Principiul 13

Statele vor dezvolta legi naţionale privind obligaţia şi

compensaţia pentru victimele poluării şi altor pagube
legate de mediul înconjurător.

(Declaraţia de la Rio -1992)

Capitolul 12. Controlul şi combaterea vibraţiilor şi

zgomotelor

12.1 Norme privind nivelurile admisibile pentru

vibraţii şi zgomote

12.2 Posibilităţi de reducere a zgomotelor şi

vibraţiilor

12.3 Materiale fonoabsorbante

12.4 Protecţia individuală a omului împotriva

zgomotelor şi vibraţiilor
 Capitolul 12 Controlul şi combaterea
vibraţiilor şi zgomotelor

12.1 Norme privind nivelurile admisibile pentru vibraţii şi

zgomote

Recomandarea internaţională I.S.O.- 26-31/1974 stabileşte curbele limită pentru

expunerea corpului omenesc la acţiunea vibraţiilor cu frecvenţă cuprinsă între 1Hz şi 80
Hz, ce acţionează ca durată variind între 1 minut şi 12 ore. [6]

în recomandarea I.S.O./T.C. - 108/1975 se stabilesc normele privind expunerea la

vibraţiile transmise prin mână, în funcţie de direcţia de acţiune, frecvenţă şi durata de
acţiune a vibraţiilor.
La stabilirea unor valori limită pentru nivelurile zgomotului ar trebui să se ţină seama
de caracteristicile lor obiective şi subiective, de acţiunea lor nocivă asupra urechii, în
special şi asupra organismului uman, în general, precum şi de gradul de perturbare a
diverselor activităţi, inclusiv a odihnei nocturne.
în fig. nr. 12.2 sunt trasate curbele pentru normarea zgomotelor în vederea protejării
auzului. Conform acestor recomandări, pierderea auzului este preîntâmpinată dacă nivelul
de presiune acustică a unui zgomot de bandă largă, ce acţionează continuu mai mult de 5
ore pe zi, nu depăşeşte criteriul de zgomot Cz85 la frecvenţele de 500,1000 şi 2000 Hz.
în situaţia în care un asemenea zgomot acţionează o singură dată, mai puţin decât 5
ore pe zi, criteriul de zgomot se calculează cu nomograme din fig.nr.12.3.
în cazul în care acţiunea acestui zgomot de durată scurtă se repetă, alternând cu
perioade de repaus în cursul aceleiaşi zile, criteriul de zgomot admisibil se determină cu
ajutorul altei nomograme.
Pentru evaluarea criteriului Cz al unui zgomot staţionar, se procedează întâi la
măsurarea nivelului de intensitate în fiecare din benzile de frecvenţă normalizate de 1
octavă, apoi valorile astfel obţinute se introduc în nomograma din fig.nr.12.4, iar curba Cz
cu indicele maxim care mai intersectează spectrul de frecvenţă reprezintă criteriul de
zgomot căutat.
Dacă nu se poate face o analiză de frecvenţă de 1 octavă, dar se poate măsura un
nivel de intensitate în dB, atunci această valoare, micşorată cu 15 dB, aproximează criteriul
de zgomot.
Pentru a ţine seama şi de o serie de alţi factori (ca: modul său de acţiune,
repetabilitatea, previzibilitatea, timpul când acţionează etc.) la criteriul de zgomot Cz determinant
se aplică o corecţie de 1 5 unităţi.

în fig. 12.1 se indică valorile limită ale acceleraţiilor pentru o expunere de o oră.
Fig. 12.1 Valorile limită ale acceleraţiilor pentru o expunere de
1 oră
 Fig. 12.4 Curbele de normare a zgomotului texp < 5 ore de mai multe ori pe zi

Criteriile de zgomot corectate se compară cu valorile limită admisibile pentru diferite

locuri de muncă, potrivit caracterului muncii care se efectuează. De exemplu: pentru munca
intelectuală concentrată s-a stabilit un criteriu de zgomot Cz 40, respectiv pentru lucrările de
birou şi altele asemănătoare valoarea limită este Cz 55. în încăperile de locuit criteriul de
zgomot admisibil trebuie să se situeze între Cz 25 şi Cz 30, iar în spitale între Cz 20 şi Cz 25.
De asemenea, zgomotele exterioare nu trebuie să depăşească valorile limită corectate externe
de Cz 35 într-o zonă de locuinţe, noaptea, şi respectiv Cz 55, într-o zonă industrială, ziua.
 12.2 Posibilităţi de reducere a zgomotelor şi vibraţiilor

