Sunteți pe pagina 1din 17

Despre Uniunea Europeana

Scurta Istoria a Uniunii Europene, aşa cum reiese din Raportul general asupra
activităţilor Uniunii Europene, se sprijina si urmeaza indeaproape cronologia celor mai
importante realizări ale Uniunii şi Instituţiilor sale. Bugetul si principalele executii financiare
ale Uniunii se bazeaza la rindul lor pe aceeiasi piloni si date istorice, fiecare etapa fiind
strins legata de momentele cheie ale istoriei Uniunii.

Momente cheie

- 1950, 9 mai: Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, inspirat de Jean Monnet,
propune planul ce va sta la baza Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului sau CECO
("Declaraţia Schuman");

- 1951, 18 aprilie: Este semnat Tratatul de la Paris pentru constituirea CECO, de către Belgia,
Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda;

- 1953, 10 februarie: Piaţa Comună a cărbunelui şi oţelului devine funcţională. Cele şase
state fondatoare înlătură barierele vamale şi restricţiile cantitative cu privire la materiile prime
menţionate;

- 1954, 30 august: Proiectul de tratat pentru crearea unei Comunităţi politice europene
eşuează, odată cu respingerea de către Parlamentul francez, în august 1954, a tratatului asupra
Comunităţii Europene a Apărării;

- 1957, 25 martie: Sunt semnate tratatele care instituie Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice (EURATOM) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE) de către cele şase ţări -
Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda; tratatele de înfiinţare sunt cunoscute
sub numele de Tratatele de la Roma şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958;

- 1967, 1 iulie: Intra în vigoare Tratatul de constituire a unui singur Consiliu şi a unei singure
Comisii a Comunităţilor Europene;

- 1987, 1 iulie: Intră în vigoare Actul Unic European (AUE), care adaugă cooperarea politică
celei economice; - 1993, 1 noiembrie: Intră în vigoare Tratatul asupra Uniunii Europene.
Comunităţile Europene (CECO, EURATOM şi CEE), împreună cu Politica externă şi de
securitate comună, Justiţia şi afacerile interne reprezintă cei trei piloni ai UE;

- 1997, 16 iulie: Este adoptată "Agenda 2000 - pentru o Europă mai puternică şi mai extinsă",
care tratează reforma instituţională a UE, prezintă viziunea asupra extinderii Uniunii şi
opiniile Comisiei cu privire la cererile de aderare la UE ale celor zece ţări central europene;

1
- 1998, 4 noiembrie: Primele Rapoarte anuale referitoare la stadiul de îndeplinire a condiţiilor
de aderare la UE;

- 1999, 1 ianuarie: Lansarea monedei unice europene în 11 state europene care au îndeplinit
criteriile de convergenţă (Franţa, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria, Italia,
Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda);
- 1999, 1 mai: intră în vigoare Tratatul de la Amsterdam; - 2000, 15 ianuarie: Sesiunea
inaugurală a Conferinţei ministeriale interguvernamentale pentru negocieri de aderare cu
Malta, România, Slovacia, Letonia, Lituania şi Bulgaria are loc la Bruxelles, Belgia

- 2000, 14 februarie: Începe Conferinţa interguvernamentală cu privire la reforma


instituţională a Uniunii Europene, la Bruxelles, Belgia. Ţările candidate sunt atenţionate cu
privire la importanţa următoarelor aspecte: adoptarea oficială şi aplicarea acquis-ului
comunitar; asigurarea unei bune funcţionări a pietei interne, în concordanţă cu politicile
Uniunii Europene, cu o atenţie specială acordată domeniilor agriculturii, justiţiei, afacerilor
interne şi protecţiei mediului; alinierea la practicile Uniunii Europene în ceea ce priveşte
relaţiile cu terţe state şi organizaţii internaţionale. De asemenea, statele candidate au primit
asigurări că fiecare solicitare de aderare va fi evaluată în funcţie de meritele proprii. Ţările
candidate şi-au prezentat obiectivele strategice determinate de aspiraţiile politice, culturale şi
socio-economice în perspectiva aderării.

- 2000, 9 mai: Instituţiile europene celebrează a 50-a aniversare a "Declaraţiei Schuman";

- 2000, 8 noiembrie: Comisia Europeană adoptă rapoartele anuale asupra progreselor


înregistrate de statele candidate şi revizuieşte parteneriatele pentru aderare;

- 2000, 7-11 decembrie: Consiliul European de la Nisa este în favoarea accelerării


negocierilor de aderare cu statele candidate şi apreciază pozitiv efortul acestora de a îndeplini
condiţiile pentru adoptarea şi aplicarea acquis-ului. Consiliul a luat, de asemenea, în discuţie
politica de securitate şi apărare europeană, a aprobat agenda socială europeană, a trecut în
revistă procesul de cercetare european, coordonarea politicilor economice, siguranţa şi
sănătatea consumatorului, siguranţa maritimă, protecţia mediului, servicii de interes general,
libertate, securitate şi justiţie, cultură, regiuni îndepărtate şi relatii externe. Conferinţa
Interguvernamentală s-a încheiat cu un acord politic privind Tratatul de la Nisa;

- 2001, 2 ianuarie: Grecia devine cel de al 12-lea membru al zonei euro; - 2001, 26 februarie:
Tratatul de la Nisa a fost adoptat de către guvernele Statelor Membre. Tratatul va intra în
vigoare după ratificarea sa de către toate parlamentele naţionale;

- 2001, 15-16 iunie: Consiliul European de la Goteborg a decis, în ceea ce priveşte extinderea
UE şi procesul de aderare, printre altele, ca "eforturi speciale să fie dedicate asistenţei
acordate Bulgariei şi României";

- 2001, 21 septembrie: Consiliul European extraordinar de la Bruxelles, Belgia evaluează


situaţia internaţională după atacurile teroriste care au avut loc la 11 septembrie în New York şi
Washington, SUA şi stabileşte liniile directoare pentru riposta UE;

2
- 2001, 13 noiembrie: Comisia Europeană adoptă Rapoartele Anuale asupra progreselor
înregistrate de statele candidate şi revizuieşte Parteneriatele de Aderare. Zece ţăari candidate
îşi propun să încheie negocierile în 2002;

- 2001, 14-15 decembrie; Consiliul European de la Laeken, Belgia decide să convoace o


Convenţie privind viitorul UE, prezidată de Valéry Giscard d'Estaing;

- 2002, 1 ianuarie: monedele şi bancnotele euro intră în circulaţie în cele 12 state participante
la zona euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg,
Olanda, Portugalia şi Spania;

- 2002, 28 februarie: perioada circulaţiei monetare duale ia sfarşit şi euro devine singura
monedă a celor 12 state participante la zona euro. Are loc, la Bruxelles, sesiunea inaugurală a
Convenţiei privind Viitorul Europei.

