Sunteți pe pagina 1din 35

Politica externă a Uniunii Europene - Dr.

Dorel BUŞE
Conferinţa Interguvernamentală a UE asupra PESC şi-a deschis lucrările la 14 decembrie 1990 şi a reuşit să apropie

poziţiile diferite susţinute de statele comunitare. S-a stabilit că PESC urma să fie un proces gradual, ceea ce a permis

apariţia unui Titlu al cincilea în cadrul Tratatului Uniunii Europene, semnat la Maastricht pe 7 februarie 1992 şi intrat în

vigoare la 1 ianuarie 1993.

După intrarea în vigoare a Tratatului de Maastricht, UE şi-a consolidat poziţia pe scena internaţională, iar modul de

funcţionare a politicii externe a UE a fost reformat prin Tratatul de la Amsterdam din 16-17 iulie 1997, intrat în vigoare în

1999. Prin acest tratat a fost instituit şi un nou instrument de politică externă, denumit "strategia comună". Tratatul a mai

prevăzut şi integrarea Uniunii Europei Occidentale în UE, ceea ce a permis folosirea capacităţilor armate ale UEO de către

UE. Ulterior intrării în vigoare a Tratatului, s-a instituit şi o Politică Europeană de Securitate şi Apărare (PESA). Tratatul de la

Nisa (decembrie 2000) întăreşte unele aspecte ale Politicii Externe, cum ar fi rolul Comitetului Politic şi de Securitate în

domeniul gestionării crizelor.


