuri generale de combatere a eroziunii solului.


Pentru a preveni sau combate eroziunea solului sunt necesare o serie de măsuri generale
care să permită luarea altor măsuri mai drastice şi care să reducă pierderile de sol sau să le facă
imposibile.
Dintre acestea fac parte:
1. Stabilirea categoriilor de folosinţă agricolă, adică determinarea folosinţei care să
corespundă atât pretabilităţii terenului respectiv, dar să apere şi solul contra eroziunii.
2. Sistematizarea teritorului are în vedere următoarele acţiuni:
- se împarte terenul în ferme, iar acestea în sole sau tarlale, tarlale care să permită mecanizarea
lucrărilor agricole. În orice fermă, unitatea de bază pentru livezi este tarlaua; figura geometrică
optimă fiind dreptunghiul sau trapezul, amplasat cu laturile lungi sau bazele pe curbele de nivel.
Până la panta terenului de 12% amplasarea laturilor lungi a tarlalelor se face pe linia
generală a curbelor de nivel; cu creşterea pantei această amplasare se face tot mai strict şi de la
18% strict pe curba de nivel. Lungimea tarlalelor este de 700-300 m în funcţie de panta terenului;
cu cât panta creşte, au atât lungimea tarlalelor se reduce. Lăţimea tarlalelor este cu atât mai mică
cu cât panta terenului este mai mare, variind de la 400-200 m. Se urmăreşte realizarea celor mai
mari unităţi de bază posibile pentru sporirea eficienţei mecanizării lucrărilor agricole.
Pe terenurile nisipoase, solele sau tarlalele sunt mai mici (40-80 ha), iar perdelele de
protecţie sunt necesare astfel încât să închidă sola din toate părţile, reducând astfel viteza
vântului la nivelul solului.
- trasarea de drumuri convenabile şi corect amplasate antierozional;

22
- să asigure un acces uşor spre şi din tarlale;
- se urmăreşte pe cât posibil executarea arăturilor şi altor lucrări cât mai apropiat de curbele de
nivel.
3. Agrotehnica trebuie să fie raţională, modernă şi diferenţiată, potrivită condiţiilor de sol
existente.
Aratul reprezintă lucrarea cea mai energică, dar obligatorie. Pe terenurile în pantă, pentru
reducerea eroziunii solului, este necesar ca aratul să se facă ţinând cont de următoarele:
- direcţia de arat, începând de la panta versantului de 3% să fie pe linia generală a curbelor de
nivel, de la 12% pe o direcţie tot mai strictă pe curba de nivel, iar de la panta de 18% foarte strict
pe curba de nivel;
- adâncimea aratului este de dorit să fie întotdeauna maximă pentru fiecare grupă de adâncime;
- până la panta de 14-15% întoarcerea brazdelor din punct de vedere antierozional se poate
efectua spre amonte sau aval. Peste această pantă, răsturnarea se face spre amonte;
- aratul fără întoarcerea brazdei.
Alături de aceste măsuri, în livezi întreţinerea lucrărilor se completează cu benzi înierbate.
Aceste benzi se menţin 2-3 ani, după care se desţelenesc şi se mută mai în aval sau amonte.
Pe terenurile nisipoase, arăturile se fac mai bulgăros, mai puţin mărunţite şi nu în
perioade de uscăciune sau pe vânturi puternice; se renunţă la arătura de toamnă dacă toamnele
sunt uscate. Solele se ară în fâşii de 150-200m lăţime, alternând cu fâşii de 40-50 m lăţime
rămase nearate şi acre se vor ara primăvara.
4. Organizarea reţelei de drumuri. Drumurile de exploatare şi hotarele dintre tarlale
reprezintă o sursă pe care se dezvoltă mai ales eroziunea în adâncime. Toate drumurile agricole
trebuie să aibă o pantă maximă de 8-10%, dacă panta terenului depăşeşte această limită,
drumurile se fac înclinate sau în serpentină, astfel ca fiecare tronson să aibă panta admisă.

6.3.2. Măsuri hidroameliorative pentru combaterea eroziunii solului.


Pe versanţi.
Măsurile hidroameliorative se completează cu măsurile generale şi cele de tehnologie
agricolă pentru a duce la efectul dorit. Principalele lucrări hidroameliorative ce dau rezultate
pozitive în livezile pomicole, sunt: terasările, efectuarea de debuşee şi cleionaje, de bazine pentru
colectarea apei de irigat şi înfiinţarea perdelelor antierozionale.
Terasele sunt lucrări care modifică panta versanţilor. Prin lucrarea de terasare se creează
condiţii de exploatare raţională a suprafeţelor respective şi anume.
- reduce scurgerile de suprafaţă, opreşte pierderile de sol, creând condiţii optime de dezvoltare a
pomilor,
- valorifică terenurile erodate şi neproductive,
- permite mecanizarea lucrărilor de întreţinere.
Terasele se folosesc în livezi pe pante de peste 15-16% şi pot fi de mai multe feluri, astfel:
- Terase propriu-zise (normale, obişnuite), rezultă din prelucrarea unui versant cu pantă
neregulată dar continuă spre aval, într-un masiv amenajat în trepte. Pe suprafaţa treptei,
denumită platformă, se fac culturi de bază, iar pe taluz o cultură secundară (coacăz,
zmeur, mur, etc.).

Figura ……Terase cu diferite platforme şi taluze

Pentru plantaţiile pomicole, în condiţiile din ţara noastră, se folosesc următoarele tipuri de
terase:
- terase continue cu platforma înclinată în sensul pantei,
- terase individuale.
Terasele continue cu platforma înclinată pot fi de mai multe feluri:
- cu panta între 5-10% şi lăţimea cuprinsă între 3,5-6 m. Se recomandă în zonele cu precipitaţii
suficiente (peste 550 mm) şi soluri cu textura mijlocie;
- cu panta maximă de 15% şi lăţimea între 4-8 m. Se recomandă în zonele cu precipitaţii
abundente (peste 600 mm) şi soluri cu textură grea. Lăţimea platformei pentru aceste tipuri de

23
terase se alege în funcţie de distanţa de plantare (între rândurile de pomi) şi de panta terenului.
Rândul de pomi se va plasa pe axul platformei sau în partea din aval a platformei, la aproximativ
1,5-2 m de muchia taluzului din aval.
Pentru plantaţiile pomicole intensive, în funcţie de distanţa de plantare între rânduri şi
elementele constructive ale teraselor, se folosesc 3 tipuri de terase (S. Bechet, Ileana Neagu,
1975):
- tip A, pentru 3 rânduri de pomi, recomandate pe terenurile cu pante uniforme cuprinse între 15-
20%,
- tip B, pentru 2 rânduri de pomi, recomandate pe terenurile cu pante uniforme cuprinse între
20-25%,
- tip C, pentru 1 rând de pomi, recomandate pe terenurile cu pante uniforme peste 25%

Terase pentru plantaţiile pomicole de tip intensiv

Terasele individuale pentru pomi se folosesc pe versanţi cu relief frământat, cu pante ce


depăşesc 20-22%, cu soluri mijlocii ce nu prezintă pericol de alunecare (S.Bechet şi colab., 1975).
Se numesc individuale pentru că fiecare pom are terasa sa . terasele individuale pot avea
formă dreptunghiulară, circulară sau de potcoavă şi se pot executa odată cu plantarea pomilor
sau după plantare. Platforma terasei individuale poate fi orizontală, în zonele secetoase, sau
înclinată cu 3-5% în sensul pantei, în zonele cu precipitaţii mai abundente. După câţiva ani,
datorită executării lucrărilor solului în jurul pomilor, ajung să se unească între ele şi să rezulte
terase continue.

Terasă individuală:
a _ vedere laterală, b _ modul de execuţie, c_ cu platformă circulară, d_ cu platforme
dreptunghiulară ce se vor uni după câţiva ani prin lucrările de întreţinere

24
Canale de nivel şi înclinate au rolul de a colecta şi evacua excesul de apă din plantaţii.
Când se amplasează pe curbele de nivel se numesc canale de nivel, iar când li se dă o mică
înclinare se numesc canale înclinate.
Canalele de nivel se folosesc în zone secetoase, pe versanţi uniformi, cu panta de 10-20%,
pe soluri uşoare şi mijlocii. Au rolul de a reţine apa şi a o obliga să se infiltreze în sol şi de a
preveni eroziunea solului. Se execută pe tronsoane lungi, de minim 10 m, despărţite cu pinteni de
pământ. Distanţa dintre canalele de nivel la o pantă de 10% este de 35 m, iar la o pantă de 20% ,
circa 20 m.
Canalele înclinate se construiesc pe versanţi cu soluri mijlocii şi grele, unde există pericol
de alunecări de teren, în zone cu precipitaţii mai mari de 600 mm. Au rolul de a colecta şi evacua
excesul de apă din plantaţii şi se construiesc pe curbele de nivel, asigurând o înclinaţie de 1,5-
2%.
Debuşeele sunt lucrări speciale orientate pe linia de cea mai mare pantă, care colectează
apele aduse de pe valurile de pământ înclinate de pe canalele înclinate, de pe terasele în
contrapantă şi apele ce se scurg pe versant şi le conduc spre baza versantului.
Deoarece se amplasează pe linia de cea mai mare pantă, debuşeele au o pantă mare şi este
necesară consolidarea lor în toate punctele unde se schimbă panta terenului.
Debuşeele folosite pentru evacuarea apei pot fi de 2 feluri: naturale şi artificiale. Debuşeele
naturale, pot fi considerate depresiunile naturale ale versanţilor ce trebuie consolidate natural
astfel încât pe traseul lor să nu se întâlnească eroziunea în adâncime. Acestea au în general
secţiunea de scurgere de formă parabolică. Debuşeele artificiale, sunt construite special şi pot
avea o formă triunghiulară, trapezoidală sau parabolică. Aceste debuşee sunt consolidate fie prin
înierbare sau cu ajutorul altor materiale (beton, dale de beton, etc.). Debuşeele pot fi amplasate în
interiorul tarlalei, utilajele agricole putând să le treacă uşor şi fără să le degradeze.

Debuşeu într-o livadă terasată, cu căderi consolidate:


a_ vedere generală, b_debuşeu dalat, c_cădere consolidată

Pe nisipuri.
Fixarea nisipurilor urmăreşte stabilizarea suprafeţelor şi transformarea lor în terenuri ce
pot fi cultivate agricol. Pe nisipurile fixate se pot dezvolta bine pomii fructiferi.
Fixarea nisipurilor se face folosind unul sau mai multe mijloace:
-mecanice – amplasarea de paranisipuri (garduri cu cca 60% goluri),gărduleţe de paie ce acoperă
terenul şi se înfig în sol sub formă de benzi de 1,5 m lăţime, gărduleţe culcate (tulpini vegetale ce
se aşează culcat pe o brazdă trasă de plug şi bine acoperită);
-biologice – semănături de ierburi potrivite (ovăz de nisipuri), plantare de arbuşti fructiferi în
brazde deschise de plug;
-chimice – bitum sub formă de emulsii puternic diluate şi care rezistă 2-3 ani şi permit să fie
străbătute de plante, materiale plastice solubile în soluţii diluate pentru stropirea nisipurilor şi
care permit instalarea vegetaţiei.

25
Dacă nisipurile sunt fixate, avem de-a face cu soluri nisipoase, a căror fixare definitivă şi
luare în cultură se poate face prin:
-plantarea perdelelor de protecţie (lăţime 12 m),
-fertilizare cu argilă, turbă, mâl şi gunoi de grajd încorporate la 50 cm adâncime,
-nivelarea pentru a dispare denivelările care devin de obicei vetre de deflaţie.
-

ÎNTREBĂRI DE CONTROL:

1. Ce criterii se au în vedere la alegerea terenurilor pentru înfiinţarea plantaţiilor pomicole?


2. Ce este eroziunea solului şi ce efecte negative are pentru agricultură?
3. Ce măsuri pot fi luate pentru prevenirea declanşării fenomenului de eroziune?
4. Care sunt măsurile generale de combatere a eroziunii solului?
5. Care sunt măsurile hidroameliorative pentru combaterea eroziunii solului pe versanţi?
6. Pe ce terenuri pot fi folosite terasele?
7. Ce tipuri de terase se folosesc în plantaţiile pomicole în ţara noastră?
8. Când se folosesc terasele continui, dar cele individuale?
9. Ce măsuri se impun pe terenurile nisipoase pentru a preîntâmpina fenomenul de eroziune?

CAPITOLUL 7

ÎNTREŢINEREA SOLULUI ÎN PLANTAŢIILE POMICOLE ŞI PROBLEME DE


PROTECŢIE A MEDIULUI

7.1. Consideraţii generale privind lucrările solului în pomicultură.


Prin lucrările solului se înţeleg operaţiile efectuate pe terenurile agricole cu diferite maşini
şi utilaje, în scopul realizării în sol şi la suprafaţa solului a unui mediu de viaţă cât mai favorabil
pentru plantele cultivate.
Lucrările solului realizează următoarele condiţii favorabile în sol:
_ creează o stare de aşezare a solului corespunzătoare necesităţilor plantelor, înlesnind
dezvoltarea sistemului radicular, favorizează pătrunderea, acumularea şi păstrarea în sol a apei
din precipitaţii şi asigură primenirea aerului din sol;
_ permit încorporarea îngrăşămintelor, a amendamentelor şi amestecarea acestora cu stratul de
sol lucrat;
_ contribuie la combaterea buruienilor, a bolilor criptogamice şi a insectelor dăunătoare.
Buruienile existente sunt distruse, iar multe boli criptogamice şi insecte dăunătoare ce îşi
continuă ciclul de viaţă prin intermediul buruienilor, dispar odată cu acestea;
_ contribuie la intensificarea activităţii microorganismelor utile din sol, deoarece majoritatea
acestor microorganisme necesită un mediu aerob, suficient de umed şi cald, condiţii ce se
realizează prin lucrările solului;
_ activează toate procesele chimice din sol, ca urmare a îmbunătăţirii prin lucrări a regimului
apei, aerului şi căldurii din sol.
Întreţinerea solului are un rol important în menţinerea sau creşterea cantităţii de materie
organică din sol. În pomicultură, folosirea unor culturi intercalate de cereale şi leguminoase ca
îngrăşământ verde sau înierbarea intervalelor dintre rânduri, pot contribui la creşterea
conţinutului de materie organică din sol.

7.2. Lucrările solului în pomicultură şi impactul asupra mediului.

26
Întreţinerea şi lucrarea solului în pomicultură, are următoarele obiective: asigurarea
umidităţii, reducerea sau prevenirea eroziunii solului, combaterea buruienilor, sporirea sau
menţinerea materiei organice din sol, aprovizionarea cu substanţe nutritive, afânarea solului
pentru realizarea unei bune circulaţii a aerului şi apei, precum şi a activităţii microflorei.