- 2004, 1 mai: Ziua Extinderii. 10 ţări aderă la Uniunea Europeană (Cipru, Estonia, Letonia,
Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria)

Principalele obiective

- promovarea progresului economic şi social (piaţa unică a fost instituită în 1993, iar
moneda unică a fost lansată în 1999);
- să promoveze si sa afirme identitatea Uniunii Europene pe scena internaţională (prin
ajutor umanitar pentru ţările nemembre, o politică externă şi de securitate comună,
implicare în rezolvarea crizelor internaţionale, poziţii comune în cadrul organizaţiilor
internaţionale);
- să instituie cetăţenia europeană (care nu înlocuieşte cetăţenia naţionala dar o
completează, conferind un număr de drepturi civile şi politice cetăţenilor europeni);
- dezvoltarea unei zone de libertate, securitate şi justiţie (legată de funcţionarea pieţei
interne şi în particular de libera circulaţie a persoanelor);
- să consolideze uniunea , în baza dreptului comunitar (corpul legislaţiei adoptate de
către instituţiile europene, împreună cu tratatele fondatoare);

Instituţiile implicate în conducerea Uniunii Europene:

- Parlamentul European (http://www.europarl.eu.int/) (ales de către popoarele statelor


membre),

- Consiliul (http://ue.eu.int/) (reprezentând guvernele statelor membre), Comisia


(http://europa.eu.int/comm/index_en.htm) (executivul şi organismul cu drept de a
iniţia legislaţie),

- Curtea de Justiţie (http://curia.eu.int/) (care asigură compatibilitatea cu dreptul


comunitar),

- Curtea de Conturi (http://www.eca.eu.int/) (responsabilă de controlul folosirii


fondurilor comunitare). Aceste instituţii sunt sprijinite de alte organisme: Comitetul
Economic şi Social (http://www.ces.eu.int/en/acs/fr_acs_default.htm) şi Comitetul
Regiunilor (http://www.cor.eu.int/) (organisme consultative care acordă sprijin ca

3
poziţiile diferitelor categorii sociale şi regiuni ale Uniunii Europene să fie luate în
considerare),

- Avocatul Poporului în Uniunea Europeană (http://www.euro-ombudsman.eu.int/) (care


se ocupă de plângerile cetăţenilor cu privire la administraţia la nivel european),

- Banca Europeană de Investiţii (http://eib.eu.int/) (instituţia financiară a UE) şi Banca


Centrală Europeană (http://www.ecb.int/) (răspunzătoare de politica monetară în zona
euro).

Valorile Uniunii Europene

Uniunea este fondată pe respectul pentru demnitatea umană, libertate, democraţie, egalitate,
stat de drept şi respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor aparţinând
minorităţilor. Aceste valori sunt comune Statelor Membre într-o societate în care prevalează
pluralismul, nediscriminarea, toleranţa, justiţia, solidaritatea şi egalitatea între femei şi
bărbaţi. (din Constituţia Europeană)

Simbolurile Uniunii Europene

Steagul, cu cele 12 stele, aşezate în cerc, pe un fond albastru, înseamnă unitatea şi identitatea
popoarelor Europei. Cercul reprezintă solidaritatea şi armonia, iar stelele, în număr de 12,
reprezintă perfecţiunea (şi nu numărul statelor membre UE cum s-ar putea crede).

Istoria steagului începe în 1955. Intâi, el a fost folosit de Consiliul Europei, organizaţie
internaţională apărătoare a drepturilor omului şi a valorilor culturale europene. În anul 1985,
statele membre UE l-au adoptat ca steag al Comunităţilor Europene (CEE), iar începând cu
1986 el este utilizat de către toate instituţiile Uniunii Europene.

Imnul , Consiliul Europei a fost cel care a decis, în 1972, ca “Oda bucuriei” (ultima parte a
Simfoniei a IX-a de Beethoven) să devină imnul său, iar în 1985, Statele Membre UE l-au
adoptat, şi ele, ca imn oficial al Uniunii Europene. Uniunea Europeană nu a urmărit, prin
această decizie, să înlocuiască imnurile naţionale ale Statelor Membre. Alegerea acestei
melodii ca imn subliniază aspiraţia spre valorile comune, unitatea în diversitate şi idealurile
de libertate, pace şi solidaritate care stau la baza Uniunii Europene.

Moneda Unica; La originea conceptului de monedă unică se află tratatele care stau la baza
Uniunii Europene. Tratatul de la Roma (1957) declară ca piaţa comună este unul dintre
obiectivele Comunităţii Europene ce va contribui la o “uniune mai strânsă între popoarele
Europei”. Tratatul Uniunii Europene (1992 - Maastricht) introduce Uniunea Economică şi
Monetară şi pune bazele monedei unice. Iar în decembrie 1995, Consiliul European de la
Madrid decide ca moneda unică să poarte numele de “euro”. Începând cu 1 ianuarie 2001,
moneda unică a intrat propriu-zis în circulatie şi în buzunarele cetăţenilor şi, deşi numai 13
din cele 15 state membre au adoptat-o, ea a devenit un simbol al Uniunii Europene.
Reprezentarea grafica a monedei unice a fost inspirată de litera grecească epsilon, ea trebuind
să facă legatură atât cu leagănul civilizaţiei şi al democraţiei europene, cât şi cu prima literă
din cuvântul “Europa”. Cele două linii paralele din simbolul grafic sunt un indicator al
stabilităţii euro.

4
Ziua de 9 mai 1950 a reprezentat primul pas către crearea a ceea ce este astăzi Uniunea
Europeană. În acea zi, la Paris, Ministrul de Externe al Franţei, Robert Schuman, a citit presei
internaţionale o declaraţie prin care chema Franţa, Germania şi celelalte popoare ale Europei
să îşi unească producţiile de oţel şi cărbune, ca “prima fundaţie concretă a unei federaţii
europene”.

Propunerea lui avea ca scop crearea unei comunităţi în cadrul căreia membrii să îşi pună sub
control comun producţia de oţel şi cărbune - ca bază a puterii lor militare - în scopul evitării
izbucnirii unui nou război. Ţările cărora li se adresa în primul rând această provocare - Franţa
şi Germania - fuseseră în război timp de aproape 100 de ani, iar cel de-al doilea război
mondial aproape că le distrusese.

În 1985, când proiectul construcţiei europene era deja clar conturat, cele zece state membre
care formau la acea dată Comunitatea Europeană, au hotărât ca ziua de 9 mai să devină Ziua
Europei.

PRINCIPALELE INSTITUŢII EUROPENE

- Parlamentul European
- Consiliul European
- Consiliul Uniunii Europene
- Comisia Europeana
- Curtea de justitie a Comunitatilor Europene - Avocatul UE
- Tribunalul de Prima Instanta
- Comitetul Economic si social
- Curtea Europeana de Conturi
- Comitetul Regiunilor
- Mediatorul European
- Banca Centrala Europeana
- Banca Europeana de Investitii
- Fondul European de Investitii.

