Sunteți pe pagina 1din 3

Marin Preda, Moromeţii Caracterizarea personajului Ilie Moromete

,,Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creaţie preexistentă, care mi-a fermecat nu numai copilaria, ci și maturitatea : eroul preferat, Moromete care a existat în realitate, a fost tatăl meu.” (Marin Preda, Imposibila întoarcere) Romanul Moromeţii a aparut in doua volume, primul fiind publicat in 1955, iar cel de-al doilea in 1967, fiind nu numai un punct de reper in proza postbelica, ci si o reprezentare de exceptie a satului traditional romanesc din Campia Dunareana, in perioada interbelica si postbelica. Tema romanului poate fi percepută la doua nivele: o temă concretă: povestea unei familii de ţărani din Câmpia Dunării care cunoaşte de-a lungul unui sfert de secol o adâncă şi simbolică destramare (roman-saga, cronică de familie). Această temă este anticipată chiar de titlu. N. Manolescu : ,,un roman al deruralizării satului”, o frescă a vieţii rurale dinaintea şi de după cel de-Al Doilea Război Mondial; sau o temă cosmică (cu implicaţii filosofice, existenţialiste), care nuanţează tema socială: relaţia individ – istorie, sugerată de incipitul romanului: ,,În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii; viaţa se scurgea fără conflicte mari.” Ilie Moromete este considerat de către critică un ţăran-filozof din literatura română, frământările sale despre soarta ţăranilor dependenţi de roadele pământului, de vreme şi de Dumnezeu sunt relevante pentru firea sa reflexivă. Fire autoritară, Ilie Moromete este "capul familiei" numeroase greu de ţinut în frâu, având în vedere şi conflictele ce mocneau, fiind gata să explodeze, între membrii familiei. Naratorul îl prezintă încă de la începutul romanului "stând deasupra tuturor" şi stăpânind "cu privirea pe fiecare". Ironia ascuţită adresată copiilor sau Catrinei, cuvintele deseori jignitoare ("ca să se mire proştii"), educaţia dură în spiritul muncii şi hărniciei ("mă, se vede că nu sunteţi munciţi, mă") se dovedesc ineficiente, deoarece, cu toată strădania tatălui de a păstra pământul întreg ca să le asigure traiul, nu poate salva familia de la destrămare. Compozitia primului volum utilizează tehnica decupajului şi accelerarea gradată a timpului naraţiunii. Adept al viziunii realiste, scriitorul decupează din viaţa ţăranilor scene de o mare simplitate, adevărate documente de viaţă ţărănească, dar intenţia lui nu este de natură etnografică. Scene precum : cina unei familii de ţărani, tăierea unui salcâm, spălarea picioarelor de Rusalii, jocul căluşarilor, instrucţia premilitară, secerişul, întâlnirile nocturne ale tinerilor ţărani, jocul copiilor pe câmp cu bobicul, serbarea şcolară sau întâlnirile duminicale ale ţăranilor în poiana fierăriei lui Iocan constituie elemente ale unei realităţi exterioare pe fundalul căreia evoluează drama interioară a personajelor. Scena cinei Moromeţilor are valoare antologică, dar, din punct de vedere narativ, în cadrul ei sunt dezvăluite relaţiile conflictuale din interiorul familiei. Ov. Crohmălniceanu consideră această scenă ,,prima schiţă a psihologiei Moromeţilor”. Locul ocupat de fiecare membru al familiei în jurul măsuţei joase şi rotunde este simbolic pentru evoluţia ulterioară a acestor relaţii. Astfel, Ilie Moromete stă ,,parcă deasupra tuturor”, pe pragul celei de-a doua odăi, ocupând şi la nivelul familiei locul tradiţional al tatălui, cel de pater familias. Catrina Moromete

ocupă locul obişnuit al gospodinei, lângă vatră. Fiii mai mari şi fetele stau de o parte şi de alta a mesei, expresie a relaţiilor tensionate dintre ei. Nilă, Achim şi Paraschiv sunt orientaţi ,,spre partea dinafară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale şi să plece afară”; această poziţie centrifugă le trădează intenţiile de părăsire a familiei şi a satului natal. Niculaie ocupă locul cel mai neînsemnat la masă, dar şi în familie. Toţi tac şi mănâncă în linişte, dar sub această aparenţă se ghiceşte slăbiciunea liantului care uneşte familia. Altă scenă simbolică este tăierea salcâmului. Ea se desfăşoară într-o dimineaţă de sâmbătă, pe fundalul semnificativ al bocetelor care se aud din cimitir. Salcâmul este doborât de Moromete cu ajutorul lui Nilă, şi fără el gospodăria Moromeţilor rămâne deodată pustie, modestă. Loviturile de topor sunt ascultate cu spaimă, ca nişte lovituri ale destinului. Eugen Simion acordă salcâmului o valoare simbolică, arborele ar putea reprezenta unitatea familiei Moromeţilor. Prăbuşirea lui anunţă un sfârşit, o destrămare în lumea Moromeţilor; odată cu tăierea lui începe şi declinul familiei. Salcâmul este ,,un personaj ca oricare altul şi, dacă apropierea nu scandalizează, am putea spune că salcâmul în discuţie este dublul vegetal al lui Moromete. Destinul unuia este anticipat de destinul celuilalt”. (Eugen Simion, Scriitori români de azi)