7.2.1. Sisteme de întreţinere a solului în livezi.


În plantaţiile pomicole se folosesc următoarele sisteme de întreţinere a solului : ogor
lucrat, ogor erbicidat, ogor combinat, culturi intercalate, înierbare permanentă, mulcirea solului.
Ogorul lucrat (ogor negru), constă în menţinerea permanentă a solului afânat la suprafaţă
, fără buruieni şi crustă. Aceasta se realizează prin efectuarea unei arături de toamnă, discuire în
primăvară, iar vara prin lucrarea solului de 4-6 ori cu grapa cu discuri sau cultivatorul. Pe rândul
de pomi, solul se lucrează manual sau mecanic.
Acest sistem de întreţinere a solului asigură o bună solubilizare a substanţelor nutritive, o
bună conservare a apei în sol; determină o bună aeraţie a solului, ceea ce favorizează creşterea
sistemului radicular şi activitatea microorganismelor aerobe; distruge buruienile, eliminând
concurenţa acestora pentru apă şi substanţe nutritive; afânează suprafaţa solului tasată în urma
trecerii utilajelor sau ca urmare a unor ploi.
Acest sistem prezintă, însă, şi unele dezavantaje : intensifică procesele de eroziune a
terenurilor în pantă; distruge structura solului; favorizează tasarea solului în profunzime, datorită
circulaţiei maşinilor agricole (în solul tasat se reduce permeabilitatea pentru apă şi aer şi se
creează condiţii nefavorabile pentru creşterea sistemului radicular); slăbeşte rezistenţa la ger a
pomilor în timpul ierni prin prelungirea creşterii în toamnă; accesul tractoarelor şi maşinilor în
livadă pe timp ploios este îngreuiat; necesită consum mare de energie şi manoperă.
De aceea. Pe terenurile cu pantă de 3-6% solul poate fi lucrat ca ogor negru numai în
cazul în care s-au luat toate măsurile antierozionale (lucrări pe curbele de nivel, canale de coastă,
etc.). când panta este peste 6-8%, lucrările solului sub formă de ogor negru necesită introducerea
de benzi înierbate (benzi tampon) la distanţa de 2-5 intervale în funcţie de proprietăţile fizice ale
solului.
Ogorul erbicidat constă în menţinerea terenului curat de buruieni cu ajutorul erbicidelor.
Pe lângă avantajele pe care le prezintă ( reduce numărul de lucrări mecanice şi manuale, are efect
pozitiv asupra structurii şi compactării în profunzime a solului, reduce ritmul de mineralizare a
substanţelor organice, etc.), prezintă riscul poluării solului.
Culturile intercalate se practică în plantaţiile pomicole în primii ani după înfiinţarea lor,
când pomii acoperă o mică suprafaţă, iar pe intervalul dintre rânduri se cultivă plante anuale sau
perene.
Înierbarea permanentă (pe toată durata plantaţiei) şi temporară (se alternează la 3-4 ani
terenul înierbat cu ogorul lucrat) a solului, constă în menţinerea terenului dintre rândurile de
pomi cultivat cu diferite ierburi perene. Înierbarea poate fi totală, când ierburile cresc pe toată
suprafaţa, sau parţială, atunci când o parte din teren este întreţinut ca ogor lucrat.
Sistemul de întreţinere prin introducerea de benzi înierbate cu plante ameliorative,
prezintă avantajul reducerii lucrărilor solului pentru menţinerea ogorului negru şi realizează
importante cantităţi de biomasă ce se administrează direct la suprafaţa solului prin cosiri
repetate, iar la sfârşitul ciclului de viaţă cedează solului importante cantităţi de materie organică
prin descompunerea sistemului radicular foarte bogat în sol.
Acest sistem de întreţinere este benefic şi în ceea ce priveşte aplicarea tratamentelor de
combatere a bolilor şi dăunătorilor ce se pot realiza mai uşor şi de bună calitate pe un teren
înţelenit, în anii cu exces de precipitaţii sau în perioadele cu exces de umiditate în sol. Un alt
aspect important îl constituie combaterea eroziunii solului , ştiut fiind faptul că majoritatea
livezilor din ţara noastră sunt amplasate pe versanţi cu pante diferite.
O experienţă amplasată la SC Tg. Jiu a vizat influenţa sistemului de întreţinere cu benzi
înierbate asupra producţiei la prun (soiul Stanley, altoit pe corcoduş). Compoziţia floristică a fost
alcătuită din graminee perene cu talie mică (Lolium perene, L.multiflorium, Phleum pratensis,
Festuca pratensis) şi o leguminoasă perenă de talie mică (trifoi alb). Acestea sunt rezistente la
trecerea repetată a tractoarelor şi utilajelor şi asigură, în acelaşi timp, o cantitate mare de
biomasă pe hectar necesară mulcirii solului între rânduri şi pe direcţia rândului de pomi.
Observaţiile efectuate au arătat că principalele constante hidrofizice ale solului atestă o uşoară
îmbunătăţire, în special textura ce devine mai uşoară, cu influenţe pozitive asupra regimului
aerohidric al solului. Cantitatea de humus este mai mare şi corelată cu indicele de azot, fosforul
prezintă o aprovizionare slabă-mijlocie, iar potasiul uşor asimilabil prezintă o aprovizionare
mijlocie (I.Tomescu, C.Păducel, 1994).

27
Mulcirea solului constă în menţinerea solului acoperit cu diferite materiale ce poartă
denumirea de mulci. El poate fi obţinut prin cosirea repetată a ierburilor perene sau anuale din
plantaţii, prin acoperirea cu folie de polietilenă sau utilizarea diferitelor produse vegetale, cum ar
fi paie, coceni tocaţi, frunze, rumeguş, fân degradat, etc.

7.2.2. Impactul lucrărilor asupra însuşirilor solului.


Lucrările solului influenţează atât însuşirile fizice ale solului, cât şi pe cele biologice şi
chimice ale acestuia.
Influenţa lucrărilor asupra însuşirilor fizice ale solului.
Lucrările solului modifică porozitatea, structura, regimul hidric, regimul aerului şi
căldurii. Cel mai pronunţat efect asupra porozităţii îl are arătura, care poate determina creşterea
volumului porilor stratului lucrat cu 25-50% , sporul creşte de la solurile nisipoase spre cele
argiloase şi scade pe măsură ce creşte adâncimea arăturii (Rubenzon, 1969).
Influenţa asupra structurii depinde de intensitatea lucrărilor şi umidităţii solului din
timpul executării acestora. Pe sol umed sau uscat, lucrările repetate des duc la deteriorarea
structurii. Aplicarea lor raţională are influenţă favorabilă şi anume : îngroparea la fundul brazdei
a stratului de sol cu structura deteriorată, afânarea solurilor grele ceea ce face posibil aerisirea lor
şi pătrunderea microorganismelor şi a rădăcinilor plantelor, fenomene ce determină structura
solului, etc.
Infuenţând porozitatea şi alte însuşiri, lucrările solului produc indirect mari modificări ale
regimului hidric al solului. Afânarea determină creşterea permeabilităţii pentru apă, sporeşte
capacitatea de înmagazinare a apei, micşorează pierderile de apă prin evaporare, etc.
Creşterea porozităţii conduce la creşterea capacităţii pentru aer a solului şi favorizează
schimbul de aer dintre sol şi atmosferă, infuenţând direct creşterea plantelor şi procesele
microorganismelor din sol şi atmosferă. Într-un sol tasat, viteza schimburilor de aer este redusă,
se acumulează CO2, iar insuficienţa oxigenului frânează creşterea rădăcinilor şi favorizează
apariţia de boli.
Gradul de afânare se reflectă şi asupra capacităţii şi conductibilităţii calorice a solului.
Sporirea volumului de aer determină scăderea capacităţii calorice a solului, ştiut fiind faptul că
aerul are cea mai redusă capacitate calorică.
Influenţa lucrărilor asupra însuşirilor biologice şi chimice.
Regimul de aer, apă şi căldură influenţează în mare măsură activitatea microorganismelor
din sol. În solul lucrat, microorganismele sunt distribuite mai omogen pe adâncime. Afânarea
profundă este o metodă de ameliorare a însuşirilor biologice mai ales pe solurile grele, podzolite,
numărul de microorganisme sporind considerabil în urma lucrărilor de desfundat.
Într-un sol afânat, aerat, procesele de nitrificare sunt mai intense, procese ce atrag după
sine accentuarea unor procese favorabile prin care fosforul, potasiul, calciul şi alte elemente
nutritive trec din forme greu solubile în forme uşor solubile plantelor.

ÎNTREBĂRI DE CONTROL:

1. Ce se înţelege prin „lucrările solului”?


2. Care sunt obiectivele lucrărilor solului în pomicultură?
3. Ce sisteme de întreţinere se folosesc în pomicultură?
4. În ce constă sistemul de întreţinere „ogor negru” şi care sunt dezavantajele folosirii lui?
5. În ce constă sistemul de întreţinere „ogor erbicidat” şi care este impactul acestuia asupra
solului?
6. Ce este mulcirea şi care este impactul acestui sistem de întreţinere asupra solului?
7. Care este impactul lucrărilor asupra însuşirilor solului?
8. Cum se aleg sistemele de întreţinere şi lucrare a solului în pomicultură?

28
CAPITOLUL 8

FERTILIZAREA ÎN POMICULTURĂ ŞI PROBLEMATICA PROTECŢIEI


MEDIULUI

8.1. Noţiuni generale privind fertilitatea şi fertilizarea.


Acţiunea simultană a mai multor factori de vegetaţie, respectiv acţiunea mai multor
elemente nutritive, influenţează creşterea şi dezvoltarea plantelor. Necesitatea administrării
îngrăşămintelor în cultura pomilor este impusă de faptul că pomii, fiind plante perene, extrag
timp îndelungat cantităţi mari de substanţe nutritive.
Fertilitatea este una din cele mai importante însuşiri ale solului. Fertilitatea solului este
însuşirea acestuia de a furniza plantelor substanţe nutritive, apă şi alţi factori ai creşterii şi
dezvoltării lor. Fertilitatea solului, ca însuşire sintetică globală, este determinată de modul de
echilibrare a proceselor de acumulare a materiei organice în direcţia humificării, cu cele de
mineralizare a humusului, în contextul ecologic zonal şi care contribuie la aprovizionarea
plantelor cu nutrienţi (G.Ştefanic şi colab., 1977).
Materia organică deosebeşte solul de roca goală şi conferă solului însuşirea sa cea mai
preţioasă – fertilitatea. Comparativ cu restul fazei solide a solului, substanţa organică reprezintă o
parte relativ mică, dar îndeplineşte un rol extrem de important prin funcţiile sale fizico-chimice
sau biologice, servind ca sursă energetică pentru flora microbiană şi ca factor de care depinde în
mare parte starea de fertilitate a solului.
Constituenţii ei sunt resturi de plante şi animale, organisme vii din sol, diverşi compuşi
sintetizaţi de microorganisme, un mare număr de substanţe ce rezultă ca secreţii radiculare sau
din descompunerea substanţelor organice moarte.
Fracţiunea organică a solului cuprinde, deci, următoarele grupe esenţiale:
- substanţe organice nehumificate,
- substanţe organice specifice solului (humusului),
- substanţe intermediare de descompunere a resturilor vegetale sau animale (acizi organic,
aminoacizi, glucide, grăsimi, răşini, aldehide, chinone, fenoli, substanţe enzimatice, etc.).
După depozitare, substanţele suferă 2 procese, prin acţiunea factorilor fizico-chimic,
precum şi activitatea organismelor : de mineralizare, prin degradarea energetică şi chimică rapidă

29
ca şi de humificare, printr-o degradare lentă cu sisteme intermediare. Cei mai mulţi cercetători
consideră că rolul organismelor este fundamental în formarea substanţelor humice
După mineralizarea sa de către microorganisme, substanţa organică a solului reprezintă
principala sursă de azot pentru plante.
Consumul de substanţe nutritive pentru formarea recoltei, epuizează solul în elemente,
ceea ce duce treptata la scăderea fertilităţii solului. În practică se urmăreşte menţinerea stării de
fertilitate a solului la nivel ridicat, intervenţia omului prin îngrăşăminte chimice (fertilizare), în
scopul refacerii echilibrului nutritiv al solului, constituie o practică indispensabilă.
Îngrăşămintele (ingrassiare = a îngrăşa) sunt substanţe minerale sau organice obţinute
prin sinteză, prin prelucrarea unor roci naturale, sau rezultă ca produse reziduale din diverse
activităţi umane (zootehnie), utilizate în agricultură în scopul creşterii nivelului şi calităţii
recoltelor, prin sporirea fertilităţii solului.
Folosirea gunoiului de grajd în fertilizare este o practică milenară. Gunoiul acţionează
favorabil asupra producţiei, în special prin conţinutul său în azot, dar şi prin alte elemente
(conţinut în substanţe stimulatoare pentru plante, conţinut în microelemente, efect favorabil
asupra structurii solului, etc. ).
Alături de îngrăşămintele organice, ca un puternic mijloc de a satisface nevoile nutritive
ale plantelor, au apărut îngrăşămintele minerale. Producţia mondială de îngrăşăminte a crescut
de la o perioadă la alta, primele fabrici de îngrăşăminte au fost realizate în secolul XIX în Marea
Britanie şi Germania.

8.2. Consideraţii generale privind fertilizarea în pomicultură.


8.2.1. Particularităţile fertilizării în pomicultură.
Fertilizarea în pomicultură este diferită de cea a altor culturi de câmp. La stabilirea
sistemului de fertilizare se ţine seama de particularităţile speciei, vârsta plantaţiei, portaltoiul,
prognoza producţiei de fructe, factorii de mediu, tehnologia de cultură.
O mare importanţă în legătură cu aplicarea îngrăşămintelor are sistemul radicular.
Activitatea rădăcinilor durează mai mult decât la culturile anuale, iar volumul mare de sol
explorat explică producţiile ridicate ce se obţin pe soluri nu prea bogate în elemente nutritive.
Schimbarea permanentă a condiţiilor ecologice (lumină, temperatură, aeraţie, apă, etc.)
modifică procesul de absorbţie a substanţelor nutritive din sol. O lumină insuficientă reduce
fotosinteza (aprovizionarea slabă a sistemului radicular cu sevă elaborată). Temperatura scăzută
(sub – 20C) la nivelul sistemului radicular nu asigură o aeraţie suficientă pentru absorbţia
elementelor nutritive. La umiditate redusă (regim optim pentru pomi 600-700 mm precipitaţii
anuale) îngrăşămintele se valorifică slab, iar când precipitaţiile cresc o parte din îngrăşăminte se
levigă.
Cerinţele pomilor faţă de elementele nutritive diferă şi în funcţie de ciclul lor biologic şi
fazele anuale de vegetaţie. Din punct de vedere al ciclului biologic, pomii parcurg 2 perioade : una
de tinereţe (creştere) şi alta de maturitate (fructificare). În tinereţe, pomii trebuie să găsească în
sol toate elementele necesare nutriţiei, în special azot, deoarece ajută la creşterea rapidă a părţii
aeriene. În perioada de maturitate, nevoile pomilor se accentuează, deoarece apar şi cerinţele
formării fructelor.
Folosirea îngrăşămintelor în raport cu fazele anuale de vegetaţie, are implicaţii în legătură
cu fructificarea. În faza creşterii vegetative este nevoie de toate elementele nutritive. Intensitatea
maximă a absorbţiei substanţelor nutritive se află în epoca înfloririi. După încetarea creşterii
lăstarilor în lungime, rădăcinile cresc, se continuă realizarea formaţiunilor de rod, are loc
creşterea trunchiului, a ramurilor şi rădăcinilor, în acestea fiind depozitate substanţe de rezervă
(glucide, lipide, protide) necesare pornirii vegetaţiei în anul următor. Se acumulează o fracţiune
importantă de fosfor şi potasiu pentru formarea fructelor şi creşterea rezistenţei pomilor la îngheţ.
În faza de repaus, rădăcinile absorb ioni de NO 3 – dacă temperatura este peste 0 0C, ce
sunt transportate primăvara spre partea aeriană, cu implicaţii pozitive asupra fecundării florilor.
După Davidescu, schema nutriţiei minerale la pomii pe rod este următoarea:

Schema nutriţiei minerale la pomii pe rod


Fazele de vegetaţie Nutriţia cu azot Nutriţia cu fosfor Nutriţia cu potasiu

Desfacerea mugurilor şi începutul Moderată Moderată Scăzută


creşterii lăstarilor
Creşterea intensă a lăstarilor Ridicată Moderată spre Moderată
ridicată
Încetinirea creşterii lăstarilor şi Ridicată spre Scăzută Ridicată

30
apariţia lăstarilor terminali şi moderată
diferenţierea mugurilor de rod
Maturarea lemnului şi a ţesuturilor Scăzută Ridicată Ridicată

Dozele de îngrăşăminte se fracţionează astfel încât să satisfacă cerinţele biologice variabile


în cursul vegetaţiei

Repartizarea de îngrăşăminte pe un ciclu anual de vegetaţie


Din doza totală
Epoca Azot Fosfor Potasiu Îngrăşăminte
organice
Toamna după căderea - 1/1 1/2 La 3-4 ani odată
frunzelor
Primăvara la începutul 1/2 - 1/4 -
creşterii lăstarilor
După rărirea fructelor 1/2 - 1/4
(luna mai)

Analiza dinamicii absorbţiei elementelor nutritive de către pomi se efectuează cu ajutorul


diagnozei foliare.