Bugetul Uniunii Europene – (Banii nostri)-

CAP. I. - NOŢIUNI ELEMENTARE

Bugetul UE reprezintă ansamblul resurselor financiare de care acesta dispune anual pentru
îndeplinirea de către instituţiile comunitare a obiectivelor, activităţilor şi intervenţiilor

5
comunitare stabilite în prezent prin Tratatul de la Amsterdam (TUE + TCE). În funcţie de
acesta pot fi observate în fiecare an priorităţile şi orientările politice comunitare.
Comunitatea europeană pentru a finanţa programele, proiectele care le derulează are nevoie de
un buget. Bugetul comunităţii europene refelectă concepţia şi stadiul integrării europene .
Actualitatea modernă a societăţii europene a impus edificarea oficială unui buget prin
constituirea bugetului Uniunii Europene.

Regulamentul financiar al acestor comunităţii precizează că bugetul lor este “actul care
prevede şi autorizează în prealabil, în fiecare an, cheltuielile şi veniturile comunităţilor” .

Pentru acoperirea (asigurarea) bugetului UE, astfel statele membre sunt dispuse să transefere
o parte din atributele naţionale în materie de percepere a impozitelor şi taxelor, după cum
ponderea unei categorii de cheltuieli sau alteia în totalul bugetului UE care poate fi
considerată o dimensiune a intervenţiei UE asupra economiilor şi politicilor naţionale.

- Principiile bugetului

Bugetul comunităţii europene respectă regulile generale care se aplică şi în statele membre,
având ca scop asigurarea transparenţei veniturilor şi cheltuielilor în procesul luării deciziilor
şi a clarităţii în monitorizarea şi controlul execuţiei bugetului pentru protejarea intereselor
financiare ale UE.

Aplicarea dreptului bugetar şi procedura elaborării, aprobării, executării şi încheierii bugetului


comunitar sunt generate de anumite principii, în doctrina modernă a finanţelor publice, sunt
unanim admise următoarele:

Anualitatea bugetului; unitatea bugetului; universalitatea bugetară; echilibrul bugetului


şi speciliazarea bugetară.

În acord cu doctrina modernă, aceste principii sunt consacrate şi în Regulamentul financiar al


comunităţii europene . Bugetul aprobat de CE are prevăzut deasemeni şi un capitol distinct
privind publicitatea bugetului în Jurnalul oficial al UE.

Principiul anualitatea bugetului. Presupune operaţiunile bugetare care se vor derula, în


timpul exerciţiului bugetar, în comunitatea europenă acesta se întinde în intervalul 1
ianuarie- 31 decembrie.

Veniturile care trebuiesc încasate în anul financiar curent şi nu s-au încasat în acel an se face
venit la bugetul anului următor. Orice impozit şi taxă prevăzut a se plăti în anul financiar
curent şi neonorat se anulează la finele anului respectiv.
Excepţii pot exista spre exemplu, în cazul în care baza legală pentru o anumită cheltuială a
fost adoptată spre sfârştul anului, iar cheltuiala nu a mai putut fi angajată şi plata efectuată
până la finele anului financiar curent se poate aproba transferarea cheltuielii respective în
bugetul aferent anului următor.
De precizat că, multe proiecte şi acţiuni UE se desfăşoară pe o perioadă mai mare de un an
calendaristic. Pentru asigurarea disciplinei financiare, respectiv a încadrării în limita

6
resurselor de finanţare disponibile şi a comunităţii. De altfel UE foloseşte pe termen mediu,
instrumentul „perspectiva financiară”.
În scopul racordării proiectelor şi acţiunilor multi-anuale la buget, care se referă la un anumit
an financiar, în practica UE se folosesc două concepte de cheltuieli: „limita de angajare a
cheltuielilor” şi „limita de plăţi”.

Limita de angajare a cheltuielilor reprezintă mărimea tuturor obligaţiilor decurgând dintr-un


proiect cu o perioadă de executare mai mare de un an, care revine anului financiar pentru care
se elaborează bugetul.

Limita de plăţi reprezintă suma înscrisă în buget pentru proiectul respectiv. De exemplu, o
cheltuială poate fi angajată în anul financiar pentru care se întocmeşte bugetul dar plata către
creditor poate fi efectuată doar parţial în anul respectiv, după cum o plată poate fi făcută în
contul unei cheltuieli angajate în exerciţiul financiar anterior.

a) Unitatea bugetară impune ca toate veniturile şi cheltuielile bugetului UE să fie cuprinse


într-un singur document. De la acest principiu sunt de menţionat două excepţii:
Au fost create aranjamente financiare speciale pentru anumite activităţi în domeniul politicii
comune externe şi de securitate, al Fondului european de dezvoltare. În aceste cazuri, anumite
venituri (ajutoare, donaţii s.a ) sunt folosite direct pentru activităţile respective fără a mai fi
înscrise în bugetul UE.
Agenţiile europene (organisme descentralizate ale UE au proprile bugete care sunt alimentate
cu transferuri din bugetul UE.
Asemeni principiului anualităţii, în literatura contemporană a finanţelor publice se apreciază
că principiul unităţii bugetare se sprijină pe două genuri de motivaţii unele financiare, altele
politice.

b) Principiul universalitatea bugetului În practica UE sunt respectate două reguli bugetare:


(1) neafectarea veniturilor bugetare, adică o dată vârsate la bugetul UE, aceste venituri se
depersonalizează, fiind folosite în totalitatea lor la finanţarea tuturor cheltuielilor;
(2) prezentarea bugetului în formă brută, respectiv înscrierea veniturilor şi cheltuielilor în
sume toate, fără compensări şi omisiuni.
În aplicarea acestui principiu, apar execepţii. Anumite venituri sun afectate direct finanţării
unor programe de cercetare, iar unele ţări fac donaţii în mod expres pentru finanţarea unor
politici specifice, ca de exemplu ajutoarele umanitare.

c) Principiul echilibrului bugetar. În cazul UE este strict respectat, în sensul că veniturile sunt
egale cu cheltuielile sau mai mari. UE nu este autorizată să se împrumute pentru finanţarea
cheltuielilor prevăzute în bugetul UE. În consecinţă situaţia normală pentru execuţia bugetului
este surplusul de venituri asupra cheltuielilor, care este preluat obligatoriu în bugetul pe anul
următor.
Ca atare, în bugetul UE nu se refelectă operaţiunile de împrumut pe care comunitatea
europeană sau instiuţii ale UE sunt autorizate prin tratat să le facă (de exemplu, împrumuturi
acordate unor state membre şi ţări candidate pentru susţinerea balanţei de plăţi).
Această particularitate în aplicarea principiului echilibrului bugetar în cazul UE reprezintă cea
mai importantă deosebire faţă de bugetele din statele membre, unde existenţa deficitelor este
uzuală.
Cel mai reuşit buget este cel care se apropie de deficit, degajând însă un execedent simbolic .