Cea mai importantă şi cea mai sigură cale pentru obţinerea reducerii zgomotelor şi vibraţiilor
o constituie abordarea acestei probleme încă din faza de proiectare. Atenţia trebuie concentrată în
special asupra problemei stăpânirii vibraţiilor şi zgomotelor în legătură cu celelalte activităţi de
proiectare şi inginerie tehnologică. [6]
Un prim element îl constituie stabilirea unor criterii de proiectare în vederea controlului
zgomotului. Este necesar să se facă măsurătorile zgomotului ambiant. Tot în această fază este
necesar să se întreprindă totul pentru predeterminarea zgomotelor şi vibraţiilor, pe bază de calcule
sau prin asimilare cu alte cazuri.
De asemenea, a doua fază (de control) presupune măsurarea zgomotului de funcţionare şi a
vibraţiilor, stabilirea influenţelor diferiţilor parametri, revizuirea costurilor, a performanţelor tehnice.
O cale de reducere a zgomotului industrial constă în utilizarea unor maşini silenţioase,
instalate pe fundaţii izolate împotriva vibraţiilor, în folosirea amortizoarelor de zgomot şi a
carcaselor fonoizolante. O a doua cale constă în amplasarea raţională pe teren a clădirilor, în
folosirea unor construcţii speciale de izolare şi absorbţie fonică.
Se mai recomandă ca, în structura maşinilor, să se înlocuiască sistemele de lucru cu şocuri
(acţionări cu excentric) prin acţionări hidraulice. Acolo unde este posibil, este indicat să se
înlocuiască mişcarea de translaţie alternativă cu mişcare de rotaţie.
Transmisiile prin roţi dinţate sau lanţuri trebuie înlocuite cu transmisii cu curele. Piesele cu
mişcare rotativă trebuie riguros echilibrate dinamic.
în lanţurile cinematice ale maşinilor este bine să se prevadă piese din materiale plastice care
au rolul de amortizări în vibraţii.
în scopul reducerii zgomotului radiat de suprafeţele exterioare ale maşinilor, este bine să se
acopere acestea cu materiale absorbante de vibraţii (materiale plastice armate cu sticlă).
Subansamblurile zgomotoase se pot acoperi cu mantale fonoizolante.
Dintre măsurile de reducere a zgomotului în halele zgomotoase se pot menţiona:
- tavan fonoabsorbant format din saltele de vată minerală acoperită cu plăci perforate din
PFL;
- tavan fonoabsorbant din casete de aluminiu perforat şi plăci de silan de 50 mm grosime;
- montarea elastică, pe locul de lucru, a utilajelor, prin folosirea amortizorilor de
vibraţii.
Tratamente fonoabsorbante sunt obligatorii în toate cazurile în care zgomotele nu pot fi reduse
la sursa până la valorile admisibile.
O altă posibilitate de reducere a zgomotelor constă în izolarea acustică prin ecrane. Ecranele
acustice sunt plăci sau pereţi fonoizolanţi montaţi între sursa de zgomot şi zona care trebuie
protejată. Atenuarea zgomotului A, în dB, prin ecrane, este data de relaţia:

în care:
f = frecvenţa undei acustice
m = masa unităţii de suprafaţă a ecranului
p • c = impedanţa acustică specifică a ecranului în condiţiile standard
De exemplu, un ecran de sticlă transparentă, având grosimea de 5 mm, oferă o atenuare de
transmisie de aproximativ 26 dB, în zona mijlocie a domeniului audibil.
Carcasa acustică este o construcţie rigidă în formă de cutie care înconjoară complet sau
parţial sursa de zgomot.
Protecţia contra vibraţiilor, în special în cazul maşinilor unelte, sau a altor tipuri de maşini
mijlocii şi mari constă în izolarea la fundaţii. Fundaţiile se construiesc sub formă de blocuri sau
plăci în funcţie de suprafeţele de bază ale maşinilor.
Exemplu de grosimi minime de fundaţii la maşini-unelte:
 Grosimi de fundaţie pentru atenuarea vibraţiilor

Denumirea maşinii Grosimea fundaţiei

Maşină de frezat (m)
Maşină de mortezat roţi dinţate 0,25
Maşină de frezat roţi dinţate 0,25
Maşină de găurit 0,25
Strung, strung revolver, strung automat 0,25 0,2
Strung carusel L 0,6 0,4
Maşini de rectificat L 0,3 L
Maşină de frezat portal 0,8-1,2
Raboteză

Pentru susţinerea fundaţiilor se folosesc izolatori din plută, cauciuc, arcuri din oţel sau din alte
materiale elastice.
în concluzie, principalele mijloace de combatere a zgomotului pot fi clasificate în:
- reducerea nivelului de zgomot la sursă;
- măsuri urbanistice;
- măsuri de protecţie a construcţiilor şi clădirilor;
- protecţia directă a omului expus în mediu zgomotos.

