Sunteți pe pagina 1din 108

Master: Managementul Proiectelor Curs: Globalizare şi integrare europeană Profesor titular de disciplină: Prof. univ. dr. Paul Dobrescu Tutore: Lector univ. dr. Mălina Ciocea

Unitatea de învăţare 1. Conceptualizarea globalizării

1.1. Trăsături ale procesului de globalizare

1.2. Interdependenţa, nucleul dur al globalizării

Obiective generale ale cursului La sfârşitul cursului, vei putea să folosești instrumentele de lucru necesare pentru studierea sistematică a proceselor specifice globalizării.

Competenţe specifice După parcurgerea unităţii de învăţare, vei putea:  să operezi cu teoriile,
Competenţe specifice
După parcurgerea unităţii de învăţare, vei putea:
 să
operezi
cu
teoriile,
conceptele
şi
modelele
relevante
ale
domeniului
globalizării
 să identifici manifestări ale globalizării
 să faci distincţia între metodele şi instrumentele de cercetare a domeniului
globalizării şi generalizările ilicite

1.1. Trăsături ale procesului de globalizare

1.1.1. Mai multe definiri şi o notă comună: „globalizarea vine ca o locomotivă”

Din mulţimea de definiţii ale globalizării, una ni se pare profund relevantă, prin faptul că pune accentul pe sfera de cuprindere a noţiunii de care ne ocupăm. „Globalizarea implică în primul rând o întindere a activităţilor sociale, politice şi economice peste graniţe, astfel încât evenimentele, deciziile şi activităţile dintr-o regiune a lumii să aibă semnificaţii pentru indivizi şi comunităţi din regiuni îndepărtate ale globului” (David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perraton, 2004, p.39). Este foarte importantă o asemenea dimensiune întrucât ea ne vorbeşte despre extensia fenomenului. Nu putem vorbi despre globalizare limitându-ne la procese, tendinţe care nu depăşesc limite regionale. Nu putem vorbi despre globalizare limitându- ne la procese, tendinţe care nu depăşesc limite regionale. Globalizarea se referă la fenomene cu o rază de cuprindere cel puţin intercontinentală. Transformările pe care le presupune globalizarea generează „fluxuri transcontinentale şi interregionale şi reţele pentru activităţi, interacţiuni şi pentru exercitarea puterii” (Transformări globale, p. 68).

Clarificarea termenilor  Fluxuri: mişcarea fizică, în timp şi spaţiu, a produselor, persoanelor,
Clarificarea termenilor
 Fluxuri:
mişcarea
fizică,
în
timp
şi
spaţiu,
a
produselor,
persoanelor,
simbolurilor şi informaţiilor
 Reţele: regularizarea, stabilizarea şi consolidarea interacţiunilor dintre agenţi
independenţi, concentrări de activităţi sau centre de putere

1.1.2.

Caracteristici ale procesului de globalizare

Termeni fundamentali

Reţele de interdependenţă

Superputeri

Transguvernare

Crize suprapuse

Acţiune la distanţă

Comprimare spaţio-temporală

Extensia planetară ar fi una din trăsături. Dispariţia barierelor vamale, comerciale în general, a permis deschiderea pieţei. La sfârşitul secolului XX s-a conturat un binom extrem de puternic, producţia şi piaţa. Dacă producţia, prin modernizarea tehnologiei, a devenit practic nelimitată, piaţa e cea care limitează producţia. Se conturează astfel o relaţie contradictorie: între o producţie nelimitată şi o piaţă limitată. Apare, firesc, bătălia pentru pieţe. Globalizarea a apărut pe fondul acestei contradicţii între piaţă şi producţie.

Temă de discuţie Cine produce mult? Evident, statele dezvoltate şi multinaţionalele, care au devenit astfel principalii actori ai globalizării. Pentru cucerirea pieţelor trebuiau imaginate strategii de dezvoltare. Analizaţi avantajele competitive ale economiei româneşti pe piaţa europeană.

O altă trăsătură a procesului ar fi circulaţia informaţiei în timp real, care conturează o conştiinţă a globalizării. O alta, interdependenţa complexă, care e chiar în nucleul procesului de globalizare. Anthony Giddens vorbeşte de patru mari schimbări aduse de globalizare: revoluţia comunicaţională mondială, apariţia unui nou tip de economie, economia fără greutate (weightless economy). Caracteristica principală a acestei economii: se bazează pe şi este o economie a ştiinţei, vârful său de lance fiind reprezentat de noile pieţe financiare, puternice, mobile, de anvergură mondială, întrucât beneficiază de facilităţi tehnologice nesperate acum 60 de ani. Globalizarea mai acoperă şi o altă transformare, cea intervenită imediat după 1989, anume prăbuşirea Uniunii Sovietice. Evenimentul are o dublă semnificaţie din perspectiva globalizării: în primul rând, el a marcat prăbuşirea unui sistem, ceea ce a însemnat, implicit, extinderea sistemului capitalist, practic, la nivelul întregii planete; pe de altă parte, însăşi prăbuşirea a ilustrat incapacitatea socialismului de stat de a se adapta noii vârste a societăţii umane, cea postindustrială (cât timp au funcţionat regulile industrialismului, sistemul a dat rezultate). În sfârşit, Giddens mai vorbeşte şi de transformări care au loc la nivelul vieţii cotidiene (de pildă, egalitatea tot mai marcată dintre femei şi bărbaţi, tendinţă ce se manifestă la nivel mondial).

Mai multe informaţii Weightless economy/knowledge-based economy (in termenii lui Lester Thurrow) - o economie emancipată de dimensiunea ei clasică, al cărei motor este ideea nouă. Daca motorul economiei este inovaţia, care sunt condiţiile inovatiei? Prima, evident, e învăţământul: ţările cu învăţământ competitiv sunt inovative. Apoi, investiţiile în cercetare (în statele dezvoltate, investiţiile în cercetare sunt cam la 2-3 % din buget, la care se adaugă fondurile firmelor de cercetare, adesea consistente). Apoi, climatul favorabil pentru inovaţie. În această privinţă asistăm la o modificare a raportului între stat şi companii, care au devenit acum centre de inovaţie.

Exerciţiu Discută impactul evenimentelor care, în viziunea lui T. Friedman (The World is Flat), au favorizat globalizarea: prăbuşirea Zidului Berlinului; lansarea programului Netscape pentru public; lansarea work flow software; open-sourcing; outsourcing; offshoring; dezvoltarea lanţurilor de distribuţie (supply-chaining); insourcing; in-forming (accesul oamenilor la informatie) şi „steroizii”(convergenta acestor fenomene)

1.2. Interdependenţa, nucleul dur al globalizării

1.2.1. Thin globalisation, thick globalisation

Într-un anume fel, am putea defini istoria societăţii drept drumul lung şi anevoios pentru constituirea unui „pattern al interacţiunii”. Foarte multă vreme interacţiunea dintre diferite comunităţi, regiuni, zone nu a existat, sau a fost intermitentă şi limitată. La întretăierea celor două ere istorice, Imperiul Roman controla un teritoriu cu o rază de o mie de mile. Modernitatea a accentuat interdependenţa, interconexiunea şi, încet, încet, le-a consacrat ca moduri de a fi ale societăţii. Mişcările masive de populaţie, micşorarea distanţelor, ca urmare a creşterii vitezelor de deplasare, explozia mijloacelor de comunicare în masă – ziare, radio, televiziune – care au reuşit performanţa de a transmite tot mai rapid ceea ce se întâmplă la „celălalt capăt al pământului”, au prilejuit constatarea că „modernitatea este inerent globalizatoare” („modernity is inherently globalizing” – Giddens, p. 60). Că trăim într-o lume „mică”, într-un „sat global”, că tot ceea ce se întâmplă într-o zonă influenţează viaţa şi activitatea oamenilor dintr-o cu totul altă regiune, aparent fără legătură cu prima, că viaţa planetei ne apare mai curând un tot decât un amalgam de activităţi, mişcări, evenimente.

Clarificarea termenilor

Thin globalisation (interdependenţă intermitentă şi slabă): formă istorică de

globalizare; legături intermitente, slabe între un număr mic de oameni. Ex.: Drumul

Mătăsii

Thick globalisation (interdependenţă constantă şi puternică): o mulţime de

relaţii, masive şi continui, care se intersectează şi afectează viaţa unui număr mare de

oameni

(Robert Keohane şi Joseph Nye Jr., 2002, p. 77)

Întrebări

1. Consideraţi că globalizarea este un proces repetitiv sau unul nou? Aduceţi argumente

în favoarea fiecărei poziţii. Putem vorbi de o etapă nouă, calitativ distinctă în evoluţia globalizării?

2. Putem spune că actuala fază a globalizării are un caracter unic? Formulaţi argumente

pro şi contra.

1.2.2. Un fenomen structural sau instituţional?

Dacă nu putem vorbi despre globalizare fără suportul ei tehnic (noi infrastructuri tehnologice care au dus la comprimarea spaţiului şi timpului), tot aşa de adevărat este că globalizarea mai are nevoie de o altă infrastructură, cea instituţională. Ea nu ia naştere de la sine; este, deopotrivă, şi un proces construit, orientat, stimulat. Perioadele de puternică

afirmare a globalizării sunt asociate cu o infrastructură instituţională puternică. După cel de-al Doilea Război Mondial au apărut câteva instituţii-cheie în domeniul globalizării:

Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, Organizaţia Mondială a Comerţului, toate având răspunderi de prim ordin în stimularea comerţului mondial, a dezvoltării statelor, a răspândirii valorilor democratice.

1.2.3. Globalizarea ca suprateritorialitate

Globalizarea este discutată astăzi şi în legătură cu apariţia unui fenomen cu totul particular al acestei epoci, anume scăderea semnificaţiei pe care a avut-o până acum teritoriul în configurarea relaţiilor internaţionale, în desfăşurarea activităţii comerciale la nivel continental sau global. Epoca în care trăim este martora apariţiei unor conexiuni care au foarte puţină legătură cu teritoriul şi spaţiul definit în termeni geografici. Globalizarea, spune Jan Aart Scholte, circulă cu diferite înţelesuri: liberalizare,

occidentalizare (respectiv, europenizare, americanizare), internaţionalizare şi universalizare. Fundamental nou este un alt proces, cel de deteritorializare, de scădere a importanţei teritoriului în dezvoltarea şi evoluţia anumitor procese, de apariţie şi dezvoltare a unor relaţii şi conexiuni care nu sunt legate neapărat de teritoriu şi caracteristicile sale. Globalizarea ca suprateritorialitate se referă la o realitate emergentă care cuprinde „schimburile transfrontaliere fără graniţe” şi care prefigurează o „relativă deteritorializare a vieţii sociale”.

Exerciţiu Definiţi şi comparaţi procesele de liberalizare, occidentalizare (respectiv, europenizare, americanizare), internaţionalizare şi universalizare.

Apariţia şi afirmarea suprateritorialităţii cere o reconfigurare a geografiei sociale a vieţii moderne, regândirea categoriilor tradiţionale ale ştiinţelor sociale pentru a putea înţelege şi explica condiţia actuală a existenţei noastre.

Comentaţi „A spune că geografia socială nu mai poate fi înţeleasă în termenii teritorialităţii singure nu înseamnă a spune că teritorialitatea a devenit irelevantă. Noi locuim o lume pe cale de globalizare nu una globalizată. Ascensiunea suprateritorialităţii nu oferă nici un semn că teritorialitatea ar lua sfârşit”. (J.A. Scholte)

Rezumat O realitate nouă configurată de confluenţa unor procese noi sau calitativ distincte Considerăm că importante cu adevărat în procesul globalizării de astăzi sunt consecinţele intersectate pe care le induce întâlnirea dintre fenomene noi, sau fenomene clasice, dar care cunosc faze calitative, distincte de evoluţie. Deci avem de-a face cu o realitate nouă, configurată de confluenţa unor procese. Este foarte important să înţelegem caracterul complex al globalizării, fără de care nu putem să ne reprezentăm cât de cât exact fenomenul şi evoluţia sa. Astăzi avem reţele de interdependenţă complexe şi intersectate, astăzi putem vorbi despre o conştiinţă a globalizării, care nu înseamnă neapărat acceptarea actualului model al globalizării, ci faptul foarte important că ne dăm seama cât suntem de legaţi unii de alţii, că globul pământesc este un tot, că nu mai putem judeca şi acţiona pornind de la interesele unui continent sau ale unui grup de ţări. Astăzi, trăim într-o realitate compusă din aceste noutăţi istorice, într-o realitate configurată de infrastructura tehnologică şi instituţională modernă; într-un mediu social radical diferit care a generat o structură mentală diferită, marcată de aceste realităţi noi, dar şi de contradicţiile şi tensiunile pe care le-a indus globalizarea. Acuitatea problemelor generate cu deosebire în domeniul social şi ecologic a reprezentat punctul de plecare al unor interogaţii grave despre evoluţia societăţii moderne, substanţa unor noi poziţii, mai active, uneori mai radicale privind sănătatea Pământului şi consistenţa modelelor actuale de dezvoltare. În alţi termeni, impactul globalizării a contribuit la ridicarea unor mari semne de întrebare cu privire la evoluţia acestui proces, ceea ce reprezintă cel mai concludent semn că semenii noştri realizează că avem de-a face cu un fenomen complex şi că noi suntem obligaţi să avem o abordare tot aşa de complexă, pentru a înţelege adecvat fenomenul şi pentru a evalua corect implicaţiile sale. Din această perspectivă, Giddens respingea raportările stereotipe la procesul globalizării doar în termeni economici. „Aceasta este o greşeală. Globalizarea este politică, tehnologică şi culturală, la fel cum este economică” (Giddens, 2000, p. 28). La care noi am adăuga doar două determinaţii: economică şi socială. Dacă acestea sunt fundamentele globalizării, atunci trebuie să avem în vedere un dinamism accentuat al acestui proces, rezultat, pe de o parte, din temeiurile sale tehnice şi instituţionale, ele însele în plină evoluţie, şi, pe de alta, din conştientizarea inconvenienţelor sale ecologice şi sociale. Îndrăznim să spunem că acest ultim factor va căpăta o importanţă din ce în ce mai mare. Impactul masiv al globalizării va stimula, nu este nici un fel de îndoială, dezbaterea în jurul acestui fenomen, va zămisli o nouă conştiinţă asupra globalizării, mai gravă, în acord cu gravitatea unor consecinţe pe care le-a indus. Din punctul nostru de vedere, este indiscutabil că anii care vin vor fi ani tumultuoşi pentru procesul de care ne ocupăm. Regândirea globalizării ni se pare cel mai important lucru care se poate face pentru viitorul acestui proces.

Întrebări

1. Ce semnificaţie are termenul de „reţele de interdependenţă complexe”? Precizaţi

legătura dintre aceste reţele şi infrastructura tehnologică a globalizării.

2. Este globalizarea un fenomen structural sau instituţional?

3. Care este deosebirea dintre relaţii inter-naţionale şi relaţii transnaţionale (globale)?

4. Ce sens daţi procesului de deteritorializare sau suprateritorializare? Ascensiunea

suprateritorialităţii înseamnă că teritorialitatea ia sfârşit?

Bibliografie Paul Dobrescu, Viclenia globalizării. Editura Institutului European, 2010. Dobrescu, Paul. 2008. Geopolitica. Bucureşti: Comunicare.ro. Ash, Timothy Garton, Facts are Subversive: Political Writing from a Decade Without a Name, Atlantic Books, London, 2009. Brzezinski, Zbigniew, A doua şansă. Trei preşedinţi şi criza superputerii americane, Antet, Bucureşti, 2007. Brzezinski, Zbigniew, Brent Scowcroft, America and the World. Conversations on the Future of American Foreign Policy, Basic Books, New York, 2008. Chevalier, Jean-Marie (ed.), The New Energy Crisis: Climate, Economics and Geopo- litics, Palgrave Macmillan, London, 2009.

Cohen, Saul Bernard, Geopolitics of the World System, Rowman & Littlefield Publishers, Boston, 2003. Cohen-Tanugi, Laurent, The Shape of the World to Come: Charting the Geopolitics of a New Century, Columbia University Press, New York, 2008. Dahrendorf, Ralf, „Cvadratura cercului globalizării“, în Gândirea socială a Bisericii, Ioan I. Ică jr., Germano Marani (ed.), Deisis, Sibiu, 2002, pp. 443-453. Duncan, Russell, Joseph Goddard, Contemporary America, Palgrave Macmillan, Basingstoke, 2009. Friedman, George, The Next 100 Years: A Forecast for the 21-st Century, Doubleday,

2009.

Thomas L. Friedman, The World is Flat. A Brief History of the Globalized World in the Twenty-first Century, London, Allen Lane, 2005. Anthony Giddens, Runaway World: How Globalization is Reshaping Our Lives, New York, Routledge, 2000. David Held, Anthony McGrew (eds.), The Global Transformations Reader: An Introduction to the Globalization Debate, Cambridge, Polity Press, 2000/2003. David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perraton, Transformări globale, Iaşi, Polirom, 2004. Scholte, Jan Aart. „What is Global about Globalization”, în Globalization - A Critical Introduction, Palgrave, Macmillan.

Master: Managementul Proiectelor Curs: Globalizare şi integrare europeană Profesor titular de disciplină: Prof. univ. dr. Paul Dobrescu Tutore: Lector univ. dr. Mălina Ciocea

Unitatea de învăţare 2. Marile interpretări ale globalizării 2.1 Discursul sceptic, discursul superoptimist şi discursul moderat

2.1.1 Discursul sceptic: „globalizarea este un mit”

2.1.2 Superoptimiştii noului proces

2.1.3 Moderaţii

Obiective generale ale cursului La sfârşitul cursului, vei putea să folosești instrumentele de lucru necesare pentru studierea sistematică a proceselor specifice globalizării.

Competenţe specifice După parcurgerea unităţii de învăţare, vei putea:  să operezi cu teoriile,
Competenţe specifice
După parcurgerea unităţii de învăţare, vei putea:
 să
operezi
cu
teoriile,
conceptele
şi
modelele
relevante
ale
domeniului
globalizării
 să identifici elementele esenţiale din discursurile diverselor şcoli de gândire
despre globalizare

2.1. Discursul sceptic, discursul superoptimist şi discursul moderat

Există, cum spuneam şi în primul curs, o adevărată dispută în literatura de specialitate în jurul întrebării: este globalizarea un fenomen nou sau, dimpotrivă, el poate fi întâlnit sub diferite forme de-a lungul timpului? Pentru o serie de autori, acum un secol exista tot atât de multă globalizare ca şi astăzi. Este ceea ce se numeşte curentul pesimiştilor, cel care fie minimalizează, dacă nu chiar neagă noutatea globalizării, fie insistă asupra consecinţelor sale negative, în special de ordin social. Ca în oricare proces care generează ample dezbateri, putem deosebi şi curentul contrar. Sunt autori care vorbesc despre globalizare ca de un fenomen împlinit, analişti care manifestă un supraoptimism în legătură cu posibilităţile şi potenţialul noului proces. Sunt superoptimiştii, numiţi şi hiperglobalişti. Potrivit lor, prefacerile din domeniul tehnologiei, comunicaţiilor, economiei, ştiinţei marchează o perioadă de tranziţie profundă în istoria omenirii. Existenţa acestor abordări complet diferite favorizează reacţia „de bun simţ”, interpretarea moderată care să reţină de la cele două abordări elementele importante, achiziţiile raţionale pentru înţelegerea mai cuprinzătoare şi mai adâncă a globalizării. Poziţia transformativistă apare din această nevoie. Ca să ne reprezentăm mai limpede fenomenul globalizării contemporane, este foarte important să cunoaştem şi interpretările mari ale procesului de care ne ocupăm. Privind mai atent în oglinda analizelor consacrate fenomenului, vom înţelege mai nuanţat esenţa globalizării, trăsăturile sale distinctive, impactul exercitat asupra vieţii contemporane, evaluările privind dezvoltarea sa în anii ce vin.

Clarificarea termenilor Discursul sceptic: globalizarea nu este un fenomen nou Discursul hiperoptimist/hiperglobalist: globalizarea este o etapă distinctă Discursul moderat/transformativist: sinteză între cele două orientări

2.1.1. Discursul sceptic: „globalizarea este un mit”

Pentru autorii care aparţin orientării sceptice, paralelele cu trecutul sunt mai importante decât diferenţele. Scepticii excelează când este vorba de analiza istorică, furnizând, am putea spune, un aparat critic foarte important de analiză şi de evaluare a judecăţilor de bază ale globalizării. Acest demers critic, împreună cu roadele sale – un mănunchi de judecăţi care invită la o examinare mai adâncă a fenomenului, a condiţiilor sale de afirmare, materialul faptic adunat pentru întemeierea propriilor poziţii – reprezintă, în opinia noastră, contribuţia de fond a orientării sceptice la studiul globalizării. Pentru sceptici însuşi conceptul de globalizare este suspect, generator de înţelegeri greşite. Paul Hirst chiar scrie un articol semnificativ intitulat „Ce este „global” în procesul de globalizare?” Globalul, spun scepticii, nu poate fi interpretat desprins de realităţi geografice, de identităţi locale, de procese regionale. Scepticii consideră că am realiza o conceptualizare mai adecvată folosind termeni precum „inter-naţionalizare” – ceea ce ar însemna amplificarea relaţiilor dintre economii naţionale şi comunităţi naţionale –, „regionalizare” sau „triadizare”, adică intensificarea legăturilor între state învecinate geografic sau care au legături speciale.

Principalele aserţiuni ale poziţiei sceptice

1. Economia actuală atât de internaţionalizată nu este fără precedent: este una din

numeroasele conjuncturi sau etape distincte ale economiei internaţionale, începând cu momentul apariţiei economiei moderne bazate pe dezvoltarea tehnologiei industriale (anii

1860).

2. Companiile transnaţionale autentice sunt relativ rare. Cele mai multe companii sunt

companii naţionale care fac comerţ internaţional.

3. Se observă o concentrare mai mare de investiţii străine directe în rândul economiilor

industriale avansate, în timp ce Lumea a Treia rămâne marginalizată atât în privinţa

investiţiilor, cât şi a comerţului, excepţie făcând o mică minoritate de state recent industrializate.

4. Majoritatea comerţului, a investiţiilor şi a fluxurilor financiare se concentrează în

triada Europa-Japonia/China-America de Nord. Aceste puteri economice majore, au capacitatea de a exercita puternice presiuni de guvernare asupra pieţelor financiare şi a altor tendinţe economice.

Din punct de vedere analitic, Hirst şi Thompson încearcă să introducă puţină ordine într-o dezbatere accentuat haotică, propunându-ne o distincţie între două noţiuni considerate esenţiale: economie globalizată şi economie inter-naţională. În fapt, aceste concepte exprimă cele două sensuri ale noţiunii de globalizare: sensul tare, radical, fixat de către noţiunea de economie globalizată, şi sensul mai slab care coincide cu ceea ce autorii numesc economie inter-naţională.

Deosebirea dintre cele două concepte porneşte de la rolul diferit acordat statului în cele două viziuni. În economia inter-naţională statul îşi menţine prerogative foarte importante şi conduce procesul de deschidere a economiei naţionale către cea inter-naţională. Se poate spune că statul este el însuşi un actor al globalizării, îşi asumă acest rol căutând să-i minimizeze costurile. El va fi preocupat de stimularea comerţului şi investiţiilor străine dar ele sunt văzute drept modalităţi de intensificare a relaţiilor dintre economii naţionale distincte. Cu cât actorii internaţionali se înmulţesc, specializarea naţională şi diviziunea internaţională se impun ca forme de adaptare la o realitate extrem de dinamică. În ultimă instanţă, rolul statului este de a asimila cerinţele procesului de globalizare, dar acest lucru apare nu ca ceva impus, ci, dimpotrivă, drept ceva asumat, ca o condiţie de izbândă. Aceasta este principala caracteristică a economiei inter-naţionale: existenţa unui stat activ, activ în gestionarea problemelor naţionale dar în spiritul şi în sensul proceselor de globalizare.

Termeni fundamentali Economie globalizată: rolul statului este preluat de companiile multinaţionale, care devin actori economici esenţiali Economie inter-naţională: statul conduce procesul de deschidere a economiei naţionale către cea inter-naţională

Comentaţi:

„Opusul unei economii globalizate nu este o economie îndreptată spre interior, ci o piaţă mondială deschisă, bazată pe naţiuni comerciante, reglementate mai mult sau mai puţin de politicile publice şi de agenţii supranaţionale” (Hirst, Thompson, 2002, p. 36).

2.1.2. Superoptimiştii noului proces

Ceea ce caracterizează această orientare este în primul rând faptul că anii de afirmare a globalizării sunt consideraţi ca reprezentând o nouă etapă în evoluţia societăţii umane, o etapă cu totul distinctă. Meritul teoretic al orientării este analiza impactului social pe care îl exercită valul de prefaceri seismice din domeniul tehnologic, economic al ultimilor ani. Analiza hiperglobalistă se focalizează aproape exclusiv pe fenomenul contemporan al globalizării, întrucât consideră că numai în condiţiile de astăzi putem vorbi despre acest proces.

Principalele aserţiuni ale poziţiei hiperoptimiste

- Triumful pieţei globale. Factori care facilitează acest proces: dispariţia sau reducerea

severă a barierelor vamale şi diminuarea costurilor de transport. - Decăderea statului naţional şi ascensiunea statului-regiune. Statul naţional este treptat înlocuit de o nouă identitate constituită pe baza legăturilor economice intense şi naturale

care se formează în diferite puncte ale globului; aceste noi entităţi economice pot exista în interiorul aceluiaşi stat naţional dar, cu deosebire, ele sunt plasate la întretăierea dintre diferite state (parcă punând şi mai mult în evidenţă lipsa de funcţionalitate reală a statului tradiţional). Această nouă identitate poate fi numită stat-regiune.

- O lume fără graniţe. Într-o asemenea lume, guvernele naţionale au un rol limitat, de

„curele de transmisie” pentru capitalul internaţional, de „instituţii intermediare” strivite între cerinţele locale, regionale şi globale.

Marea dispută despre globalizare: în rezumat

 

Scepticii

Globaliştii

Concepte

Internaţionalizare, nu globalizare

O

singură lume, modelată

de fluxuri extensive, intensive şi rapide

Regionalizare

Mişcări şi reţele care traversează regiuni şi continente

Puterea

Statul naţiune este cel ce conduce

Eroziunea suveranităţii, autonomiei şi legitimităţii statului

Interguvernamentalism

Declinul statului naţiune

Afirmarea

multilateralismului

Cultura

Resurgenţa naţionalismului şi identităţii naţionale

Apariţia unei culturi populare globale

Erodarea identităţilor politice fixate

Hibridizare

Economie

Dezvoltarea blocurilor regionale

Capitalismul informaţional global

Triadizare

Economie transnaţională

O

nouă diviziune globală a

Un nou imperialism

muncii

Inegalitate

Creşterea inegalităţii Nord- Sud

Creşterea inegalităţii în cadrul statelor şi între state

Erodarea ierarhiilor

Conflicte de interes ireconciliabile

Ordine internaţională

Viaţa internaţională a statelor

Guvernanţă globală

multilaterală

Conflictele politice dintre state persistă în mod inevitabil

Societate civilă globală

Guvernanţă internaţională şi geopolitică

Politică globală

Primatul comunităţii constituite pe baze etice

Orientări cosmopolite

2.1.3. Moderaţii

Moderaţii sau transformativiştii încearcă o sinteză între cele două orientări. Meritul acestei abordări constă nu atât în sesizarea punctelor slabe ale hiperglobalismului şi scepticismului, cât mai ales în faptul că încearcă să interpreteze cu moderaţie transformările rapide care reconfigurează viaţa societăţilor moderne. Globalizarea contemporană este văzută ca un summum al unor procese anterioare, drept rezultatul unei evoluţii în timp. Adepţii acestei orientări realizează că procesele de globalizare induc o „masivă restructurare” a societăţilor, a instituţiilor de guvernare, a ordinii mondiale şi insistă asupra acestor aspecte esenţiale. Transformativiştii sesizează că globalizarea generează „noi pattern-uri de stratificare socială” în interiorul statelor dar şi între state. Sunt ţări antrenate din ce în ce mai mult în ordinea mondială indusă de globalizare şi, prin urmare, integrate în această ordine, dar şi state care cunosc un proces de marginalizare.

