CURS DE ISTORIA FARMACIEI ANUL II SPECIALIZAREA FARMACIE prof. univ. dr.

Mihaela Bratu

ISTORIA FARMACIEI CURSUL 1

Arta vindecarii in societatea primitiva. Terapiile in societatile antice: Summer, Egipt, lumea greco-romana

Societatea primitiva si aparitia primilor terapeuti

Sedentarizarea omului in perioada neolitica (8500 i. Ch.) a avut pentru sanatatea sa doua consecinte importante:
Dezvoltarea si evolutia unor patogenii specifice:
modificarea alimentatiei a condus la aparitia cariilor dentare si la aparitia

parazitozelor intestinale. Domesticirea animalelor si cresterea lor a condus la cresterea incidentei zoonozelor (boli infectioase transmise de la animal la om), cum ar fi: tuberculoza, variola, rujeola.
Dezvoltarea artei tamaduirii bolilor Transformarea organizarii sociale a condus la aparitia unor noi boli,

altele decat traumatismele survenite ca urmare a accidentelor violente pe care omul le cunostea pana atunci.

Carii dentare la un craniu uman din perioada neolitica (Zambia), demonstrand aparitia cariilor ca urmare a schimbarii modului de alimentatie

Urme vizibile ale destructiei osoase cauzate de tuberculoza la nivelul coloanei vertebrale a unui schelet uman din perioada neolitica

Vindecatorii si vindecarile
Dezvoltarea practicii vindecarii in societatile primitive si in

cele arhaice a legat laolalta procesul propriu-zis terapeutic de cel divinatoriu, fiind, prin urmare, rezervata celor initiati, preotilor si preoteselor. Administrarea unui remediu era insotita intodeauna de un ritual religios cu rol considerat esential pentru vindecare. Boala era identificata cu un corp strain care trebuie izgonit sau extirpat din organism, concept ramas in teoria medicala pana in Evul Mediu.

Summer
In mileniul 5 i. Ch. S-a dezvoltat intre raurile Tigru si Eufrat, zona numita

Mesopotamia, o civilizatie originala, care a creeat un patrimoniu constituind baza ulterioara a civilizatiilor Orientului Antic. Aceasta civilizatie a fost numita dupa unul dintre cele trei popoare fondatoare, civilizatia sumeriana. Terapeutica dezvaluita de tablitele de lut scrise cu caractere cuneiforme cuprinde descrise atat acte terapeutice cat si practici magice. Baza terapeuticii o constituiau plantele medicinale, care erau la acea vreme cultivate de gradinari specializati. In tablitele gasite s-au putut identifica peste 150 de specii de plante medicinale. Codul lui Hammurabi demonstreaza faptul ca in acele timpuri medicul se bucura de o inalta consideratie in societate, la fel ca si preotii. Lucrarile unor orientalisti celebri demonstreaza ca babilonienii foloseau o farmacopee care cuprindea aproximativ 250 plante, substante minerale si produse de origine animala. Ca excipienti sunt mentionate: apa, berea, vinul de palmier, pulberi alcaline vegetale, uleiuri vegetale. Formele farmaceutice descrise sunt: solutii, unguente, prafuri, supozitoare, cataplasme.

Summer
Cunostiintele sumeriene despre leacuri au avut ecou asupra popoarelor invecinate, multe dintre plantele farmacopeei babiloniene fiind mentionate in Biblie (tamaie, aloe, smirna, mac, rodie, dafin-folosit ca antidot al veninului de sarpe, isop, menta). Biblia descrie folosirea cataplasmelor , a unguentelor si a colirelor (pe baza de saruri de cupru, cu efect desinfectant).

Tablita de argila cu scriere cuneiforma in care sunt descrise retete terapeutice si modul de utilizare

Flacoane pentru remedii cu inscriptii cuneiforme

Egiptul antic
Pe langa remediile descrise in papirusurile medicale, dintre care

cele mai celebre sunt papirusul Ebers si papirusul Edwin Smith, egiptenii antici foloseau un mare numar de formule magice pentru a face leacurile mai eficiente. Cu vremea, terapia va evolua de la magie la experiment, papirusurile descriind un mare numar de retete specifice pentru tratarea anumitor afectiuni, care in zilele noastre si-au demonstrat baza stiintifica si valoare terapautica. Se considera ca Papirusul Ebers, lung de 20 m si lat de 30 cm, datand de la inceputul celei de-a 18a dinastii (1580 i. Ch.), constituie prima lucrare medicala cu caracter stiintific, care cuprinde o colectie de 875 prescriptii, mentionand 700 remedii.