Reducerea zgomotului la sursă este măsura cea mai eficientă şi economică. Astfel, în cazul
transportului orăşenesc, datorită tramvaiului, măsurile de protecţie vizează îmbunătăţiri constructive
ale acestuia (pardoseală elastică, suspensie elastică, roţi elastice, îmbunătăţirea angrenajelor etc.)
şi ale căii de rulare (rezemare elastică a şinelor pe fundaţii de beton armat, traverse din beton
precomprimat pe pat elastic, diminuarea vibraţiei şinei etc).
în cadrul măsurilor urbanistice, un oraş poate fi împărţit în trei zone:
a), zone zgomotoase ce cuprind unităţi industriale cu nivel de zgomot peste 90 dB şi străzi
cu trafic intens. Construcţia de locuinţe, şcoli şi spitale, în aceste zone, trebuie
condiţionată de asigurarea unei protecţii corespunzătoare la acţiunea zgomotului.
b). zonele mixte cuprind locuinţe, unităţi social-culturale, spitale, iar nivelul de zgomot nu
depăşeşte 65 dB;
c). zonele liniştite cuprind numai locuinţe şi străzi de tranzit cu trafic limitat.
Protecţia clădirilor şi. construcţiilor se realizează prin stăvilirea zgomotului la marginea unei
liziere verzi (plantaţie). Pentru a obţine o eficienţă corespunzătoare a reducerii nivelului zgomotului
se recomandă perdele dese şi plantaţii complexe de diferite mărimi. Prezenţa apei în atmosferă
(bazine de apă, fântâni arteziene) micşorează distanţa de propagare şi atenuează intensitatea
zgomotului.
Protecţia directă a omului constă în folosirea unor sisteme special construite denumite
antifoane ce pot fi:
- de tip intern (realizează atenuări de 30 dB);
- de tip extern (realizează atenuări de 45 dB). Acest aspect se va detalia într-un capitol
următor.
 12.3 Materiale fonoabsorbante

Materialele absorbante acustic se clasifică în:

- absorbanţi poroşi cu schelet rigid sau flexibil;
- absorbanţi de tipul rezonatorilor simpli şi grupaţi;
- membrane vibrante;
- structuri compuse.
Absorbanţii poroşi sunt constituiţi din materiale cum sunt:
- tencuieiile poroase;
- plăcile din vată minerală;
- fibre vegetale rigidizate cu liant;
- fibre minerale rigidizate cu liant.
Aceşti absorbanţi necesită acoperirea cu materiale de protecţie cum ar fi: materiale textile,
plase de sârmă sau împâslituri din sticlă - permeabile la aer.
Absorbanţii poroşi cu schelet flexibil sunt alcătuiţi din materiale moi ca:
- vată de sticlă
- vată de zgură
- pâslă
- materiale poroase (plăci de fibrociment)
- saltele
- draperii
- covoare.
Absorbanţii de tipul rezonatorilor simpli constau dintr-o cavitate, situată într-un perete rigid,
legată cu exteriorul printr-un canal sau cheson acustic de lemn rigid. Volumul de aer din cavitatea
rezonatorului lucrează ca un resort, şi o parte din energia sonoră se disipează în rezonator. în acest
caz, tavanul fonoabsorbant se poate realiza din cavităţi prevăzute în beton sau din blocuri cu găuri
perforate.
Membranele vibrante sunt constituite din plăci subţiri şi elastice, aplicate la câţiva cm de
perete şi se folosesc la frecvenţe joase. Se pot realiza din PFL dur, materiale plastice etc.
Pentru a mări capacitatea de izolare acustică se pot folosi structuri compuse, adică structuri
la care planşeul asigură funcţia de portantă, iar structura fono-absorbantă, fixată elastic de prima,
funcţia de ecranare şi absorbţie acustică.