3
CUPRINS
Argument.................................................................................................. 5
Capitolul 1 - Dimensiunea
de securitate şi apărare europeană................................................. 7
1.1. Mediul de securitate european............................................... 7
1.2. Necesitatea unei Politici Europene
de Securitate şi Apărare......................................................... 12
Capitolul 2 - Cadrul politic, instituţional şi instrumental
al Politicii Europene de Securitate şi Apărare (PESA)........ 15
2.1. Elemente componente ale PESA......................................... 15
2.2. Apariţia Strategiei de Securitate şi a Constituţiei
Europene. Implicaţii in domeniul PESA.......................... 17
Capitolul 3 - Operaţionalizarea PESA........................................ 20
3.1. Aspecte militare........................................................................ 20
3.1.1. Misiuni in cadrul PESA........................................... 20
3.1.2. Grupuri de luptă........................................................ 25
3.2. Aspecte bugetare...................................................................... 31
Capitolul 4 - Politica Europeană
de Securitate şi Apărare in 2005. Tendinţe............................... 35
Concluzii şi propuneri........................................................................ 39
Bibliografie............................................................................................. 42
5
ARGUMENT
Europa este, astăzi, scena unor transformări de
anvergură, in urma procesului de extindere a Uniunii Europene.
Departe de a fi un proces facil, realizarea proiectului unităţii
europene a căpătat vigoare, mai ales după impunerea Uniunii
Europene ca organizaţie politico-economică, cele mai
importante progrese inregistrandu-se in aceste domenii. Insă,
numai cooperarea politică şi economică nu pot asigura o
comunitate de state viguroasă.
Drepturile fundamentale, democraţia parlamentară sunt,
de asemenea, baze ale identităţii Europei de astăzi, care tinde
spre o “comunitate de valori” general acceptată, in stransă
legătură cu identităţile naţionale şi regionale. Ideea unei Europe
unite poate fi viabilă numai prin cooperare. Pentru a se evita
apariţia fragmentării, dezordinii şi conflictului de orice fel
(social, economic, politic, etnico-religios, militar) şi a se realiza
o coeziune viabilă, prin cooperare şi solidaritate, au căpătat
contur o identitate politică, economică, juridică, de securitate şi
apărare.
O privire retrospectivă asupra istoriei continentului
european ne dezvăluie că, astăzi, acesta traversează o perioadă
caracterizată de pace şi un nivel ridicat de stabilitate. Poate că
lecţiile celui de-al Doilea Război Mondial sau poate stransa
cooperare a reprezentanţilor continentului european cu Statele
Unite ale Americii şi NATO in domeniul securităţii europene
au eficienţe in păstrarea păcii şi a stabilităţii in Europa.
Perioada imediat următoare incheierii Războiului Rece a
pus, insă, la grea incercare pacea şi stabilitatea in Europa.
6
Ameninţarea unor atacuri masive cu arme convenţionale şi
nucleare, ameninţare specifică epocii bipolare, a fost inlocuită
cu o intreagă gamă de riscuri care ameninţau stabilitatea
Europei. Conflictele din Balcani din anii ’90 au demonstrat
slăbiciunile guvernelor europene in ceea ce priveşte incercările
acestora de a acţiona singure. SUA nu puteau interveni intr-o
criză regională aflată pe continent european, astfel că s-au
deschis oportunităţi mult mai potrivite pentru factorii
decizionali europeni de a lua atitudine.
Experienţa dureroasă a Balcanilor a impulsionat
guvernele europene de a stabili o politică externă comună.
Aceasta le-ar fi inlesnit acţiunile comune viitoare, in cazul unor
eventuale crize. Astfel, in 1999, s-a căzut de acord asupra unei
politici de apărare a Uniunii Europene care să vină in sprijinul
politicii externe comune. Se creau, prin aceasta, instrumente
care permiteau Comunităţii să-şi promoveze paşnic setul comun
de valori, apărandu-şi, in acelaşi timp, interesele comune.
7
Capitolul 1
DIMENSIUNEA DE SECURITATE ŞI APĂRARE
EUROPEANĂ
1.1. Mediul de securitate european
Putem aprecia că mediul de securitate european a
cunoscut, in ultima jumătate a secolului XX şi inceputul
secolului XXI, trei stări majore:
• cea care a urmat imediat celei de-a doua conflagraţii
mondiale, caracterizată in special de confruntarea Est-Vest, in
ceea ce s-a numit Războiul Rece. Principala ameninţare era
constituită in atacuri masive declanşate intre cele două părţi cu
arme convenţionale şi nucleare;
• in perioada ulterioară incheierii Războiului Rece,
mediul de securitate european a fost modelat de conflictele din
spaţiul fostei Iugoslavii şi măsurile adoptate in direcţia
rezolvării acestora prin cooperarea dintre principalii actori
europeni şi NATO.
In ceea ce priveşte spaţiul ex-iugoslav, trebuie să
menţionăm că, in prezent, regiunea imediat invecinată
Romaniei este mai stabilă şi mai sigură decat in anii trecuţi1.
Dezintegrarea Iugoslaviei a condus la crearea de noi state
independente, al căror număr va spori, probabil, cu incă două:
− Muntenegru - in luna mai 2006 a fost prevăzut un
referendum, iar toate prognozele indică dorinţa de independenţă
faţă de Serbia;
− Kosovo - statutul provinciei rămane, incă, incert fără o
1 Nutrebuie să uităm faptul că zona sud-estică a continentului a fost
considerată vreme indelungată “butoiul cu pulbere al Europei”, aici găsindu-se
nu numai sursa unor crize regionale de durată, dar şi a unor conflagraţii
mondiale.
8
decizie clară. O eventuală decizie pentru independenţă poate
crea un precedent periculos pentru alte regiuni aflate in situaţii
similare, gen Cecenia şi Transnistria.
Se apreciază că, in cadrul particular la Balcanilor de
Vest, independenţa acestor două state ar putea insemna un
sprijin real pentru sporirea stabilităţii regiunii şi, poate, un
motiv pentru Serbia de a coopera intr-un mod mai puţin reţinut.
Din punct de vedere al stabilităţii, statele din regiune pot
fi impărţite in trei categorii:
− Romania şi Bulgaria, care sunt deja membre NATO şi
le mai desparte doar o “jumătate de pas” de accederea in
Uniunea Europeană, este primul grup de state, cel mai stabil.
− Al doilea grup, constituit de state precum: Croaţia,
Macedonia şi Albania.
− Cel mai sensibil grup de state dintre toate este cel in
care putem include Serbia şi Bosnia-Herţegovina. Aici trebuie
concentrată toată atenţia şi eforturile, acest grup nefiind unul
stabilizat complet – Bosnia se află in cel de al zecelea an sub
conducere internaţională pe propriul teritoriu, iar această
perioadă este, in opinia multor specialişti, una destul de mare.
Trebuie notat, deci, că acest ultim grup deţine cel mai mare
potenţial de instabilitate in zonă.
• atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, de pe
teritoriul SUA, şi, mai apoi, atentatele de pe continentul
european, de la Madrid şi Londra, au constituit factorii
principali ce au dus la recunoaşterea in spaţiul european a unor
noi tipuri de ameninţări. Prin urmare, apariţia unor răspunsuri
adecvate din partea factorilor decizionali a devenit o necesitate
prioritară.
Procesul globalizării aduce cu sine atat răspandirea
valorilor democratice, cat şi perspectiva unor ameninţări
combinate, precum: dezvoltarea terorismului, in condiţiile
9
preexistenţei conflictelor regionale, organizaţii criminale ce
achiziţionează arme de distrugere in masă, posibile conlucrări
intre elemente fundamentaliste, colaboraţioniste şi organizaţii
criminale internaţionale etc.
Astăzi, problemele demografice ale lumii
contemporane, impunerea şi menţinerea păcii, răspandirea
inegală a resurselor, dezvoltarea şi proliferarea tehnologiei şi
armelor ce dispun de o mare capacitate de distrugere, crima
organizată, terorismul şi, nu in ultimul rand, problemele de
mediu sunt provocări ce le considerăm majore pentru actuala
stare a mediului de securitate, cu atat mai mult cu cat acestea
pot constitui factori favorizanţi ai conflictelor regionale.
Putem aprecia că suntem şi vom fi martorii unei
explozii demografice fără precedent. Populaţia planetei,
estimată la nivelul anului 1600 la 545 milioane, a crescut la 2,4
miliarde de locuitori in 1950, ajungand in 2005 la peste 6
miliarde de indivizi, iar pentru anul 2050 se apreciază că va
creşte cu pană la 50%2. Această evoluţie, coroborată cu
răspandirea inegală a resurselor, va provoca, probabil,
dezechilibre la nivelul securităţii, prosperităţii şi stabilităţii, din
cauza mişcărilor de populaţie dinspre zone lipsite de resurse
către alte regiuni ce dispun de rezerve suficiente. Studiile ce
analizează legătura directă dintre tendinţele demografice şi
starea de stabilitate3 au indicat o corelaţie intre gradul de
prosperitate şi rata natalităţii. Astfel, in statele cu un grad
ridicat de prosperitate şi securitate se inregistrează, paradoxal, o
scădere a populaţiei (de exemplu, Germania are cea mai scăzută
2 www.theglobalist.com/StoryId.aspx?StoryId=4629.
3 Sarcinschi, Alexandra, Security between objective and subjective. The
social representation of security in Romania and Europe, comunicare
susţinută in cadrul celei de a 4-a Conferinţe Internaţionale “Strategy 2005”
organizată de Institutul Elen de Studii Strategice, Atena, 3-4 noiembrie 2005.
10
rată a natalităţii: 8,45 naşteri la mia de locuitori).
Lupta pentru accesul şi controlul resurselor şi pieţelor
mondiale a fost deseori generatoare de tensiuni şi conflicte.
Alături de această competiţie, manifestările de intoleranţă in
ceea ce priveşte aspectele religioase sau etnice constituie alte
surse de instabilitate, in special la nivel regional, in condiţiile in
care procesul de globalizare conduce spre formarea unor medii
multiculturale. Aşadar, creşterea influenţei unei anumite culturi,
depăşind spaţiul de origine, poate naşte o serie de resentimente.
După părerea noastră, cele trei mari religii monoteiste (creştină,
islamică şi iudaică) pot fi adesea transformate in cauze ale unor
conflicte, deşi adevărata raţiune pare a fi, mai degrabă,
diversitatea interpretărilor aduse textelor religioase ale
fiecăreia.
Riscul unor conflicte interreligioase există, insă nu
poate fi ignorată nici apariţia unor tensiuni intre denominaţii
mai vaste, cum ar fi susţinătorii religiei şi cei ai secularismului,
influenţa curentelor seculare asupra vieţii “cetăţii” inregistrand
creşteri semnificative in ultimele decenii, in special in Europa.
Drumul spre conflict este uşor de parcurs atunci cand sunt
implicate aspecte identitare, sensibile la orice influenţă externă
percepută drept agresivă. In alte cazuri, drepturile fundamentale
ale omului sunt lezate in mod direct, mai ales acolo unde
ideologiile totalitare incă există, precum ţările aflate in
vecinătatea estică a frontierelor actualului spaţiu euro-atlantic.
Acest fapt duce la menţinerea unor tensiuni intre diferite
segmente minoritare şi cel major de populaţie, mărindu-se
astfel riscul apariţiei unor conflicte ce pot afecta securitatea şi
stabilitatea construcţiei europene.
Crima organizată reprezintă o ameninţare imediată la
adresa securităţii Europei. “Sindicatele drogurilor”, prin
extinderea activităţilor in zona traficului de arme, de materiale11
nucleare, pot dezvolta facil legături cu organizaţii teroriste.
Pentru a lupta eficient impotriva crimei organizate şi a
terorismului care a cauzat tragediile din New York, Istanbul,
Madrid sau Londra, trebuie extinsă cooperarea dintre guvernele
democratice. Accesul comun la informaţiile privind activităţile
criminale sau teroriste, cooperarea intre organele judiciare şi
forţele de poliţie precum şi monitorizarea comunicaţiilor şi a
tranzacţiilor monetare sunt esenţiale pentru asigurarea
succesului in această luptă4.
Procesul de extindere constituie o parte a răspunsului
Uniunii Europene la provocările contemporane, un efort de
consolidare a stabilităţii politice şi securităţii economice.
Dezechilibrele existente la momentul actual in lume pot fi
corectate prin furnizarea unui nivel mai inalt de securitate,
prosperitate şi stabilitate, astfel incat manifestări de genul
crimei organizate sau terorismului să fie cat mai rar sau deloc
prezente.
Cu toate că principalul actor, ca formă de organizare, pe
scena internaţională este statul-naţiune, majoritatea
provocărilor amintite anterior acţionează, prin natura lor, la
nivel supranaţional. Prin urmare, planul discuţiei se mută de la
nivelul instituţiilor şi organizaţiilor de securitate statale la
nivelul celor internaţionale: ONU, NATO şi UE.
ONU se află, incă, intr-un proces de reflecţie asupra
menirii sale, dorindu-se indepărtarea de imaginea arbitrului
pasiv pentru asumarea rolului de forţă operaţională. Ii lipseşte,
insă, o structură managerială adecvată şi implicarea politică a
naţiunilor membre pentru a furniza resurse şi instrumente in
scopul indeplinirii acestui rol.
4 Mureşan, Mircea, Strategii inteligente de contracarare a terorismului, in
Impact Strategic, nr. 3, 2005, p. 12.
12
NATO rămane piatra unghiulară a stabilităţii euroatlantice,
apărarea colectivă constituind nucleul de care depinde
securitatea spaţiului. UE s-a dovedit pană acum un bun model
de organizare cu formă supranaţională de guvernare, deşi s-au
manifestat unele carenţe la nivelul cetăţeanului. Procesele de
extindere in paralel ale acestor două organizaţii au dus la
lărgirea spaţiului european, astfel incat la frontierele sale se află
Ucraina, Republica Moldova, ţările fostului spaţiu iugoslav,
regiunea Caucazului, a Mării Caspice şi un segment important
al Orientului Mijlociu Extins. Intreg acest spaţiu este departe de
a fi unul stabil, care să poată contribui la securitatea şi
stabilitatea europeană. Această realitate a dus la necesitatea
stabilirii unei agende de securitate cu elemente comune a celor
două organizaţii, fiecare avand punctele sale forte şi reuşind să
ofere avantaje specifice. Plasarea in vecinătatea imediată a
spaţiului european şi euro-atlantic a acestor regiuni instabile
face absolut necesară conlucrarea celor două organizaţii, in
scopul realizării obiectivelor politico-strategice comune.
1.2. Necesitatea unei Politici Europene de Securitate
şi Apărare
Politica de securitate europeană a fost dezvoltată, după
anii ’90, in cadrul Uniunii Europei Occidentale (UEO), NATO
şi UE, atunci cand UEO adoptă misiunile de tip “Petersberg”,
in scopul gestionării unor eventuale destabilizări in Europa de
Est. Acest tip de misiuni le includ pe cele umanitare şi de
salvare, de menţinere a păcii şi cele ale forţelor combatante in
gestionarea crizelor, inclusiv impunerea păcii5.
La Summit-ul NATO de la Berlin (1996) s-a decis
crearea unei Identităţi Europene de Securitate şi Apărare, un13
“stalp” european in cadrul NATO, ce permitea ţărilor europene
să acţioneze militar acolo unde NATO ar fi fost limitată. Pentru
aceasta, UE avea posibilitatea de a utiliza capabilităţile militare
ale NATO (Acordul Berlin-plus6).
Mai mult, prin Tratatul de la Maastricht (1992)7 se pun
bazele Politicii Externe şi de Securitate Comune (PESC), baze
aprofundate, in 1999, prin Tratatul de la Amsterdam8.
Obiectivele comune ale PESC intăreau dorinţa şi voinţa UE de
a: apăra interesele fundamentale şi independenţa Uniunii; intări
securitatea Uniunii; păstra pacea şi intări securitatea
internaţională şi, nu in ultimul rand, consolida democraţia,
domnia legii şi respectarea drepturilor omului. Procesul
decizional in cadrul PESC era astfel imbunătăţit, furnizandu-se
strategii comune in domenii unde statele membre aveau
interese majore.
Semnarea Tratatului de la Maastricht a dus la crearea
unei forţe armate comune, prin semnalul dat de Germania şi
Franţa, care infiinţau EUROCORPS9, considerat un prim pas
spre edificarea unei apărări europene autonome. Tratatul de la
Amsterdam a produs schimbări pragmatice, prin crearea unei
Celule de planificare şi analiză politică, infiinţarea poziţiei de
Inalt Reprezentant pentru PESC şi acordul pentru
implementarea măsurilor şi extinderea cooperării intre UE şi
UEO in domeniul managementului crizelor. S-a considerat că
aceste măsuri restrang aria PESC de răspuns la crize,
preferandu-se disocierea diplomaţiei de aspectele pur militare.
In septembrie 2001, Parlamentul european a elaborat o
rezoluţie ce prevedea stabilirea unei politici europene comune
6 www.nato.int/shape/news/2003/shape_eu/se030822a.htm.
7 Vezi Tratatul de la Maastricht (sau Tratatul UE), http://europa.eu.int/eurlex/
en/treaties/dat/EU_treaty.html.
8 Vezi Tratatul de la Amsterdam, http://europa.eu.int/eur-lex/lex/en/treaties/
dat/11997D/htm/11997D.html.
9 EUROCORPS - A Force for The European Union and The Atlantic
Alliance, www.eurocorps.org.
14
in materie de securitate şi de apărare, care includea şi misiunile
de tip “Petersberg”. S-a manifestat, insă, tendinţa de estompare
a distincţiei dintre securitate şi apărare, prin reafirmarea
conceptului de apărare, in sensul apărării teritoriale,
eliminandu-se, in acest fel, orice interpretare in sensul unei
eventuale concurenţe cu NATO, care rămane, după cum am
afirmat mai sus, fundamentul apărării colective.
In asemenea condiţii, s-a simţit nevoia implementării
unei Politici Europene de Securitate şi Apărare (PESA)
comune, care să permită UE să se afirme ca actor major in
politica internaţională. In acest sens, unele state membre au luat
măsuri de restructurare a forţelor armate şi de inzestrare cu
echipamente adecvate, chiar comune, in perspectiva infiinţării
unei Forţe de Reacţie Rapidă europeană, aşa cum s-a hotărat in
cadrul consiliilor europene de la Cologne şi Helsinki.
Conferinţa asupra angajării capacităţilor din anul 2000
constituie prima etapă concretă in acest sens. Aici se afirmă
faptul că o politică europeană comună in materie de securitate
şi apărare nu constituie un scop in sine, ci un instrument de
politică externă al UE. Astfel, eventualele crize trebuie
soluţionate in primul rand prin mijloace civile, fără a se
exclude, insă, utilizarea forţei armate, atunci cand mijloacele
diplomatice şi-au atins limitele. Apelul la instrumentul militar
trebuie să se facă in acord cu principiile fondatoare ale UE şi cu
constituţiile statelor membre, precum şi cu principiile Cartei
ONU sau ale OSCE. Mai mult, in conformitate cu dreptul
internaţional, utilizarea forţei armate necesită un mandat ad-hoc
al Consiliului de Securitate al ONU. In cazul absenţei
mandatului, posibil din cauza unui blocaj in cadrul Consiliului
de Securitate, se consideră că Uniunea Europeană nu poate
interveni militar, cu excepţia unor cazuri de urgenţă, la apelul
expres al secretarului general al Naţiunilor Unite. 15
Capitolul 2
CADRUL POLITIC, INSTITUŢIONAL ŞI
INSTRUMENTAL AL POLITICII EUROPENE DE
SECURITATE ŞI APĂRARE (PESA)
Politica Europeană de Securitate şi Apărare constituie
un important concept politico-militar al UE, dezvoltat in cadrul
celui de-al doilea pilon al Uniunii – Politica Externă şi de
Securitate Comună (PESC). Figura nr. 1 ilustrează sugestiv cei
trei piloni pe care se clădeşte Uniunea Europeană.
2.1. Elemente componente ale PESA
Principalele elemente ale PESA care contribuie la
fundamentarea şi operaţionalizarea dimensiunii de securitate şi
apărare a Uniunii Europene sunt:
• Agenţia Europeană de Apărare (European Defence
Agency - EDA);
• Forţa de Reacţie Rapidă Europeană (European Rapid
16
Reaction Force - ERRF);
• Forţa de Jandarmerie Europeană (European
Gendarmerie Force - EGF);
• Grupurile de luptă ale UE (European Union battle
groups);
• Institutul UE pentru Studii de Securitate (European
Union Institute for Security Studies - EUISS).
Ca organisme politice şi militare permanente au fost
stabilite:
• Comitetul Politic şi de Securitate – compus din
reprezentanţi permanenţi cu rang de ambasadori, ce are
competenţa de a trata ansamblul problemelor PESA. In cazul
unor operaţii militare de gestionare a crizelor, sub autoritatea
Consiliului, Comitetul va exercita controlul politic şi va stabili
direcţiile strategice ale acestora;
• Comitetul Militar al UE – alcătuit din şefii de state
majore ale armatelor, reprezentaţi prin delegaţii lor permanenţi.
Atribuţiile principale ale acestuia vizează: acordarea avizului
militar şi formularea de recomandări destinate COPS
(Comitetul Politic şi de Securitate), furnizarea de instrucţiuni
militare pentru Statul Major al UE. Preşedintele Comitetului va
asista la sesiunile Consiliului, atunci cand se iau decizii cu
implicaţii in domeniul apărării;
• Statul Major Militar al UE – cu competenţe
militare in sprijinul PESA, indeosebi in ceea ce priveşte
conducerea operaţiilor militare de gestionare a crizelor,
conduse de UE. Acesta este insărcinat cu analiza situaţiilor
şi planificarea strategică pentru misiuni de tip “Petersberg”,
inclusiv cu identificarea forţelor europene naţionale şi
multinaţionale. 17
2.2. Apariţia Strategiei de Securitate şi a Constituţiei
Europene. Implicaţii in domeniul PESA
Strategia de Securitate Europeană10, elaborată de Inaltul
Reprezentant al PESC, Javier Solana, este documentul ce
trasează liniile directoare ale strategiei de securitate internă şi
internaţională a Uniunii Europene. Cunoscută şi sub numele de
“O Europă sigură intr-o lume mai bună”, strategia a fost
aprobată, in 12 decembrie 2003, de către Consiliul European de
la Bruxelles. Privit de către mulţi specialişti drept un răspuns la
Strategia de Securitate Naţională a SUA din septembrie 2002,
documentul afirmă că, pentru asigurarea unei securităţi
europene eficiente, intr-o lume din ce in ce mai mult cuprinsă
de procesele globalizării, este imperios necesară existenţa unei
cooperări stranse atat in cadrul european, cat şi dincolo de
acesta, deoarece “nici o naţiune nu este astăzi capabilă de a face
faţă provocărilor complexe”11. Aspectul provocărilor este
punctual, strategia identificand drept ameninţări majore la
adresa Europei:
− terorismul;
− proliferarea armelor de distrugere in masă;
− conflictele regionale;
− statele decăzute;
− crima organizată.
Uniunea Europeană va acţiona activ pentru asigurarea
securităţii şi promovarea propriilor valori, prin:
• extinderea zonei de securitate in vecinătatea Europei;
• intărirea ordinii internaţionale;
• adoptarea de răspunsuri adecvate la ameninţările
enunţate.
Putem afirma că PESA a fost definită şi dezvoltată pe
10 European Security Strategy, A Secure Europe in a Better World, Brussels,
12 December 2003, ue.eu.int/uedocs/cmsUpload/78367.pdf.
11 Ibidem, p. 1.
18
bazele provocărilor şi ameninţărilor (aşa cum au fost) evaluate
la nivelul anilor ’90. Insă, de la acel moment, multe concepte
din domeniul securităţii au suferit modificări. După 11
septembrie 2001, ameninţările majore la adresa securităţii nu
mai sunt definite in Europa după criteriul riscului de conflict
intre state sau grupuri etnice, ci de nivelul insecurităţii globale,
unde se manifestă riscuri mult mai greu de definit, de
identificat, cum ar fi cele legate de organizaţii teroriste
internaţionale, folosirea armelor de distrugere in masă etc.
Acestea pot produce mutaţii, devieri de la sensul tradiţional al
misiunilor duse in managementul crizelor.
Mai mult, proiectul de Constituţie europeană12 nu
lărgeşte aria misiunilor de tip “Petersberg”, acestea rămanand
concentrate in sfera misiunilor umanitare ce au ca scop evitarea
apariţiei unor conflicte regionale. Propunerile de a adăuga
operaţiile de dezarmare şi asistenţă militară, pentru prevenirea
conflictelor şi a stabilizării post-conflict, par mai degrabă
clarificări aduse misiunilor de tip “Petersberg”, şi nu extinderi
ale acestora. De asemenea, planurile promovate in timpul
preşedinţiei spaniole pentru reconfigurarea PESA au fost
contestate, in mod repetat, atat de Marea Britanie, cat şi de alţi
membri, in opinia cărora lupta armată impotriva terorismului
trebuie să rămană, in continuare, responsabilitate NATO.
Astfel, contraterorismul nu a fost adăugat misiunilor de tip
“Petersberg”, ci a fost redactat un pasaj in cadrul Constituţiei,
conform căruia misiunile de acest tip “pot contribui la lupta
impotriva terorismului”13.
Aşa cum reiese şi din Strategia de Securitate Europeană,
Uniunea nu doreşte să folosească forţa armată impotriva
terorismului, drept acţiune in scop preventiv. UE se pronunţă19
mai degrabă in favoarea flexibilităţii, ce ar permite unor mici
grupuri de luptă să ducă operaţii militare punctuale şi eficiente.
Aspectul flexibilităţii a condus şi la ideea unei cooperări
structurate intre membri, in funcţie de capabilităţile militare ale
fiecăruia şi adecvarea acestora la misiunile de indeplinit.
Aplicarea acestui principiu, care prezintă similitudini cu Forţa
de Răspuns a NATO, trebuie finalizată pană in anul 2010. Unii
specialişti presupun că această cerinţă va fi realizată cu 2-3 ani
mai devreme, pentru a servi drept stimul şi model pentru
membri care sunt in proces de dezvoltare a capabilităţilor.
20
Capitolul 3
OPERAŢIONALIZAREA PESA
3.1. Aspecte militare
3.1.1. Misiuni in cadrul PESA
Incepand cu Summit-ul de la Saint Malo din
decembrie 1998, UE şi-a manifestat disponibilitatea de a
desfăşura autonom misiuni de gestionare a crizelor. In iulie
1999, la Cologne, Consiliul European decidea că “Uniunea
trebuie să dispună de capacitate de acţiune autonomă,
susţinută de forţe militare credibile, mecanisme decizionale
pentru folosirea lor şi pregătirea de a răspunde adecvat
crizelor internaţionale fără a afecta acţiunile NATO”14.
Această capacitate nu a putut fi pusă in practică mai
devreme de anul 2003, cand UE a lansat patru operaţii sub
auspiciile PESA – aşa-numitele misiuni “Petersberg” –, trei
in Europa şi una in Africa:
• EUFOR CONCORDIA – prima operaţie militară
lansată la 31 martie 2003 in FRI a Macedoniei, la cererea
preşedintelui Boris Trajkovski, in scopul stabilizării şi
implementării efective a Acordului de la Ohrid. Această
operaţie a succedat misiunea de menţinere a păcii „Allied
Harmony” a NATO. In această misiune, incheiată la 15 decembrie
2003, s-au folosit capabilităţi NATO.
• ARTEMIS – operaţie militară in R.D. Congo, lansată
la 12 iunie 2003, in scopul stabilizării şi imbunătăţirii situaţiei
umanitare din Bunia. Misiunea s-a incheiat la 1 septembrie
acelaşi an, fiind prima misiune sub comandă UE fără asistenţa
NATO. • EUPOL PROXIMA a UE in FRI a Macedoniei a
inlocuit operaţia EUFOR CONCORDIA la 15 decembrie 2003. 21
Misiunea de poliţie a vizat monitorizarea, asistenţa şi
antrenarea forţelor de poliţie macedonene pentru a lupta
impotriva crimei organizate, precum şi promovarea
standardelor poliţieneşti europene. Operaţia a fost finalizată la
14 decembrie 2005.
• EUJUST THEMIS – lansată la 16 iulie 2004 in
Georgia, cu o durată de un an, a fost prima misiune de
impunere a legii (rule of law mission) a UE. Operaţia a avut ca
obiectiv sprijinirea autorităţilor pentru a face faţă proceselor de
reformă, in special in sistemul judecătoresc.
In ultimii ani, Uniunea Europeană s-a implicat in mult
mai multe misiuni şi a devenit o parte importantă a eforturilor
internaţionale de securizare şi reconstrucţie a statelor şi
regiunilor „turbulente”. UE desfăşoară, in prezent, 11 astfel de
operaţii in Balcanii de Vest, Caucazul de Sud, Orientul
Mijlociu, Africa şi Asia de Sud-Est15:
• EUFOR Althea – operaţie militară a UE in Bosnia-
Herţegovina, lansată la 2 decembrie 2004 odată cu transferul
către UE a autorităţii forţelor SFOR ale NATO. Misiunea
vizează imbunătăţirea rezultatelor obţinute pe calea integrării,
in cadrul Procesului de Stabilizare şi Asociere, prin asistenţă
acordată autorităţilor ţării.
• EUPM – la 1 ianuarie 2003 a fost iniţiată, in Bosnia-
Herţegovina, prima misiune de poliţie a UE, prin preluarea
atribuţiilor forţelor internaţionale de poliţie ale ONU. Operaţia
are ca obiectiv susţinerea şi dezvoltarea structurilor de poliţie
ale ţării prin activităţi de monitorizare, asistenţă şi inspecţie in
deplin acord cu practicile europene şi internaţionale.
• EUPAT – misiune de poliţie, lansată la 15 decembrie
2005, ce a urmat operaţiei PROXIMA din FRI a Macedoniei.
Misiunea, prevăzută a avea o durată de şase luni, vizează
asistenţă şi sprijin pentru dezvoltarea unei structuri de poliţie
15 European Security and Defence Policy (ESDP), EU Operations,
http://ue.eu.int/showPage.asp?id=268&lang=en&mode=g.
22
profesioniste, bazată pe standardele europene din domeniul
poliţienesc.
• EUPOL COPPS – misiune de poliţie in teritoriile
palestiniene, lansată la 1 ianuarie 2006, pe o perioadă iniţială de
trei ani. Obiectivul operaţiei este sprijinirea autorităţilor şi
Poliţiei Civile Palestiniene in vederea reformării sectorului de
securitate şi justiţie.
• EU Border Assistance Mission Rafah – misiune de
monitorizare a frontierei dintre Israel şi Palestina (punctul de
trecere Rafah). Faza operaţională a misiunii a inceput la 30
noiembrie 2005 şi va avea o durată de un an.
• EUJUST LEX – misiune integrată de instaurare a
statului de drept in Irak, lansată la 1 iulie 2005, la solicitarea
guvernului de tranziţie. Operaţia, programată pe o perioadă de
un an, are ca scop antrenarea integrată in domeniul conducerii
şi drept penal a unor reprezentanţi ai sistemului judecătoresc,
poliţie şi penitenciar.
• EUPOL Kinshasa – in octombrie 2003, R.D. Congo a
solicitat asistenţă UE pentru a infiinţa o unitate integrată de
poliţie. Rolul EUPOL in această misiune, ce a devenit pe deplin
operaţională in 30 aprilie 2005, este de a monitoriza, instrui şi
consilia această unitate.
• EUSEC DR Congo – incepută la 8 iunie 2005,
misiunea de consiliere şi asistenţă pentru reformă in domeniul
securităţii in R.D. Congo. Operaţia va avea o durată de 12 luni.
• EU Support to AMIS II (Darfur) – la solicitarea
Uniunii Africane, UE a hotărat, in 18 iulie 2005, să se implice
in acţiuni civil-militare de sprijinire a eforturilor politice,
militare şi de poliţie ale misiunii africane de soluţionare a crizei
din Darfur (Sudan).
• Aceh Monitoring Mission - AMM – Uniunea
Europeană, alături de unele ţări din ASEAN şi Norvegia şi
Elveţia, a lansat, la 15 septembrie 2005, misiunea de
monitorizare in Aceh (Indonezia). Scopul operaţiei este de a