Egiptul antic
Tratamentele medicale egiptene incepeau cu dieta si se preferau

medicamentele de uz extern. Durerile sunt tratate cu unguente, masaje si comprese. Un excipient frecvent utilizat este uleiul de ricin. Alte excipiente sunt: mierea, ceara, laptele de vaca, seul. Maladiile oculare, frecvente in acea zona, erau tratate cu unguente continand aloe, pulbere de malachit (un mineral continand cupru), faina de Colocynth, galena (sulfura de plumb). Pentru tratarea tusei se utilizau remedii sub forma de inhalatii, continand smirna si rasini aromate. Prepararea medicamentului era facuta de un medic care avea cunostinte farmaceutice si cu probitate profesionala. Pictograma medic reprezenta un om sezand, o lanteta si un vas farmaceutic. La vechii egipteni exista o persoana speciala care prepara medicamentele, numita Pastophor. La fel ca si la sumerieni, aceste persoane erau si preoti si lucrau si traiau in temple.

Egiptul antic
Dintre plantele medicinale, un loc important il avea macul

(Papaver somniferum), din care egiptenii stiau cum sa extraga opiul. Materiile prime medicamentoase erau depozitate in vase de teracota, de alabastru, in lazi de lemn sau cosuri impletite iar pastrarea lor se facea in incaperi speciale care serveau si de laborator de preparare. S-au gasit numeroase instrumente folosite in tehnica farmaceutica: mojare, balante, linguri, site, cutite. Multe din retetele medicale ale Egiptului antic au trecut in farmacopeea greaca, prin intermediul careia s-au transmis farmacopeei europene din Evul Mediu.

Fragment din papirusul Ebers

Fard egiptean pe baza de sulfura de plumb, permitand prevenirea oftalmiilor

Capsula de mac incizata pentru recoltarea opiului

Farmacia in civilizatia greaca antica

Se poate spune ca in Grecia antica s-a nascut arta medicala asa cum o

cunoastem in zilele noastre. Istoricii antici cum sunt Plinius si Celsus arata ca medicii (iastros) invatau ani de zile arta medicala langa un maestru. Acesti medici puteau intra in slujba unei cetati pentru a asigura asistenta medicala. Alaturi de iastros mai existau si alte specializari medicale: pharmakopoles (cei care preparau si vindeau medicamente), migmatopoles (cei care preparau mixturi, cosmetice, otravuri), myropoles (parfumieri), rhizotomos (erboristi). Este celebru medicul grec Hippocrate din Cos (sec. V i. Ch.), considerat initiatorul demersului medical stiintific, de la care s-au pastrat mai mult de 70 tratate medicale (Colectia hipocratica). Legenda a facut din Hippocrate un om universal, primul si cel mai mare dintre toti medicii. Principiile expuse de Hippocrate in tratatele sale medicale acorda o mare importanta experimentului si atribuie o cauza naturala tuturor bolilor. O data cu Hippocrate, stiintele medicale trec din perioada religioasa in cea filozofica.

Principiile hipocratice
Conceptia hipocratica asupra organismului uman postuleaza existenta a patru

umori: sange, flegma, bila galbena si bila neagra, secretii naturale ale organismului. Atunci cand acestea sunt in dezechilibru, omul se imbolnaveste. Demersul terapeutic specific lui Hipocrate consta in inceperea tratamentului cu dieta alimentara, in timpul fazei acute a bolii recomandandu-se diete usoare, care sa nu solicite organismul. Alaturi de dieta, sunt recomandate: purgatiile (folosite cu prudenta), sudatia, emeza, diureza, sangerarea cu ajutorul lipitorilor, toate cu scopul de a elimina din organism toxinele bolii. Recomandate sunt si: baile, prisnitele si fumigatiile. In tratate sunt mentionate numeroase formulari farmaceutice. In aceste formule, pe langa principiul activ se mai gasesc si adjuvanti, corectivi si vehicule. Formele farmaceutice cele mai frecvent descrise sunt: prafurile, potiunile, unguentele, fumigatiile, emplastrele, bolusurile, globulele vaginale, colirele, gargarismele, erinele. Daca medicamentul nu era administrat chiar in iatreion, era eliberat pentru acasa, purtand sigiliul medicului-farmacist.

 Epilepsia nu este o boala mai sacra decat altele.