7
d) Principiul specializării bugetare impune înscrierea în bugetul UE a veniturilor bugetare pe
categorii stabilite după provenienţă, în raport cu specificul surselor şi a cheltuielilor după
destinaţie, potrivit clasificaţiei bugetare. În acest sens sunt eliminate confuziile în procesul
deciziei bugetare şi a executării acesteia. Clasificaţia bugetară folosită de către UE cuprinde
secţiuni, tiluri, capitole şi alineate

CAP. II. - VENITURILE BUGETULUI

Spre deosebire de alte organizaţii internaţionale ale căror resurse se bazează, în marea lor
majoritate, pe contribuţiile (cotizaţiile) statelor membre, UE are un sistem propriu de venituri.
La acest sistem s-a ajuns cu dificultate, întrucât deciziile cu privire la categoriile de venituri
ale UE şi la mărimea acestora sunt în primul rând politice, având un impact direct asupra
plăţii din resursele naţionale pe care statele membre acceptă fie să le transfere jurisidicţia
naţională în cea a UE, fie să le cedeze UE. Astfel de decizii politice influenţează relaţiile
dintre cetăţeni şi firmele contribuabile, pe de o parte şi statele membre şi UE , pe de a altă
parte, şi sunt adoptate de către Consililiu UE, pe baza votului unanim.

Principalele momente în construcţia sistemului de venituri al UE sunt: anul 1951 – instituirea


taxei aspura producţiei de cărbune şi oţel al statelor membre ale Comunităţii Economice a
Cărbunelui şi Oţelului; anul 1957 –stabilirea contribuţiilor directe pentru statele din
Comunitatea Europeană; anul 1971- constituirea veniturilor proprii ale UE.

A - Sistemul actual de venituri

Bugetul UE cuprinde patru categorii de venituri:

1. veniturile proprii tradiţionale;


2. parte din taxa pe valoare adăugată (TVA ) din statele membre;
3. cota din produsul naţional brut (PNB) al statelor membre;
4. alte venituri.

Primele trei venituri sunt cunoscute ca „venituri proprii” ale UE, care au la bază PNB al
statelor membre şi pentru care Consiliul Europei hotărâşte plafonul maxim (ca procent din
PNB) admis ca venit al UE.
Veniturile proprii tradiţionale sunt considerate în mod „natural” ca fiind venituri proprii ale
UE întrucât sunt încasate de către statele membre datorită politicilor UE – uniunea vamală şi
politica agricolă comună.
Veniturile proprii tradiţionale sunt formate din două grupe de taxe:
Veniturile proprii tradiţionale se urmăresc şi se încasează de către statele membre în contul
UE. Deoarece colectarea acestor venituri necesită resurse umane şi materiale importante,
statele membre au dreptul să reţină o cotă de 25 % din încasări pentru acoperirea cheltuielilor
respective. Această cotă a fost de 10% până în anul 2002.
Venitul UE din TVA reprezintă o parte din taxa pe valoarea adăugată încasată de către statele
membre, calculată prin aplicarea unei cote procentuale asupra bazei de impozitare (pentru
TVA).
Cota din PNB al statelor membre este un venit variabil care se stabileşte prin bugetul UE al
fiecărui an. Acest venit se încasează de la statele membre numai dacă celelalte venituri proprii
(veniturile propriii tradiţionale şi venitul din TVA) nu sunt suficiente pentru acoperirea
cheltuiellor. Mărimea acestui venit nu poate fi mai mare decât diferenţa dintre: (1) limita

8
maximă a tuturor veniturilor proprii ale UE, autorizată de către Consiliul European, ca procent
din PNB cumulat al statelor membre, şi (2) celelalte venituri proprii (veniturile tradiţionale şi
genitul din TVA).

Prirncipalele venituri incluse în grupa „alte venituri” sunt: dobânzi şi penalităţi pentru
întârzierile la plata obligaţiilor faţă de bugetul UE; penalităţle achitate de către firme pentru
încălcarea unor reglementări comune (de exemplu, în domeniul competiţiei); impozitele pe
salariiile angajaţilor din instituţiile UE; diferite venituri din operaţiunile administrative ale
instituţiilor UE; surplusurile din anii financiari anteriori.

Parlamentul European a aprobat bugetul Uniunii Europene pentru perioada 2007-2013 la


valoarea de 864, 4 miliarde euro. În privinţa bugetului stabilit pe perioada 2007-2013 acesta
reprezintă cu puţin peste 1% din produsul intern brut al statelor membre UE. Bugetul blocului
comunitar aferent anului 2007, care prevede majorarea cheltuielilor destinate stimulării
creşterii economice şi subvenţii substanţiale în sectorul agricol. Cheltuielile totale au fost
stabilite la 115,5 miliarde de dolari, cu 7,6% peste nivelul aferent anului 2006, echivalentul a
0,99% din Produsul Intern Brut al UE. Luând în calcul şi sumele care pot fi cheltuite după
2007, valoarea bugetului este de 126,5 miliarde de euro. Cheltuielile alocate susţinerii
regiunilor sărăce, educaţiei, cursurilor de calificare, cercetării şi dezvoltării, precum şi altor
măsuri destinate stimulării dezvoltării economice, vor fi de 54,9 miliarde de euro, în creştere
cu 15,4% comparativ cu bugetul pentru 2006.
"În acest buget începe să devină vizibil un nou mod de gândire în Europa: există o realocare
semnificativă a resurselor spre competitivitate, inovaţie şi progres economic", a declarat
comisarul European pentru Buget, Dalia Grybauskaite
Pe de altă parte, cheltuielile din sectorul agricol, inclusiv controversatele subvenţii acordate
fermierilor şi fondurile pentru dezvoltarea rurală, reprezintă, în continuare, cea mai mare parte
a bugetului, de 56,3 miliarde de euro. Mulţi membri UE, inclusiv Marea Britanie, urmăresc
reducerea resurselor alocate Politicii Agricole Comune, dar Franţa, principalul beneficiar al
subvenţiilor agricole, a blocat iniţiativele în acest sens. Cheltuielile agricole vor fi revizuite în
2008-2009, alături de derogările acordate anterior Marii Britanii privind contribuţia la bugetul
blocului comunitar. Bugetul reflectă, de asemenea, angajamentele UE privind austeritatea.
Având în vedere inflaţia, creşterea economică şi excluzând fondurile alocate României şi
Bulgariei, care au aderat la UE în 2007, valoarea bugetului este inferioară nivelului
stabilit pentru acest an.