Principalele aserţiuni ale poziţiei moderate Globalizarea reproiectează puterea. Regândirea suveranităţii statului „nu atât ca o barieră definită teritorial, cât sub forma unei resurse de negociere în contextul unei politici caracterizate de reţele transnaţionale complexe” (Robert O. Keohane şi Lisa L. Martin, International Security, Volume 20, Issue 1, 1995). Statul, susţin transformativiştii, trebuie să se transforme pentru a face faţă unor realităţi complet schimbate. Statul cunoaşte un proces de adaptare la o lume mult schimbată, în care principala realitate este constitută din internaţionalizarea problemelor cu care se ocupă.

Întrebări

1. Reţelele transnaţionale slăbesc sau întăresc statul? Argumentaţi fiecare ipoteză.

2. Ce rol acordaţi conştiinţei globalizării în afirmarea procesului globalizării?

Comentaţi:

„Globalizarea, aşa cum am cunoscut-o până în acum, este în anumite privinţe nu numai nouă, ci şi revoluţionară” (Anthony Giddens, 2000, p. 28)

Bibliografie

Paul Dobrescu, Viclenia globalizării. Editura Institutului European, 2010. Dobrescu, Paul. 2008. Geopolitica. Bucureşti: Comunicare.ro. Greenspan, Alan, The Age of Turbulence: Adventures in a New World, Penguin Books, London, 2007. Harvey, Robert, Global Disorder: How to Avoid a Fourth World War, Constable & Robinson, London, 2003. Kagan, Robert, The Return of History, Atlantic Books, London, 2008. Ocampo, José Antonio, Jomo K. S. and Rob Vos (eds.), Growth Divergences: Explaining Differences in Economic Performance, Orient Longman Private Limited, Zed Books Ltd and Third World Network, published in association with United Nations, 2007. David Held, Anthony McGrew, Globalization/Anti-Globalization, Cambridge, Polity Press, 2002/2005. David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perraton, Transformări globale, Iaşi, Polirom, 2004. Andrew Jones, Dictionary of Globalization,

Polity Press, Cambridge, 2006. Tim Hindle, A treia eră a globalizării, Business, Lumea,

2004.

Kenichi Ohmae, „The Rise of the Region State”, în Globalization and the Challenges of a New Century, A Reader, Bloomington, Indiana University Press, 2000. Chamsy el-Ojeili, Patrick Hayden, Critical Theories of Globalization, New York, Palgrave Macmillan, 2006. Paul Hirst, Grahame Thompson, Globalizarea sub semnul întrebării, Bucureşti, Editura Trei, 2002. Anthony Giddens, Runaway World: How Globalization Is Reshaping Our Lives, New York, Routledge, 2000. Tony Schirato, Jen Webb, Understanding Globalization, London, Thousand Oaks, New Delhi, Sage Publications, 2003/2006. Ernesto Zedillo, (ed.), The Future of Globalization. Explorations in Light of Recent Turbulence, Routledge, London, 2008.

Master: Managementul Proiectelor Curs: Globalizare şi integrare europeană Profesor titular de disciplină: Prof. univ. dr. Paul Dobrescu Tutore: Lector univ. dr. Mălina Ciocea

Unitatea de învăţare 3. Globalizarea şi noua strategie de dezvoltare

3.1.

Răspunsuri naţionale la cerinţe şi provocări globale

3.2.

Un model de dezvoltare: economia orientată spre export

3.3.

Experienţa niponă: o răsturnare copernicană în teoria dezvoltării

3.4.

China este pe cale să devină uzina lumii. India, laboratorul ei tehnologic

Obiective generale ale cursului La sfârşitul cursului, vei putea să folosești instrumentele de lucru necesare pentru studierea sistematică a proceselor specifice globalizării.

Competenţe specifice După parcurgerea unităţii de învăţare, vei putea:

să dai exemple despre strategiile de dezvoltare ale marilor puteri

să îţi argumentezi poziţia în legătură cu rolul statului în aplicarea strategiei de dezvoltare

Cuvinte cheie: strategie de dezvoltare, politică de specializare, piaţă mondială, specializare naturală, specializare tradiţională, economie orientată spre export, prefaceri economice structurale, industrii bazate pe cunoaştere

3.1. Răspunsuri naţionale la cerinţe şi provocări globale

Ca orice proces nou, globalizarea prezintă şi oportunităţi, şanse pentru cei care ştiu să le identifice, să le sesizeze mai din vreme, să le valorifice mai inteligent. Din acest punct de vedere, globalizarea reprezintă o adevărată provocare, iar evoluţia unor ţări în curs de dezvoltare, mai ales din perimetrul asiatic, ilustrează potenţialul de schimbare al globalizării. Chiar dacă a debutat ca un proces care a indus o serie de tendinţe negative, globalizarea are un potenţial de afirmare încă puţin explorat. Ţările în curs de dezvoltare au nevoie de o atitudine mai activă, mai imaginativă, pentru a face faţă şi a răspunde inteligent rigorilor şi provocărilor globalizării. Elaborarea unor noi strategii de dezvoltare, a unor politici de specializare care să le permită prezenţa pe piaţa internaţională, reprezintă miezul acestui răspuns. Ca să înţelegem mai bine de ce se pune cu o asemenea acuitate problema unor noi strategii de dezvoltare trebuie să avem în vedere adevărul dur că piaţa mondială este limitată. Ea devine şi mai aglomerată pe măsură ce se permanentizează o criză relativă de supraproducţie. Ca să poţi să exişti pe o piaţă din ce în ce mai concurenţială şi din ce în ce mai globalizată, adică mai deschisă, trebuie să participi la schimbul de produse, să cumperi dar să şi vinzi, să imporţi dar să şi exporţi pe măsură. Dacă nu eşti competitiv în anumite domenii, nu poţi vinde, sau vinzi tot mai puţin. Eşti eliminat sau marginalizat de o concurenţă teribilă, reprezentată de state puternice, de companii multinaţionale care au, adesea, forţa unui stat de mărime medie.

Capacitatea inegală de a produce conduce la o ocupare inegală a pieţei. „Sâmburele inegalitar” al globalizării aici îşi are rădăcina. Capacitatea productivă a statelor dezvoltate şi a firmelor multinaţionale, modernitatea şi competitivitatea produselor lor, marginalizează, dacă nu chiar pulverizează producţia statelor în curs de dezvoltare. În noile condiţii, spaţiul care revine statelor în curs de dezvoltare pe această piaţă se diminuează dramatic. De aici trebuie plecat pentru a găsi o soluţie viabilă inegalităţilor pe care le induce globalizarea. Exportul de produse industriale vorbeşte cel mai bine de competitivitatea unei economii, de capacitatea de a răspunde cerinţelor pieţei, de forţa sa de reacţie. Este, adesea, trecut cu vederea faptul că statele trebuie să-şi dezvolte capacitatea inovativă nu numai pentru a pătrunde pe diverse pieţe, ci şi pentru a proteja piaţa internă, care, fără dinamismul şi ingeniozitatea de care vorbeam, ar putea fi ocupată. State şi companii fac din acest dinamism un adevărat portdrapel pentru a putea ocupa poziţii precumpănitoare şi pentru a-şi surclasa competitorii. Dacă globalizarea a indus şi accentuat o serie de inegalităţi, aceasta a avut loc pe fundalul unei activităţi modeste de elaborare naţională, de lansare a unor noi strategii şi soluţii, în acord cu particularităţile contextului actual. Aşa se face că în spaţiul vieţii internaţionale au apărut cu predilecţie tendinţele caracteristice globalizării şi foarte palid contraponderea lor firească:

răspunsurile naţionale şi regionale. Este necesar să recunoaştem pregnanţa şi forţa modelatoare a noului proces, dar este, în acelaşi timp, important să semnalăm că globalizarea a apărut amplificată în efectele sale datorită absenţei unei contraponderi legitime şi necesare. Globalizarea nu înlătură, ci presupune răspunsuri naţionale la probleme şi provocări globale. Noile strategii de dezvoltare constituie parte componentă a acestei soluţii. Aşa cum aceste răspunsuri nu exclud, ci presupun acţiuni şi soluţii la nivel internaţional, care să atenueze impactul negativ al globalizării şi să menţină sub control procesele cu mare risc social.

Globalizarea implică o creştere spectaculoasă a activităţii comerciale pe plan internaţional. În amontele comerţului şi competitivităţii sale se află un proces aparent simplu: specializarea. Specializarea, spun specialiştii, aduce beneficii tuturor partenerilor: producătorului, care dobândeşte experienţă în manufacturarea aceluiaşi produs şi devine competitiv; comerciantului, întrucât are la dispoziţie o ofertă bogată la preţuri scăzute şi cu parametri calitativi superiori; consumatorului, deoarece poate achiziţiona produse bune şi ieftine. Există o „specializare naturală” a statelor la export legată de poziţia geografică, de climă, de particularităţile solului etc. Exportul de măsline este asociat de numele unor ţări (Grecia, Turcia etc.), cel de banane de al altora (îndeobşte ţările tropicale), cel de cafea de al marilor producători în acest domeniu (Brazilia, Columbia, ţări arabe etc). Când vorbim de exportul de petrol şi gaze, automat ne vin în minte statele mari producătoare din Orientul Mijlociu, dar şi Rusia, Indonezia sau noile state din Asia centrală, vecine cu Marea Caspică. Pe măsură ce prosperitatea de ansamblu creşte, comerţul cu aceste produse se intensifică. Noi ne vom concentra pe exporturile de produse şi servicii care rezultă în urma unui proces de manufacturare sau de valorificare superioară a diferitelor resurse. Cele care pun în lumină nivelul de organizare a unei naţiuni sau companii, forţa sa de a ocupa diferite pieţe.

Şi aici avem de-a face cu o specializare pe care ne-o propune tradiţia. Cea pe care o confirmă evoluţia istorică. Avioanele sunt produse preponderent de americani, calculatoarele de americani şi japonezi, automobilele de primii doi la care se adaugă europenii, aceştia din urmă deţinând o poziţie cheie în ceea ce priveşte, de pildă, produsele chimice şi cele farmaceutice. Cu toate acestea, în domeniul de care ne ocupăm dinamica este mai prezentă, schimbările de locuri în ierarhiile regionale sau mondiale mai frecvente, uneori spectaculoase. Iar impactul lor mult mai semnificativ. Specializarea tradiţională în domeniul economic şi tehnic este aproape la fel de dură ca şi cea naturală. Chiar dacă nu pot fi puse pe acelaşi plan, specializarea naturală având o implacabilitate de netăgăduit, specializarea propusă de tradiţie are şi ea motivaţii foarte puternice. Şansa pe care o are o ţară fără mare tradiţie sau cu o tradiţie industrială modestă este să descopere o nişă, un domeniu extrem de specializat, o direcţie nouă, unde nimeni nu are tradiţie, sau unde aceasta este mult mai puţin prezentă. Identificarea nişei este o etapă, un punct de plecare. Ocuparea ei face obiectul unei strategii de sine stătătoare. A unor eforturi ieşite din comun. Cine asocia în urmă cu 10 ani Finlanda cu domeniul informaticii? Nimeni. Şi totuşi astăzi ţara nordică este un punct de reper esenţial în domeniul e-learning. Acum douăzeci de ani, Finlanda a reînnoit toate legile şi reglementările privitoare la învăţământ, pentru a le pune de acord cu noile posibilităţi pe care le deschide tehnologia informatică procesului de învăţare. S-a dezvoltat o întreagă structură de cercetare a particularităţilor procesului educaţional în noua etapă. S-au lansat noi concepte, considerate mai adecvate noii vârste. Alături de Anglia, Finlanda are cel mai dezvoltat sistem e-learning din Europa. Finlanda a ocupat o nişă care va aduce în curând şi câştiguri financiare importante. Directe, prin exportul de soft educaţional, şi indirecte, prin pregătirea temeinică a propriei populaţii.

Problemă Daţi exemple de specializări naturale şi tradiţionale în diverse ţări europene.

3.2. Un model de dezvoltare: economia orientată spre export

Îndeobşte, globalizarea este prezentată ca un tăvălug pus în mişcare de către cei puternici. Iată însă că întâlnim fapte care arată că acest „tăvălug” poate fi folosit şi în interes propriu, poate fi valorificat într-o manieră inteligentă. Dacă metafora cu tăvălugul ar fi adevărată, atunci cum se face că unele state au avut de pierdut de pe urma globalizării, iar altele au câştigat? Exemplul cel mai semnificativ pentru această ultimă categorie îl constituie evoluţia unor state asiatice şi am putea spune a continentului în ansamblu, net superioară altor continente. Sigur că şi în cadrul acestui super continent putem vorbi de evoluţii diferite. A fost mai întâi Japonia care s-a înscris spectaculos pe traiectoria dezvoltării. Au urmat cei patru „dragoni”: Singapore, Coreea de Sud, Taiwan şi Hong Kong. A venit rândul Chinei, al altor ţări asiatice, cum ar fi Thailanda, Indonezia, pentru ca, apoi, să asistăm la o dezvoltare din ce în ce mai impresionantă a Indiei. Ca să avem o imagine şi mai semnificativă asupra dezvoltării net superioare a statelor asiatice, să comparăm evoluţia Coreei de Sud şi al Ghanei. În 1960, cele două ţări aveau un GNP pe cap de locuitor egal, de 320 de dolari. Deşi amândouă au avut o economie preponderent agrară, au îndurat rigorile unui regim colonial şi ambele sunt lipsite de

avantajul unor resurse naturale foarte abundente, astăzi Coreea de Sud este de câteva ori mai prosperă decât statul de pe coasta de vest a Africii. La fel de semnificativ este şi modul cum se raportează astăzi cele două state la propriile perspective de dezvoltare. În timp ce Ghana este confruntată cu multe probleme pe care îi va fi greu să le depăşească, cel puţin pe termen scurt şi mediu, Coreea, aflată în grupul primelor 15 state cele mai dezvoltate ale globului, îşi propune să ajungă una dintre cele mai bogate ţări ale lumii în acest secol. (Paul Kennedy, p. 324). Astăzi Coreea este unul din cei mai mari producători de circuite integrate pentru calculatoare, iar companiile Samsung, Daewoo, Hyundai sunt firme recunoscute peste tot în lume. Revoluţia tehnologică din zilele noastre oferă noi şanse de dezvoltare, prin deplasarea de accent de la resurse la creaţie în diferitele sale ipostaze: creaţie tehnologică şi ştiinţifică propriu-zisă, capacitate de organizare (se uită, adesea, că organizarea este o ipostază esenţială a creaţiei), elaborarea de strategii adecvate, chiar voinţa de a le finaliza. Ţările asiatice au izbândit pentru că au sesizat mai din vreme potenţialul acestei revoluţii şi au inaugurat un nou model de dezvoltare: economia orientată spre export. În felul acesta, ele au tratat noua revoluţie nu într-un mod eseistic, ci au conceput o strategie pornind de la atu-urile lor comparative, şi-au autoimpus specializarea iar astăzi sunt exportatori de temut. O perioadă de timp, aceste state au promovat şi politici protecţioniste pentru a avea răgazul de a pune pe picioare domeniile în care şi-au propus să se specializeze, de a se pregăti temeinic, înainte de a păşi pe piaţa mondială. Aşa a procedat, de pildă, Coreea de Sud, care a demarat procesul de dezvoltare impunând serioase bariere în faţa importurilor şi acceptând deschiderea doar în momentul când propria dezvoltare era instalată (Bernard Guillochon, p. 65). Instructiv este faptul că, deşi toate statele asiatice au adoptat o strategie de dezvoltare orientată către export, întâlnim particularităţi vizibile de la stat la stat.

Temă Realizaţi o comparaţie între două state asiatice, urmărind: modelul de dezvoltare propus, evoluţia PIB, structura economiei, raportul între exporturi şi importuri, alianţele regionale şi economice, pieţe tradiţionale, parteneriate strategice.

3.3. Experienţa niponă: o răsturnare copernicană în teoria dezvoltării

Statul care a inaugurat noul model de dezvoltare este, fără îndoială, Japonia. Meritul Japoniei în această privinţă este triplu. În primul rând că această ţară a sesizat, prima, schimbarea de accent de la resurse clasice la creaţie în procesul dezvoltării şi a transpus această schimbare într-o nouă strategie de dezvoltare. O strategie de mare succes. O strategie care propune o abordare atât de diferită a dezvoltării, încât ea nici nu a fost sesizată la vreme. Succesul nipon este cu atât mai relevant cu cât el are loc într-o ţară lipsită aproape complet de resurse naturale. Nici populaţia nu ar recomanda Japonia drept candidată la un loc fruntaş în ierarhia statelor lumii. Şi, totuşi, această ţară are unul din cele mai mari PIB-uri pe cap de locuitor de pe glob, este unul din cei mai mari creditori financiari al lumii şi deţine întâietatea într-o serie de ramuri ale industriei, cu deosebire în zona informaticii.

Modelul japonez a fost „exportat” în celelalte state asiatice şi a jucat rolul de declanşator al trezirii întregului continent. În acest proces a fost interesată şi Japonia dar şi celelalte state asiatice. Japonia, pentru că avea nevoie de parteneri cu un anumit grad de dezvoltare, iar celelalte state, pentru că vroiau să evolueze într-un mod mai rapid şi aveau un exemplu deja confirmat. Adevăr ce se cere cu atât mai mult relevat cu cât, în ultima vreme, se vorbeşte foarte mult despre China – care are într-adevăr şanse să devină un actor mondial de primă mărime –, dar nu se mai aminteşte nimic sau se menţionează câteva lucruri în treacăt despre Japonia. „Miracolul japonez“ de ieri a fost înlocuit cu „miracolul chinez“ de astăzi. Faptul că Japonia întâmpină dificultăţi reale în depăşirea unui anumit tip de blocaj care a făcut ca, în ultimii ani, creşterea zero să alterneze cu creşteri modeste sau chiar creşteri negative, nu afectează în nici un fel semnificaţia succesului economic repurtat de Japonia în perioada postbelică. Aşa cum succesul Chinei de astăzi nu umbreşte în nici un fel contribuţia durabilă a Japoniei la plămădirea unui nou model de dezvoltare. În amontele ridicării Asiei se află succesul nipon. Creşterea vizibilă a ponderii economiei asiatice în economia lumii nu ar fi fost de conceput fără această inovare a modelului dezvoltării, aşa cum evoluţia spectaculoasă a Asiei de Est şi a unor state din Asia de Sud- Est nu ar fi fost de conceput fără experienţa atât de instructivă a Japoniei. Japonia a inaugurat un nou model de dezvoltare, în acord cu noul context tehnologic şi economic postbelic, pornind de la condiţiile particulare ale acestei ţări. A existat o întârziere considerabilă în perceperea acestei semnificaţii, pentru că am fost tentaţi să evaluăm şi să măsurăm lucrurile din perspectiva geopoliticii tradiţionale: teritoriu, populaţie, bogăţii. Japonia revoluţionează domeniul şi datoria noastră este să relevăm această contribuţie. Se poate afirma că miracolul japonez a contrazis multe dintre teoriile care încercau să explice într-un mod clasic puterea unui stat. El a forţat şi lansarea unor noi ecuaţii de determinare a puterii.

Termeni fundamentali

O nouă ecuaţie a puterii Puterea = [Masa critică (Populaţie şi Teritoriu) + Putere economică + Putere militară] x[Planificare coerentă a strategiei naţionale + Voinţă]

Ray S. Cline (în Conway H. Henderson, 1997, p. 102)

Este puţin probabil ca această formulă să fi putut apărea la începutul se-colului, sau în anii imediat postbelici, înainte ca experienţa japoneză să se impună şi să forţeze cumva renunţarea la definirea puterii unui stat în termenii prefiguraţi de mărimea teritoriului, abundenţa bogăţiilor naturale, capacitatea militară.

Comentaţi În era comerţului global „puterea nu mai aparţine în mod automat acelor state cu un teritoriu întins, cu resurse naturale bogate şi poziţionare strategică, ci acelor state care posedă resurse umane şi instituţii performante, care sunt capabile să iasă pe piaţă cu

preţuri competitive, să culeagă şi să analizeze informaţia relevantă şi să fie la înălţimea rigorilor comerţului internaţional.“ (Ezra F. Vogel, 1986, p.19).

Experienţa japoneză ne propune un model bazat pe cu totul alte premise, cu altă dispunere a elementelor, fundamental sprijinită pe alte aserţiuni. În teoria dezvoltării este o răsturnare copernicană. Una dintre strategiile cele mai eficiente a fost concentrarea pe un anumit sector, pentru a creşte performanţele sale economice şi a-l impune pe piaţa mondială. Atâta timp cât nu se obţinea o cotă semnificativă de competitivitate, accesul produselor străine de acelaşi profil pe piaţa japoneză era blocat. În felul acesta, firmele nipone aveau răgazul să-şi construiască o poziţie solidă şi să atace piaţa externă cu succes. A fost o strategie de succes, pentru că a îndeplinit câteva condiţii: în primul rând, domeniile care au făcut obiectul unei atenţii speciale au reprezentat, de fapt, priorităţi în sensul cel mai deplin al termenului. Aici s-au investit fonduri, după ce experienţa internaţională de profil fusese examinată cu mare atenţie, aici s-a concentrat o mare experienţă profesională. Iar un timp, domeniul respectiv a fost protejat de concurenţa străină. Până când s-a putut pune pe picioare şi şi-a consolidat performanţele. Când au păşit pe o piaţa internaţională, firmele japoneze erau deja pregătite să-i facă faţă. Rând pe rând, într-o cadenţă impresionantă, au fost lansate pe această piaţă: industria siderurgică niponă, apoi cea constructoare de automobile, apoi cea electronică. De menţionat că fundalul acestui succes economic a fost reprezentat de calitatea forţei de muncă: de pregătirea ei, de disciplina şi ataşamentul la cauza asumată de companii particulare sau unităţi de stat. În amontele calităţii forţei de muncă se situează calitatea învăţământului, Japonia fiind ţara care, după dezastrul celui de-Al Doilea Război Mondial, şi-a fixat ca prioritate dezvoltarea învăţământului. Înainte deci de a vorbi despre performanţele forţei de muncă nipone ar trebui să vorbim despre prioritatea pe care a reprezentat-o dezvoltarea învăţământului. Faptul că s-a început cu acest domeniu de importanţă vitală arată că în Japonia s-a realizat mai devreme decât în alte locuri rolul creaţiei în noua etapă de dezvoltare şi, prin urmare, nevoia de a califica oamenii în acord cu exigenţele noului context. Toate acestea arată că în Japonia a existat de la început o strategie. O strategie elaborată cu faţa la viitor, o strategie care a sesizat particularităţile noii etape istorice, care a descifrat cu mare acuitate marile tendinţe ale evoluţiei contemporane. Restul a fost efort încordat. În 1968, Japonia a declanşat, pe o perioadă de două decenii, un proces de examinare atentă a celor mai bune instituţii din lume în fiecare sector: guvern, administraţie, afaceri, învăţământ, armată, artă. După selectarea celor mai bune modele, a început o perioadă de adaptare. Japonia a utilizat specialişti care să analizeze forţa şi slăbiciunile compa-rabile ale instituţiilor din fiecare ţară modernă. Nici o altă ţară nu are mai multă experienţă în evaluarea funcţionării instituţiilor, în crearea sau restructurarea lor printr-o planificare raţională care să vină în întâmpinarea cerinţelor viitorului. În plus, consideră Ezra F. Vogel, dacă e să explicăm ascensiunea Japoniei printr-un indicator sintetic, acesta este dorinţa de cunoaştere, strângerea de informaţii de la oricine, din orice domeniu, pe probleme generale sau punctuale, pentru strategii pe termen scurt sau lung, chiar dacă în momentul în care se solicită o informaţie nu se ştie exact dacă sau pentru ce va fi utilă.

Deci Japonia nu a acumulat doar un surplus comercial, performanţe economice, ci şi o remarcabilă expertiză în cunoaşterea instituţiilor altor ţări şi în capacitatea de adaptare a lor la particularităţile Japoniei; experienţă dublată de aviditatea de informaţie, care poate face ca primele două să reapară oricând. Forţa Japoniei nu provine numai din valoarea PIB-ului, ci din faptul că deţine un stoc de cunoaştere, în acord cu cerinţele lumii de astăzi.

Temă Punctaţi elementele fundamentale ale modelului de dezvoltare japonez.

3.4. China este pe cale să devină uzina lumii. India, laboratorul ei tehnologic

3.4.1. China, un Goliat global

Ridicarea Chinei este poate cea mai impresionantă tendinţă globală a momentului. În ce sens? Întâlnirea unui stat de mare întindere şi cu cea mai numeroasă populaţie de pe glob cu o creştere economică de peste 25 de ani, o creştere care a întrunit o medie anuală de 9 procente, a favorizat ridicarea unui uriaş, a unui nou pol de putere. Evoluţia constantă a Chinei, opţiunea ei fermă pentru modernizare, a declanşat un proces care este greu de aproximat în prezent. Nicholas D. Kristof menţiona în această privinţă:

„Dacă va continua, ridicarea Chinei poate să fie cea mai importantă tendinţă din lume în secolul următor. Peste o sută de ani, când istoricii vor scrie despre acest timp, s-ar putea să ajungă la concluzia că cea mai semnificativă dezvoltare a fost ridicarea unei economii de piaţă competitive – şi a unei armate – în cea mai populată ţară a acestei lumi“. Autorul continuă cu o ironie evidentă, dar care are şi ea înţelesul ei: „Aceasta va fi şi mai probabil dacă mulţi istorici de frunte care vor trăi peste un secol nu se vor numi Smith, ci mai ales Wu.“ (Nicholas D. Kristof, „The Rise of China”, în Foreign Affairs, nov.- dec., 1993).

3.4.2. Atuul cardinal al Chinei: strategia de dezvoltare

Studiile de specialitate insistă îndeobşte asupra unor atuuri de ordin geopolitic ale Chinei:

populaţia, mărimea teritoriului, deschiderea la mare. Atuuri care nu pot fi puse în nici un fel la îndoială. Se menţionează puţin sau nu se menţionează deloc un aspect cardinal, după părerea noastră, şi anumeviziunea, strategia care ghidează dezvoltarea Chinei, am spune independent de persoane, de lideri şi de contexte particulare. Considerăm că această strategie este principala explicaţie a ascensiunii Chinei şi a noii afirmări pe care o cunoaşte această ţară. Într-adevăr, la sfârşitul acestui secol şi mileniu, China a administrat lumii contemporane o lecţie de înţelepciune. După o serie de procese dramatice petrecute în cadrul socialismului de stat – şi în primul rând invadarea Cehoslovaciei, din 1968, care a însemnat refuzul net al primului stat socialist, Uniunea Sovietică, de a se reforma din interior, adică tocmai ceea ce propunea experienţa cehoslovacă –, China a luat parcă un răgaz de zece ani de meditaţie adâncă asupra destinului său şi a sistemului politic pentru care optase cu maimulte decenii în urmă. A ales să reformeze sistemul în latura sa economică, prin eliberarea – este adevărat, controlată – a iniţiativei particulare. Reforma iniţiată în China este mai profundă decât pare la prima vedere, întrucât pentru prima dată în istorie relaţiile socialiste funcţionează pe baza proprietăţii private. De aceea, experienţa

chineză întruneşte şi caracteristicile unui experiment istoric. Vorbind despre factorii care alimentează evoluţia de-a dreptul impresionantă a Chinei, nu putem să nu relevăm şi un anumit angajament – din partea conducerii ţării, dar şi a populaţiei – de a restabili locul

pe care această ţară l-a avut în istoria omenirii. Noi cunoaştem mai bine istoria Europei,

dar ar trebui să amintim că la 1820 China asigura 28,7% din întreaga economie a lumii (cum spun unii comentatori, o parte mai mare decât cea deţinută de SUA astăzi); urma după aceea India, cu 16%, iar pe locul al treilea se situa Franţa, cu 5,4% (Supacha Panitchpakdi, Mark L. Clifford, 2002). China a ratat însă întâlnirea cu lumea modernă; s-a închis, s-a întors către sine, iar o perioadă de 150 de ani, care a debutat o dată cu secolul al XIX-lea, a reprezentat declinul trist al unui colos. Revoluţia condusă de Mao a avut loc pe fondul acestei rămâneri în urmă din ce în ce mai vizibile, ea având şi o componentă de eliberare a ţării de sub ocupaţia japoneză.

Renaşterea economică actuală a Chinei a fost marcată de declanşarea, la sfârşitul anului 1978, a procesului de reformă condus de Deng Xiao Ping. Din 1978 până în 2000, ritmul mediu anual de creştere economică a Chinei a fost de 9%, ceea ce reprezintă un record ieşit din comun. Mai ales dacă avem în vedere dimensiunile ţării. Au mai înregistrat asemenea ritmuri Coreea de Sud şi Taiwanul. Dar aici avem de-a face cu o ţară de dimensiuni continentale, de 20 de ori mai mare decât cele două state menţionate.