Ea are o cauza naturala si natura sa pretins divina este considerata astfel doar din cauza ignorantei oamenilor. Fiecare boala are propria sa natura si provine din cauze externe Hippocrate-Boala sacra

Seringi pentru clisma conforme cu principiile terapeutice hipocratice (Pompei sec. I i. Ch)

Diocles
A fost, conform istoricului antic Plinius, cel mai mare medic

dupa Hippocrate. Manualul sau de botanica Rhizotomikon ramane cel mai vechi si important tratat grec de plante medicinale. S-a ocupat si de toxicologie, sintetizandu-si rezultatele inrtrun tratat numit Despre medicamentele aducatoare de moarte

Mozaic roman infatisandu-l pe Hippocrate alaturi de zeul medicinei Asclepios

Rhizotomi: culegatori de radacini cu virtuti terapeutice (Roma, secolul I d. Ch.)

Scoala medicala din Alexandria

Imbinand mostenirea civilizatiilor egipteana si greaca, civilizatia

elenistica, dezvoltata in Alexandria a constituit apogeul cunoasterii antice in toate domeniile stiintelor. In imensa biblioteca din Alexandria scrierile hipocratice erau adunate si codificate, permitand studierea lor metodica. Aceasta nu-i impiedica pe cei care traiau in Museion (un corespondent al unui institut de cercetare academica din zilele noastre, adunand pe cei mai straluciti exponenti ai stiintelor vremii) sa continue analiza corpului omenesc si sa faca mari progrese in anatomie, fiziologie si patologie. In paralel cu acestea s-a dezvoltat si farmacia. Cei mai renumiti medici care au practicat in Alexandria au fost Herofil si Erasistrat, care aveau si profunde cunostiinte de farmacie, propunand noi formulari farmaceutice. Disectiile se faceau in public, pe cadavrele condamnatilor la moarte.

Biblioteca din Alexandria

Farmacia in civilizatia romana

Prin cultura latina-formata aproape in exclusivitate la scoala culturii

elenistice- antichitatea greaca a fost integrata ca element de baza in formarea culturii europene. Civilizatia romana s-a format de-a lungul secolelelor de cuceriri si de asimilari a culturii marilor civilizatii peste care a trecut sau cu care a venit in contact, fapt datorat spiritului pozitiv si pragmatic al latinilor. Imprumutand, asimiland, reelaborand totul cu eficienta, romanii au transmis Europei mostenirea civilizatiei si culturii Antichitatii. Initial, arta vindecarii la romani se desfasura tot prin ritualuri religioase, fiecare parte a corpului uman sau functie fiziologica aflandu-se sub protectia unei zeitati: Dea Carna proteja viscerele, Vesta proteja femeile la nastere, etc. Capul familiei trata bolile membrilor familiei sale si isi consulta vecinii cand cunostiintele ii erau insuficiente.

Marcus Porcius Cato (Cato cel batran)

Nascut in secolul 3 i. Ch. In provincia etrusca Tusculum (Toscana

de astazi), este autorul tratatului despre economia rurala (De re rustica), in care sunt prezentate toate cunostiintele medicale traditionale latine, descriind modul de tratare al ranitilor, premisele unei diete alimentare sanatoase, precum si procedee divinatorii recomandate pentru vindecare. Desi Cato respinge cu putere medicina si pe medicii greci, contemporanii sai sunt mult mai deschisi si, in anul 219 i. Ch., Senatul Roman acorda medicului spartan Arhagatos cetatenia romana si dreptul de a deschide un atelier in Forum, unde ii consulta pe bolnavi si le vindea leacuri.

Prima farmacie din Roma

Atelierul infiintat de Arhagatos cuprindea un cabinet de

chirurgie, o farmacie si un spital, la fel ca si casele de asistenta care se gaseau in Grecia in acea perioada. Pentru prepararea medicamentelor erau intrebuintate mojare de agata, de plumb sau de cupru. Pentru maruntirea materialelor existau mori speciale. S-au descoperit de asemenea spatule, linguri, pipete, site si cuptoare. Medicamentele erau pastrate in cutii din lemn sau din corn de animal, in vase de lut ars sau in flacoane de sticla.

Timbre pentru marcarea batoanelor de pomezi oculare

Pedanios Dioscorides
A fost un medic militar de origine greaca. In tinuturile prin care

a trecut, insotind armata romana, s-a preocupat de plantele medicinale ale regiunii, de traditiile populare de vindecare, adunand un material bogat care i-a permis sa scrie un mare tratat in cinci carti despre medicamente De Materia Medica, din care grecii, romanii si arabii s-au inspirat pana in vremea Renasterii. Fiecare capitol este dedicat unui agent terapeutic din unul din cele trei regnuri (mineral, vegetal, animal), descriind puterile tamaduitoare si aplicatiile medicale ale acestuia. Dioscorides a dat sfaturi bune privind recoltarea plantelor medicinale si despre conservarea lor. A elaborat asa-numita teorie a similitudinii (exista o asemanare intre structura/ forma unui remediu si efectele sale terapeutice).