Cheltuielile pentru administraţia UE vor fi de 6,9 miliarde de euro, ajutorul acordat statelor
din afara blocului comunitar a fost stabilit la 6,8 miliarde de euro, iar fondurile alocate
securităţii interne sunt de 1,2 miliarde de euro. În primul an, România va plăti la bugetul
Uniunii Europene un miliard de euro. În schimb, Uniunea a alocat ţării noastre fonduri
structurale în valoare de 1,3 miliarde euro
.
Majoritatea specialiştilor au temeri în privinţa României, că aceasta nu va fi capabilă să
acceseze programele structurale şi nu va reuşi să încaseze decât o treime din banii disponibili.

Fondurile structurale vor fi distribuite pe baza unor planuri, care vor fi aprobate de Comisia
Europeană în luna mai, iar banii urmând a ajunge în România abia din toamnă.

România va beneficia de fonduri structurale de circa 28-30 miliarde de euro din partea UE în
perioada 2007-2013., ceea ce înseamnă că vor trebui cheltuiţi 8,5 milioane de euro, zilnic,
inclusiv în zilele de sămbătă şi duminică, după data de 1 ianuarie 2007. Aceste fonduri vor

9
trebui gestionate eficient şi trebuie să ajungă acolo unde este nevoie pentru dezvoltare, altfel,
există pericolul pierderii lor. Chiar dacă banii nu vor fi atraşi în proiecte în România, fiecare
contribuabil va cotiza pentru suma cu care România va contribui la bugetul UE. Fondurile
structurale ale UE sunt gestionate de către Comisia Europeană şi au ca destinaţie finanţarea
măsurilor de ajutor structural la nivel comunitar, în scopul promovării regiunilor cu întârzieri
în dezvoltare, reconversia zonelor afectate de declin industrial, combaterea somajului de lungă
durată, inserţia profesională a tinerilor sau promovarea dezvoltării rurale (sursa MIE).

Există 4 tipuri de Fonduri Structurale prezentate pe site-ul Parlamentului European, fiecare


dintre acestea acoperind un domeniu tematic bine specificat. Fondul European pentru
Dezvoltare Regională (FEDER) sprijină crearea de infrastructuri, investiţiile destinate
ocupării forţei de munca, proiectele de dezvoltare locală şi asistenţa întreprinderilor mici.
Fondul Social European (FSE) este menit să promoveze reintegrarea pe piaţa forţei de muncă
a şomerilor şi a grupurilor defavorizate, în special prin finanţarea sistemelor de instruire şi a
sistemelor de asistenţă la angajare. Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP)
contribuie la adaptarea şi modernizarea acestui sector. Secţiunea "Orientare" a Fondului
European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA-Sectiunea Orientare) finanţează măsuri
în vederea dezvoltării rurale şi oferă sprijin agricultorilor, în special în regiunile rămase în
urmă. Pe lângă Fondurile Structurale există şi alte instrumente financiare, printre care Fondul
de Coeziune.

Total bugetului pentru România este prevăzut la peste 28 -30 miliarde de Euro, separate
pe următoarele domenii de interes:

1. Agricultura şi dezvoltare rurală - peste 11 miliarde Euro


2. Instrumente Structurale- peste 17 miliarde Euro (Cofinanţare minimă 85% pentru
ERDF pentru cheltuieli eligibile şi 80% pentru CF - cofinanţare cheltuieli neeligibile)
3. 14 domenii pot atrage şi pot fi finanţate din fondurile structurale şi de coeziune ale
UE:
4. Cercetare şi dezvoltare tehnologică;
5. Informatizarea societăţii;
6. Transport;
7. Energie;
8. Protecţia mediului şi prevenirea riscului;
9. Turism;
10. Cultură;
11. Regenerare urbană şi rurală;
12. Suport pentru companii şi antreprenori;
13. Acces la locuri de muncă stabile;
14. Incluziune socială pentru persoane defavorizate;
15. Dezvoltarea capitalului uman;
16. Investiţii în infrastructura socială, inclusiv cea de sănătate şi educaţie;
17. Promovarea dezvoltării parteneriatului.

B.- Performanţa sistemului de venituri

Statele membre au urmărit continuu creşterea performanţei sistemului de venituri pe care au


apreciat-o, în special, în raport cu cinci criterii: suficienţa veniturilor, autonomia financiară;
echitatea; transparenţa şi simplitatea; raportul cost-eficienţă .

10
Suficienţa veniturilor. Veniturile UE trebuie să fie suficiente pentru finanţarea politicilor şi
acţiunilor comune. În perioada 1951-1975 , veniturile UE au fost asigurate de contribuţiile
directe ale statelor membre.

Contribuţiile directe răspund cel mai bine la criteriul suficienţei veniturilor (deoarece sunt
stabilite în funcţie de cheltuielile aprobate) şi celui de cost-efcienţă (întrucât nu necesită
costuri cu colectarea acestor contribuţii). Începând din anul 1971, au fost instituite veniturile
proprii ale bugetului UE, astfel încât sistemul de venituri să satisfacă, în parte, şi cerinţele
celorlalte criterii.

Autonomia financiară. Încă de la constituirea Comunităţii europene, statele membre au


subliniat necesitatea autonomiei financiare a acestor comunităţii, înţeleasă în sensul înlocuirii
contribuţiilor directe din bugetele naţionale cu venituri prorpii ale UE şi reducerea
dependenţei de trezorerile statelor membre. În sistemul actual de venituri al UE, deşi toate
veniturile sunt considerate „proprii” totuşi numai veniturile proprii tradiţionale (taxele vamale
şi taxele agricole decurgând din politicile comerciale ale UE) sunt cu adevărat proprii. Restul
veniturilor-o parte din TVA şi o cotă din PNB – sunt transferate de către statele membre- din
trezoreriile acestora. Ponderea redusă a veniturilor propriii tradiţionale în totalul veniturilor
UE înseamnă o autonomie financiară redusă a UE considerată drept sursă a unor minusuri ale
actualului sistem de venituri.

Echitatea veniturilor. Statele membre consideră că, în măsura în care bugetul UE primeşte
venituri din trezoreriile naţionale, atunci mărimea veniturilor transferate ar trebuie să fie
corelată cu capacitatea de plată a statelor membre. În acest context, echitatea este întreruptă ca
o realaţie de proporţionalitate între mărimea transferurilor şi PNB al statelor membre. În
raport cu acest criteriu, partea din TVA transferată de statele membre la bugetul UE, fiind
calcluată pe baza aceluiaşi procent aplicat la baza de impozitare şi fiind o taxă de consumaţie,
este considerată regresivă, nesatisfăcând criteriul de echitate. Reducerea ponderii venitului din
TVA şi mărirea contribuţiei cotei din PNB transferată de către statele membre răspunde mai
bine criteriului echităţii.

