Sunteți pe pagina 1din 238

DAN POPA

RADIOCOMUNICAłII

DAN POPA ♦ RADIOCOMUNICAłII Editura NAUTICA

Editura

NAUTICA

DAN POPA

RADIOCOMUNICAłII

DAN POPA RADIOCOMUNICAłII Editura NAUTICA ConstanŃa 2010 III

Editura

NAUTICA

ConstanŃa 2010

III

Redactare: Florin MUNTEANU Grafica: Dan POPA

Editura NAUTICA, 2010

Editură recunoscută de CNCSIS

Str. Mircea cel Bătrân nr.104

900663 ConstanŃa, România

tel.: +40-241-66.47.40

fax: +40-241-61.72.60

e-mail: info@imc.ro

cel Bătrân nr.104 900663 ConstanŃa, România tel.: +40-241-66.47.40 fax: +40-241-61.72.60 e-mail : info@imc.ro IV

IV

PREFAłĂ

RadiocomunicaŃii este o lucrare care îşi propune prezentarea principalelor aspecte pe care le implică un sistem de comunicaŃii radio. Domeniul radiocomunicaŃiilor fiind extraordinar de complex şi într-o evoluŃie continuă, subiectele abordate au fost tratate la modul general, insistându-se asupra principiilor de funcŃionare a echipamentelor de radiocomunicaŃii, prezentându-se caracteristicile de bază ale acestora, circuitele specifice, tehnicile de procesare a semnalelor. De asemenea, s-au abordat şi câteva domenii strâns conexe radiocomunicaŃiilor, cum este cel al propagării radiaŃiilor electromagnetice, al antenelor folosite în mod curent, al liniilor de transmisiune. Lucrarea este structurată pe 13 capitole, care acoperă câteva dintre principalele domenii ale radiocomunicaŃiilor analogice, adică: tipuri de semnale folosite, antene şi propagare, emisia şi recepŃia. În cadrul acestor domenii s-a acordat o atenŃie specială circuitelor specifice emiŃătoarelor şi receptoarelor, cum ar fi schimbătoarele de frecvenŃă (mixerele), oscilatoarele, amplificatoarele de radiofrecvenŃă şi de frecvenŃă intermediară, etajele finale de putere, demodulatoarele. Un capitol special a fost consacrat principalelor tipuri de filtre folosite în aparatura de radiocomunicaŃii. De asemenea, principalele aspecte pe care le implică radiocomunicaŃiile cu bandă laterală unică, au fost tratate într-un capitol separat. Lucrarea de faŃă se adresează în primul rând studenŃilor de la facultăŃile de electronică, care au prevăzută în programa de învăŃământ disciplinele RadiocomunicaŃii, ComunicaŃii radio sau Sisteme şi echipamente de radiocomunicaŃii. Ea poate fi de folos şi celor care doresc să se iniŃieze în domeniul radiocomunicaŃiilor sau care sunt implicaŃi în vreun fel într-o activitate din acest domeniu.