12.4 Protecţia individuală a omului Împotriva zgomotelor şi

vibraţiilor

Combaterea zgomotelor şi -vibraţiilor se face direct la sursă, pe calea de transmitere de la

sursă la receptor, precum şi la receptor. Reducerea zgomotului şi vibraţiilor la sursă constituie aşa-
numita protecţie activă. Reducerea zgomotelor şi vibraţiilor pe căile de transmitere sau chiar la
receptor constituie protecţia pasivă. Eficienţa cea mai mare o au metodele de reducere a
zgomotului şi vibraţiilor la sursă. Aceasta presupune ca, încă din faza de proiectare a oricărui
sistem sau maşină, să se ia în considerare soluţiile, prin aplicarea cărora să se obţină o funcţionare
silenţioasă. Cum tendinţa actuală de dezvoltare a tehnicii este caracterizată de creşterea vitezelor
de funcţionare şi a sarcinilor de exploatare, pe de o parte, şi de reducerea maselor, pe de altă
parte, rezultă că este din ce în ce mai greu de a se obţine sisteme şi maşini cu funcţionare
silenţioasă. Este locul şi timpul să se menţioneze şi un alt element fundamental: organismul uman
se adaptează la zgomote şi vibraţii în anumite limite, riguros determinate. în consecinţă, nivelurile
admisibile ale zgomotelor şi vibraţiilor nu pot creşte.
 în aceste condiţii este de aşteptat ca, paralel cu creşterea exigentelor în faza de proiectare a
sistemelor mecanice şi a maşinilor, o însemnată dezvoltare să cunoască metodele de protecţie
pasivă împotriva poluării sonore.
Protecţia individuală împotriva zgomotelor constă în folosirea unor sisteme special
construite, denumite antifoane. Antifoanele se pot împărţi în două categorii: de tip intern şi de tip
extern.
Antifoanele de tip intern sunt dopuri sau tampoane care se introduc în canalul auditiv.
Antifoanele de tip extern sunt căşti sau caschete, care acoperă întregul pavilion al urechii.