14 TheCouncil of the European Union, European Security and Defence


Policy, http://ue.eu.int/cms3_fo/showPage.asp?id=261&lang=EN&mode=g.

12 Treaty establishing a Constitution for Europe, http://europa.eu.int/eurlex/


lex/JOHtml.do?uri=OJ:C:2004:310:SOM:EN:HTML.
13 Constituţia Europeană, in Secţiunea a II-a “The Common Security and
Defence Policy”, articolul III-309(1).

5 Vezi articolul 17 al Tratatului Uniunii Europene, http://europa.eu.int/eurlex/


en/ treaties/selected/livre106.html.

35
Capitolul 4
POLITICA EUROPEANĂ DE SECURITATE ŞI
APĂRARE IN 2005. TENDINŢE
La Conferinţa de coordonare a grupurilor de luptă, din 3
noiembrie 2005, Grecia, Bulgaria, Romania şi Cipru s-au
angajat să constituie un grup de luptă, sub comandă grecească.
Grupul, la care Romania va contribui cu 1 pluton NBC, 1
pluton PSYOPS şi 1 ofiţer de stat major, va fi pus la dispoziţie
in semestrul II a anului 2007. Mai mult, ţara noastră
intenţionează să participe la formarea unui al doilea grup de
luptă, alături de Italia şi Turcia, ce se preconizează a fi
operaţionalizat in 2010. Totodată, in cadrul conferinţei,
conceptul de grupuri de luptă a fost extins prin includerea unui
acord cu privire la logistică şi aspectele de transport. Pentru
viitor, s-a decis pregătirea unei metodologii privind asimilarea
lecţiilor invăţate. Aceste proiecte, cumulate cu celelalte 13
grupuri de luptă, garantează că, incepand din ianuarie 2007,
Uniunea Europeană va dispune de capabilităţile operaţionale
necesare pentru a intreprinde operaţii de reacţie rapidă.
Seminarul de la inceputul lui noiembrie 2005, găzduit
de Cehia, a adus in discuţie nivelul strategic al aspectelor legate
de procesul de luare a deciziei, precum mandatele naţionale
asupra cărora trebuie căzut de acord inainte de desfăşurarea in
teatru a unui grup de luptă.
Concluziile desprinse din aceste intalniri se vor
constitui, probabil, intr-o actualizare a dezvoltării conceptului
de grupuri de luptă.
In primul său an de existenţă, Agenţia Europeană de
Apărare a realizat deja progrese notabile prin decizia de a
deschide Piaţa de Echipament de Apărare. Ea a contribuit astfel
la consolidarea bazei tehnologice şi industriale de apărare prin
infiinţarea unui regim interguvernamental fundamentat pe
36
Codul de Conduită al achiziţiilor de apărare. Considerăm că
aceste iniţiative ale UE vor incuraja competiţia şi industria
europeană de apărare şi vor furniza, totodată, acces la pieţele de
apărare ale statelor membre.
In ceea ce priveşte dezvoltarea capabilităţilor europene
civile27, la conferinţa din 21 noiembrie 2005, miniştrii de
externe europeni şi-au reafirmat angajamentul ferm pentru
realizarea proiectului civil Headline Goal 2008. Totodată, s-au
subliniat priorităţile viitoare de acţiune şi s-au stabilit direcţiile
de urmat, iar in final a fost adoptat Planul de Acţiune pentru
imbunătăţirea capabilităţilor civile.
Eforturile depuse pentru realizarea proiectului Headline
Goal 2008 s-au concretizat şi prin finalizarea Catalogului de
Necesar 05. In acest document sunt identificate capabilităţile
militare şi forţele necesare pentru indeplinirea sarcinilor ce
reies din Tratatul Uniunii Europene (articolul 17.2), Strategia
de Securitate Europeană şi obiectivele stabilite in proiectul
Headline Goal 2010.
Premisele planificării strategice şi scenariile cuprinse in
Catalog constituie baza viitoarelor dezvoltări a capabilităţilor
militare. Accentul este pus pe forţe cu grad ridicat de
interoperabilitate, care pot fi susţinute in teatru pe perioade
intinse de timp pe baza principiului de rotaţie a forţelor şi
sprijin logistic. Conform aceluiaşi document, statele membre
vor fi invitate să-şi declare, cu ajutorul Chestionarului Headline
Goal, cota de participare a fiecăruia la capabilităţile Uniunii.
Odată stabilită, această cotă va permite acoperirea oricărei
sarcini.
In contextul acordului Berlin-plus, relaţiile NATO-UE
au cunoscut un progres important in direcţia dezvoltării
parteneriatului strategic in gestionarea crizelor şi prevenirea
conflictelor, prin cooperarea in Bosnia-Herţegovina.
Primul exerciţiu militar in cadrul PESA al Uniunii
27 Cf. http://ue.eu.int/ueDocs/newsWord/fr/gena/87043.doc.

