Sunteți pe pagina 1din 3

1

Pop Csilla Ibolya


Engleză-Norvegiană
An II.

După: Aristotel: Etica Nicomahică


Cartea a opta
Despre prietenie

Ce este prietenia? Un lucru bun sau rău? Şi dacă e bun, atunci în ce măsură, sub ce fel de
condiţii este aşa? Poate fi prietenia un lucru bun în sens absolut întotdeauna? Căutând răspuns
la aceste întrebâri mă găndesc la prieteniile mele care, în foarte munte cazuri au dat greş sau
faliment după un timp anume. Mă întreb oare în cazul prieteniilor reuşite şi întradevăr durabile,
care era secretul? Dacă noi înşine ne alegem prietenii, atunci prieteniile ar trebui să persiste
mai mult timp. S-ar putea să fim noi de vină, alegând persoane nepotrivite. O altă întrebare
care se iveşte: există oameni nepotriviţi sau incapabili pentru prietenie şi o categorie de oameni
demni pentru aceasta? Aristotel ne poate ajuta în găsirea răspunsurilor la astfel de întrebări.
Părerea lui este că, „prietenia ar fi o virtute sau e unită cu virtutea. Ea este o necesitate
pentru fiecare om, pentru că fără prieteni nimeni n-ar dori să trăiască. Întradevăr fără nici o
persoană care să fie lângă tine în griji, nenorociri dar şi în bucurii şi zile senine, ar fi greu să
trăieşti fericit în lumea asta. Totodată şi eu am posibilitatea de a exercita binefacere faţă de
prietenii mei. Aristotel mai spune că, norocul este strâns legat de prietenie, adică fără prieteni
cu greu am putea să păzim şi să păstrăm norocul. Şi concordia este înrudită cu prietenia.” Omul
caută acest „concordia” dealungul vieţii lui sub diferite forme: fericirea, echilibru în relaţiile lui
cu semenii sau pacea sufletească. Într-un fel dacă avem prieteni buni ne simţim fericiţi, în
relaţiile noastre cu prietenii se reflectă armonia, echilibrul. El spune că” între prieteni nu este
nevoie de dreptate dacă prietenia se realizează între cei drepţi. Supremul drept se găseşte între
prieteni.”
În continuare, „ din punct de vedere moral prietenia este frumoasă şi bună. Obiect al
prieteniei poate fi ceva demn de iubit, amabil, care este bun sau produce plăcere, sau e util.”
Dacă căutăm bunul şi cel ce este demn de iubit şi amabil, înseamnă că şi noi, căutătorii de
prieteni, trebuie să fim tot aşa. „Numai bunul e amabil şi cel care produce plăcere. Aşadar nu
iubeşte fiecare ceea ce e bun pentru dânsul, ci ceea ce-i pare bun, dar amabil este ceea ce apare
ca bun. Prietenului trebuie să-i dorim pentru el însuşi binele, dar dacă el la rândul lui nu se
comportă tot aşa faţă de noi, atunci relaţia nu poate fi numită prietenie ci doar bunăvoinţă
unilaterală. Căci abia binevoinţa reciprocă o numim prietenie. Deaceea, binevoinţa nu trebuie
să rămână ascunsă faţă de celălalt”.
Diferenţa între ideologia greacă şi ideologia noastră este foarte mare. Noi dorim în primul
rând binele propriu, şi pe prietenul îl considerăm ca o unealtă care ne ajută să ne meargă bine.
Noi nu producem plăcere prietenului, înainte ca el să ne producă plăcere. La greci, după cum
spune filozoful, binevoinţa porneşte de la mine. Eu trebuie să-i dezvălui primul binevoinţa mea
celuilalt. Există însă un risc destul de mare când expunem binevoinţa noastră, şi anume că
putem fi folosiţi de persoana respectivă fără ca el să exprime vreo bunăvoinţă faţă de noi.
Trebuie să fim foarte atenţi când suntem binevoitori faţă de cineva pe care nu prea cunoaştem
încă.
Aristotel spune că există 3 feluri de prieteni. „Aceia care se iubesc din cauza folosului,
nu se iubesc unul pe altul în sine, ci întrucât dobândesc unul de la altul ceva bun. Sunt prieteni
care se iubesc de dragul plăcerii, prietenul ne procură plăcere. Aceste prietenii sunt numai prin
accident atari - căci în ele iubitul nu este iubit fiindcă el este cel ce este, ci pentru că într-un caz
2