Transparenţa şi simplitatea. Potrivit acestui criteriu, veniturile UE ar trebui să fie astfel


gândite încât să fie uşor înţelese de către cetăţenii din statele membre. Atât timp majoritatea
veniturilor UE provin din transferuri sub forma unei părţi din TVA şi a unei din PNB,
transparenţa pentru cetăţeni este redusă.
Cost-eficienţă. Colectarea veniturilor propii tradiţionale este greoaie datorită complexităţii
legislaţiei vamale (peste unsprezece mii de poziţii tarifare şi 400 de articole ale codului
vamal) şi a evoluţiei rapide a structurii fizice a comerţului exterior.

C. - Cheltuielile bugetului

Cheltuielile înscrise în bugetul UE reprezintă în cifre a priorităţilor şi politicilor UE. Din acest
punct de vedere, aproape 80% din cheltuielile bugetului UE pa anul 2001 sunt pentru
realizarea obiectvelor a două politici: politica agicolă comună şi politica de convergenţă
economică şi socială (operaţiunile structurale).

Este de subliniat că multe dintre politicile UE sunt de natura regelementării în anumite


domenii şi nu necesită cheltuielile în sine, cu excepţia celor de administrare a aplicării unor
reguli stabilite . În acest sens, în bugetul UE nu se regăsesc, de exemplu, cheltuieli de apărare,
ordine publică, asigurări sociale referitoare la statele membre.

11
În bugetul UE, cheltuielile sunt grupate pe opt secţiuni, corespunzător instituţiilor create prin
Tratat pentru punerea în aplicarea politicile UE: Parlamentul European; Consiliul UE;
Comisia Economică şi Social; Comitetul Regiunilor; Ombudsman. Toate instituţiile, cu
execepţia Comisiei Europene, au numai cheltuieli administrative. Comisia Europeană are atât
cheltuieli administrative, cît şi cheltuieli operaţionale aferente programelor şi acţiunilor pentru
realizarea politicilor.

În procesul de luare a deciziilor cu privire la cheltuielile bugetului UE, se foloseşte gruparea


cheltuielilor pe programele şi acţiunile UE prin a căror aplicare se realizează obiectivele şi
politicile UE. Principalele categorii de cheltuieli sunt: agricultura; operaţiuni structurale;
politici interne; acţiuni externe; administraţie; ajutor pentru aderare; rezereve.

Cheltuielile repartizate pentru agricultură deţin cea mai mare pondere în bugetul UE. În
deceniul trecut, deşi cheltuielile în sumă absolută au crescut, ponderea acestora în totalul
celtuielilor UE a fost în scădere.

Obiectivele politicii agricole commune a UE sunt finanţate prin Fondul European agricol de
orientare şi garanţie. De aici se acoperă cheltuieli, în principal, pentru: susţinerea veniturilor
fermierilor; subvenţiile pentru exportul produselor agricole în ţările nemembre şi alte măsuri
pentru reglementarea pieţelor agricole; măsurile de dezvoltare rurală.

Categoria cheltuielilor pentru operaţiuni structurale (fondurile structurale şi fondul de


coeziune) se situează pe locul doi ca mărime în bugetul UE şi, în ultimul deceniu, a crescut
atât în sumă absolută, cît şi ca pondere în totalul cheltuielilor. Din aceste fonduri, se
finanţează proiecte şi acţiuni vizând modernizarea structurilor economice, în special pe o bază
regională, şi îmbunătătţirea situaţiei sociale a grupurilor de personae defavorizate în scopul
reducerii decalajelor de bunăstare între diferitele regiuni ale UE. În esenţă, este vorba de
realizarea unei mai mari coeziuni economice şi sociale. Se apreciază că numai prin reducerea
acestor decalaje, cetăţeni UE se pot bucura de avantajele pieţei unice şi ale uniunii economice
şi monetare.

Cheltuielile pentru politici interne se referă la o multitudine de domenii, dar, în raport cu


sumele alocate, principalele sunt:

- cercetare şi dezvoltare tehnologică (3,9 miliarde euro în anul 2001, respective aproape
63% din totalul cheltuielilor pentru politici interne);
- reţele de transport transeuropene (0, 7 miliarde euro);
- învăţământ, pregătire profesională vocaţională, tineret (0,5 miliarde euro- cele mai
cunoscute programate fiind Socrates, Leonardo şi Tineri pentru Europa);
- piaţa muncii şi inovare tehnologică, mediu, cultură şi audiovizual etc.
- cheltuieli pentru politici externe se referă, în special, la realizarea programelor şi
acţiunilor de cooperare cu ţările din:
- zona mediteraneană şi Orientul Mijlociu (0,9 miliarde euro)
- Asia şi America Latină (0, 9 miliarde euro)
- Balcani (0,7 miliarde euro)
- Spaţiul fostei Uniunii Sovietice (0,5 miliarde euro).

12
De asemeni sunt prevăzute cheltuieli pentru ajutor în alimente şi umanitar (0.9 miliarde euro)
alocaţii pentru Fondul european de dezvoltare, precum şi alte cheltuieli în sprijinul
democraţiei şi drepturilor omului şi pentru măsurile decurgând din politica externă şi de
securitate
.
Cheltuielile administrative, pe ansamblul UE, sunt în medie de cca 5% din bugtul UE, (iar
diferenţa de cca 95% o reprezintă cheltuielile operaţionale). Cheltuielile administrative se
referă la salariile angajaţilor UE, chirii pentru terenuri, întreţinere şi funcţionare, informaţii şi
comunicare etc. La cheltuielile administrative pentru Comisia Europeană, se includ şi
contribuţiile UE pentru sistemul de pensii aferente angajaţilor tuturor instituţiilor UE.

Cheltuielile privind ajutorul de pre-aderare sunt destinate fondurilor pentru ţările candidate la
aderare.

Rezerevele şi garanţiile înscrise în bugetul UE asigură flexibilitatea necesară pentru


rezolvarea sistuaţiilor neprevăzute care pot apare în cursul exerciţiului financiar. În bugetul pe
anul 2001, sunt prevăzute 0,9 miliarde euro, din care:

- 0, 5 miliarde euro, rezerva monetară pentru acoperirea diferenţelor de curs la


cheltuielile pentru agricultură;
- 0,2 miliarde euro, rezerva pentru ajutor de urgenţă;
- 0, 2 miliarde euro, rezervă la împrumutruile acordate cu garanţia UE.
-

CAP. III - PERSPECTIVA FINANCIARĂ

Pentru întărirea disciplinei bugetare pe o bază multi-anuală, statele membre au ajuns la o


soluţie politică şi instituţională concretizată în acordul inter-instituţional al Parlamentului
european, Consiliul UE şi al Comisiei Europene pentru definirea în avans a priorităţilor
bugetare ale perioadei următoare şi a unui cadru de evoluţiei a cheltuielilor, cunoscute sub
denumirea de „perspectiva financiară”.