Teoria similitudinii: A : plante cu actiune asupra inimii (piersica, lamaia, diferiti bulbi) - B : plante si animale care actioneaza asupra eruptiilor cutanate descuamante: ceapa, pestele, sarpele

Galenus din Pergam

Nascut in 130 d. Ch., a studiat filozofia iar apoi medicina in

Grecia, Asia Mica si Egipt. A profesat in Grecia si la Roma, fiind medicul a doi imparati romani (Marcus Aurelius si Commodus). I se atribuie intre 500 si 640 de tratate medicale, care au fost traduse ulterior in araba si ebraica. Opera sa constituie o evolutie a doctrinei hipocratice a celor patru umori, Galenus stabilind o corespondenta intre acestea si cele patru elemente enuntate de Aristotel (apa, aer, foc, pamant). In functie de predominanta uneia din cele patru umori, temepramentul uman se poate clasifica in patru tipologii: sangvin, flegmatic, coleric si melancolic.

 Principiile

galenice privind prepararea si formularea medicamentelor au fost aplicate in lumea europeana timp de 1500 ani, numele lui Galen este asociat cu tehnologia farmaceutica. A formulat prima cold-crema, similara celor contemporane. Multe procedee de preparare descrise de Galen s-au conservat, macar ca principiu, in laboratoarele farmaceutice moderne. Farmacologia lui Galen reprezinta cel mai inalt nivel pe care l-a atins aceasta disciplina in Antichitate.

Reprezentare a celor patru temeperamente, corespunzand celor patru umori hipocratice: sangvinul, flegmaticul, colericul (bila galbena), melancolicul (bila neagra)

ISTORIA FARMACIEI CURSUL 2

Farmacia araba: institutia spitaliceasca si farmaciile spitalicesti, farmaciile cu circuit public, primele receptarii Farmacia in societatile orientale

Intinderea geografica si culturala a lumii arabe in timpul dinastiei Abbasside (750-1258)

Separarea meseriei de farmacist de cea de medic

Animati de un acut spirit comercial, arabii au dezvoltat o societate

infloritoare bazata pe comertul cu mirodenii si marfuri de lux aduse din Extremul Orient. Alaturi de marfuri, arabii aduc si cunostiinte noi din Asia spre Europa, contribuind la dezvoltarea civilizatiei europene pe baza noutatilor aduse din Persia, India, China. Pe de alta parte, arabii asimileaza si aprofundeaza cunostiintele civilizatiilor europene, traducand printre altele tratate medicale de referinta ale antichitatii greco-latine (Hippocrate, Galenus, Dioscoride). In baza informatiilor preluate, isi vor dezvolta propriul sistem medico-farmaceutic, care va fi ulterior asimilat si dezvoltat in Europa de vest, dupa invazia araba din Spania si sudul Frantei. Arabii vor fi primii care vor separa cele doua profesii: cea de medic si cea de farmacist, creand in Bagdad spre sfarsitul secolului 8 primele farmacii publice.

Dioscorides, De materia medicamanuscrisul traducerii arabe

Spitalele arabe, farmaciile publice si farmaciile spitalicesti

Desi si in Grecia antica au existat asezaminte spitalicesti in

marile metropole, institutia spitaliceasca a cunoscut o organizare considerabil imbunatatita in Califatele Arabe. Spitalul arab (bimaristan) a devenit unul dintre primele locuri de ingrijire si de invatamant medical. In cadrul spitalelor functionau farmacii spitalicesti in care medicamentele se preparau conform unor colectii unitare de retete (grabadin). Existau de asemenea inspectori care controlau calitatea produselor si materiilor prime vandute in farmacii si in magazinele de mirodenii.

Bimaristan (casa bolnavilor) din Nour al-Din, 1154- Damasc (muzeul medicinei si stiintelor arabe)

Jabir Ibn Hayyan (Geber)

Supranumit Magister magistrorum, i se atribuie tratatul

Summa perfectionis magisterii (Tezaurul celei mai inalte invataturi); A fost un chimist experimentat, preparand pentru prima data oxidul rosu de fier, sulful coloidal, acizii sulfuric si azotic. A elaborat formulari farmaceutice originale (unguente cu sulf coloidal, pulberi astringente pe baza de oxid rosu de fier). Este considerat unul din cei mai mari alchimisti.