oferă un bun, în celălalt plăcere. Dacă dispare deci lucrul pentru care astfel de oameni erau
prieteni se desface şi prietenia, deoarece ea era condiţionată de acel lucru. La acest fel de
prietenie e socotită şi ospitalitatea.” Suntem buni faţă de oaspeţii noştri, ca ei la rândul lor să
fie buni faţă de noi. „Există o diferenţă între relaţiile tinerilor şi a bătrânilor. Prietenia
oamenilor tineri pare a se întemeia pe plăcere. Cu anii, şi lucrurile care procură plăcere se
schimbă, din care pricină şi prieteniile din tinereţe se încheie şi se desfac lesne. Oamenii tineri
mai sunt înclinaţi însă şi puternic spre iubire, întrucât chiar în aceasta covârşesc afectul şi
plăcerea. Deaceea, ei iubesc şi se răcesc repede. Câtă vreme însă ţine acesta, ei vor să fie cu
prietenul împreună şi să trăiască cu el împreună, căci aşa se înfăţişează la ei raportul de
prietenie.”
Mi se pare foarte ciudat relaţiile de prietenie care existau între bărbaţii greci. Pentru omul
modern(heterosexual) este foarte greu să înţeleagă aceste lucruri. Înainte să le judec, încerc să
le înţeleg. Nu ştiu de unde vine această schimbare, cine a inventet-o; bărbaţii ţin la bărbaţi şi
sentimentele, iubirea pe care în mod normal omul o are faţă de perechea lui : femeia, ei atribuie
şi o simt faţă de sexul lor propriu. Astfel de relaţii sunt superioare relaţiilor heterosexuale în
ideologia greacă. Aristotel rareori aminteşte de această relaţie şi când totuşi este amintit se
simte în vocea lui un dispreţ oarecare. El afirmă că „în prietenia bărbatului faţă de femeie se
întâlneşte un raport de superioritate, de accea prietenia bărbatului cu femeia nu este aceeaşi ca
cea a femeii cu bărbatul. În toate prieteniile întemeiate pe superioritate, iubirea trebuie să fie în
măsura raportului, trebuie ca mai bunul, mai folositorul şi superiorul să fie iubit mai mult decât
să iubească. Căci atunci când amândouă părţile sunt iubite după demnităţi se naşte într-o
anumită măsură egalitate – trăsătura fundamentală a prieteniei.” Ce fel de egalitate poate fi
într-o relaţie bazată pe superioritatea bărbatului, gândid într-un mod modern-feminist, foarte la
modă în zilele de astăzi? Nu cred nici eu că femeia şi bărbatul se pot iubi egal. Unul în cele mai
multe cazuri iubeşte mai mult decât celălalt. Aceasta nu o consider un lucru rău în sine. Fiecare
parte iubeşte în felul lui, adică diferit. Aşa am fost creaţi şi aşa ne completăm cel mai bine unul
pe celălalt. Bărbatul nu este stăpânul femeii, ci perechea ei, ajutorul ei şi vice-versa. Totuşi
după părerea mea e mai bine atunci când bărbatul iubeşte mai mult, aşa femeia se simte mai
mult în siguranţă. Dar, s-ar putea să nu am dreptate.
Aristotel mai vorbeşte despre o prietenie perfectă între oameni buni şi asemănători în
virtute. „Aceia care îi doresc prietenului pentru dânsul însuşi binele sunt prieteni în sens
perfect, deoarece au această înclinaţie în sine, nu prin accident. De aceea prietenia între astfel
de oameni rămâne statornică câtă vreme sunt virtuoşi, virtutea însă este statornică. Ei sunt buni
în sens absolut. Cei virtuoşi sunt totodată buni în sens absolut şi folositori olaltă şi în acelaşi
mod ei sunt procurători de plăcere, întrucât cel virtuos trezeşte atât în sens absolut cât şi unul
altuia plăcere. Dar astfel de prietenii sunt rare, deoarece bărbaţi de felul amintit nu există decât
puţini. Pentru formarea de astfel de legături sufleteşti mai e nevoie de timp şi de obişnuire cu
vieţuirea comună. Numai hotărârea la prietenie, nu prietenia, se înfăptuieşte repede.”
Gândindu-mă despre bunătate şi virtute faţă de prietenii noştri, îmi vine ceva interesant în
minte. Nu e cumva normal să dorim binele prietenului, şi răul duşmanului? Pe omul care ne
este prieten îl iubim şi cu siguranţă îi dorim să-i meargă bine. În faptul aceasta nu găsesc nimic
de admirat. Nu sunt de acord cu gândul că cineva din puterea lui proprie să poată fi bun în sens
absolut. Cel bun sau cel virtuos poate să nu trezească plăcere celuilalt. Să ne gândim puţin la
ideologia creştină. Isus era bun, virtuos, fără de păcat. El se considera prietenul păcătoşilor, dar
totuşi nu fiecărui păcătos îi plăcea de el. Isus nu procura plăcere când a chemat păcatul pe
nume, mai mult procura suferinţă, muşcare de conştiinţă, părere de rău pentru păcat. Numai o
fiinţă dumnezeiască poate fi bun în sens absulut. Deaceea cred că numai între membrii Sfintei
Treimi şi între îngeri există prietenie perfectă. Dacă ne gândim bine, în viaţa noastră de câte ori
nu ne trezim că într-un mod, aşa mai neştiut de alţii, am vândut puţin prietenul dorind mai mult
binele propriu decât al prietenului. Am căzut, am abandonat perfecţiunea noastră primită de la
3