37
Europene (MILEX05) a avut loc la Mont Valerien in perioada
22 noiembrie - 1 decembrie 2005. Aplicaţia a pus accent pe
aspecte militare, fiind totodată prima ocazie in care Baza de
operaţiuni a UE (EU Operation Headquarters) a fost activată ca
parte integrantă a unui exerciţiu UE. Reuşita MILEX05 a
constituit un impuls pentru continuarea planificării următorului
exerciţiu de gestionare a crizelor al UE din 2006 (CME06).
Scopul acestei aplicaţii, ce se preconizează a avea loc intre 25
septembrie - 6 octombrie 2006, este de a evalua capacitatea de
acţiune a structurilor de gestionare a crizei ale Uniunii, a noilor
concepte şi de a valida procesul decizional al UE aşa cum este
stabilit. De asemenea, in aprilie 2006, a fost planificat şi s-a
desfăşurat un exerciţiu de studiu (EVAC06), care a vizat
aspecte legate de planificarea şi ducerea de către Uniunea
Europeană a unei operaţii de evacuare prin intrebuinţarea
mijloacelor militare, precum şi verificarea modalităţilor de
coordonare cu autorităţile.
Desigur, in acest context pot fi amintite şi alte tendinţe
ce pot constitui elemente ale viitoarelor construcţii şi dezvoltări
a dimensiunii de apărare şi securitate a Uniunii Europene, in
special a PESA, astfel:
− intărirea cooperării europene in combaterea
criminalităţii organizate, in susţinerea apărării democraţiei şi
drepturilor omului;
− consolidarea şi extinderea in continuare a unei
„viziuni comune a unei vecinătăţi comune”, prin solidaritatea şi
sprijinul popoarelor oprimate politic (cazul Belarus);
− promovarea stabilităţii, valorilor democratice şi a
securităţii dincolo de frontierele europene actuale, cu acordarea
unei atenţii mai mari situaţiei arcului de instabilitate din
regiunea Mării Negre;
− adaptarea la fiecare situaţie in parte, in rezolvarea
conflictelor;
− implicarea in demersurile de stabilitate şi securitate
38
prin acţiune şi asistenţă condiţionată;
− proiectarea unor politici UE şi NATO de asistenţă
bilaterală care să se completeze reciproc, ca şi a unor politici
regionale care să asigure complementaritatea necesară intre
instrumentele bilaterale şi cele sectoriale deja existente;
− menţinerea deschisă a perspectivei integrării europene
a statelor din Balcanii de Vest.

39
CONCLUZII ŞI PROPUNERI
Este evident că iniţiativa Uniunii Europene in ceea ce
priveşte dezvoltarea propriei dimensiuni de securitate şi apărare
nu este una tocmai facilă, ce poate fi finalizată şi aplicată pe
termen scurt. Probabil că se impune realizarea unui intreg
proces de asimilare a lecţiilor invăţate, ceea ce va necesita o
capacitate sporită de adaptabilitate, atat a structurilor, cat şi a
procedurilor implicate. Un lucru este cert, şi anume că UE a
inţeles că o politică europeană de securitate şi apărare este
deosebit de necesară.
Strategia europeană de securitate şi toate celelalte
instrumente direct relaţionate acesteia pot fi considerate un
răspuns la Strategia de Securitate Naţională a SUA sau la
Conceptul Strategic al NATO, dar nu reprezintă, in fapt, decat
dovada că factorii de decizie europeni consideră că
dimensiunea de apărare a Europei trebuie dezvoltată şi
sprijinită cu mijloace şi eforturi proprii. Cunoscand toate aceste
aspecte, credem că pot fi desprinse cateva concluzii:
1. Datorită puterii sale economice (a doua după SUA),
Uniunea Europeană trebuie să-şi asume şi responsabilităţi
strategice globale. In cooperare cu NATO, UE trebuie să-şi
consolideze cadrul instituţional şi operaţional pentru a răspunde
adecvat crizelor şi conflictelor regionale.
2. Viitorul PESA depinde in mare măsură de acordul
celor 25 de state membre asupra unei agende comune privind
interesele strategice. Aceasta va insemna in principal: o
percepţie comună asupra ameninţărilor la adresa securităţii;
voinţă politică pentru a aplica in mod punctual şi coerent
instrumentele diplomatice, economice şi de gestionare a
crizelor; imbunătăţirea capabilităţilor civile şi militare
existente.
3. Probabil că UE nu dispune incă de instrumente
militare adecvate, insă experienţa sa in domeniile nonmilitare,
40
precum comerţ extern, dezvoltare, politica privind mediul,
cooperare in domeniul poliţiei, justiţiei şi informaţiilor, politica
de imigrare şi diplomaţie multilaterală constituie o bază care
contribuie la contracararea ameninţărilor tot mai mult
nonmilitare.
4. Proiecţia securităţii şi stabilităţii dincolo de graniţele
Uniunii prin mijloace diplomatice, economice şi, in ultimă
instanţă, militare, reprezintă o iniţiativă lăudabilă a UE, ce a
cunoscut numeroase progrese. Totuşi, cateva semne de
intrebare persistă, şi anume: Rămane PESA un instrument de
stabilizare a periferiei Europei sau ar trebui extins la scară
globală?, Ce misiune dintre categoria celor de tip “Petersberg”
ar trebui să aibă prioritate (cele de gestionare a crizelor şi
reconstrucţie post-conflict sau cele de impunere a păcii)? etc.
Probabil că viitoarele realităţi şi necesităţi ale lumii
contemporane vor răspunde la aceste intrebări.
5. Divergenţele Statele Unite ale Americii - Marea
Britanie versus Germania - Franţa impietează asupra procesului
de edificare a politicii de securitate şi apărare europene.
6. In perspectivă este de aşteptat că PESA să evolueze
in direcţia transferului tot mai mare de suveranitate către
instituţiile Uniunii Europene, apărarea naţională devenind
subsidiară celei europene.
7. Adoptarea unei Carte Albe a Securităţii şi Apărării
Europene va asigura detalierea obiectivelor politice stabilite in
Strategia de Securitate a UE. Astfel vom şti ce resurse vor fi
necesare in funcţie de ameninţările militare cu care se va
confrunta Europa in următorii ani. Este nevoie de o voinţă
politică mai mare şi o adaptare mai eficientă a procedurilor
naţionale la cele europene.
8. Constrangerile impuse de resurse cer o abordare mai
integrată a apărării. Astfel sunt necesare:
• dezvoltarea unor planuri compatibile ale ţărilor
europene in ceea ce priveşte nevoile de apărare, doctrinele

41
militare şi capabilităţile militare necesare acestora;
• o cooperare mai stransă in domeniile cercetării,
dezvoltării şi achiziţiilor capabilităţilor militare ce se consideră
a avea prioritate;
• dezvoltarea capabilităţilor naţionale in ceea ce
priveşte antrenamentul, sprijinul şi găzduirea unităţilor
naţionale şi multinaţionale.
De asemenea, specializarea unor ţări in dezvoltarea
capabilităţilor de nişă poate avea un grad mai mare de
importanţă in cadrul securităţii colective.
9. Strategia de Securitate Europeană prevede că ţările
invecinate, candidaţii sau partenerii UE se pot implica in
politici sau operaţii PESA. Romania poate avea un aport
semnificativ in cadrul operaţiilor comune, ţinand cont de
experienţa acumulată in misiunile din spaţiul fostei Iugoslavii
sau din teatre precum cele din Afganistan şi Irak.
10. Politica externă a UE e multifuncţională şi se
constituie, in principal, din intervenţii civile şi militare in
procesul de gestionare a crizelor. Insă, capabilităţile militare ale
UE sunt incă in faza de dezvoltare. Romania poate să contribuie
la efortul de imbunătăţire a acestor capabilităţi prin furnizarea
de forţe, echipamente şi pregătire la Forţa de Reacţie Rapidă a
UE. De asemenea, ţara noastră poate avea contribuţii
semnificative la capabilităţile civile pentru prevenirea crizelor,
prin participarea la evaluarea comună a ameninţărilor şi la
eventualele iniţiative diplomatice.
11. Utilizarea cursului online European Security and
Defence Policy (ESDP), pus la dispoziţie de Departamentul
pentru Invăţămantul Distribuit Avansat la Distanţă (vezi
bibliografia), in cadrul cursurilor şi seminariilor de specialitate
desfăşurate in Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”.
42
BIBLIOGRAFIE
• Băhnăreanu, Cristian, Puterea militară in secolul XXI. Modalităţi de
realizare şi manifestare a puterii militare in societatea democratică
romanească, Ed. UNAp, Bucureşti, 2005
• Cameron, Fraser; Gerrard Quille, ESDP: the state of play, European
Policy Centre, Brussels, September 2004
• Duke, Simon, Politica Externă şi de Securitate Comună. Provocările
extinderii Uniunii Europene, Ed. Economică, Bucureşti, 2004
• Hunter, Robert Edwar, The European Security and Defense Policy:
NATO’s Companion - or Competitor?, RAND Corporation, 2002
• Isakova, Irina, ESDP after the EU Constitution, in RUSI Journal, Vol.
150, No. 1, February 2005
• Lindstrom, Gustav, EU-US burdensharing: who does what?, Chaillot
Paper no. 82, September 2005
• Mureşan, Liviu; Adrian Pop, Florin Bonciu, Politica europeană de
securitate şi apărare - element de influenţare a acţiunilor Romaniei in
domeniul politicii de securitate şi apărare, Ed. Institutului European pentru
Romania, Bucureşti, 2004
• Mureşan, Mircea; Gheorghe Văduva, Strategia de parteneriat,
parteneriatul strategic, Ed. UNAp „Carol I”, Bucureşti, 2005
• Pirnea, Vasile, Dimensiunea de securitate şi apărare a Uniunii
Europene, Bucureşti, Ed. Centrul Tehnic Editorial al Armatei, 2005
• Popa, Vasile, Implicaţiile globalizării asupra securităţii naţionale, Ed.
UNAp „Carol I”, Bucureşti, 2005
• Popa, Vasile; Nicolae Dolghin, NATO şi UE. Determinări şi finalităţi,
Ed. UNAp, Bucureşti, 2004
• Prisecaru, Petre (coord.), Politici comune ale Uniunii Europene, Ed.
Economică, Bucureşti, 2004
• Sarcinschi, Alexandra, Security between objective and subjective. The
social representation of security in Romania and Europe, comunicare
susţinută in cadrul celei de a 4-a Conferinţe Internaţionale “Strategy 2005”
organizată de institutul elen de Studii Strategice, Atena, 3-4 noiembrie 2005
• Văduva, Gheorghe, Dinamica parteneriatelor, Ed. UNAp, Bucureşti,
2004
• Văduva, Gheorghe; Mihai-Ştefan Dinu, Strategia europeană a
integrării, Ed. UNAp, Bucureşti, 2005
43
• Interviu cu Javier Solana, Inaltul Reprezentant al PESC, in “ESDP
Newsletter”, Issue 1, December 2005
• EU Institute for Security Studies, EU Security and Defence Policy.
The first five years (1999-2004), Paris, 2004
• EU Institute for Security Studies, EU security and defence - Core
documents 2005, Chaillot Paper no. 87, March 2006
• European Security Strategy, A Secure Europe in a Better World,
Brussels, 12 December 2003, ue.eu.int/uedocs/cmsUpload/78367.pdf
• Treaty establishing a Constitution for Europe, http://europa.eu.int/eurlex/
lex/JOHtml.do?uri=OJ:C:2004:310:SOM:EN:HTML
• Joint Declaration issued at the British-French Summit, Saint-Malo,
France, www.isn.ethz.ch/pubs/ph/details.cfm?lng=en&id=10212
• SIPRI military expenditure database, www.sipri.org/contents/milap/
milex/mex_database1.html
• Sesiunea de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională
Strategii XXI a UNAp „Provocări la adresa securităţii şi strategiei la
inceputul secolului XXI”, 14-15 aprilie 2005, Secţiunea: Apărare şi
securitate naţională, Ed. UNAp „Carol I”, Bucureşti, 2005
• A V-a Sesiune internaţională de comunicări ştiinţifice a CSSAS
„Securitate şi stabilitate in bazinul Mării Negre”, 21-22 noiembrie 2005, Ed.
UNAp „Carol I”, Bucureşti, 2005
• Sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională
a UNAp „Securitatea şi apărarea spaţiului sud-est european, in contextul
transformărilor de la inceputul mileniului III”, 13-14 aprilie 2006,
Secţiunea: Apărare şi securitate naţională, Ed. UNAp „Carol I”, Bucureşti,
2006
• Cursul online „European Security and Defence Policy (ESDP)”, pus la
dispoziţie de Departamentul pentru Invăţămantul Distribuit Avansat la
Distanţă, din cadrul Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”,
http://adl.unap.ro/detalii_cursuri_acreditate.php
• revista Gandirea Militară Romanească, nr. 2/2005
• revista Impact Strategic, colecţia 2004-2006
• http://europa.eu.int, http://ue.eu.int, www.nato.int, www.eurocorps.org,
www.theglobalist.com
Redactor: Corina VLADU
Tehnoredactor: Mirela ATANASIU
Bun de tipar: 31.05.2006
Hartie: A3 Format: A5
Coli tipar: 2,75 Coli editură: 1,375
Lucrarea conţine 44 de pagini
Tipografia Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”
CENTRUL DE STUDII STRATEGICE DE APĂRARE ŞI SECURITATE
Şoseaua Pandurilor, nr. 68-72, sector 5, Bucureşti
Telefon: (021) 319.56.49, Fax: (021) 319.55.93
E-mail: cssas@unap.ro, Site: http://cssas.unap.ro
B. 141/968/06 C. 287/2006
EDITURA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE „CAROL I”