8.2.2. Tehnici de administrare a îngrăşămintelor.


În livezi, îngrăşămintele se aplică în mai multe perioade, deosebindu-se o fertilizare cu
prilejul înfiinţării livezilor şi alta după plantarea pomilor şi intrarea acestora pe rod.
La înfiinţare, îngrăşămintele se administrează pe întreaga suprafaţă odată cu desfundatul
(gunoi de grajd, îngrăşăminte cu fosfor şi potasiu). Cantitatea de îngrăşăminte aplicate la
fertilizarea de bază (la înfiinţarea plantaţiei odată cu desfundarea terenului), au în vedere starea
de aprovizionare a solului găsită în urma analizelor agrochimice, urmărind crearea unor rezerve
de elemente nutritive suficiente pentru a aproviziona speciile pomicole ce rămân un număr de ani
pe acelaşi loc. Dozele sunt cuprinse între 500-800 kg/ha îngrăşăminte cu fosfor şi 700-1000
kg/ha îngrăşăminte cu potasiu, iar îngrăşămintele organice variază între 40-60 t/ha. Se poate
face şi o îngrăşare locală la groapă (odată cu plantarea) în scopul asigurării elementelor nutritive a
pomilor în anul plantării, când se pot aplica îngrăşăminte chimice şi gunoi de grajd bine fermenta
sau compost, cantităţi ce diferă în raport cu tipul de sol.
În livezile tinere, anual se aplică o îngrăşare ce urmăreşte realizarea unui echilibru
nutritiv care să grăbească intrarea pe rod. Aplicarea îngrăşămintelor organice şi minerale se face
fie pe întreg intervalul dintre rânduri, fie în benzi paralele cu rândurile, în special în plantaţiile
intensive, sau în jurul trunchiului pe proiecţia coroanei, mai ales pe terenurile în pantă.
În livezile pe rod, sistemul de fertilizare se diferenţiază în raport cu condiţiile de sol, relief,
climă, specie (soi), vârstă, portaltoi, sistem de cultură, mod de lucrare a terenului. Îngrăşămintele
chimice se aplică anual, iar cele organice la 3-4 ani odată.
În livezile pe rod (rădăcinile acoperă aproape toată suprafaţa terenului) îngrăşămintele se
împrăştie uniform pe întreaga suprafaţă şi se introduc în sol la 25-30 cm, toamna sau primăvara,
când terenul este plan sau cu panta de 10%.
Gradul de solubilitate al îngrăşămintelor influenţează epoca încorporării îngrăşămintelor
de bază. Toamna (cu o lună înainte de căderea frunzelor) se administrează îngrăşămintele
organice şi cele pe bază de fosfor şi potasiu, pentru a avea timp ca acestea să se transforme în
forme asimilabile până la declanşarea vegetaţiei şi a putea pătrunde în zona rădăcinilor active.
Toamna se administrează şi 1/3 din azot, ce oferă rădăcinilor active posibilitatea să transforme
azotul mineral în forme organice şi să-l depoziteze în rădăcini.
Fertilizarea fazială se face diferit în funcţie de tipul plantaţiei. Utilizarea raţională a
îngrăşămintelor impune cunoaşterea particularităţilor fiecărei fenofaze de creştere şi fructificare.
În livada tânără – prima fertilizare suplimentară se execută la dezmugurit, a doua peste 2-3
săptămâni (creşterea intensă a lăstarilor), iar ultima- după alte 2-3 săptămâni.
În livada pe rod, se ţine seama de producţia de fructe din anul respectiv şi încărcătura de
muguri floriferi pentru anul viitor. Prima fertilizare se execută înaintea fenofazei de înflorire-
legare, a doua – la căderea fiziologică a fructelor, iar a treia – în fenofaza diferenţierii intense a
mugurilor floriferi (iulie-august).
Ca îngrăşăminte se pot utiliza îngrăşăminte cu azot, precum şi îngrăşăminte cu acţiune
rapidă (urină de grajd, uree, ape amoniacale, etc.). Se pot aplica, de asemenea, îngrăşăminte
faziale în stare lichidă (prin apa de irigat), precum şi îngrăşăminte foliare.

31
8.3. Fertilizarea şi implicaţiile asupra mediului.
Fertilizarea ca verigă tehnologică într-o agricultură modernă şi intensivă, dacă nu este
fundamentată şi aplicată ştiinţific, poate determina şi amplifica procese şi fenomene de poluare
chimică a solului şi a producţiei agricole (C.Răuţă şi colab., 1983).
Utilizarea îngrăşămintelor minerale este o intervenţie activă a omului asupra
ecosistemului. Impactul îngrăşămintelor asupra mediului ambiant poate fi divers şi anume:
- pătrunderea elementelor nutritive din îngrăşăminte în apele freatice de suprafaţă;
- utilizarea incorectă a îngrăşămintelor minerale poate înrăutăţi circuitul şi balanţa substanţelor
minerale, poate înrăutăţi circuitul şi balanţa substanţelor nutritive, proprietăţile agrochimice şi
fertilitatea solului;
- poluarea plantelor (V.Lungu, 1994).
Poluarea apei are loc în urma aplicării excesive a îngrăşămintelor. Din categoria
îngrăşămintelor chimice sunt implicate, în primul rând, cele cu azot. Cantităţile excesive din
apele de suprafaţă rezultă din suprafertilizarea şi scurgerea superficială în urma ploilor. Tot
datorită suprafertilizării, se întâlnesc cantităţi excesive de nitraţi în apele freatice. Legislaţia din
ţara noastră stabileşte limita maximă în conţinutul de nitraţi din apă de 45 mg NO3 / litru.
Excesul de nitraţi din ape sau alimente produce boala numită methenoglobinemie (la copii), iar
formarea de nitrozamine în tubul digestiv are efect cancerigen. Fosforul este mai greu solubilizat
şi deplasat de apele de scurgere superficială sau cele de suprafaţă.
În cazul folosirii de îngrăşăminte chimice lichide şi granulate, are loc poluarea atmosferei.
Atmosfera este poluată cu derivaţi gazoşi ai azotului ce se formează ca rezultat al proceselor de
amonificare, nitrificare şi denitrificare, ce au loc în sol. Pierderile de azot pot apare în urma
proceselor biologice din sol, a denitrificării şi interdependenţei chimice a îngrăşămintelor cu azot
cu solurile carbonate şi alcaline. Se consideră că mărirea cantităţii de îngrăşăminte azotate
utilizate, inclusiv pierderile de azot din atmosferă, pot accelera distrugerea ozonosferei.
Fenomenul de poluare are multiple implicaţii asupra însuşirilor solului. Prin administrarea
îngrăşămintelor minerale, solul este supus unui impact complex, putând manifesta următoarele
efecte asupra solului:
- provoacă acidificarea sau alcalinizarea mediului;
- îmbunătăţeşte sau înrăutăţeşte particularităţile agrochimice şi fizice ale solului,
- contribuie la absorbţia metabolică a ionilor sau înlăturarea lor în soluţia de sol;
- contribuie la frânarea absorbţiei chimice a cationilor;
- contribuie la mineralizarea sau sintetizarea humusului solului;
- mobilizarea sau imobilizarea elementelor nutritive ale solului,
- poate provoca antagonismul sau sinergismul elementelor nutritive şi raportul influenţei asupra
absorbţiei şi metabolismului lor în plante.

8.4. Fertilizarea solului în agricultura ecologică.


Aplicarea îngrăşămintelor trebuie să se bazeze pe cunoaşterea proceselor de fiziologie,
biochimie a plantelor, alături de noţiuni de pedologie, agrochimie, fitotehnie şi genetică, care să
garanteze obţinerea unei producţii mari şi stabile şi să păstreze fertilitatea solului.
Pentru menţinerea echilibrului în natură şi pentru obţinerea producţiilor ecologice, este
necesară elaborarea unei strategii ştiinţifico-argumentate de folosire a îngrăşămintelor (S.Toma,
1994). Folosirea raţională a îngrăşămintelor este posibilă pe baza diagnosticării diferite a
conţinutului solului şi plantei. Conţinutul nutrienţilor în probe reprezentative de frunze,
constituite în momente diagnostice, reflectă influenţa îndelungată a însuşirilor fizice, chimice şi
biologice ale solului şi ale tehnologiei de cultură, inclusiv a practicilor legate de fertilizare, asuprea
nutriţiei minerale a plantelor. Cantităţile normale de nutrienţi în substanţa uscată a frunzelor în
momentele diagnostice denotă că sistemul de fertilizare practicat în anii precedenţi a fost
corespunzător.

8.4.1. Fertilizarea organică


Materia organică a solului este întreţinută prin materia vegetală şi animală moartă ce se
depune la suprafaţa solului şi este încorporată în cadrul ciclurilor caracteristice diferitelor
biocenoze, precum şi de masa mare de rădăcini moarte şi alte organisme care mor în sol.
Sub denumirea de „îngrăşăminte organice naturale” intră diverse produse reziduale
obţinute în anumite sectoare ale economiei. Ele pot fi utilizate ca îngrăşământ imediat după
obţinere sau după o prealabilă păstrare şi fermentare în vederea îmbunătăţirii însuşirilor lor.
Sursele de materie organică utilizabile în agricultură, sunt constituite din resturi vegetale
rămase după recoltarea culturii principale (paie, coceni, vrejuri de leguminoase), gunoiul
animalelor şi îngrăşămintele verzi.

32
Îngrăşămintele organice constituie o sursă energetică pentru micoorganismele solului. Din
descompunerea lor rezultă produşi ca CO2 şi acizi organici, aminoacizi, glucide simple, etc., ce
măresc mobilitatea elementelor nutritive existente în sol, îmbunătăţesc nutriţia plantelor.
Îngrăşămintele organice se comportă ca un factor antientropic ce schimbă sensul general al
reacţiei chimice într-o anumită măsură, ce se desfăşoară în sol cu pierdere de energie,
contribuind astfel la creşterea fertilităţii solului. Aplicate în sol, ele reprezintă o cale de restituire
către sol a substanţelor minerale îndepărtate cu recolta, constituind sursă de substanţe nutritive
şi dioxid de carbon.
Gunoiul de grajd se obţine ca produs secundar în sistemele de întreţinere a animalelor,
fiind alcătuit din dejecţii solide (fecale), lichide (urina) şi materii folosite ca aşternut. Gunoiul de
grajd este un îngrăşământ ce conţine toate elementele necesare nutriţiei plantelor, accesibilitatea
lor fiind lentă şi durând câţiva ani, pe măsura mineralizării compuşilor organici din acestea.
Mineralizarea depinde de stadiul fermentării gunoiului, de aerisire, umiditatea solului, de
temperatură, de reacţia chimică, fiind mai lentă pe solurile argiloase, reci şi cu reacţie acidă şi
mai rapidă pe cele nisipoase cu reacţie neutră.
Accesibilitatea elementelor nutritive din gunoi pentru plante depinde de element. Potasiul
se află sub formă de săruri anorganice, solubile, uşor accesibile plantelor. Accesibilitatea
fosforului are loc pe măsura mineralizării compuşilor organici sub acţiunea microorganismelor;
rezultă anioni ai acidului ortofosforic ce formează în sol săruri accesibile plantelor. În primul an
de la aplicare, fosforul este valorificat în procent destul de ridicat (20-35% din total) comparativ
cu îngrăşămintele minerale (5-20%).
Accesibilitatea azotului depinde de mai mulţi factori : stadiul de descompunere, specia de
animale de la acre provine, tipul de sol, condiţiile climatice, etc. se consideră că coeficientul de
valorificare a azotului din gunoiul de grajd ajunge numai la 20-25%, destul de redus faţă de
îngrăşămintele minerale (30-80%).
Compostul din resturi organice gospodăreşti.
Prin compost se înţelege un amestec alcătuit di resturi menajere, buruieni, pleavă, resturi
de paie, frunze de copaci, furaje stricate, etc., ce se aşează împreună într-o platformă spre a se
descompune. Compostul este un îngrăşământ organic cu acţiune lentă, ce conţine în medie 30-
50% substanţă uscată, 10-15% substanţă organică, 0,3% azot, 0,1& fosfor şi 0,3% potasiu. Dacă
în timpul fermentării se adaugă superfosfat şi azotat de amoniu se obţine un îngrăşământ cu
calităţi excelente.
Îngrăşămintele verzi, sunt u mijloc de îmbogăţire a solului în substanţă organică şi azot.
Ca îngrăşământ verde, se folosesc plante ce au însuşirea de a produce o mare masă vegetală,
abundentă şi de a îmbogăţi solul în azot şi anume: leguminoase pe rădăcinile cărora trăiesc
bacterii fixatoare de azot singure sau în amestec cu graminee (mazăre, lupin, sparcetă, trifoi,
muştar, hrişcă).
Îngrăşămintele verzi sunt necesare pe soluri podzolice, argiloase sau nisipoase, sărace în
materie organică, în asociere cu îngrăşămintele minerale. Plantele se încorporează în sol prin
arătură. Efectul îngrăşămintelor verzi este multiplu :
- îmbunătăţesc solul în materie organică, în azot fixat simbiotic, fiind introduse în stratul arat
cantităţi importante de fosfor, potasiu şi alte elemente extrase de plante din orizonturile inferioare
ale solului,
- se măreşte coeficientul de utilizare a substanţelor active din îngrăşămintele chimice introduse în
sol,
- se măreşte esenţial numărul de microorganisme din sol, etc.
Îngrăşămintele verzi pot fi folosite în livezile tinere amplasate pe soluri sărace în materie organică.

8.4.2. Fertilizarea minerală.


Fertilizarea minerală în agricultura biologică se bazează pe folosirea unor produse naturale
greu solubile şi are rolul de a corecta unele carenţe şi de a îmbunătăţi condiţiile fizice ale solului.
Îngrăşămintele minerale naturale cele mai utilizate sunt pulberile de roci silicoase (granite,
porfirite, diorite, tufuri), roci calcaroase şi dolomite, precum şi din algele marine calcaro-
magneziene.
După natura şi provenienţa lor, îngrăşămintele minerale sunt de mai multe feluri :
- îngrăşăminte minerale naturale - obţinute din roci prin măcinare (făină de fosforite,
silicaţi),
- îngrăşăminte minerale obţinute în urma unor procese industriale.
Produse minerale ce conţin azot.
Azotaţii de sodiu din Chile (America de Sud) este singurul produs mineral cu azot. Are un
conţinut scăzut de azot (16%) fiind folosit mai mult local.
Produse minerale ce conţin siliciu.