3.4.3. Trei decenii de creştere neîntreruptă şi impetuoasă

Strategia de dezvoltare şi modernizare a Chinei impune prin caracterul ei elaborat, exprimat în măsuri graduale, în priorităţi limpezi, urmărite cu o rară consecvenţă. Ceea ce Japonia a făcut din raţiuni care ţineau de creşterea competitivităţii la export – concentrarea pe un anumit domeniu pentru a-l moderniza şi a-i ridica performanţele – China a preluat şi a aplicat la economia sa internă. Declanşată mai întâi în agricultură, reforma a condus la creşterea spectaculoasă a producţiilor în acest sector vital. Apoi, iniţiativa privată a fost stimulată în industrie. În aceeaşi perioadă, China a consemnat o creştere considerabilă a consumului intern şi a pieţei interne. Au avut loc şi prefaceri economice structurale. Creşterea industrială internă a ţării s-a repercutat pozitiv asupra participării la activitatea comercială internaţională.

O ţară de asemenea proporţii, care cunoaşte, într-o perioadă relativ scurtă, prefaceri

masive, este confruntată şi cu multe probleme sociale, economice, politice. Că ritmurile de dezvoltare ale Chinei inspiră anumite temeri este de înţeles. Întrebarea care se ridică priveşte o opţiune simplă: ce ar fi mai riscant, o Chină puternică sau o Chină slabă, traversată de conflicte şi violenţe? Dacă avem în vedere dimensiunile, populaţia ţării,

credem că omenirea, deci inclusiv SUA, trebuie să se teamă mai mult de o destabilizare a Chinei decât de o evoluţie care o recomandă drept un viitor centru de putere. Ţările asiatice sunt în primul rând beneficiare ale acestei creşteri spectaculoase, deoarece ele sunt principalele exportatoare de componente ansamblate în China şi, apoi, reexportate. Deci, în cazul unui declin, ar suferi mai toate ţările asiatice. China este extrem de importantă prin mărimea pieţei sale interne. De care beneficiază în primul rând statele dezvoltate ale lumii.

Am putea spune că piaţa internă chineză reprezintă unul din cele mai importante atuuri ale Chinei de astăzi. O piaţă care, pe măsura dezvoltării ţării, îşi relevă rolul de adevărată concentrare a unor interese globale. Putem face o serie de observaţii şi consideraţii critice la adresa sistemului politic chinez, chiar la adresa unor concepte de bază, cum ar fi cel al sistemului „economiei socialiste de piaţă“. Cert este că economia Chinei a progresat continuu, că dezvoltarea şi modernizarea economică a acestui megastat au scos la iveală un actor politic de primă importanţă al lumii de azi. Concomitent, a fost abandonată în bună măsură practica de a justifica ideologic deciziile guvernamentale. Între inovaţiile manageriale foarte importante ale Chinei se numără şi faptul că legitimitatea guvernării este pusă în relaţie cu performanţa economică. Ceea ce impresionează în dezvoltarea Chinei este faptul că, pe măsura evoluţiei, perspectivele ţării se amplifică şi puterea latentă a acestui stat se evidenţiază. Marea performanţă a Chinei este că a înfăptuit aceste transformări în condiţii de stabilitate economică şi socială. Ceea ce a atras capitalul străin, preocupat de stabilitate, condiţia elementară pentru obţinerea profitului. În afara de SUA, nici o altă ţară din lume nu primeşte atâtea investiţii străine directe precum China. Impresionează faptul că în tot ce a făcut China a găsit măsura dreaptă a lucrurilor, nu a forţat până când terenul nu era bine pregătit, economic şi social, nu a urmat reţete, ci şi-a construit strategia pornind de la propriile realităţi.

Teme de studiu Întocmiţi fişe cu date esenţiale despre economia Chinei.

3.4.4. De la putere continentală la putere continentalo- maritimă

Evaluând lucrurile cu un „compas istoric“, China istorică este profund continentală. Apariţia ei ca stat şi ca imperiu, afirmarea ei ca civilizaţie s-a făcut în întregime pe continent. Construirea Zidului Chinezesc este un simbol al continentalităţii, o dovadă că, dintotdeauna, China a considerat că împlinirea vocaţiei sale se face pe continent. De multe ori ea s-a adâncit în continentalismul său şi a pierdut parţial contactul cu lumea exterioară. Chiar construirea zidului poate fi interpretată şi ca o tentativă de izolare, de închidere, de îndepărtare de freamătul lumii. Din istoria Chinei nu lipseşte un anume sinocentrism, un mod de a considera că, pe de o parte, avem China, pe de altă parte, restul lumii. De câte ori accentul a căzut pe prima parte a relaţiei, China, cel puţin pe termen mediu, a pierdut. Şi cea mai bună dovadă este decuplarea de la începutul secolului al XIX-lea, când lumea s-a mişcat rapid, iar teritoriul chinez, mai ales în partea sa maritimă, a ajuns obiect de dispută pentru puterile occidentale. Preocuparea Chinei de a valorifica deschiderea sa largă spre mare, poziţiile avantajoase pe care le reprezentau insulele din apropiere locuite de chinezi, a fost minimă. Ţară care ocupă în bună măsură frontonul pacific al masei compacte euroasiatice, China a fost sedusă de mărimea sa continentală şi puţin preocupată de deschiderea spre „continentul marin“ reprezentat de Pacific. Ceea ce s-a întâmplat în 1978 nu a fost doar o cotitură în strategia economică de dezvoltare a ţării. O modificare esenţială a survenit în însuşi modul în care au fost concepute destinul şi vocaţia ţării. A intervenit o fractură în viziunea despre natura continentală a Chinei, o regândire a raportului dintre dimensiunea continentală şi cea

maritimă a ţării. Liderii Chinei au înţeles că viitoarea bătălie economică se va da pe ocean.

O asemenea mişcare nu era de conceput cu numai trei decenii în urmă. China schimbase,

acum mai bine de 50 de ani, regimul politic, dar nu modificase nimic din evoluţia ei continentală: totul se situa într-o continuitate frapantă. Chiar dacă schimbarea din 1978 pare mai puţin spectaculoasă, ea introduce un moment de discontinuitate într-o evoluţie seculară şi inaugurează un nou curs, în care China se deschide hotărât către mare. Nu abandonează dimensiunea continentală, ci o reponderează, şi aşează un nou pilon al dezvoltării ţării: pilonul marin, care de acum devine principal. În ultimii 30 de ani, coasta maritimă a devenit plămânul prin care China a respirat, motorul adevărat al dezvoltării sale actuale. Nu numai că a consemnat ritmuri mult mai mari de creştere şi numărul cel mai mare de firme mixte, dar coasta a modelat o altă atitudine, coasta a reprezentat laboratorul economiei de piaţă chinezeşti.

Coasta, ca întruchipare a noii vocaţii oceanice, s-a dezvoltat atât de mult, încât un autor de talia lui Cohen anticipează o mare tensiune între China continentală şi cea oceanică, problema centrală a Chinei de mâine fiind, în această viziune, concilierea celor două Chine, pentru a nu se ajunge la o divizare care nu i se pare improbabilă autorului american.

O analiză mai atentă a realităţii din ultimele decenii arată că viitorul aparţine ţărilor care

pot realiza sinteza dintre dimensiunea continentală şi cea maritimă într-o formulă competitivă. Statul care în mod tradiţional a avut o poziţie clasică de stat amfibie a fost, neîndoielnic, Franţa. Poziţia naturală a Franţei oferă atât argumente într-o direcţie, cât şi în cealaltă. Numai că Franţa, prin istorie, a aparţinut mai mult puterilor continentale. Poate şi pentru că strălucirea ei maximă – în timpul lui Ludovic XIV şi a lui Napoleon – a fost în registru continental. Chiar dacă, din punctul de vedere al datelor naturale, Franţa

poate fi socotită atât putere maritimă, cât şi continentală, istoriceşte ea rămâne o putere

continentală. Prima ţară care a realizat cu adevărat această sinteză este SUA. Când America bătea la porţile consacrării internaţionale ca putere de primă mărime, la întretăierea secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, a realizat că fundamentală pentru devenirea

sa este dobândirea unui statut maritim de prim rang. În numai câţiva ani, ea şi-a construit

acest statut, ceea ce a ajutat-o în mod fundamental să devină superputere. În ultima vreme, ţara care face o tentativă de a realiza sinteza despre care vorbim este China. După opinia noastră, marea tranziţie a Chinei nu este, aşa cum am mai spus, de la socialism la capitalism, ci de la putere continentală clasică la putere continentalo-maritimă. Este o tranziţie extrem de dificilă, pentru că puterea maritimă implică un alt tip de comportament şi alte caracteristici. Întotdeauna, puterile maritime au fost mai deschise, mai liberale, mai mobile, mai înclinate să folosească „arma“ comerţului, şi nu forţa

propriu-zisă.

3.4.5. China şi India

Vorbind despre căile specifice pentru acelerarea propriei dezvoltări, se cuvine să amintim

şi de experienţa indiană, mai puţin cunoscută. India, se pare, a găsit un alt răspuns la

aceeaşi problemă presantă şi complexă, pornind de la datele sale. Ea nu neagă viabilitatea răspunsului chinez, care pune accent pe investiţii străine, dar înţelege că nu l-ar putea urma, sau nu ar face-o cu acelaşi success.

China are o diasporă mai puternică şi mai bogată. De-a lungul anilor ’90, mai mult de jumătate din investiţiile străine directe în China au venit de la conaţionalii de peste mări. Până acum diaspora indiană a asigurat cam zece procente din valul investiţional extern venit în India. Avantajele comparative ale propriei diaspore sunt altele, şi India a căutat să le valorifice. Diaspora indiană s-a distins în ceea ce astăzi numim industrii bazate pe cunoaştere. Circa jumătate din specialiştii care lucrează în Silicon Valley sunt indieni, de pildă. Ei sunt prezenţi în domeniile înaltei tehnologii, cu deosebire în segmentele de soft. Strategia ţării este de a atrage cât mai mulţi specialişti indieni plecaţi în străinătate pentru a construi în ţară un fel de cópii ale uzinelor şi firmelor unde aceştia lucrează. Până acum această strategie a dat rezultate. India deţine deja giganţi în domeniul softului, cum ar fi Infosys ori Wipro, sau în cel al industriei farmaceutice şi biotehnologiilor, cum ar fi Ranbaxy ori Laddy’s Lab. Concomitent, India dispune de o clasă de mijloc de aproximativ 200 de milioane de persoane, bine instruite. India a căutat să dezvolte cu precădere spiritul antreprenorial al acestei populaţii, să conceapă un sistem bancar mai mobil, care să-şi îngemăneze interesele cu cele ale întreprinzătorilor, pentru a ridica firme performante, capabile să facă faţă competiţiei internaţionale. „Cu ajutorul diasporei, China a câştigat cursa, devenind uzina lumii; cu ajutorul diasporei, India ar putea să devină laboratorul tehnologic al lumii“ (Foreign Policy, iul.-aug. 2003). India este de departe forţa economică dominantă în regiune. Cu excepţia Pakistanului, toate celelalte ţări din zonă au drept partener comercial India, care ocupă cam trei sferturi din comerţul lor exterior. Numai că toate la un loc nu totalizează decât câteva procente din schimburile comerciale ale Indiei. De aceea, principalele legături comerciale ale Indiei nu sunt în Asia de Sud, ci cu state din afara regiunii: SUA, Germania, Japonia. Totuşi, comerţul exterior al Indiei este redus. Poziţia geografică – cea mai bună legătură cu exteriorul este Oceanul Indian şi proximitatea faţă de drumurile comerciale dintre Mediterana şi Pacific – ar crea condiţii optime în acest sens. Sunt doi factori care ne ajută să înţelegem mai bine lucrurile. Principala piaţă a Indiei este piaţa internă. Chiar dacă nu luăm în calcul populaţia foarte săracă, piaţa internă indiană numără câteva sute de milioane de persoane, una dintre cele mai mari din lume. Producţia indiană a fost absorbită de această piaţă şi, prin forţa lucrurilor, comerţul exterior a fost mai redus. Este adevărat că nici capacitatea internă de producţie nu a fost foarte mare sau ceea ce a propus ea spre vânzare nu a fost cerut pe piaţa externă. În momentul în care produsele au întrunit aprecieri externe, situaţia s-a schimbat radical. Cazul producţiei de soft şi a celei farmaceutice ni se pare semnificativ. Am prezentat succint aceste date spre a ilustra o posibilă cale de urmat pentru India, o alternativă potrivită condiţiilor sale şi folosind sprijinul extrem de important al propriei emigraţii. Şi mai ales pentru a arăta că o ţară precum India caută, experimentează, configurează noi soluţii care să o conducă la succes şi performanţă. Nu este o strategie consolidată, ca în cazul Chinei; ea nu a produs nici atâtea rezultate, dar este un experiment de mare amploare căruia trebuie să-i acordăm atenţia cuvenită. El ne îndeamnă, când vorbim de Asia, să nu limităm discuţia şi analiza doar la regiunea Asia- Pacific, pentru că am comite o nedreptate.

Teme pentru eseu Trataţi subiectele de mai jos, argumentându-vă răspunsul cu sprijinul unor exemple relevante:

1. Cum se redefineşte în actuala conjunctură economică rolul guvernului în economie?

Faceţi referire la doctrinele şi principiile care guvernează modelele de dezvoltare propuse de SUA, respectiv China şi la constrângerile şi slăbiciunile care impun reconsiderarea implicării statului în definirea şi aplicarea strategiilor economice.

2. Analizaţi dezvoltarea economică impresionantă a Chinei în ultimele decenii din perspectiva celor trei factori pe care Paul Kennedy îi consideră decisivi în ascensiunea

unei puteri moderne: existenţa unor companii puternice, a unor universităţi de prestigiu şi a unui proces de creştere demografică.

3. Precizaţi câteva din particularităţile şi constrângerile care guvernează dezvoltarea

economică a Chinei, făcând referire la „cele trei Chine“ şi la redefinirea raportului dintre

dimensiunea continentală şi cea maritimă a ţării.

Bibliografie Paul Dobrescu, Viclenia globalizării. Editura Institutului European, 2010. Dobrescu, Paul. 2008. Geopolitica. Bucureşti: Comunicare.ro.

Posner, Richard A., A Failure of Capitalism. The Crisis of 08 and the Descent into Depression,

Harvard University Press, 2009. Power, Samantha, „Legitimacy and Competence“, in To Lead the World. American Strategy after the Bush Doctrine, eds. Melvyn P. Leffler and Jeffrey W. Legro, Oxford University Press, 2008, pp. 133-156. Rodrik, Dani, „A Practical Approach to Formulating Growth Strategies“, in The Washington Consensus Reconsidered. Towards a New Global Governance, eds. Narcis Serra and Joseph E. Stiglitz, Oxford University Press Inc., New York, 2008, pp. 356-366.

Shapiro, Robert, Futurecast 2020: A Global Vision of Tomorrow, Profile Books, London,

2008.

Smith, Adam, Avuţia naţiunilor, vol. I, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1962. Roberts J. Timmons, Amy Bellone Hite (eds.), The Globalization and Development Reader. Perspectives on Development and Global Change, Oxford, Blackwell Publishing, 2007. Bryan S. Turner (ed.), The Blackwell Companion to Social Theory, Oxford, Blackwell Publishing, 1996/2000. Eric Hobsbawm, Globalisation, Democracy and Terrorism, London, Little, Brown, 2007. Paul Kennedy, „Preparing for the 21st Century: Winners and Losers”, în Globalization and the Challenges of a New Century, A Reader, edited by Patrick O’Meara, Howard Mehlinger and Matthew Krain, Bloomington, Indiana University Press, 2000. Ezra F. Vogel, Japan as Number One Revisited, Singapore, Institute of Southeast Asian Studies, 1986. Ezra Vogel, Japan as Number One, Lessons for America, Cambridge, Mass., Harvard University Press, 1979. Foreign Policy, „Can India Overtake China?”, iul.-aug. 2003. Saul Bernard Cohen, Geopolitics of the World System, Rowman & Littlefield Publishers, Lanham, Boulder, New York, Oxford, 2003.

Bernard Guillochon, Globalizarea, o singură planetă, proiecte divergente, Bucureşti, Enciclopedia Rao, 2003. Conway H. Henderson, International Relations. Conflict and Cooperation at the Turn of the 21st Century, New York, McGraw Hill, 1997. Nicholas D. Kristof, „The Rise of China”, Foreign Affairs, nov.- dec., 1993. Foreign Policy, „Can India Overtake China?”, iul.-aug. 2003.

Master: Managementul Proiectelor Curs: Globalizare şi integrare europeană Profesor titular de disciplină: Prof. univ. dr. Paul Dobrescu Tutore: Lector univ. dr. Mălina Ciocea

Unitatea de învățare 4. Statul-națiune și suveranitatea

4.1. De ce viitorul statului-naţiune este problema fundamentală a globalizării politice? 4.2. Definiţii ale suveranităţii 4.3. Mai multe niveluri de guvernare pentru o lume integrată. Organizații globale, macroregiuni, microregiuni

Obiective generale ale cursului La sfârşitul cursului, vei putea să folosești instrumentele de lucru necesare pentru studierea sistematică a proceselor specifice globalizării.

Competenţe specifice După parcurgerea unităţii de învăţare, vei putea:  să operezi cu teoriile,
Competenţe specifice
După parcurgerea unităţii de învăţare, vei putea:
 să
operezi
cu
teoriile,
conceptele
şi
modelele
relevante
ale
domeniului
globalizării
 să identifici și să ilustrezi diverse forme de suveranitate
 să îți argumentezi poziţia în legătură cu rolul statului în lumea contemporană

4.1. De ce viitorul statului-naţiune este problema fundamentală a globalizării politice?

În acest curs ne propunem să prezentăm principalele caracteristici ale globalizării politice. Amintim că am distins mai multe dimensiuni ale globalizării (politică, economică, culturală etc.) numai din raţiuni didactice. Deşi este metodologic corect să tratăm separat fiecare dintre aceste „spaţii”, nu este mai puţin adevărat că ele sunt puternic interconectate. Globalizarea politică nu este, în consecinţă, un domeniu autonom. Considerăm că această analiză nu ar fi posibilă dacă am confunda dimensiunea politică a globalizării cu cea economică. Deşi suprapunerea lor este puternică, iar influenţa reciprocă greu de supraestimat, cele două dimensiuni diferă prin problemele fundamentale în jurul cărora se constituie fiecare din ele. În cazul globalizării politice, este vorba de problema viitorului statului-naţiune; în cazul globalizării economice, aşa cum vom arăta în cursurile următoare, problema fundamentală este cea a echilibrului creşterii şi stabilităţii în cadrul unei economii cu adevărat globalizate. Există în acest moment un acord de principiu între cercetători în privinţa dimensiunii politice a globalizării. Aceasta ar consta în creşterea gradului de interdependenţă a actorilor din sistemul internaţional (Nye, 2003, Hirst, Thompson, 2002, Micklethwait, Wooldridge, 2000, Jackson, 2003, Mătieş, Năstase, 2002 etc). Această creştere se manifestă atât cantitativ, prin densitatea sporită a relaţiilor dintre actorii sus- numiţi, cât şi calitativ, prin transformarea naturii actorilor şi a relaţiilor dintre aceştia. Metafora reţelei (Bache, Flinders, 2004, Nye, 2003) ar putea fi de ajutor pentru

vizualizarea acestui tablou relativ complex. Sistemul internaţional poate fi privit ca o reţea de reguli, norme şi cutume care organizează şi fac previzibile evoluţiile politicii mondiale (Goldstein, 1999; Rourke, 1999; McLean, 2001). În nodurile reţelei se găsesc actorii din sistem – în mod tradiţional state-naţiune. Actori notabili pot fi şi alianţele sau blocurile de state (economice sau militare de ex. UE, NAFTA, OPEC, NATO), ONG- urile de anvergură internaţională (de ex. Greenpeace) sau corporaţiile multinaţionale (de ex. DaimlerChrysler). Nu toate legăturile din această reţea au aceeaşi greutate sau forţă şi majoritatea nu sunt simetrice, între actori stabilindu-se adesea raporturi de putere. Globalizarea (politică) înseamnă pentru mulţi cercetători ai fenomenului nici mai mult nici mai puţin decât sfârşitul statului-naţiune (Ohmae, 1993, 1995; Bauman, 1998, Martin, Schuman, Kaplan, 1994 etc.). Nu toţi autorii sunt la fel de radicali în a constata acest deces de importanţă istorică sau în a estima în cât timp va lua sfârşit „agonia” statului-naţiune. Statul-naţiune s-a afirmat ca principala instituţie politică pe continentul european, mai ales după Revoluţia franceză. În urma destrămării imperiilor multinaţionale (Imperiul Otoman, Imperiul Ţarist, Austro-Ungaria) şi a imperiilor coloniale (în special cel britanic şi cel francez) după cele două războaie mondiale, statul-naţiune a devenit modelul normativ în relaţiile internaţionale, monopolizând scena politică mondială.

Clarificarea termenilor Trăsăturile statului-națiune

- „un set de sisteme funcţionale, precum o „economie naţională” şi „un stat al bunăstării”;

- o cultură şi o identitate naţionale;

- o populaţie naţională corespunzătoare, sau demos, defintă prin identitate comună, un domeniu de valori împărtăşite, încredere reciprocă şi interacţiune;

- un set de instituţii de guvernare;

- pretenţia la suveranitate internă şi externă.(Keating, 2001)

Statul-naţiune este legat de modernism şi sunt destui cei care susţin că va apune odată cu acesta (vezi Smith, 2002 pentru o analiză a acestor poziţii). Indiferent dacă este aşa sau nu, dorim să avansăm şapte motive care pun statul-naţiune şi soarta sa în miezul globalizării politice:

1. statul-naţiune este principalul actor din sistemul internaţional; el este de fapt fundamentul acestui sistem. În măsura în care globalizarea va eroda până la dispariţie statele-naţiune, ea va cauza în egală măsură dispariţia actualului sistem internaţional. Este acest lucru dezirabil? Poate fi el controlat? Cum ar putea arăta un sistem internaţional în care statele-naţiune – sau resturile lor ar juca cel mult un rol periferic? În ce sens ar mai fi acel sistem unul internaţional?

2. statul-naţiune este principalul factor de reglementare a statutului populaţiilor şi teritoriilor; acest fapt este legat de motivul menţionat mai sus. Problemele cetăţeniei, aplicării anumitor măsuri legislative anumitor indivizi pe un anumit teritoriu (jurisdicţia, în general), problemele relaţiei dintre legislaţia internă şi cea internaţională, disputele teritoriale şamd. nu pot fi puse între paranteze. Slăbirea statului-naţiune va cauza sau nu apariţia unui vacuum de autoritate în aceste

privinţe? Oare importanţa cetăţeniei sau a teritorialităţii se pierde odată cu diminuarea importanţei statului-naţiune?

3. statul-naţiune rămâne un actor economic redutabil, mai ales prin funcţia sa de arbitru. Statul previne, în limitele capacităţilor sale de intervenţie (diferite de la stat la stat), transformarea pieţelor în oligo- sau monopoluri sau chiar colapsul acestora. Statul conservă instrumente economice fundamentale: capacitatea de a emite şi aplica legislaţia economică, monopolul monetar, bănci naţionale, autorităţi vamale, fiscale şi de control, rezerve de stat, în unele cazuri monopolul asupra unor resurse strategice sau de risc etc. Ce instituţii ar putea exercita astfel de funcţii în lipsa statului, cu ce legitimitate, după ce fel de proceduri şi cu ce mecanisme de atribuire a responsabilităţii deciziei? Până la ce punct ar trebui statul să se retragă din economie? Pot pieţele să se autoreglementeze şi să susţină creşterea economică? Are sau nu economicul nevoie de o viziune politică? Este creşterea un scop în sine?

4. statul-naţiune este principalul furnizor de securitate, atât la nivel local, regional sau naţional, cât şi la nivel continental sau mondial. În condiţiile în care globalizarea înseamnă şi o amplificare fără precedent a riscurilor – de la terorism neconvenţional la dezastre naturale şi de la colapsul unor state la epidemii catastrofale – funcţia de securitate exercitată de stat este esenţială.

5. statul-naţiune este principala instanţă legislativă şi principalul garant al respectării legilor; statul-naţiune corespunde cel mai bine în prezent conceptului de Rechtsstaat (= stat de drept vezi Hirst, Thompson, 2002 pentru o discuţie a acestui aspect) şi este o dilemă cum anume ar putea fi el înlocuit în această privintă. Legislaţia internaţională sau chiar cea comunitară în cazul Uniunii Europene se bazează totuşi pe legitimitatea parlamentelor naţionale şi, indirect, pe acceptarea faptului că popoarele statelor-naţiune sunt corpurile politice relevante. Va continua această stare de fapt sau globalizarea va conduce la consolidarea unor corpuri politice alternative care vor dori să-şi exprime voinţa prin intermediul unor instrumente diferite de statul-naţiune tradiţional?

6. statul-naţiune este un actor social vital; prin intermediul funcţiilor sale legislative şi economice, statul poate interveni pentru combaterea dezechilibrelor sociale produse de pieţe sau de accidente istorice. Deşi în măsuri sensibil diferite, statele- naţiune practică în general redistribuirea bunurilor către cei defavorizaţi aplanând astfel tensiunile sociale. De asemenea, prin politicile sale bugetare, statul-naţiune furnizează de obicei servicii esenţiale, precum asistenţa şi asigurările medicale şi sociale, educaţia publică minimă, (re)integrarea grupurilor marginalizate, întreţinerea infrastructurii de interes public, medierea conflictelor între patronat şi muncitori etc. Este improbabil ca nevoia de astfel de servicii să dispară în următorii ani, ba chiar, după cum vom vedea, există voci care solicită o prezenţă mai viguroasă a statului pe plan social. Va mai fi capabil statul-naţiune să exercite astfel de funcţii? Dacă da, cu ce costuri; dacă nu, cui le poate delega? Ce efecte ar avea o abandonare a implicării sociale a statului sau a unor instituţii alternative?

7. statul-naţiune deţine un capital colosal de legitimitate, reprezentativitate şi loialitate; este greu de spus ce instituţii dispun de o capacitate de mobilizare a unor populaţii de ordinul zecilor de milioane în afară de statele-naţiune. Încă şi mai important este faptul că statul-naţiune este, după mulţi autori, unica instituţie

în care democraţia poate funcţiona (de ex. Schulze, 2003; Bauman, 1998; Martin, Schumann, 1999).

Teme

1.

Precizaţi câteva evoluţii în plan politic care confirmă faptul că asistăm la o „prefacere tectonică a puterii“ (Fareed Zakaria) şi la o redistribuire a sa la nivel internaţional.

2.

Analizaţi redefinirea puterii în dimensiunea sa naţională, pornind de la următorul comentariu: „Ideea de a recupera suveranitatea de la forţele economice globale, companii şi grupuri de indivizi cum ar fi teroriştii, este un element potenţial revoluţionar al viziunii chineze despre lume“ (Mark Leonard)

4.2. Definiţii ale suveranităţii

Suveranitatea nu este o competenţă sau o proprietate oarecare a statelor-naţiune. Deşi istoria suveranităţii nu se suprapune cu cea a statului-naţiune, suveranitatea fiind un concept mai vechi, în istoria modernă şi contemporană, suveranitatea este puternic legată de statul-naţiune, fiind considerată caracteristica fundamentală a acestuia (Keating, 2001; Goldstein, 1999; Rourke, 1999; Năstase, Mătieş, 2002 etc.). De la Pacea de la Westfalia (1648) şi mai ales de la Revoluţia franceză (1789) încoace, afirmarea statelor-naţiune şi impunerea lor ca actori principali ai relaţiilor internaţionale a fost mai ales o afirmare a suveranităţii lor. Statul-naţiune modern este constituit pe baza pretenţiei de a fi suveran. Sistemul internaţional din prezent a moştenit acest primat al suveranităţii statului-naţiune şi, tocmai de aceea, dezbaterea centrală privind evoluţia acestui sistem este, explicit sau nu, o dezbatere privind sensul şi importanţa suveranităţii statelor.

Definiții fundamentale

Ce este suveranitatea şi ce ne poate spune ea despre globalizarea politică?