UNIUNEA EUROPEANA. PERSPECTIVELE ADANCIRII SI LARGIRII PROCESULUI DE INTEGRARE


EUROPEANA
153
CAPITOLUL V
POLITICA EUROPEANA DE SECURITATE
SI APARARE, O NOUA COMPONENTA A P.E.S.C.
5.1. APARAREA EUROPEANA – PARTE INTEGRANTA A POLITICII EXTERNE SI DE
SECURITATE COMUNA.
In timp ce PESC este pilonul al II­lea al Uniunii Europene, politica de aparare a
Uniunii Europene este o parte componenta a PESC, si are menirea de a contribui la
intarirea si argumentarea credibilitatii PESC. Elementul nou introdus de politica de
aparare in PESC este dezvoltarea unei capacitati a UE de a lua decizii si de a actiona
autonom in domeniul securitatii si apararii1. Conceptul de „politica de aparare a Uniunii
Europene” a fost introdus de catre Consiliul European de la Helsinki, din 10­11
decembrie 1999, cand s­au schimbat radical si perspectivele de evolutie ale Uniunii
Europei Occidentale.
La Helsinki s­a hotarat si crearea a trei noi organisme:
a. comisie politica si de securitate, cu misiune permanenta, formata din
reprezentanti nationali la nivel de ambasador;
b. comisie militara, formata din ministrii apararii;
c. un stat major care sa ofere expertiza atunci cand i se solicita acest lucru.
5.2. POLITICA EUROPEANA DE SECURITATE SI APARARE COMUNA SI FORTA DE
REACTIE
RAPIDA A UNIUNII EUROPENE.
Necesitatea unei politici de aparare a Uniunii Europene a fost pusa in evidenta si
de evenimentele din 11 septembrie 2001, de la New York si Washington, evenimente
care au condus si la accelerarea crearii FRR (Forta de Reactie Rapida). Aceste 
atentate,
si operatiunea militara ulterioara in Afganistan, au fost marcate de o intensificare a
eforturilor UE pentru crearea Fortei de Reactie Rapida, ca principalul instrument al 
politicii
de securitate si aparare a Uniunii Europene. Printre factorii favorabili formularii PESA
vom mentiona:
a. responsabilitatea crescanda a UE pentru Europa de Sud­Est, pe fundalul
implicarii militare crescande a SUA in Asia Centrala si Caucaz;
b. incapacitatea NATO de a combate/preveni noile amenintari de securitate ­
1 Nicu Popescu, Republica Moldova in sistemul de securitate european ­ www.europa.yam.ro
UNIUNEA EUROPEANA. PERSPECTIVELE ADANCIRII SI LARGIRII PROCESULUI DE INTEGRARE
EUROPEANA
154
terorism, crima transfrontaliera, traficul de arme etc;
c. necesitatea de a formula noi abordari in politica externa si de securitate
(PESC) a UE fata de "Noua Europa de Est" (Moldova, Ucraina, Belarus),
inclusiv cu scopul de a intari controlul la viitoarele hotare estice ale UE .
Pe fundalul luptei globale impotriva terorismului, si a implicarii militare crescande a
SUA in alte parti ale lumii (Afganistan, Filipine, Uzbekistan, Kirghizstan, Georgia etc.), 
UE
isi asuma un rol mai activ de "promotor de securitate", capabil sa intervina militar, daca
e
cazul, in crizele de la periferia Europei. Cu acest scop, liderii europeni au reiterat 
intentia
de a dota UE cu „capacitatea de a desfasura un contingent de cca 60.000 de militari, in
termen de pana la 60 de zile” in regiuni afectate de crize. In afara de intentii, progresele
"palpabile" de dupa 11 septembrie privind PESA sunt urmatoarele:
a. in Concluziile Consiliului European de la Laeken (2001) se afirma ca "prin
dezvoltarea in continuare a PESA, intarirea capabilitatilor sale, atat militare cat
si civile...Uniunea poseda acum capacitatea de a intreprinde anumite actiuni de
gestionare a crizelor". Astfel, FRR este declarata (partial) operationala. Iar
Anexa II la Concluzii, "Declaratia privind capacitatea operationala a Politicii
Europene de Securitate si Aparare" mentioneaza instituirea unui corp civil de
gestionare a crizelor (Police Action Plan), care ar numara 5.000 de politisti.
b. discutiile privind PESA/FRR au trecut in faza coordonarii modalitatilor de
finantare si dotare a FRR;
c. constientizarea necesitatii de a reevalua functiile PESA/FRR.
In linii mari, dezvoltarea actuala a PESA vizeaza cateva obiective centrale:
a. sa contribuie la avansarea procesului de integrare europeana;
b. sa constituie baza pentru o politica externa “europeana” cu adevarat
functionala;
c. sa acorde europenilor posibilitatea de a actiona militar, in cazul in care NATO
(insemnand de fapt SUA) va alege sa nu se implice in crize care afecteaza
interesele UE;
d. sa raspunda la apelurile SUA care cheama la o “redistributie a sarcinilor” (a
new burden sharing) in cadrul Aliantei;
e. sa acorde stimulente politice suplimentare modernizarii fortelor armate
europene, si sa asigure faptul ca ele vor ramane cat mai interoperabile cu
fortele SUA, aflate intr­un rapid proces de modernizare;
f. sa acorde europenilor mai multa influenta in procesul de luare a deciziilor in
cadrul NATO;
UNIUNEA EUROPEANA. PERSPECTIVELE ADANCIRII SI LARGIRII PROCESULUI DE INTEGRARE
EUROPEANA
155
g. sa acorde guvernelor europene posibilitatea legala de a mandata eventuale
actiuni militare;
h. sa stimuleze consolidarea industriei militare europene, sa asigure o cerere mai
mare pentru echipamentul militar, si sa creeze un cadru politic pentru
cooperare si competitie cu industria militara americana;
i. sa atace vechea problema a distributiei influentei in cadrul Aliantei
transatlantice, in sens larg.
PESA ridica, insa, unele probleme din partea Statelor Unite, ele temandu­se ca:
a. PESA ar putea stimula cheltuieli sporite pentru aparare, dar acestea ar fi
directionate spre achizitionarea unor capabilitati care stau deja la dispozitia
NATO ­ si aceasta ar constitui o irosire ineficienta a resurselor si asa destul de
limitate; sau ar putea stimula europenii sa inchida pietele de armament in fata
competitiei din afara, inclusiv din partea SUA;
b. PESA ar putea face pe unii aliati europeni sa considere ca ei pot corespunde
unor criterii militare satisfacatoare, fara necesitatea de a mai face fata
cheltuielilor mai ridicate pentru modernizarea armatelor, prevazute in cadrul
NATO, in special prin “Initiativa pentru Capabilitatile de Aparare” (Defense
Capabilities Initiative ­ DCI). Iar in conditiile modernizarii rapide a trupelor SUA
aceasta ar duce la un decalaj inadmisibil dintre capacitatile militare ale
europenilor si cele ale SUA, in cadrul NATO;
c. PESA ar putea, intentionat ori nu, sa intre in competitie cu structurile sau
actiunile NATO;
d. diferentele privind planificarea militara: (1) daca NATO si PESA/FRR vor avea
mai mult decat un centru de planificare a operatiunilor, acestea vor putea
elabora diferite modele de actiune in cazul unor crize. Aceasta ar complica
orice situatii in care: (a) UE actionand prin PESA, ar trebui sa transfere
responsabilitatea pentru operatiune spre NATO; (b) sau in cazurile in care
NATO ar decide sa transfere anumite forte militare pentru a sustine actiuni
intreprinse in cadrul PESA, fara ca acest transfer sa prejudicieze capabilitatile
militare ale Aliantei insasi. (2) Daca procesul de planificare a apararii (nu a
operatiunilor de securitate) ar fi bifurcat, si ar fi efectuat in cateva centre,
interoperabilitatea si eficienta actiunilor comune s­ar deteriora;
e. necesitatea coeziunii politice interne in cadrul UE ar putea bloca participarea la
operatiuni PESA a statelor NATO, ne­membre UE ­ in primul rand Turcia ­ fapt
care ar afecta coeziunea Aliantei insasi;
UNIUNEA EUROPEANA. PERSPECTIVELE ADANCIRII SI LARGIRII PROCESULUI DE INTEGRARE
EUROPEANA
156
f. diferentele de viziune asupra PESA a statelor europene ar putea genera in
SUA impresia ca PESA ar fi un competitor potential al NATO;
g. existenta unei eventuale “diviziuni a muncii” dintre NATO si UE/PESA, ar putea
genera o serie de riscuri precum: specializarea PESA pe operatiuni mai simple,
care nu necesita tehnologii militare de varf, si respectiv specializarea NATO pe
operatiuni mai sofisticate tehnologic. Aceasta ar marginaliza si mai mult
importanta militara a Europei, si ar putea produce o fractura intre aliati. O
anumita “diviziune a muncii” ar putea fi acceptata doar in operatiuni marginale,
din afara Europei, si ar fi justificate prin dezinteresul SUA fata de anumite crize,
in special in Africa; sau in situatii asemanatoare celor din Macedonia din 2001,
cand SUA si­a declarat reticenta fata de necesitatea implicarii trupelor sale in
gestionarea crizei din acest stat.
PESA ar putea submina elementul crucial al relatiei SUA­Europa, conform caruia
toti Aliatii sunt in egala masura responsabili pentru asigurarea securitatii pe continentul
european, iar problemele de subordonare sau balanta influentei politice nu ar trebui sa
afecteze acest obiectiv strategic.
5.3. ROLUL U.E.O. IN CADRUL POLITICII DE APARARE A UNIUNII EUROPENE.
Revenirea in forta a Uniunii Europei Occidentale in topul organizatiilor cu vocatie
de securitate de pe continent este rezultatul firesc al schimbarii raportului de forte‚ 
dintre
Europa Occidentala si S.U.A.
Primul impuls in directia reactivarii Uniunii Europei Occidentale a fost dat de
„Memorandumul Frantei” cu privire la U.E.O. din ianuarie 1984, elaborat din initiativa
presedintelui Frantei, Francois Mitterrand, si distribuit guvernelor statelor membre. 
Ideea
forte a memorandumului era aceea ca „U.E.O. este singura instanta europeana
competenta in materie de aparare”.
In urma „Memorandumului Frantei” din 1984, a fost reactivat Consiliul de Ministri al
U.E.O. alcatuit din ministrii afacerilor externe si ministrii apararii din statele membre.
Prima actiune a U.E.O. dupa reactivare a constat in incercarea de elaborare a
unei pozitii comune a statelor membre fata de „Initiativa Apararii Strategice” 
(Razboiul
stelelor), program lansat de Presedintele Ronald Reagan2. Acesta prevedea realizarea 
in
spatiul terestru si in spatiul cosmic al S.U.A. a unui „scut strategic” de mijloace
antiracheta care sa faca „inutile, ineficiente si depasite” mijloacele strategice 
nucleare de
2 Presedinte al S.U.A.
UNIUNEA EUROPEANA. PERSPECTIVELE ADANCIRII SI LARGIRII PROCESULUI DE INTEGRARE
EUROPEANA
157
lovire ale fostei U.R.S.S.3.
Ideea „Memorandumului Frantei” viza realizarea unul „scut antinuclear strategic” al
Europei. Fata de aceasta intentie a statelor Europei occidentale de adoptare a unei 
pozitii
colective in afara N.A.T.O., Washingtonul a reactionat dur, Departamentul de Stat
american trimitand statelor membre N.A.T.O. din Uniunea Europei Occidentale mesaje 
de
avertisment din care rezulta ca Administratia S.U.A. nu va tolera asa ceva.
Un alt moment care a stimulat indirect reactivarea U.E.O. l­a constituit intalnirea
dintre presedintele S.U.A., Ronald Reagan si Mihail Gorbaciov de la Reykiavik din
noiembrie 1986, prilej cu care conducatorii celor doua superputeri au discutat probleme 
si
au fost pe punctul de a lua hotarari ce vizau soarta Europei si a lumii, fara a consulta in
prealabil si a tine cont si de interesele celorlalte mari puteri europene. Fata de aceasta
situatie, in 1987 primul ministru al Frantei, Jacques Chirac a propus statelor membre in
U.E.O. semnarea unei „Carte de Securitate a Europei” ca o contrapondere fata de
eventualele intelegeri dintre S.U.A. si U.R.S.S. in defavoarea Europei Occidentale4.
Primul document oficial care redefineste, pe baze noi, rolul si locul U.E.O. in
ansamblul problematicii securitatii pe continent si in general, in lume l­a constituit
„Platforma asupra intereselor europene in materie de securitate” semnat cu prilejul
reuniunii de la La Haye, a Consiliului de Ministri al U.E.O. din octombrie 1987. Platforma
exprima dorinta politica a statelor semnatare de „a intari pilonul european al N.A.T.O.”
idee introdusa la insistenta Marii Britanii pentru a linisti spiritele la Washington si a
preveni o retragere precipitata a prezentei militare americane din Europa.
Dar, in orice caz, Uniunea Europei Occidentale nu a fost, nu este si nu va fi
niciodata subordonata N.A.T.O. Unele legaturi intre cele doua organizatii exista insa, 
fiind
date, in principal, de faptul ca majoritatea statelor membre in U.E.O. sunt si membre in
N.A.T.O. „Platforma” din 1987 a stabilit unele principii ale relatiilor U.E.O. cu N.A.T.O.,
precum si cu alte organizatii, dar esenta acestui document graviteaza in jurul ideii
cresterii, aprofundarii si extinderii rolului U.E.O. in toate problemele fundamentale de
securitate ale Europei. U.E.O. nu evolueaza nici ca organizatie subordonata N.A.T.O. si
nici in subsidiarul acestei aliante.
Prima actiune militara a U.E.O. in afara N.A.T.O. pe baza unei decizii absolut
independente a fost trimiterea unei escadre navale in Golful Persic cu misiuni de
3 Planul s­a dovedit, in anii urmatori irealizabil, dar la vremea respectiva (23 martie 1983) a facut
impresie. Europenii s­au temut ca dupa ce va realiza scutul strategic, S.U.A. s­ar putea decupla si
abandona Europa, neincluzand­o in acest „scut”.
4 Marea Britanie si Italia puternic ancorate la institutiile N.A.T.O. si dirijate de la Washington s­au opus.
UNIUNEA EUROPEANA. PERSPECTIVELE ADANCIRII SI LARGIRII PROCESULUI DE INTEGRARE
EUROPEANA
158
supraveghere, escorta si dragaj de mine in anul 1987.
In anul 1988 ca urmare a admiterii lor in Comunitatea Europeana, Portugalia si
Spania adera si la Uniunea Europei Occidentale.
Redesteptarea, revigorarea si manifestarea tot mai puternica a Uniunii Europei
Occidentale dupa treizeci de ani de „hibernare” nu este un fapt intamplator. Intre 
evolutia
Uniunii Europene si renasterea Uniunii Europei Occidentale exista o legatura organica.
Aceasta are ca fundament marile idei ale integrarii Europei de la sfarsitul celui de­al
doilea razboi mondial ca o cale de a se pune capat flagelului unor noi razboaie, ai caror
purtatori au fost Jean Monnet, Robert Schuman si Konrad Adenauer5.
Edificarea Uniunii Europene, asa cum se prezinta aceasta mare si puternica
organizatie in prezent, a trecut, asa cum am aratat si in primul capitol al prezentei 
lucrari,
prin mai multe etape succesive. Astfel, dupa cum am mai amintit, prima institutie pe 
calea
integrarii Europei Occidentale a fost Comunitatea Europeana a Otelului si Carbunelui,
realizata prin acordul din iulie 1951. Aceasta a fost urmata de infiintarea, in ianuarie
1958, a Comunitatii Europene pentru Energia Atomica, urmata de nasterea, in martie
1958, a Comunitatii Economice Europene.
Mult mai tarziu, odata cu incetarea „razboiului rece”, disparitia divizarii 
politicoideologice,
economice si militare a Europei, precum si unificarea Germaniei, s­au creat
conditii de manifestare extrem de favorabile procesului de integrare europeana in
jumatatea de vest a continentului si inceperea expansiunii spre Europa centrala si de 
est
a acestui proces.
La initiativa a doi mari oameni politici ai Europei, presedintele Frantei, Francoise
Mitterrand si cancelarul Germaniei, Helmut Kohl, este lansata ideea Tratatului Uniunii
Politice care sa conduca la intarirea pe toate planurile a Comunitatii Europene (fosta
C.E.E.) a cresterii rolului Parlamentului European si in final la o politica externa si de
securitate comuna.
La 11 decembrie 1990, F. Mitterrand si H. Kohl transmit sefilor de state din cadrul
C.E. un nou mesaj prin care se propune ca organul executiv suprem comunitar, 
Consiliul
European, sa pregateasca organizarea unei conferinte interguvernamentale a C.E..
avand ca obiectiv „integrarea politica” precum si elaborarea unor abordari noi, de pe
pozitiile si interesele Comunitatii Europene, a relatiilor cu Europa centrala si fosta
U.R.S.S., a negocierilor in cadrul C.S.C.E. (O.S.C.E.), in domeniul controlului
armamentelor, precum si al relatiilor cu statele din bazinul mediteranean. In documentul
Mitterrand ­ Kohl se accentueaza asupra faptului ca integrarea politica a C.E. va 
conduce
5 Florian Garz, „Expansiunea spre est a NATO: Batalia pentru Europa”, op. cit., p. 290.
UNIUNEA EUROPEANA. PERSPECTIVELE ADANCIRII SI LARGIRII PROCESULUI DE INTEGRARE
EUROPEANA
159
inevitabil la necesitatea unei „politici de securitate comune” si se face recomandarea ca
in cadrul Conferintei interguvernamentale ce urma sa se convoace sa fie studiat modul 
in
care Uniunea Europei Occidentale poate fi integrata organic in Uniunea Politica a
Comunitatii Europene.
Toate ideile si recomandarile franco­germane cu privire la relatiile U.E.O. ­ C.E. au
fost materializate, un an mai tarziu, in Tratatul de la Maastricht care a pus bazele
transformarii Uniunii Europei Occidentale in ceea ce unii comentatori politici au denumit
„Tratatul inarmat al Comunitatii Europene”.
Constatand ca aceste evolutii conduc la subminarea locului si rolului N.A.T.O. in
Europa, Washingtonul actionand prin intermediul guvernelor Marii Britanii si Italiei a
incercat sa atribuie U.E.O. un dublu rol, adica sa se subordoneze atat N.A.T.O., cat si
Comunitatii Europene. Mai exact, S.U.A. ar fi dorit ca N.A.T.O. sa ramana cu rolul sau
intact in zona de responsabilitate juridica, definita prin Tratatul de la Washington din 4
aprilie 1949, iar Uniunea Europei Occidentale sa aiba atributii pe linie de securitate, in
afara zonei de responsabilitate a N.A.T.O.
Franta si Germania au respins acest demers american. Conceptia franco­germana
in sensul ca Uniunea Europei Occidentale sa evolueze ca parte a procesului de 
integrare
europeana si ca aceasta organizatie sa primeasca dispozitiuni pe linie de securitate,
exclusiv de la Comunitatea Europeana, a prevalat. Aceasta a constituit o mare 
infrangere
pentru pozitia si interesele americane in Europa si pentru viitorul N.A.T.O. in 
perspectiva
secolului douazeci si unu6.
Tratatul de la Maastricht a consfintit toate aceste orientari si principii dand castig
de cauza Frantei si Germaniei. Tratatul de la Maastricht intrat in vigoare de la 1 ianuarie
1993 ca „Tratat al Uniunii Europene”, cere statelor membre sa sustina pozitiile comune
elaborate la nivelul Consiliului de Ministri, in politica externa si de securitate, care sa
conduca in timp la integrare si in aceste domenii.
In titlul V, art. J.4, paragraful 1 din Tratat se stipuleaza: „Uniunea Europeana cere
Uniunii Europei Occidentale (U.E.O.), care este parte integranta a dezvoltarii Uniunii, sa
elaboreze si sa duca la indeplinire deciziile si actiunile Uniunii cu implicatii in domeniul
apararii”.
In baza Tratatului de la Maastricht a fost elaborata, aprobata si data publicitatii
„Declaratia Uniunii Europei Occidentale” din care rezulta ca „U.E.O. va fi dezvoltata ca 
o
6 Singura „satisfactie” ce i s­a dat Washingtonului a fost declaratia prin care s­a precizat ca
obligatiile
statelor membre in Uniunea Europei Occidentale nu vor afecta indeplinirea de catre acestea a sarcinilor 
ce
le revin ca urmare a apartenentei lor si la N.A.T.O.
UNIUNEA EUROPEANA. PERSPECTIVELE ADANCIRII SI LARGIRII PROCESULUI DE INTEGRARE
EUROPEANA
160
componenta (de aparare) a Uniunii Europene si ca un mijloc de intarire a pilonului
european al Aliantei Atlantice”. Aceasta referire la „pilonul european” al N.A.T.O. a fost
preluata in mass­media din unele state, mai ales din centrul Europei in mod distorsionat
si falsificata, in toate chipurile, iar in final interpretata cum ca U.E.O. ca organizatie de
securitate ar face parte din N.A.T.O. si deci ca ar avea un rol secundar, subordonat,
subsidiar, in raport cu N.A.T.O.
Trebuie stiut, insa, ca asemenea interpretari sunt total false si cel mai probabil ca
au fost inspirate, alimentate si diseminate de anumite cercuri politice de peste Atlantic.
„Declaratia U.E.O.” specifica in partea sa esentiala, ca „Uniunea Europei
Occidentale se va construi in stadii succesive, ca o componenta de aparare a Uniunii
Europene, U.E.O. va actiona ca agent al Uniunii Europene in domeniul apararii, va 
primi
si va executa ordinele acesteia”.
Dorinta S.U.A. cu privire la primatul N.A.T.O. in problemele de securitate ale
Europei, nu este cuprinsa in nici o forma si sub nici o referire in „Declaratia U.E.O.”.
Un exemplu elocvent de actiune a U.E.O. in afara N.A.T.O. l­a constituit trimiterea
in 1992 a unei escadre navale in Marea Adriatica in scopul supravegherii masurilor de
embargou impotriva fostei Iugoslavii. S.U.A. a trimis la randul ei o grupare navala
puternica in aceasta zona, fara a consulta N.A.T.O. La randul ei, Alianta Nord Atlantica
a
trimis in Marea Adriatica un numar restrans de nave. Pentru ca cele trei grupari navale 
sa
coopereze intre ele si sa realizeze ceea ce in final s­a numit „Garda Vigilenta” a fost
nevoie sa treaca un numar de ani.
Un adevarat seism a produs la Washington hotararea comuna a Frantei si
Germaniei din 1992 cu privire la infiintarea unui „corp de armata european” 
(Eurocorpul)
cu un efectiv de 50.000 militari sub comanda U.E.O. Reactia S.U.A. a fost atat de 
violenta
si de amenintatoare incat a declarat ca se retrage imediat din Europa daca acest corp 
de
armata va iesi total de sub comanda N.A.T.O. Oficialitatile U.E.O. au linistit 
Washingtonul
asigurandu­l ca‚ „daca va izbucni un razboi generalizat in Europa, corpul de armata
franco­german va actiona sub comanda N.A.T.O.”.
5.4. ROLUL INSTITUTIILOR COMUNITARE IN CADRUL POLITICII DE SECURITATE A
UNIUNII
EUROPENE.
Rolul institutiilor europene in cadrul politicii externe si de securitate comune este
destul de diferit de cel stipulat in Tratatul CE. Procesul decizional este
UNIUNEA EUROPEANA. PERSPECTIVELE ADANCIRII SI LARGIRII PROCESULUI DE INTEGRARE
EUROPEANA
161
interguvernamental, astfel ca rolul Consiliului European si al Consiliului este
fundamental7.
Consiliul este secondat in activitatea sa de catre Comitetul Politic – stabilit prin
Actul Unic European si de catre COREPER. Secretariatul politic si Secretariatul
Consiliului continua sa existe in paralel.
Comisia ramane asociata pe deplin la munca depusa in cadrul PESC si se bucura
de drept de initiativa, dar nu i se pot delega puteri si nici nu poate reprezenta
Comunitatea in acest domeniu.
Parlamentul European trebuie consultat de Presedintie asupra aspectelor
principale si asupra alegerilor de baza, cu certitudinea ca punctele sale de vedere sunt
luate in considerare in mod corespunzator. Presedintia si Comisia trebuie sa informeze
permanent Parlamentul, iar acesta are dreptul de a pune intrebari si de a face
recomandari.
Rolul Curtii de Justitie este stipulat in prevederile asupra cooperarii politienesti si
judiciare in materie penala. Tratatul de la Amsterdam nu confera insa competenta
Curtii
si in ceea ce priveste politica externa si de securitate comuna.
5.5. CENTRUL DE COMUNICATII PRIN SATELIT AL UNIUNII EUROPENE SI INSTITUTUL
PENTRU STUDII DE SECURITATE
5.5.1. Centrul de Comunicatii prin satelit al Uniunii Europene8.
Centrul de comunicatii prin satelit al Uniunii Europene a fost infiintat in iulie 2001,
in baza art. 14 al Tratatului asupra Uniunii Europene si a devenit operational de la 1
ianuarie 2002 la Torrejon de Ardoz (Spania).
Centrul are personalitate juridica, lucru necesar indeplinirii functiilor proprii si
atingerii obiectivelor propuse.
Centrul sprijina procesul decizional la nivelul Uniunii Europene in contextul politicii
externe si de securitate comuna (PESC), in special al politicii europene de securitate si
aparare (PESA), prin furnizarea materialelor rezultate din analiza imaginilor obtinute 
prin
sateliti si a datelor colaterale, inclusiv a imaginilor aeriene.
Personalul a fost recrutat dintre fostii angajati ai Centrului de Comunicatii prin
satelit al Uniunii Europei Occidentale (UEO), pe care il inlocuieste actualul centru.
7 Pierre Mathijsen, op. cit., p. 536.

