Sunteți pe pagina 1din 31

SERIA ARHEOLOGIE

DUMITRU BOGHIAN

ÎNCEPUTURILE ISTORIEI OMENIRII


DUMITRU BOGHIAN

ÎNCEPUTURILE ISTORIEI OMENIRII

EDITOR:
CONSTANTIN-EMIL URSU

EDITURA BUCOVINA ISTORICÃ


SUCEAVA, 2003
Proiectul a fost realizat în cadrul Editurii Bucovina Istoricã Suceava

Director editurã: ec. Laura URSU

Tehnoredactare ºi copertã: Constantin-Emil URSU

Lucrare finanþatã parþial


din Grantul CNCSIS 5/429/2002

Toate drepturile rezervate


© Editura Bucovina Istoricã Suceava 2003
Str. Lazãr Vicol-4-E56bis-B-2, Suceava-5800, România
tel.: (+04)-0230-520449; (+04)-0744-694018; (+40)-0744-523628
e-mail: bucovina_istorica@k.ro
ARGUMENTUM
Am pãºit în mileniul al III-lea al erei creºtine ºi pare cã timpul are din ce în
ce mai puþinã rãbdare. În aceastã scurgere din ce în ce mai rapidã a vremii, ca fiinþe
vremelnice, atenþia noastrã se îndreaptã statornic, deopotrivã, spre un viitor pe
care-l scrutãm cu o oarecare neliniºte, generatã, firesc, de necunoscutul care ne
aºteaptã, într-o epocã din ce în ce mai tehnicizatã ºi informatizatã, ºi cãtre trecut,
încercând sã pãtrundem dimensiunile noastre istorice, de la puþin relevatele origini
pânã la starea actualã.
În acest context, cunoaºterea începuturilor istoriei exercitã asupra noastrã
o nealteratã atracþie, Arheologia preistoricã ºi Preistoria generalã contribuind, nu
fãrã eforturi ºi dificultãþi, uneori majore, într-o manierã decisivã, la luminarea
acestei pãrþi a trecutului uman. În acest demers, trebuie sã þinem seama cã nu existã
populaþii ºi popoare “de dinainte de istorie” ci diferã doar metodele noastre de
abordare istoriograficã ºi de investigare a trecutului de dinainte ºi de dupã
inventarea scrierii.
Descoperirile tot mai numeroase, într-o cadenþã tot mai rapidã, de izvoare
arheologice preistorice, au oferit cercetãtorilor un important material factologic,
care au îmbogãþit cunoºtinþele asupra acestei perioade. Mai mult, în absenþa
izvoarelor scrise, arheologia preistoricã ºi preistoria generalã se îndreaptã spre
metodologiile proprii ºtiinþelor naturii, fizico-chimice ºi filosofico-culturale,
pentru a conferi fiabilitate ºi obiectivitate reconstituirilor istorice, sistemelor de
periodizare ºi cronologie ºi analizei materialelor descoperite.
De aceea, multe din cunoºtinþele ºi datele referitoare la preistorie, obþinute
în ultima jumãtate de veac, au devenit caduce în faþa “ofensivei” noilor descoperiri
ºi interpretãri, arheologia preistoricã ºi preistoria generalã înscriindu-se, astfel, în
mersul general ascendent al ºtiinþei contemporane. Având în vedere ritmul rapid de
acumulare a noilor cunoºtinþe ºi interpretãri, trebuie sã fim pregãtiþi pentru noi
modificãri ale viziunii noastre despre acel atât de atractiv illore tempore al
începuturilor istoriei, deoarece Arheologia, cu toate eforturile ei, nu a adus la
lumina zilei decât mai puþin de o treime din uriaºele depozite ale trecutului, iar
noile modalitãþi de interpretare ale acestora pun problema unor reconstituiri
complexe ºi integrative, structural-sistemice, funcþionaliste, cultural-
antropologice ºi psiho-sociale.
Din pãcate, oricât de optimiºti am fi, cunoaºterea istoricã nu va avea,
probabil, niciodatã posibilitatea realã sã-ºi verifice adevãrurile vehiculate, cu atât
mai mult pentru timpurile preistorice. Aceastã concluzie, oarecum tristã, asupra
perspectivelor cunoaºterii istorice, nu trebuie sã ne demoralizeze ci, dimpotrivã, sã
ne catalizeze acþiunile cognitive, pentru a descifra, cât mai mult, ºi, dacã se poate,
cât mai obiectiv, din necunoscutul acestor vremuri de mult apuse.
Rezultã, de aici, ºi raþiunea de a fi a acestei întreprinderi, care reprezintã o
încercare modestã de a cãlãuzi paºii studenþilor ºi a tuturor celor interesaþi pe
drumul plin de obstacole al cunoaºterii celui mai îndepãrtat trecut al omului ca
fiinþã istoricã, în care diversitatea istoricã ºi socio-culturalã a fost regula, într-o
strânsã intercorelare a fenomenelor de continuitate ºi discontinuitate.
Deºi, vorba cronicarului Miron Costin, “se sparie gândul” în faþa cantitãþii
uriaºe de material informativ de parcurs ºi a multitudinii problemelor de abordat ºi
“iaste a inimii durere” a le lãsa neluminate, am considerat necesarã o ordonare
ºtiinþificã ºi didacticã a acestora, oferind cele mai importante repere de orientare în
vederea studierii a ceea ce reprezintã majoritatea covârºitoare a timpului istoric,
constituind, astfel, doar un punct de plecare spre alte încercãri similare. În acelaºi
timp, am încercat, în limita posibilitãþilor de informare ºi interpretare, sã reflectãm,
fãrã idei preconcepute, stadiul actual al cunoaºterii în acest domeniu, fiind siguri de
perisabilitatea datelor, teoriilor ºi reconstituirilor transmise.
Suntem conºtienþi cã o asemenea încercare este plinã de riscuri ºi de
neîmpliniri, existând, în mod firesc, foarte multe alte viziuni ºi maniere de abordare
a problematicii supuse atenþiei. Singuri, cititorii vor fi aceia care ne vor ajuta în
îmbunãtãþirea demersului nostru, fapt pentru care îi asigurãm de recunoºtinþa ºi
preþuirea noastrã ºi le urãm succes în rezolvarea problemelor, care începe prin a ne
îndoi de adevãrurile considerate imuabile, deoarece întoarcerea spre cunoaºterea
trecutului îndepãrtat nu mai este demult o atitudine romanticã ci o stringentã
necesitate ºtiinþificã.
În asemenea condiþii, ni se pare mai actual decât oricând îndemnul lui
Vasile Pârvan de a avea o atitudine de “istoric al vieþii” care “…se uitã larg în
lumea dimprejurul lui ºi vede cã popoarele nu se ºterg aºa de uºor de pe faþa
pãmântului, cã, dimpotrivã, ca buruienile ºi copacii, care cresc parcã mai nãvalnic
dupã câte un prãpãd de foc ori de ape, aºa ºi neamurile omeneºti se pãstreazã pe
acelaºi pãmânt cu mare dragoste de brazda pe care din strãmoºi au arat-o. Iar când
se întâmplã de-ºi mai schimbã portul ori graiul ori chiar numele amestecându-se
cu frânturi de popoare strãine, pe care furtuna rãzboaielor le-a aruncat peste
dânsele, ele rãmân în trupul ºi firea lor lãuntricã tot cele vechi”.
Cãlãtoria noastrã în trecutul istoric cel mai îndepãrtat, care poate fi
asimilatã cu o veritabilã incursiune în tunelul timpului, are drept jaloane procesele
istorice esenþiale cum au fost: antropogeneza, dezvoltarea primelor forme ale
structurilor economice, sociale, de-a lungul epocilor pietrei ºi metalelor, apariþia ºi
manifestarea celor mai importante invenþii timpurii, care au marcat, în chip decisiv,
devenirea ulterioarã a umanitãþii. Mãsura timpului a fost diferitã de la epocã la
epocã, variind de la sutele ºi zecile de mii de ani, în paleolitic, la milenii, secole sau
chiar decenii, în perioadele urmãtoare, desemnând, totodatã, ºi accelerarea
ritmului devenirii istorice, materializatã în creºterea exponenþialã a cadenþei
invenþiilor, odatã cu apropierea de vremurile mai noi.
Înarmaþi cu mijloacele ºtiinþifice ale timpului modern, vã invit sã începeþi
aceastã cãlãtorie, o adevãratã aventurã cognitivã, ridicându-vã la înþelegerea
corectã a oamenilor ºi societãþilor din aceste vremuri demult apuse, care nu au fost
deloc primitive. Vom vedea cã multe dintre civilizaþiile istorice, care pãstreazã,
încã, nenumãrate enigme, au strãvechi ºi puternice rãdãcini în perioada preistoricã
ºi protoistoricã, fiind o expresie a geniului creator uman.

Dumitru D. Boghian
CAP. I. Preistoria - început al istoriei
I.1. Introducere în preistorie ºi concepte
În decursul evoluþiei sale, omul a prezentat ºi prezintã douã tendinþe
aparent contradictorii: pe de o parte privirile sale s-au întors, statornic, cãtre trecut,
încercând sã descifreze care i-au fost strãmoºii ºi ce patrimoniu material ºi spiritual
i-au transmis, pe de altã parte a cãutat sã strãfulgereze viitorul, pentru a ºti încotro
se îndreaptã, atât ca individ cât ºi ca societate. În mod normal, între cele douã
tendinþe existã fireºti apropieri, deoarece trecutul ºi viitorul fac parte organicã din
fiinþa istoricã care este omul, fiind legate prin intermediul efemerului prezent.
De la începuturile devenirii sale conºtiente, omul a încercat sã afle
rãspunsuri la o serie de întrebãri fundamentale de Antropologie fizicã ºi
Antropologie culturalã, de Istorie ºi Filosofie : Cine suntem, ca indivizi ºi
societate? De unde provenim? Care a fost traseul evoluþiei noastre? Ce destin
istoric avem? Încotro ne îndreptãm? (Quo vadis?), cercetarea trecutului exercitând
o atracþie nealteratã asupra noastrã.
În acest context, din trupul viguros al istoriei omenirii, ca ºtiinþã, s-a
delimitat, în secolul al XIX-lea, Preistoria, reprezentând acea parte a timpului
istoric pentru care nu se cunosc izvoarele scrise, cuprinsã între desprinderea
omului din lumea animalã ºi apariþia marilor civilizaþii din lumea orientalã, care
cunoºteau organizarea statalã ºi scrisul.
În aceastã accepþiune, Preistoria este, de fapt, o Istorie a începuturilor
îndepãrtate ale societãþii umane, înþeleasã ca o disciplinã istoricã sinteticã, cu un
caracter particular, având drept obiect de studiu evoluþia omului ºi a diferitelor
comunitãþi omeneºti, din toate spaþiile cunoscute ale Lumii Vechi ºi Noi, într-un
interval temporal deosebit de îndelungat, care însumeazã, potrivit noilor cercetãri
circa 4000 de milenii.
Aceastã disciplinã, cu caracter istoric, opereazã cu o metodologie
specificã de descoperire a izvoarelor sale ºi de reconstituire a modului de viaþã ºi de
gândire ale diferitelor comunitãþi umane strãvechi. Prin finalitatea demersului sãu,
Preistoria este o disciplinã ºtiinþificã umanistã, în vreme ce, prin modul de obþinere,
interpretare, coroborare a surselor sale de informare ºi de reconstrucþie ºtiinþificã se
aflã la graniþa dintre ºtiinþele fundamentale ºi cele sociale, conþinuturile ºi filosofia
sa fiind, în esenþã, istorice.
Constituirea Preistoriei, ca disciplinã ºtiinþificã cu caracter istoric, nu ar fi
fost posibilã fãrã progresul general al cunoaºterii umane din perioada anterioarã,
fiind favorizatã de descoperirile realizate în Geologia istoricã, Biologie ºi
Zoologie, Antropologie fizicã, de conturarea mai precisã a statului Arheologiei ca
ºtiinþã specialã, furnizoare de izvoare, de dezvoltarea Istoriei comparate a
religiilor, de avântul Antropologiei culturale ºi a unor noi curente filosofice.
În scurtã vreme, s-a realizat un salt important de la concepþiile mitologice,
religioase ºi ºtiinþifice din antichitate, evul de mijloc, perioada renascentistã ºi
8 Dumitru Boghian
luministã spre o explicare raþionalã a vestigiilor strãvechi. Sãpãturile arheologice ºi
descoperirile, efectuate în secolele al XVIII-lea ºi al XIX-lea, au avut ca urmare
definirea treptatã a Arheologiei preistorice ºi Paleoantropologiei.
Descoperirea ºi interpretarea unor complexe geologico-arheologico-
paleontologico-antropologice au permis formarea unor imagini tot mai clare
despre timpurile strãvechi ale omenirii ºi interpretarea unitarã a acestora,
vorbindu-se, tot mai des, de vestigii antediluviene ºi diluviene, cercetãtorii fiind
preocupaþi de realizarea unor scheme cronologice ºi tipologice cât mai precise.
Dintre specialiºtii care s-au remarcat, în aceastã perioadã de început a
cercetãrilor preistorice, pot fi amintiþi: J. Frère, F. Jouannet, M. Serres, Ph. Ch.
Schmerling, W. Buckland, J. Boucher de Perthes, Ch. Lyell, Jean-Baptiste de