ConstanŃa, 2010

V

Autorul

CUPRINS

Capitolul 1. Semnale utilizate în radiocomunicaŃii

1

1.1. Reprezentarea semnalelor în domeniul timp şi în domeniul frecvenŃă

1

1.2. Semnale modulate

1.2.1. Necesitatea modulaŃiei semnalelor în radiocomunicaŃii

1.2.2. DefiniŃii şi clasificări

1.3. ModulaŃia în amplitudine (MA)

1.3.1. ModulaŃia cu purtător sinusoidal

1.3.2. ComparaŃie între sistemele cu MA

1.4. ModulaŃia de frecvenŃă (MF)

1.5. ModulaŃia de fază (MP)

1.6. ComparaŃie între diverse tipuri de modulaŃie

1.6.1. ComparaŃie între MF şi MP

1.6.2. ComparaŃie între MA, MF şi MP

1.7. Clasificarea şi simbolizarea emisiunilor radio

Capitolul 2. Caracteristicile generale ale sistemelor de radiocomunicaŃii

2.1. Structura unui sistem de radiocomunicaŃii

2.2. Caracteristicile canalelor de radiocomunicaŃii

2.2.1. Parametrii unui canal de radiocomunicaŃii

2.2.2. Clasificarea canalelor de radiocomunicaŃii

2.3. Clasificarea reŃelelor de radiocomunicaŃii

Capitolul 3. Elementele tehnice ale radiolegăturilor

3.1. Benzi de frecvenŃă

3.2. Propagarea undelor electromagnetice

3.2.1. Undele foarte lungi VLF (15 ÷ 30KHz)

3.2.2. Undele lungi LF (30 ÷ 300KHz)

3.2.3. Undele medii MF (300KHz ÷ 3MHz)

3.2.4. Unde scurte HF (3 ÷ 30MHz)

3.2.5. Unde ultrascurte VHF (30 ÷ 300MHz)

3.2.6. Unde decimetrice UHF (300 ÷ 3000MHz)

3.2.7. Undele centimetrice SHF (3 ÷ 30GHz)

3.3. Fading

3.4. FrecvenŃe optime de trafic

VII

Capitolul 4. Antene

4.1. Clasificare

4.2. Caracteristicile antenelor

4.3. Pierderile în antene

4.4. Tipuri de antene

4.4.2. Antene pentru VHF

4.4.3. Antene pentru microunde

4.5. Linii de transmisie

4.5.1. Clasificarea liniilor

4.5.2. Parametrii caracteristici ai unei linii de transmisie

4.5.3. Linii nesimetrice (coaxiale)

4.5.4. Linii simetrice (bifilare)

4.5.5. Propagarea u.e.m. pe liniile de transmisiune

Capitolul 5. EmiŃătoare

5.1. Structura şi rolul emiŃătorului

5.1.1. Clasificarea emiŃătoarelor

5.1.2. Principii constructive în realizarea emiŃătoarelor

5.2. EmiŃătoare cu multiplicare de frecvenŃă

5.2.1. Multiplicatoare de frecvenŃă

5.2.2. Scheme practice de multiplicatoare de frecvenŃă

5.2.3. Scheme de emiŃătoare cu multiplicare de frecvenŃă

5.3. Schimbarea (conversia) frecvenŃei

5.3.1. Schimbarea frecvenŃei prin mixare

5.3.2. Scheme practice de schimbătoare de frecvenŃă (SF)

5.3.3. EmiŃătoare cu schimbare de frecvenŃă

5.4. EmiŃătoare cu sintetizare de frecvenŃă

5.4.1. Descrierea blocurilor componente ale circuitului PLL

5.4.2. Sintetizoare multibuclă

5.5. Clase de lucru Capitolul 6. Etajele emiŃătoarelor

6.1. Oscilatoare

6.1.1. Oscilatoare LC

6.1.2. Oscilatoare cu cuarŃ

6.1.3. Oscilatoare cu cuarŃ cu frecvenŃă variabilă (VXO)

6.1.4. Oscilatoare cu cuarŃ cu porŃi logice

6.2. Etaje de separare

6.3. Etaje amplificatoare de RF

6.4. Etaje finale de RF

VIII

6.4.1. Cuplajul etajului final de RF cu sarcina

6.4.2. Regimul de funcŃionare al etajului final de RF

6.5. Exemple de etaje finale de RF

Capitolul 7. Radioreceptoare

7.1. Structura şi rolul radioreceptorului

7.2. Receptorul superheterodină

7.2.1. Descrierea blocurilor componente

7.2.2. Circuite de reglare automată

7.2.3. Parametrii caracteristici ai radioreceptorului

7.2.4. Tipuri de radioreceptoare

Capitolul 8. Etajele de radiofrecvenŃă ale radioreceptoarelor

8.1. Circuite de intrare (CI)

8.1.1. Clasificarea circuitelor de intrare

8.1.2. Circuite de intrare de bandă îngustă

8.1.3. Circuite de intrare de bandă largă

8.2. Amplificatoare de RF pentru radioreceptoare