Dumnezeu la început. Tot ce facem, deaceea nu poate fi bun, sau perfect într-un sens absolut,
numai în sens omenesc. Putem spune că Eva şi Adam erau de vină, dar dacă am fi fost în locul
lor cum am fi făcut oare? Dacă Aristotel ar fi fost în locul lor n-ar fi dorit oare rodul pomului
cunoştinţei binelui şi răului, care şi de Eva „era de dorit ca să deschidă cuiva mintea”?
În legătură cu prietenia bazată pe folos sunt de acord cu filozoful: „astfel de realţii
încetează odată chiar cu acest folos, deoarece iubirea nu avea ca obiect persoana, ci numai
folosul propriu. Oamenii răi vor fi prieteni de dragul plăcerii sau al folosului. Dacă prietenii
trăiesc împreună, ei se bucură de olaltă şi îşi fac bine, când dorm însă sau sunt despărţiţi în
spaţiu, ei nu-şi pot manifesta prietenia lor, îşi păstrează însă habitusul corespunzător. Căci
despărţirea spaţială nu distruge prietenia, ci întrerupe numai executarea ei. Dacă însă
despărţirea durează lungă vreme, ea poate face uitată prietenia. Comportamentul acelora care
se plac unii pe alţii, dar totuşi nu trăiesc împreună, are mai mult caracterul bunăvoinţei decât al
prieteniei, căci nimic nu este prietenilor atât de propriu ca vieţuirea împreună.” Astăzi mi se
pare că lucrurile stau cam altfel: am dori mai mult să trăim împreună cu cel pe care îl iubim, şi
nu cu prietenii.
De regulă, spune Aristotel, „se pare că omul vrea din ambiţie să fie mai mult iubit decât
să iubească şi este deci accesibil linguşirii. Căci linguşitorul este un prieten care ne este
subordonat sau se preface aşa ca şi cum ar fi-o, şi ca şi cum el ne-ar iubi mai mult decât noi pe
dânsul. De iubirea care ni se arată ne bucurăm chiar de dragul ei înseşi, şi astfel vedem, că ea
este mai bună decât onoarea ce-o primim, şi că prietenia e în sine de dorit. Ea constă însă mai
mult în a iubi decât în a fi iubit.” Omul modern iarăşi gândeşte altfel. Noi dorim ca să fim
iubiţi mai mult decât să iubim. Ne place să fim iubiţi, dar de multe ori nu ne dăm seama că şi
celălalt simte tot aşa, însa noi nu-i acordăm prea multă atenţie. Suntem preocupaţi ca noi înşine
să ne simţim bine, şi aşteptăm ca această bunăstare să ni se acorde, fără ca noi să facem vreun
efort. Trăim într-o societate, lume egoistă, dar cu asta nu a spus nimic nou. Poate că nu e bine
aşa, dar ne-am obişnuit deja şi nu ne prea pasă.
Putem trage concluzia că, prietenia este un lucru bun pentru noi dacă găsim prieteni
adevăraţi. Insă, avem si noi o parte importantă în a face prietenia bună şi durabilă. Prietenia nu
poate fi bun în sens absulut, pentru că nimic nu poate fi perfect pe acest pământ. Virtutea,
dreptatea, bunătatea, bunăvoinţa însă rămân valori, chiar dacă timpurile şi oamenii se schimbă.
Ne place să categorizăm oamenii în buni şi în răi. Credem că noi putem să decidem foarte bine
şi corect cine este suficient de bun pentru a ne fi prieten. Experienţa însă ne arată altceva. De
câte ori ne-a părut rău la urmă că am avut prea mare încredere în cineva care s-a dovedit a nu fi
aşa de bun cum ne-am închipuit-o la început. Orice om are însă în el ceva bun, chiar dacă
câteodată, într-o măsură foarte mică. Deaceea cred că oricine este capabil să stabilească
prietenii dacă are destulă voinţă pentru asta. Să fim deci treji la minte când ne alegem
prietenii,pentru că omul se cunoaşte şi după prietenul lui. Ar mai fi mult de scris despre
prietenie, s-ar putea scrie cărţi întregi despre asta, după cum s-a şi făcut dealungul istoriei. Eu
am încercat numai să-mi exprim gândurile despre ea pornind de la afirmaţiile filozofului.

Bibliografie: Aristotel: Etica Nicomahică, Cartea a opta

S-ar putea să vă placă și