Fig. 1. J. Boucher de Perthes Fig. 2. J.-B. Lamarck


(1788-1868) (1744-1829)
La începutul secolului al XIX-lea, în urma progreselor realizate în
procesul de cunoaºtere a începuturilor omenirii, filosoful german W. F. G. Hegel
(1770-1831) a introdus noþiunea de preistorie (Vorgeschichte, Préhistoire,
Prehistory, Doistorji), înþelegându-se prin aceasta, de regulã, o fazã premergãtoare
a istoriei propriu-zise, cu sau fãrã legãturã cu aceasta. Noþiunea se va impune
treptat, în perioada urmãtoare, ºi a fost folositã, cu predilecþie, din cea de-a doua
jumãtate a secolului al XIX-lea.
Tot în aceastã perioadã, s-au înmulþit cercetãrile arheologice preistorice,
paleonto-logice, paleoantropologice ºi geologice, s-au fãcut noi încercãri de
explicare a rezultatelor obþinute ºi de elaborare a unor scheme logice care sã
surprindã evoluþia omului ºi societãþii. Descoperirea primelor vestigii ale artei
mobiliare ºi parietale paleolitice, au adus noi date ºi au oferit noi lumini asupra
spiritualitãþii oamenilor primitivi.
În acelaºi timp, s-a impus, tot mai mult, metoda etnograficã în
interpretarea vestigiilor strãvechi descoperite, prin analogie cu materialele oferite
Preistoria - început al istoriei 9
de comunitãþile umane, aflate în stadii retardate de dezvoltare, din Africa, Australia
ºi cele douã Americi, pentru a înþelege, reconstitui ºi reda complexitatea
societãþilor strãvechi.
Tot în aceastã vreme, începe conturarea unor scheme cronologice, în care
sã poatã fi încadrate ºi datate vestigiile descoperite. Astfel, la începutul secolului al
XIX-lea, danezul Chr. Thomsen a clasificat exponatele de la Muzeul Naþional din
Copenhaga dupã tipul de materie primã, stabilind „perioadele” pietrei, bronzului ºi
fierului. Ulterior, Edouard Lartet (1801-1871) a realizat o altã clasificare a
perioadei preistorice, folosind o schemã de „cronologie paleontologicã”, potrivit
cãreia primele vârste ale începutului istoriei oamenirii erau stabilite dupã fauna
fosilã cu care erau asociate materialele osteologice umane, delimitându-se: epoca
ursului de cavernã, a elefantului, a rinocerului, a renului ºi a bourului.
Ulterior, englezul John Lubbock, în lucrarea sa Man before history
(1865), a fost cel care a divizat societatea preistoricã pe baza evoluþiei utilajului
litic, stabilind douã perioade: Paleoliticul sau epoca veche a pietrei (cioplite)
(Altsteinzeit, Old Stone Age, Paléolithique) ºi Neoliticul sau epoca nouã a pietrei
(ºlefuite) (Jungsteinzeit, New Stone Age, Néolithique). Mai târziu, a fost
introdusã o perioadã intermediarã, Mezoliticul, sau epoca mijlocie a pietrei
(Mittelsteinzeit, Middle Stone Age, Mésolithique).
Meritã a fi amintite ºi alte periodizãri. Astfel, Gabriel de Mortillet
(1821-1898) a periodizat Preistoria (1869) în perioada “dominaþiei osului”,
subîmpãrþitã în epocile La Madeleine ºi Aurignac, ºi perioada “dominaþiei
silexului”, cu epocile Solutré ºi Le Moustier, pe care a modificat-o, mai apoi,
introducându-se definirea diferitelor etape temporale din preistorie pe bazã
de eponime.
De asemenea, nu trebuie uitatã contribuþia lui Marcellin Boule
(1861-1942) care, în lucrarea Essai de Paléontologie stratigrafique de l'homme
(1888), a propus coroborarea, în realizarea periodizãrii preistorice, a datelor
furnizate de geologie, cu perioadele glaciare ºi interglaciare, cu cele oferite de

Fig. 3. Henri Breuil Fig. 4. André Leroi-Gourhan


paleontologie, mai ales a fosilelor animale ºi umane tipice, ºi arheologie, în special
studiile asupra uneltelor litice ºi osteologice asociate cu elemente de faunã.
10 Dumitru Boghian
În paralel, au fost elaborate ºi s-au folosit alte scheme cronologice, ale
evoluþiei primelor comunitãþi umane, stabilite pe diverse criterii de Filosofia
culturii ºi Antropologie culturalã, în acest sens remarcându-se: J. J. Rousseau,
I. Kant, A. Ferguson, A. Schmidt, J. J. Bachofen, L. H. Morgan, K. Marx,
Fr. Engels º. a.
Schema generalã a cronologiei preistorice, aºa cum este cunoscutã astãzi,
a fost completatã ºi dezvoltatã de “pãrintele preistoriei”, abatele Henri Breuil
(1877-1961), ºi de continuatorul acestuia, Andre Leroi-Gourhan (1911-1986),
fiind periodic revãzutã ºi adãugitã, potrivit datelor obþinute prin noile cercetãri.
Din perioada interbelicã, dar, mai ales, dupã cel de-al doilea rãzboi
mondial, s-au acumulat foarte multe materiale arheologice, paleontologice ºi
antropologice, care au favorizat conturarea cunoºtinþelor actuale referitoare la
preistoria omenirii. În acest uriaº efort interdisciplinar, au fost angrenaþi
preistoricieni, arheologi, paleontologi ºi antropologi, fiecare în parte ºi toþi laolaltã
contribuind la reconstituirea istoricã a acestor timpuri atât de îndepãrtate. Dintre
aceºtia s-au remarcat: Henri Breuil, Eugène Dubois, Davidson Black, Louis S.B.
Leakey, Mary Leakey, Raymond Dart, M.F. Bordes, A. Leroi-Gourhan, Richard
Leakey, Meave Leakey, Donald Johanson, Maurice Taïeb, Tim White, Yves
Coppens, R. J. Braidwood, J. Mellaart, Gordon Childe, G. E. Wright, Hermann
Müller Karpe, Colin Renfrew, Marija Gimbutas, J. Lichardus etc.
Astãzi cercetarea preistoriei prezintã o deosebitã actualitate, achiziþiile de
instrumentar ºi metodologie din cele mai noi discipline ºtiinþifice: Chimie
molecularã ºi Fizicã nuclearã, Inginerie geneticã, Paleofiziologie, Paleopatologie,
la care se adaugã ºi noile viziuni din Filosofie, Etnologie ºi Antropologie culturalã,
toate oferind preistoricianului noi date ºi modalitãþi de interpretare a diferitelor
categorii de izvoare ºi noi posibilitãþi de asamblare a acestora în cadrul elementelor
de culturã minorã sau majorã.
Mai mult, existã astãzi tendinþe interdisciplinare care permit coroborarea
diferitelor categorii de informaþii în scenarii istorice, evolutive, studiind indivizii
preistorici în comunitãþi ºi civilizaþii deosebit de complexe, înþelese ca spaþii ºi
ecosisteme, economii, societãþi, mentalitãþi colective, spiritualitãþi vii ºi dinamice.
În aceastã accepþiune, se observã cã Preistoria nu este altceva decât o
Istorie a timpurilor strãvechi ale societãþii umane, o Istorie strãveche, o istorie a
societãþilor primitive (Urgeschichte, Histoire des sociétés primitives, History of
primitives societies, Istorija pervobytnaja obšèestv), înþelese doar ca timpurii sau
incipiente ºi nicidecum ca simple ºi nedezvoltate, înapoiate. În mod evident,
acestea au prezentat ritmuri ºi niveluri diferite de dezvoltare, în funcþie de
condiþiile concrete, specifice fiecãrei zone ºi populaþii.
În acelaºi timp, pledãm pentru eliminarea din limbajul specific al acestei
discipline a noþiunilor de comunã primitivã ºi orânduire a comunei primitive,
introduse de K. Marx ºi Fr. Engels, în cea de-a doua jumãtate a secolului al XIX-lea,
ºi utilizate de adepþii materialismului istoric, prin care se desemna o societatea
bazatã pe egalitate, un fel de comunism primar, care ar fi fost specifice
Paleoliticului, Epipaleoliticului ºi Neoliticului.
Cercetãrile efectuate în secolul al XX-lea, mai ales dupã cel de-al doilea
rãzboi mondial, au condus la îmbogãþirea substanþialã a cunoºtinþelor despre
Preistoria - început al istoriei 11
Istoria strãveche a omenirii, ceea ce a determinat ca aceste noþiuni sã nu mai
corespundã noilor modalitãþi de reconstituire istoricã a societãþilor ºi civilizaþiilor
umane ºi nici pentru periodizarea diferitelor etape de dezvoltare.
În acelaºi timp, credem cã ar trebui excluse, din domeniul înþelegerii ºi
reconstituirii istoriei strãvechi a omenirii, a fenomenelor ºi proceselor economice,
sociale, mentale, a civilizaþiilor ºi societãþilor, cliºeele uniformizatoare, naive,
liniare, viziunile triumfaliste, continuu ascendente ºi progresive ale devenirii
umane care formeazã un “folclor ºtiinþific” preistoric, pregãtindu-ne sã inserãm, pe
trunchiul sãnãtos al vechilor cunoºtinþe, noile descoperiri, care pot schimba, uneori
destul de mult, concepþiile noastre despre preistorie.
Totodatã, existã în limbajul istoric noþiunea de Protoistorie, înþeleasã ca
primã istorie, legatã, cel mai adesea, de evoluþia societãþilor umane în timpurile
apariþiei primelor izvoare scrise. În ultimul timp, pentru a nu exista o suprapunere
între conþinuturile noþiunilor de preistorie ºi protoistorie, s-a recurs la folosirea
primeia pentru a desemna dezvoltarea omenirii în Paleolitic ºi Epipaleolitic
(Mezolitic), în vreme ce cea de-a doua este utilizatã pentru evidenþierea evoluþiei în
Neolitic, Eneolitic, Epoca bronzului ºi, în unele cazuri, Epoca fierului, fiind parte
componentã a celei dintâi.
În concluzie, Preistoria generalã sau Istoria societãþii strãvechi
(primitive) reprezintã astfel partea integrantã a Istoriei omenirii, de la începuturile
acesteia, ºi are ca obiect de studiu fenomenele ºi procesele produse într-un interval
temporal deosebit de îndelungat, de aproximativ 4000000 ani, când sunt evidente
elementele lungului, anevoiosului ºi complexului proces de antropogenezã,
conturarea elementelor structurilor economico-sociale ºi spirituale din epoca
pietrei ºi, în unele cazuri, din epoca metalelor, pânã la sfârºitul mileniului al IV lea
bc, când apar, în Orient, marile civilizaþii care au cunoscut, printre altele,
urbanizarea, diferitele forme de organizare statalã ºi izvoarele scrise.
În mod normal, aceastã îndelungatã perioadã reprezintã fundamentul
civilizaþiilor ºi evoluþiei istorice ulterioare ºi, de aceea, are o importanþã deosebitã
pentru cunoaºterea noastrã, timpul preistoric, originar, acel illore tempore (Urzeit)
exercitând o fascinaþie mereu vie.