„Suveranitatea este pretenţia de a fi autoritatea politică ultimă, nesupusă faţă de vreo altă putere superioară, în ceea ce priveşte luarea deciziilor politice şi aplicarea lor. În sistemul internaţional, suveranitatea este pretenţia statului de a se autoguverna pe deplin, iar recunoaşterea mutuală a pretenţiilor la suveranitate este baza societăţii internaţionale.” (McLean, 2001)

„Suveranitatea, deşi în istorie a avut mai multe sensuri, are un înţeles central: autoritate

Statul este instituţia politică în care suveranitatea se

materializează. Un ansamblu de state formează un sistem de state suverane.” (Stanford

Encyclopedia of Philosophy)

supremă în cadrul unui teritoriu. [

]

În mod tradiţional, suveranitatea este considerată absolută, inalienabilă, unică (indivizibilă) şi continuă. Trei elemente ale definiţiilor de mai sus trebuie avute în vedere:

1. suveranitatea reprezintă pretenţia statului de a fi autoritate politică ultimă şi exclusivă;

2.

acest tip de autoritate se exercită în cadrul unui teritoriu delimitat deci suveranitatea

este strâns legată de teritorialitate;

3. suveranitatea reciproc recunoscută a statelor este fundamentul sistemului internaţional.

Globalizarea politică marchează o reinterpretare a fiecărui element: pretenţia statului- naţiune de a fi suveran în mod absolut este semnificativ limitată trecându-se către o suveranitate relativă, distribuită sau împărtăşită; teritorialitatea îşi păstrează importanţa, dar este din ce în ce mai puţin dependentă de graniţele statale; sistemul internaţional nu se mai sprijină exclusiv pe suveranitate şi se concentrează şi pe alte principii, precum păstrarea păcii, drepturile omului sau dezvoltarea durabilă.

În iunie 1945, la San Francisco, 51 de state, prin reprezentanţii lor, semnau Carta Naţiunilor Unite. Articolul al doilea al Cartei cuprinde principiile care stau la baza ONU şi, implicit, la baza funcţionării sistemului internaţional. Primul principiu este următorul:

„Organizaţia este bazată pe principiul egalităţii suverane a tuturor Membrilor săi.” (Carta Naţiunilor Unite) Rezoluţia ONU 2625 din 1970 defineşte astfel principiul egalităţii suverane:

- statele sunt egale din punct de vedere juridic;

– fiecare stat se bucură de drepturile deplinei suveranităţi;

– fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea celorlalte state;

– integritatea teritorială şi independenţa politică a statului sunt inviolabile;

fiecare stat are dreptul de a alege şi dezvolta liber sistemul său politic, social, economic şi cultural;

– fiecare stat are obligaţia de a respecta deplin şi cu bună credinţă angajamentele sale internaţionale şi de a trăi în pace cu celelalte state.” (Năstase, Mătieş, 2002)

Aparent, suveranitatea despre care se vorbeşte în Carta Naţiunilor Unite este absolută şi exclusivă. Lucrurile nu stau însă aşa. Semnarea Cartei Naţiunilor Unite a reprezentat – fie şi formal – începutul sfârşitului pentru suveranitatea absolută şi, simultan, debutul globalizării politice. Deşi Carta Naţiunilor Unite, în articolul al doilea, pune pe primul loc principiul egalităţii suverane, aceeaşi Cartă conţine prevederi care limitează clar suveranitatea statelor. Limitarea aceasta este justificată printr-o serie de alte imperative moral-politice, mai ales menţinerea păcii şi securităţii la scară planetară şi respectarea drepturilor omului. În mod limpede, prin înfiinţarea ONU, o organizaţie supranaţională prelua de la state o (mică) parte a competenţelor lor – atât în ceea ce priveşte politica externă, prin controlul strict al folosirii forţei în relaţiile internaţionale, cât şi în domeniul politicii interne, mai ales prin stabilirea unor standarde de respectare a drepturilor omului. Este discutabil cum anume au fost aplicate aceste prevederi în perioada care a trecut de la semnarea Cartei. Importantă este însă motivaţia care a făcut ca, pentru prima dată în istorie, statele să fie de acord să cedeze sau să pună în comun o parte din prerogativele lor: anumite probleme – pacea şi securitatea, drepturile omului – nu mai erau locale sau localizabile; ele erau recunoscute ca probleme de importanţă globală iar statele acceptau depind unele de altele pentru a le rezolva. Procesul de limitare a suveranităţii statelor, început prin adoptarea Cartei în 1945, a continuat în următorii ani. Este important să privim acest proces sistematic. Credem că putem să distingem două etape ale sale şi, implicit, două etape ale globalizării politice.

Prima etapă este marcată de cel de-al doilea război mondial, de înfiinţarea ONU şi de războiul rece. În această perioadă, suveranitatea nu este pusă la îndoială ca fundament al sistemului internaţional. Ea este totuşi limitată, după cum am văzut, prin Carta Naţiunilor Unite (1945), precum şi prin alte documente internaţionale, cum ar fi acordul de la Bretton Woods (1944), Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948), tratatul ABM (Anti-Ballistic Missile Treaty - 1972) sau Convenţia împotriva Torturii (1987). Suveranitatea statelor nu rămâne, aşadar, absolută. Se pun bazele unor instituţii internaţionale, cum ar fi ONU sau Banca Mondială (care îşi are rădăcinile în Acordul de la Bretton Woods). A doua etapă a globalizării politice debutează după terminarea războiului rece, la începutul anilor ’90. Ea este mult mai spectaculoasă şi, de obicei, când se vorbeşte de globalizare, se face referire numai la această etapă. În etapa secundă a globalizării politice, suveranitatea statului-naţiune este chestionată deschis. Actorii non-statali din sistemul internaţional devin mai numeroşi şi mai importanţi. Problemele care sunt catalogate de importanţă globală sunt mai multe şi mai complicate: de la terorism şi poluare, la dezarmare şi, din nou, drepturile omului. Echilibrul de putere din timpul războiului rece nu mai există, pe scena globală rămânând

o singură superputere, Statele Unite, tentată din ce în ce mai mult să acţioneze unilateral.

Rolul ONU în aceste condiţii pare să cunoască un declin. În schimb, actorii regionali – alianţe economice şi militare – se afirmă ca jucători globali de primă ligă, alături de state sau chiar concurându-le.

Clarificarea termenilor

Dimensiuni ale suveranității Suveranitatea politico-economică Problemă: câtă influenţă şi cât control mai deţine statul pe plan intern şi extern? Cât anume din puterile sale a fost delegat către – sau preluat de instituţiile supranaţionale sau de administraţiile locale şi regionale? Strategie de răspuns: Statul îşi conservă monopolul asupra unor instrumente esenţiale, precum cele legislative, monetare, militare sau de politică externă, prin care poate interveni atunci când piaţa evoluează într-o direcţie (considerată) periculoasă. Suveranitatea juridică În dreptul internaţional, statul este cel mai important subiect de drept având competenţe teritoriale (putere deplină asupra unui teritoriu), materiale (ordine internă, organizare politică, economică şi socială), formale (legate de elaboararea şi menţinerea jurisdicţiei)

şi personale (regimul cetăţeniei, protecţia cetăţenilor în străinătate). De asemenea, statele

au drept de autoapărare şi, conform Cartei ONU, beneficiază de egalitate suverană. Problemă: suveranitatea juridică a fost amendată şi relativizată prin intermediul

instituţiilor internaţionale sau supranaţionale, precum ONU sau Uniunea Europeană, dar

şi prin creşterea importanţei autorităţilor locale şi regionale.

Strategie de răspuns: suveranitatea împărtășită

Comentați:

„Statul nu dispare, ci cunoaşte un proces de dezagregare în părţile sale distincte din punct de vedere funcţional. Aceste părţi, cum ar fi tribunale, agenţii guvernamentale, structuri executive chiar şi organe legislative creează o reţea cu corespondentele lor din străinătate alcătuind o încrengătură densă de relaţii care constituie o nouă ordine transguvernamentală. Problemele internaţionale ale zilelor noastre – terorismul, crima organizată, degradarea mediului, spălarea banilor, crizele bancare şi fraude cu acţiuni – au creat şi susţin aceste relaţii” (Anne Marie Slaughter, 2000, p. 113).

Un model al suveranității: Stephen Krasner (2003)

Dimensiuni:

Suveranitatea legală internaţională Suveranitatea westfaliană Suveranitatea internă Suveranitatea interdependenţei Suveranitatea tradiţională: combinaţie de suveranitate legală internaţională (statele se recunosc reciproc) şi suveranitate westfaliană (statele nu violează teritoriul şi nu se amestecă în afacerile interne ale altor state). Suveranitatea interdependenţei: reformarea sistemului internaţional westfalian bazat pe state-naţiune suverane

Suveranitatea interdependenţei câştigă în importanţă pentru că statele, aşa cum am afirmat deja în mod repetat, au dificultăţi în a controla fluxurile de capital, investiţii, persoane, idei, materiale de mare risc, terorism sau poluare la graniţele lor. Astfel, statele au nevoie de instrumente transfrontaliere pentru a recăpăta un minim control asupra acestor fluxuri, ceea ce le face să depindă de alte state. Suveranitatea internaţională, instituţionalizată în sistemul de recunoaştere reciprocă a celor aproximativ 200 de state din cadru ONU, este (tacit) în dispută şi va trebui să fie reformată. Motivul principal este că suveranitatea multor state recunoscute lipseşte de facto şi asta a condus de multe ori la tragedii umanitare sau război civil. Un alt motiv este că unele state îşi folosesc într-un mod inacceptabil privilegiile suveranităţii westfaliene. Globalizarea politică semnifică nu o respingere a suveranităţii în totalitatea ei, ci o reorganizare selectivă a suveranităţii în care moştenirea westfaliană îşi pierde din importanţă, iar accentul se deplasează pe suveranitatea interdependenţei. Statele rămân titulare unice ale suveranităţii legale la nivel internaţional şi depun eforturi de a deveni mai eficiente pe plan intern. Aceste eforturi implică şi delegarea unor competenţe până acum exclusiv statale pe verticală, către instituţii internaţionale sau autorităţi locale şi regionale, sau pe orizontală, către actori nonguvernamentali. Statul nu e o agenţie de guvernare printre altele sau un simplu nivel administrativ, dar el nu mai deţine un monopol în această privinţă. Suveranitatea, aşa cum am arătat, este tradiţional legată de competenţe exclusive circumscrise teritorial, de monopolizarea unor instrumente de acţiune politică excepţionale şi de un rol privilegiat pe scena internaţională. Această concepţie nu mai

corespunde realităţii. Aceasta, metaforic vorbind, este deja una hibridă, cu domenii-nişă, impure sau suprapuse. Suveranitatea însăşi a dezvoltat sau va dezvolta hibrizi rezistenţi la noul mediu, precum suveranitatea relativă, semisuveranitatea şi mai ales suveranitatea împărtăşită (aceasta din urmă e modelul adoptat de UE).

Rezumat

Suveranitatea în schimbare

1. Suveranitatea, tradiţional legată de competenţele exclusive ale statului, se deplasează

spre interdependenţă şi competenţe împărtăşite; politicul urmează economicul adoptând un model al integrării într-o reţea de reţele;

2. Sistemul internaţional westfalian este în mod clar depăşit; principiul nonintervenţiei

devine secundar şi opţional comparativ cu drepturile omului sau pacea mondială;

3. Conservatorismul juridic pe care era construit monopolul statului asupra afacerilor interne şi externe este pe cale să devină mai permeabil din cauza presiunilor economice şi sociale la care este expus;

4. Repoziţionarea statului se manifestă mai ales ca delegare şi punere în comun de

competenţe cu actori supranaţionali şi regionali (dispersie verticală) sau cu actori nonguvernamentali (dispersie orizontală); monopolul statului ca agenţie de guvernare

este în consecinţă spart;

5. Statul este preocupat să ocupe o poziţie strategică faţă de pieţe.

Întrebări și probleme

1.De este important momentul Wesfalia pentru sistemul internaţional modern? 2.Cum este legată suveranitatea interdependenţei de globalizare?

3. Este „slăbirea” suveranităţii un proces negativ? Argumentaţi.

4. Care sunt problemele fundamentale ale globalizării politice? Oferiţi argumente în

sprijinul răspunsului.

4.3. Mai multe niveluri de guvernare pentru o lume integrată. Organizații globale, macroregiuni, microregiuni

Am discutat mai sus despre redistribuirea competenţelor statului-naţiune către alte instanţe – atât pe verticală, către actori supra- şi infrastatali, cât şi pe orizontală, către actori nonguvernamentali. Din moment ce aceste instanţe preiau inclusiv o parte din competenţele incluse tradiţional în suveranitatea statului, aceşti actori aflaţi dincolo şi dincoace de stat sunt priviţi de unii autori ca alternative la statul-naţiune. De asemenea, cum spuneam şi mai sus, monopolul statului ca agenţie de guvernare nu mai există. Locul său a fost luat de o pluralitate de niveluri de guvernare. Punctul de plecare al discuţiei noastre este tocmai tandemul noţiunilor de guvernare şi agenţie de guvernare.

„Definim guvernarea [eng. governance] ca luare de decizii constrângătoare în sfera publică.” (Marks, Hooghe, 2004)

Cine şi în ce context exercită guvernarea în afara statului? Altfel spus, dacă lăsăm de-o parte statele, cine are capacitatea de a lua în mod constrângător decizii în sfera publică, care sunt agenţiile de guvernare alternative? Conceptul de guvernare la mai multe niveluri (eng. „multi-level governance”) a apărut la începutul anilor ’90, în contextul dezvoltării studiilor dedicate Uniunii Europene. O definiţie timpurie a lui Marks caracteriza astfel guvernarea la mai multe niveluri: „…un sistem de negociere continuă la mai multe niveluri teritoriale între autorităţi dispuse în serie [eng. „nested governments”].” (Marks citat în Bache, Flinders, 2004). Această definiţie sugerează multietajarea agenţiilor de guvernare. În cazul Comunităţii Europene, cele trei etaje aveau un anumit grad de autonomie, dar nu erau, desigur, total independente. Tocmai această condiţie de autonomie relativă făcea necesară negocierea continuă de care vorbea Marks. Agenţia de guvernare centrală – sau pivot – în acest dialog tripartit era – şi după unii autori continuă să fie – statul-naţiune. În prezent, guvernarea la mai multe niveluri nu mai este folosită doar în dezbaterile privind Uniunea Europeană, mai ales că terminologia a fost între timp dezvoltată şi rafinată. Gary Marks şi Liesbet Hooghe disting două mari tipuri de guvernare la mai multe niveluri. (Marks, Hooghe, 2004)

i. Tipul I de guvernare la mai multe niveluri are ca fundament dispersia autorităţii pe un număr limitat de niveluri. Aceste niveluri sunt, de obicei, cel supranaţional, cel naţional, cel regional şi cel local. Fiecare nivel este construit pentru sarcini generale. Altfel spus, la fiecare nivel se poate elabora şi implementa un anumit set de politici. Pentru a realiza această sarcină, fiecare nivel are de obicei un aparat executiv (comisari, guverne, primari etc.), anumite instituţii reprezentative (adunări, parlamente, consilii locale etc.) precum şi instituţii legislative şi judecătoreşti (parlamente, curţi de justiţie, tribunale etc.).

ii.Tipul al II-lea de guvernare la mai multe niveluri este caracterizat de numărul variabil (şi potenţial foarte mare) de niveluri la care se exercită autoritatea şi orientarea spre sarcini specifice. Cum fiecare nivel este orientat spre o anumită problemă, sarcină sau obiectiv, între niveluri nu este necesar să existe vreo corespondenţă de anvergură sau arhitectură instituţională. Tipul al II-lea de guvernare pe mai multe niveluri este mult mai flexibil decât primul şi, evident, este apropiat de conceptul de proiect din management. Avantajul flexibilităţii şi costurile instituţionale semnificativ mai mici recomandă guvernarea de tipul al II-lea şi, într-adevăr, ea a câştigat teren, inclusiv la nivel internaţional, pentru că, aplicând un astfel de model, statele nu trebuie să-şi asume angajamente durabile faţă de alte state sau alţi actori. Balanţa nu se deplasează masiv spre tipul al II-lea din următorul motiv: guvernarea pe mai multe niveluri de tipul al II-lea este în general încadrată sau grefată [eng. „embedded”] pe o structura funcţională deja creată de o guvernare de tipul I. Cu alte cuvinte, de obicei, guvernarea de tipul al doilea are drept condiţie necesară o guvernare de tipul I.

Tipuri de guvernare pe mai multe niveluri

Tipul I

Tipul II

Sarcini generale

Sarcini specifice

Etaje (relativ) etanşe

Etaje permeabile

Număr limitat de niveluri

Limită indefinită a numărului de niveluri

Arhitectură de anvergura unui sistem

Design flexibil

Există multe organizaţii care joacă rolul de agenţii de guvernare la nivel internaţional sau suprastatal: ONU, Fondul Monetar Internaţional (FMI), Banca Mondială (BM), Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), NATO, G8. În categoria macroregiunilor intră: UE, NAFTA, ASEAN, CSI, MERCOSUR, Uniunea Africană / Organizaţia Unităţii Africane, APEC etc.

Clarificarea termenilor

Macroregiune: un ansamblu teritorial destul de vast cuprinzând mai multe state care şi-au integrat într-o măsură mai mică sau mai mare anumite subsisteme sau competenţe (economice, juridice, vamale, de securitate, etc).

Microregiune: unitate teritorială de mici dimensiuni, relativ omogenă (economic, social, cultural, istoric sau etnic), aflată în interiorul graniţelor unui stat şi, uneori, cuprinsă în organizarea administrativ-teritorială a statului respectiv.

Microregiunile au căpătat importanţă mai ales datorită proiectului unificării europene, instituţionalizat în Uniunea Europeană. În Comunitatea şi apoi în Uniunea Europeană, noţiunea de regiune a căpătat importanţă şi realitate instituţională datorită necesităţii reducerii discrepanţelor de dezvoltare şi standard de viaţă dintre statele membre şi dintre regiunile statelor membre, discrepanţe care au devenit din ce în ce mai acute pe măsură ce Uniunea s-a extins spre sud şi spre est (Călin, 2002; Le Galés, 2003; Hayward, Menon, 2003; Keating, 2001 etc.). PIB-ul Luxemburgului depăşea cu 60% media Uniunii cu 15 membri, Grecia, Portugalia sau Spania atingeau de-abia 80% din medie (Călin, 2002). După extinderea din 2004 asimetria a luat amploare. În general, în context european, o regiune este o comunitate teritorială care dispune de organe administrative sau reprezentative şi aflată, ierarhic, imediat sub nivelul autorităţii statului-naţiune (Fórika, Petrea, 2002). Acest sens unitar este însă înşelător. Ţările din UE au sisteme administrative destul de diferite, ca să nu mai vorbim de diferenţele de suprafaţă, populaţie, tradiţie politică sau dezvoltare economică. Modelul federal german, de exemplu, nu se potriveşte cu tradiţia iacobină a statului centralizat francez. Landurile germane (ger. „Bundesländer”), care au propriile organe legislative şi executive şi chiar competenţe de politică externă (Keating, 2001), şi regiunile rezultate din strategia de descentralizare a Franţei începută în anii ’80 (Fórika, Petrea, 2002; Călin, 2002; Keating, 2001), dar care nu au prea multe competenţe normative (Fórika, Petrea, 2002), pot fi comparate cu greu. Guvernele centrale ale statelor-naţiune au dreptul de a defini regiunile din componenţa statelor lor şi astfel pot limita participarea acestora în cadrul UE. Rolul

de pivot al statului-naţiune se observă şi din conservarea dreptului de a hotărî ce proiecte sunt propuse pentru finanţare prin Fondul de Dezvoltare Regională (Keating, 2001). Principiului subsidiarităţii guvernează exercitarea competenţelor la diferite niveluri de autoritate şi guvernare în UE. Conform acestui principiu „Uniunea intervine numai şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi atinse în mod satisfăcător de către statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional şi local” (Eckstein-Kovacs, 2003). La nivelul unui stat-naţiune, acest principiu indică delegarea competenţelor către nivelul de guvernare relevant, un exemplu clar de guvernare la mai multe niveluri. Autorităţile locale sunt mai aproape de problemele comunităţilor lor, de piaţa şi economia regiunii şi de tradiţiile şi cultura „locului”, şi, de aceea, deciziile lor tind să fie mai adecvate decât cele luate de la distanţă de guvernul central (Hirst, Thompson, 2002). De la Tratatul de Roma Uniunea Europeană a parcurs un traseu de-a lungul căruia ajuns să acorde o importanţă din ce în ce mai mare regiunilor, văzute ca vehicule performante ale dezvoltării şi integrării. Regiunile, în sens european, sunt pe cale să devină unele din cele mai importante agenţii de guvernare din UE. Ele nu sunt neapărat contragreutatea la „Europa Popoarelor” favorizată de naţionalişti (Keating, 2001), pentru că şi regiunile pot cădea în capcana naţionalismului, dar, în general, strategia autorităţilor regionale a fost de încurajare a integrării europene. Un motiv important pentru această opţiune, dincolo de avantajele economice, a fost că regiunile au găsit în spaţiul european integrat un cadru de exprimare în care să nu mai fie considerate ramuri minore ale unei culturi de stat dominante (Keating, 2001). Regionalizarea poate fi așadar definită ca un proces cu dublu sens: unul care merge dinspre statul-naţiune către organizaţii supra- şi internaţionale (macroregionalizare), şi unul care de la statul-naţiune „coboară” spre agenţii de guvernare cu baze teritoriale mai restrânse sau definite diferit (microregionalizare). Ambele procese au o componentă politică semnificativă în cadrul Uniunii Europene, punând bazele sistemului de guvernare la mai multe niveluri al acesteia. Macro- cât şi microregionalizarea nu sunt unicele procese de realocare a competenţelor statului-naţiune în contextul reinterpretării suveranităţii sale. Există actori globali care influenţează masiv mersul politic şi economic al lumii. FMI, BM şi OMC rămân organizaţii-angrenaje fundamentale ale motorului economic al globalizării. Influenţa lor politică, tacită sau colaterală, nu este, de altfel, deloc de neglijat. Descentralizarea statelor-naţiune este şi o descentrare, manifestarea unui anumit grad de toleranţă (diferit de la caz la caz) faţă de agenţiile de guvernare laterale – parteneriatele public-privat sau ONG-urile. Vocaţia lor globală este adesea mult mai credibilă decât a corporațiilor multinaționale.

Bibliografie Paul Dobrescu, Viclenia globalizării. Editura Institutului European, 2010. Dobrescu, Paul. 2008. Geopolitica. Bucureşti: Comunicare.ro. Stanger, Allison, One Nation Under Contract: The Outsourcing of American Power and the Future of Foreign Policy, Yale University Press, 2009. Wallerstein, Immanuel, Declinul puterii americane: Statele Unite într-o lume haotică, Incitatus, Bucureşti, 2005.

Zakaria, Fareed, The Post-American World and the Rise of the Rest, Penguin Books, London, 2009. Ritzer, George (ed.), The Blackwell Companion to Globalization, Blackwell Publishing, Oxford, 2007. Bache, Ian; Flinders, Matthew (edt.) – „Multi-level Governance”, Oxford University Press, 2004. Bauman, Zygmunt – „Globalization. The Human Consequences”, Columbia University Press, 1998. Călin, Lencuţa – „Descentralizarea administrativă, soluţie viabilă pentru accelerarea procesului de integrare”, în Niculescu, Anton (prefaţă) – „Suveranitate naţională şi integrare europeană”, Polirom, Iaşi, 2002. Dunning, John (coord.) – „Regions, Globalization, and the Knowledge-Based Economy”, Oxford University Press, 2002. Eckstein-Kovacs, Peter – „Ieri şi azi”, în Dilema, nr. 556 „Integrare şi suveranitate”. Forika, Eva; Petrea, Bogdan – „Suveranitate naţională şi/sau integrare europeană?”, în Niculescu, Anton (prefaţă) – „Suveranitate naţională şi integrare europeană”, Polirom,

Iaşi, 2002. Gabor, Daniela Veronica; Bălan, Ilinca – „Suveranitate naţională şi integrare europeană:

va fi Uniunea Europeană prototipul noului stat postmodern?”, în Niculescu, Anton (prefaţă) – „Suveranitate naţională şi integrare europeană”, Polirom, Iaşi, 2002. Gardels, Nathan (edt.) – „Schimbarea ordinii globale”, Antet, nedatată Goldstein, Joshua – „International Relations”, ediţia a 3-a, Longman, 1999. Hayward, Jack; Menon, Anand (edt.) – „Governing Europe”, Oxford University Press,

2003.

Hirst, Paul; Thompson, Grahame – „Globalizarea sub semnul întrebării”, Editura Trei, Bucureşti, 2002. Jessop, Bob – „Multi-level Governance and Multi-level Metagovernance”, în Bache, Ian; Flinders, Matthew (edt.) – „Multi-level Governance”, Oxford University Press, 2004. Kaplan, Robert – „The Coming Anarchy”, The Atlantic Monthly, vol. 273. nr. 2, februarie 1994. Keating, Michael – „Plurinational Democracy”, Oxford University Press, 2001 Kissinger,

Henry – „Diplomaţia”, All, Bucureşti, 2003. Krasner, Stephen – interviu în cadrul seriei „Conversation with History”, Internet, martie

2003.

Krasner, Stephen – „The Exhaustion of Sovereignty”, Internet, aprilie 2003. Le Galés, Patrick – „The Changing European State: Pressures from Within”, în Hayward, Jack; Menon, Anand (edt.) – „Governing Europe”, Oxford University Press, 2003. Marks, Gary; Hooghe, Liesbet – „Contrasting Visions of Multi-level Governance”, în Bache, Ian; Flinders, Matthew (edt.) – „Multi-level Governance”, Oxford University Press, 2004. Năstase, Dorina; Mătieş, Mihai – „Viitorul suveranităţii naţionale a României în perspectiva integrării europene”, în Niculescu, Anton (prefaţă) – „Suveranitate naţională şi integrare europeană”, Polirom, Iaşi, 2002. Niculescu, Anton (prefaţă) – „Suveranitate naţională şi integrare europeană”, Polirom, Iaşi, 2002.

Schulze, Hagen – „Stat şi naţiune în istoria europeană”, Polirom, Iaşi, 2003 Smith, Anthony – „Naţionalism şi modernism”, Epigraf, Chişinău, 2002.

Teme

1.Definiţi guvernarea la mai multe niveluri (eng. multi-level governance).

2. Caracterizaţi tipul I de guvernare (Marks&Hooghe).

3. Caracterizaţi tipul al II-lea de guvernare (Marks&Hooghe).

4. Ce presupune principiului subsidiarităţii?

5. Au vreo importanţă organizaţiile neguvernamentale în accelerarea

globalizării?Argumentaţi

Master: Managementul Proiectelor Curs: Globalizare şi integrare europeană Profesor titular de disciplină: Prof. univ. dr. Paul Dobrescu Tutore: Lector univ. dr. Mălina Ciocea

Unitatea de învăţare 5. Motorul economic al globalizării 5.1. Elemente de bază ale globalizării economice

5.2. Probleme pentru globalizarea economică

Obiective generale ale cursului La sfârşitul cursului, vei putea să folosești instrumentele de lucru necesare pentru studierea sistematică a proceselor specifice globalizării.

Competenţe specifice După parcurgerea unităţii de învăţare, vei putea:  să operezi cu teoriile,
Competenţe specifice
După parcurgerea unităţii de învăţare, vei putea:
 să
operezi
cu
teoriile,
conceptele
şi
modelele
relevante
ale
domeniului
globalizării
 să identifici probleme ale globalizării economice
 să exemplifice manifestări ale globalizării economice

5.1. Elemente de bază ale globalizării economice

Obiectivul nostru este de a oferi o perspectivă strategică asupra globalizării economice. În cazul globalizării economice, problema centrală este atingerea unui echilibru între creştere şi stabilitate în cadrul unei economii cu adevărat globalizate. Când şi cum s-a atins sau se atinge masa critică necesară saltului reprezentat de globalizarea economică? Trebuie să subliniem de la început că pornim de la presupoziţia că globalizarea este un fenomen relativ recent. În consecinţă, avem în vedere, în general, orizontul de timp delimitat de cel de-al doilea război mondial. Unii autori folosesc frecvent analize comparative ale procesului de globalizare din prezent şi ale unor fenomene considerate similare, cum ar fi creşterea gradului de internaţionalizare a economiei în anii 1900. Nu punem neapărat în discuţie astfel de analize; preferăm o analiză mai restrânsă, axată pe specificul fenomenelor contemporane.