Aparat de distilare (dupa un manuscris arab din secolul X)

Alambic arab (manuscris alchimic)

Abu Bekr Mohamed Ben-Zakary (Rhazes)

Renumit medic, chimist si farmacolog de origine persana,

care a lucrat in serviciul militar al emirului Al-Mansur din Chorasan (Iran), devenind conducatorul spitalelor din Ray si Bagdad. Rhazes a contribuit substantial la dezvoltarea meseriei de farmacist, preluand informatii din texte clasice in care a inserat informatii proprii, scheme si descrieri de aparate pentru sinteza chimica, care au fost utilizate de catre farmacisti pana aproape de secolul XX. Este recunoscut ca fiind cel care a perfectionat metodele de distilare si de extractie.

Farmacie araba (miniatura din sec. XIII)

Abu Ali al Hussein ibn Abdallah ibn Sina (Avicena)

Printre cei mai straluciti savanti care au contribuit la imbogatirea

cunostiintelor farmaceutice in epoca de glorie a califatelor arabe. Personalitate enciclopedica, a fost medic, astronom, filozof, poet, matematician si muzician. S-a nascut langa Buhara (Tadjikistan) in 980, dar a calatorit in intreaga lume araba, fiind favorit si diplomat al principilor persani. Scrierile sale in domeniul farmaciei, redactate in limba araba, au fost ulterior traduse in latina si considerate manuale de baza in invatamantul medical si folosite drept compendii de catre medicii practicieni. Tratatele sale au fost tiparite in traducerea latina de peste 30 ori si utilizate pana in sec. XVII in Europa Occidentala. I se atribuie inovatia auririi sau argintarii pilulelor pentru potentarea efectului medicamentelor.

Avicena- Canonul medical tradus de Gerard de Cremona (sec. XII)

Farmacia in China antica si medievala

Conform traditiei chineze, farmacia in China a fost

intemeiata de un imparat care a trait prin mileniul 2 i. Ch., numit Shen Nung. Se spune ca acesta a testat valoarea terapeutica a cateva sute de plante, unele dintre acestea fiind testate chiar pe propria persoana. Cunostiintele acumulate au fost scrise in primul atlas botanic (Pen-T-Sao), care descrie 365 remedii vegetale. Personajul legendar Shen Nung este inca si astazi considerat de catre medicii si farmacistii chinezi ca patron spiritual al breslei, iar multe din plantele descrise in atlasul sau sunt considerate remedii puternice in medicina chineza.

Traditia medicala chineza

Specific medicinei chineze este faptul ca aceasta este strans inrudita cu

filozofia, religia si magia si are la baza conceptelor sale o viziune generala despre lumea materiala, manifestata, care este prezentata in celebrul tratat ITzin (Cartea transformarilor). Tratamentele se bazau atat pe terapia cu plante medicinale, cat si pe dietoterapie, acupunctura, masaj, exercitii fizice de energizare (qi-gung). Medicina chineza clasica avea o viziune a corpului uman mai putin legata de structurile sale anatomice, fiind mai degraba orientata asupra identificarii mecanismelor functionale care regleaza procesele fiziologice si metabolice (digestia, respiratia, exceretia, imbatranirea). Sanatatea este considerata ca o interactiune armonioasa a tuturor acestor procese si a corpului in intregul sau cu lumea inconjuratoare iar boala ca un dezechilibru sau ca o interactiune dizarmonioasa. Formele farmaceutice chinezesti cunoscute si uzitate pana astazi sunt: mixturile, maceratele, decocturile, colirurile, unguentele, pilulele, prafurile.

Pregatirea remediilor in China (stampa medievala)

Farmacie traditionala contemporana din Beijing

India-medicina ayurveda
Alaturi de sistemul medico-farmaceutic chinez, cel ayurvedic indian are

radacini istorice adanci, fiind, pe de-o parte structurat si fundamentat inca din antichitate si avand aplicabilitate si rezultate remarcabile si in prezent. La fel ca si medicina traditionala chineza, medicina traditionala indiana are la baza concepte filozofice originale si proceduri specifice de tratament. Primele informatii referitoare la ayurveda se gasesc in scrierile sacre indiene (Veda). Filozofia ayurveda priveste omul ca pe un microcosmos, ca pe un univers in sine. Se considera ca boala dispare atunci cand toate energiile corpului ajung in echilibru si ca organismul are capacitatea de a se autovindeca.