I.2. Periodizarea preistoriei generale


În urma cercetãrilor din ce în ce mai complexe, s-a realizat un tablou al
periodizãrii ºi cronologiei Preistoriei generale, care, deºi este sprijinit pe date
ºtiinþifice, este totuºi relativ, ilustrând nivelul actual de cunoaºtere ºi concepþiile
actuale de reconstituire a acestui trecut istoric, inclusiv cele didactice, putând fi
modificat, mai mult sau mai puþin, în viitor. Este vorba, în primul rând, de o
periodizare arheologicã, completatã, în mãsura în care este posibil, de date de
cronologie absolutã, celelalte modalitãþi de divizare a acestor timpuri istorice,
dupã criterii social-economice, fiind grevate de o mare dozã de relativitate.
Astfel, imensul interval temporal, de mai bine de 4000000 de ani, poate fi
împãrþit, din raþiuni convenþionale, ºtiinþifice ºi didactice, în douã perioade
fundamentale: Preistoria propriu-zisã, de la începuturile procesului de
antropogenezã pânã la sfârºitul Epipaleoliticului (Mezoliticului), mileniile al IX-
12 Dumitru Boghian
lea / al VIII-lea bc, ºi Protoistoria, de la începuturile Neoliticului pânã la naºterea
ºi manifestarea civilizaþiilor orientale (mileniile al IX-lea / al VIII-lea - al IV-lea /
al III lea bc). Preistoria mai poate fi consideratã ºi Epoca pietrei cioplite,
incluzând, la rândul sãu, Prepaleoliticul (cu aºa-numita culturã osteo-donto-
keraticã), care acoperã intervalul temporal de la începutul procesului de
antropogenezã pânã la folosirea primelor unelte de piatrã (aproximativ 4000000 -
2500000 ani bp), Paleoliticul inferior (sau timpuriu), (2500000 - 300000 ani bp),
Paleoliticul mijlociu ( sau evoluat), (aproximativ 300000 bp - 45 / 40000 ani bc),
Paleoliticul superior (sau târziu), (45 / 40000 - mileniul al XI-lea bc, în lumea
orientalã, sau 10 / 8000 bc, în zona europeanã), ºi Epipaleoliticul (sau
Mezoliticul), (mileniile al XIV-lea - al IX-lea bc, în lumea orientalã, sau 10 / 8000 -
6000 / 5000 bc, în lumea europeanã).
Protoistoria cuprinde, în interiorul ei, Epoca pietrei ºlefuite, cu
subdiviziunile sale: Neoliticul propriu-zis (mileniile al IX-lea / al VIII-lea
mileniul al VI-lea bc, în lumea orientalã, sau 6000 / 5000 - 4000 bc, în zona
europeanã), ºi Eneoliticul sau Chalcoliticul (mileniul al VI-lea - sfârºitul
mileniului al IV-lea bc, în lumea orientalã, sau 4000 - 3000 / 2500 bc, pentru
regiunea europeanã).
Se poate considera cã limita dintre Preistorie ºi Protoistorie este constituitã
de trecerea de la economia de pradã ºi consum, caracteristicã pentru Paleolitic ºi
Epipaleolitic - Mezolitic, la cea de producþie, evidentã odatã cu Neoliticul. Potrivit
principiilor fenomenologice, odatã cu apariþia izvoarelor scrise ºi a marilor
civilizaþii orientale se considerã cã, pe plan universal, s-a produs trecerea la
evoluþia istoricã propriu-zisã.
Cu toate aceste scheme generale, omenirea s-a dezvoltat inegal, cu ritmuri
ºi niveluri proprii pentru fiecare zonã ºi comunitate umanã, ºi, de aceea, pe lângã
aceastã periodizare generalã existã periodizãri ºi cronologii speciale, particulare,
regionale ºi chiar micro-regionale, reflectând specificul local, racordate mai mult
sau mai puþin contextului universal.
Astfel, pentru unele regiuni, considerate secundare sau marginale Lumii
Vechi, aºa cum sunt cele nord-est europene, extrem orientale: nord-est ºi sud-est
asiatice, australiene, sud-africane ºi americane, perioada protoistoricã se
prelungeºte, uneori, foarte mult.
Pentru zonele europene din afara regiunii greco-egeene, Preistoria
cuprinde Epoca bronzului (mileniile al IV-lea / al III-lea - mijlocul mileniului al
II-lea bc, în Orient, secolele al XII-lea/al VIII-lea bc, în lumea europeanã, ºi prima
parte a Epocii fierului (secolele al XII-lea/al VIII-lea - al V-lea bc). În celelalte
regiuni, caracteristicile dezvoltãrii preistorice ºi protoistorice se manifestã pânã în
mileniul I ºi prima parte a mileniului al II-lea al erei noastre, pânã la marile
descoperiri geografice, care au “introdus” în cunoaºterea istoricã o mare parte a
Africii ºi Lumii Noi (unde s-au dezvoltat mari civilizaþii - olmecã, maya, aztecã,
inca), în vreme ce, în cazul unor populaþii africane: boºimanii, pigmeii, masaii,
sud americane: amerindienii amazonieni, cei din Podiºul Matto-Grosso,
patagonezii, australiene: negritoºii, sau din zona polarã: eschimoºii, ca sã
amintim numai câteva, societãþile tradiþionale, strãvechi, s-au conservat, cu
inerente modificãri, pânã în zilele noastre.
Preistoria - început al istoriei 13
Periodizarea ºi cronologia Preistoriei generale rãmân probleme deschise
ale cercetãrii din domeniu, precizându-se, îmbogãþindu-se, detaliindu-se ºi
nuanþându-se ca urmare a noilor ºi importantelor achiziþii ºtiinþifice.

Prepaleoliticul ~ 4 - 2,5 mil. ani bp


Inferior ~ 2,5 - 0,3 mil. ani bp
Preistoria Epoca Paleoliticul Mijlociu ~ 0,3 - 0,04 mil. ani bp
propriu-zisã pietrei Superior ~ 40000 - mil. XII bc
cioplite
Orient mil. XIV - IX/VIII bc
Epipaleolitic/mezolitic
Europa mil X/VIII - VI/V bc
Orient mil. IX/VIII - VI/Vbc
Epoca Neoliticul Europa mil. VII/VI - V/IVbc
pietrei Neoliticul
ºlefuite Eneoliticul Orient mil. VI/V - IV/III bc
(chalcoliticul) Europa mil. V/IV - IV/IIIbc
Protoistoria
Orient mil.IV/III - mijl.mil.II
Epoca bronzului Europa mil.IV/III - II/I bc
Epoca
metalelor Orient mijl.mil. II - mil. I bc
Epoca fierului Europa mil.II/I bc - sec. I bc

Tabelul I. Periodizarea Istoriei societãþii primitive (Preistoria generalã)

I.3. Demersul interdisciplinar în studierea Preistoriei


Ca disciplinã istoricã sinteticã, Preistoria, înþeleasã ca Istorie a societãþii
strãvechi (primitive), foloseºte, pentru a nu deveni o ramurã culturalã a
imaginarului, în descoperirea surselor ºi reconstituirea trecutului îndepãrtat, atât
un instrumentar ºi metode proprii de cercetare, de naturã istoricã, evident de o
facturã specialã, cât ºi elemente, uneori esenþiale, dobândite de la alte ºtiinþe ºi
discipline ºtiinþifice: Arheologia preistoricã, Antropologia fizicã, socialã ºi
culturalã, Etnologie, Istoria comparatã a religiilor, Geologie istoricã,
Paleogeografie ºi Paleontologie etc. Datele ºtiinþifice furnizate de acestea sunt
coroborate, obþinându-se tablouri istorice despre evoluþia din zorii omenirii.
Potrivit acestei viziuni sistemice, întreaga devenire a omului ºi societãþilor
preistorice se încadreazã într-un ecosistem complex, subsistemele componente
intercorelându-se reciproc (D. L. Clark).
Cele mai multe date utilizate de Preistorie provin din subsistemul culturii
materiale, fiind studiate de Arheologia preistoricã, care oferã o serie de elemente
importante referitoare la subsistemele vieþii economice, psihologiei colective,
sociale ºi spirituale. Trebuie sã arãtãm cã, deºi opereazã cu date certificate ºtiinþific,
Preistoria nu lucreazã cu fapte istorice, cu evenimente încadrate precis în timp, în
ciuda progreselor cronologiei absolute, ci foloseºte numai fapte arheologice,
14 Dumitru Boghian
etnologice ºi culturale, care sunt foarte greu de descifrat ºi asamblat în reconstituiri
ºtiinþifice pertinente. Rezultã, de aici, un demers ºtiinþific cu multe trasee ipotetice,
cu intrãri ºi ieºiri multiple, constând din numeroase ipoteze de lucru, care urmeazã
sã fie verificate ºi certificate prin cercetãrile prezente ºi viitoare.
Se observã, astfel, cã preistoria generalã are un caracter deschis,
patrimoniul sãu factologic ºi ideatic îmbogãþindu-se permanent, ºi, de aceea, este
necesarã, pe baza acumulãrilor ºtiinþifice, scrierea ºi rescrierea sa. În aceastã
accepþiune, suntem conºtienþi de perisabilitatea conþinutului ºtiinþific al prezentei
lucrãri, care reflectã doar stadiul actual de cunoaºtere al problemelor discutate.
Cel care se apropie de descifrarea timpurilor strãvechi, pãtrunde într-un
labirint al cunoaºterii, ºi trebuie sã fie conºtient cã nu va putea înainta fãrã a poseda,
în loc de firul Ariadnei, o solidã pregãtire de specialitate, o metodologie ºtiinþificã
ºi dorinþa de a afla ºi reda adevãrul, fie el, de multe ori, ºi relativ.