5.1.1. „Mărirea şi decăderea” sistemului Bretton Woods

În centrul globalizării economice se află sistemul financiar mondial. Drept urmare, ne vom concentra asupra instituţiilor financiare, mai exact asupra FMI şi BM. În iulie 1944, când cel de-al doilea război mondial încă nu se încheiase, la Bretton Woods, în New Hampshire, Statele Unite, a fost organizată o Conferinţă Monetară şi Financiară pentru a se stabili cum anume va fi susţinut din punct de vedere financiar efortul de reconstrucţie de după război. Participanţii aveau în vedere mai ales refacerea Europei distruse de război, dar, în sens mai larg, construirea unui sistem financiar care să asigure stabilitatea economiei mondiale şi să evite crize masive, aşa cum fusese cea din anii ’30 (Stiglitz, 2003; Martin, Schumann, 1999, Hirst, Thompson, 2002 etc.).

Baza teoretică a soluţiilor propuse a fost furnizată de economistul britanic John Maynard Keynes, unul dintre cei mai importanţi participanţi la conferinţă. Keynes susţinea că guvernele trebuie să susţină cererea prin instrumente monetare (tiparirea si controlul circulaţiei banilor) şi fiscale (politici de cheltuieli şi impozitare) (Stiglitz, 2003). Keynes este uneori creditat corect sau nu – cu afirmaţii de genul: „Dacă trebuie, plătiţi-i pe oameni să sape gropi şi apoi să le astupe la loc. Dar, orice ar fi, cheltuiţi.” (Emmott, 2003). Atât de importantă era considerată menţinerea cererii (putere de cumpărare şi disponibilitate de a cheltui). Degradarea cererii era identificată drept principala cauză a declinului economic şi, în consecinţă, sistemul pus la punct la Bretton Woods urma să prevină un astfel de fenomen la nivel global. Până la Bretton Woods, au funcţonat mai multe regimuri monetare internaţionale. Paul Hirst şi Grahame Thompson oferă o clasificare a regimurilor monetare din secolul al XX-lea (vezi mai jos) conform căreia Bretton Woods a fost precedat de Etalonul Internaţional Aur (1879 - 1914) şi de Instabilitatea Interbelică (1918 - 1939) (Hirst, Thompson, 2002). Aşa cum am spus mai sus, mai ales în perioada interbelică, crizele economice nu au putut fi evitate în cadrul aranjamentelor existente.

Nr.

Regimul monetar

Perioada

1

Etalonul Internaţional Aur

1879-1914

2

Instabilitatea interbelică

1918-1939

 

a. Cursuri flotante

1918-1925

 

b. Revenirea la aur

1925-1931

 

c. Revenirea la fluctuant

1931-1939

3

Etalonul cursului de schimb semi-fix al dolarului

1945-1971

 

a.

Stabilitatea convertibilităţii

1945-1958

 

b.Sistemul specific Bretton Woods

1958-1971

4

Etalonul cursului fluctuant al dolarului

1971-1984

 

a.

Eşec al acordului

1971-1974

 

b.

Revenirea la fluctuant

1974-1984

5

Sistemul monetar european şi creşterea puterii mărcii germane

1979-1993

6

Acordurile de intervenţie de la Plaza şi Luvru

1985-1993

7

Trecerea la sistemul global fluctuant reactualizat

1993-

 

a. Largă supraveghere multilaterală

1993-1997

 

b. Sfârşitul stabilităţii dolarului

1997-

Istoria regimurilor monetare şi ale cursului de schimb (după Hirst şi Thompson, 2002)

La conferinţa din vara lui 1944 s-a încercat remedierea deficienţelor regimurilor precedente, în condiţiile în care statele aliate împotriva Axei doreau să-şi promoveze propriile interese. Din punct de vedere instituţional, rezultatul a fost înfiinţarea a doua instituţii care se află şi în prezent în prim-planul vieţii economice a planetei: Banca Mondială (Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare) şi Fondul Monetar Internaţional. Iniţial, BM (BIRD) urmărea în principal, aşa cum îi spune şi numele oficial, susţinerea reconstrucţiei zonelor afectate de război, pe când FMI avea un obiectiv mai vast – asigurarea stabilităţii la scară globală (Stiglitz, 2003). Dacă am sintetiza, am putea spune că, imediat după 1944 şi până prin anii ’70, obiectivul central al ambelor instituţii a fost exprimat de formula „stabilitate + acces la capital” (Goldstein, 1999). Este

de subliniat, de asemenea, că la Bretton Woods s-au pus bazele reglementării comerţului internaţional – iniţiativă concretizată mai târziu în GATT, respectiv OMC (Micklethwait, Wooldridge, 2000). Cum anume urmau să-şi îndeplinească obiectivele BM şi FMI? Cum anume urmau ele să întruchipeze viziunea economică a lui Keynes? În cazul BM, cel puţin în principiu, lucrurile păreau mai simple. Banca urma să sprijine refacerea economică a statelor distruse de război, în special cele europene, asigurând astfel creşterea puterii de cumpărare şi a pieţelor din aceste state. BM ar fi trebuit să se îndrepte, apoi, asupra statelor în curs de dezvoltare din lumea a treia pentru a le „împinge” economiile în aceeaşi direcţie a creşterii. FMI, în schimb, trebuia să prevină o nouă criză economică mondială menţinând cererea la un nivel relativ constant. Acest fapt se putea realiza prin exercitarea de presiuni asupra statelor şi prin acordarea de împrumuturi în caz de urgenţă (Stiglitz, 2003). În centrul sistemului Bretton Woods se afla un regim monetar bazat pe rate de schimb fixe pentru monedele din sistem, toate monedele fiind raportate la dolarul american, acesta fiind la rândul său susţinut de rezerva de aur a SUA (de la celebrul Fort Knox). Un dolar era cotat la 1/35 dintr-o uncie de aur (1 uncie = 28,3 grame). Astfel, în principiu, masa de dolari aflată în circulaţie era complet acoperită de cantitatea de aur din tezaurul american. Ratele de schimb pentru celelalte monede au fost stabilite în cadrul FMI luându-se în considerare previziunile de creştere ale diferitelor economii naţionale. Nici o monedă nu putea devia de la ratele de schimb fixate cu mai mult de 1% (Goldstein, 1999). Dacă acest fapt se petrecea, banca centrală a statului respectiv trebuia să intervină pe piaţă, folosindu-se de rezervele sale de valută-forte, în special de dolari. Dacă moneda se supraaprecia, puteau fi tipăriţi mai mulţi bani sau putea fi coborâtă rata dobânzilor, iar dacă exista pericolul inflaţiei, banca putea retrage o parte din moneda proprie din circuit cumpărând propriii bani cu valută-forte sau ridicând rata dobânzilor. Sistemul Bretton Woods a funcţionat până la începutul anilor ’70. El s-a bazat pe dominaţia clară a economiei americane şi pe rigurozitatea politicilor monetare ale băncilor centrale, în special ale celei americane (Federal Reserve sau „Fed”). Deja, înspre anii ’70, aceste condiţii nu mai erau respectate: ţările Europei Occidentale şi Japonia îşi reveniseră spectaculos şi începuseră să concureze serios supremaţia economică a americanilor. Mai mult, japonezii şi europenii deţineau mase semnificative de dolari, astfel că America era forţată să răscumpere cu aur aceşti dolari (numiţi uneori şi eurodolari). Rezerva de aur a SUA a scăzut sensibil în acest efort. Se punea problema dacă aurul din rezerve mai acoperă masa monetară de pe piaţă. Apoi, SUA era pusă în situaţia de a cheltui enorm în cadrul efortului de război din Vietnam şi pentru a menţine echilibrul strategic faţă de Uniunea Sovietică (Goldstein, 1999). Cursa înarmărilor şi menţinerea umbrelei nucleare deasupra Europei vestice au reprezentat o presiune constantă asupra economiei americane şi aceasta avea nevoie de oxigenul masei monetare pentru a face faţă. În 1971, preşedintele Nixon a oferit economiei SUA aerul necesar cu preţul alienării aliaţilor europeni şi asiatici. În 1971, Washingtonul a abandonat unilateral sistemul Bretton Woods. Pentru a da un impuls creşterii economice şi exporturilor americane, dolarul a fost devalorizat în doi paşi. În 1971, cotaţia sa scădea de la 1/35 la 1/38 dintr-o uncie de aur. În 1973, cotaţia a fost redusă la 1/42,22 dintr-o uncie de aur. De fapt, semnificaţia acestei „mutări” unilaterale nu este dată atât de devalorizarea monedei americane, cât de renunţarea la

cotarea în aur a dolarului şi, în consecinţă, la ratele de schimb fixe. Moneda americană era lăsată să fluctueze liber pe piaţă, iar celelalte monede nu puteau decât să-i urmeze exemplul. Europenii au protestat, dar pentru Japonia lovitura a fost dublă (Goldstein, 1999): devalorizarea dolarului şi abandonarea ratelor fixe a fost urmată de recunoaşterea Chinei de către SUA, eveniment care a zdruncinat serios speranţele hegemonice ale japonezilor în Asia, inclusiv – sau mai ales – pe teren economic. Evoluţia uimitoare a economiei chineze, începută prin anii ’80, nu poate fi situată corect fără aprecierea importanţei acestui moment. Renunţarea la sistemul Bretton Woods a reprezentat un moment cheie pentru globalizarea economică. Drumul spre dominaţia pieţelor financiare era deschis prin abandonarea regimului monetar rigid. FMI şi BM se vedeau nevoite să-şi redefinească rolurile. Practic, ele fuseseră proiectate să susţină arhitectura Bretton Woods şi se aflau în pericolul de a rămâne fără ocupaţie (Micklethwait, Wooldridge, 2000). Se părea că era keynesiană apunea.

5.1.2. Mâna invizibilă, tehnologia şi viziunea geopolitică

Momentul Bretton Woods şi mai ales posteritatea sa reprezintă o parte importantă din „genomul” globalizării economice. Într-atât de importantă, încât se vorbeşte constant de nevoia unui „nou Bretton Woods” (Micklethwait, Wooldridge, 2000). Această nostalgie va deveni mai clară în cele ce urmează. Este însă momentul să cartografiem, fie şi sumar, alte „gene” ale globalizării economice. În această secţiune, ne vom concentra asupra a trei forţe fundamentale: (i) triumfului liberalismului economic de după abandonarea sistemului Bretton Woods, (ii) progresul tehnologic şi dezvoltarea infrastructurii, şi (iii) cristalizarea unei viziuni geopolitice, mai ales după sfârşitul războiului rece.

i. Aparentul laissez-faire

Keynes a propus un model pentru economia mondială în care statele jucau un rol extrem de important, iar intervenţia lor în cadrul diverselor pieţe era considerată dezirabilă şi necesară. În anii ’70 şi ’80 acest model a fost atacat şi demontat piesă cu piesă. Aşa cum am văzut, prevederile acordului de la Bretton Woods nu mai funcţionau din perioada 1971 - 1973. Paradoxal poate, cadrul instituţional proiectat în 1944 a fost conservat după această perioadă şi s-a trecut la o reorientare a sa. Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional au rămas aşadar în picioare, dar misiunile şi instrumentele lor de acţiune au fost reconsiderate. Pentru marele economist britanic, repoziţionarea instituţiilor respective, realizată cu entuziasm revoluţionar de economişti (şi politicieni) de orientare liberală, ar fi fost

sinonimă unei deturnări sau unui derapaj cu urmări extrem de grave. Ce se întâmpla de fapt? Tabelul de mai sus, preluat din Hirst şi Thompson, ne-ar putea ajuta să răspundem. Renunţarea la cotarea în aur a dolarului în ’71 – ’73 nu a lăsat locul unui haos, ci unui nou regim monetar. În spatele revenirii la ratele de schimb fluctuante (punctul 4.b din tabel) se ascunde un efort de redesenare a economiei mondiale. Pentru a menţine stabilitatea economică după şocul renunţării la sistemul Bretton Woods, a fost proiectat un nou sistem, bazat pe SDR (eng. „special drawing rights”), o „monedă” gestionată de FMI, emisă exclusiv pentru rezervele băncilor centrale. SDR nu este o monedă în sensul obişnuit al termenului, ea nefiind folosită pentru tranzacţii

comerciale. SDR este cotată în funcţie de un „coş” de valute-forte (Goldstein, 1999). Rolul BM şi FMI a fost afectat de această reorientare. În principiu, misiunile celor două instituţii rămâneau distincte: Fondul se ocupa de macroeconomie – deficitul bugetar, politica monetară, inflaţie etc., iar Banca de problemele structurale – investiţii, piaţa forţei de muncă, infrastructură etc. În realitate, distincţia a fost – şi este – adesea încălcată. Banca a început să acorde aşa-numitele „împrumuturi de ajustare structurală”, solicitând în prealabil acordul FMI şi impunând solicitantului condiţiile Fondului. Pe de altă parte, FMI s-a văzut nevoit să apeleze de multe ori la visteria BM pentru programele sale (Stiglitz, 2003). De fapt, noua identitate a FMI s-a bazat pe dezvoltarea uneia dintre funcţiile sale secundare (secundară conform designului Bretton Woods), aceea de creditor ultim la nivel internaţional, în contextul crizei petrolului din anii ’70 şi a crizei datoriilor din America Latină. Faptul că Fondul nu putea tipări o monedă propriu-zisă a pus mari probleme în exercitarea acestui rol (Micklethwait, Wooldridge, 2000). O altă componentă

a noii orientări a BM şi FMI a fost constituită de deplasarea preocupărilor acestor insituţii

către ţările în curs de dezvoltare (deceniile şapte şi opt) în contextul decolonizării şi fragilităţii noilor state din lumea a treia. După colapsul lagărului comunist, acest interes s-a mutat spre reconstrucţia Europei Răsăritene (Goldstein, 1999). Evoluţia sistemului monetar ne poate oferi o indicaţie clară despre noua orientare

a instituţiilor financiare internaţionale şi a factorilor de putere din spatele lor. Aşa cum

am arătat, accesul la fonduri era condiţionat de respectarea anumitor condiţii. În general, acestea erau cele presupuse de principiile economice ale liberalismului radical: stat ultraminimal, dereglementarea pieţelor, inclusiv a celei de capital, privatizare, deschiderea graniţelor, eliminarea barierelor tarifare şi a altor politici protecţioniste etc. Unii autori consideră că situaţia din prezent este similară liberalismului laissez-faire de la începutul secolului al XX-lea (vezi Dunning, 1999 pentru o discuţie critică a acestui aspect). Deşi măcar asemănările doctrinare – mai ales încrederea în mecanismul providenţial al autoreglării pieţelor numit, după Adam Smith, „mână invizibilă” – nu pot fi negate, există deosebiri fundamentale. Practic, avem de-a face cu un nou tip de capitalism, care caracterizează globalizarea economică. Economia din prezent, deşi pune la mare preţ libera iniţiativă şi dereglementarea, se bazează mai degrabă pe reţele de informaţie, cunoaştere, inovaţie, resurse sau organizare a căror integrare accelerată pune în dificultate aparatul conceptual existent şi, în general, capacitatea noastră de înţelegere.

ii. Economia bazată pe ştiinţă

Economia se deplasează dinspre producţie spre cunoaştere. Credem că acest fenomen are într-adevăr o importanţă covârşitoare pentru că el conferă identitate – diferenţă specifică

acestui stadiu al economiei planetei. Nu am putea vorbi de atingerea unei mase critice pentru globalizarea economică, dacă acest proces nu ar fi suţinut tehnologic. Marile transformări economice prin care a trecut lumea sunt legate organic de revoluţii tehnologice. În centrul economiei din prezent se află aşa-numitele sectoare care folosesc intensiv cunoaşterea/informaţia [eng. „knowledge-intensive”]: industria de computere şi soft, comunicaţiile, media, electronica, aplicaţiile geneticii etc. De asemenea, serviciile au început să ocupe un loc mult mai important decât producţia propriu-zisă. Avem de-a face cu o economie bazată pe

cunoaştere şi nu doar cu anumite sectoare, pentru că în ciuda asimetriilor dintre diferitele ramuri, importanţa capitalului intelectual este resimţită sistemic şi nu local.

Termeni fundamentali Al doilea val al globalizării (Lester Thurrow) Primul val: anii ’50, ’60, ’70. Caracteristici: condus de guverne; diminuarea taxelor (vezi GATT); liberalizarea comerţului Al doilea val: „transformare tehnologică de tip seismic”. Actori: corporaţiile

iii. Cristalizarea unei viziuni geopolitice

Nici o putere – statală sau nu – nu poate spera să-şi realizeze obiectivele – indiferent care

ar fi acestea – dacă nu este capabilă să acţioneze, fie şi într-o arie limitată, pe teren economic. În cazul marilor puteri, această acţiune se traduce prin viziuni geopolitice de anvergură strategică. Actorii implicaţi în construirea sistemului economic actual încearcă atât să realizeze o agendă de obiective, cât şi să găsească rezolvări pentru o agendă de probleme. Dacă sistemul economic în care trăim funcţionează după o anumită ordine şi dacă admitem că natura sa este într-o oarecare măsură determinată de anumiţi actori geopolitici şi/sau economici de anvergură globală, atunci este raţional să admitem că sistemul a fost pus la punct şi pentru a rezolva o serie de probleme. De exemplu, deşi este corect să semnalăm că FMI şi BM susţin de obicei interesele americane, este de asemenea corect să spunem că ele reprezintă soluţii – imperfecte, ca toate soluţiile omeneşti – pentru probleme reale, care nu ţin de un interes sau altul. Cum asigurăm stabilitatea şi creşterea economică? Cum evităm crizele? Cum luptăm împotriva sărăciei? Care sunt direcţiile în care ar trebui să ne dezvoltăm?

5.1.3. Actorii globalizării

În această secţiune discutăm foarte pe scurt problema „distribuţiei” necesare unei puneri în scenă de anvergura globalizării economice. Avem în vedere trei tipuri de actori: (i) state, (ii) companii multinaţionale şi (iii) organizaţii economice internaţionale. Care este raportul dintre aceste forţe redutabile? Care este rolul economic al statelor? Cât de puternice sunt multinaţionalele? Procesul de globalizare al economiei nu poate fi considerat un simplu triumf al pieţei asupra statului. Forţa corporaţiilor multinaţionale vine din faptul că ele deţin un gen de monopol al cercetării şi al tehnologiilor de vârf. În felul acesta, ele sunt dorite de către oricine vrea să progreseze, să se apropie cel puţin de un stadiu de prosperitate. Companiile aduc cu ele câteva atuuri cardinale: tehnologie, pieţe, furnizând, totodată, reţelele de distribuţie. Considerăm că datele existente susţin ideea că asistăm la un proces de negociere continuă între marile forţe din economia mondială – state sau companii care presupune nu atât o polarizare a puterii, cât o echilibrare dinamică a diverselor asimetrii în condiţiile unei interdependenţe accentuate. Statele au nevoie de multinaţionale, şi multinaţionalele, în ciuda modei teoriilor conspiraţiei, au mare nevoie de state puternice (dar moderate în a-şi folosi puterea), stabile şi previzibile. În plus, trebuie să subliniem de la început că termenii generici – „stat” sau „corporaţie” – nu trebuie să ne împiedice să observăm că ne referim de fapt la forţe de anverguri extrem de diferite: există state „de buzunar” şi

superputeri, după cum există (relativ puţine) corporaţii-colos şi (multe) companii mai mici.

Statul şi corporaţia multinaţională pot părea două tabere etanşe angajate într-un conflict de uzură. Nu poate fi vorba de aşa ceva. Este vorba mai degrabă de negociere, de schimbare a raportului dintre corporaţii şi stat. Reluând câteva întrebări din cursul despre globalizarea politică, este statul-naţiune profund disfuncţional din punct de vedere economic? S-a terminat era dominaţiei sale? Pieţele şi corporaţiile fac legea? Nu. Multe state rămân nişte giganţi economici. Rolul statului de actor economic şi agenţie de guvernare nu este epuizat de intervenţia directă de piaţă sau de elaborare de politici industriale de mare anvergură. Există instrumente mai subtile, mai eficiente şi mai legitime: politicile monetare, fiscale şi tarifare, orientarea investiţiilor către sectoare strategice, infrastructură şi cercetare- dezvolare, asigurarea stabilităţii sociale, a securităţii şi a unei minime echităţi etc. Companiile multinaţionale sunt într-adevăr puternice, dar nu pot exista în afara unui sistem de reguli care, cel mai adesea, aparţine statului. Statele au nevoie de forţa economică a corporaţiilor, iar corporaţiile au nevoie de garanţiile de securitate, stabilitate şi legalitate oferite de state.

Comentaţi „Corporaţiile care sunt capabile să obţină avantaj competitiv, adesea prin politicile şi sprijinul geo-militar al statelor lor, devin cei mai puternici jucători” pe piaţa globală (Thomas, în Ritzer, 2007, p. 85)

Informaţii suplimentare Faza „postimperialistă” a multinaţionalelor Tim Hindle vorbeşte de trei faze distincte în afirmarea companiilor multinaţionale la nivel global. La începutul procesului de care ne ocupăm, companiile erau globale doar printr-o activitate specifică, desfacerea. Erau anii în care se constituia piaţa globală iar firmele mari au căutat să valorifice această nouă şansă. Au dezvoltat masiv producţia pentru a putea ocupa imensa piaţă care se crease. Caracteristica principală a acestei etape consta în faptul că producţia propriu-zisă şi tot ce ţinea de controlul şi modernizarea acesteia erau localizate în ţara de origine. Deci avem de-a face cu puternice companii, naţionale prin producţie şi globale prin desfacere. Exemple tipice în această privinţă sunt companiile japoneze din domeniul automobilelor ale anilor ’70, industria electronică americană şi japoneză. În cea de-a doua fază intervine ceva cu totul nou: transferul unor semnificative capacităţi de producţie în alte spaţii geografice. Care este mobilul acestei prefaceri? Costul redus al forţei de muncă şi posibilitatea de a obţine produse mai ieftine şi, deci, mai competitive. Noua tendinţă a prilejuit şi o creştere considerabilă a investiţiilor directe. Un flux masiv de capital s-a îndreptat către ţări care prezentau avantaje economice comparative: o forţă de muncă bine calificată, politici economice liberale, o anumită stabilitate politică şi socială. Mobilitatea accentuată a capitalului şi transferul unor importante capacităţi de producţie a generat două tipuri de răspunsuri. Guvernele au apreciat investiţiile directe şi chiar au apelat la măsuri de încurajare a lor, de creştere a atractivităţii statelor pe care le conduceau. Nu acelaşi lucru s-a întîmplat din partea mişcării antiglobalizare care devine

din ce în ce mai puternică. În prima fază accentul principal în cadrul acestor mişcări cădea pe faptul că răspândirea unor produse standardizate pe tot globul ducea la o uniformitate supărătoare, omora diversitatea, suspenda posibilitatea de alegere a cumpărătorului. În a două fază, era cu deosebire avută în vedere aroganţa marilor companii, care exploatau forţa de muncă ieftină, se bucurau de privilegii nepermise

producătorului autohton, într-un cuvânt, se comportau într-un mod „imperialist”. Cea de-

a treia fază ar marca trecerea la perioada „postimperialistă”, care implică „o nouă filozofie” şi „un nou set de modele comportamentale”. Care ar fi acestea?

Termeni fundamentali Faza postimperialistă a multinaţionalelor – noi modele comportamentale 1.un proces de dispersie a cartierelor generale: descentralizare a conducerii companiilor sub două forme: iau naştere cartiere generale regionale, care preiau multe din funcţiile cartierului general şi se realocă funcţii specifice de conducere în alte zone. 2. o integrare mai pregnantă a managerilor de diverse naţionalităţi 3. antrenarea resurselor de cercetare din afara firmelor

5.2. Probleme pentru globalizarea economică

Globalizarea economică este de multe ori tratată ca un set de fenomene care au în centru dinamismul extraordinar al pieţelor financiare. Sume imense sunt transferate în timp real între marile centre monetare ale lumii: New York, Tokyo, Londra sau Frankfurt. Cine ar putea controla şi taxa banii virtuali care circulă cu viteza luminii prin fibre optice? Este destul de limpede că amploarea pe care au luat-o aceste procese ridică una dintre cele mai serioase – ca să nu spunem grave – probleme pentru globalizarea economică. În această secţiunea nu ne propunem realizarea unei liste de opinii pro şi contra pieţelor de capital. Considerăm că ar fi mai interesant dacă i-am oferi cititorului o critică suficient de convingătoare, dar, într-un fel, paradoxală. Ea aparţine unui om pe care tocmai piaţa financiară globală l-a făcut extrem de bogat, aproape la fel de celebru şi destul de controversat. Este vorba de George Soros. Soros a criticat în mai multe rânduri capitalismul de tip laissez-faire, mai ales când acesta este aplicat în mod ideologic pieţelor de capital. În cele ce urmează ne vom referi la două articole publicate în revista „The Atlantic” în februarie 1997 şi ianuarie 1998. Soros urmăreşte să ofere o viziune critică asupra capitalismului laissez-faire. Argumentul său este destul de simplu. Deşi nu pretinde că deţine adevărul suprem, capitalismul actual are pretenţia de a fi ştiinţific. O pretenţie greu de respins, pentru că aici este vorba de „cea mai respectată ştiinţă socială”: economia (Soros, 1997). Ce e atunci în neregulă, dacă economia este o ştiinţă atât de solidă? „Principala fundaţie

ştiinţifică a ideologiei laissez-faire este teoria conform căreia pieţele libere şi competitive aduc oferta şi cererea la echilibru şi asigură astfel cea mai bună alocare a resurselor. Această concepţie este larg acceptată ca un adevăr etern şi, într-un sens, este unul. Teoria economică este un sistem axiomatic: cât timp asumpţiile de bază sunt adevărate, concluziile sunt valide. Dar, când examinăm asumpţiile îndeaproape, descoperim că ele nu se potrivesc lumii reale. Aşa cum a fost formulată iniţial, teoria concurenţei perfecte –

a echilibrului natural al ofertei şi cererii – presupune cunoaştere perfectă, produse

omogene şi uşor divizibile, precum şi un număr suficient de mare de concurenţi, astfel încât nici un singur participant să nu poată influenţa preţul pieţei.” (Soros, 1997) Mai ales în cazul pieţelor de capital, asumpţiile menţionate mai sus sunt false. Nu poate fi vorba de informaţii perfecte, iar preţurile nu depind univoc de raportul dintre curbele cererii şi ofertei. Există lanţuri de feedback care leagă de preţuri preferinţele şi oportunităţile asimetrice ale diferiţilor jucători de pe piaţă. Preţurile formează preferinţe şi oferă oportunităţi, iar acestea se reflectă la rândul lor în evoluţia preţurilor (Soros, 1997). Mai mult, efortul jucătorilor de a anticipa starea viitoare a pieţei este extrem de riscant, pentru că acea stare viitoare este determinată în mare parte tocmai de aşteptările aceloraşi jucători (Soros, 1998). Dacă cineva anticipează că valoarea unor acţiuni va creşte şi începe să cumpere acele acţiuni, valoarea acţiunilor respective va creşte într-o oarecare măsură tocmai datorită acţiunilor acelui cumpărător. Creşterea valorii poate atrage alţi cumpărători. Se ajunge astfel la un proces speculativ: toţi cumpără mizând pe creşterea continuă a valorii şi, datorită cererii mari, valoarea acţiunilor creşte fără nici o legătură cu situaţia reală a firmei care emite acţiunile. Dacă apoi un cumpărător observă situaţia reală şi vrea să profite de ea vânzând acţiunile acum supraevaluate, ceilalţi vor intra în panică şi vor vinde masiv. Preţul cade brusc; „balonul” [eng. „bubble”] speculativ explodează. De ce este relevant un astfel de exemplu? El surprinde o caracteristică esenţială a pieţelor de capital: instabilitatea. Şi încă o menţiune: pieţele internaţionale tind să fie mult mai instabile decât cele locale sau naţionale. Soros vorbeste de un model al „avântului şi căderii” [eng. „boom-bust pattern”]. În timpul perioadei de avânt, capitalul inundă periferiile, pornind dinspre centru; în perioadele de cădere, încrederea investitorilor este serios zdruncinată, aşa că aceştia îşi retrag rapid banii de la periferie şi îi plasează în zonele sigure din centrul sistemului (Soros, 1998). Problema este că acest pattern este instabil la rândul său şi deci imprevizibil. Vom vedea în secţiunea următoare cât de costisitor poate fi efortul de a gestiona colapsul unui „balon” speculativ.