Perspectiva financiară cuprinde un plafon maxim pe total cheltuieli UE şi plafoane maxime pe


fiecare categorie de cheltuieli pentru o perioadă viitoare de 7 ani (pe fiecare an al perioadei).
Primul acord interinstituţional a fost realizat în anul 1988 pentru o perioadă de cinci ani
(1998-1992), iar următoarele acorduri au cuprins perioade de cîte 7 ani. Acordul
interministerial din 6 mai 1999 a stabilit perspectiva financiară pentru perioada 2000-2006.
Perspectiva financiară cuprinde şi un plafon maxim pentru plăţi (pe baza estimării relaţiei
dintre cheltuieli angajate şi plăţi) exprimat în sume absolute şi ca procent din PNB a statelor
membre.

Acest mod de exeprimare a plafonului permite verificarea echlibrului cu veniturile deoarece,


şi pentru venituri este prevăzut un plafon maxim în raport cu PNB. Ca o măsură suplimentară
pentru respectarea disciplinei bugetare, plafonul maxim de plăţi este stabilit sub nivelul celui
de venituri, astfel încât să existe o marjă de siguranţă cu un dublu rol:

- Să asigure flexibilitatea necesară perspectivei financiare care poate fi revăzută în


funcţie de cheltuielile neprevăzute;

13
- Să permită efectuarea plăţilor chiar în cazul unei evoluţii a PNB sub nivelul celui
prevăzut la fundamentarea perspectivei financiare (dacă nerealizarea se înscrie în
marja de siguranţă).
În perspectiva financiară 2000-2006, a fost prevăzută şi o marjă pentru cheltuielile
suplimentare generate de primirea de noi state membre din rândul celor 12 ţări candidate,
aflate în negocieri cu UE.

O privire asupra soldului dintre fondurile pe care fiecare stat membru le primeşte de la
bugetul UE şi veniturile pe care acesta le varsă la bugetul UE arată că unele state membre,
cum sunt Marea Britanie, Germania, Franţa, Austria şi Olanda, au soldurile negative (primesc
mai puţin decât varsă la Bugetul UE), în timp ce altele ca Irlanda, Grecia, Portugalia, Spania
au solduri pozitive (primesc mai mult decât varsă la bugetul UE).

Desigur că, de la bun început, statele membre ale UE au fost conştiente că statele mai
prospere vor face un efort pentru a contribui la reducerea decalajelor în raport cu restul
statelor memebre mai puţin prospere. Cu toate acestea, unele state membre au ridicat
problema mărimii excesive a soldurilor negative, apreciată în raport cu gradul de prosperiate
al statelor respective.

Experţii UE descurajează astfel de abordări, pe temeiul că un stat membru nu trebuie să


confunde avantajele şi costurile care derivă din participarea la proiectul comun-UE cu soldul
între contribuţiile la bugetul UE şi fondurile primite de la acest buget. Avantajele şi costurile
în calitate de stat membru sunt, de regulă, greu de cuantificat. De exemplu, o sumă alocată
pentru cercetări este plătită într-un cont aflat într-un anumit stat membru, în timp ce
beneficiarii proiectului de cercetare pot fi mai multe state membre etc. Cu toate acestea, la
nivelul fiecărui stat membru, preocuparea pentru soldul relaţiilor de venituri şi cheltuieli cu
bugetul UE este prezentă şi importantă.

UE a adoptat un sistem de compensaţii bugetare care funcţionează pentru Marea Britanie şi a


primit o propunere pentru introducerea unui sistem generalizat de compensaţii bugetare făcută
din partea celorlalte patru sisteme cu solduri negative: Germania, Austria, Olanda, Suedia.
Este de menţionat că pentru a determina soldul bugetar în relaţia cu statele membre, a fost
necesară convenirea unei metodologii cu privire la repartizarea veniturilor şi a cheltuielilor
UE pe statele membre. De exemplu:

- Taxele vamale care reprezintă 86% din veniturile proprii tradiţionale se încasează pe
teritoriul statului unde are loc trecerea frontierei UE. Taxele vamale se încasează însă datorită
politicii vamale comune ale UE. În plus, există „efectul Rotterdam”, corespunzător căruia
mărfurile intrate pe teritoriul unui stat membru (de pildă, prin portul Rotterdam din Olanda),
supuse taxelor vamale, pot fi consumate pe teritoriile altor state membre. În consecinţă,
veniturile proprii tradiţionale sunt repartizate pe statele membre proproţional cu ponderea
veniturilor din TVA şi din PNB şi nu în funcţie de locul unde aceste venituri au fost încasate;
- Circca 94% din cheltuielil UE sunt repartizate pe statele membre pentru calculul soldului
bugetar, doarece unele cheltuieli, cum sunt cele pentru acţiuni externe, au ca beneficiari ţări
din afara UE.

CAP. IV - PROCESUL BUGETAR

I. - Elaborarea şi adoptarea bugetului

14
Ca în toate statele membre, procesul bugetar al UE cuprinde mai multe etape: elaborarea
bugetului; adoptarea; execuţia; controlul execuţiei; descărcarea de gestiune.
Până la 1 iulie al fiecărui an, Comisia Europeană elaborează proiectul preliminar al bugetului
UE, pe baza estimării cheltuielilor, făcută de către fiecare instituţie a UE. Consiliul trebuie să
ia o decizie cu privire la proiectul preliminar al bugetului până la 5 Octombrie. Din acest
moment, proiectul pereliminar devine proiect de buget. În acest scop,Consiliul are consultări
cu Parlamentul European asupra cheltuielilor obligatorii care derivă direct din Tratat şi actele
normative adoptate pe baza Tratatului.
Tratatul de constituire a CEE, modificat prin Tratatul de la Amsterdam (art. 268-280 ), este cel
care reglementează procedurile de alcătuire şi adoptare a bugetului. Astfel, Comisia
Europeană trebuie să elaboreze un draft de proiect bugetar, pornind de la estimări ale nevoilor
economice şi priorităţilor politice ale Uniunii pentru anul care urmează. Acest document este
prezentat Consiliului Uniunii, care îl adoptă după eventualele amendamente, devenind astfel
un proiect de buget. Acest proiect este transmis Parlamentului European. Puterile acestuia din
urmă asupra bugetului depind de natura cheltuielilor: pentru cheltuielile obligatorii (aprox.
40% din total), parlamentul poate doar propune modificări, iar stabilirea nivelului final al
fondurilor alocate pentru acest domeniu revine Consiliului; pentru celelalte cheltuieli,
neobligatorii, Parlamentul poate modifica proiectul de buget. Trebuie observat însă faptul că
parlamentului îi revine rolul cel mai important, devenind astfel "autoritatea bugetară" a
Uniunii.

În termen de 45 de zile, Parlamentul examinează proiectul de buget şi sunt posibile trei


situaţii:
- Parlamentul nu iniţiază nici o acţiune, iar bugetul se consideră aprobat;
- Parlamentul aprobă bugetul;
- Parlamentul decide să aducă modificări.