I.3.1. Preistoria ºi Arheologia


Ocupându-se de reconstituirea începuturilor istoriei umane, Preistoria
foloseºte o serie de izvoare speciale, între care, la loc de frunte, se aflã cele
arheologice, furnizate de o ºtiinþã specialã (conexã) a Istoriei, Arheologia. Aºa
cum arãtam mai sus, a existat o strânsã interdependenþã între drumul parcurs, spre
statutul de ºtiinþã, de Preistorie ºi Arheologie, uneori acestea confundându-se.
Dintre ramurile Arheologiei, pentru studierea începuturilor omenirii, ne
intereseazã Arheologia preistoricã, care are aceeaºi finalitate ºtiinþificã,
metodologie de cercetare ºi reconstrucþie istoricã. Arheologia preistoricã utilizeazã
metode ºi procedee clasice ºi moderne de identificare, de prospectare, de semnalare
a vestigiilor arheologice, de sãpãturã ºi înregistrare a rezultatelor acesteia, de
analizã complexã a vestigiilor obþinute prin sãpãturi, de cronometrie relativã ºi
absolutã, radiometrice ºi neradiometrice, de reconstituire a paleomediului ºi
asamblare a tabloului istoric, de stocare ºi operaþionalizare a datelor obþinute.
În categoria deosebit de largã a izvoarelor arheologice preistorice pot fi
incluse: ecofactele (resturile de faunã ºi florã, studiate de Paleontologie), fosilele
umane (materialele osteologice izolate sau asociate în complexe, cercetate
Antropologia fizicã), artefactele (utilajul litic, osteologic, metalic, ceramica,
piesele de cult, podoabele ºi obiectele de artã etc, care alcãtuiesc patrimoniul
mobil), monumentele fixe (structuri de habitat uman - locuinþe, gropi, vetre,
cuptoare, complexe gospodãreºti, sisteme de fortificaþie - ºanþuri, valuri, ziduri
etc., construcþii de cult sanctuare, temple, picturi ºi sculpturi parietale,
construcþii funerare necropole, tumuli (kurgane), dolmene, cromleh-uri etc.),
complexele arheologice (categorii de vestigii aflate în conexiune: închise o
groapã, o locuinþã izolatã, un mormânt, un depozit, dintr-o singurã secvenþã
cronologicã, ºi deschise toate celelalte descoperiri asociate), definind trãsãturile
diferitelor culturi arheologice (totalitatea manifestãrilor materiale ºi spirituale,
asemãnãtoare între ele, care se rãspândesc la un moment dat, într-un anumit spaþiu),
care nu pot fi identificate, întotdeauna, cu anumite etnosuri cunoscute istoric.
Descoperirile arheologice sunt înregistrate cu precizie, spaþial, topografic
Preistoria - început al istoriei 15
ºi stratigrafic, în planuri generale ºi de detaliu, în profile stratigrafice, pe peliculã
foto ºi bandã magneticã, sunt studiate în funcþie de situarea lor în complexele
arheologice ºi corelarea cu alte piese identificate, pe niveluri arheologice,
reconstituindu-se astfel complexele gospodãreºti (tehnocomplexele), spaþiile
private ºi comunitare, locurile de cult etc. În laborator, vestigiile arheologice sunt
supuse unor studii interdisciplinare (analize tipologice, materiale ºi tehnologice,
funcþionale, de datare relativã ºi absolutã-radiometricã ºi neradiometricã, de
culegere ºi prelucrare informatizatã a datelor etc.), prin care sã releve toate
informaþiile care le conþin, servind astfel reconstituirii istorice complexe.
Metodele de cercetare arheologicã vizeazã: prospectarea, sãpãtura
arheologicã propriu-zisã, interpretarea materialelor descoperite, reconstituirea
istoricã, cronologia relativã ºi absolutã etc. Metodele de prospectare ºi sãpãturã pot
fi clasificate în: clasice: stratigrafia verticalã ºi orizontalã, comparativ-
tipologicã ºi chorologicã (sau geografico-cartograficã); ºi moderne:
aerofotogrametria, rezistivitatea electricã a solului, prospecþiuni geo-
magnetice ºi seismice, prospecþiuni magnetometrice, sonde fotografice,
cercetarea subacvaticã, decapajul mecanic.
Metodele de interpretare a materialelor descoperite ºi de reconstituire
istoricã sunt: arheologia experimentalã, traseologia, fizico-chimice
(spectroscopia, difracþia razelor X etc.), biologie molecularã ºi geneticã,
16 Dumitru Boghian
informatice (prelucrarea matematico-statisticã), iar cele de datare absolutã
(radiometrice: potasiu-argon, radiocarbon, ºi neradiometrice:
dendrocronologia, arheomagnetismul, geocronologia etc.
Cercetarea arheologicã trebuie sã þinã seama cã aceste izvoare sunt
formate numai din vestigii materiale neperisabile, celelalte fosilizându-se doar în
condiþii speciale ºi, de aceea, sunt incomplete ºi insuficiente, deoarece nu relevã
decât parþial structurile ºi relaþiile economice, sociale, juridice ºi spirituale, M.
Eliade vorbind, pe bunã dreptate, de “opacitatea semanticã” a acestora. În acelaºi
timp, arheologul are datoria de “a umaniza preistoria, care altfel rãmâne ca o
geologie, dar figuratã prin aceea cã nu este pusã în legãturã cu viaþa, fie ºi
animalelor, viaþa care este singura interesantã.” (N. Iorga), de a se desprinde de
caracterul tehnic ºi tehnicist al analizei izvoarelor specifice ºi a face
reconstituiri istorice.
În asemenea condiþii, pentru reconstituirea societãþilor strãvechi, izvoarele
arheologice trebuie coroborate cu alte categorii de izvoare: paleontologice,
antropologice, etnologice, mitologico-religioase etc., cuprinse într-o nouã filosofie
a istoriei, arheologul-preistorician devenind un adevãrat istoric al comunitãþilor
strãvechi, care studiazã globalitatea vieþii de la începuturile istoriei.

I.3.2.Preistoria ºi Antropologia fizicã

O altã disciplinã ºtiinþificã, cu care Preistoria generalã coopereazã foarte


strâns, este Antropologia fizicã, cunoscutã ºi sub numele de Paleontologie
umanã, care studiazã, din punct de vedere biologic, fosilele umane ce constituie
izvoarele antropologice (australopiteci ºi diferite tipuri de oameni fosili), adicã
“actorii” evoluþiei umane pe scena Preistoriei.
Din secolul al XIX-lea, când s-a admis existenþa oamenilor fosili, ºi pânã
în prezent s-au descoperit numeroase fosile umane, care au permis antropologilor
definirea diferitelor tipuri umane, precizarea unuia sau mai multor “lanþuri
evolutive” ºi completarea mereu actualelor “verigi-lipsã”, stabilirea zonei unde a
început procesul de antropogenezã, “mutatã” din Asia de sud-est în Africa de est.
În ultimul timp, graþie folosirii pe scarã largã a unor metode moderne,
achiziþionate din genetica molecularã ºi medicinã, atenþia antropologilor s-a
îndreptat spre studiul variabilitãþii diferiþilor taxoni, spre înþelegerea evoluþiei
morfo-somatice ºi fiziologice a omului, inclusiv a dezvoltãrii creierului, a
sistemului locomotor ºi poziþiei verticale ºi a aparatului fonator, care a înlesnit
comunicare interumanã ºi deci socializarea, într-un lung ºi complex proces de
antropogenezã, cu ritmuri ºi intensitãþi diferite, cu momente de continuitate ºi
discontinuitate. În acelaºi timp, Antropologia fizicã coopereazã cu Antropologia
culturalã ºi filosoficã, cu Sociologia ºi alte ºtiinþe, pentru înþelegerea cauzelor ºi
modalitãþilor evoluþiei umane ºi relaþiile favorizante dintre diferitele aspecte de
mediu, biologice ºi culturale, în cadrul acestei deveniri.
S-au conturat, în literatura de specialitate, mai multe teorii, numite dupã
numele iniþiatorilor lor sau metaforic. Se pot aminti teoriile monocentriste sau
monofilectice, înguste (restrânse) sau largi (extinse), ºi policentriste (polifilectice),
Preistoria - început al istoriei 17
sau cele numite mai plastic: East Side Story, teoria Evei mitocondriale, teoria Arca
lui Noe, Garden Eden, Out of Africa etc.