Comentaţi Instabilitatea pieţelor financiare poate cauza dislocări economice şi sociale serioase(Soros, 1998)

Informaţii suplimentare 5.2.1. Bătălia pentru liră şi SME În 1979, în condiţiile crizei petrolului de la mijlocul anilor ’70, Comunitatea Europeană (actuala Uniune) a instituit Sistemul Monetar European (SME). Acest sistem a reprezentat un important pas în vederea realizării unificării monetare. În centrul său se afla un mecanism al ratelor de schimb bazat pe ECU [eng. „European Currency Unit”] care funcţiona astfel: monedele din sistem erau schimbate între ele şi cotate în ECU după rate fixe. Fluctuaţiile era permise numai în limitele unor intervale foarte stricte: 6% pentru Marea Britanie, Italia şi Spania, 2,25% pentru restul ţărilor (Constantin, 2002). Statele din SME urmau să controleze fluctuaţiile monedelor prin politici monetare şi fiscale; băncile centrale jucau cel mai important rol în menţinerea echilibrului. Faţă de monedele din afara SME, monedele comunitare oscilau în bloc (Goldstein, 1999). SME

funcţiona de fapt ca o ţesătură: chiar dacă era plasată în „apele tulburi” ale pieţei globale, ea urma să ţină laolaltă elementele sale. SME a funcţionat foarte bine o vreme, atât pentru state, cât şi pentru investitori, valorificând avantajul stabilităţii. După reunificarea Germaniei însă, lucrurile au început să se schimbe. Economia germană era puternică, dar trebuia să susţină costurile reconstrucţiei din Est. În aceste condiţii, banca centrală germană, Bundesbank, cunoscută pentru rigoarea politicilor sale, şi-a concentrat eforturile asupra contracarării inflaţiei mărind rata dobânzilor, deci limitând injecţia de monedă (mărci germane) pe piaţă. Celelalte bănci centrale au trebuit să se adapteze politicilor Germaniei, din cauza prevederilor SME (Martin, Schumann, 1999). Banca Angliei s-a văzut pusă într-o situaţie extrem de dificilă, pentru că economia engleză avea nevoie de relaxarea dobânzilor şi de mai mulţi bani pe piaţă pentru a stimula creşterea economică şi exporturile, chiar cu riscul inflaţiei. Speculanţii au sesizat în această tensiune şansa unor câştiguri imense. Stanley Druckenmiller, şeful fondului de investiţii Quantum aflat în proprietatea lui Soros, a sesizat încă din august 1992 că lira nu-şi va putea menţine rata de schimb faţă de marca germană (în acel moment rata era 1₤ = 2,95DM). Druckenmiller, ca şi alţi speculanţi, a început să împrumute masiv lire şi să le vândă pe mărci la băncile britanice. Acestea au solicitat din ce în ce mai mult mărci de la Banca Angliei pentru a onora cererea. Miza era următoarea: dacă Banca Angliei va rămâne fără rezerve de mărci, ea nu va putea susţine cursul lirei şi atunci acesta va trebui lăsat liber. O scădere de câteva procente a valorii lirei ar fi însemnat profituri fabuloase la returnarea împrumuturilor în lire contractate de Druckenmiller&Co. Până la 15 septembrie 1992, Bundesbank a oferit asistenţă limitată Băncii Angliei; ca emitent, Bundesbank avea rezerve nelimitate de mărci, dar folosirea lor ar fi însemnat explozia inflaţiei în Germania. La 15 septembrie însă, preşedintele Bundesbank a sugerat că SME ar trebui ajustat. Această declaraţie a fost semnalul decisv pentru speculanţi care au crescut presiunile vânzând şi mai multe lire. Numai Drukenmiller împrumutase şi vânduse lire în valoare de circa 10 miliarde de dolari. Pe 16 septembrie, în ciuda faptului că făcuse uz de ridicarea dobânzilor, Banca Angliei îşi epuizase jumătate din rezervele valutare şi a hotărât să lase cursul liber. Valorea lirei a scăzut cu circa nouă procente în câteva ore. Marea Britanie ieşea din SME. (Goldstein, 1999; Martin, Schumann, 1999) Pe 16 septembrie 1992, şeful Băncii Angliei, Norman Lamont, avea faţa cenuşie şi arăta ca un „bursuc hăituit” (Micklethwait, Wooldridge, 2000). Druckenmiller, în schimb, câştigase peste un miliard de dolari pentru Quantum şi îl transformase pe Soros în inamic public în Anglia. După „căderea” Angliei, atacurile s-au concentrat asupra altor monede care erau percepute ca supraevaluate. Banca Franţei, de exemplu, a ajuns să cheltuie în perioada critică a atacurilor speculative, la 29 iulie 1993, până la 100 de milioane de dolari pe minut pentru a susţine francul (Martin, Schumann, 1999). SME a fost puternic slăbit – practic abandonat – şi s-a grăbit procesul care a dus în final la lansarea monedei comune europene.

5.3. Perspectivele de dezvoltare ale ţărilor sărace

Mulţi dintre criticii globalizării economice afirmă că trăim într-o lume care ar fi structurată după raportul 20/80: 20% dintre oameni beneficiază de 80% din resurse. Această problemă este cunoscută în literatura de specialitate drept „prăpastia Nord –

Sud”. Nu este vorba atât de coordonate geografice, cât de repere geopolitice. Astfel, din acest punct de vedere, Australia este un stat nordic, dar Mongolia este unul sudic. Sudul este afectat de dificultăţile perioadei postcoloniale, de instabilitate, de războaie civile, de catastrofe ecologice şi sanitare, de creştere demografică necontrolată, de lipsa investiţiilor sau de epuizarea/degradarea resurselor naturale. În aceste condiţii, sărăcia în care trăieşte majoritatea populaţiei planetei pare să fi atins un stadiu cronic. De-a lungul timpului, probleme ca: dominaţia pieţelor de capital în condiţiile instabilităţii acestora, vulnerabilitatea sistemelor monetare în faţa atacurilor speculative, prăpastia Nord – Sud şi lipsa de soluţii pentru eradicarea sărăciei, consecinţele social- politice ale mobilităţii capitalului au fost invocate pentru a susţine această abordare critică. „Seminţele distrugerii” au fost plantate, crede Stiglitz, în anii ’90. Globalizarea economică a luat-o înaintea celei politice, iar după sfârşitul Războiului Rece s-a pierdut şansa instaurării unei noi ordini economice globale, „o ordine mai corectă, bazată pe ideile justiţiei sociale, care ar oferi ţărilor lumii un teren de joc mai echilibrat” (Stiglitz, 2008, p. 71). Sistemul actual, creaţia globalizării, este caracterizat de „prezenţa covârşitoare a sărăciei”, „nevoia de asistenţă străină şi ştergere a datoriilor” ţărilor sărace, necesitatea susţinerii unui comerţ corect, de a depăşi „limitările liberalizării”, importanţa protejării mediului şi a schimbării „sistemului deficitar de guvernare globală” (Stiglitz, 2006, pp. 13-19). Recenta criză pare să confirme multe din temerile exprimate în legătură cu fragilitatea generală a sistemului economic. Discursul sceptic e abordat de mulţi analişti cu greutate, pe măsură ce rezultatele dezastruoase ale modelului de dezvoltare ultra- liberal devin vizibile. „Ingredientele lipsă ale globalizării”: diviziunea ineficientă a muncii, nivelul insuficient de specializare şi lipsa cadrului legal de protejare a dreptului de proprietate împiedică ţările în dezvoltare să acceadă la resursele transportate de fluxurile globale (Hernando de Soto, 2008, p. 19). Accentuarea sărăciei şi discrepanţelor dintre Nord şi Sud se datorează, în parte, schimbării paradigmei de dezvoltare. Înlocuirea ideilor lui Keynes despre acţiunea statului şi acumularea de capital cu o doctrină care promovează statul minimalist, neo-utilitar, a avut impact şi asupra raportului între ţările dezvoltate şi cele în dezvoltare. Criza economică din anii ’70 a condus la adoptarea de către administraţia Reagan a unor politici economice care au avut drept consecinţă atragerea de capital de pe piaţa internaţională pentru finanţarea deficitului în creştere al SUA. Locul comerţului şi producţiei de bunuri a fost astfel luat de finanţe. Fluxurile globale de capital s-au orientat cu precădere spre această ţară. Dacă în 1950-1960 SUA erau cea mai mare sursă de lichidităţi şi ISD-uri din lume, în anii ’80-’90 raportul se inversase, SUA devenind cel mai mare receptor de capital străin. Creşterea investiţiilor în economia SUA s-a tradus în scăderea lor dramatică în ţările în dezvoltare. Acestea au beneficiat doar sporadic de investiţii centrate pe anumite nişe sau pe exploatarea resurselor naturale. Consensul de la Washington a stabilizat piaţa financiară globală (în care SUA deţineau poziţia centrală), dar pentru ţările în dezvoltare a însemnat abandonarea teoriilor dezvoltării care favorizau implicarea statului, obligându-le să „îşi deschidă economiile naţionale vânturilor reci ale competiţiei crescânde pe piaţa globală“, pentru care nu erau pregătite (Arrighi, Silver, Brewer, 2007, p. 328). În acest context, inegalităţile puteau doar să se adâncească. Deşi unele state din Sud se recomandă prin forţa de muncă ieftină, resursele naturale abundente şi legislaţia permisivă, majoritatea comerţului internaţional

se desfăşoară între statele bogate din Nord. Sudul acumulează datorii şi deficite serioase ale balanţei comerciale, mai ales că produsele sale au în general valoare adăugată redusă. Deschiderea ţărilor în dezvoltare către politicile neoliberale ale Consensului de la Washington a devenit o sursă de instabilitate sistemică. O altă realitate care pune sub semnul întrebării beneficiile globalizării este însăşi natura puterii SUA. Atunci când SUA erau la apogeu, ofereau un model de dezvoltare care orienta resursele sale financiare uriaşe către încurajarea expansiunii economice globale şi competiţiei între economii, de pe urma cărora beneficiau toate ţările. În anii ’80 şi ’90 însă, când SUA s-au dezvoltat prin atragerea lichidităţilor de pe piaţă (blocând implicit accesul ţărilor sărace la ele), imaginea acestei ţări drept model de urmat a pălit. Afirmarea ţărilor din Asia de Est ca economii puternice, creditoare ale SUA, poate fi socotită şi ea ca sursă de instabilitate, de vreme ce a alimentat setea de consum a Americii şi a încurajat creşterea deficitului acestei ţări (ibidem, pp. 328-332). În aceste condiţii, „<spaţiul de dezvoltare> pentru diversificarea şi updatarea politicilor din ţările în dezvoltare se micşorează în spatele aderării retorice la liberalizarea şi privatizarea universale“ (Wade, 2007, p. 277). Acordurile încheiate în cadrul Rundei Uruguay (1986- 1994) nu au fost de natură să încurajeze aceste ţări. De pildă, Acordul TRIPS (Agreement on Trade-related Aspects of Intellectual Property Rights), a mărit distanţa între Nord şi Sud în privinţa accesului la cunoaştere (prin impunerea creşterii preţurilor publicaţiilor ştiinţifice, de pildă). Alte acorduri, prin înlăturarea tratamentului preferenţial pentru ţările în dezvoltare, le-a blocat accesul pe piaţă şi nu le-a permis protejarea industriei serviciilor. Faptul că aceste ţări s-ar fi dezvoltat mai bine dacă nu s-ar fi supus constrângerilor acestor acorduri este demonstrat de creşterea economică a Chinei şi Indiei, creştere care precedă liberalizarea comerţului lor. „În paradigma <plus globalizare> impusă de Nord, calea către dezvoltare este calea liberalizării şi integrării nemediate în economia mondială, la care se adaugă reforme instituţionale interne care să asigure viabilitatea integrării profunde“ (ibidem, p. 284), paradigmă căreia ţările în dezvoltare nu i se pot conforma.

Întrebări şi probleme 1.De ce s-a prăbuşit sistemul Bretton Woods? Care au fost consecinţele acestui eveniment? 2.Cum aţi caracteriza raportul dintre state şi companiile multinaţionale? Argumentaţi. 3.Prin ce se defineşte economia bazată pe cunoaştere? 4.De este privită piaţa de capital ca un potenţial pericol? 5.Credeţi că statul ar trebui să aibă vreun rol în reglementarea pieţelor de capital? Justificaţi răspunsul.

Bibliografie Paul Dobrescu, Viclenia globalizării. Editura Institutului European, 2010. Dobrescu, Paul. 2008. Geopolitica. Bucureşti: Comunicare.ro. Acharya, Amitav, Asia Rising: Who is Leading?, World Scientific, New Jersey, 2008. Agtmael, Antoine van, The Emerging Markets Century. How a Breed of World-Class Companies is Overtaking the World, Simon & Schuster, London, 2008. Alden, Chris, Daniel Large, Ricardo Soares de Oliveira (eds.), China Returns to Africa. A Rising Power and a Continent Embrace, Hurst & Company, London, 2008.

Estrin, Judy, Closing the Innovation Gap. Reigniting the Spark of Creativity in a Global Economy, McGraw Hill, New York, 2009. Hoogvelt, Ankie, Globalization and the Postcolonial World. The New Political Economy of Development, Palgrave, London, 2001. Ritzer, George (ed.), The Blackwell Companion to Globalization, Blackwell Publishing, Oxford, 2007. Stubbs, Richard, Underhill, Geoffrey R.D. (eds.), Political Economy and the Changing Global Order, Oxford University Press, Oxford, 2006. J. Timmons Roberts and Amy Bellone Hite (eds.), The Globalization and Development Reader. Perspectives on Development and Global Change, Blackwell Publishing, 2007. Dunning, John (coord.) – „Governments, Globalization, and International Business”, Oxford University Press, 1999. Dunning, John (coord.) – „Regions, Globalization, and the Knowledge-Based Economy”, Oxford University Press, 2002. Emmott, Bill – „20:21 Vision. Twentieth-Centuray Lessons for the Twenty-First Century”, Farrar, Straus and Giroux, New York, 2003.

Goldstein, Joshua – „International Relations”, ediţia a 3-a, Longman, 1999. Hirst, Paul; Thompson, Grahame – „Globalizarea sub semnul întrebării”, Editura Trei, Bucureşti,

2002.

Korten, David – „Corporaţiile conduc lumea”, Antet, nedatată. Martin, Hans-Peter; Schumann, Harald – „Capcana Globalizării”, Editura Economică, Bucureşti, 1999. Micklethwait, John; Wooldridge, Adrian – „A Future Perfect”, Crown Business, New York, 2000. Soros, George – „The Capitalist Threat”, The Atlantic Monthly, februarie 1997. Soros, George – „Toward a Global Open Society”, The Atlantic Monthly, ianuarie 1998.

Stiglitz, Joseph – „Globalizarea. Speranţe şi deziluzii”, Editura Economică, Bucureşti,

2003.

Joseph E. Stiglitz, Making Globalization Work, Allen Lane, Penguin Books, 2006. Weiss, Linda – „Mitul statului lipsit de putere”, Editura Trei, Bucureşti, 2002. Zedillo, Ernesto (ed.), The Future of Globalization. Explorations in Light of Recent Turbulence, Routledge, London and New York, 2008.

Master: Managementul Proiectelor Curs: Globalizare şi integrare europeană Profesor titular de disciplină: Prof. univ. dr. Paul Dobrescu Tutore: Lector univ. dr. Mălina Ciocea

Unitatea de învățare 6. Vectori geopolitici ai crizei economice

6.1. Modelul capitalismului pieţei libere într-un con de umbră

6.2. Reconfigurarea globalizării

Cuvinte cheie criza economică globală, strategii de ieşire din criză, programe de stimulare economică, model de dezvoltare, reglementare, liberalism, autoritarism

Obiective generale ale cursului La sfârşitul cursului, vei putea să folosești instrumentele de lucru necesare pentru studierea sistematică a proceselor specifice globalizării.

Competenţe specifice După parcurgerea unităţii de învăţare, vei putea:  să operezi cu teoriile,
Competenţe specifice
După parcurgerea unităţii de învăţare, vei putea:
 să
operezi
cu
teoriile,
conceptele
şi
modelele
relevante
ale
domeniului
globalizării
 să recunoști probleme ale globalizării economice
 să identifici strategii de ieșire din criză

6.1. Modelul capitalismului pieţei libere într-un con de umbră

Ne reprezentăm criza sub forma unor mari dificultăţi, stagnări, recesiuni, falimente, prăbuşiri de curs, închideri de fabrici etc. Într-adevăr, criza economică izbucnită în 2008 şi generalizată cu repeziciune la nivelul întregului glob – cea mai mare din ultimii 75 de ani – ne apare cu deosebire sub această formă. Dar ea are şi alte implicaţii. Mai puţin vizibile, dar cu un impact mult mai mare pe termen mediu şi lung. Nu toate statele sunt afectate în aceeaşi măsură de criză. Unele dintre acestea vor face faţă cu mai mult succes provocărilor crizei, ceea ce le va permite să-şi extindă influenţa şi să-şi întărească poziţia. Se ridică problema unor adevărate strategii de ieşire din criză. Vom asista chiar la o competiţie între strategii, calitatea acestora fiind decisivă nu numai în depăşirea mai rapidă a situaţiei, ci şi în respectul cu care statele respective vor fi înconjurate la încheierea acestei furtuni economice. Avantajate sunt din nou statele care vor fi mai puţin afectate de criză, pentru că în cazul unor strategii corecte, ele au forţa necesară pentru a la materializa. Devine din ce în ce mai limpede că la sfârşitul crizei peisajul geopolitic al lumii va fi diferit de cel de acum. Se vor schimba ierarhii şi poziţii, vor avea loc reaşezări în rândul puterilor economice ale momentului. Mai important este că vor apărea ierarhii de prestigiu pornind de la felul cum s-a făcut faţă provocărilor acestei perioade, cu ce costuri şi în ce manieră a fost depăşită criza. Va fi o adevărată perioadă de testare a modelelor de

dezvoltare, a orientărilor politice şi a strategiilor adoptate de fiecare stat sau grupuri de state. În cele ce urmează, vom insista asupra unora din consecinţele geopolitice ale crizei, pornind de la premisa că la sfârşitul acestei perioade extrem de dificile lumea va ieşi, din perspectivă geopolitică, vizibil reconfigurată.

Temă Faceți o cronologie a crizei izbucnite în 2008. Includeți referiri la actori, evenimente importante, decizii cruciale, impact asupra economiei.

6.1.1. Arhitectura financiară şi noua arhitectură a puterii la nivel global

Forţa financiară a unei ţări reprezintă măsura cea mai fidelă a puterii sale. În timp de criză, adevărul acesta apare şi mai pregnant, pentru că orice criza economică implică, în primul rând, lipsa de lichidităţi. Problema este că actuala criză a găsit rezervele valutare ale lumii inegal distribuite. Ne obişnuisem ca aceste rezerve să fie localizate în statele dezvoltate. Fluxurile financiare care circulau libere la nivel global îşi aveau originea în aceste state, cu deosebire în SUA. Paradoxul este că, acum, tocmai aceste state acuză o lipsă acută de lichidităţi. Atât de mare, încât fac apel la statele deţinătoare de valută să le sprijine. Distribuţia actuală, la nivelul globului, a resurselor financiare reprezintă un reper important cu privire la ierarhia economică a lumii de mâine.

Date esențiale Avantaje comparative ale Chinei în plan financiar

Băncile chineze nu au investit în „active toxice”

Sistemul bancar se află sub controlul nemijlocit al statului

Sistemul bancar nu a participat la operaţiuni speculative

China dispune de cele mai mari rezerve valutare din lume

Rata de economisire a populației este foarte mare: 40% din venituri

China întâmpină criza cu şanse de a o depăşi fără costuri atât de mari. „Impactul este limitat şi controlabil” („China moves to the centre stage”, The Economist, 1-7 noiembrie 2008), preciza Wen Jiabao, primul ministru al acestei ţări, la summitul Asia Europa din octombrie 2008. Pornind de la situaţia financiară mai confortabilă, China a lansat un impresionant program de stimulare economică pentru de a menţine un ritm de dezvoltare a ţării de 8-8.5%, majoritatea banilor urmând a fi cheltuiţi în infrastructură, în învăţământ şi sănătate. În mod normal, potrivit estimărilor specialiştilor, dacă economia chineză ar fi lăsată să evolueze „liber”, ea ar coborî la un ritm de creştere de 6%. Dar acest ritm este considerat de autorităţi insuficient nu numai pentru că ar prilejui „o aterizare bruscă” (să nu uităm că în 2007, ritmul de creştere a fost de 12%), ci mai ales pentru că nu ar favoriza absorbţia populaţiei rurale şi ar stimula creşterea şomajului, a nemulţumirilor sociale.

Ţara confruntată cu cele mai mari probleme financiare este chiar SUA, locul unde a izbucnit criza. Deficitul acestei ţări în anul financiar 2009 a fost de 1000 miliarde de dolari, dublul sumei din 2008, la care s-au adăugat 789 miliarde de dolari, valoarea

programului de stimulare economică adoptat de către administraţia Obama. După cum remarca Roger C. Altman, „Acesta ar fi de departe cel mai mare deficit al unei ţări şi ar reprezenta 7.5% din PIB-ul SUA, un nivel atins doar în timpul celor două războaie mondiale” („The Great Crash 2008”, Foreign Affairs, January/February, 2009). Situaţia este cu atât mai dificilă dacă avem în vedere avertismentele privind durata crizei. Dacă în plan financiar criza implică o lipsă acută de lichidităţi, în plan social şi psihologic, ea este hrănită de sentimentul acut de nesiguranţă. Crizele hrănesc incertitudinea şi incertitudinea hrăneşte crizele. Sentimentul acesta exercită în nenumărate feluri o influenţa negativă. În primul rând, pentru că stimulează atitudini de tipul „să aşteptăm să vedem ce se mai întâmplă”, ceea ce conduce la o „prăbuşire a cererii”, cu blocajele care îi urmează. Refacerea presupune o refacere a cererii, în plan economic, care, în amonte, implică o refacere a încrederii, în plan psihologic şi social. Testul de însănătoşire reprezentându-l consumul, consumul din partea cetăţenilor şi consumul din partea statului. Stimularea consumului din partea statului înseamnă, în primul rând, cheltuieli sporite în infrastructura publică. Dacă programele statului de stimulare economică pot compensa lipsa cererii din partea sectorului privat, atitudinile hotărâte, priorităţile convingătoare pot convinge consumatorii că nu sunt în preziua unei noi depresiuni, că pot să cumpere, să consume cu o anumită siguranţă, ceea ce reprezintă adevăratul motor al relansării. Se fac adesea comparații cu „decada pierdută” a economiei japoneze de la începutul anilor ’90. Această ţară avea importante rezerve valutare, pe când SUA avea un mare deficit bugetar. În Japonia, criza a fost declanşată de blocajele economice generate de o dezvoltare foarte rapidă, pe când în SUA ea a apărut chiar în cadrul sistemului financiar. „Stimulentele fiscale, deşi indispensabile, nu pot crea o revenire economică de durată într-o ţară cu un sistem financiar distrus” („The Obama rescue”, The Economist, 14-20 februarie 2009). Sunt şi alte argumente care îndeamnă la reflecţie mai adâncă în legătură cu actuala criză. Numărul de împrumuturi neperformante este unul dintre criteriile standard de evaluare a suferinţei sistemului bancar. Dacă am judeca în lumina acestui criteriu, situaţia nu este favorabilă Americii. După FMI, împrumuturile neperformante în Suedia au ajuns la 13% din PIB în punctul maxim al crizei. În Japonia au ajuns la 35% din PIB. O estimare recentă făcută de Goldman Sachs sugerează că băncile americane au acordat împrumuturi în valoare de 5,7 mii de miliarde de dolari în credite subprime şi proprietăţi comerciale, ceea ce echivalează cu 40% din PIB. Impactul de ordin geopolitic al actualei distribuţii financiare este considerabil. Forţa financiară induce un activism politic, tematizează preocupările şi scopurile geopolitice. Avantajate vor fi tot statele cu mai mari rezerve valutare, care vor încerca să valorifice în interes propriu situaţia internaţională actuală şi dificultăţile cu care se confruntă multe ţări. Posibilităţile financiare superioare ale Chinei îi vor permite angajamente care să răspundă unor scopuri politice şi economice clare. În prima clasă ar intra, de pildă, faptul că China şi ASEAN au încheiat un acord care va crea cea mai mare zonă de comerţ liber a lumii. Pregătit şi discutat intens în ultimii ani, acordul are semnificaţii geopolitice clare. China „leagă” în felul acesta părţi importante ale Asiei de propria dezvoltare, devenind ea însăşi mai puternică şi mai influentă. Din a doua clasă de obiective – cele economice am aminti acţiunile menite să asigure materiile prime de care China are atât de mare nevoie.

Acordurile semnate cu ţări din Africa (Angola, Sudan), cu Iran sau Kazahstan ne vorbesc de o Chină din ce în ce mai activă în plan internaţional. Preocupată să-şi consolideze influenţa în spaţii cu o poziţie strategică prin bogăţiile naturale de care dispun. Cum va arăta arhitectura financiară la sfârşitul crizei, este greu de spus. Mai ales că, aşa cum preciza Kevin Warsh, guvernator al Federal Rserve, este în plină desfăşurare „o re-estimare fundamentală a valorii fiecărui bun din lume” („The global economic summit, After the fall”, The Economist, 15 noiembrie 2008). Ceea ce va proiecta o lumină mai fidelă asupra situaţiei financiare a fiecărei ţări. când în Asia a izbucnit criza financiară, instituţiile internaţionale de profil au prezentat sistemul financiar american ca un model pentru guvernele asiatice; „astăzi, Asia, şi mai ales China, poate fi îndreptăţită să le dea americanilor o lecţie.” (Harold James, 2009).

6.1.2. Reconsiderarea unui model de dezvoltare

Orice criză de profunzime ridică întrebări legitime cu privire la soluţii şi strategii, chiar cu privire la capacitatea modelului existent de a se adapta şi de a face faţă unei realităţi în rapidă transformare. Actuala criză ridică semne de întrebare cu privire la modelul dominant care a orientat dezvoltarea de tip capitalist în ultimele decenii: modelul anglo- saxon. Cel care a obţinut victoria asupra socialismului. Cel care a promovat victoria dereglementării asupra reglementării. Cel care a lansat conceptul de globalizare în accepţiunea de liberă circulaţie a fluxurilor financiare şi a mărfurilor la nivelul mapamondului, de sistare treptată a barierelor şi restricţiilor din calea comerţului global, de diminuare drastică a rolului statului în desfăşurarea proceselor economice la nivel planetar. Cel care a ghidat procesul de tranziţie în ţările foste socialiste şi reconstrucţia capitalistă din această regiune. Într-un cuvânt, cel care părea, la un moment dat, modelul dezirabil de urmat, adevăratul brand al dezvoltării, asociat cu forţa, prestigiul şi performanţa SUA. Interogaţiile referitoare la model sunt alimentate din cel puţin două direcţii. În primul rând, criza a izbucnit în ţara fanion a acestui model, în SUA, care, împreună cu celelalte state dezvoltate, vor cunoaşte perioade de stagnare sau de recesiune; ceea ce intensifică întrebările în legătură cu capacitatea modelului de a stimula dezvoltarea. Concomitent, sunt state care nu au urmat acest model, care au consemnat ritmuri de creştere impresionante şi care, potrivit evaluărilor, vor avea costuri mai reduse pe perioada crizei. Faptul că aceste state se dezvoltă în ritmuri superioare multor ţări dezvoltate, că rezervele valutare acumulate le vor permite să treacă mai uşor peste actuala criză, tematizează din nou problema modelului de dezvoltare. Pentru claritatea argumentaţiei, credem că problema modelului se cere discutată la mai multe paliere. În primul rând, la cel al statelor dezvoltate, cu democraţii funcţionale şi stabile. Suntem cu toţii de acord că orice economie capitalistă este o combinaţie de reglementări şi liberalism. Cu alte cuvinte, o combinaţie între stat şi libera iniţiativă. Modelul liberalo-democratic din ultimii 20 de ani a rupt echilibrul presupus de existenţa acestei combinaţii. Putem spune că el a echivalat reglementarea cu un adevărat inamic. Măsurile de dereglementare au fost împinse atât de departe, încât s-au instaurat o adevărată supremaţie a pieţei, o încredere oarbă în piaţă, o asumare excesivă a riscurilor, cu corolarul lor teoretic, „fundamentalismul de piaţă”. Celălalt element al binomului stat- piaţă, adică statul, a fost redus, în câmp economic, la o prezenţă preponderent simbolică.