33
În agricultura biologică se folosesc silicaţi fin măcinaţi (cuarţ, feldspat, bazalt) care pot fi
introduşi direct în sol (200-1000 kg/ha)pentru stimularea creşterii plantelor şi favorizării
asimilării fosforului, sau sub formă de suspensie în apă (10 g /100 l apă) cu care se stropesc
plantele în cursul vegetaţiei, cu efect asupra creşterii şi calităţii recoltei, dar şi în combaterea
făinării.
Siliciul are rol benefic în formarea proteinelor din plante şi în activitatea fotosintezei în
spaţii umbrite. Pentru stropirea plantelor se foloseşte o soluţie de silicat de sodiu (Na2SiO3) în
concentraţii de 0,1-0,2 ppm. În sol, prezenţa siliciului măreşte rezistenţa plantelor la atacul de
ciuperci microscopice şi dăunători animali (nematozi, viermi).
În practică se pot folosi : bazalt (Minţii Apuseni), granit, porfir (Munţii Măcin) ce conţin, pe
lângă siliciu, potasiu, sodiu, aluminiu, fier, calciu, magneziu, mangan. Se consideră că prin
aportul de siliciu şi microelemente, acestea contribuie la creşterea rezistenţei la boli. Pot fi folosite
în pomicultura ecologică pe toate solurile.
Produse minerale ce conţin fosfor.
În pomicultura ecologică se folosesc : făina de fosforită (nordul Africii), zgura lui Thomas
(produs rezidual din metalurgie), fosfaţi naturali calcinaţi (din Senegal), făină de oase.
Produse minerale ce conţin magneziu
Dolomita (carbonat de calciu şi magneziu) – folosit puţin în pomicultura ecologică, se
utilizează mai ales pentru păstrarea echilibrului potasiu- magneziu şi pe solurile calcaroase.
Kiseritul (MgSO4.H2O) este un mineral cu magneziu ce se găseşte în unele zăcăminte de săruri de
potasiu.
Produse minerale ce conţin calciu
Se folosesc calcare naturale fin măcinate şi alge marine încrustate cu calcar, ce conţin
magneziu şi alte microelemente.
În pomicultură se foloseşte ca fertilizant aplicat foliar un extract din alge marine numit
„Micro-Mist”. Ascophyllum nodosum este alga marină din acre a fost obţinut acest extract. Folosit
la măr şi piersic, a determinat creşterea producţiei de fructe cu 20-25%, a redus consumul de
îngrăşăminte chimice, a mărit durata de păstrare a fructelor şi rezistenţa la boli şi dăunători,
îmbunătăţind şi parametrii de calitate .
Algele marine şi în special A.nodosum au conţinut ridicat în hormoni vegetali (auxine,
gibereline, citochinine). Conţine, de asemenea, 17 aminoacizi şi peste 70 microelemente mult mai
bine reprezentate decât în plantele terestre. S-au identificat şi vitamine, alături de substanţe de
natură antibiotică (G.Leprat, 1994).
Produse minerale ce conţin potasiu
În pomicultura ecologică se folosesc ca îngrăşăminte cu potasiu : cenuşa de lemn de foc şi
săruri potasice naturale (carnalit, kainit) care conţin pe lângă potasiu şi magneziu şi sulf. Se
aplică după ce au fost măcinate în particule foarte fine, deoarece se folosesc îngrăşăminte ce
provin din roci naturale greu solubile.
Cercetările efectuate de M. Cotorobai şi colab. (1986) privind fertilizarea pomilor cu cenuşă
de cărbune din termocentrale, au arătat că acest produs prin conţinutul său în potasiu, calciu,
magneziu, fosfor şi microelemente, poate contribui la aprovizionarea solului cu elemente minerale
necesare nutriţiei pomilor. Cenuşa condiţionată în vederea fertilizării ca îngrăşământ mineral
poate fi administrată la plantarea pomilor (măr) în cantităţi de 15 kg/pom, având efect
asemănător cu acela al gunoiului de grajd asupra recoltei în primii ani de rodire.
Fertilizarea foliară reprezintă un mijloc modern şi eficient de sporire şi de îmbunătăţire a
cantităţii şi calităţii producţiei agricole. Această metodă suplimentară de fertilizare este folosită şi
în pomicultură . îngrăşămintele foliare conţin surse adecvate de macro- şi microelemente, precum
şi substanţe organice, biologic şi fiziologic active, cu funcţie de hormoni şi vitamine, ce determină
stimularea fotosintezei la plante.
Fertilizarea pe cale foliară poate asigura sporuri importante de recolte, fără a polua
rezidual solul şi producţia agricolă, contribuind la creşterea randamentului energetic şi
fotosintetic al aparatului foliar (Borlon Z. şi colab., 1995).

ÎNTREBĂRI DE CONTROL:

1. Ce înţelegeţi prin fertilitate?


2. De ce este necesară fertilizarea în pomicultură?
3. Ce factori se au în seamă la fertilizarea în pomicultură?
4. Ce metode şi tehnici se folosesc pentru fertilizare în pomicultură?
5. Care este impactul aplicării îngrăşămintelor asupra mediului ambiant?

34
6. Care este impactul asupra solului a administrării îngrăşămintelor minerale?
7. Care este impactul aplicării fertilizanţilor asupra apei?
8. Cum se face fertilizarea solului în pomicultura ecologică?
9. Care sunt sursele de materie organică utilizabile în agricultură şi ce rol au?
10. Ce produse se pot folosi în pomicultura ecologică pentru fertilizarea minerală şi ce rol au?

CAPITOLUL 9

IRIGAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE ŞI PROBLEMATICA


PROTECŢIEI SOLULUI
9.1. Consideraţii generale privind irigarea
Apa este unul din principalii factori de vegetaţie. Datorită structurii complexe, în viaţa
plantelor apa îndeplineşte mai multe roluri :
- costituent structural, fiind reţinută în celule vii prin forţe osmotice şi de imbibiţie,
- hidratant al enzimelor, declanşând metabolismul,
- solubilizant al substanţelor, permiţând reacţii metabolice ce se produc numai în mediu
umed,
- vehiculant al substanţelor nutritive,
- tampon împotriva temperaturilor joase şi înalte (fenomen ce se datorează căldurii ridicate
şi capacităţii mari de vaporizare),
- reactant în procesele de fotosinteză, produs sau rezultat în polimerizare.
Prin irigarea culturilor se înţelege aducerea şi distribuirea apei pe solurile cultivate, în
următoarele scopuri :
- creşterea umidităţii solului până la limita cerută de fiecare plantă cultivată, astfel încât
creşterea să se desfăşoare normal,
- să protejeze culturile de arşiţă şi secetă,
- să înlăture sau să dilueze sărurile nocive din solurile salinizate,
- să reducă efectul factorilor întâmplători,
- să asigure efectuarea lucrărilor agricole în condiţii optime.
Nevoia de apă este diferită în cursul perioadei de vegetaţie, deoarece trecerea plantelor prin
diferite stadii de dezvoltare cere condiţii de viaţă diferite, astfel că şi nevoia de apă nu poate fi
aceiaşi în tot cursul perioadei de vegetaţie. În viaţa plantelor, în funcţie de fazele de vegetaţie şi
stadiile de dezvoltare, apar perioade (relativ scurte), în decursul cărora deficitul de apă se
repercutează asupra producţiei. Perioadele respective sunt cunoscute sub denumirea de „faze
critice pentru umiditate”.
Faza critică pentru umiditate coincide cu epoca de creştere cea mai intensă ce se
suprapune în general cu faza formării organelor de reproducere. Formarea organelor de

35
reproducere are loc în mai multe etape şi anume : diferenţierea, formarea organelor reproductive,
fecundarea şi formarea fructului.
Factorii meteorologici (umiditatea aerului, căldura, lumina, precipitaţiile) au la rândul lor
influenţă directă asupra necesităţii irigaţiei. Precipitaţiile reprezintă cea mai importantă sursă de
umiditate pentru sol şi un indice important pentru aprecierea necesităţii irigaţiei ele se
caracterizează prin media multianuală foarte variabilă în diferite zone ecologice.

Cerinţele pomilor faţă de apă


Speciile Cerinţe faţă de apă Zonele convenabile pentru cultură

Arbuştii fructiferi Cerinţe foarte mari Zone cu peste 700 mm precipitaţii anuale
Gutuiul, mărul (soiuri Cerinţe mari Zone cu 700 mm precipitaţii anuale
târzii), prunul
Părul, nucul, cireşul, Cerinţe medii Zone cu minimum 600 mm precipitaţii anuale
vişinul, mărul (soiuri de
vară)
Piersicul, caisul, migdalul Cerinţe reduse Zone cu minimum 500 mm precipitaţii anuale

Dintre factorii meteorologici cei mai importanţi ce influenţează modul de folosire al


precipitaţiilor de către plantă, sunt: temperatura aerului, radiaţia netă şi intensitatea. Cu cât
temperatura este mai mare cu atât creşte consumul de apă al culturii (transpiraţie, evaporaţie) şi
gradul de folosire al precipitaţiilor este mai mic. Pentru stabilirea zonelor irigabile este necesar să
se confrunte consumul de apă al plantelor cu factorii climatici, în special cu regimul
precipitaţiilor, în ansamblu condiţiilor climatice existente în diferite zone ecologice.
Necesitatea irigării este dependentă şi de factorii geomorfologici, pedologici şi hidrologici,
factori de zonare cu ajutorul cărora se iau în considerare sau se exclud terenurile cu deficit sau
exces de umiditate. Regiunile pluviometrice din zonele în care anual se înregistrează sub 500 mm
precipitaţii nu satisfac consumul de apă al speciilor pomicole.
Consumul de apă este diferit de la o specie la alta şi în funcţie de zona ecologică. Prin
consum de apă se înţelege evapotraspiraţia, adică cantitatea de apă evaporată şi transpirată care
se exprimă în mm sau în mc/ha/zi. Consumul de apă (ET) este influenţat de o serie de factori :
- meteorologici : radiaţia solară, precipitaţii (cantitate şi uniformitate), vânt;
- pedologici : umiditatea solului, textura şi structura, panta şi expoziţia solului;
- biologici : perioada de vegetaţie, faza de vegetaţie, boli şi dăunători, vârsta plantelor.

9.2. Irigarea plantaţiilor pomicole


Apa este factorul vegetativ de care depinde în mare măsură desfăşurarea proceselor de
creştere şi producţie al pomilor. Irigarea pomilor se aplică cu scopul menţinerii unui nivel optim al
umidităţii necesare pentru fiecare fenofază.
Consumul zilnic de apă la speciile pomicole variază în funcţie de specie, portaltoi, fenofaza
de vegetaţie (între 4-7 mm). Cel mai mare consum se realizează în lunile de vară, în perioada de
înflorire-recoltare.
Pe nisipurile şi solurile nisipoase din ţara noastră, irigarea pomilor constituie una dintre
cele mai importante verigi tehnologice. Rezultatele obţinute au pus în evidenţă că speciile
pomicole cultivate pe nisipuri valorifică bine apa de irigaţie, contribuind, alături de îngrăşămintele
chimice, în special, la o creştere substanţială a producţiilor de fructe (A.Tudor şi colab, 1997).
Cercetări efectuate de N.Grumeza (1984) privind plafonul minim al umidităţii solului
nisipoase, au arătat că acesta variază între 55 şi 60% din intervalul umidităţii active, iar
adâncimea de umezire a solului prin aplicarea udărilor la pomii fructiferi nu trebuie să
depăşească 1,0 m.
Rezistenţa pomilor fructiferi la stresul hidric este determinată şi de mărimea sistemului
radicular, respectiv de volumul de sol din care se extrage apa. Lipsa apei în sol afectează şi
formarea micorizelor pe rădăcinile plantelor pomicole, durata de viaţă a perilor absorbanţi,
activitatea unor enzime (nitratreductaza, fenilalaninamoniu liaza)cât şi procesele de sinteză a
proteinelor şi de transport al substanţelor prin rădăcini.
Cele mai evidente efecte negative ale secetei se manifestă când stresul are loc în perioada
de înflorit şi de creştere a fructelor. Celulele îşi pierd turgescenţa, frunzele se ofilesc, frunzele
bazale se usucă, ovarele avortează, fructele cad. Particularităţile anatomo-fiziologice ale pomilor
influenţează în mare măsură consumul de apă. Existenţa unui sistem radicular bine ramificat
asigură o adaptare mai bună a plantelor la condiţiile de stres. Mărimea sistemului radicular este

36
dependentă de o serie de factori: tipul portaltoiului, fertilitatea solului. Grosimea stratului de sol
explorat de sistemul radicular, diferă de la o specie la alta . În general, plantele pomicole
utilizează un strat de sol de 80-100 cm adâncime, cu variaţii în funcţie de portaltoi, nivelul apei
freatice, permeabilitatea subsolului, etc.

9.2.1. Metode de udare în livezi


În pomicultură se folosesc mai multe metode de udare, alegerea făcându-se în funcţie de
condiţiile existente: udarea pe brazde, prin aspersiune, subterană, prin picurare şi bazine.
Udarea pe brazde este folosită pe terenurile cu textură mijlocie, cele cu pante reduse şi
uniforme, dar şi pe terenurile cu pante mai mari (15-20%) orientând brazdele pe curbele de nivel
cu o înclinare de 1-1,5%. Apa circulă prin gravitaţie. Brazdele se deschid la 1,5 m de pomi şi 0,8-
1 m între ele. Lungimea brazdei este variabilă în funcţie de natura terenului: 50-60 m pe solurile
uşoare şi 120-200 m pe solurile grele. Irigarea pe brazde lungi nu se recomandă pe solurile din
zona colinară datorită substratului argilos la mică adâncime, ceea ce produce alunecări de
terenuri; pe solurile subţiri, pe terenuri supuse alunecărilor; pe nisipuri de dune.
Irigarea prin aspersiune realizează o economie de apă de 25-30% prin evitarea scurgerilor
din brazde. Se poate folosi atât pe solurile cu textură uşoară, cât şi pe cele cu textură mijlocie
spre grea. Se recomandă şi pe terenurile uşoare, unde nu poate fi aplicată udarea prin brazde.
Acest sistem de irigare nu stânjeneşte efectuarea lucrărilor între rânduri, nu strică structura
solului, poate fi practicat şi pe terenurile cu relief mai frământat şi poate fi aplicată, de asemenea,
sub coroana pomilor.
Irigarea prin picurare asigură o uniformitate bună de distribuire a apei în sol, o eficienţă
ridicată de folosire a apei, un regim optim de apă, aer şi nutritiv. Poate fi practicată pe teren
denivelat, pe sol uşor sau greu.
Apa este adusă la rândul de pomi prin conducte de material plastic cu diametre reduse şi
distribuită prin duze de picurare (4 la fiecare pom, debit 1-10 l/oră, presiunea apei în conducte –
0,6-1 at.).
Irigarea prin bazine se recomandă pe solurile uşoare, nisipoase, deoarece asigură o
uniformitate bună de udare. Poate fi adoptată pe terenuri cu pante de 1-2%. Apa adusă prin
canale deschise sau conducte îngropate, este distribuită la baza pomului în „bazine” amenajate cu
diguleţe de 15-25 cm înălţime. Dezavantajele acestei metode : determină înrăutăţirea sistemului
aerian şi microbian, cu consecinţe negative asupra creşterii sistemului radicular; determină
asfixierea rădăcinilor; necesită forţă de muncă pentru ridicarea diguleţelor.
Irigarea prin conducte perforate. Este o variată a sistemului de irigare prin picurare,
realizat prin simpla perforare a conductelor de material plastic, ce conduc apa la pom. Conductele
sunt suspendate la 30-40 cm de la suprafaţa solului şi fixate de-a lungul rândului prin mijloace
de susţinere. Această metodă de udare asigură economisirea apei de irigaţie, prin distribuirea ei
uniformă în lungul rigolelor ; evitarea executării lucrărilor de nivelare şi modelare, deci
economisirea de carburanţi şi forţă de muncă. La acest sistem se menţine, însă, consumul mare
de materiale (ţevi de polietilenă, în special) şi investiţia ridicată.
Lungimea maximă a rampei perforate este de 200m, iar diametrul orificiilor de la 1,6 mm
în amonte la 2,1 mm în aval, realizând debite uniforme.
Irigarea prin conducte subterane constă în introducerea apei direct la rădăcina pomilor
printr-o reţea de tuburi de ceramică sau material plastic, plasate la adâncimea de 50-60 cm şi
perforate. Avantajele acestui sistem:
-aducerea apei direct la nivelul sistemului radicular,
-se evită pierderile prin evaporare,
-lucrările de întreţinere nu sunt stânjenite,
-se pot administra concomitent îngrăşăminte faziale dizolvate în apă,
-realizează un regim favorabil de umiditate, aeraţie şi nutriţie.
Dezavantajele acestui sistem se referă la costul ridicat al materialelor utilizate şi la
înfundarea orificiilor perforate, dezavantaje ce pot fi eliminate prin utilizarea unor conducte de
material plastic şi a unor mijloace perfecţionate de filtrare a apei.
Se poate aplica pe terenuri cu textură medie omogenă, cu proprietăţi capilare bune. Nu se
recomandă pe terenurile cu textură nisipoasă şi argiloasă, unde circulaţia apei în sol este
defectuoasă şi nici pe solurile sărăturate sau cu pericol de salinizare din cauza sărăturării
secundare produsă de ascensiunea capilară. Din punct de vedere orografic, se recomandă
terenuri uniforme, nivelate, cu pante mici, până la 3-50.

9.3. Influenţa irigaţiilor asupra solului


Apa de irigaţii, prin caracteristicile ei, acţionează asupra terenurilor fizic, chimic şi
biochimic.