I.3.3. Preistoria ºi Antropologia culturalã,


Etnologia ºi Etnografia

Spre deosebire de ºtiinþele anterioare, Antropologia culturalã se ocupã


de studierea populaþiilor ºi societãþilor primitive, care s-au conservat pânã azi, în
interacþiunea elementelor lor ecologice, economice, sociale, juridice, mentale,
artistice ºi religioase, asamblate, intim ºi interdependent, în culturi
antropologice, care reprezintã o dezvoltare a culturilor arheologice, într-o
complexã viziune sistemicã, încercându-se înþelegerea omului total.
În acest context, Preistoria generalã poate folosi, pentru reconstituirea
trecutului de care se ocupã, izvoarele oferite de Antropologia culturalã, provenite
din înregistrarea culturilor primitive ale populaþiilor a cãror dezvoltare a rãmas
“suspendatã” în preistorie, care ne relevã “modele vii” de societãþi umane
incipiente, uneori cu forme de manifestare deosebit de elaborate.
Cu toate acestea, preistoricienii trebuie sã fie atenþi deoarece aceste
izvoare pot oferi numai posibilitãþi, modalitãþi de judecatã a realitãþilor strãvechi,
ºi modelele date nu pot fi aplicate aidoma pentru cã ºi respectivele societãþi au
cunoscut, la rândul lor, o fireascã evoluþie ºi pentru cã Istoriei nu-i este specificã
nivelarea ºi uniformizarea, aºa cum reiese din anumite lucrãri, ci, dimpotrivã,
marea diversitate culturalã.
Preistoria generalã ºi Arheologia preistoricã pot obþine importante date de
la Etnografie, ºtiinþa care se ocupã cu descrierea vieþii complexe, materiale ºi
spirituale, a popoarelor cunoscute istoric, cu studierea cutumelor, obiceiurilor,
particularitãþilor felului de viaþã, legãturilor cultural-istorice reciproce, reuºindu-
se, astfel, clasificarea popoarelor lumii, identificarea originilor, compoziþiei ºi
rãspândirii acestora. Privitã sub aspectul formelor de manifestare materialã,
Etnografia este o “arheologie înregistratã istoric”.
În ultimul timp, Etnografia a evoluat spre Etnologie, care prezintã foarte
multe elemente asemãnãtoare, uneori chiar o suprapunere cu Antropologia
culturalã, pe lângã care au apãrut unele discipline de contact cum sunt
Etnoarheologia ºi Etnoistoria. Avându-se în vedere principiile legãturilor
genetice inverse (sau al continuitãþii inverse) ºi istorismului formelor de culturã
materialã ºi spiritualã, izvoarele etnografice ºi etnologice faciliteazã studiul
uneltelor ºi armelor care nu s-au pãstrat din timpurile strãvechi, cunoaºterea
economiei ºi ocupaþiilor casnice ºi comunitare, obiceiurile alimentare, relaþiile
interumane, individuale ºi de grup, psihologia individualã ºi colectivã, datinile,
riturile, tradiþiile, folclorul, implicând, într-un tot complex, infrastructura,
structura ºi suprastructura diferitelor populaþii ºi popoare.
Toate acestea se exprimã în aºa-numitele culturi (civilizaþii)
tradiþionale, asemãnãtoare culturilor antropologice, reprezentând rãspunsurile
culturale date de om ºi comunitãþile umane necesitãþilor, provocãrilor,
problematicilor existenþiale, izvorâte din datul biologic, psihologic ºi social. Chiar
18 Dumitru Boghian
dacã continuitatea de vieþuire nu se poate surprinde întotdeauna arheologic, se
observã adesea o continuitate etnologicã a modurilor de viaþã ºi de gândire ale
diferitelor populaþii, uneori foarte greu de explicat. Tradiþia reprezintã întregul
tezaur de valori materiale ºi spirituale ce se transmite peste generaþii: tipurile ºi
formele de habitat, complexele gospodãreºti, tipurile, formele ºi decorurile
ceramice, uneltele, armele, podoabele, construcþiile, accesoriile ºi piesele de cult,
sesizabile arheologic, ºi obiceiurile, cutumele, datinile, credinþele, aparþinând unei
comunitãþi umane, vãzutã în dezvoltarea sa istoricã.
Din punct de vedere metodologic, metoda tipologico-comparativã se
utilizeazã ºi în cazurile Antropologiei culturale, Etnografiei ºi Etnologiei,
aplicarea acesteia trebuind fãcutã cu multã corectitudine, înlãturându-se diferitele
stratificãri istorice ºi “filoane” cultural-religioase pentru a se ajunge la substratul
arhaic, la nucleul preistoric, la arhetipurile culturale. De aceea, este firesc sã nu
existe forme integral conservate, date fiind suprapunerile istorice, interferenþele ºi
devenirea normalã a comunitãþilor umane de-a lungul timpului. Culturile
tradiþionale au decantat astfel, forme de civilizaþie, modele de viaþã, metatextele
vechilor rituri, simboluri, valori etice ºi estetice, motive ºi teme constante etc.
În acest context, credem cã este corect sã se compare fapte etnografice ºi
etnologice ºi sã se stabileascã analogii ºi diferenþieri între acestea relativ în aceleaºi
spaþii ºi timpuri istorice, la populaþii înrudite, ºi mai rar sunt de recomandat
comparaþiile încruciºate, între culturi din spaþii ºi timpuri diferite. Pledãm pentru
studierea comparativã a populaþiilor relativ din aceleaºi spaþii, luând în considerare
faptul cã civilizaþiile (culturile) arheologice, antropologice, etnologice reprezintã
componentele structural-funcþionale ale uneia sau mai multor comunitãþi umane
care prezintã, pe de o parte, anumite constante (matrici) stilistice (L. Blaga), care
oferã elementele de continuitate, iar pe de altã parte sunt expresia transformãrilor
multiple petrecute în societãþile respective, din interior ºi din exterior, explicând
conþinuturile modificate, reflectând raporturile dinamice dintre tradiþie ºi înnoire.
Deosebit de valoroase, pentru înþelegerea complexã a lumilor strãvechi,
sunt lucrãrile lui: E. B. Tylor, E. Durkheim, M. Mauss, Fr. Boas, Br. Malinowski,
M. Mead, L. Lévi-Brühl, J. Lips, L. Frobenius, Cl. Lévi-Strauss, ca sã nu amintim
decât câþiva antropologi ºi etnologi strãini, ºi B. Petriceicu-Haºdeu, V. Pârvan,
L. Blaga, C. I. Gulian, dintre specialiºtii români cu preocupãri asemãnãtoare.

I.3.4. Preistoria ºi Istoria comparatã a religiilor


Indiferent de ce definiþii s-au dat, de-a lungul timpului, religiei, pare
evident faptul cã reprezintã o formã a complexei conºtiinþe umane, sociale, având
un caracter istoric, începuturile sale regãsindu-se în preistorie, în diferite forme de
manifestare, sesizate sau nu arheologic sau antropologic. În acelaºi timp, sunt
foarte greu de sesizat nucleele arhaice ale religiilor preistorice, în diferitele
supravieþuiri din cadrul religiilor ulterioare, practicate istoric, datoritã dispariþiei
purtãtorilor lor ºi întreruperii mesajului mental, dintre comunitãþile strãvechi
ºi cele mai noi.
De cercetarea devenirii fenomenului religios, cu toate componentele ºi
determinãrile sale, se ocupã Istoria comparatã a religiilor care studiazã - aºa cum
arãta M. Eliade - formele ºi conþinuturile <<apariþiei istorice a unei anumite
Preistoria - început al istoriei 19
“religii” (a unui trib, a unui popor sau supranaþionalã), precum ºi structurile
specifice vieþii religioase (forme sacre, reprezentãri despre suflet, mituri, rituri etc,
instituþii etc., învãþãturi despre felurile experienþei religioase etc.)>>devenind ”o
hermeneuticã totalã” care “este chematã sã descifreze ºi sã lãmureascã fiecare
formã de întâlnire a omului cu sacrul”.
Pentru întreaga viaþã a omului preistoric, ca individ sau angrenat în grupul
social, diferitele forme ale religiei au avut o importanþã deosebitã, profanul ºi
sacrul îngemãnându-se organic în viaþa acestora, determinându-le trãirile ºi
existenþa. “Mitul - arãta Br. Malinowski - într-o societate primitivã, în forma ei
originarã de existenþã, nu e doar o simplã poveste ci o realitate trãitã (s. D. B.). Nu
este o ficþiune, aºa cum citim în romanele contem-porane, ci o realitate de viaþã
despre care se crede cã s-a petrecut în timpuri primordiale ºi care influenþeazã, de-
atunci încoace, lumea ºi destinele oamenilor (...) Actualitatea acestor poveºti nu
este întreþinutã de o curiozitate sterilã a basmelor plãsmuite sau adevãrate. Pentru
bãºtinaºi ele sunt, dimpotrivã, o afirmare a unei realitãþi originare, mari ºi
importante, care guverneazã viaþa prezentã, soarta ºi activitatea omenirii ºi a cãrei
cunoaºtere conferã oamenilor, pe de o parte, raþiunea actului ritual ºi moral, iar, pe
de altã parte, direcþii pentru dezvoltarea lor”.
Iatã de ce, pentru reconstituirea corespunzãtoare a trecutului preistoric,
trebuie sã pãtrundem esenþa fenomenelor religioase strãvechi, în complexitatea ºi
diversitatea acestora, de un real folos fiindu-ne, în incursiunea noastrã, lucrãrile
semnate de: E. B. Tylor, A. Lang, J. G. Frazer, S. Freud, E. Durkheim, A. Von
Geenep, L. Lévi-Brühl, A. Leroi-Gourhan, Br. Malinowski, C. Jung, M. Gimbutas,
M. Eliade º. a.
În acelaºi timp, reconstiturea domeniului religios solicitã un efort spiritual
deosebit care trebuie sã þinã cont de trei feluri de mijloace: datele arheologice
materiale ºi “faptele” magico-religioase, care presupun, deopotrivã,
componentele fizice ºi metafizice ale acestora, în realizarea riturilor, ritualurilor ºi
ceremonialelor înmormântãri, iniþieri, sacrificii, incantaþii etc.; prelungirile ºi
supravieþuirile preistorice în cadrul religiilor istorice ºi comportamentele
universal - umane, ultimele fiind urmarea interferenþelor dintre cãutãrile
metafizice ale spiritului ºi elementele naturale imuabile, exprimate prin
repercursiunile orientãrilor astronomice, utilizarea miticã a elementelor naturale
(apã, foc, luminã pãmânt etc.) sau biologice (naºtere, moarte etc.), manifestarea
impresiei de vitezã, de spaþiu, culoare etc., în cadrul unor trãiri extatice,
materializate în reacþii sociale cum ar fi utilizarea imaginilor, instituirea
ceremonialelor, crearea miturilor etc.
Ca demers metodologic, citãm pãrerea lui M. Eliade: “Într-o bunã zi s-ar
putea descifra ºi codul pe care-l reprezintã documentele preistorice. Pãcat cã
savanþii sunt atât de timoraþi ºi nu îndrãznesc sã facã apel la documentele
etnografice. (E drept, primii cercetãtori comparau la întâmplare, fãrã nici o
metodã, materialele preistorice cu documentele etnografice). Când se va putea face
legãtura între universurile de semnificaþii relevate de preistorie, de etnografie ºi de
folclor istoria religiilor va deveni singura istorie universalã a spiritului care ne este
încã accesibilã”.1

1. M. Eliade, Jurnal, Ed. Humanitas, Bucureºti, 1993, vol. II, p. 83.


20 Dumitru Boghian
I.3.5. Preistoria ºi Paleontologia, Paleogeografia ºi
Geologia istoricã

Omul ºi comunitãþile umane au apãrut ºi s-au dezvoltat, de-a lungul celor


aproximativ 4000 de milenii, în cadrul unor condiþii geologice, geografice ºi
paleontologice deosebit de complexe, generale sau zonale, care au constituit
ecosistemele preistorice ce au influenþat devenirea societãþilor strãvechi. De
reconstituirea acestui cadru geografic al devenirii societãþilor strãvechi se ocupã
Geologia istoricã, Paleogeografia ºi Paleontologia.
Geologia istoricã reprezintã partea Geologiei generale care se ocupã de
studierea alcãtuirii ºi evoluþiei Pãmântului, mai ales în timpurile istorice, de la
sfârºitul terþiarului ºi în cuaternar. În mod necesar, obiectul de studiu al Geologiei
istorice este legat de cele ale Paleontologiei ºi Biogeografiei, care studiazã
vieþuitoarele (plantele ºi animalele) descoperite în sedimentele scoarþei terestre ºi
evoluþia acestora pânã azi, cele descoperite în depozitele arheologice fiind
cercetate de Arheozoologie ºi Arheobotanicã, ºi Paleogeografiei, care se ocupã
cu reconstituirea mediului natural ºi evoluþiei acestuia în diferite perioade istorice,
inclusiv a paleoclimatului. Biogeografia, ca disciplinã ºtiinþificã de graniþã, care
vizeazã studierea speciilor vegetale ºi animale ºi repartiþia lor în cadrul geografic,
ne oferã o viziune ecologicã (sincronicã) asupra lumii ºi istoricã (diacronicã), prin
aceasta din urmã putându-se explica numeroasele fenomene preistorice ºi
protoistorice de miºcare ºi colonizare umanã, asemãnãtoare cu cele animale
(sezoniere ºi ciclice), produse, cel mai adesea de modificãri în cadrul mediului
natural ºi presiunilor demografice.
Utilizând metodele stratigrafiei ºi biostratigrafiei, elemente de
Paleopedologie, Palinologie, Tafonomie, Geomorfologie, Sedimentologie,
Hidrologie, geologii, geografii ºi paleonto-logii au reuºit sã reconstituie, evident
tot ipotetic, înfãþiºarea generalã a Pãmântului sau numai a unor zone geografice,
pentru diferite timpuri istorice, facilitând înþelegerea dezvoltãrii omului ºi
comunitãþilor umane. Astãzi o cercetare preistoricã modernã trebuie sã se facã în
echipe interdisciplinare, numai astfel putându-se obþine date cât mai complexe
despre societãþile de altãdatã.
CAP. II. Naturã ºi om în preistorie
II.1. Consideraþii generale