Astăzi, vedem cu toţii că opţiunea pentru o deregularizare fără măsură a condus la o mare criză economică. Declanşată în SUA şi răspândită cu repeziciune în întreaga lume. Criza a sancţionat nu atât modelul, cât excesul orientării din ultimii ani. Conştiinţa publică poate echivala totul cu un semieşec al modelului. Care, la rândul lui, va avea impact economic considerabil. Roger C. Altman sublinia cu îndreptăţire că „Acest eşec a pus modelul american al pieţei libere într-un con de umbră” (Roger Altman, 2009). Procesele economice sunt asociate mai mult decât ne dăm seama cu credibilitatea şi prestigiul unui model, ale unui stat, industrii, companii. Mai ales când este vorba despre fluxuri financiare şi investiţii directe. Până acum investiţiile străine directe mergeau cu preponderenţă spre SUA. Pe locul doi, în mod constant, se situa China. Este interesant de urmărit cum se vor orienta aceste investiţii în anii următori. Deci imediat după izbucnirea crizei.

Toate măsurile luate în timpul crizei nu numai în SUA, ci în toate statele dezvoltate – programe masive de stimulare economică, ajutoare financiare acordate unor agenţi economici, chiar naţionalizări de bănci – arată o revenire clară la măsuri de reglementare a pieţelor financiare, de intervenţie a statului în viaţa economică. Într-un cuvânt, de reevaluare a combinaţiei între reglementare şi liberalism de care vorbeam mai înainte. Nu este nici o îndoială că această criză va inaugura un ciclu de dezvoltare în care statul va avea un rol crescut iar reglementarea va figura printre priorităţile fiecărei ţări. Cât de mult va trece accentul de la libera iniţiativă la stat, ce combinaţie concretă ne vor propune anii ce vin, vom vedea. O schimbare de direcţie va avea cu siguranţă loc.

Comentați „Suntem martorii unei îndepărtări de <pieţele nereglementate> şi apropieri de înţelepciunea autorităţilor publice care preferă reglementarea” („The Left’s resignation note”, The Economist, 13-19 decembrie 2008)

Sperăm ca mişcarea îndreptăţită spre reglementare (pentru a limita tendinţa de asumare excesivă de riscuri) să nu afecteze libera iniţiativă şi să nu alimenteze, la rândul ei, un fundamentalism de stat. Ar fi acelaşi tip de greşeală, doar că s-ar exercita într-un alt context şi asupra altui factor al dezvoltării. Pe ansamblu, vom asista la o redistribuţie de roluri şi priorităţi, dar cel puţin când este vorba despre statele dezvoltate, cu democraţii funcţionale, toate aceste prefaceri vor avea loc în interiorul tandemului stat-piaţă de care am vorbit. Lucrurile se cer discutate în termeni diferiţi când este vorba despre statele „nondemocratice” sau „autoritariste”, cum le numeşte Azar Gat (2007). Cu deosebire de performanţele economice ale Chinei ale cărei realizări fixează un gen de contrast de performanţă economică între acest stat şi cele dezvoltate. Când un stat are un parcurs de creştere economică în condiţii de criză, în timp ce alte state dezvoltate stagnează sau intră în recesiune, problema modelului este deja prezentă. Rămâne să fie formulată explicit. Din deceniul al patrulea până în pragul crizei, SUA au reprezentat adevărata locomotivă a istoriei. Cu puţin timp înainte de criză, a mai apărut o „locomotiva alternativă pentru dezvoltarea globală” (Das, 2008, p. 69), iar criza accentuează acest rol şi conferă ţării poziţia de actor internaţional de primă importanţă. Şi nu va fi surprinzător ca în continuare – date fiind problemele cu care se confruntă SUA – China să rămână o locomotivă din ce în ce mai importantă.

În câmp teoretic există mulți analiști care insistă pe conexiunea inevitabilă dintre capitalism, cu baza lui economică reprezentată de proprietatea privată, şi democraţia de tip liberal: „democraţia liberală reprezenta singura cale către modernizarea susţinută; exista doar un model de succes, implementat pentru prima oară în vest şi reprezentat de acesta” (D. Deudney, G. J. Ikenberry, Foreign Affairs, ianuarie/februarie 2009). Nimeni nu pune acest adevăr la îndoială, cel puţin când este vorba despre state cu un anumit nivel de dezvoltare şi care cunosc evoluţii ferite de mari discrepanţe sociale, de tensiuni şi tulburări. În acelaşi timp, în câmp teoretic au apărut poziţii esenţial diferite faţă de ceea ce era acceptat ca indubitabil şi inevitabil până atunci şi care consideră că există „multiple căi către modernitatea capitalistă” şi că „autoritarismul este compatibil cu capitalismul” (Azar Gat, 2007). Punctul de pornire al acestei poziţii este ridicarea Chinei şi a Rusiei care ar marca „o întoarcere a puterilor capitaliste autoritare cu succes economic” şi „poate reprezenta o alternativă viabilă către modernitate, ceea ce sugerează că nu trebuie să luăm drept inevitabilă victoria definitivă – sau dominaţia viitoare – a democraţiei liberale” (Idem). În interpretarea lui Azar Gat, există o similitudine între ridicarea Germaniei şi a Japoniei în perioada interbelică şi afirmarea Chinei şi a Rusiei astăzi. Toate sunt puteri cu o bază capitalistă (deci cu proprietate particulară şi funcţionând după legile competiţiei) dar cu un regim politic autoritar. Există două precizări pe care autorul ţine să le evidenţieze. Germania şi Japonia erau puteri de mărimi medii, China şi Rusia sunt ţări de mărimi continentale a căror ridicare va avea un impact mai mare. În al doilea rând, în plan economic performanţele Germaniei şi Japoniei de atunci nu erau cu nimic mai prejos faţăde performanţele democraţiilor clasice. „Totuşi, nu există nici un motiv să presupunem că regimurile capitaliste totalitare ale Germaniei naziste şi Japoniei imperiale s-ar fi dovedit inferioare economic democraţiilor, dacă ar fi supravieţuit … Regimurile

capitaliste autoritare sunt cel puţin la fel de pline de succes – dacă nu chiar mai de succes

– în stadiile timpurii de dezvoltare” (Azar Gat, 2007). Particularitatea momentului este că ne aflăm în criză. Întotdeauna, crizele au alimentat propensiunea către politici de mână forte, care pot merge până la regimuri autoritariste. Dacă altădată sistemul democratic de tip capitalist era dominant, în momentul de faţă, există două puteri economice care întruchipează alt model de dezvoltare decât cel liberalo- democratic, iar existenţa şi funcţionarea altui model decât cel consacrat istoriceşte poate stimula căutările alternative.

6.1.3. „Dezvoltarea este singurul adevăr dureros”

Din perspectiva regândirii corelaţiilor fundamentale în cadrul unui model, China prezintă

o experienţă care merită analize suplimentare. O experienţă petrecută în două momente

istorice diferite. După o serie de procese dramatice petrecute în cadrul socialismului de stat – şi în primul rând invadarea Cehoslovaciei, din 1968, China a ales să reformeze sistemul în profunzime, pentru că acesta intrase în criză. Să nu uităm că ea însăşi era confruntată cu multe probleme rezultate din desfăşurarea revoluţiei culturale, dar şi din seceta prelungită pe care o cunoştea în acei ani. Deci a reformat sub presiune crizei de sistem şi a crizei alimentare din ţară. Până atunci, dogma socialismului real era reprezentată de unitatea dintre respectivul sistem şi proprietatea socialistă. Nu era de conceput o altă bază a sistemului decât proprietatea comună. Comuniştii chinezi au

modificat chiar dogma şi au considerat că proprietatea privată poate reprezenta baza sistemului socialist. Mai mult, au încurajat noua formă de proprietate şi au stimulat-o. Dezvoltarea care a demarat atunci este legată de această reconsiderare fundamentală. De aceea, în China anului 1978 s-a lansat nu numai o nouă strategie de dezvoltare, ci s-a inaugurat un adevărat experiment istoric. De câţiva ani, China se află în faţa unui nou experiment, de o valoare istorică echivalentă: poate fi construit, de data aceasta, capitalismul cu o suprastructură socialistă, deci în interiorul unui regim autoritarist? Primul experiment a reuşit, va reuşi şi cel de-al doilea? Cei mai mulţi autori sunt de acord că, pe termen lung, tensiunea dintre suprastructura socialistă a ţării şi bazaeconomică de tip capitalist se va rezolva în favoarea celei din urmă. Chiar dacă acest argument ar pleda pentru o evoluţie a Chinei în matca societăţii capitaliste, considerăm că plasarea proceselor de dezvoltare a acestei ţări în categorii preexistente, în concepte ideologice elaborate în alt timp şi în alte contexte istorice, prezintă o slăbiciune de fond. Pentru că evoluţia Chinei nu încape pe de-a- ntregul nici în conceptul de capitalism, nici în cel de socialism. China a subsumat totul ideii de dezvoltare. Mai curând am putea vorbi despre un model al dezvoltării. De altfel, acest lucru a fost exprimat de către Deng încă la începutul anilor ’90 ai secolului trecut. „Dezvoltarea este singurul adevăr dureros. Nu contează dacă politicile sunt etichetate drept socialiste sau capitaliste, câtă vreme încurajează dezvoltarea”. Găsim aici o cugetare adâncă, mai puţin reţinută de către analişti şi, în orice caz, mai puţin citată. Două lucruri se impun atenţiei celui ce se apleacă asupra experienţei chineze din ultimele trei decenii. În primul rând, esenţa strategiei de dezvoltare a ţării poartă un nume precis:

pragmatismul. Este un pragmatism rebel la ideologie şi subsumat rezultatului practic. Toată reforma aplicată în cei 30 de ani în China se supune acestui imperativ: paşi mici şi prudenţi orientaţi spre rezultate. Concomitent, identificăm în toată dezvoltarea recentă a Chinei o adversitate faţă de model. Modelul presupune un tip de închidere. Eliberată de modelul socialist, cu toate rigidităţile şi unilateralităţile sale, China a refuzat să îmbrăţişeze un alt model. A adoptat o singură prioritate: dezvoltarea. Analiza societăţii chineze actuale abundă în perspective ideologice. Ce este în China: socialism sau capitalism? Fireşte, dacă vrem cu adevărat, vom găsi argumente pentru o variantă sau alta. Dar nu acest lucru este important. China este o societate care şi-a făcut din dezvoltare şi modernizare scopul suprem. Totul este supus acestui obiectiv totalizator. Nu numai din trecutul socialist, ci din întreaga sa evoluţie istorică a reţinut statul şi funcţia sa de ordonare şi organizare a eforturilor de dezvoltare; din evoluţia modernă a societăţilor dezvoltate a reţinut mecanismele de piaţă. Iar combinaţia lucrează. În economie, China este liberală, mai liberală decât multe alte ţări asiatice. Ea a permis multinaţionalelor să vină şi să investească, a deschis comerţul, a stimulat cooperarea. Strategia chineză este întru totul modernă. Nici analiştii occidentali nu au obiecţii în această privinţă. China a introdus mecanismul economic tipic capitalist:

proprietatea privată şi competiţia. Deci relaţii capitaliste clare. Este adevărat, s-a păstrat statul şi coloratura sa politică. Fireşte că avem acelaşi tandem stat - piaţă, dar cu un conţinut diferit, decurgând mai ales din rolul cu care este investit statul. China pornea la un drum dificil şi ar fi fost extrem de riscant să se renunţe la un instrument de control, mai ales în cazul în care lucrurile derapau. Se iniţia, totuşi, un proces cu foarte multe necunoscute. Lucrurile nu puteau fi lăsate în nici un fel la voia întâmplării. Apoi, pleda

pentru păstrarea importanţei statului o întreagă evoluţie istorică foartepregnantă în cazul Chinei, dar pe care o regăsim şi la alte ţări din zonă. Statul, cu anumite diferenţe, a jucat un rol important în relansarea economică a tuturor ţărilor asiatice. Mai este ceva, care pledează în favoarea acestei alegeri: mărimea geografică a Chinei şi imensitatea populaţiei sale. La asemenea dimensiuni fizice şi demografice, statul are o cu totul altă relevanţă. Important este că această ţară a identificat o combinaţie stat-piaţă care lucrează. Putem să numim ceea ce se întâmplă în China capitalism de stat, sau „capitalism birocratic” (Fenby, 2008, p. 675), „capitalism autoritarist” (Azar Gat, 2007) sau cum vom dori. Putem – şi avem datoria să o facem – să relevăm libertăţile limitate pe care le permite un regim de coloratură comunistă. Numeroase alte probleme care ţin de dezechilibrele ecologice, de tensiuni etnice etc. Dar nu pot fi negate salturile impresionante în evoluţia economică a ţării. Dacă dezvoltarea ţării a fost obiectivul asumat de la început de către conducerea chineză, atunci şi examinările critice ale parcursului de 30 de ani al Chinei trebuie să păstreze acest punct de referinţă central. În orice caz, modelul care rezervă statului rolul de factor esenţial al dezvoltării va avea un impact asupra societăţilor care îşi propun să evolueze accelerat, care au de recuperat decalaje economice considerabile. În ţările „lumii a treia”, cum erau denumite până nu de mult. Care nu au tradiţii democratice. Care prezintă niveluri modeste de dezvoltare. Şi unde existenţa unui factor ordonator al eforturilor de dezvoltare se resimte cu acuitate. Se vorbeşte mult în ultimul timp despre influenţa crescândă a Chinei în ţări din Africa. Proces real, pus îndeobşte în legătură cu nevoia acestei ţări de a procura materii prime şi de a ocupa poziţii strategice în regiune. Nu poate fi negată în acest proces de apropiere şi o anumită atracţie pe care o exercită modelul chinez prin reuşitele sale. Dacă nu va fi mult afectată de criză, China va exercita o influenţă sporită şi prin intermediul modelului pe care îl oferă. Aşa cum SUA au simbolizat modelul de dezvoltare liberalo- democratic, China va simboliza modelul capitalisto-statal de dezvoltare. Ceea ce îi va conferi o influenţă şi o semnificaţie geopolitică pe care numai timpul o poate pune cu adevărat în lumină.

6.2. Reconfigurarea globalizării 6.2.1. Întoarcerea spre problemele interne

Mai spectaculoase sunt într-un anume fel prefacerile care au loc în sfera globalizării. Prima mare schimbare este că statele se vor concentra cu preponderenţă pe problemele lor interne, cele globale urmând să joace un rol secundar. Se schimbă circuitele economice ale ţărilor şi lumii în ansamblu. Majoritatea acestor circuite vor fi orientate spre interior. Vom avea de-a face cu o masivă întoarcere a statelor către problemele lor domestice. Statele fanion dinpunct de vedere economic vor îmbrăţişa cu prioritate agenda internă. Mai mult decât oricând, problemele de ordin economic construiesc agenda politică, iar componenta internă a acestor probleme devine prioritară. Modelul economiei orientate spre export practicat de ţările asiatice este pe cale de epuizare, pentru că pieţele de export s-au prăbuşit. Principala piaţă a lumii, cea americană, se transformă rapid şi nu va mai reprezenta zona de expansiune a exportului asiatic. La rândul lor, aceste ţări se vor întoarce cu mişcări rapide spre interior, pentru că şansa lor este de a urma calea alternativă: stimularea consumului intern. Pe care au

condiţii reale să-l augmenteze, întrucât au rezerve financiare considerabile iar nivelul actual al consumului este redus. Dintr-un anume punct de vedere, pentru ţările asiatice şi, în special, pentru China, criza a venit prea devreme. În sensul că dezvoltarea lor economică le-a permis să sporească vizibil clasa de mijloc din aceste ţări. De pildă, în China ponderea clasei de mijloc în totalul populaţiei a crescut între 1990 şi 2005 de la 15% la 62%. Tendinţă care urmează să se reproducă în India în următoarele decenii: de la 5%, cât este în prezent, clasa mijlocie va ajunge la 20% în 2015 şi la 40% în 2025 („Burgeoning bourgeoisie”, The Economist, 14-20 februarie 2009). Când creşte clasa de mijloc înseamnă că piaţa internă, consumul intern cresc. Unul din marile merite ale strategiei chineze este că a prilejuit mari prefaceri sociale, între care urbanizarea a sute de milioane de locuitori. În felulacesta, şi-a creat din vreme o alternativă la o posibilă prăbuşire a exportului. În orice moment, ea poate apela la această piaţă internă, mai ales dacă va găsi căi de a-şi convinge cetăţenii să consume mai mult. Orientarea spre propria agendă internă a statelor este confirmată şi de noul circuit financiar care devine dominant. „E pe cale să se producă o scădere masivă a cheltuielilor, care este produsul atât al forţelor pieţei cât şi al presiunii politice asupra băncilor ca acestea să ofere împrumuturi intern şi nu în exterior” („Globalisation under strain, Homeward bound”, The Economist, 7-13 februarie 2009). Tendinţă confirmată de scăderea dramatică a fluxurilor de capital private, cele care alimentau dezvoltarea în economiile emergente şi în statele în curs de dezvoltare, cele care susţineau financiar globalizarea ca proces economic. Evident, nu vom avea de-a face cu un gen de autarhie generalizată. Vor exista circuite economice internaţionale, legături comerciale, dar ele vor fi preferenţiale, selective, traducând interese clare şi nevoi care nu pot fi satisfăcute altfel. Asemenea circuite economice mai bine conturate desemnează şi interese geopolitice care se dezvoltă. Între acestea se disting prin importanţă şi substanţă geopolitică circuitele energetice ale lumii, care îndeplinesc funcţiile unor adevăraţi vectori geopolitici. O relevanţă aparte capătă în noul context statele deţinătoare de resurse naturale, în special hidrocarburi, şi legăturile speciale care se creează între acestea şi puterile momentului. Iau naştere adevărate cupluri energetice: SUA – Orientul Mijlociu, China Africa, China Iran sau Rusia – Europa (în cadrul cărora se disting relaţiile speciale Rusia – Germania). Din orice perspectivă am privi lucrurile, Rusia îşi developează importanţa geopolitică, înălţată de data aceasta pe o bază energetică imensă, care i-a permis nu numai să-şi procure importante resurse financiare, ci şi să devină, din punct de vedere energetic, o adevărată placă turnantă pentru ambele continente: european şi asiatic. Cu deosebire în contextul crizei, ies mai pregnant în evidenţă circuitele financiare şi cuplurile financiare care apar pe acest fundal. Se impune, în acest context, relaţia financiară specială dintre China şi SUA. Datoria publică americană trebuie finanţată din anumite surse iar rezerva valutară chineză deţine prima poziţie. Apoi, America nu poate neglija mărimea pieţei interne chineze şi capacitatea ei de absorbţie a produselor americane. La rândul ei, China nu poate face în nici un fel abstracţie de tehnologia americană şi de importanţa acesteia pentru propria dezvoltare. Aşa cum nu se poate lipsi de piaţa internă americană. Chiar dacă se va limita drastic, această piaţă va continua să fie deschisă multor produse chinezeşti, datorită preţului şi accesibilităţii lor. Cele două ţări

care vor ocupa primele două poziţii în ierarhia economică a lumii, vor alcătui un cuplu

financiar şi comercial cu totul inedit. Se vor afla în competiţie, dar fiecare va fi interesată de sprijinul celeilalte; întrebarea este cine va câştiga pe termen mediu din această competiţie acerbă, desfăşurată „la vârf” dar pe care scrie cu litere mari: colaborare.

O altă modificare pe care perioada de criză o aduce la nivel global este creşterea

indiscutabilă a ponderii Asiei în PIB-ul global. Ceea ce atrage după sine creşterea

semnificaţiei sale geopolitice. Confruntată şi ea cu problemele crizei, Asia va rămâne regiunea cu cea mai rapidă creştere din lume.

În fruntea Asiei se situează, din ce in ce mai detaşat, China, care îşi consolidează

rolul de lider recunoscut al regiunii. Ponderea exportului în PIB-ul chinez este de 36 de procente (în Japonia este de 16 procente, în India de 14 procente). Numai că exportul chinez este un export de procesare, care asamblează componente şi subansamble importate din ţările vecine. Valoarea adăugată în plan intern este de 18 procente. Situaţia aceasta ne arată că multe ţări din regiune au dobândit o anumită dependenţă economică faţă de China. Pentru ele, China reprezintă o piaţă de export. Care, în condiţiile prăbuşirii generale a pieţelor de export, capătă o importanţă vitală. Având în vedere relaţia comercială privilegiată pe cale de a se crea între SUA şi China, rolul Chinei, ca intermediar între ţări din Asia şi piaţa americană, va creşte. Şi implicit recunoaşterea, acceptarea ei ca lider real al regiunii. Poate chiar ca un pol al lumii. În momentul în care problemele interne vor fi soluţionate, este limpede că agenda externă va intra în actualitate, dar pe baza altei abordări. Este greu să ne imaginăm că va mai fi menţinut acelaşi înţeles al globalizării, din moment ce criza este asociată cu modul cum a fost conceput şi cum a funcţionat acest proces. Globalizarea va fi inter-naţionalizare, cu statele ca actori principali. Fluxurile financiare private, diminuate în timpul crizei, vor exista, dar ghidate de anumite reglementări. Dacă rolul statului va creşte în plan intern, el se va afirma, cu siguranţă, şi în plan extern. Competiţia între state şi regiuni va domina viaţa internaţională.

6.2.2. „Puterea şi influenţa se mută către est”

Consecinţa majoră de ordin geopolitic a tuturor proceselor antrenate de criză este nu numai apariţia unei „lumi nonpolare”, ci declanşarea unui proces de apropiere faţă de est, de Asia, care devine mai puternică, mai influentă, mai prosperă. Nu se schimbă doar puterile între ele, nu avem de-a face doar cu o prefacere la vârf, ci este vorba despre setul de valori care conduc lumea, despre orientarea ei de ansamblu. În orice caz, ridicarea masivă a Chinei, dezvoltarea din ce în ce mai impetuoasă a Indiei şi reluarea decisă a creşterii de către Rusia (putere prin excelenţă euroasiatică) prefigurează „o ordine mondială în centrul căreia se află Asia”. Două dintre aceste trei ţări sunt foste state socialiste, iar cea de-a treia, India, are puternice tradiţii de gândire socialistă. Dacă vom privi cu încredere întâlnirea dintre modelul liberalo- democratic şi această lume complexă, atunci avem temeiuri să fim optimişti.

Comentați „Lumea orientată către vest este înlocuită de o lume dominată din ce în ce mai puternic de est” (John Ikenberry, 2008).

Cele două lumi sunt, din punct de vedere economic, reprezentate de două ţări fanion:

SUA şi China. Pentru următorii ani, dacă nu decenii, aceste puteri vor fi cele mai proeminente şi vor reprezenta principalele puncte de reper ale vieţii internaţionale. „Acum şi pentru generaţia următoare, globalizarea va avea un pol estic şi unul vestic, aşa cum Pământul are un Pol Nord şi un Pol Sud. Polul estic este, fără putinţă de îndoială, China … Poziţia Americii drept polul vestic al globalizării este şi ea sigură pentru următoarea decadă, cel puţin” (Robert Shapiro, p. 127). Cele două superputeri sunt condamnate să colaboreze, pentru că fiecare are nevoie de sprijinul celeilalte. Criza va accentua această nevoie. Important este cum se iese din criză şi dacă într-o perspectivă mai largă, competiţia nu va umbri şi nu va subsuma colaborarea. Criza actuală va favoriza desprinderea unui grup de state, alcătuit din ţări dezvoltate care se vor redresa, dar nu vor mai avea imaginea de altădată, şi state care s-au ridicat în ultima vreme, inclusiv ca urmare a proceselor de globalizare. Problema importantă este că acest grup nu este omogen nu numai ca nivel de dezvoltare, ci şi ca abordări şi viziuni. Ceea ce creează obstacole importante pentru o nouă ordine internaţională. O nouă ordine poate fi creată fie de o superputere dominantă, fie de un grup de state care împărtăşesc valori comune, principii similare cu privire la evoluţia lumii de astăzi. După încheierea Războiului Rece, SUA au rămas singura superputere, iar modelul ei a devenit modelul împărtăşit de cele mai multe state ale lumii. A fost, cum se ştie, o ordine unipolară. Acum, după izbucnirea crizei, lumea se depărtează vizibil de ordinea unipolară şi caută alt model de ordine internaţională. Dar cum menţiona Kissinger, „va apărea o ordine internaţională, dacă va apărea un sistem de priorităţi compatibile” (Idem). Nou este faptul că ultimele evoluţii vor pune sub semnul întrebării ordinea liberală existentă. O altă particularitate importantă este că statele care se ridică sunt state mari, adevăraţi coloşi, care au o altă greutate economică şi politică. Sunt ţări cu trecut istoric impresionant, care vor căuta să-şi impună propriile viziuni şi abordări în problemele internaţionale şi, oricum, vor fi rezervate faţă de abordări şi prescripţii americane. Pe de altă parte, o ordine internaţională implică, în primul rând, soluţionarea problemelor crizei financiare internaţionale. Reconstrucţia sistemului financiar internaţional reprezintă miezul dur al noii ordini internaţionale, dar această operă este foarte greu de realizat în momentul de faţă. În literatura de specialitate se vorbeşte despre un nou Bretton Woods. Reconstrucţia financiară internaţională are nevoie de o ţară puternică şi credibilă care să fie principalul motor al acestei acţiuni. SUA, chemate să joace un rol foarte important, sunt absorbite de probleme interne şi sunt „reticente şi probabil incapabile să acţioneze drept stabilizator al lumii”, în timp ce China, „ţara cu cele mai mari rezerve … nu poate spera să stabilizeze lumea de una singură” (Harold James, The Making of a Mess, 2009). Pentru a încorona acest şir de dificultăţi greu de surmontat, să mai subliniem că actuala criză are origini globale şi nu poate fi soluţionată doar în cadre naţionale. Cine va câştiga dacă această stare de confuzie se va prelungi? Totul depinde de durata refacerii şi relansării. Dacă SUA şi Europa se vor reface rapid, atunci este posibil să se ajungă la un gen de ordine bazată pe reguli clare. Dacă această perioadă se va prelungi, în mod obiectiv ea va ajuta ţările care s-au dezvoltat în ultima perioadă şi care, în timpul crizei, îşi vor consolida poziţia. Prin urmare, care ar fi interesul lor major să grăbească instaurarea noii ordini?

Criza nu a adus lucruri noi, ci a developat rapid procese şi tendinţe deja vizibile. Reprezentând un test sever pentru cei care acumulaseră suferinţe cronice, ea constituie un gen de scadenţă forţată. În acelaşi timp, criza favorizează o mişcare tectonică la încheierea căreia se vor contura noi făgaşe şi noi linii de evoluţie. Orientările geopolitice se instalează greu, dar se instalează pe termen lung.

Întrebări și probleme

1.Cum schimbă criza actuală raportul dintre ţările dezvoltate şi economiile emergente? 2. Care este impactul de ordin geopolitic al actualei crize? Faceţi referiri la evoluţia Chinei pe scena internaţională. 3. Cum se reconfigurează raportul stat-piaţă în actualul context economic?

Teme pentru eseu

1.La patru, cinci ani de la debutul crizei, putem vedea care sunt principalii pierzători şi

care sunt principalii beneficiari ai crizei. Perimetrul predilect în care s-a retras criza este chiar lumea dezvoltată, prin zonele ei cele mai reprezentative: SUA şi Europa. Pe de altă parte, Turcia, Mexic, Africa de Sud, Indonezia, Coreea de Sud, China, dar şi Germania, par să fi transformat criza într-un avantaj. Analizaţi factorii care au determinat această situaţie, urmărind una sau mai multe din dimensiunile:

- modelul de dezvoltare propus de una din ţările menţionate mai sus şi viziunea care a ghidat acest model;

- răspunsul la criză;

- rolul statului în stabilirea şi implementarea strategiei de dezvoltare

2. Asia este în prezent regiunea cu cel mai mare ritm de creştere din lume. Pornind de la afirmaţia de mai jos, analizaţi implicaţiile economice şi/sau geopolitice ale ridicării continentului asiatic (puteţi urmări: noile definiţii ale puterii, schimbarea de paradigmă economică şi de model de dezvoltare, redefinirea rolului statului, redefinirea relaţiilor între puteri): „Una din cele mai sigure predicţii pentru prima parte a acestui secol este că ridicarea Chinei, susţinută de cea a Indiei şi a altor câteva state, va face ca, până în 2030, Asia să asigure mai mult de jumătate din PIB-ul mondial – comparativ cu o cincime în 1950 şi o pătrime în 1973. Aceasta reprezintă o schimbare dramatică a centrului de gravitaţie al lumii economice; ea nu-şi mai găseşte corespondent decât în prefacerea generată de Revoluţia Industrială, care a propulsat ridicarea economică detaşată a Occidentului în urmă cu două secole” (Edward Tse, The China Strategy: Harnessing the Power of the World’s Fastest Growing Economy, Basic Books, New York, 2010, p. 5). Argumentaţi-vă răspunsul cu sprijinul unor exemple relevante.