37
Acţiunea fizică a apei de irigat asupra solului
La fiecare udare a solului, pătrunderea apei în solul uscat este urmată de înlocuirea
aerului şi a gazelor. Paralel cu acest fenomen, spălarea şi deteriorarea structurii avansează astfel
încât, după uscare, la suprafaţa solului se formează o crustă.
Prin scurgerea apei la suprafaţa solului sunt antrenate agregatele de sol, ceea ce are efect
negativ asupra solului, determinând în mare parte tasarea şi depunerea prin sedimentare a
aluviunilor. Odată cu formarea crustei, solul se şi tasează. Concomitent cu fenomenul de
deteriorare a structurii, apa transportă o cantitate însemnată de aluviuni provenite din erodarea
solurilor. Procesul de sedimentare a aluviunilor din apa de irigaţie nu este uniform; particulele
grosiere se depun în cea mai mare parte pe fundul canalelor de irigaţie, iar cele fine coloidale sunt
transportate mai departe şi se depun, de obicei, în ultimele elemente ale reţelei de udare (brazde,
fâşie).
Pe de altă parte, particulele fine aluviale pătrund în porii solului şi îl impermeabilizează,
ceea ce determină degradarea condiţiilor naturale de drenaj. De cele mei multe ori, ca urmare a
acestui fenomen, ascensiunea capilară se măreşte şi soluţiile saline ajung la suprafaţa solului.
Acţiunea chimică a apei de irigat asupra solului
Acţiunea chimică este foarte complexă şi depinde de mai mulţi factori, cum ar fi : apa,
conţinutul în săruri, condiţiile naturale ale suprafeţei irigate.
Asupra solului, apa de irigat exercită o acţiune directă, indirectă şi combinată.
Apa de irigat conţine, de obicei, săruri dizolvate, cantitatea acestora şi gradul de
mineralizare având influenţă directă asupra solului. Compuşii chimic se depun în sol, ceea ce
duce la o creştere permanentă a conţinutului de argilă, oxizi şi sulfaţi.
Apa de irigaţie normală (nesărată, nealcalină) poate fi folosită cu efect ameliorativ în
irigarea solurilor alcaline . În asemenea ape predomină calciul, iar irigarea cu aceste ape a
solurilor alcaline acestea vor deveni neutre, cu proprietăţi fizice şi chimice îmbunătăţite.
Apele uşor alcaline (ce conţin mai mult sodiu decât calciu) pot provoca după mulţi ani de
irigare o alcalinizare puternică, o destructurare totală, acumulare de sodiu, magneziu şi
bicarbonat de sodiu, ceea ce duce la pierderea capacităţii productive a solurilor.

Acţiunea chimică şi biochimică.


Folosirea apelor saline la irigaţie, reduc fixarea azotului şi micşorează intensitatea
proceselor de nitrificare şi amonificare. Proprietăţile şi calitatea apei de irigat pot avea
repercusiuni asupra calităţii plantelor şi recoltelor, putând determina apariţia unor boli (ca
urmare a prezenţei unor macro şi microelemente), fie acumularea unor ioni ce sunt toxici în
cantităţi mari.
Sărurile toxice solubile prezente în apa de irigat, se pot acumula şi în sol, ceea ce
influenţează bilanţul final în săruri al solului. Când concentraţia reală în săruri a soluţiei solului
din terenurile irigate cu apă salină atinge un grad toxic (peste 15 g/l), culturile suferă foarte mult
sau pot pieri în întregime.

ÎNTREBĂRI DE CONTROL:

1. Ce se înţelege prin irigare şi cu ce scop se aplică?


2. Ce factori influenţează consumul de apă în pomicultură?
3. Ce metode de udare se folosesc în pomicultură?
4. Ce implicaţii asupra solului poate avea irigarea pe brazde?
5. În ce cazuri irigarea prin conducte subterane nu poate fi aplicată?
6. Care este acţiunea fizică a apei de irigat asupra solului?
7. Cum acţionează chimic apa de irigat asupra solului?
8. Care este acţiunea biochimică a apei de irigat asupra solului?

38
CAPITOLUL 10

POLUAREA CU PESTICIDE A AGROECOSISTEMELOR POMICOLE ŞI


PROTECŢIA MEDIULUI AMBIANT
10.1. Consideraţii privind poluarea mediului cu pesticide.
Pesticidele sunt substanţe chimice capabile să diminueze sau să distrugă agenţii biotici
dăunători. Produsele chimice utilizate în acest scop , de cele mai multe ori, nu prezintă acţiune
selectivă absolută ci distrug şi alte vieţuitoare decât cele nedorite. Din acest motiv, mulţi ecologişti
au propus denumirea de biocide (ucigătoare de viaţă) pentru toate substanţele capabile să
nimicească grupe izolate de specii sau mari comunităţi vii pe arii întinse.
Folosirea pesticidelor în protecţia plantelor cultivate, a început la sfârşitul secolului XIX,
când pentru combaterea agenţilor patogeni şi dăunătorilor s-a făcut apel la produse chimice cu
proprietăţi toxice faţă de organismele nedorite.
„Chimizarea agriculturii” a fost în majoritatea cazurilor sinonimă cu progresul şi
dezvoltarea în acest domeniu. Dezvoltarea producţiei şi consumului de pesticide, s-a realizat sub
presiunea nevoii de a avea cantităţi sporite de hrană pentru o populaţie în continuă creştere,
avându-se în vedere că bolile, dăunătorii şi buruienile distrug anual cca 35% din recolta
potenţială, la care se adaugă 10-20% pierderi postrecoltă. Pomicultura se situează printre marile
consumatoare de pesticide.

10.1.1. Efectele secundare (negative) ale utilizării pesticidelor.


Pesticidele sunt substanţe de sinteză chimică complexe, străine agroecosistemului,
reprezentând pentru componenta vie a acestuia un factor de stres. Pesticidele au anumite
particularităţi comune indiferent de natura chimică sau de destinaţia lor, din care decurg
numeroase consecinţe ecologice şi anume:
- marea majoritate a pesticidelor prezintă toxicitate ridicată pentru om, animale, albine,
peşti, etc.;

39
- spectrul de acţiune al unui pesticid este mult mai larg decât cel sugerat de clasificarea
acestuia conform destinaţiei de utilizare (fungicid, insecticid, acaricid, nematocid, etc.) incluzând
deopotrivă atât specii animale, cât şi vegetale;
- aceste substanţe sunt folosite pentru a combate un număr restrâns de specii
dăunătoare, în timp ce acestea acţionează în grade diverse asupra tuturor vieţuitoarelor;
- pesticidele se comportă în agroecosisteme ca un factor independent de densitate. Aplicat
într-o anumită concentraţie, un pesticid provoacă aceiaşi mortalitate indiferent de densitatea
organismului ţintă;
- cantităţile aplicate sunt, în general, mult superioare celor necesare reducerii pagubelor,
apelându-se de obicei la aşa numitele tratamente „de siguranţă” sau „de acoperire”;
- pesticidele sunt dispersate pe suprafeţe întinse, afectând în mare măsură şi ecosistemele
naturale sau antropizate nevizate;
- multe pesticide sunt greu degradabile, determinând contaminarea alimentelor, solurilor
şi apelor cu reziduuri toxice.
De dorit ar fi ca pesticidele folosite să se epuizeze o dată cu realizarea scopului urmărit, în
realitate ele intră într-un circuit ce afectează ecosistemele terestre.
Cel mai grav fenomen al utilizării pesticidelor în agroecosisteme este toxicitatea acută a
acestora pentru speciile animale sau vegetale supuse acţiunii lor. Estimarea toxicităţii unui
pesticid se face în mg substanţă activă /kg corp greutate vie şi se exprimă prin doza letală – DL
50 – doză care administrată pe cale orală la cobaii albi determină moartea în timp de 14 zile a
50% dintre aceştia.
Această categorie de efecte toxice, numite demoecologice, se traduc printr-un ansamblu de
influenţe perturbatoare care se exercită la nivelul fiecărei specii sensibile la acţiunea unuia sau
altuia din produsele fitofarmaceutice.
Pesticidele influenţează atât reducerea populaţiei contaminante, cât şi potenţialul biotic al
dăunătorilor şi agenţilor patogeni prin scăderea fecundităţii, viabilităţii, agresivităţii, etc.
Una dintre consecinţele demoecologice majore, deosebit de îngrijorătoare, este apariţia de
biotipuri de dăunători şi agenţi patogeni rezistenţi la pesticide. Apariţia rezistenţei la agenţii
chimioterapeutici este un fenomen complex de selecţie naturală, determinat de interacţiunea
populaţiilor agenţilor fitopatogeni cu produsele administrate şi alţi factori de mediu. Populaţiile
rezistente apar în interiorul arealului ocupat de o populaţie sensibilă printr-o selecţie
diferenţiatoare determinată de aplicarea repetată a substanţei active. De obicei, efectul admis unei
substanţe constă în eliminarea masivă a organismelor dintr-o populaţie ducând la o puternică
scădere numerică a acesteia. Populaţia se poate reface, însă, pornind de la organismele care au
supravieţuit contactului cu toxicul, moştenind caracterul de rezistenţă al supravieţuitorilor.
Aceasta duce treptat la modificarea normei de reacţie a populaţiei şi la adaptarea ei la substanţa
toxică.
În pomicultură, se cunosc cazuri de rezistenţă a unor populaţii de Mysodes persicae
(păduchele verde al piersicului) faţă de paration, malation, etc., de acarieni faţă de paration, etion
şi fencaptan, ale ciupercilor ce cauzează rapănul mărului (Venturia inaequalis) şi perilor (Venturia
pirina) faţă de fungicidele din grupa benzimidazolilor, a ciupercilor ce cauzează putregaiul cenuşiu
(Botrytis cinerea) şi moniliozelor (Monilinia sp.) faţă de fungicidele dicarboximidice, etc (Alexandri
Al., 1982).
Apariţia populaţiilor rezistente la pesticide, duce uneori la mărirea dozelor şi frecvenţei
tratamentelor, ceea ce determină o creştere a reziduurilor acestora în sol şi plantă, deci la o
poluare mai mare.
Alături de efectele de natură demoecologice, se disting şi acţiuni mai complexe, biocenotice
care sunt mai puţin cunoscute. Biocenozele agroecosistemelor (agrocenoze), cât şi cele din
ecosistemele naturale, răspund la prezenţa pesticidelor prin modificări în structura şi funcţiile
populaţiilor care le compun. Acestea se exprimă prin:
- schimbarea dominanţei,
- modificarea raportului dintre specii,
- scăderea diversităţii specifice şi genetice,
- creşterea invadabilităţii biocenozei prin slăbirea capacităţii de autoreglare, etc.
Distrugerea zoocenozelor de paraziţi prin intermediul pesticidelor are drept consecinţă o
resurgenţă rapidă a populaţiilor dăunătoare. În funcţie de speciile componente ale zoocenozei
dintr-un agroecosistem, echilibrul biocenotic al speciilor dăunătoare de bază (principale) se
realizează prin cele 2 fenomene biologice cunoscute – prădătorism şi parazitism. Acestea se
concretizează prin existenţa, în biocenoză, a aşa numitelor „biosisteme” reprezentată prin
organisme contrare, unele fitofage, altele zoofage, ultimele supravieţuind pe seama primelor.

40
În pomicultură, cazuri de dezechilibre a proceselor de autoregalre prin antagonism sunt
cel al acarienilor fitofagi Panonychus ulmi, Bryobia rubrioculus şi Tetranychus urticae, păduchele
din San Jose (Qaudraspidiotus perniciosus) - viespea parazită (Prospaltella perniciosi), păduchele
lânos al merilor (Eriosoma lanigerum) – viespea parazită (Aphelinus mali), viermle merelor
(Carpocapsa pomonella) – viespea parazită din genul Trichogramma, gărgăriţa florilor de măr
(Antonomus pomorum) – viespea parazită (Primpla pomorum), Coccinella septempunctata –
păduchele negru (Aphis fabae ).
Un alt efect negativ al folosirii pesticidelor este cunoscut sub denumirea de „amplificare
biologică” şi constă în sporirea concentraţiei substanţei active sau a metaboliţilor pe măsura ce
substanţa este preluată de nivelurile trofice superioare. În acest sens se poate realiza o
concentraţie de mii de ori a substanţei care poate deveni dăunătoare pentru organismele din
vârful piramidelor trofice. Acest lucru este posibil deoarece numeroase produse fitofarmaceutice
sunt puţin degradabile. Ele pot persista mult timp incorporate în sol sau pot fi antrenate în ape,
de unde pot contamina practic toate ecosistemele Terrei.
În agroecosistemele pomicole aplicarea pesticidelor pe o perioadă lungă şi poate induce şi
alte modificări cum ar fi reducerea reţelei trofice urmată de o scădere a diversităţii specifice şi o
diminuare a stabilităţii agrobiocenozei, scăderea activităţii fotosintetizante a pomilor, inhibarea
fixării azotului în sol de către bacterii, etc.
Populaţia solului este puternic influenţată de către pesticide. În general, se spune că
erbicidele sunt mai toxice decât celelalte pesticide pentru alge. Insecticidele sunt mai toxice
pentru fauna solului , iar fungicidele inhibă flora microbiană.
Un alt aspect important căreia i s-a acordat importanţă, este influenţa pesticidelor asupra
proceselor microbiene importante legate de fertilitatea solului (descompunerea celulozei, fixarea
azotului, humificarea, mineralizarea humusului, nitrificarea, etc.). Cercetări complexe permit să
se aprecieze cu un grad de securitate ridicat, toate efectele asupra echilibrului microbian al
solului.
În ceea ce priveşte dinamica de degradare, s-a constatat că reziduurile de insecticide se
degradează mai rapid faţă de cele de fungicide, iar fungicidele sistemice sunt mai persistente.
Introducerea în cultură a soiurilor cu rezistenţă genetică la boli, asigură un consum redus
de pesticide, reducând efectul poluant asupra solului, fructelor şi mediului ambiant. Faţă de
158,2 kg (l) insectofungicide folosite pentru cele 15 tratamente aplicate în medie la soiurile de măr
standard, la soiurile rezistente s-au utilizat numai 87,0 kg (l) la 7 tratamente anual, reprezentând
55%. Reziduurile de pesticide ce se înregistrează în livezile de măr cu soiuri rezistente, au nivel
redus, în mod special la insecticide, care se acumulează în cantităţi neglijabile, fiind nedecelabile
(L.Şerboiu şi colab, 2000).
Prin mijloace moderne, persistenţa erbicidelor pentru noile substanţe este o proprietate ce
se planifică încă de la sinteza lor, iar cercetările asupra microorganismelor permit să se aprecieze
eventualele efecte nocive asupra patrimonului ereditar al omului şi mamiferelor.
Aceste efecte nedorite, demonstrează că există numeroase riscuri privind folosirea
pesticidelor, impunându-se limitarea poluării cu pesticide prin diferite mijloace şi metode.

10.2. Combaterea integrată în agroecosistemele pomicole şi limitarea poluării cu


pesticide.
Bartlett (1956) şi Stern (1959) au propus introducerea unei concepţii noi de protecţie a
plantelor intitulată „lupta integrată” pentru înlăturarea efectelor negative ale utilizării exagerate şi
unilaterale a produselor fitofarmaceutice.
Protecţia integrată a fost recunoscută şi definită în anul 1968 de către un grup de experţi
FAO ca un sistem de reglare a populaţiilor de dăunători prin îmbinarea metodelor chimice de
combatere cu alte metode, în special cu cele biologice, astfel încât populaţiile de organisme
dăunătoare să nu depăşească pragul economic de dăunare (PED).
Lupta integrată a fost recunoscută şi definită în anul 1968 de către un grup de experţi
FAO ca un sistem de reglare a biocenozelor prin corelarea şi interdependenţa factorilor: plantă,
agent patogen, tehnologie, mediu ambiant. Deci, protecţia integrată se bazează pe principiul
limitativ sau corectiv al efectivului populaţiei dăunătoare, spre deosebire de combaterea chimică
intensivă ce promovează o strategie preventivă, radicantă.
Obiectivul protecţiei integrate nu este cel al distrugerii totale a populaţiei de agent patogen
sau dăunător ci limitarea efectivului ei la un nivel la care să nu producă pagube semnificative din
punct de vedere economic. Alături de acesta, protecţia integrată are ca obiective salvarea
organismelor utile (microorganisme entomopatogene, prădători, paraziţi, etc), precum şi aplicarea
tratamentelor pe baza prognozei şi avertizării.
Combaterea integrată ar putea fi definită şi ca o formă de ecologie aplicată (Grison, 1969),
de luptă biocenotică (Ubrizsi, 1961) în sensul dirijării populaţiilor de dăunători şi a duşmanilor lor

41
naturali (paraziţi şi prădători) din cadrul agroecosistemelor prin influenţarea factorilor de mediu
prin care organismele vegetale şi animale evoluează.