În termen de 15 zile, consiliul examinează propunerile făcute de către Parlament. În cazul


cheltuielilor neobligatorii, Consiliul este împuternicit să facă modificări iar textul modificat
este trimis înapoi la Parlament. În cazul cheltuielilor obligatorii, pot apare două situaţii:

1. propunerile Parlamentului duc la creşterea bugetului total. Dacă consiliul este de acord
cu o majoritate calificată, atunci propunerile sunt acceptate. Fără această majoritate,
propunerile sunt respinse;
2. propunerile Parlamentului nu măresc volumul total al bugetului. În acest caz, Consiliul
poate respinge propunerile cu majoritatea calificată.

În final, Parlamentul are dreptul să modifice cheltuielile neobligatorii cu votul majorităţii


absolute a membrilor săi şi a trei-cincimi din voturile exprimate. Bugetul poate fi respins cu
votul majorităţii absolute a membrilor săi şi a trei-cincimi din voturile exprimate.
Pentru ca elaborarea şi adoptarea bugetului UE să decurgă în bune condiţii, a fost
instituţionalizată concertarea cu privire la priorităţile bugetului prin trialogul dintre Parlament,
Consiliu şi Comisie, concretizat în acorduri interinstiţuţional, precum şi prin şedinţe de lucru
comune, cu participarea persoanelor responsabile de buget din cele trei instituţii, urmate de
concilieri între Parlament şi Consiliu, la care sunt de faţă şi reprezentaţi ai Comisiei.
La elaborarea bugetului pe anul 2001, pentru prima dată, Comisia europeană a abordat
dezbaterea orientărilor politice şi bugetare anuale, plecând de la 29 de zile de politici UE.
Această abordare asigură o privire coerentă şi cuprinzătoare asupra obiectivelor stabilite
pentru fiecare zonă a politicii UE şi asupra resurselor umane, materiale şi financiare necesare
atingerii lor, în cadrul plafoanelor cuprinse în perspectiva financiară. Bugetarea pe activităţi

15
va fi completată, la nivelul departamentelor UE, cu introducerea managementului pe
activităţi.

II. -Execuţia bugetara

Pentru partea de venituri, statele membre sunt chemate să transfere veniturile care le revin la
bugetul UE, începând cu 1 ianuarie. Execuţia părţii de cheltuieli impune existenţa bazei
legale, adică o cheltuială înscrisă în buget poate fi efectuată numai dacă a fost adoptată o
prevedere legală din care decurge obligaţia de cheltuială pentru UE.

Execpţie de la aceasstă reglă, în sensul că anumite cheltuielil pot fi efectuate numai pe baza
înscrierii lor în buget, există pentru sume nesemnificative în patru cazuri expres definite:

- scheme pilot de natură experimentală;


- acţiuni preliminare pentru pregătirea unei propuneri legislative;
- acţiuni iniţiative de comisie în realizarea unor atribuţii , cum sunt studii şi opinii privind
politica socială etc;
- acţiuni ale fiecărei instituţii, în cadrul autonomiei sale administrative.

Comisa şi celelalte instituţii ale UE poartă deplina responsabilitate pentru execuţia părţii din
buget care le revine. În practică, ofiţerii de autorizare, ofiţerii de contabilitate şi controlorii
financiari sunt persoanele care execută bugetul. Această delegare internă de competenţe
urmăreşte evitarea conflictului de interese şi a abuzului de putere.
Ofiţerul de autorizare are puterea de a da autorizarea pentru efectuarea cheltuielii. Ofiţerii de
contabilitate efectuează plăţile fiind singuri împuterniciţi să mânuiască banii şi alte active.
Controlorii financiari realizează monitorizarea execuţiei şi a auditului, în fapt a legalităţii
operaţiunilor. Controlorii financiari au o anumită independenţă, în sensul că, în anumite
cazuri, pot iniţia acţiuni la Curtea de Justiţie.

In acest context, efcetuarea oricărei cheltuieli parcurge patru etape:

- angajarea de cheltuieli, care se face numai dacă controlorul financiar verifică existenţa bazei
legale şi a prevederii bugetare;
- validarea cheltuielii se face de către ofiţerul de autorizare care verifică existenţa obligaţiei de
plată faţă de un creditor, suma de plată, condiţiile în care plata devine exigibilă;
- autorizarea este operaţiunea prin care ofiţerul de autorizare dispune ofiţerului de
contabilitate să efectueze plata pentru o cheltuială care a fost validată. Ordinul de plată este
trimis spre viză preventivă controlorului financiar;
- plata esta acţiunea finală efectuată de către ofiţerul de contabilitate şi prin care încetează
obligaţia instituţiei faţă de creditor.
Statele membre implementează politicile, proiectele şi programele privind agricultura,
operaţiunile structurale etc. Ca urmare, cca. 83% din cheltuielile UE sunt executate de către
statele membre care au, împreună cu Comisia Europeană, răspunderea pentru modul cum sunt
folosite resursele UE .

16
III. - Controlul execuţiei bugetului şi descărcarea de gestiune

În cursul anului financiar, Comisia trimite rapoarte lunare Parlamentului şi curţii auditorilor
asupra execuţiei veniturilor şi cheltuielilor bugetului UE. După încheierea anului financiar,
până la 1 mai al anului următor, Comisia elaborează contul consolidat al execuţiei veniturilor
şi cheltuielilor bugetului, bilanţul activelor şi pasivelor UE, precum şi o analiză a
managementului financiar.
Pe baza acestor documente şi a analizelor proprii, Curtea Auditorilor elaborează propriul său
raport asupra respectării legalităţii în execuţia veniturilor şi a cheltuielilor şi a practicării unui
management financiar sănătos.

Raportul auditorilor este transmis Parlamentului care poate sau nu să acorde descărcarea de
gestiune. În istoria UE, există un caz de demisie a Comisiei Europene pentru lipsuri în
managementul financiar, respectiv în anul 1999. Demisia a survenit la cererea Parlamentului,
pe baza raportului din martie 1999, pregătit de un Comitet de experţi independenţi.

Pentru protecţia intereselor financiare ale UE şi lupta împotriva fraudei, în anul 1999 a fost
înfiinţat BiroulEuropean Anti-fraudă, iar în anul 2000, a fost creat, în cadrul Comisiei
Euroepen, Serviciul de audit intern .

Se analizează şi oportunitatea înfinţării unui Biroul al procurorului public european.

În anul 1995, cazurile de fraudă şi iregularităţi în gestionarea veniturilor şi cheltuielilor UE au


reperezentat între 1% şi 2% din buget (735 milioane ecu la venituri şi 411 milioane ecu
cheltuieli).

Septembrie . 29/2009

Mircea Halaciuga, Esq.


http://halaciuga.webs.com/
0040.724. 581078

17