Bibliografie Paul Dobrescu, Viclenia globalizării. Editura Institutului European, 2010. Dobrescu, Paul. 2008. Geopolitica. Bucureşti: Comunicare.ro.

Hsu, Robert, China Fireworks. How to Make Dramatic Wealth from the Fastest-Growing Economy in the World, John Wiley & Sons, New Jersey, 2008.

Khanna, Parag, Lumea a doua. Imperii şi influenţă în noua ordine globală, Polirom, Iaşi,

2008.

King, Stephen D., Losing Control: The Emerging Threats to Western Prosperity, Yale University Press, New Haven, London, 2010. Mason, Paul, Meltdown: The End of the Age of Greed, Verso, London, New York, 2009. Naisbitt, John, Doris Naisbitt, Chinas Megatrends: The 8 Pillars of a New Society, HarperCollins, 2010. Das, Dilip K. (2008): The Chinese Economic Renaissance, Apocalypse or Cornucopia?, Palgrave Macmillan, London. Deudney, Daniel and Ikenberry G. John (2009): „The Myth of the Autocratic Revival”, Foreign Affairs, January/February, 2009. Gat, Azar (2007): „The Return of Autoritarian Great Powers”, Foreign Affairs, July/August, 2007. Ikenberry, John (2008): „The Rise of China and the Future of the West, Can the Liberal System Survive? ”, Foreign Affairs, January/ February 2008. James, Harold (2009): „The Making of a Mess”, Foreign Affairs, January/February. Shapiro, Robert (2008): Futurecast 2020, A Global Vision of Tomorrow, Profile Books, London. „The Left’s resignation note”, The Economist, December 13th/19th, 2008. „Reflating the Dragon”, The Economist, November 15th/21th, 2008. „China moves to centre stage”, The Economist, November 1st/7th, 2008. „The Global economic summit, After the fall”, The Economist, November 15th, 2008. „Asian Economies, Troubled tigers”, The Economist, January 31st-6th February, 2009. „Globalisation under strain, Homeward bound”, The Economist, February 7th-13th, 2009. „Worse than Japan? ”, The Economist, February 14/20, 2009. „The Obama rescue”, The Economist, February 14/20, 2009. „Burgeoning bourgeoisie”, The Economist, February 14th/20, 2009. „Economics focus”, The Economist, January 31st-6th February, 2009.

Master: Managementul Proiectelor Curs: Globalizare şi integrare europeană Profesor titular de disciplină: Prof. univ. dr. Paul Dobrescu Tutore: Lector univ. dr. Mălina Ciocea

Unitatea

complementare?

7.1. Regionalismul, contribuţie europeană la teoria modernă a dezvoltării

7.2. Regiunile – anticamere sau obstacole în calea globalizării?

de

învăţare

7.

Globalizare

şi

regionalizare:

procese

divergente

sau

Obiective generale ale cursului La sfârşitul cursului, vei putea să folosești instrumentele de lucru necesare pentru studierea sistematică a proceselor specifice globalizării.

Competenţe specifice După parcurgerea unităţii de învăţare, vei putea:

să recunoști diverse tipuri de regionalism

să discuți argumentat despre raportul dintre globalizare și regionalizare

7.1. Regionalismul, contribuţie europeană la teoria modernă a dezvoltării

De îndată ce dorim să căpătăm o înţelegere mai concretă a noţiunii de globalizare, apare întrebarea centrală: care este raportul dintre globalizare şi regionalizare? Pentru că globalizarea şi regionalizarea sunt două tendinţe fundamentale pe care nimeni nu le poate neglija. Iar percepţia comună la evaluează drept tendinţe oarecum divergente. De aceea, considerăm că acest raport trebuie examinat cu nuanţă şi echilibru. Vrem, nu vrem, regiunile economice există. Ele sunt îndeobşte constituite pe principii geografice. Ce este până la urmă globalizarea, o tendinţă situată complet deasupra intereselor zonale, regionale, particulare? Atunci, de unde îşi trage ea substanţa? Cum poate exista o tendinţă globală (generală, deci) fără să topească în ea interese, opţiuni comune la nivelul regiunilor şi statelor? Aici avem de-a face cu o abordare ideologică a globalizării, transformată într-un mit, într-o tendinţă care nu ar purta în sine interese, opţiuni, valori, etc.

Apariţia regiunilor economice reprezintă un fenomen nou. Regiunile includ cele mai importante ţări din punct de vedere economic ale lumii. Chiar dacă am avea în vedere numai acest aspect, atunci ne putem da mai uşor seama că a contrapune regionalismul şi globalismul este paradoxal. Din moment ce marile puteri economice ale momentului fac parte din regiuni economice şi, în acelaşi timp, sunt printre promotorii globalismului, atunci cum să contrapunem tendinţe care cuprind cam aceeaşi protagonişti? Regiunile inaugurează un alt tip de evoluţie, care porneşte de la premisa că nici un stat, oricât de puternic, nu mai poate face faţă, singur, problemelor dezvoltării contemporane. Fiecare dintre cele trei mari regiuni economice ale lumii de astăzi dispune de un lider, de o „locomotivă”: NAFTA de SUA, Asia-Pacific de Japonia, iar Uniunea Europeană de Germania. Când vorbim de competiţia dintre aceste zone trebuie să luăm în

calcul şi capacitatea „locomotivei” de a asigura puterea de înaintare a regiunii în ansamblu. Prin urmare, ar merita o analiză comparativă a regiunilor ca atare, dar şi a „locomotivelor” sale, în care să intre nu numai atuurile ţării - fanion, ci şi relaţiile ţării respective cu ansamblul regiunii, gradul său de acceptare. Regiunile sunt economice, dar forma lor de organizare reprezintă expresia unei opţiuni politice, a unei viziuni privind modul de desfăşurare a cooperării în zonă. Prima caracteristică a UE este suprastatalitatea: regionalismul promovat pe continentul nostru presupune integrarea statelor cu afectarea suveranităţii lor, crearea unor organisme cu drept de decizie la nivel regional. La toate contribuţiile pe care le-a înscris de-a lungul istoriei, Europa a mai adăugat una, cea a modelului de dezvoltare bazat nu pe potenţialul unei ţări, ci al unei întregi regiuni geografice. Europa a fost continentul care a construit prima regiune economică a lumii.

Temă Caracterizați una din regiunile economice importante ale lumii: NAFTA, ANDEAN, MERCOSUR, CSI, ASEAN: obiective, organizare, impact economic regional

7.1.1. „Regionalism închis” şi „regionalism deschis”

Tendinţa de regionalizare exprimă, de fapt, procesul de apropiere între state vecine, care împart aceeaşi regiune geografică. Dacă vom examina îndeaproape acest process, nu este greu să ne dăm seama că regionalizarea este un gen de poziţionare şi repoziţionare a statelor, pornind de la raţiuni de proximitate geografică, în faţa creşterii competiţiei mondiale. Evident că fiecare regiune a conceput şi a elaborat un răspuns în acord cu particularităţile sale şi cu propria viziune despre ceea ce se întâmplă în zonă şi pe plan global.

Cum am mai spus, răspunsul european este cel mai timpuriu şi, după opinia noastră, cel mai ferm. Putem distinge un sens slab al regionalismului, în care ţările dintr-o zonă convin să accelereze cooperarea între ele prin diferite mijloace. Europa a îmbrăţişat alt sens al regionalismului, în care ţările renunţă la anumite prerogative şi consimt să creeze o autoritate supranaţională cu drepturi bine precizate de decizie. Europa a decis să pună în valoare cât mai multe dintre atuurile regiunii. De aceea, a optat pentru un model integrat. Regiunile sunt economice. Ele îşi propun stimularea şi amplificarea cooperării economice într-o anumită zonă. Numai că modul cum sunt văzute raporturile dintre state, cum este gândit şi realizat modelul regional exprimă o opţiune politică. Putem, de aceea, spune că deşi este un fenomen prin excelenţă economic, regionalismul condensează o anumită viziune politică. În acest sens putem vorbi de regionalismul politic, definit de autorii lucrării „Transformări globale” drept „un cluster regional de state învecinate care posedă un număr de atribute comune, care au niveluri de interacţiune semnificativă şi care se bucură de o cooperare instituţionalizată” (David Held et al., 2004, p. 98). Cum este concepută o asemenea cooperare, cât de departe merge ea, cât de mult se angajează statele şi sub ce formă sunt probleme care definesc formula politică a regiunilor dintr-o parte sau alta a globului.

Europa promovează un model supranaţional, cu organisme supranaţionale. Asia- Pacific, dimpotrivă, conservă în întregime suveranitatea statelor, pornind şi de la experienţele dureroase petrecute aici în timpul celui de-al doilea război mondial, care au reprezentat un îndemn la mare prudenţă în adoptarea unor organisme cu prerogative supranaţionale. Este greu de spus acum care dintre aceste modele sunt mai apte să înfrunte cerinţele lumii de mâine. Ce putem spune este că Uniunea Europeană se află în plin proces de reconstrucţie internă. După cum am arătat mai sus, în perioada ultimelor decenii, instituţionalizarea relaţiilor regionale s-a extins considerabil. Practic, nu există parte importantă a globului în care să nu existe o regiune economică. Pornind de la aceste diferenţe vizibile au apărut formule menite să fixeze particularităţile principalelor regiuni economice. Este vorba despre „noul regionalism” sau „regionalismul deschis”, bazat pe cooperare multilaterală şi „regionalismul închis” care are la bază integrarea politică regională. Primul tip de regionalism ar exprima spiritul anilor ’90, când au apărut cele mai multe din regiuni. O perioadă de puternică afirmare a globalizării, o etapă marcată vizibil de extinderea cooperării multilaterale, în cadrul regiunilor sau la nivelul globului. Dacă dorim să fixăm prin noua denumire creşterea şi diversificarea regiunilor într-o perioadă a globalizării, dacă ne propunem ca în felul acesta să exprimăm, în mod expres, disponibilitatea spre colaborare, de a preveni orice tendinţă de închidere, de enclavizare, atunci denumirea poate fi acceptată. Altminteri formulele de care am amintit pot crea un raport de opoziţie deloc acceptabil. Este adevărat că regiunea economică europeană a apărut în anii ’50. Este la fel de adevărat că ea şi-a concentrat eforturile pe „dezvoltarea internă” şi a marcat un succes considerabil din acest punct de vedere. În acelaşi timp, UE a dezvoltat relaţii economice cu celelalte zone ale globului. În 1966, UE şi statele din ASEAN au stabilit un dialog în sfere de interes comun, de la economie la drepturile omului. În acelaşi timp, a semnat acorduri cu Mercosur şi poartă discuţii cu NAFTA pentru crearea Ariei Atlantice de Liber Schimb. Atunci ce fel de „regiune închisă” este Uniunea Europeană?

7.1.2. Stumbling blocks vs. building blocks

Care este raportul dintre regionalism şi multilateralism? Ce influenţă are fiecare dintre aceste tendinţe asupra comerţului mondial, a bunăstării mondiale în general? Tendinţa contemporană înspre regionalizare a fost interpretată în modalităţi diverse: ca înlocuitor al multilateralismului pe cale de dispariţie; ca variantă paralelă, care nu exclude, ci completează abordarea multilaterală; ca factor de accelerare a procesului de globalizare; ca forţă de contrapondere, necesară pentru a contracara efectele multilateralismului. Sistematizând, în literatura de specialitate se pot identifica două mari curente care coagulează dezbaterile cu privire la blocurile economice regionale.

Clarificarea termenilor

Regionalism închis: are la bază integrarea politică regională Regionalism deschis: are la bază cooperare multilaterală Stumbling blocks: blocurile regionale constituie stavile în calea liberalizării fluxurilor

comerciale Building blocks: blocurile regionale constituie pietre de temelie ale sistemului global integrat

Susţinătorii strategiei regionale consideră că blocurile regionale constituie adevărate pietre de temelie – „building blocks” – pentru edificarea sistemului global integrat, o poartă de acces către economia globală. Modelul este unul evoluţionist: acorduri de liber schimb - regiuni economice mari - sistem complet liberalizat. Prestaţia în cadrul regiunilor ar reprezenta, în această viziune, un fel de antrenament pentru jocul mai complicat şi mai solicitant în cadrul sistemului global. Contribuţia regiunilor la liberalizarea comerţului mondial ar putea fi înţeleasă, în această perspectivă, printr-o comparaţie cu jocul de domino: un acord regional devine atrăgător pentru tot mai mulţi membri, stimulează aderarea până când, în cele din urmă, printr-o strategie graduală, toate ţările ajung să facă parte din acelaşi sistem global, integrat. Atractivitatea acordurilor de liber schimb creşte proporţional cu creşterea costurilor ne-aderării, ale izolării. Teama de a nu fi exclus de pe piaţă, de a nu mai avea nici un cuvânt de spus în negocierile internaţionale alimentează o reacţie în lanţ, care va conduce la liberalizarea comerţului mondial în ansamblu. În plus, tendinţa înspre regionalizare, care, evident, respectă criteriile geografice este semnificativ contracarată de activitatea firmelor transnaţionale, care urmează logica profitului. Acestea traversează regiunile, constituind o adevărată forţă care leagă grupările regionale într-un puternic cadru non-guvernamental. Câteva dovezi susţin ipoteza regionalismului drept piatră de temelie a liberalizării complete a comerţului:

crearea NAFTA a stimulat un adevărat val de liberalizare în domeniul investiţiilor, runda Uruguay a fost încheiată şi ca urmare a faptului că unele state membre ale Uniunii Europene au acceptat condiţiile GATT doar în virtutea faptului că aparţineau acestei entităţi economice. Criticii regionalismului, ai blocurilor regionale consideră, dimpotrivă, că acordurile de liber schimb – numite şi „grupări geografice discriminatorii” – fie că sunt de o amploare mai mare sau mai mică, împiedică liberalizarea schimburilor la nivel global; regiunile ar fi adevărate „stavile” (în engleză „stumbling blocks”) în calea liberalizării fluxurilor comerciale. Membrii unor astfel de acorduri de liber schimb nu sunt motivaţi să reducă barierele comerciale şi vamale cu statele non-membre, îşi concentrează toate eforturile în interiorul acordului din care fac parte, nu mai sunt interesaţi de consolidarea unui sistem comercial care, în cele din urmă, să aibă o dimensiune globală. Adversarii regionalismului cred că menţinerea unui sistem regional consumă din resursele necesare menţinerii şi consolidării unui sistem global, iar contribuţia strategiei regionale la creşterea bunăstării generale şi a bunăstării participanţilor este minimă, dacă nu chiar contraproductivă. Aşadar, motivele care întemeiază crearea zonelor comerciale de liber schimb nu ar fi economice, sau nu pur economice, ci mai cu seamă politice:

„sistemele de schimb regional reprezintă, în mod esenţial, instrumente ale economiei politice; ele sunt în egală măsură menite să protejeze statele de propriile grupuri de interese şi să protejeze statele unele în raport cu celelalte” (Ali M. El-Agraa, 1999, p. 154). Într-o astfel de evaluare, regionalismul va reprezenta noua formă pe care vor lua conflictele geo-economice, cu consecinţe politice dintre cele mai serioase.

7.2. Regiunile – anticamere sau obstacole în calea globalizării?

Apariţia regiunilor economice pune în termeni noi problema evoluţiei comerţului internaţional, precum şi cea a raporturilor dintre regiunile economice şi procesul globalizării contemporane. Stimulează regiunile economice comerţul mondial sau prefigurează un gen de autarhie economică intraregională? Răspunsul depinde de modul cum sunt concepute şi funcţionează aceste regiuni, dacă ele sunt deschise comerţului internaţional, dacă încurajează şi stimulează reguli şi norme care să minimizeze diverse obstacole în calea fluxului de schimburi la nivel global. A apărut o întreagă literatură în privinţa relaţiei de care vorbim. O parte a acesteia vede cele două procese, de regionalizare şi de globalizare, ca fiind în esenţa lor complementare. Cealaltă, dimpotrivă, consideră că procesul de formare a regiunilor reprezintă o întoarcere la un gen de „medievalism” întârziat, bazat pe existenţa unor „cetăţi economice”, generatoare de tensiuni şi chiar conflicte, de obstacole greu de tolerat în faţa unui comerţ liber.

Noi considerăm că această dezbatere nu este ferită de o anumită abordare speculativă, bazată pe argumente construite în laboratoare academice, fără suficientă ancorare în procese şi tendinţe sociale reale şi probate. Regionalismul şi globalizarea apar la o primă abordare drept procese incompatible, ca alimentând traiecte de evoluţie complet diferite. Multe din scrierile întâlnite pe această temă nu fac decât să „întemeieze”

o

asemenea abordare, oarecum comună. Ceea ce propunem este mai întâi să privim atent

la

harta economică a lumii. Ea este vizibil marcată de existenţa regiunilor economice care

cuprind majoritatea ţărilor dezvoltate, majoritatea regiunilor lumii. Având de-a face cu un

fapt, atunci primul lucru pe care ar trebui să-l lămurim este cărei necesităţi răspund regiunile, ce probleme rezolvă sau îşi propun să rezolve, ce preocupări angajează? Sunt mai multe „nevoi” topite în constituirea unei regiuni. În primul rând, nevoia unor state puternice, a unor lideri economici zonali de a vorbi în numele unei puteri economice mai mari decât propria putere, de a asigura o anumită stabilitate zonei în care se află; corelativ, este nevoia statelor mai mici de a „integra”, de a „încadra” puterile zonale respective, concomitent cu cerinţa propriei dezvoltări şi cu dorinţa de a diminua

decalajele care le despart de statele avansate din regiune; actorii economici propriu-zişi, firmele, au şi ele interesul major de a avea la dispoziţie o piaţă mai mare, de a participa la

o competiţie în care norma este performanţa, de a exersa pe „un teren mai mic” regulile

jocului mare, reprezentat de globalizare. Şi statele mai mici şi mai puţin dezvoltate, şi cele mai mari şi mai dezvoltate au nevoie de a exersa, împreună, la dimensiuni mai mici asprimea competiţiei globale, strategiile care se pot dovedi de succes, atuurile ţărilor şi, deopotrivă, ale regiunilor respective. Pentru a nu vorbi de faptul că state şi firme practică, în cadrul regiunii, un comerţ în care barierele dispar, în care regula este competitivitatea şi performanţa. Iată, pe scurt, motivele care au dus la crearea regiunilor economice, indiferent de performanţele lor concrete de funcţionare. Dacă acestea sunt faptele, ar trebui să ne întrebăm în ce măsură intră ele în contradicţie cu cerinţele globalismului? Înainte de a răspunde la întrebare, să mai insistăm asupra unui aspect. Este de notorietate că globalizarea a generat o serie de consecinţe sociale negative. Ea a mondializat sărăcia, a accentuat decalajele existente, a făcut ca bogaţii să

devină şi mai bogaţi iar săracii şi mai săraci. Un proces de o asemenea importanţă cum este globalizarea nu poate fi discutat independent de impactul social pe care îl generează; în caz contrar, el va fi din ce în ce mai puţin acceptat, cum dovedesc anumite reacţii în zonele în care se organizează diferite întâlniri pe această temă, şi, în cele din urmă, nu va putea funcţiona cum se cuvine. Acceptarea socială este fundamentală pentru orice proces economic. Putem spune că regiunile economice formează o „şcoală”, o „anticameră”, un gen de „cantonament” pentru globalizare, atât în latura sa economică, dar mai ales în ceea

ce priveşte controlul implicaţiilor sociale. Pe de altă parte, actorii procesului de globalizare sunt statele cele mai avansate, firmele cele mai puternice, deja cu o arie de cuprindere multinaţională, adică forţele vital interesate în ridicarea barierelor din calea comerţului internaţional, în accelerarea efortului de instituire a normelor multilaterale ale globalizării. Nu există modalitate mai normală de a stimula acest proces decât pregătindu-i condiţiile de funcţionare. Iar regiunile economice pot deveni asemenea actori, pot lucra în direcţia accelerării globalizării şi regulilor sale, dar după o perioadă de pregătire care, în ultimă instanţă, va contribui la diminuarea urmărilor negative ale globalizării. Revenind la întrebarea anterioară, putem spune că atât globalizarea cât şi regionalizarea sunt procese complexe de schimbare socială, care implică restructurări, reconfigurări, prefaceri pe toate planurile, inclusiv pe cele mentale şi de comportament, că, în practică, ele se intersectează, se sprijină unul pe altul şi îşi facilitează condiţiile de funcţionare. Chiar dacă pot să apară şi elemente de incompatibilitate, cele două procese sunt mai strâns corelate decât apar la prima vedere. Prin urmare, important este nu să ne angajăm în direcţia relevării şi teoretizării incompatibilităţii, ci să „citim” corect regiunile ca fenomen economic, să le descifrăm linia de evoluţie.

Comentați:

„Dezbaterile astăzi nu se poartă între avocaţii comerţului liber şi cei ai protecţionismului,

ci între cei ai comerţului liber şi ai comerţului strategic.”

(Andrew Gamble, 2003, p.

28)

Pentru reprezentanţii comerţului strategic, scopul central al politicii economice este îmbunătăţirea competitivităţii internaţionale. Nu este indicată în nici un fel „insularizarea”, „marginalizarea” faţă de fluxurile competiţiei internaţionale; scopul este de a accepta aceste rigori, de a participa la comerţul internaţional, dar şi de a te asigura că eşti în măsură să faci faţă competiţiei, să întruneşti o anumită performanţă, fără de care nu poţi deveni actor economic semnificativ. Proiectele regionale au avut în vedere ca statele sau regiunile în ansamblu lor să acţioneze strategic, să protejeze anumite sectoare cheie şi să se asigure că vor deveni lideri internaţionali în acele domenii. Evident că în acest punct viziunea susţinătorilor comerţului strategic se află la antipodul celei reprezentate de adepţii comerţului liber, potrivit cărora specializarea deplină este dictată de piaţă, de avantajul comparativ care se va dezvolta spontan. Viziunile menţionate mai sus constituie un gen de transpunere în planul comerţului internaţional a ceea ce se numeşte „terapia de şoc” şi „terapia graduală” în procesul transformărilor sociale. Pe linia argumentelor promovate de reprezentanţii comerţului strategic se înscriu şi concepţiile privind existenţa unor modele distincte de capitalism, care ţin de un

„specific regional”. Modelul dominant anglo-saxon, cu accentuarea comerţului liber şi a regimului de laisser-faire, contrastează cu cel japonez care combină strategia cu investiţiile pe termen lung, care preconizează un gen de parteneriat între guvern şi corporaţii. Şi mai important este faptul, spune Gamble, că fiecare stat promovează politici faţă de anumite sectoare după regulile comerţului strategic (de pildă, domeniul apărării în SUA), în timp ce alte sectoare se conduc în întregime după regulile comerţului liber. Din punctul nostru de vedere, este fundamental să subliniem că nu putem vorbi despre regionalism, ca de un fenomen de care lumea contemporană are nevoie, dacă nu avem în vedere regiuni şi aranjamente regionale deschise, care lucrează în spiritul competitivităţii şi performanţei şi se dovedesc adepte ale multilateralismului comerţului internaţional. Este o distincţie esenţială şi o întrebare care merită să preocupe cercurile de decizie. Spre ce vor evolua regiunile economice? Spre blocuri închise sau semiînchise, protejate de diverse bariere vamale sau, dimpotrivă, dezvoltându-se, ele vor deveni factor de stimulare a cooperării, de încurajare a schimburilor, de liberalizare a comerţului? Până în prezent, fenomene de închidere regională nu au apărut. Au fost reacţii de protecţie în anumite sectoare şi pe termen scurt. În ansamblu, regiunile economice au contribuit la stimularea atât a schimburilor interne cât şi a celor interregionale.

Întrebări

1. Motivaţi dacă regiunile sunt pietre de temelie – „building blocks” sau obstacole – „stumbling blocks” în calea globalizării. 2. Precizaţi care sunt avantajele adoptării unui model de dezvoltare bazat pe potenţialul unei întregi regiuni geografice.

Bibliografie Paul Dobrescu, Viclenia globalizării. Editura Institutului European, 2010. Dobrescu, Paul. 2008. Geopolitica. Bucureşti: Comunicare.ro. Naughton, Barry, The Chinese Economy: Transition and Grows, The MIT Press, Cambridge, London, 2007. Navarro, Peter, The Coming China Wars: Where They Will Be Fought and How They Can Be Won, Financial Times Press, Upper Saddle River, New Jersey, 2007. Oshri, Ilan, Julia Kotlarsky, Leslie P. Willcocks, The Handbook of Global Outsourcing and Offshoring, Palgrave Macmillan, Basingstoke, 2009. Ozawa, Terutomo, The Rise of Asia, Edward Elgar, Cheltenham, UK, Northampton, MA, USA, 2009. Rajadhyaksha, Niranjan, The Rise of India. Its Transformation from Poverty to Prosperity, John Wiley & Sons (Asia), Singapore, 2007. Ramamurti Ravi, Jitendra V. Singh (eds.), Emerging Multinationals in Emerging Markets, Cambridge University Press, 2009. Bisley, Nick, Rethinking Globalization, Palgrave Macmillan, New York, 2007. Zedillo, Ernesto (ed.), The Future of Globalization. Explorations in Light of Recent Turbulence, Routledge, London, 2008.

David Held, Anthony McGrew, David Golblatt, Jonathan Perraton, Transformări globale, Iaşi, Polirom, 2004. Zbigniew Brzezinski, Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei, Bucureşti, Editura Diogene, 1994. Mario Telò (ed.), European Union and New Regionalism. Regional Actors and Global Governance in a Post-hegemonic Era, Ashgate, Aldershot, 2001. European Union and New Regionalism, Regional Actors and Global Governance in a Post-hegemonic Era, Aldershot, Burlington USA, Singapore, Sydney, Ashgate Publishing, 2001. Jagdish Bhagwati, Pravin Krishna, Arvind Panagaryia (eds.), Alternative Approaches to Analyzing Preferential Free Trade Agreements, Cambridge, MIT Press, 1999. Lester Thurrow, Head to Head: The Coming Economic Battle among Japan, Europe and America, New York, William Morrow, 1992. Edward N. Luttwak, From Geopolitics to Geo-Economics: Logic of Conflict, Grammar of Commerce, The National Interest, 1990. Andrew Gamble, „Regional Blocs, World Order and the New Medievalism”, în Mario Telò (ed.), European Union and New Regionalism, Regional Actors and Global Governance in a Posthegemonic Era, Aldershot, Burlington-USA, Singapore, Sydney, Ashgate Publishing Limited, 2003.

Master: Managementul Proiectelor Curs: Globalizare şi integrare europeană Profesor titular de disciplină: Prof. univ. dr. Paul Dobrescu Tutore: Lector univ. dr. Mălina Ciocea

Unitatea de învăţare 8. Europa: lecţia de geopolitică a secolului XX

8.1. S-a încheiat un „secol american“, dar un „mileniu european“

8.2. Atuuri şi slăbiciuni europene

8.3. Paradoxuri europene

8.4. Viitorul Europei depinde de viitorul său demografic

Obiective generale ale cursului La sfârşitul cursului, vei putea să foloseşti instrumentele de lucru necesare pentru studierea sistematică a proceselor specifice globalizării.

Competenţe specifice După parcurgerea unităţii de învăţare, vei putea:

să explici funcţionarea instituţiilor europene

să discuţi despre direcţiile posibile de dezvoltare a Uniunii Europene

8.1. S-a încheiat un „secol american“, dar un „mileniu european“

În întreaga perioadă modernă, Europa a fost adevăratul centru al lumii. Ea a fost continentul care s-a aflat la cârma procesului de dezvoltare, care a lansat principalele curente, a inaugurat modele, a inventat parlamentarismul, a fost la originea mai tuturor achiziţiilor ştiinţifice importante ale ultimelor secole. Fiind de acord cu autorii care consideră că secolul douăzeci a fost „un secol american“, Romano Prodi subliniază: „la fel de adevărat este şi că mileniul în care trăim [mileniul trecut – n. n.] este «mileniul european» (Romano Prodi, 2001, p. 93). Secolul trecut a fost, din perspectiva istoriei europene, o perioadă de decădere fără echivoc.