10.3. COMBATEREA BOLILOR

10.3.1. Chemoterapia şi combaterea bolilor.


Bolile sunt produse la plante de către micoplasme, virusuri, bacterii şi ciuperci.
Virusurile fitopatogene sunt entităţi submicroscopice (10-650 mµ) alcătuite dintr-un înveliş
proteic ce protejează ADN –ul. Transmiterea virusurilor se realizează prin insecte, nematozi,
mecanic în cazul operaţiilor de înmulţire vegetativă, etc. Deoarece virusul este lipsit de
metabolism propriu şi utilizează aparatul biochimic al plantei gazdă, face dificilă găsirea de
mijloace chimice de combatere adecvată. Singurele posibilităţi de luptă pentru bolile virale rămân
mijloacele preventive (soiuri rezistente, producerea de material săditor liber de infecţie,
combaterea vectorilor, etc.).
Bacteriile reprezintă un grup numeros de microorganisme unicelulare de dimensiuni
microscopice (0,6-4 µ) şi forme diferite. Bacteriile posedă metabolism ce le permite să utilizeze
substanţe organice de natură diferită. Numeroase bacterii parazitează plantele de cultură
determinând în unele cazuri pierderi apreciabile. Chemoterapia bolilor bacteriene este mai puţin
utilizată în practică, datorită lipsei unor mijloace adecvate. Antibioticele reprezintă cel mai
important grup de agenţi chimici cu acţiune bacteriostatică şi bactericidă
Ciupercile (Fungi) sunt un grup numeros de plante inferioare, cu ciclu biologic complex,
variabil ca durată de la o specie la alta. Ciupercile sunt dependente din punct de vedere energetic
utilizând ca substrat materia organică. Un grup relativ restrâns dintre ciuperci (cca 200 din cele
peste 100.000 specii cunoscute) sunt parazitate de plante şi animale. Agenţii fitopatogeni din
rândul ciupercilor, constituie unul din factorii de prim rang ce contribuie la diminuarea
producţiei agricole.
Combaterea chimică presupune găsirea acelor substanţe cu grad de selectivitate deosebit,
care să afecteze numai sistemele sau procesele caracteristice agentului patogen.
O primă categorie de substanţe chimice folosite în combaterea bolilor criptogamice o
constituie acele produse ce acţionează la „suprafaţă” şi nu necesită un grad de selectivitate ridicat
faţă de planta gazdă, deoarece nu intră în contact direct cu metabolismul acesteia, decât
accidental. Aceste produse formează o barieră între organele plantei şi patogen, prevenind
infecţia.
O altă categorie de substanţe o formează cele ce pătrund în plantă, sunt transportate în
„sistemul „ acesteia, venind în contact direct cu metabolismul plantei gazdă. Este necesar ca
acestea să fie suficient de selective pentru a nu afecta planta şi stabile, astfel încât să nu fie
degradare de aceasta. Substanţele chimice destinate combaterii ciupercilor patogene se numesc
fungicide.

10.3.1.1. Toxicologia şi implicaţiile pentru mediu ale utilizării chemoterapiei în


combaterea bolilor la plante.
Folosirea produselor chimice în combaterea bolilor din plantaţiile pomicole deţin o pondere
însemnată. Pentru ca o substanţă biologic activă să poată fi utilizată în practică, este de dorit să
fie evaluate efectele folosirii substanţei respective asupra omului, animalelor, păsărilor, peştilor,
plantelor, insectelor utile, microorganismelor şi a interrelaţiilor acestora.
Clasificarea substanţelor chimice în funcţie de toxiciate se bazează pe toxicitatea acută a
substanţelor faţă de mamifere, exprimată prin doza letală ce produce 50% mortalitate (DL50%) ce
variază de la o specie la alta.
În urma folosirii produselor chimice în combaterea bolilor pot apare o serie de efecte
toxicologice, ca de exemplu:
-teratogenitatea – producerea de malformaţii sau anomaliii,
-mutagenitatea –transformarea caracteristicilor genetice,
-efectul cancerigen, etc., atât pentru substanţa activă iniţială, cât şi pentru produşii de
degradare.
Produsele organo-mercurice, binopacril, drazoxalon, trionfos, au toxicitate redusă şi pot
prezenta grad mare de periclitate. Deosebit de important în folosirea substanţelor chimice este
efectul toxicologic de lungă durată. La o serie de fungicide (maneb, zineb, mancozeb), prin
degradare se formează etilen tioureea (ETU) , substanţă suspectată a fi cancerigenă. Aceasta
poate apare fie în produsul comercial, cât şi pe planta tratată.
Efecte teratogene au fost puse în evidenţă la produse ca ferban, tiran, ziram,
benzimidazoli, captan, faltan, iar la ziran şi captan au fost semnalate şi efecte mutagene.

42
Introducerea de substanţe străine în ecosistem poate implica modificări în echilibrul
acestuia şi numeroase schimbări nedorite, ce afectează productivitatea ecosistemului şi poate
duce la degradarea calitativă a mediului.
Indiferent de modul de aplicare, marea majoritate a fungicidelor ajung în cantităţi variabile
în produsele comerciale, în sol şi apă. Sporirea dozelor cu scopul de a obţine rezultate sigure în
combatere poate avea efecte nedorite, inclusiv acumularea unor cantităţi mari de reziduuri în
produse.
Marea majoritate a fungicidelor, indiferent de modul de aplicare, ajung în cantităţi
variabile la suprafaţa şi în adâncimea stratului arabil. Prin interacţiunea cu procesele biologice
din sol este afectată, de cele mai multe ori, fertilitatea solului. Produsele organo-mercurice
prezintă cel mai dur impact cu activitatea biologică a solului, care elimină aproape în totalitate
fauna din sol, produc perturbări importante în echilibrul microbiologic, afectând procesele de
mineralizare a materiei organice, fenomen ce duce la o scădere accentuată a fertilităţii solului
(Al.Alexandri, 1982).
Utilizarea repetată a ditiocarbonaţilor (maneb, zineb, ziran, mancozeb, tiuran, etc.), produc
o serie de fenomene negative în sol, cum ar fi : reducerea populaţiilor de bacterii ce afectează
procesele de nitrificare şi denitrificare, procese importante pentru asigurarea circuitului materiei
organice în sol şi a fertilităţii acestuia.
În pomicultură, utilizarea intensivă a benzimidazolilor întârzie considerabil
descompunerea litierei şi afectează populaţiile de râme din sol.
Apele pot fi poluate cu fungicide, fie direct (prin deversarea apelor de spălare sau a
resturilor de soluţii, prin ajungerea picăturilor de soluţie în timpul tratamentelor, prin spălarea
maşinilor de tratamente, ambalajelor, etc.), fie indirect prin antrenarea fungicidelor din sol şi
plantă de către apa de irigaţii, ploaie, etc.
Ajunse în apă reprezintă un real pericol având în vedere folosirea acestora la alimentarea
localităţilor, etc., precum şi datorită fenomenului de concentrare a toxicului de-a lungul lanţului
trofic.
Din cele prezentate reiese clar că impactul cu mediul înconjurător al fungicidelor poate
prezenta numeroase aspecte negative, ceea ce impune necesitatea găsirii unor posibilităţi de
dirijare a problemelor protecţiei plantelor pe baze ecologice şi economice.

10.3.2. Mijloace biologice de combatere a bolilor.


În concepţia clasică mijloacele biologice de combatere reprezintă un ansamblu de produse,
organisme şi metode menite să înlocuiască produsele chimice.
Nefiind poluante şi având o specificitate ridicată, aceste metode şi mijloace elimină
pericolul existenţei de reziduuri în produse, protejează fauna şi flora utilă şi nu induc apariţia
unor forme de rezistenţă, cum se întâmplă în cazul combaterii chimice intensive.

10.3.2.1. Mijloace preventive


Folosirea în cultură a soiurilor cu rezistenţă genetică la boli. Crearea şi introducerea în
cultură a soiurilor de pomi şi arbuşti fructiferi cu rezistenţă sporită, reprezintă una din strategiile
ecologice de mare importanţă şi cu rezultate bune în prevenirea daunelor provocate de patogeni şi
a consecinţelor secundare negative asupra mediului înconjurător.
Utilizarea substanţelor chimice în plantaţiile pomicole cu soiuri rezistente prezintă
următoarele avantaje:
- creşterea eficacităţii în combatere,
- reducerea riscurilor de apariţie de biotipuri rezistente faţă de pesticide sau de risc mai
agresiv faţă de planta de cultură,
- reducerea dozelor de produse fitofarmaceutice,
- reducerea influenţei asupra entomofagilor şi a celorlalte elemente de floră şi faună din
agroecosistem.
Obţinerea soiurilor comerciale de pomi şi arbuşti fructiferi cu rezistenţă sporită la boli,
reprezintă unul din obiectivele principale ale programelor de ameliorare genetică, atât pe plan
mondial, cât şi în România.
La măr (Malus domestica), obiectivele sunt direcţionate spre obţinerea de soiuri cu
rezistenţă genetică la rapăn (Venturia inequalis) şi făinare (Podosphaera leucotricha). În lume sunt
cunoscute aproape 200 soiuri, primul dintre acestea fiind omologat în SUA în anul 1970 (Prima).
Aşa cum rezultă din tabel cele mai multe soiuri au fost omologate în SUA, Germania, Canada,
România, Cehia şi Franţa. Dintre soiurile cu rezistenţă genetică la rapăn, mai răspândite în
cultură în diverse ţări, sunt: Florina, Prima, Liberty, Sir Prize, Pionier, Generos, Romus.

Principalele soiuri de măr cu rezistenţă genetică la rapăn obţinute pe plan mondial (1970-1998)

43
Ţara Soiul

SUA Prima, Priscilla, Sir Prize, Jonafree, Liberty, Redfree, Blairmot, Mc.Shay, Freedom,
Deyton, Williams Pride, Gold Rush, Enterprise
Canada Nova Easygro, Moiree, Novomac, Murray, Trent, Mc.Free, Britegold, Richelieu,
Rouville, Nova Spy
Brazilia Primicina
Germania Reglindis, Realka, Reka, Releta, Relinde, Remo, Rene, Retina, Rewenta, Reanda,
Remura, Renora, Rebekka
Cehia Jolana, Harmonie, Melodie, Vanda, Imuna, Kermina, Rosana, Selena
Franţa Priam, Florina, Judeline, Judaine, Baujade, Delorina
Anglia Gavin, redslevees
Polonia Primula, Sava, Witos
România Remus, romus 1, Romus 2, Romus 3, Romus 4, Pionier, Voinea, Generos, Auriu de
Bistriţa, Ciprian, Aura
Italia Golden Orange, Red Early, Summerfreee, Golden Lasa, Brina, Nova
Olanda Ecolette

Studiile efectuate pe soiuri cu rezistenţă relevă faptul că ele permit reducerea substanţială
a tratamentelor, între 50-70% şi implicit scăderea costurilor de producţie, precum şi a poluării.
În România, se acordă o atenţie sporită obţinerii de soiuri rezistente la boli, dar şi
promovării şi înmulţirii acestora ca urmare a avantajului de reducere a costurilor, creşterii
calităţii fructelor neatacate şi micşorarea poluării mediului.
În ceea ce priveşte părul (Pyrus communis), cercetările efectuate au permis obţinerea de
soiuri rezistente sau tolerante la principalele boli: cancerul bacterian (Pseudomonas sp.), rapăn
(Venturia pyrina) şi arsura bacteriană (Erwinia amylovora).
Preocupări asemănătoare există şi la alte specii pomicole, ca de exemplu: la prun –
obţinerea de soiuri rezistente sau tolerante la plum-pox (şarka, vărsatul prunelor), de cireş şi vişin
cu rezistenţă la antracnoză (Coccomyces hiemalis) şi monilioză (Monilinia laxa), etc.

Soiuri de păr rezistente sau tolerante la principalele boli


Boala Soiul

Cancerul Beurre d,Anjou, Beurre Hardy, Decana Comisie, Eldorado, Forella, Winter, Nelis
bacterian
Rapăn Conferance, Dr.Joule Guyot, Beurre Bosc, Kiffer, Seedling, Mardernasse
Borsek, Bonne Louise d'Avranches, Down, Elliot, Eldorado, Garber, Farmingdale,
Siant Sechel, Harrow Delight, Harrow Sweet, Harvest Qeen, Honegsweet, Hood,
Arsura Kiffer, le Conte, Lee, Mac, Magnes, Maxine, Mericourt, Orient, Old Homes,
bacteriană Moonglow, Pierre Corneille, Potomac, Red Spire, Red Spire, Seckel Star, Starking,
Tyson, Waite, Winter Nelis

Introducerea în cultură numai a soiurilor rezistente, ar reprezenta în optica


sistemelor de protecţie integrată un progres revoluţionar. Consecinţa imediată pe plan fitosanitar
înseamnă reducerea tratamentelor cu pesticide de la 14-16 în cazul livezilor obişnuite, la numai
6-8 în cele cu soiuri rezistente, urmată de implicaţii pozitive în costul producţiei şi reducerea
poluării mediului şi a fructelor.
Măsurile agrofitotehnice permit diminuarea apariţiei bolilor. Cele mai folosite sunt:
- pregătirea terenului, ştiut fiind faptul că terenurile bine pregătite, plantele se dezvoltă normal
fiind mai rezistente la atacul bolilor,
- drenarea terenului în cazul terenurilor grele, deoarece multe boli sunt favorizate de excesul de
umiditate al solului,
- fertilizarea raţională ce permite plantelor să devină mai rezistente la boli,
- folosirea de material săditor sănătos, obţinut din plantaţii recunoscute, deoarece unele boli
(viroze, bacterioze, micoze) se pot transmite prin intermediul seminţei, puieţilor, altoilor,
portaltoilor,

44
- lucrări de întreţinere a plantaţiilor. Efectuate la timp şi raţional au rol important în frânarea
atacului diferiţilor agenţi fitopatogeni, menţinând un microclimat favorabil plantelor şi mai puţin
bolilor.

10.3.2.2. Mijloace biologice de combatere a bolilor


În sistemul combaterii bolilor, bioterapiei îi revine un rol tot mai important. Combaterea
biologică a agenţilor fitopatogeni se poate realiza în prezent prin:
- bacteriofagie,
- hiperparazitism,
- antagonismul dintre microorganisme,
- distrugerea agenţilor patogeni de către insecte,
- utilizarea antibioticelor şi fitoncidelor,
- premunizarea plantelor împotriva bolilor virotice.
Folosirea bacteriofagilor. Bacteriofagii sunt virusuri ai bacteriilor ce pot fi folosiţi în
combaterea bolilor bacteriene. Metodele de aplicare a bacteriofagilor sunt diferite: înmuierea
seminţelor sau rădăcinilor, stropirea plantelor cu suspensie de bacteriofagi, injectarea plantelor,
etc.
Folosirea hiperparaziţilor. Hiperparaziţii au o virulenţă pronunţată, ceea ce inhibă
considerabil dezvoltarea, reproducerea şi răspândirea agenţilor fitopatogeni pe seama cărora se
dezvoltă. Ei pot fi aplicaţi prin stropiri cu suspensii de spori sau micelii, prăfuiri cu culturi uscate,
inoculare, etc. În combaterea naturală a ciupercii ce produce făinarea, hiperparazitul
Ampelomyces quisqualis are rol important.
Folosirea microorganismelor antagoniste.
Microorganismele au proprietatea de a produce substanţe antibiotice şi alte substanţe
(fitoalexine) prin care acţionează sau se pot apăra. Procedeele practice de utilizare a
antagoniştilor în combaterea bolilor sunt:
- folosirea de material organic (bălegar, compot) ce aduce în sol un aport însemnat de
microorganisme saprofite,
- folosirea antagoniştilor aflaţi în stare naturală în anumite soluri,
- folosirea fungicidelor biologice (preparate biologice) obţinute pe baza unor microorganisme
antagoniste.
Pe plan mondial şi în România au fost experimentate o serie de microorganisme, cum ar fi:
Bacillus subtilis, Trichoderma viridae, Trichoderma polisporum, Trichoderma roseum contra
ciupercilor dăunătoare ca: Stereum purpurea, Botrytis cinerea, Monilinia laxa, Sclerotinia
sclerotiorum sau a bacteriei Erwinia amylovora ce produce focul bacterian la rozacee.
Utilizarea antibioticelor şi fitoncidelor
Antibioticele sunt produse de metabolism ale unor ciuperci sau bacterii ce pot fi folosite în
combaterea bolilor.
Steptomicina extrasă din Streptomyces griseus se foloseşte pentru combaterea biologică a
bacteriilor Erwinia amylovora, Erwinia phytophtora, Xanthomonas, etc.
Teramicina extrasă din Streptomyces rimosus este eficace împotriva bacteriei Xanthomonas
pruni. Penicilina obţinută din Penicillium notatum şi Penicillium crisogenum este eficace în
combaterea unor bacterii ca : Agrobacterium tumefaciens, Corynebacterium michiganense.
Actidiona obţinută ca subprodus la fabricarea streptomicinei este indicată în combaterea
ciupercilor: Podosphaera leucotricha, Venturia inaequalis, etc.
Fitoncidele sunt substanţe volatile cu acţiune antibiotică produse de unele plante
superioare. A fost dovedit rolul lor bactericid, bacteriostatic, fungicid sau fungistatic asupra
microorganismelor.
Sunt cunoscute fitoncidele: Allicilină – extras din Allium sativum cu rol bactericid,
Anemonină – extras din Anemone pulsatile şi Ranunculus sp., cu rol bactericid şi fungicid,
Cheirolina – extras din Cheiranthus cheiri ,cu rol bactericid şi fungicid, Humulona – extras din
Humulus lupulus, cu rol bactericid, Juglona – extras din Juglans regia cu rol bactericid şi fungic,
Pinosilvina – extras din Pinus silvestris , cu rol bacterigic şi fungic, etc.
Distrugerea agenţilor fitopatogeni de către insecte. Unele insecte şi larvele lor se
hrănesc cu sporii unor ciuperci.
Preimunizarea împotriva bolilor virotice se face cu ajutorul unor tulpini slab virulente
care se află uneori în plantă şi care limitează infecţia cu tulpini mai virulente.
Preparatele comerciale sunt produse în Germania şi Elveţia, la obţinerea lor asociindu-
se alge, extracte de plante, pudră de rocă şi sulf. Cele mai cunoscute sunt:
- Silicatul de sodiu, recomandat în Germania contra rapănului,
- Ulmosud, folosit în Elveţia şi Germania contra rapănului, fiind o pudră de rocă
(Algamatolit) muiabilă,