Cadrul natural, vãzut în evoluþia sa dinamicã, de la paleomediul diferitelor


epoci strãvechi pânã în prezent, reprezintã un ansamblu complex de elemente ºi
structuri geologice ºi geografice variate, care a influenþat, în proporþii variabile,
comunitãþile umane, mai ales în primele etape de dezvoltarea istoricã. Astfel, omul
s-a interferat continuu cu componentele litosferei, hidrosferei sau biosferei, fiind
parte integrantã a naturii, a ecosistemului.
De aceea, relieful, reþeaua hidrograficã, bogãþiile minerale, clima,
vegetaþia ºi fauna, aflate într-o strânsã intercondiþionare, au constituit ecosistemul,
arena, scena, în care oamenii diferitelor timpuri istorice ºi-au desfãºurat viaþa
materialã ºi spiritualã. În acelaºi timp, aceºtia nu au rãmas pasivi faþã de mediul
ambiant, ci au intervenit activ în ecosistem, din ce în ce mai intens, odatã cu
evoluþia societãþii, astãzi punându-ºi în pericol propria existenþã.
Fãrã a cãdea într-un determinism geografic exagerat, putem arãta cã,
pentru procesul de desprindere ºi evoluþie a speciei umane din lumea animalã,
cadrul natural a avut un rol hotãrâtor, ulterior condiþiile geologico-geografice
favorizând în diferite grade devenirea, uneori în chip decisiv. Existenþa unor
condiþii de mediu favorabile ºi favorizante a facilitat evoluþia fondului biologic
preexistent, reprezentat de maimuþele antropoide, spre specia homo, iar aceasta, în
procesul de adaptare dinamicã, a modificat cadrul natural în care a trãit, în funcþie
de amploarea economice sau sociale.
Cadrul natural a influenþat, astfel, direct întemeierea habitatului uman
(aºezãri, locuinþe ºi complexe gospodãreºti), tipurile de economie, alegerea
terenurilor de vânat, pescuit, cules, cultivat ºi pãºunat, identificarea ºi exploatarea
unor resurse esenþiale, pentru practicarea diferitelor ocupaþii, în special a
meºteºugurilor, ºi indirect organizarea socialã, structurile politice ºi mentale. Mai
mult, dezvoltarea unor civilizaþii, care au atins un grad înalt de manifestare, a fost
facilitatã de zonele geografice de contact, care au potenþat conexiunile dintre
diversele grupuri umane, în vreme ce izolarea ºi poziþiile marginale de vieþuire au
avut ca urmare, de cele mai multe ori, rãmânerea în urmã a comunitãþilor umane
care le-au locuit.
Totodatã, unele condiþii de mediu au influenþat deplasarea unor comunitãþi
umane, de-a lungul unor trasee favorizante, în ceea ce priveºte resursele
(rãspândirea diferitelor tipuri umane din Africa spre Asia ºi Europa sau în alte zone,
eliberate ulterior de gheþari, în timpul îndelungatului proces de antropogenezã;
difuzia modului de viaþã neolitic în zonele în care existau gramineele sãlbatice ºi
terenuri fertile de cultivat; marile migraþii desfãºurate începând cu mileniile V - III
bc, în regiunile cursurilor mijlocii ºi inferioare a unor mari fluvii ºi râuri, unde
existau, chiar ºi în condiþii de ariditate a climatului, terenuri de pãºunat, raporturile
paºnice sau violente dintre diferite comunitãþi), sau explicã dezvoltarea unor
22 Dumitru Boghian
aspecte particulare ale unor civilizaþii cvasiunitare. De altfel, multe din relaþiile
politice ºi militare din antichitate, evul mediu, epoca modernã sau contemporanã
au avut ºi au la bazã lupta pentru sfere de influenþã, pentru teritorii care dispun de
importante resurse.
Pe lângã faptul cã demonstreazã strânsele interdependenþe dintre Istorie ºi
Geografie, despre complexa adaptare la ecosistemul natural, aceste elemente
vorbesc ºi despre necesitatea studierii paleomediului geografic pentru
reconstituirea preistoricã, relevând, încã o datã, importanþa Geologiei istorice,
Paleoclimatologiei, Paleozoologiei ºi Paleofaunei în cadrul acestui demers.

II.2. Caracteristicile mediului natural în preistorie

Începuturile Pãmântului, ca planetã a sistemului nostru solar, se plaseazã,


potrivit ultimelor cercetãri, acum aproximativ 4, 5 miliarde de ani, de atunci ºi pânã
în prezent petrecându-se o multitudine de fenomene geologice ºi, ulterior,
biologice, care au avut ca urmare conturarea, în ultimã instanþã, a aspectului
geologico-geografic actual. De-a lungul diferitelor ere, perioade ºi epoci geologice
s-au configurat caracteristicile uscatului ºi oceanului planetar, ale vieþii vegetale ºi
animale.
Pentru studierea Preistoriei generale ne intereseazã intervalul timpului
istoric al ultimelor 4 - 5000 de milenii, adicã 1 ‰ din totalul vârstei planetei. Dacã
am compara timpul geologic al planetei noastre cu echivalentul unei zile, timpul
preistoric ºi istoric, cu toate acumulãrile lor, ar reprezenta, aproximativ, ultimele
douã minute ale orei 24.
Privitor la cadrul natural al Preistoriei, din cuprinsul erei geologice
prezente, Neozoicul, trebuie sã reþinem ultimele 5 milioane de ani ale Terþiarului
(aprox. 65 - 2000000 ani), reprezentând o parte însemnatã a Pliocenului, ºi
întreaga perioadã a Cuaternarului (Antropogen), numitã ºi perioada glaciaþiilor,
a mamiferelor actuale ºi a omului, cu etapele sale Pleistocenul ºi Holocenul,
(aprox. 2000000 pânã în prezent), când putem urmãri procesele istorice care fac
obiectul acestei discipline ºtiinþifice.
În acelaºi timp, pentru buna înþelegere a complexitãþii individualizãrii
speciei umane din lumea animalã, trebuie sã luãm în calcul o perioadã mult mai
îndelungatã, de 10 - 15000000 de ani în care, în urma unor procese geologice
dinamice, a derivei plãcilor continentale, uscatul a cãpãtat, evolutiv, configuraþia
pe care o cunoaºtem astãzi, individualizându-se continentele existente ºi cele
presupuse. Aceleaºi fenomene, de configurare generalã, s-au petrecut ºi la nivelul
oceanului planetar. În acelaºi timp, în Terþiar s-au consolidat marile lanþuri alpine
din Europa, Asia, Africa, cele douã Americi, relieful mai jos fiind într-o continuã
modelare.
Astfel, în Neogen, în emisfera nordicã, Oceanul Atlantic, mult evoluat,
despãrþea Europa de America de Nord, Marea Nordului separa Insulele Britanice,
care erau atunci o peninsulã a Europei de NV, de Peninsula Scandinavicã, iar
viitoarea Mare Mediteranã era împãrþitã de lanþul Alpino-Carpato-Balcanic
într-un bazin oriental, numit ºi Marea Sarmaticã, care cuprindea Marea Pannonicã,
Naturã ºi om în preistorie 23
Marea Ponticã ºi Marea Aralo-Caspicã, ºi un bazin occidental, în Pliocen, aceasta
cãpãtând aproximativ formele de azi.
Fenomene geologice similare au avut loc ºi în alte pãrþi ale globului.
America de Nord s-a unit parþial cu America de Sud iar prin formarea Atlanticului
de Nord s-a fãcut legãtura cu Oceanul Îngheþat de Nord. Australia s-a despãrþit
complet de Antarctica, apropiindu-se de zona tropical-ecuatorialã, în timp ce India
s-a deplasat spre placa asiaticã, peste care a alunecat, prin coliziunea lor rezultând
formarea masivului himalayan.
Riftul care exista în Marea Roºie a evoluat “rupând” Peninsula Arabia din
partea de nord-est a Africii ºi a împins-o pânã la sudura cu continentul asiatic. În
cele din urmã, lanþul muntos, apãrut pe vechiul amplasament al Mãrii Tethys, s-a
întins de la Pirinei, Alpi, Dinarici, Carpaþi, Balcani, Caucaz, pânã în Himalaya,
Indonezia ºi Oceania.
Importante au fost caracteristicile geografice ale Africii, în special de est ºi
sud, zonã aproximativ centralã în cadrul acestor complexe procese geologice, în
care au avut loc primele etape ale procesului de antropogenezã. Conturarea riftului
african de est, de-a lungul cãruia erau înºirate, de la sud la nord, un lac principal ºi
altele, de întinderi ºi adâncimi variabile, ar fi dus, potrivit noilor cercetãri, la
individualizarea acestei regiuni de restul continentului, prin modificarea
înveliºului vegetal forestier ºi apariþia unor savane cu arborete, într-un climat cald
ºi destul de umed, creând condiþii pentru adaptarea unor maimuþe antropoide la
noul mediu ºi evoluþia spre speciile preumane ºi umane, constituind, astfel,
leagãnul procesului de antropogenezã.
Din punct de vedere climatic, în Terþiar a existat o alternanþã între
perioadele calde ºi reci, ultimele fiind mai evidente în Pliocen. În acest context,
trebuie sã arãtãm cã, în evoluþia geo-climaticã a Pãmântului, încã din era arhaicã,
au avut loc numeroase glaciaþii, acoperind diferite zone ale planetei, dar pe noi ne
intereseazã cele istorice, care au influenþat, într-un fel sau altul evoluþia omului.
Glaciaþiile au fost fenomene climatice complexe ale cãror cauze, cosmice
ºi terestre, nu sunt pe deplin elucidate. Dintre cauzele cosmice, sunt invocate:
poziþia Pãmântului în galaxie ºi univers, ciclicitatea distanþelor Pãmânt-Soare,
caracteristicile orbitelor solare ºi terestre, toate influenþând curba radiaþiilor solare,
iar dintre cauzele terestre pot fi presupuse: schimbãri în salinitatea unor pãrþi a
oceanului planetar, modificarea sistemelor de circulaþie a apelor oceanice, la
suprafaþã sau în adâncime, pe orizontalã sau verticalã, bararea curenþilor calzi,
ridicãri ºi schimbãri în configuraþia maselor terestre, activitatea orogeneticã ºi
vulcanicã etc.
În Pliocenul inferior (aprox. 5, 5 - 4, 5 milioane ani K / Ar) a avut loc o
încãlzire a apelor marine de suprafaþã, urmatã de o perioadã de rãcire a apelor
marine din emisfera nordicã (aprox. 4, 5 - 3, 5 milioane ani K / Ar), dupã care a
existat un scurt interval de uºoarã încãlzire (aprox. 3, 5 - 3, 2 milioane ani K / Ar).
Cea mai puternicã rãcire, a apelor atlantice din Terþiar, s-a produs în Pliocenul
superior (Villafranchian), (aprox. 3 - 2 milioane ani K / Ar), când gheþarii arctici
au pãtruns în Oceanul Atlantic sau au acoperit o bunã parte a Americii de Nord,
Europei ºi Asiei, în timpul glaciaþiilor numite Biber (înainte de 2400000 ani K / Ar)
ºi Donau (2400000 - 1800000 ani K / Ar), pentru zona alpinã europeanã.
24 Dumitru Boghian
De aceea, probabil, din cauza climatului mai rece, începuturile procesului
de antropogenezã, cu diferitele sale tentative, s-au desfãºurat într-o zonã relativ
restrânsã, mai caldã, din Africa, poate ºi Asia.