8 Pierre Mathijsen, op. cit., p. 192.
UNIUNEA EUROPEANA. PERSPECTIVELE ADANCIRII SI LARGIRII PROCESULUI DE INTEGRARE
EUROPEANA
162
5.5.2. Institutul Uniunii Europene pentru Studii de Securitate
(EUISS)9.
Institutul Uniunii Europene pentru Studii de Securitate a fost infiintat in iulie 2001,
in baza aceluiasi art. 14 TUE, printr­o actiune comuna a Consiliului.
Institutul a devenit operational incepand cu 1 ianuarie 2001 la Paris si contribuie la
dezvoltarea PESC, inclusiv a PESA, prin efectuarea de cercetari academice si analize 
in
domeniile relevante.
Institutul are personalitate juridica, lucru necesar indeplinirii functiilor proprii si
atingerii obiectivelor propuse.
Personalul initial a fost recrutat dintre fostii angajati ai Institutului pentru Studii de
Securitate al UEO, de la care a preluat principalele particularitati.
5.6. RELATIILE DINTRE UNIUNEA EUROPEANA SI ALTE ORGANIZATII CU ATRIBUTII IN
DOMENIUL SECURITATII SI APARARII LA NIVEL EUROPEAN
6.1. Relatiile Uniunii Europene cu N.A.T.O.
Alianta Atlantica s­a nascut in 1949 din presiunea europenilor occidentali, care
cereau Statelor Unite sa asigure protectia Occidentului in fata amenintarii sovietice10.
Pentru a­si realiza politica de securitate, Alianta foloseste urmatoarele mijloace:
a. mentinerea unui potential militar suficient pentru a preveni razboiul si pentru a
asigura o aparare eficace;
b. mentinerea unei capacitati globale de a gestiona crizele ce pun in cauza
securitatea membrilor sai;
c. propunerea activa a dialogului cu alte tari si o intelegere a securitatii europene
in termenii cooperarii, in special pentru a face sa avanseze tratativele legate de
controlul armamentelor si cele privind dezarmarea.
Misiunile fundamentale ale Aliantei Nord­Atlantice au fost conturate inca de la
inceput in Tratatul constitutiv din aprilie 1949, fiind reconfirmate ulterior in conventiile si
acordurile semnate de statele membre, cat si de statele nemembre.
Alianta si­a adaptat misiunile in functie de contextul international existent si de
structura geopolitica care s­a transformat radical in ultimul deceniu.
Membrii Aliantei Nord­Atlantice au decis, la Washington, sa atribuie N.A.T.O.
pentru secolul al XXI­lea cinci misiuni fundamentale:
a. sa favorizeze un mediu de securitate euro­atlantica stabil;
9 Pierre Mathijsen, op. cit., p. 192.