45
- Extractul de compost, combate prin modificarea microflorei superficiale de pe frunze,
- Fosfitul de potasiu, bună eficacitate în combaterea focului bacterian la rozacee,
- Permanganatul de potasiu, acţiune curativă asupra făinării,
- Produsele cuprice (zeama bordeleză, oxiclorura tetracuprică, cuprol) se folosesc pentru
combaterea rapănului la pomacee şi bacteriozelor la cireş,
- Produsele din sulf (sulf muiabil, zeamă sulfocalcică, bentonită), combat făinarea şi
ciuruirea la drupacee, rapănul la pomacee.

10.4. COMBATEREA DĂUNĂTORILOR.

10.4.1. Combaterea chimică a dăunătorilor.


Metoda chimică de combatere a dăunătorilor, rămâne una dintre cele cu gradul cel mai
ridicat de poluare. Substanţele chimice destinate combaterii insectelor dăunătoare sunt
cunoscute sub denumirea de insecticide. Ele au fost folosite pe scară largă datorită următoarelor
avantaje:
- asigură combaterea eficientă în anii cu invazii ale unor specii de insecte sau alţi dăunători,
- pot fi aplicate cu aparatură modernă (maşini de mare capacitate, generatoare de aerosoli,
avioane, elicoptere, etc.) asigurând aplicarea tratamentelor în scurt timp şi pe mari
suprafeţe,
- se poate realiza reducerea numărului de tratamente chimice prin combaterea simultană a
mai multor agenţi patogeni, dăunători şi buruieni, datorită compatibilităţii pesticidelor din
diferite categorii.

10.4.1.1. Toxicitatea insecticidelor în combaterea dăunătorilor.


Pentru a fi folosite în combaterea dăunătorilor, insecticidele trebuie să posede toxicitate
redusă pentru om şi animalele cu sânge cald, să nu creeze rase de dăunători rezistenţi la anumite
insecticide, să aibă remanenţă de scurtă durată pentru a nu lăsa reziduuri toxice, să fie selective
pentru fauna de paraziţi şi prădători.
Produsele cu grad de toxicitate puternic şi foarte puternic au fost înlocuite sau a fost
redusă folosirea lor. Au fost astfel înlocuite produsele dienice (aldrinul şi dieldrinul), unele
produse organoclorurate, iar dintre produsele organofosforice, în cazul tratamentelor pe plantă,
precum şi în perioada înfloririi şi fructificării, s-au eliminat cele din grupele I (DL 50 sub 50
mg/kg corp) şi II (DL 50 între 50-200 mg/kg corp) de tocxicitate.
Efectul reziduurilor toxice poate fi redus prin eliminarea sau reducerea numărului de
tratamente chimice, reducerea dozelor şi prin folosirea insecticidelor cu remanenţă de scurtă
durată.
Cel mai important efect negativ rămâne, însă, lipsa de selectivitate a pesticidelor faţă de
faună. Prin noţiunea de selectivitate se înţelege o acţiune puternic toxică pentru organismele
dăunătoare şi lipsa de toxicitate sau toxicitate redusă faţă de entomofagi. Gradul de selectivitate
se exprimă prin raportul dintre valoarea DL50 a produsului faţă de entomofag şi valoarea DL50 a
aceluiaşi produs faţă de insecte ce constituie obiectul combaterii. Acest raport este cunoscut sub
denumirea de coeficient de selectivitate.
Aplicarea intensivă a acţiunii de combatere chimică a dăunătorilor a avut numeroase
efecte negative, indiferent de gradul de toxicitate a pesticidelor. Printre aceste efecte negative, în
primul rând, trebuie luată în considerare poluarea chimică a mediului ambiant, de aceea s-a
încercat şi se impune aplicarea metodelor biologice de combatere a dăunătorilor.

10.4.2. Combaterea biologică a dăunătorilor.


Combaterea biologică implică intervenţia conştientă a specialiştilor prin introducerea în
agroecositeme a unor organisme entomopatogene sau entomofage, pentru reglarea densităţii
populaţiilor de dăunători la depăşirea pragului economic de dăunare (PED) de către aceştia. Prin
prag economic de dăunare se înţelege nivelul pagubelor de la acre este necesară aplicarea
tratamentelor de combatere.
Într-o prezentare mai succintă, combaterea biologică constă în folosirea ingenioasă a
paraziţilor şi prădătorilor pentru înăbuşirea populaţiilor de organisme dăunătoare (Doutt, 1972).
Originile combaterii dăunătorilor pe cale biologică conduc la începutul secolului XIX,
când Ch. Darwin în Anglia şi V. Koller în Austria şi-au îndreptat atenţia spre rolul deosebit de
important pe care îl joacă organismele entomofage în balanţa naturii (Doutt, 1972).
În funcţie de mijloacele biologice de luptă folosite în combatere, se poate ordona acest grup
de combatere în 2 părţi:

46
- Combaterea biologică clasică, ce se bazează pe folosirea insectelor utile – zoofagi (paraziţi şi
prădători) şi a microorganismelor entomopatogene – virusuri, ciuperci microscopice,
protozoare şi nematozi.
- Combaterea biologică modernă, ce se bazează pe distrugerea dăunătorilor prin utilizarea
diferitelor proceduri: autocidia, utilizarea hormonilor (ento- şi exohormonii), procedee genetice şi
fiziologice (bariere trofice).

10.4.2.1. Procedee biologice clasice de combatere a dăunătorilor.


Se folosesc toate acele organisme ce prădează sau parazitează insecte dăunătoare. Aceştia
pot fi grupate astfel:
- entomofagi: păsări, insecte, acarieni prădători, insecte parazite;
- agenţi patogeni: virusuri, bacterii, ciuperci, protozoare, nematozi.
a) Folosirea entomofagilor.
Păsările entomofage . În livezile intensive moderne, se evidenţiază număr redus de specii
animale, spre deosebire de livezile clasice în care păsările insectivore găseau hrană, protecţie şi
posibilităţi de înmulţire. Contribuţia lor la controlul populaţiilor de insecte dăunătoare este
cunoscută. O pereche de piţigoi sunt în măsură să dezvolte o „muncă de curăţire” importantă faţă
de numeroase specii de insecte dăunătoare. Alte specii de păsări insectivore sunt: ciocănitorile –
elimină paraziţii din lemn, pupăza, graurii, vrăbiile – elimină dipterele, himenopterele, coleopterele
(larve şi adulţi), afide, etc.
Artropode entomofage (acarofagii, entomofagii). Acarofagii sunt specii de păianjeni
fitofagi, dintre care în pomicultură se remarcă Phytoseiulus persimilis şi Typhlodromus pyri.
Phytoseiulus persimilis se foloseşte în combaterea acarienilor tetranichizi în cultura de
seră la căpşun, precum şi a lui Tetranychus urticae la căpşun în seră. În Franţa (1992) acesta a
fost folosit pentru combaterea acarienului roşu într-o cultură de zmeur. Acarofagul Phytoseiulus
persimilis se creşte în condiţii de temperatură 20-30 0C, umiditate relativă 70% pe plante de
fasole sau soia infestate cu Tetranychus urticae .
Insecte entomofage. Utilizarea entomofagilor în cadrul sistemului de combatere integrată
a dăunătorilor, reprezintă o alternativă superioară combaterii chimice cu insecticide, în ceea ce
priveşte eficacitatea de lungă durată, costul tratamentelor şi impactul asupra mediului. După
acţiunea biologică pot fi împărţite în 2 categorii: prădătoare şi parazite.
Insectele entomofage prădătoare sunt acelea care în unul sau mai multe stadii ale
metamorfozei se hrănesc direct cu alte insecte. Dintre acestea mai cunoscute sunt: Coccinella
septempunctat, Adalia bipunctta, Adalia decempunctata, Chrysoperla carnea, Nineta flava,
Chilocorus bipustulatus, etc.
Chrysoperla carnea este un entomofag cu rol în limitarea înmulţirii diferitelor specii de
afide, lepidoptere, acarieni, etc. În Italia, a fost folosit pentru combaterea afidelor în seră la
cultura căpşunului. Rezultate bune au fost obţinute în Franţa prin folosirea lui în cultura de
zmeur pentru combaterea afidelor (P. Meesters, 1994).
Insecte entomofage parazite sunt acelea care în stadiul larvar se dezvoltă hrănindu-se cu
un individ din altă specie, numit „gazdă”.
Entomofagii paraziţi Trichogramma embryophagon, T. Maidis, T. Evanescens, Aphelinus
mali, Prospaltella perniciosi, se folosesc curent în lume pentru combaterea diferitelor specii de
dăunători.
Au fost studiate şi experimentate unele specii de Trichogramma (T. evanescens, T.
cacoaeciae, T. pallida, T. embryophagom, T. euproctidis, etc.) în combaterea viermelui merelor
(Carpocapsa pomonella), viermele prunelor (Laspeyresia funebrana), moliei vărgate a piersicului
(Grapholita molesta), etc.
Entomofagii prezintă, în general, câteva particularităţi şi anume:
- abundenţă mare a populaţiilor - zeci de mii de specii ce populează toate mediile posibile,
- regim alimentar specific (se hrănesc cu un anumit organism),
- lipsiţi de efecte nocive,
- au o eficacitate potenţială ridicată,
- facultate mare de înmulţire,
- se adaptează rapid la fluctuaţiile nivelului populaţiilor pe seama cărora se hrănesc şi se
înmulţesc.
Ţinând cont de aceste particularităţi, lumea entomofagilor apare ca o resursă naturală de
o valoare excepţională în materie de protecţie a plantelor, fiind gratuită, omniprezenţă capabilă de
reînnoire şi chiar de autoguvernare (Jourdheuil, 1983).
b) Folosirea agenţilor patogeni (a microorganismelor).

47
Agenţii patogeni utilizaţi sunt: viruşii, bacteriile, ciupercile, protozoarele şi nematozii. Încă
din secolul XIX, L. Pasteur a teoretizat folosirea microorganismelor patogene contra insectelor
dăunătoare.
Virusurile, având avantajul marii lor specificităţi şi virulente, au mari şanse să ofere
pomiculturii mijloace de combatere a unor insecte dăunătoare cu minimum de incidente asupra
mediului ambiant.
Au fost descoperite cca 2000 de virusuri entomopatogene, din acestea au interes major
pentru combaterea biologică îl are genul Baculovirus ce acţionează în general asupra
lepidopterelor. Rezultatul final al infecţiei este descompunerea insectei, în special a ţesuturilor
abdominale care propagă infecţia cu virus.
Preparatele virale se obţin manipulând larvele moarte prin infecţie, în scopul obţinerii unei
suspensii de „incluziune” virală, miscibilă cu apa. Aceasta poate fi distribuită cu mijloace de
pulverizare obişnuite (A.Menta şi colab., 1990).
Pe plan mondial au fost sintetizate o serie de biopreparate ce se folosesc în combaterea
unor specii de lepidoptere, hymenoptere şi coleoptere sub diferite denumiri comerciale: Biotrol,
Virex R, Polycirocide.
Bacteriile sporogene prezintă interes în combaterea microbiologică şi aparţin în general
genului Bacillus: B.popilliae, B.thuringiensis,. caracteristica principală a acestora este aceea de a
forma în momentul sporulării, cristale proteice de formă bipiramidală, formate dintr-o endotoxină
ce este mortală pentru unele insecte şi inofensivă pentru vertebrate. Există numeroase preparate
comerciale pe bază de B.thuringiensis cum sunt: Dipel (SUA), Bactospeine (Franţa, Belgia),
Entobacterin (CSI), Thuringin (România), Biospor, Thurintox, Alestin, Bitoxibacilin (CSI), etc.
Ciupercile. Moartea insectei poate fi provocată fie de miceliul ciupercii ce îi invadează
ţesuturile, fie de toxinele pe care patogenul le produce; moartea are loc în timp de 1-2 zile, până la
10-20 zile. Insecticidele fungice sunt produse biologice pe bază de ciuperci entomopatogene ce
provoacă îmbolnăviri grave la diferite specii de insecte. Preparatele comerciale pe bază de
Beauveria bassiana şi B. tenella sunt folosite în combaterea unor dăunători la specii pomicole,
cum sunt viermele merelor şi cărăbuşii de mai. Ciuperca Verticillium laconii dă rezultate bune în
combaterea afidelor, coccidelor şi musculiţei albe de seră, Hirsutella thompsoni pentru combaterea
acarienilor, Coniothyriun piricolun infestează stadiile de dezvoltare ale păduchelui San Jose.
Protozoarele infectează ţesuturile insectelor, cele mai multe aparţinând grupului
microsporidiilor. Ele sunt paraziţi intracelulari ce pătrund în organism prin ingestie. Asupra
insectelor acţionează diferit astfel: direct asupra fitofagului ducând la moartea acestuia, indirect
asupra fitofagului care este debilitat, îi creşte astfel predispoziţia pentru alţi paraziţi sau i se
reduce capacitatea de reproducere. Principalele protozoare sunt: amoebele, flagelatele şi
sporozoarele, provocând mortalitatea mai scăzută comparativ cu virusurile, bacteriile şi
ciupercile.
Nematozii . sunt utilizaţi aceia ce se comportă ca paraziţi obligaţi selectivi şi în măsură să
controleze populaţiile fitofage. Au fost întreprinse cercetări cu nematozii Neoplectoma şi
Heterorhabditis pentru combaterea insectelor la diferite culturi.
Au fost obţinute rezultate foarte bune (procent de mortalitate 82-91%) prin utilizarea
nematozilor entomopatogeni, Neoplectoma carpocapsae, N.gloseri şi Heterorhabditis.bacteriophora
pentru combaterea lui Otiorhynchus sulcatos la căpşun ce provoacă pagube destul de importante
(R.Georgis şi colab., 1982).
Combaterea biologică cu ajutorul microorganismelor s-a extins în ultimul timp, finalitatea
acestui proces de combatere având caracteristici proprii şi precise şi anume:
- au acţiune selectivă,
- nu atacă populaţii de insecte utile prădătoare sau parazit şi lasă nealterată biocenoza,
- sunt inofensive pentru om,
- menţin populaţiile sub pragul economic de dăunare,
- tehnica de obţinere a preparatelor biologice are costuri mai scăzute comparativ cu
substanţele chimice.