II.3. Cadrul natural al cuaternarului

Glaciaþiile istorice au continuat pe întreg parcursul primei perioade a


Cuaternarului, Pleistocenul, (aprox. 2000000 ani K / Ar- mil. XII bc), existând mai
multe centre în Europa, America de Nord, Asia ºi Australia, între acestea putându-
se face unele corelãri. În acelaºi timp, în zonele de climã caldã, în timpul
perioadelor glaciare s-au produs fenomene pluviale.
În Europa, în timpul Pleistocenului, au existat trei mari centre glaciare,
unul în Scandinavia, altul în Insulele Britanice ºi al treilea în Alpi, constatându-se o
intercorelare a lor, în timpul celor patru mari glaciaþii: Günz (aprox.1200000
775000 ani K / Ar), Mindel (625000 - 375000 ani K / Ar), Riss (275000 - 125000
ani K / Ar) ºi Würm (70000 - 10000 ani K / Ar), dupã terminologia alpinã,
ultimelor trei fiind denumite, în nordul Europei, Cromer-Elster, Saale ºi
Weichsel, cu fireºti intervale climatice inter ºi intraglaciare, cronologia acestora
fiind relativã deoarece nu s-a ajuns la un consens între astronomi, climatologi,
geologi, fizicieni, iar metodele de datare sunt încã discutabile. În nordul Americii
(teritoriile actuale ale SUA ºi Canadei), se cunosc, de asemenea, patru perioade
glaciare: Nebraska, Kansas, Illinois, Wisconsin, centrul fiind în bazinul Hudson,
paralelizate, în linii generale, cu cele din Europa: Günz = Nebraska, Mindel =
Kansas, Riss = Illinois, Würm = Wisconsin, cu perioadele interglaciare aferente.
Urme ale glaciaþiilor cuaternare sunt cunoscute ºi în alte zone: Rusia
europeanã, Platoul Siberian, Peninsula Kamceatka, strâmtoarea Behring fiind
exondatã, mai ales în glaciaþia Würm, ºi forma o vastã câmpie, care lega Siberia
Orientalã cu Alaska, sau în Asia, Australia ºi Noua Zeelandã, în ariile antarctice,
subantarctice ºi oceanice, în aceste din urmã regiuni fiind, deocamdatã, incomplet
cunoscute. Cu toate acestea, se vede cã glaciaþiile au fost fenomene climatice
generalizate, sincronizate, putându-se realiza corelaþii, în linii generale, între cele
douã emisfere.
Ca urmare a acumulãrii apelor la nivelul calotelor glaciare, nivelul general
al oceanului planetar era mai coborât cu 100-120 m, regresiunea marinã
determinând o altã înfãþiºare a coastelor, diferitã de cea de azi, de-a lungul
mileniilor existând “punþi” temporare între diferite arii continentale: Insulele
Britanice ºi Europa, Asia de nord-est ºi America de Nord, Anatolia ºi Europa de SE,
Asia continentalã de SE ºi Indonezia insularã, sau au apropiat regiunile Africii de
Nord de Peninsula Ibericã sau de Peninsula Italicã º.a., utilizate de diferitele grupe
umane de Homo sapiens pentru popularea unor noi teritorii.
În timpul glaciaþiilor, climatul nu a fost niciodatã uniform rece, ci a
prezentat perioade mai reci (pleniglaciare ºi glaciare) ºi interglaciare, mai calde,
care au servit la realizarea unor scheme cronologice. Gheþarii avansau, în Europa,
pânã în sudul Belgiei ºi Luxemburgului, Alpi ºi Carpaþii Meridionali.
La nord de paralela 50°, climatul era subpolar, cu ierni foarte lungi ºi reci ºi
Naturã ºi om în preistorie 25
veri scurte ºi rãcoroase. Flora era caracteristicã pentru tundrã, în vestul ºi centrul
Europei, ºi pentru stepe reci ºi bãtute de vânturi, în timpul perioadelor reci,
pãdurile de climã temperatã coborând în sudul continentului, în zonele
mediteraneene, ºi specificã climatului temperat, în perioadele interglaciare.
Ca animale, în pleistocen, în Europa, au trãit, în regiunile de tundrã: renul
(Rangifer tarandus), vulpea polarã (Vulpes arctos) ºi lemingul (Lemmus lemmus),
iar în stepele reci: elefantul vechi (Elephas antiquus-Palaeoloxodon), rinocerul
(Rhinoceros merki), rinocerul lânos (Rhinoceros tichorinus), mamutul (Elephas
primigenius-Mammuthus), calul sãlbatic (Equus cabalus), bourul (Bos
primigenius), zimbrul (Bison priscus), cerbul (Cervus megaceros), hiena (Crocuta
crocuta), hiena peºterilor (Hyena spelaea), ursul peºterilor (Ursus spelaeus), leul
peºterilor (Felix spelaeus) etc. (fig. 6).
În regiunile mediteraneene, clima avea un aspect temperat, scãderea
temperaturii resimþindu-se ºi în zonele subtropicale, tropicale ºi, chiar, ecuatoriale,
materializatã în coborârea limitei zãpezilor perpetui ºi a etajelor vegetale ºi prin
variaþia cantitãþii de precipitaþii, care provoca o alternanþã a perioadelor pluviale cu
cele secetoase.
Cuaternarul pare sã fi avut parte de mai multe episoade de înlocuiri de
specii de plante ºi animale, desfãºurate cu o anumitã ciclicitate, uneori foarte
rapide, cu restrângeri ºi extensii de populaþii, care au influenþat evoluþia ºi dispersia
speciilor umane. În cazul Eurasiei temperate, un asemenea eveniment a avut loc
cãtre sfârºitul Pleistocenului inferior (“evenimentul Villfranchianului final/
dispersia lui Galerian”), care ºi-a avut originea în Asia interioarã temperatã, ºi care
a fost marcat ºi de o accelerare a deteriorãrilor climatice, pusã de unii specialiºti,
considerãm eronat, pe seama extensiei prãdãtoare, distructive, mai mult sau mai
puþin rapidã, a unor specii umane, care ar fi colonizat noile continente.
În unele cazuri, aºa cum s-a întâmplat dupã Würm III, acum 13000-12000
de ani, în emisfera nordicã, modificarea climaticã a fost foarte rapidã, de la un
climat post-glaciar, oarecum mai cald ºi mai umed decât în perioada anterioarã, în
care pãdurea se gãsea în expansiune, ca urmare a topiri calotei, cu o suprafaþã de
aproximativ 300000 km2, din regiunea Marilor Lacuri, din bazinul Hudson, s-a
produs un potop local de apã dulce, care a rupt barajele naturale de pe continent ºi a
deversat în partea de nord a Oceanului Atlantic. Aceastã masã de apã dulce a dus la
scãderea salinitãþii oceanului în aceastã regiune, fapt care a avut ca urmare oprirea
circulaþiei apelor pe verticalã, barându-se, astfel, curenþii calzi, producându-se
într-un interval scurt, de 20-30 de ani, aºa cum aratã analiza planctonului fosil, o
rãcire evidentã a climei, o micã glaciaþie, care a durat, dupã calculele specialiºtilor,
circa 1000 de ani. Efectele imediate au fost evidente constatându-se o întoarcere
bruscã spre climatul glaciar, reducerea semnificativã a suprafeþelor acoperite de
pãdure, revenirea tundrei, ”mutarea” spre sud a zonelor temperate, o anumitã
aridizare a climei în zona orientalã, toate creând o crizã deosebitã în viaþa lui
Homo sapiens.
26 Dumitru Boghian

Fig. 6. Fauna din perioada glaciarã


Naturã ºi om în preistorie 27
Aºa cum arãtam mai sus, în regiunile neacoperite de gheþuri, mai ales în
Africa ºi sudul Asiei, au existat perioade pluviale, ploioase, caracterizare printr-o
climã caldã ºi umedã, separate de perioade interpluviale, secetoase, calde ºi
uscate, fiecare cu stadii, interstadii ºi intrastadii. Pentru continentul african au fost
decelate mai multe perioade pluviale, specifice Pleistocenului, valabile, mai ales,
pentru rãsãritul acestuia: Kageran-ul (râul Kagera), contemporan cu
Villafranchianul, Kamasian-ul (Podiºul Kamasian, Kenya), cu douã faze maxime,
considerate de unii specialiºti (L. S. B Leakey) drept perioade pluviale de sine
stãtãtoare Kamasian-ul ºi Kanjeran-ul (localitate pe malul lacului Victoria
Nyanza), Gamblian-ul (peºtera Gamble, Kenya), cu trei perioade de intensitate
maximã. Aceste cicluri se încheie cu Epoca neotermalã, cu mai multe faze
postpluviale, umede, numite Postgambliene: Makalian-ul (râu în Kenya),
oarecum sincronã cu Tardiglaciarul, ºi Nakurian-ul (lacul Nakuru, Kenya)
contemporan cu Holocenul (Postglaciarul).
De asemenea, s-a încercat corelarea perioadelor glaciare ºi interglaciare cu
cele pluviale, rezultând urmãtoarele sincronizãri generale, destul de discutate în
literatura de specialitate: glaciarul Günz = pluvialul Kageran; interglaciarul
Mindel = pluvialul Kamasian; Riss = pluvialul Kanjeran; Würm = Gamblian,
fiecare cu stadiile interglaciare/ interpluviale aferente.
Africa perioadei de început a antropogenezei prezenta caracteristici paleo-
geografice diferite de cele ale regiunilor acoperite de gheþuri. La rãsãrit de Marele
Rift se gãseau, în Plio-Pleistocen, numeroºi vulcani activi ºi un lac de mare
adâncime care s-a transformat într-o salbã de lacuri, diferite ca suprafaþã ºi
adâncime (Turkana / Rudolf, Victoria, Tanganyka, Malawi, Manyara, Natron,
Bogoria, Nakuru, Abee, Shalla, Magadi, Assal etc.) ºi râuri cu debite ºi cursuri
variabile, cu o vegetaþie ºi florã bogatã, ce a favorizat desprinderea ºi evoluþia
primelor hominide.
Un exemplu de mediu natural favorabil evoluþiei umane a fost cel din zona
Hadar (Afar, Etiopia). Pe la 4-3,7 milioane de ani BP în regiune, ca de altfel într-o
porþiune importantã de la est de riftul african, existau vulcani tineri care erupeau
din când în când. Un lac enorm ocupa fundul vãii, cãpãtând, în decursul timpului,
suprafeþe ºi adâncimi variabile, iar platoul era mai puþin brãzdat de cursurile de
apã. Vegetaþia era alcãtuitã din pãduri de conifere pe pantele montane ºi graminee
ºi arborete în câmpii, populate de elefanþi Recki, dinoterium, gazele, hipopotami,
crocodili, facoceri, antilope cu coarnele lirã, babuini etc. Acesta era mediul în care
au evoluat unele dintre primele australopithecine, aºa cum a fost Lucy, care s-a
modificat de mai multe ori în decursul timpului, cu intervale de reducere sau de
revenire a habitatului.
Cãtre 3 milioane de ani BP lacul dispare treptat, o bogatã faunã, printre
care ºi australopithecine, ºi florã rãmânând îngropatã în sedimente. Ulterior, în jur
de 2 milioane de ani BP, zona a fost ocupatã de comunitãþi de Homo habilis,
vegetaþia neavând bogãþia de altãdatã, ºi dupã 1,5 milioane de ani, de
Homo erectus.
Deosebit de interesantã este, pentru evoluþia paleoclimatului african,
situaþia Saharei, care se prezintã azi ca un deºert în continuã dezvoltare. În regiunea
Hoggar din Sahara de NV (Ahaggar, NV Africii) au existat, la începutul
28 Dumitru Boghian
Cuaternarului, în Pleistocenul inferior, perioade de climate reci ºi umede, când
lacurile tropicale erau mai extinse, iar dupã 1,5 milioane de ani BP s-a manifestat o
perioadã de climã uscatã, cu lacuri mici ºi scurgere pe ueduri. Alternanþa
perioadelor pluviale ºi interpluviale este mai evidentã ulterior, în cadrul
episoadelor umede, de aluvionare fluvio-lacustrã, apãreau râuri, creºteau nivelul ºi
întinderea lacurilor, se dezvolta covorul vegetal, se îmbogãþea ºi diversifica fauna.