8.2.1. GeneralităŃi

8.2.2. FuncŃiile de bază ale ARF

8.2.3. Neutrodinarea

8.2.4. ARF realizate cu tranzistoare bipolare

8.2.5. ARF realizat cu TEC-J şi TEC-MOS

8.2.6. Amplificatoare de RF de tip cascodă

Capitolul 9. Mixere de recepŃie

9.1. Parametrii principali ai mixerelor

9.2. Clasificarea mixerelor

9.3. Scheme practice de mixere

9.3.1. Mixere cu diode

9.3.2. Mixere cu tranzistoare bipolare

9.3.3. Mixere cu FET şi MOSFET

9.4. Necesitatea dublei schimbări de frecvenŃă

Capitolul 10. Amplificatoare de frecvenŃă intermediară

10.1. Clasificarea AFI

10.2. FuncŃiile şi parametrii AFI

10.3. Scheme practice de AFI

Capitolul 11. Filtre utilizate în amplificatoarele de frecvenŃă intermediară

11.1. Filtre LC

11.2. Filtre piezoceramice

11.3. Filtre de bandă cu selectivitate concentrată

IX

Capitolul 12. Circuite de demodulare

12.1. Demodularea (detecŃia) semnalelor MA

12.1.1. Detectorul MA cu diode

12.1.2. DetecŃia coerentă (sincronă) a semnalelor MA

12.1.3. Detectorul de produs

12.2. Demodularea semnalelor MF

12.2.1. Detectorul de raport

12.2.2. Discriminatorul de fază

12.2.3. Demodulatorul cu coincidenŃă (în cuadratură)

12.2.4. Dezaccentuare. Preaccentuare

Capitolul 13. RadiocomunicaŃii cu BLU

13.1. GeneralităŃi. Principii de bază

13.2. Suprimarea purtătoarei

13.3. Suprimarea benzii laterale

13.4. RecepŃia semnalelor BLU

13.4.1. Refacerea purtătoarei

13.5. Concepte de bază în construcŃia emiŃătoarelor şi receptoarelor cu BLU

13.5.1. Heterodinarea

13.5.2. Conversia directă

13.6. Receptoare de trafic

13.7. RAA în radioreceptoarele BLU

BIBLIOGRAFIE

X

227

Capitolul 1

1. SEMNALE UTILIZATE ÎN RADIOCOMUNICAłII

1.1. Reprezentarea semnalelor în domeniul timp şi în domeniul frecvenŃă

Orice semnal s(t) poate fi caracterizat prin două reprezentări:

- reprezentarea în domeniul timp – numită forma de undă a semnalului

- reprezentarea în domeniul frecvenŃă – numită spectrul de frecvenŃă al semnalului.

Oricare din aceste reprezentări caracterizează în mod univoc semnalul. Altfel spus,, oricărei reprezentări în domeniul timp îi corespunde o singură reprezentare în domeniul frecvenŃă şi invers. Trecerea de la o reprezentare la alta se face cu ajutorul seriilor Fourier pentru semnale periodice, respectiv a transformării Fourier sau Laplace pentru semnale neperiodice (evident, atunci când acestea există). Pentru a înŃelege această dublă reprezentare a semnalelor să considerăm un semnal sinusoidal s(t):

s

( )

t = A

0

sin(

ω t + ϕ

0

0

)

(1.1)

în care semnificaŃia simbolurilor folosite este următoarea:

A 0 – amplitudinea semnalului

ω

0

ϕ

0

- frecvenŃa unghiulară (pulsaŃia) semnalului:

ω

0

- faza iniŃială a semnalului

=

2π

T

0

Forma de undă a semnalului şi semnificaŃia acestor parametri este prezentată în fig. 1.1. În această reprezentare, variabila independentă este timpul t.

reprezentare, variabila independentă este timpul t . Fig. 1.1. Reprezentarea unui semnal sinusoidal în domeniul

Fig. 1.1. Reprezentarea unui semnal sinusoidal în domeniul timp

1

Reprezentarea

în

domeniul

frecvenŃă

se

obŃine

prin

considerarea

pulsaŃiei

ω

(frecvenŃei) ca variabilă independentă. Semnalul s(t) este caracterizat în domeniul frecvenŃă tot

prin cei 3 parametri: A 0 ,

ω

0

,

ϕ

0

(fig. 1.2)

Α(ω) ϕ(ω) A 0 ϕ 0 ω 0 ω 0 ω 0 ω 0
Α(ω)
ϕ(ω)
A 0
ϕ 0
ω 0
ω 0
ω 0
ω
0

Fig. 1.2. Reprezentarea unui semnal sinusoidal în domeniul frecvenŃă

În cazul unui semnal s(t) exprimat printr-o sumă de semnale sinusoidale:

( )

st =

N

K = 1

A

0

sin(

ω t +ϕ

K

K

)

(1.2)

se obŃin următoarele reprezentări în domeniul frecvenŃă:

A k (ω)

reprezentări în domeniul frecvenŃă: A k (ω) A 1 ω 1 A 2 ω 2 A

A 1

ω 1

A

2

ω 2

A 3

ω 3

A 4

ω 4

A n

ω n

0

a)

A 2 ω 2 A 3 ω 3 A 4 ω 4 A n ω n

ω

ϕ k (ω)

ω 3 A 4 ω 4 A n ω n 0 a) ω ϕ k (ω)

ϕ 4

ω 4

ϕ n

ω n

ϕ 2

ω 2

ϕ 3

ω 3

b)

ϕ 1

ω 1

0

ω n ϕ 2 ω 2 ϕ 3 ω 3 b) ϕ 1 ω 1 0

ω

Fig. 1.3. Diagramele spectrale de amplitudine şi fază a) – spectrele de amplitudine; b) – spectrele de fază

ObservaŃii 1. Unui semnal sinusoidal îi corespunde câte o linie spectrală în cele 2 diagrame (amplitudinea şi faza). Din acest motiv aceste diagrame spectrale se numesc spectre discrete. 2. Dacă în expresia (1.2) N → ∞ iar diferenŃa (ω K+1 - ω K ) 0, atunci în diagramele

spectrale ale amplitudinii A şi fazei ϕ liniile spectrale devin atât de dese încât nu se mai poate

face o distincŃie între 2 linii succesive. În acest caz spectrele A K (ω K ) şi ϕ K (ω K ) se transformă în

spectre continui A(ω) şi ϕ(ω). Rezultă că:

a) semnalele periodice se reprezintă în domeniul frecvenŃă prin spectre discrete

b) semnalele neperiodice se reprezintă în domeniul frecvenŃă prin spectre continue

În radiocomunicaŃii se întâlnesc ambele tipuri de semnale, adică:

- semnale periodice, folosite de obicei ca purtătoare sau subpurtătoare;

- semnale neperiodice, care sunt de obicei semnale modulatoare.

2

1.2. Semnale modulate

1.2.1. Necesitatea modulaŃiei semnalelor în radiocomunicaŃii RadiocomunicaŃiile se ocupă cu transmiterea mesajelor sub formă de semnale electrice dintr-un punct în altul. Transmiterea acestor semnale (mesaje) se realizează prin canale de radiocomunicaŃii, care pot fi cu fir (cablu) sau fără fir În general, semnalele care urmează a fi transmise ocupă o bandă de frecvenŃă mult mai mare decât cea pe care o poate asigura canalul de radiocomunicaŃii. Ori, de regulă, canalele de radiocomunicaŃii sunt foarte costisitoare şi de aceea transmiterea unui singur mesaj

(semnal) pe un astfel de canal este total neeconomică şi mult sub capacitatea canalului de radiocomunicaŃii de a transmite informaŃii. De aceea, se recurge la utilizarea intensivă a unui canal de radiocomunicaŃii, prin care se înŃelege realizarea unui număr cât mai mare de comunicaŃii simultane pe acelaşi circuit fizic (canal de radiocomunicaŃii). Acest lucru nu se poate realiza prin transmiterea directă a semnalelor, fără o prelucrare a acestora, deoarece s-ar produce o interferenŃă între semnale, astfel încât la recepŃie ar fi imposibil de regăsit semnalele individuale. Transmiterea simultană a mai multor semnale pe acelaşi circuit fizic este posibilă prin utilizarea tehnicilor de multiplexare în timp sau în frecvenŃă a semnalelor. Multiplexarea în frecvenŃă a semnalelor se bazează pe deplasarea spectrelor de frecvenŃă a diverselor semnale, astfel încât acestea să ocupe benzi de frecvenŃă diferite, fără a se suprapune. Deplasarea spectrelor de frecvenŃă se realizează prin modulaŃie. ModulaŃia are o mare utilitate practică deoarece:

- facilitează emiterea undelor electromagnetice

- permite transmiterea simultană a mai multor semnale pe un canal de radiocomunicaŃii, fără ca acestea să interfereze între ele.