Principiile sistemului ayurveda

Filozofia Sankhya, care sta la baza sistemului ayurvedic, considera ca la baza intregii

creatii stau cinci elemente (principii) fundamentale (Pancha Maha Bhootas). Acestea sunt: Pamaintul (Pruthvi), Apa (Aap), Focul (Tejas), Aerul (Vayu), Eterul (Akash). In organismul uman elementul Pamant este legat de simtul mirosului, elementul Apa este legat de simtul gustului, Focul este legat de simtul vizual, Aerul este legat de simtul tactil iar Eterul este legat de auz. Cele cinci elemente, in diferite combinatii si proportii, formeaza organele si sistemele corpului uman, fiecare din acestea imprimand caracterul specific, in functie de predominanta unora din cele cinci. Astfel, fiecare persoana are propria sa constitutie si propriile predispozitii inca de la nastere. Cele cinci elemente fundamentale, in combinatie unele cu altele, detrmina constitutia individuala a pacientilor, care poate fi inscrisa in trei categorii principale (Doshas): constitutia Vata (predominanta Aer-Eter), constitutia Pitta (predominanta Foc-Apa) si constitutia Kapha (predominanta Apa-Pamant). Principiile terapeutice si farmacologice ayurvedice considera ca fiecare remediu manifesta predominant unul din cele cinci elemente, putand echilibra excesul sau deficitul acelui element din organismul pacientului.

Literatura ayurvedica
Tratatele clasice ayurvedice includ un compendiu de

medicina interna (Charak Samhita), precum si un manual de chirurgie (Sushrut Samhita). Tratatele indiene antice si medievale descriu peste 2000 specii de plante medicinale, majoritatea identificate si aplicate si in prezent. O mare parte din informatiile din literatura ayurvedica referitoare la alimente, plante medicinale, remedii pot fi convertite si reconsiderate pe baze stiintifice, pastrandu-si indicatiile terapeutice si in prezent.

Medic indian luand pusurile unui pacient (stampa medievala)

Medic indian contemporan luand pulsurile unei paciente

Farmacia medievala europeana.

Primele universitati medicale europene Meseria de farmacist Practici terapeutice in Evul Mediu si Renastere

Primele universitati medievale

Prin infiintarea institutiei universitare in evul mediu s-a

facut distinctia dintre cunoasterea teoretica, docta si cunoasterea empirica si practica a manufacturierului. Medicul exercita o arta liberala, structurata intr-un discurs cult, universitar, bazat pe invataturile anticilor (Hippocrat, Galen, Avicena, Rhazes) si abandoneaza farmacistului activitatea de preparare a remediilor. Este primul pas in autonomizarea profesiei de farmacist in Europa.

Scoala din Salerno

Exista multe legende privind originile scolii medicale si

farmaceutice din Salerno. Cea mai frumoasa dintre ele spune ca scoala a fost intemeiata de patru somitati ale stiintelor medicale: arabul Adela, evreul Helinus, grecul Pontus si latinul Salernus. Dincolo de adevar sau legenda, aceasta traditie reflecta izvoarele cunoasterii pe care s-a intemeiat aceasta scoala. Salerno a fost inca din antichitate o statiune balneara si de tratament, iar infiintarea in vecinatate a manastirii benedictine Montecassino in perioada crestina, a favorizat mult avantul stiintelor medicale in regiune. Se stie cu certitudine ca arta medicala a fost predata in aceasta universitate inca din secolul al IX-lea d. Ch., scoala fiind desfiintata prin decretul lui Napoleon Bonaparte in 1811.

Lucrarile scolii din Salerno

Antidotario din Salerno, lucrarea care a constituit sursa tuturor

retetarelor medievale, a fost mult timp lectura esentiala a farmacistilor. Aceasta culegere a fost in mod constant modificata, forma sa originala pierzandu-se. Au ajuns pana la noi manuscrisele din sec. al XII-lea si al XIII-lea, sub titlul Antidotario di Nicolo Salernitano. Scoala din Salerno a atins apogeul in sec. al XII-lea, cand s-au scris tratatele: Liber de simplici medicina sau Circa instans si Regimen sanitatis salernitanum. In aceste tratate, pe langa informatiile pentru medici, existau multe informatii pentru farmacisti referitoare la descrierea principiilor active de diverse naturi (vegetale, minerale), cat si despre contrafacerea medicamentelor. Regimen sanitatis salernitanum a fost tiparit in Romania pentru prima data la Brasov in anul 1696.