Tabel II. Corelaþiile ultimelor stadii glaciare/pluviale ºi interglaciare/interpluviale


În Pleistocenul superior, în ultimii 40-50000 de ani, paleoclimatul Saharei
a fost variabil în timp ºi spaþiu ºi a cunoscut ºase faze de evoluþie: I. înainte de
40000 BP, Sahara era uscatã (Anteghazelian); II. 40 - 20000 BP, regiunea a
cunoscut douã episoade umede despãrþite de un interval secetos (35000 ºi 29000
BP), aºa-numita fazã pluvialã (Ghazelian), când în nordul Saharei existau râuri ºi
lacuri mari, cu o etapã de maxim între 28000 ºi 22000 BP; III. 20000 - 12000 BP,
Sahara de centru-nord a avut o climã umedã, în vreme ce Sahara sud-occidentalã
era hiperaridã, Paleo-Ciadul ºi alte lacuri au dispãrut, regimul secetos rãspândindu-
se spre nord-est pânã în Orientul Apropiat; IV. între 12000 - 11000 ani BP, în sudul
Saharei au crescut precipitaþiile, formându-se lacuri care au atins nivele maxime
între 9000 - 8000 BP (râurile din bazinul Ciad, din Munþii Tibesti ºi
Hoggar / Ahaggar), ºi un episod secetos, între 8000 - 7000 bc, pânã la 6000 BP
alternând episoadele umede cu cele secetoase; în nordul Saharei, dupã 12000 bc, a
avut loc o fazã de ariditate generalizatã, formându-se ergurile, printre care Marele
Naturã ºi om în preistorie 29
Erg Occidental; V. 6000 - 4500 BP, faza pluvialã zisã “neoliticã”, cunoscutã în sud
ºi centru, care a avut ca urmare o importantã populare a acestei zone ºi începe
procesul deºertificãrii, putându-se vorbi de o Saharã micã; VI. 4500 BP - prezent,
continuarea deºertificãrii pânã la consecinþele de azi, fiind un exemplu de
transformare a mediului înconjurãtor, de care activitatea grupelor umane nu a
fost strãinã.
Dupã stadiul glaciar Würm III, mult mai uscat ºi mai rece decât astãzi
(~ 25000-13000 bc), clima Pãmântului a intrat într-un proces de încãlzire, numit
Tardiglaciar (aprox. 13000-9000 bc), în care s-au succedat cele trei perioade reci
numite, în Europa de NV, Dryas [Dryas I (vechi)-13000-11000 bc, Dryas II
(mijlociu)-10000-9800 bc, Dryas III (recent)-9000-8200 bc], separate prin douã
faze cu climã mai caldã Bölling (11000-10000 bc) ºi Alleröd (9800-9000 bc), în
care calota glaciarã se retrage treptat spre nord ºi sud, nefiind excluse episoade de
tipul celui prezentat mai sus, fãcându-se trecerea spre cea de-a doua perioadã a
cuaternarului, Holocenul sau Actualul. Începutul acestui stadiu a fost mai
timpuriu în zona orientalã, pe la 12500 bc, în vreme ce în regiunile europene
trecerea s-a fãcut treptat, între 10000-8000 bc
În Orient, prin mileniul al X-lea bc, climatul a atins un grad de cãldurã ºi
umiditate asemãnãtor cu cel de astãzi, fapt care a permis dezvoltarea stepei cu
graminee ºi leguminoase sãlbatice (mai ales lintea ºi mazãrea) ºi a silvostepei cu
stejãriº ºi arborete de fistic în care trãiau ovine, caprine ºi suine, în vreme ce în
Anatolia ºi Munþii Zagros pãdurea cu speciile actuale se va instala cãtre 5000 bc
Aceste modificãri de mediu, floristice ºi faunistice au fost treptate ºi, de aceea, sunt
greu de sesizat prin analize paleobotanice.
În literatura de specialitate se vorbeºte de un episod secetos în Orient cãtre
9000 bc, dupã care datele paleoclimatice sunt insuficiente, poate ºi datoritã
intervenþiei omului în ecosistem, pânã la stadiul umed, cunoscut sub numele de
“pluvialul neolitic”, care s-a desfãºurat între 5500 ºi 4000 bc, atunci când pãdurea
cunoaºte o deosebitã dezvoltare în Anatolia ºi în zona siro-libano-palestinianã
(þãrmurile lacului Houlé), iar mlaºtinile au invadat câmpia Béqa (Liban). Acest
“pluvial neolitic” s-a extins ºi în zona Mesopotamiei, pe la 3000 bc începând ºi
deºertificarea unor regiuni din Orientul Mijlociu.
Retragerea pânzelor de gheaþã ºi deglaciaþiile, din Tardiglaciar ºi Holocen,
au permis extinderea uscatului acoperit de covorul vegetal, locuibil, în cea mai
mare parte a sa, ºi creºterea nivelului oceanelor ºi mãrilor cu 100-120 m, fenomen
numit transgresiunea marinã postglaciarã, care a condus la inundarea majoritãþii
aºezãrilor paleolitice aflate altãdatã pe litoral sau în zone mai joase. De asemenea,
odatã cu îndulcirea climei a avut loc creºterea debitelor apelor curgãtoare, reþeaua
hidrograficã cãpãtând o înfãþiºare apropiatã de cea de astãzi. Pãdurile au înaintat
spre nord, s-au restrâns tundrele ºi stepele deschise în paralel cu migraþia, în
aceeaºi direcþie a animalelor specifice climatului glaciar. Unele comunitãþi de
Homo sapiens s-au adaptat noilor condiþii, populând spaþiile eliberate de gheþuri,
altele, aºa cum sunt eschimoºii, îºi vor pãstra modul tradiþional de viaþã,
retrãgându-se în mediul subarctic.
Pentru regiunile din emisfera nordicã, Holocenul a fost împãrþit, din punct
de vedere climatic, în mai multe faze: Preborealul (8700/8200-7900/7800 bc),
30 Dumitru Boghian
Borealul (7900/7800-6000/5500 bc), Atlanticul (6000/5500-3500/2500 bc),
Subborealul (3500/2500-1000/700 bc), Subatlanticul (1000/700 bc-prezent),
ultimul mileniu cuprinzând o fazã caldã (1000-1500) ºi o micã glaciaþiune
(1500-prezent).
Preborealul reprezintã, mai mult, o fazã de trecere de la tardiglaciar la
actualul interglaciar, care începe cu borealul, caracterizându-se printr-o climã mai
caldã, decât în perioada anterioarã, dar mai rece decât cea de azi, cu o florã
compusã din pãduri extinse de pin (Pinus silvestris) ºi mesteacãn (Betula
verrucosa). Borealul a beneficiat de o climã temperatã, menþinându-se uscatã,
apropiatã de cea actualã, atunci formându-se pãdurea oceanicã, în zonele litorale,
pãdurea continentalã ºi taigaua rusã, alcãtuite din pin, mesteacãn, alun (Corylus
avellana), în asociere cu stepe pe care creºteau graminee sãlbatice, favorizând
expansiunea populaþiilor neolitice.
Perioada Atlanticului a marcat o fazã de maximum interglaciar, numitã
ºi optimum climatic (Wärmezeit), uºor mai caldã, ºi mai umedã decât în prezent,
caracterizatã printr-o pãdure mixtã de foioase, acel Quercetum mixtum, alcãtuitã
din specii arboricole termofile. În peisajul Atlanticului, au apãrut, odatã cu
extinderea populaþiilor ºi a modului de viaþã neolitic, terenurile de cultivat ºi
pãºunat, în dauna pãdurilor, care se restrâng teritorial, ca urmare a exploatãrii
lemnului ºi defriºãrilor, omul intervenind substanþial în ecosistem. În acest
context, populaþiile primelor civilizaþii neolitice europene au defriºat pãdurea
primarã ºi au “creat” pãdurea secundarã ºi silvo-stepa.
Pe la mijlocul mileniului al IV bc, climatul emisferei nordice intrã într-o
fazã subborealã, în care a existat o uºoarã rãcire ºi o scãdere a umiditãþii.
Instalarea unei perioade de ariditate, dublatã de restrângerea masivelor forestiere, a
avut ca urmare deplasarea unor grupe de populaþii pãstoreºti, considerate indo-
europene, pe anumite culoare stepice, aºa-numitele “culoare verzi”, dinspre Asia
centralã ºi Europa de est spre þinuturile nord-pontice ºi danubiene, spre Anatolia,
Podiºul Iranian ºi India, sau a unor populaþii pãstoreºti semite dinspre Asia de sud-
vest ºi Peninsula Arabicã spre alte pãrþi ale acestui continent.
Din Boreal pânã la sfârºitul Subborealului, clima a fost mai caldã, cu o
temperaturã medie anualã mai mare cu circa 2°C decât astãzi, atingând un apogeu
de 2°- 3°C la sfârºitul Atlanticului, pentru ca, în Subatlantic clima sã fie ceva mai
rãcoroasã ºi umedã.
Holocenul a început, aºa cum am vãzut, mai devreme în Orient, pe la
12500 bc, condiþiile prielnice de mediu ºi amplasamentul zonei din partea de
rãsãrit a Mediteranei, la confluenþa dintre civilizaþiile africane, orientale ºi asiatice,
de la sfârºitul Paleoliticului ºi din Epipaleolitic, au permis inventarea, în mileniul al
IX-lea bc, a modului de viaþã neolitic, bazat pe cultivarea plantelor ºi creºterea
animalelor, devenind, ulterior, centrul Lumii Vechi.
În mileniile VIII-V bc, modul de viaþã neolitic s-a rãspândit, direct, prin
migraþie, sau indirect, prin aculturaþie, în alte zone ale Lumii Vechi, din Africa,
Asia ºi Europa, într-o serie de bazine fluviale, printre care cel al Dunãrii, sau a
apãrut în centre independente de invenþie, cum au fost cele din Extremul Orient sau
zona americanã.
Practicarea agriculturii, cu sau fãrã irigaþie, creºterea numãrului aºezãrilor
Naturã ºi om în preistorie 31
umane, defriºãrile masive au avut ca urmare treptata degradare a mediului natural
ºi la apariþia, în Orient, a unor suprafeþe deºertice, aºa cum se observã în Peninsula
Sinai ºi Deºertul Arabiei Saudite, chiar dacã, de-a lungul marilor fluvii, înfloreau
primele civilizaþii.
Pe lângã aceste caracteristici generale, ale cadrului natural preistoric,
trebuie sã subliniem importanþa cercetãrilor paleoclimatice microzonale, care
oferã imagini de detaliu ºi aratã modul de adaptare particularã a diferitelor
comunitãþi umane la condiþiile concrete de viaþã.
În acest cadru natural, divers, complex ºi dinamic, s-a produs, începând cu
Pliocenul, desprinderea din lumea animalã ºi evoluþia biologicã ºi istorico-
culturalã a omului, cu diferitele sale variante, tipuri de societãþi ºi civilizaþii, fiind
parte integrantã a naturii.