10.4.2.2. Procedee biologice moderne de combatere a dăunătorilor.


Utilizarea hormonilor. Exohormonii au largi utilizări, servind la avertizarea tratamentelor
chimice, stabilirea exactă a ariei de răspândire a unor dăunători şi la combaterea directă prin
dezorientare, feromonii sunt substanţe chimice secretate de glandele exocrine ale insectelor şi
eliminate în atmosferă, determinând comportamentul şi alte forme de activitate ale indivizilor în
cadrul populaţiei.
Fiind la origine substanţe naturale, netoxice, ce acţionează în cantităţi infime, utilizarea
lor prezintă avantaje considerabile din punct de vedere ecologic şi economic faţă de metoda
chimică de combatere a dăunătorilor.

48
Au fost sintetizaţi o serie de hormoni sexuali pentru pomicultură: Atrapon –pentru
Carpocapsa pomonella, Atramol – pentru Grapholita molesta, Atrafun – pentru Grapholita
funebrana, Atraret – pentru Adoxophyes reticulana, Atranub – pentru Hedya nubiferana, Atravir –
pentru Tortis viridiane, Atrablanc – pentru Lithocolletis blancardella, Atrapod – pentru Archips
podana, etc.
Pentru combatere se folosesc capcane cu feromoni al căror principiu de funcţionare constă
în atragerea masculilor de către stimulii emişi de feromoni şi captarea acestora pe suportul cleios
al capcanei.
Autocidia („distrugerea unei specii prin ea însăşi”), constă în introducerea în populaţia
speciei dăunătoare a unui număr de masculi sterilizaţi fizic şi chimic, care eliberaţi în natură dau
naştere la ponte sterile. Au fost obţinute rezultate bune în combaterea viermelui cireşelor
(Rhagoletis cerasi) şi a merelor (Carpocapsa pomonella).
Lupta genetică constă în manipularea genetică a diferitelor caractere ale insectelor în
urma cărora populaţiile să regreseze sau să fie eradicate.
Acest mijloc se referă la 4 tipuri esenţiale genetice:
- incompatibilitatea dintre rase – constă în recoltarea din natură şi înmulţirea artificială a unor
rase ale unui dăunător, care în urma răspândirii într-un biotop diferit de cel de origine să fie în
imposibilitatea de împerechere,
- sterilizarea hibrizilor – constă în obţinerea unor hibrizi sterili din a căror copulare cu indivizi
normali să nu existe progenituri,
- utilizarea genelor letale – obţinerea de indivizi purtători de gene letale care prin copulare cu
indivizi normali provoacă extincţia speciilor dăunătoare,
- crearea de gene favorabile – imprimarea de caractere genetice defavorabile fie reproducerii
speciei, fie comportamentului normal în condiţii de mediu obişnuite,
Lupta fiziologică („bariere trofice”) – se referă la mecanisme fiziologice sau efecte ce
influenţează comportamentul insectei schimbând modul de viaţă, ceea ce duce la moartea specie.
Rol important în realizarea „barierelor trofice” îl are utilizarea substanţelor
fagostimulatoare, antiapetisante, repelente, etc care prin miros sau gust au acţiune repulsivă
îndepărtând insectele de substratul de hrană sau dezvoltând apetitul acestora.
10.4.2.3. Rezistenţa soiurilor faţă de dăunători
Folosirea de soiuri rezistente la atacul dăunătorilor constituie o metodă importantă în
cadrul conceptului de luptă integrată.

10.5. COMBATEREA BURUIENILOR

Buruienile sunt plante sălbatice ce se întâlnesc în culturile agricole şi care provoacă


pagube foarte mari. De aceea, folosirea unor mijloace eficace de combatere prezintă o importanţă
deosebită.
Buruienile micşorează în mare măsură cantitatea şi calitatea recoltei, deoarece extrag din
sol cantităţi foarte mari de apă şi elemente chimice nutritive, constituie un focar de înmulţire a
diferiţilor paraziţi şi boli criptogamice şi măresc preţul de cost al recoltelor datorită efectuării unor
lucrări suplimentare.

10.5.1. Combaterea chimică a buruienilor


Combaterea chimică a buruienilor se realizează prin folosirea erbicidelor. Erbicide – de la
cuvintele latineşti herba = iarbă, şi cedo = cedare, a ucide.
Primele încercări de folosire a erbicidelor datează din anul 1896, când Bonnet (Franţa) a
constatat că muştarul poate fi distrus cu o soluţie de sulfat de cupru. În anul 1911, francezul
Rebate a folosit, cu rezultate bune, acidul sulfuric diluat pentru distrugerea buruienilor.
După modul de acţiune, erbicidele se clasifică în : erbicide de contact ce distrug organele
plantelor cu care vin în contact şi erbicide sistemice, cu acţiune asupra întregii plante ca urmare a
pătrunderii erbicidului în vasele conducătoare.
În pomicultură, unul dintre sistemele de întreţinere a solului este ogorul erbicidat. În
cadrul acestui sistem, terenul este menţinut curat de buruieni cu ajutorul erbicidelor. Printre
dezavantajele acestui sistem enumerăm: folosirea repetată şi în doze mari a erbicidelor ce
contribuie la ridicarea gradului de poluare chimică, diminuează aerisirea şi infiltraţia apei în sol
cu efecte nedorite asupra activităţii microorganismelor, ceea ce duce la crearea unei stări de
fitotoxicitate pentru pomi.

49
10.5.1.1. Efectele toxice ale folosirii erbicidelor asupra ecosistemelor.
Contaminarea mediului natural de către erbicide este foarte reală, dar numeroase erbicide
au posibilităţi de degradare atunci când intră în contact cu mediul înconjurător. Pe de altă parte,
însă, majoritatea erbicidelor au o persistenţă atât de mare, încât, în unele cazuri dau motive de
îngrijorare pentru lanţurile trofice şi mediul înconjurător.
Optim = Degradare maximă
apa
Factori
de climă Prea multă sau prea puţină =
Inhibă degradarea

Viteza de
degradare a
unui erbicid Ridicată = Accelerează
este
infuenţată de:
Temp. Scăzută= Frânează

Optim este solicitat de


degradarea biologică

Factori de pH- valori Degradare


sol ridicate rapidă

Subst.organică
uşor degradabilă Favorizează
degradarea

Capacitate de
absorbţie redusă

Factorii ce influenţează degradarea chimică a erbicidelor (după M.Berca, 1982)

De aceea , o problemă importantă este aceea de a cunoaşte circulaţia erbicidelor în sol,


apă, aer, plantă, organisme ţintă şi ecosistem. Erbicidarea nu trebuie folosită ca o măsură
singulară de combatere a buruienilor, ea trebuie integrată cu celelalte căi de luptă împotriva
buruienilor.
Solul, este principalul depozitar al produselor toxice, unde pot persista o perioadă de timp
mai mică sau mai mare sau pot suferi unele transformări . Rata degradării erbicidelor în sol este
influenţată de foarte mulţi factori. În privinţa factorilor ce influenţează degradarea chimică a
erbicidelor, aceştia sunt în mare măsură aceiaşi care acţionează şi în cazul descompunerii
biologice şi anume: clima şi solul.
Fryer (1977) afirma că combaterea integrată a buruienilor trebuie să se bazeze pe un
program sofisticat de folosire a erbicidelor, combinat în acelaşi timp cu metode agrotehnice
specifice fiecărei culturi în relaţie cu gradul de infestare cu buruieni.
Dintre erbicidele a căror persistenţă în sol ridică probleme importante, fac parte triazinele,
derivaţii ureici şi uneori fluralinele.
***

Rezumând, deci, mecanismele prin care solul luptă pentru a se elibera de toxine, pot fi
grupate astfel:
- mijloace biologice de degradare (microorganisme),
- mijloace chimice (nebiologice),
- mijloace fizice de absorbţie şi inactivare, dar care furnizează uneori stocarea şi deci
poluarea
Cu toate că solul dispune de rezerve nebănuite pentru a lupta şi a se elibera de toxine,
supraîncărcarea sau supradozarea cu erbicide duce uneori la dereglarea mecanismelor de
degradare.

50
10.5.2. Combaterea biologică a buruienilor
Controlul biologic reprezintă cea mai promiţătoare tactică de management (sigură,
permanentă şi ieftină) împotriva buruienilor din principalele culturi.
Cu toate acestea, controlul biologic asigură anumite insecte care atacă numai anumite
buruieni, deci nu toate problemele cauzate de buruieni se pot rezolva cu ajutorul insectelor
dăunătoare.
Metoda controlului biologic a fost implementată împotriva a zeci de buruieni din lumea
întreagă. Timp de peste 100 ani, controlul biologic clasic al buruienilor s-a bazat pe introducerea
insectelor ce se hrăneau cu plante, specializate pe anumite plante gazdă. Aceşti agenţi biologici
reduc forţa competitivă a buruienii, controlul biologic reuşind, deci, să exercite stres asupra
plantei, permiţând, totuşi, speciilor de plante dorite să înlocuiască buruienile.
Aplicarea metodelor de control biologic împotriva buruienilor au fost popularizate în anii
,
40, când s-a introdus gândacul Chrysolina quadrigemina împotriva buruienii St. Johnswort.
Adulţii şi larvele gândacului au redus repede abundenţa şi densitatea buruienii. Introducerea
agenţilor suplimentari, a stresat şi mai mult această buruiană perenă. De atunci au fost şi alte
cazuri de succes privind controlul biologic al buruienilor.
Caracteristicile controlului biologic.
1. Controlul buruienilor se realizează cu costuri reduse. Biocontrolul este considerat de
mulţi cercetători ca cea mai eficientă metodă de management cu costuri reduse a combaterii
buruienilor. O analiză economică a controlului biologic a relevat un raport cost/beneficiu de
1/100.
2. Controlul efectiv al buruienilor.
Insectele au dovedit o precizie bazată pe cercetări ştiinţifice în distrugerea buruienilor
ţintă.
3. Controlul permanent al buruienilor.
Odată ce s-au instalat şi au început să se hrănească cu buruienile dăunătoare, insectele
vor continua să atace buruienile lună de lună şi ana de an. Nici o altă metodă de combatere a
buruienilor nu asigură un asemenea control pe termen lung.
4. Controlul buruienilor este ecologic.
Numai buruiana ţintă este atacată, pomii, arbuştii, culturile nu sunt afectate.
5. Controlul integrat al buruienilor.
Recent s-a abordat combinarea metodelor mecanice, chimice şi biologice pentru a combate
buruienile invazive. Aceste tactici pot fi combinate cu succes. Există totuşi unele limitări în
integrarea acestor metode. Este necesar să se cunoască bine buruiana, insecta şi momentul
optim de aplicare al erbicidelor. Aplicarea erbicidului nu are efect imediat asupra insectei, însă
combinarea celor două metode trebuie să se bazeze pe studii ştiinţifice pentru fiecare caz în parte,
ceea ce duce la amplificarea controlului biologic al buruienilor.

ÎNTREBĂRI DE CONTROL:

1. Ce sunt pesticidele?
2. Care sunt efectele negative ale utilizării pesticidelor asupra mediului?
3. Denumiţi „ lupta integrată”.
4. De către cine sunt produse bolile la plantele pomicole şi ce presupune chemoterapia?
5. Care sunt implicaţiile chemoterapiei asupra mediului?
6. Ce sunt mijloacele biologice de combatere a bolilor?
7. Ce prevăd mijloacele preventive de combatere a bolilor?
8. Prin ce se poate realiza în prezent combaterea biologică a agenţilor fitopatogeni în pomicultura
ecologică?
9. Cu ce se face combaterea chimică a dăunătorilor şi ce caracteristici au permis folosirea lor pe
scară largă?
10. Care sunt implicaţiile folosirii insecticidelor asupra mediului?
11. Pe ce se bazează combaterea biologică clasică a dăunătorilor?
12. Care sunt mijloacele biologice moderne de combatere a dăunătorilor?
13. Ce sunt buruienile şi ce pagube produc plantaţiilor pomicole+
14. Ce efecte toxice are folosirea erbicidelor asupra ecosistemelor?
15. Care sunt metodele pentru controlul biologic al buruienilor?

51
BIBIOLGRAFIE SELECTIVĂ:

• Bechet S., Neagu Ileana, 1975 – Amenajarea şi exploatarea antierozională a terenurilor în


pantă, Ed. Ceres,
• Blidaru V., Pricop Gh., Wehry, 1981 – Irigaţii şi drenaje, ed. Didactică şi pedagogică,
Bucureşti,
• Borlan Z., Sin Gh., Tănase Gh., Bandu G., Beldimar Gh., Bireescu L., 1995 – Îngrăşăminte
simple şi complexe foliare, editura Ceres,
• Budan C., 1996 – Probleme ecologice şi de protecţie a mediului în pomicultură, Hortus
nr.4;
• Cazacu E., Dobre V., Mihnea I., Pricop Gh., Roşca M., Sârbu M., Stanciu I., Wehry A.,
1989 – Irigaţii, Ed. Ceres,
• Ciuhrii M.G., Voloşciuc L.T., 1994 – Ecologie şi strategia protecţiei plantelor, în „Ecologie şi
protecţia mediului”,
• Cociu V., 1990 – Soiurile noi – factor de progres în pomicultură, ed.Ceres,
• Davidescu D., Velicica Davidescu, 1994 – agricultura biologică – o variantă pentru
exploataţiile mici şi mijlocii, Ed, Ceres, Bucureşti,
• Dejeu L., Petrescu C., Chira A., 1997 – Hortiviticultura şi protecţia mediului, Ed. Didactică
şi pedagogică, Bucureşti,
• Ionescu a., 1991 – Ecologie şi societate, Ed.Ceres
• Lixandru Gh., Caramete C., Hera C., Marin N., Borlan Z., Calancea L., Stoian M., Răuţă
C., 19990 – Agrochimie, editura didactică şi pedagogică, Bucureşti,
• Measnicov M., 1987 – Protejarea mediului înconjurător pentru combaterea eroziunii
solului, Ed.ceres,

52
• Mihăescu Gr., 1998 – Pomicultura ecologică (tehnologii nepoluante), Ed. Ceres, Bucureşti,
• Neacşu P., Olteanu I., Olteanu E.G., 2000 – Ecologie şi protecţia juridică a mediului,
editura Universitaria, Craiova,
• Negrilă A., 1983 – Pomicultura pe înţelesul tuturor, editura Ceres, Bucureşti;
• Perju T., Lăcătuşu Matilda, Pisică C., Andriescu I., Mustaţă Gh., 1988 – Entomofagii şi
utilizarea lor în protecţia integrată a ecosistemelor agricole, editura Ceres, Bucureşti;
• Popescu I.C., 1975 – Culturi irigate, Ed.didactică şi pedagogică, Bucureşti,
• Popescu M., Miliţiu I., Mihăescu Gr., Cireaşă V., Godeanu i., Drobotă Gh., Cepoiu N., 1982
– Pomicultura generală şi specială, ed.didactică şi pedagogică, Bucureşti,
• Răuţă C., 1994 – calitatea solului : atribute şi relaţia cu agricultura alternativă şi durabilă,
Ecologia şi protecţia mediului, sub redacţia AL.Ionescu şi colab.,
• Săulescu N., Pop L., Popa Tr., 1971 – Agrotehnica şi fitotehnie, Ed. Didactică şi
pedagogică, Bucureşti,
• Stoian L., 1996 – O alternativă: Agricultura biologică, Hortus nr.4;
• Şerboiu L., Petre Gh., Andreieş N., Şerboiu Albertina, Petre Valeria, Uncheaşu Gabriela,
Parnia C., 2000 – Contribuţii ale SCPP Voineşti la devoltarea cercetării şi practicii pomicole
în România, Târgovişte,
• Şorop Gr., Vasile D., 1982 – Solul, o bogâţie naturală ce trebuie apărată, în „Ecologie şi
protecţia ecosistemelor”, Craiova,
• Toma S., 1994 – Bazele fiziologice şi strategia ecologică, eficiebtă de folosire a
îngrăşămintelor, în „Ecologia şi protecţia mediului” , sub redacţia Al.Ionescu şi colab.,
• Tufescu V., Tufescu M., 1981 – Ecologia şi activitatea umană, ed. Albatros,
• Voiculescu N., 1999 – Ecopedologia speciilor pomicole, Editura Academiei Române;

53