Pagina din Antidotario di Nicolo Salernitano

Noutati ale scolii din Salerno

In Salerno a aparut in jurul anului 1100 un nou solvent, care avea

sa revolutioneze arta prepararii medicamentelor dar si arta parfumeriei: alcoolul etilic. Tehnica de fabricatie a fost rapid si constant imbunatatita, folosind agentii deshidratanti, precum carbonatul de potasiu. Era obtinut fie ca aqua ardens (60), fie ca aqua vitae (90). Practicienii din Salerno au fost primii care au distilat vinul, fapt ce ramane crucial pentru istoria farmaciei. Farmacistii (droghisti si apotecari) depuneau juramant sa prepare drogurile conform regulilor si trebuiau sa le vanda la preturi fixe. Existau inspectori imperiali care verificau prepararea intocmai a medicamentelor. Vanzarea otravurilor si a asa-ziselor elixire de dragoste era strict interzisa.

Farmacie italiana medievala (fresca din Italia, Val dAoste)

Scoala de la Montpellier
La fel ca si la Salerno, invatatura medicala practicata si

predata la Montpellier s-a bazat pe cumulul de cunostiinte adus de medicii arabi, evrei si crestini, locuitori ai acestui oras. Toleranta religioasa a favorizat inflorirea orasului, aflat pe traseul pelerinajului catre Santiago de Compostella si in apropierea unei colonii evreiesti numeroase din Aragon. La inflorirea scolii medicale a contribuit si actul din 1181 emis de Wilhelm al VIII-lea, care decreta ca Oricine, indiferent de origine si situatie, are dreptul de a conduce o scoala medicala.

Organizarea breslelor apotecarilor

Meseriile artizanale (bacanii, apotecarii, felcerii/barbierii) se

grupeaza in comunitati sau corporatii pentru a-si apara mai bine interesele profesionale in Evul Mediu. Primele uniuni profesionale ale vanzatorilor de droguri si mirodenii apar in Montpellier, asa cum se cunoaste din colectia de acte municipale ale orasului. Aici se specifica faptul ca negustorii de droguri si condimente (especiadores) aveau responsabilitatea de a pazi anumite zone ale orasului in zilele de joi. Breslele se angajau sa furnizeze droguri de buna calitate si sa le vanda la preturi corecte.

Medicul (examinand urina pacientului) diagnosticheaza si ingrijeste bolnavul (stanga); farmacistul prepara medicamentele (dreapta)(miniatura medievala)

Conciliul de la Melfi-separarea farmaciei de medicina

In tarile Europei Occidentale, puternic expuse in Evul Mediu

influentelor culturale arabe, farmaciile publice au inceput sa apara abia in secolul al XVII-lea. Totusi, in anul 1240, in Sicilia, imparatul german Frederick II de Hohenstaufen, prin edictul de la Melfi, separa responsabilitatile profesionale ale medicilor de cele ale farmacistilor. Edictul statuteaza clar faptul ca farmacistul este cel care prepara medicamentele, urmand indicatiile medicului.

Imparatul Frederick II la portile Ierusalimului in timpul celei de-a VI-a cruciade (miniatura medievala)

Farmacistul: Catedrala din Amiens

Prima Farmacopee oficiala

Ideea unei farmacopei cu statut oficial, care sa fie aplicata de

catre toti farmacistii, isi afla originile la Florenta in 1498. Nuova Receptario a fost initial scrisa in limba italiana si a devenit standardul legal de lucru al farmacistilor din Florenta. A fost rezultatul colaborarii dintre Breasla farmacistilor si Societatea medicilor.

Terapiile Evului Mediu

Datorita igienei precare si a marilor aglomerari umane din mediul

urban, maladiile infetioase au constituit principala cauza a mortalitatii in Evul Mediu. Marea ciuma, aparuta in China si extinsa apoi pana la Marea Neagra si Marea Mediterana, cuprinzand intreaga Europa, a constituit unul din episoadele de cumpana pentru civilizatia umana, ucigand peste o treime din populatia Europei in sec. al XIV-lea. Alaturi de ciuma bubonica, lepra, variola, holera au facut ravagii, deoarce nu se cunosteau si nu se practicau reguli elementare de igiena. Hrana precara, conditiile vitrege de trai, toxiinfectiile alimentare conduceau la o mortalitate ridicata si la o medie de viata foarte redusa.