Adunarea duminicală din poiana fierăriei lui Iocan reprezintă o altă scenă cu valoare antologică. Ţăranii lui Marin Preda participă la aceste adunări ,,cu solemnitatea cu care spiritele credincioase vin la biserică” (E. Simion). Ei vin îmbrăcaţi cu straie curate, trec pe la frizer, se pregătesc în mod deosebit pentru aceste întâlniri. Moromete şi Cocoşilă domină cu verva lor discuţiile politice, lăsând să se întrevadă o inteligenţă spontană şi colorată. Autoritatea lui Ilie Moromete e recunoscută printre ceilalţi ţărani, dovadă că discuţiile nu încep fără el. Eugen Simion compară aceste întruniri cu un adevărat ,,banchet spiritual”. Dezacordul dintre Ilie Moromete si cei trei copii ai sai, Achim, Nila si Paraschiv provine dintr-o modalitate diferita de intelegere a lumii. Pentru tata, pamantul semnifica garantia libertatii. Cei trei baieti sunt interesati numai de bani. In final, ei vor si fugi la Bucuresti cu vitele familiei, incercand sa isi construiasca o existenta independenta. Al doilea conflict il opune pe Ilie sotiei lui,Catrina. Moromete a vandut un pogon din lotul sotiei, promitand trecerea casei pe numele ei,dar acum sovaie. Catrina si cele doua fete ii reproseaza faptul, temandu-se ca ar putea ramane pe drumuri, daca el s-a alia cu baietii contra lor.

Un alt conflict, dintre Ilie Moromete şi fiul cel mic, Niculae – care-şi doreşte cu ardoare să meargă la şcoală, în timp ce tatăl, care trebuie să plătească taxele, îl ironizează („altă treabă n-avem noi acum! Ne apucăm să studiem”) sau susţine că învăţătura nu aduce nici un „beneficiu”. Pentru a-şi realiza dorinţa de a studia, băiatul se desprinde treptat de familie. În vol. al doilea acest conflict trece pe primul plan, pentru că tatăl şi fiul reprezintă două mentalităţi diferite – ei devin reflectori. Disimularea este o trăsătură definitorie a firii lui Moromete, evidentă în majoritatea scenelor din roman. Scena dintre Tudor Bălosu şi Moromete este semnificativă pentru "firea sucită" a eroului. La întrebarea lui Bălosu dacă s-a hotărât să-i vândă salcâmul, Moromete se gândeşte că e posibil să i-l vândă, dar se poate să nu-l vândă, însă răspunde cu voce tare: "Să ţii minte că la noapte o să plouă. Dacă dă ploaia asta, o să fac o grămadă de grâu", subînţelegând

că s-ar putea să scape şi altfel de datorii, decât tăind salcâmul. Stârneşte deseori reacţii uluitoare celor din jur, din cauza logicii sale "sucite", cum îi spune Catrina. Imaginea lui Moromete la finalul primului volum nu mai este cea de la început.Acesta nu mai are puterea de a se bucura de spectacolul lumii, părând a fi înfrânt și umilit(„Înțelegea că se uneltise împotriva lui și el nu știuse – timpul pe care îl crezuse răbdător și lumea, pe care o crezuse prietenă și plină de daruri, ascunseseră de fapt o capcană(…) iar lumea îi sălbăticise copiii și îi asmuțise împotriva lui”). Eroul e portretizat în mișcare și se configurează în final prin suma detaliilor acumulate pe parcurs; obiectivitatea observației (prezentarea comportamentului, vorbirea, gestica și mimica) este dublată de finețea analizei interioare, de prezentarea jocului gândurilor lui Moromete, ceea ce l-a determinat pe criticul Eugen Simion să distingă un ,,realism psihologic” vizavi de romanul lui Preda. Ilie Moromete este caracterizat direct de catre narator : „Era cu zece ani mai mare decât Catrina (contingent ’911, făcuse războiul) și acum avea acea vârstă între tinerețe și bătrânețe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva.”; dar si indirect : se desprinde din gesturile, faptele, vorbele, gândurile personajului, acțiunile la care participă, dar și din relațiile cu alte personaje. Este prezenta si autocaracterizarea, realizată la finalul volumului al doilea, care scoate în evidență libertatea individului în ciuda constrângerilor istoriei : „ Domnule… eu totdeauna am dus o viață independentă”. Ilie Moromete este un personaj dramatic care în ciuda simplității condiției sale de țăran, are o viziune despre lume și o putere de interiorizare și reflecție care îi conferă adâncime psihologică, fiind un țăran atipic, și tocmai de aceea capabil să trăiască în conștiință drama proprie, a familii și a colectivității.