Prima, şi cea mai importantă condiţie, este valoarea cât mai mare a atenuării pe care o
realizează asupra zgomotului. La proiectarea antifoanelor se cer luate în considerare încă multe
alte exigenţe, legate de faptul că purtarea unui antifon constituie pentru orice persoană o
incomodare. Principala cauză a intoleranţei faţă de antifoane o constituie presiunea exercitată de
acestea asupra pielii celor care le poartă. Evitarea presiunii antifonului asupra pielii este imposibilă,
deoarece numai astfel se poate realiza etanşeitatea contactului antifon-ureche.
Pentru a nu fi necesare presiuni mari de fixare a antifonului pe piele, antifonul trebuie să aibă
greutate mică. Scăderea masei este însă însoţită de scăderea eficacităţii acustice a antifonului.
Uzual, antifoanele de tip extern au greutăţi de 350...450 grame, iar cele de tip intern de 1...5
grame. De notat că în ţara noastră s-au realizat antifoane de tip extern cu o atenuare de 20...36
dB, în bandă de frecvenţă 500...10000 Hz, având greutatea de 290 grame.
Materialele din care se confecţionează antifoanele trebuie să fie neutre, din punct de vedere
chimic, în raport cu pielea. Altfel, există riscul producerii unor inflamaţii care fac imposibilă purtarea
în continuare a antifonului. Antifonul trebuie să fie astfel conceput şi realizat încât să atenueze mai
mult frecvenţele mari, dăunătoare urechii (în jurul frecvenţei de 4000 Hz) şi să acţioneze mai puţin
asupra tonurilor corespunzătoare vocii omeneşti (în jur de 1000 Hz) pentru a realiza menţinerea
inteligibilităţii vorbirii, esenţială în procesul muncii.
Construcţia antifonului trebuie să fie simplă şi să permită o fixare uşoară, fără pretenţii de
precizie. în afara simplităţii soluţiei constructive, antifonul trebuie să se caracterizeze prin simetrie
şi maleabilitate. Antifoanele asimetrice se adaptează mai bine la forma urechii, dar cele simetrice
sunt mai uşor de montat corect. Ca simplitate a construcţiei sunt de preferat antifoanele de tip
intern, deoarece nu au piese mobile.
Antifoanele de tip extern realizează atenuări mai mari de 45 dB faţă de cele de tip intern de
30 dB. Se comportă, de asemenea, mai bine la frecvenţe înalte, acolo unde urechea este mai
sensibilă. Nu necesită o întreţinere atât de pretenţioasă ca antifoanele de tip intern.
Pe de altă parte antifoanele de tip intern pot fi purtate timp mai îndelungat pentru că sunt mai
uşoare. Antifoanele de tip intern presupun tehnologie de realizare mai simplă şi au un preţ de cost
de câteva ori mai redus decât antifoanele de tip extern.
Pot fi purtate şi în medii cu temperaturi mai ridicate, deoarece, în comparaţie cu antifoanele
de tip extern, nu împiedică respiraţia şi transpiraţia pielii din zonele acoperite.
Antifoanele de tip intern permit ca muncitorul să mai poarte în acelaşi timp şi alte
echipamente sau dispozitive de lucru sau de protecţie, montate pe cap, cum ar fi masca sau
ochelarii de protecţie. Antifoanele de tip intern presupun însă nişte condiţii foarte severe de igienă.
Ca soluţii constructive, antifoanele de tip intern se prezintă într-o gamă variată de modele. Se
folosesc antifoane interne începând cu simplul dop de vată şi până la construcţii mai complicate
utilizându-se diverse sorturi de cauciuc sau materiale plastice.
Antifoanele de tip extern pot fi purtate în diferite feluri, în funcţie de specificul locului de
muncă al operatorului.
Mijloacele de protecţie individuală împotriva zgomotului apără numai organul auditiv. în
prezent, este mult discutată acţiunea verbotonală care pleacă de la faptul că organismul uman are,
în afară de ureche, şi alte zone capabile să recepţioneze unde sonore. Este de aşteptat, deci, ca
zgomotele excesive să deranjeze starea generală a organismului uman expus, chiar în condiţiile în
care urechile sunt protejate.
în activităţile industriale sunt situaţii în care organismul muncitorului este supus la vibraţii care,
de asemenea, au un efect nociv asupra sănătăţii. Toate tipurile de unelte pneumatice, utilizate pe
larg în industria minieră, în industria metalurgică, pe şantierele de construcţii, funcţionează cu
vibraţii importante. De asemenea, vibraţii excesive pot apărea şi la alte categorii de maşini ca
urmare a unor condiţii anormale de funcţionare. S-au întreprins numeroase cercetări în scopul
inventarierii locurilor de muncă cu nivelul cel mai mare de vibraţii pe ramuri de activitate. Astfel, s-a
constatat că la nivelul mânerului unui ciocan pneumatic acceleraţia vibraţiei atinge valori de 28...120
m/s2, iar amplitudinea deplasării (35...45)x10"6 m. La polizoarele pendulare acceleraţia vibraţiilor
atinge valori de până la 75 m/s2. Muncitorii care lucrează la ciocane pneumatice suportă vibraţii ale
căror acceleraţii ating 6,1 m/s2.
în industria materialelor de construcţii, la confecţionarea prefabricatelor din beton, acceleraţiile
vibraţiilor la plăcile vibrante ating valori de 26 m/s2. Acceleraţii de acelaşi ordin de mărime au de
suportat şi muncitorii din industria încălţămintei.
Tractoriştii şi lucrătorii de pe maşinile agricole suportă, de asemenea, vibraţii caracterizate
de amplitudini mari, dar în domeniul frecvenţelor mai joase.
Echipamentul individual de protecţie împotriva vibraţiilor urmăreşte apărarea mâinilor,
picioarelor şi a altor segmente ale organismului omenesc, supuse unor vibraţii care depăşesc
limitele fiziologic admise. Pentru protejarea mâinilor se folosesc diferite tipuri de mănuşi
vibroizolante din piele, căptuşite cu un strat gros de păr de porc sau de capră. O astfel de mănuşă,
realizată la Institutul de Cercetări Ştiinţifice pentru Protecţia Muncii, asigură atenuări ale vibraţiilor
de 10...20 dB în domeniul de frecvenţe 31,5...2000 Hz.
Pentru protejarea picioarelor se pot folosi cizme din cauciuc, dar acestea sunt incomode la
purtat. Se foloseşte, în condiţii bune, încălţăminte din piele sau înlocuitori cu talpă din cauciuc, cu
tocuri şi branţuri compuse din mai multe straturi de materiale rigide şi elastice. Se obţin, în felul
acesta, atenuări de 30...40 dB pentru frecvenţe de 31,5...250 Hz şi de 10...20 dB la frecvenţe de
250...2000 Hz.