Terapiile Evului Mediu

In Evul Mediu si Renastere au coexistat o terapie oficiala, bazata pe

doctrinele clasice hipocratice si galenice, practicata de medici, chirurgi atestati, maestri farmacisti si o medicina populara, empirica, practicata de vindecatori, de multe ori simpli sarlatani. Lipsa de eficienta a practicilor medicale oficiale, precum si lipsa de mijloace financiare a celei mai mari parti a populatiei, a condus la proliferarea vindecatorilor populari, care adesori faceau mai mult rau decat bine. Culegerile de retete mentionau un numar mare de ingrediente, compozitia si identificarea acestora era insa insuficient descrisa. Desi interzisa prin diverse legi, inlocuirea unui ingredient cu altul (qui pro quo) in cadrul formularilor se practica frecvent. Nu exista un sistem unitar de unitati de masura, ceea ce facea imposibila utilizarea unui retetar dintr-o tara in alta sau chiar dintr-un oras in altul.

Un sarlatan ambulant, vanzand remedii in piata, bune pentru vindecarea tuturor bolilor

 In comedia sa Bolnavul inchipuit (1673), Moliere satirizeaza

stiinta medicala a timpului, intruchipata de studentul in medicina Argon, care raspunde stereotip la intrebarile profesorilor privind tratamentul diferitelor afectiuni: clysterium donare, postea saignare, ensuita purgare (faceti o clisma, luati sange si apoi administrati un purgativ). In final, Argon primeste titlul de doctor in medicina.

Instrumente pentru luarea de sange

Instrumente pentru clisma

Panaceul
Caracteristic

pentru formularile terapeutice este medicamentul cu spectru polivalent, definit ca panaceu. Un exemplu este cel al Teriacului, remediu descris inca in manuscrisele din sec. X, a carui formulare din Farmacopeea franceza din 1837, cuprinde 39 ingrediente, fiecare destinat sa vindece cate o afectiune. Acest remediu a devenit un succes comercial si obiectul a numeroase contrafaceri.

Prepararea Teriacului se facea de una sau doua ori pe an, in locuri publice, de catre membrii confreriei farmacistilor, pentru atestarea compozitiei, in lipsa protectiei comerciale

Accesibilitatea la serviciile medicale

Accesibilitatea serviciilor medico-farmaceutice in Evul mediu

si in Renastere era limitata la mediul urban, unde profesau din cadrele medicale calificate, desi 85% din populatie traia in zonele rurale. Accesibilitatea economica la ingrijiri medicale era de asemenea redusa, diletantismul inflorind.

Htel-Dieu din Paris (sec. al XVI-lea)- mai degraba un loc de refugiu si de intemnitare decat un loc de ingrijire medicala (adeseori bolnavii stateau mai multi in acelasi pat)

Formarea si ucenicia farmacistilor

Formarea unui maestru farmacist nu se facea in mod

obligatoriu prin frecventarea cursurilor universitare, de multe ori tanarul care dorea sa devina maestru farmacist intra ca ucenic la un farmacist consacrat, devenea dupa un timp calfa iar apoi isi putea deschide propria farmacie. La Paris exista o gradina botanica (Le Jardin du Roy) unde cei care invatau meseria de farmacist invatau sa deosebeasca si sa cultive plantele medicinale.

Le jardin du roy (ilustratie din 1636)

Theophrastus Bombastus von Paracelsus

Filozof, teolog, astrolog, alchimist, medic si farmacist,

Paracelsus a publicat numeroase opere, exprimandu-si uneori vehement punctele de vedere originale . Este considerat precursorul metodei homeopatice, sustinand principiul conform caruia similia similibus curantur (asemanatorul se vindeca cu asemanator). Farmacologia in conceptia lui Paracelsus este o cercetare chimica, ea se bazeaza pe cunoasterea a ceea ce este in interior si nu pe compunerea sau combinarea unui intreg amalgam de elemente. Este considerat fondatorul iatrochimiei si chimioterapiei. A elaborat si descris procedee de obtinere a tincturilor.

Arderea in piata publica din Bale a operelor clasice medicale (Hipocrate, Galen) de catre Paracelsus, ca simbol al reformarii stiintelor medicale

Alchimia si dezvoltarea chimiei

Practicarea alchimiei de catre farmacisti a condus in final la

dezvoltarea metodelor experimentale ale chimiei, eleborarea de instrumente si aparate pentru izolarea, purificarea de noi elemente dar si pentru sinteza unor noi compusi chimici. Diverse dispozitive de laborator (alambicul, baia de apa-bain Marie-, mojarele si creuzetele), dar si materiale noi cum sunt portelanul si faianta isi au originea in laboratoarele alchimistilor medievali.

Alchimistul (sculptura de pe catedrala Notre Dame de Paris)

Laborator de alchimist (sec XVI)

Cuptor si doua alambicuri dintr-o farmacie franceza (sec. XVI)