10 Philippe Moreau Defarges, Institutiile Europene, Editura Amarcord, Bucuresti, 2002, p. 205.
UNIUNEA EUROPEANA. PERSPECTIVELE ADANCIRII SI LARGIRII PROCESULUI DE INTEGRARE
EUROPEANA
163
b. sa serveasca aliatilor drept principal cadru transatlantic, in care aliatii sa se
poata consulta cu privire la orice chestiune ce le afecteaza interesele lor vitale;
c. sa fie pregatita ca, de la caz la caz, prin consens, sa contribuie la prevenirea
conflictelor si sa se angajeze activ in gestionarea crizelor, inclusiv in operatiuni
de raspuns la crize;
d. sa exercite o functie de descurajare si aparare impotriva oricarei amenintari de
agresiune ce vizeaza vreun stat membru al N.A.T.O.;
e. sa promoveze ample relatii de parteneriat, de cooperare si de dialog cu alte
state din regiunea euro­atlantica, in vederea sporirii transparentei, increderii
reciproce si capacitatii de actiune comuna cu Alianta Nord­Atlantica11.
Summitul de la Washington a marcat o etapa istorica in evolutia Aliantei Nord­
Atlantice. O alta etapa istorica, importanta pentru multe tari si Europa Centrala si de 
Est,
printre care si Romania, este reprezentata de summit­ul NATO de la Praga, cand
Romania a fost invitata sa adere la NATO.
In prezent relatiile dintre Europa Occidentala si Statele Unite ale Americii trec
printr­o perioada de redefinire a raporturilor strategice. Chestiunea primordiala legata
de
securitate se invarte in jurul intrebarii: vor avea americanii si europenii un sistem comun
de securitate in secolul XXI? Cu alte cuvinte, vor mai ramane americanii in Europa?
Raspunsul la aceste chestiuni este pe cat de variat, pe atat de conditionat de evolutiile
politicii interne americane si de jocul intereselor nationale in cadrul Uniunii.
Din toate punctele de vedere, Statele Unite ale Americii sunt mult mai apropiate de
Europa decat de orice alt continent sau grup de state. Derivata din principiile si traditia
europeana, politica americana a fost permanent sensibila fata de relatia cu Europa, 
atat
la inceputul secolului XX, cat mai cu seama dupa 1945, adica de cand SUA si­au 
arogat
rolul de pater securitas pentru Europa Occidentala. Integrarea europeana a fost nu 
numai
incurajata, ci si determinata de dorinta americana de a pune capat disputelor istorice
europene, care au implicat Statele Unite in doua conflicte mondiale. Cei mai multi dintre
americani percep Europa ca un interes vital al lor, deoarece impartasesc valorile si
principiile europenilor, iar politicienii americani vad in Europa un partener in rezolvarea
provocarilor globale. Intr­adevar, impreuna, „America si Europa constituie axa stabilitatii
mondiale, locomotiva economiei internationale, cea mai mare concentrare de capital
intelectual si inovatie tehnica a planetei”12. Faptul ca impartasesc aceleasi valori si
11 Conceptul strategic al N.A.T.O.

12 Zbigniew Brzezinski – COMMENT L’AMERIQUE DOIT VIVRE AVEC LA NOUVELLE EUROPE – in

Commentaire, vol. 23, nr. 91/2000, p. 485.
UNIUNEA EUROPEANA. PERSPECTIVELE ADANCIRII SI LARGIRII PROCESULUI DE INTEGRARE
EUROPEANA
164
principii nu presupune insa copierea modelului federal al SUA pentru posibila creare a
Statelor Unite ale Europei. Europa unita va fi, in mod sigur, o entitate politica noua, atat
in forma, cat si in substanta ei.
Demonstrand dorinta de a promova contributia europeana, prima mentiune a
pilonului european al NATO se regaseste chiar in discursurile presedintelui Kennedy,
care invita europenii sa acorde mijloace sporite apararii comune, prin aceasta 
contribuind
la asumarea responsabilitatii propriei aparari.
Asa cum se mai poate desprinde de pe parcursul lucrarii, legatura Americii cu
Europa este realizata prin politica britanicilor. Regatul Unit va fi intotdeauna resortul
acestei comunitati transatlantice, jucandu­si cu abilitate interesele de mentinere a
americanilor in Europa si de conturare a unei aparari europene numai impreuna cu
acestia.
Oricum, trebuie retinut ca, in ciuda unor divergente de moment (si avem in vedere
aici, spre exemplu, cele din preajma razboiului SUA conra Irak) statele membre ale UE
vor mentine, impreuna cu Statele Unite, comunitatea de securitate din prezent, 
deoarece
atat principiile comune, cat mai ales interesele celor doua continente se vor pastra
convergente cel putin pentru urmatoarele doua­trei decenii. Pentru a pastra legatura
transatlantica, politicile viitoare ale UE vor trebui sa reduca temerile americane cu 
privire
la neparticiparea la unele decizii, accentuand diferentierea aspectelor de care se va
ocupa UE, fata de cele care vor ramane in competenta NATO, intarind necesitatea
complementaritatii intre apararea europeana si cea realizata impreuna cu NATO.
5.6.2. Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa
(O.S.C.E.).
Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE) a aparut in anii 70,
initial sub numele de Conferinta de Securitate si Cooperare in Europa (CSCE).
Cunoscuta ulterior drept procesul de la Helsinki, CSCE a constituit un forum de dialog 
si
negocieri multilaterale intre Est si Vest.
Evolutiile pe planul securitatii europene au impus schimbari fundamentale atat in
ceea ce priveste structura si caracterul institutional inceput la Helsinki, cat si relativ la
rolul acestuia.
La 1 august 1975, la Helsinki, a fost semnat, la nivel inalt, Actul Final al Conferintei
de Securitate si Cooperare in Europa13. Cuprinzand principiile de baza care guverneaza
13 Actul Final se prezinta
ca un cod de buna conduita, ca o adevarata carta a relatiilor intereuropene. O
declaratie proclamata cu acest prilej afirma principiile care guverneaza relatiile reciproce dintre statele
participante conforme cu Carta Natiunilor Unite, asa­numitul Decalog, din care amintim: egalitatea
UNIUNEA EUROPEANA. PERSPECTIVELE ADANCIRII SI LARGIRII PROCESULUI DE INTEGRARE
EUROPEANA
165
relatiile dintre statele participante si comportamentul guvernelor respective fata de
cetatenii lor, precum si prevederi de cooperare in diferite domenii, Actul Final a pus
bazele viitoarei evolutii a procesului CSCE14.
In noiembrie 1990, sefii de state si de guverne ai tarilor semnatare ale Actului Final
au parafat Carta de la Paris pentru o noua Europa. Aceasta este momentul in care se
deschide calea transformarii CSCE intr­un forum institutionalizat de dialog si negocieri, 
cu
o structura operationala activa. Summit­ul de la Paris a deschis o pagina noua in
raporturile dintre statele europene. Semnificatia si impactul sau asupra evolutiei 
ulterioare
de pe continentul european sunt fara precedent, deoarece a marcat incheierea oficiala
a
razboiului rece si a adoptat o serie de documente de importanta majora in domeniul
dezarmarii: Tratatul privind reducerea armelor conventionale in Europa, Declaratia
statelor membre ale NATO si ale Tratatului de la Varsovia privind nerecurgerea la forta
si
la amenintarea cu forta, etc.
Tarile membre si­au confirmat angajamentul lor de a coopera pentru mentinerea
pacii si securitatii, pentru apararea institutiilor democratice, pentru respectarea 
drepturilor
omului si libertatilor fundamentale, nu numai intre ele, ci si cu alte organizatii
internationale.
Carta nu are caracterul unui act cu valoare constitutionala, ci reprezinta un
program de perspectiva in construirea Europei pe doi piloni principali: revenirea la 
valorile
democratiei occidentale si dezvoltarea institutionala.
Un nou impuls a fost dat de Conferinta la nivel inalt de la Helsinki, din 10 iulie
1992. Documentul adoptat cu aceasta ocazie ­ Declaratia de la Helsinki15, contine
prevederi vizand intarirea contributiei si rolului CSCE in asigurarea drepturilor omului,
gestionarea crizelor si tensiunilor. Documentul prevede asumarea unui rol activ al CSCE
in alerta timpurie si prevenirea conflictelor.
Conferinta de la nivel inalt de la Budapesta, din 5­6 decembrie 1994, a hotarat
schimbarea denumirii in Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE).
Tot la Budapesta a fost adoptat Codul de conduita privind aspectele militare ale
suverana, nerecurgerea la forta, inviolabilitatea frontierelor, reglementarea pe cale pasnica a 
diferendelor,
neinterventia in afacerile interne, respectarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, dreptul
popoarelor de a dispune de ele insele ­ Irina Moroianu Zlatescu, Radu C. Demetrescu, op. cit., p. 57.
14 Documentul nu contine obligatii juridice, ci politice, impartite in trei mari categorii (dimensiuni):

probleme privind aspectele politico­militare ale securitatii in Europa, cooperarea in domeniul economic,
tehnico­stiintific si al mediului inconjurator, cooperarea in domeniul umanitar si in alte domenii (de 
exemplu,
circulatia persoanelor, reuniunea familiilor, dezvoltarea turismului, schimburi culturale, etc.).
15 Declaratia este denumita simbolic „Sfidarile schimbarii”.
UNIUNEA EUROPEANA. PERSPECTIVELE ADANCIRII SI LARGIRII PROCESULUI DE INTEGRARE
EUROPEANA
166
securitatii, continand principiile ce trebuie sa guverneze rolul si folosirea fortelor armate 
in
societatile democratice.
In noiembrie 1999 la Summitul de la Istambul a fost adoptata Carta pentru
Securitate Europeana care defineste rolul OSCE in arhitectura europeana, prioritatile,
obiectivele si instrumentele de care dispune pentru a face fata sfidarilor noului mileniu.
Principalele structuri si institutii dezvoltate de catre OSCE, in vederea indeplinirii
obiectivelor sale, pot fi rezumate la:
_ Consiliul Ministerial, este organul central de decizie si orientare politica al

OSCE;
_ Consiliul Superior, raspunde de orientarea, coordonarea si gestionarea tuturor

activitatilor OSCE. Are rolul de a examina si stabili politica si orientarile
bugetar­financiare ale organizatiei;
_ Consiliul Permanent, se ocupa de activitatea politica, decizionala si
operationala curenta a OSCE. Sub egida Consiliului Permanent functioneaza
diferite grupuri de lucru ad­hoc, deschise participarii tuturor statelor;
_ Forumul de cooperare in domeniul securitatii. Activitatile concrete ale acestui

for constau in negocieri privind controlul armamentelor si masuri de dezarmare,
cooperarea intensa in probleme de securitate si reducerea riscurilor unui
conflict armat;
_ Presedintele in exercitiu al OSCE, este ministrul de externe al tarii care

gazduieste reuniunea Consiliului Ministerial al organizatiei pe anul in curs. El
are responsabilitatea generala asupra activitatii executive a OSCE;
_ Secretarul general, actioneaza ca reprezentant al presedintelui in exercitiu, pe

care il sprijina in toate activitatile vizand promovarea obiectivelor OSCE.
Sarcinile Secretarului general includ, de asemenea, gestionarea structurilor si
operatiunilor organizatiei;
_ Inaltul Comisar pentru Minoritati Nationale. Se ocupa de tensiunile etnice in

faza incipienta a acestora, dar care au potential de a se dezvolta intr­un conflict
ce pune in pericol pacea, stabilitatea sau relatiile dintre statele participante. Are
rolul de a preveni situatiile conflictuale si de criza si de a identifica solutii pentru
reducerea tensiunilor;
_ Curtea de Conciliere si Arbitraj, are ca atributii reglementarea diferendelor ce­i

sunt supuse spre solutionare de catre statele semnatare ale Conventiei privind
concilierea si arbitrajul in cadrul OSCE (intrata in vigoare in 1994).
_ Adunarea Parlamentara a OSCE, este o institutie ce presupune votul consultativ.
UNIUNEA EUROPEANA. PERSPECTIVELE ADANCIRII SI LARGIRII PROCESULUI DE INTEGRARE
EUROPEANA
167
Datorita largirii sale, OSCE s­a transformat intr­un ansamblu de 55 de state16.
Toate statele au statut egal, iar regula de baza in adoptarea deciziilor este consensul.
Avantajele OSCE rezida in abordarea atotcuprinzatoare a securitatii (militara,
politica, economica si umana17), participarea pe baza de egalitate a tuturor tarilor
membre, utilizarea unui set de principii si valori clar definite, a unor instrumente si
mecanisme democratice si a unei experiente unice in domeniul diplomatiei preventive.
Prioritatile acestei organizatii in momentul de fata sunt: consolidarea valorilor
comune si asistarea statelor membre in edificarea unor societati democratice bazate pe
statul de drept, prevenirea conflictelor locale, restaurarea stabilitatii si pacii in zone de
tensiune si conflict, etc. ­ obiective ce se bazeaza pe promovarea unui sistem de
securitate prin cooperare.
In concluzie, toate aceste mari organizatii, daca au cunoscut perioade de criza,
perioade de concurenta, uneori chiar antagonice, linia lor dominanta a fost insa de
complementaritate, pentru ca toate au fost orientate spre realizarea unor obiective
comune: asigurarea pacii, securitatii si democratiei, respectarea drepturilor omului si
libertatilor fundamentale.
Toate au marcat progrese in construirea unitatii europene18, indiferent daca au
avut un caracter militar, politic sau social­economic.
5.7. CONCLUZII.
Politica externa si de securitate comuna la nivel european constituie una din
modalitatile de realizare a relatiilor externe ale Uniunii Europene. Reglementarea sa
juridica a fost realizata relativ tarziu fata de restul constructiei europene, avand in 
vedere
natura sensibila a acestei politici care in continuare se regaseste in sfera competentelor
statelor membre.
De­a lungul timpului, s­au facut o serie de incercari, mai mult sau mai putin reusite,
de realizare a unei politici externe si de securitate comuna la nivelul continentului
european. Astfel, pe 11 august 1950, in cadrul celei de­a cincea sesiuni a Adunarii
16 Repubica Federativa Iugoslavia a fost suspendata in anul 1992, dar in urma schimbarilor democratice
intervenite in octombrie 2000, R.F.Iugoslavia si­a reluat locul in OSCE.
17 AL. Bolintineanu, A, Nastase, B. Aurescu, Drept international public, Editura All Beck, Bucuresti, 2000,

p. 172 si urm.
18 Impartirea Europei in doua sisteme opuse ­ cel occidental, democratic, cel sovietic, totalitar si tiranic ­

a sfarsit prin victoria fortelor democratice. Cu toate acestea, existenta celor doua blocuri a avut si un
rezultat benefic: a grabit eforturile de cooperare europeana si a consolidat convingerile comunitare.
UNIUNEA EUROPEANA. PERSPECTIVELE ADANCIRII SI LARGIRII PROCESULUI DE INTEGRARE
EUROPEANA
168
Consultative a Consiliului Europei, Winston Churchill propunea crearea imediata a unei
Armate Europene Unite, sub control democratic european si care sa actioneze in
colaborare deplina cu S.U.A. si Canada. In acelasi timp, Germania urma sa primeasca
asigurari in privinta sigurantei si independentei. Presedintele Consiliului de la acea 
data,
primul­ministru francez Rene Pleven, lansa Planul pentru o Comunitate Europeana
pentru Aparare (C.E.A.), prezentat Adunarii Nationale a Frantei, la 24 octombrie 1950.
Implicarea Frantei, in primul rand, si apoi a Marii Britanii se datora faptului ca doar ele
erau si puteri nucleare in acel moment. Se prevedea, crearea unei armate europene,
compuse din unitati furnizate de statele membre C.E.C.O., condusa de un ministru
european al apararii, cu un buget comun si sub controlul Adunarii Parlamentare
Europene.
Tratatul de constituire a C.E.A. si protocoalele de cooperare a acestui organism cu
N.A.T.O., au fost semnate la Paris, de statele membre C.E.C.O., la 25 mai 1952.
Incepand cu iulie 1953, prin Actul de Securitate Reciproca, jumatate din ajutoarele
militare americane destinate Europei erau alocate viitoarei C.E.A. Tratatul cuprindea si
referiri la o Adunare care urma sa devina o Comunitate Politica Europeana (C.P.E.).
Integrarea in domeniul apararii era considerata ultimul pas spre o integrare politica,
dorindu­se crearea unei armate europene pentru apararea comuna, strans legata de
institutiile politice ale Europei unite. Pana in august 1954, Tratatul C.E.A. a fost ratificat
de cinci state membre (Italia, Germania, Belgia, Luxemburg si Tarile de Jos).
Respingerea intregului proiect de catre Adunarea Nationala a Frantei printr­un vot
prealabil, fara macar a lua in discutie continutul sau, a reprezentat sfarsitul C.E.A. si
„decesul" prematur al C.P.E. Acest prim esec al procesului european de cooperare la
nivelul politicii de securitate comuna marcheaza inceputul adaptarii comunitatii la
problemele interne ale statelor, in special la cele politice, si la cele internationale 
marcate
de crize si conflicte in contextul divizarii Europei in doua mari blocuri (socialist si
capitalist).
Nevoia unei politici externe comune bazate pe cooperarea statelor a facut ca,
anterior aparitiei U.E., politica externa intre statele membre ale Comunitatilor europene
sa se desfasoare in cadrul cooperarii politice europene. Aceasta din urma a fost 
lansata
in iunie 1970, in urma raportului ministrilor afacerilor externe ai statelor membre ale
Comunitatilor Europene de la Luxemburg si extinsa prin Actul Unic European (AUE) din
anul 1986. Cooperarea politica europeana consta in consultari periodice intre ministri
afacerilor externe si in contacte permanente dintre administratiile acestora. Ei
convenisera sa se informeze reciproc cu privire la orice problema importanta de 
politica
UNIUNEA EUROPEANA. PERSPECTIVELE ADANCIRII SI LARGIRII PROCESULUI DE INTEGRARE
EUROPEANA
169
externa, sa ajunga la un punct de vedere comun si, in masura in care este posibil, sa
adopte o pozitie comuna. Orice decizie trebuia luata cu unanimitate de voturi. 
Problemele
ce priveau securitatea se limitau, insa, la aspectele politice si economice, adica nu
includeau si domeniul apararii.
Necesitatea existentei unei politici externe si de securitate comuna in toate
domeniile la nivel european s­a accentuat in momentul cand Franta s­a retras din
structurile militare ale N.A.T.O., la 7 martie 1976, ca urmare a constatarii presedintelui 
de
Gaulle ca „repartitia lumii in doua blocuri militare raspunde din ce in ce mai
putin situatiei
reale". Din punctul de vedere al securitatii militare, Europa Occidentala a ramas 
atasata
Americii, insa, la initiativa britanicilor, s­a constituit „un grup european in Alianta"
(Eurogroup), fara personalitate juridica, ce promova cooperarea europenilor in sectoare
militare ca: Eurotrain (instructia militara), Eurolog (logistica), Euromed (medicina 
militara),
Eurocom (telecomunicatiile). Apararea europeana era vazuta nu ca un raspuns imediat 
la
o amenintare militara urgenta si precisa, ci ca un test, reinnoit tot timpul, al prioritatilor
respective ale europenilor, al vointei lor de uniune, al vointei si capacitatii lor de a 
refuza
veto­urile externe. In raportul care ii poarta numele, premierul belgian Leo Tindemans, a
fost de parere ca Uniunea Europeana ramane incompleta atata timp cat nu va avea o
politica de aparare comuna. In acel moment, erau considerate drept obstacole in calea
realizarii unei aparari comune europene, o serie de cauze printre care: imposibilitatea
crearii unei forte nucleare europene datorita pozitiilor diferite in aceasta problema a
Frantei si Marii Britanii; interzicerea transferurilor de tehnologie nucleara militara;
existenta unor constrangeri economice si psihologice, in special pentru marirea
cheltuielilor militare anuale si necesitatea convingerii opiniei publice in aceasta privinta,
etc. Insa sperantele pentru realizarea unei politici europene de aparare comuna au
aparut relativ repede din perspectiva anumitor conjuncturi precum: garantia nucleara
americana oferita pe termen mediu; instalarea unui sistem european de aparare
conventionala, prin utilizarea noilor „arme ghidate cu precizie"; avantajul tehnologic 
al
fortelor europene occidentale fata de cele ale Pactului de la Varsovia si transformarea
industriilor europene de armament intr­un element constitutiv al apararii comune.
In privinta problemelor de securitate si cooperare, capacitatea comunitatii
europene a fost mai intai testata pe timpul fazelor elaborarii Actului final de la Helsinki.
Securitatea continentului european a devenit fondul cooperarii politice intre statele
membre ale comunitatii europene si subiect al diverselor sesiuni ale Consiliului 
European,
care a sesizat importanta relatiilor est – vest. In Declaratia de la Dublin, din 4 
decembrie
1984, cele zece state membre ale comunitatii europene de la acea data U.E.,
UNIUNEA EUROPEANA. PERSPECTIVELE ADANCIRII SI LARGIRII PROCESULUI DE INTEGRARE
EUROPEANA
170
recunosteau ca „au o responsabilitate privind pacea si stabilitatea in Europa si
securitatea populatiilor lor. Ele estimau ca opera de constructie europeana
pe care o
intreprind si pe care continua cu hotarare are din acest punct de vedere o
valoare
iminenta. Ele se declarau decise sa mentina si sa-si intensifice contributia la
ameliorarea
raporturilor intre Est si Vest".
Actuala politica de securitate si cooperare comuna la nivel european, 
se
bazeaza atat pe stabilitatea politica, cat si pe cea militara. Politica de securitate bazata
pe cooperare renunta la orice idee de a impune stabilitatea prin mijloace de 
confruntare.
Scopul este promovarea cooperarii in vederea prevenirii conflictelor in sfera politica si a
reducerii pericolului confruntarii armate. De asemenea, scopul politicii de securitate
bazata pe cooperare este de a evita escaladarea potentialelor conflicte, punand un
accent deosebit pe promovarea transparentei.
Referitor la viitorul securitatii la nivelul Uniunii Europene sunt de amintit 
unele
dispozitii ale Constitutiei Europene, semnata pe 29 octombrie 2004.
Astfel, potrivit
art. 15 din Constitutia Europeana, competenta Uniunii in materie de politica
externa si
de securitate comuna se intinde asupra tuturor domeniilor politicii externe, precum si
asupra tuturor problemelor referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv definirea 
progresiva
a unei politici de aparare comune care poate conduce la o aparare comuna.
Statele membre sprijina in mod activ si fara rezerve politica externa si de
securitate comuna a Uniunii in spiritul loialitatii si solidaritatii reciproce si respecta
actele
adoptate de catre Uniune in acest domeniu. Ele se abtin de la orice actiune contrara
intereselor Uniunii sau care poate dauna eficacitatii sale.
Semnificative sunt si dispozitiile specifice de punere in aplicare a politicii de
securitate si de aparare comune, cuprinse in art. 40 din Constitutie. Astfel, se arata ca,
Politica de securitate si de aparare comuna face parte integranta din politica externa si 
de
securitate comuna. Aceasta asigura Uniunii o capacitate operationala bazata pe 
resurse
civile si militare. Uniunea poate recurge la asemenea masuri in cadrul misiunilor in afara
Uniunii, pentru a asigura mentinerea pacii, prevenirea conflictelor si intarirea securitatii
internationale, conform principiilor Cartei Natiunilor Unite.
Politica de securitate si de aparare comuna include definirea progresiva a unei
politici de aparare comuna a Uniunii, ceea ce va conduce la o aparare comuna atunci
cand Consiliul European, hotarand in unanimitate, va decide acest lucru.
Politica Uniunii, in sensul articolului 40 din Constitutie, nu aduce atingere
caracterului specific al politicii de securitate si de aparare a anumitor state membre,
UNIUNEA EUROPEANA. PERSPECTIVELE ADANCIRII SI LARGIRII PROCESULUI DE INTEGRARE
EUROPEANA
171
respecta obligatiile care decurg din Tratatul Atlanticului de Nord pentru anumite state
membre.
Pentru punerea in aplicare a politicii de securitate si de aparare comune, statele
membre pun la dispozitia Uniunii capacitati civile si militare pentru a contribui la
obiectivele definite de Consiliul de Ministri. Statele membre care constituie in comun 
forte
multinationale pot, de asemenea, sa puna aceste forte la dispozitia politicii de 
securitate
si de aparare comune.