ObservaŃii

1. Teoria propagării undelor electromagnetice demonstrează că un semnal poate fi

emis cu un randament bun numai dacă antena are o lungime de cel puŃin 1/10 din lungimea de undă corespunzătoare frecvenŃei minime din spectrul acestui semnal. Spectrul semnalului electric generat de un microfon în faŃa căruia se vorbeşte este de cca. 10KHz. Rezultă deci că, pentru a emite unde electromagnetice corespunzătoare semnalului electric care reprezintă vocea umană, ar fi necesare antene cu lungimi de ordinul Km, deoarece lungimea de undă a acestor semnale este dată de relaŃia:

λ =

m

[

]

300

f [Mhz]

(1.3)

2. Procesul de modulaŃie deplasează spectrul de frecvenŃă al semnalului ce urmează a

fi transmis în domeniul frecvenŃelor înalte, facilitând astfel emiterea undelor electromagnetice

3

dar şi utilizarea eficientă a canalului de transmisiune, datorită propagării mai bune la frecvenŃe înalte. În plus:

- antenele au dimensiuni reduse

- tot spectrul semnalului este transmis în aceleaşi condiŃii (atenuare, întârziere, distorsiuni neliniare)

1.2.2. DefiniŃii şi clasificări În procesul de modulaŃie intervin următoarele semnale:

- semnalul s(t) ce conŃine informaŃia (mesajul) denumit semnalul modulator

- semnalul P(t) asupra căruia se transferă informaŃia denumit semnal purtător

- semnalul s M (t) rezultat prin acŃiunea semnalului modulator asupra purtătorului,

denumit semnal modulat. ModulaŃia constă în modificarea unui parametru al purtătorului P(t) de către semnalul modulator s(t) ce urmează a fi transmis.

Există mai multe criterii de clasificare a modulaŃiei. Astfel, se pot distinge două mari categorii de modulaŃii:

A. ModulaŃii analogice, care constau în modificarea unui parametru al purtătoarei

(amplitudinea, frecvenŃa, faza etc.) în funcŃie de semnalul modulator, care poate fi analogic sau numeric. Acest tip de modulaŃii nu modifică natura semnalului modulator. ModulaŃiile analogice se pot clasifica, la rândul lor, după:

1.

Natura informaŃiei transmise, care poate fi:

- informaŃie analogică (semnal audio, video etc.)

- informaŃie numerică (date)

2.

Forma purtătoarei de radiofrecvenŃă, care poate fi:

- purtătoare sinusoidală

- purtătoare în impulsuri

3.

Parametrul modulat al purtătoarei, care poate fi:

- amplitudinea

- frecvenŃa

- faza

- durata (impulsurilor)

B.

ModulaŃii numerice, care constau într-o conversie analog/numeric între semnalul

modulator şi cel modulat. În acest caz, operaŃia de modulare este, de fapt, o codare numerică a

informaŃiei analogice. Semnalul purtător este, în acest caz, un semnal sub formă de impulsuri dreptunghiulare, iar semnalul modulator modifică codul utilizat pentru generarea acestui semnal. ModulaŃiile numerice pot fi, la rândul lor, de mai multe tipuri:

4

1.

ModulaŃia impulsurilor în cod (Pulse Code Modulation - PCM), care este un

procedeu tipic de modulaŃie numerică;

2.

ModulaŃiile numerice diferenŃiale, din categoria cărora fac parte:

-

modulaŃia diferenŃială a impulsurilor în cod (DPCM)

-

modulaŃia delta (M)

3.

ModulaŃiile numerice adaptive

Exemple

1. Dacă semnalul modulator este un semnal audio care modulează amplitudinea unei

purtătoare sinusoidale, vorbim de o modulaŃie de amplitudine (Amplitude Modulation - AM ).

2. Dacă semnalul modulator este un semnal audio care modulează frecvenŃa unei

purtătoare sinusoidale, vorbim de o modulaŃie de frecvenŃă (Frequency Modulation - FM).

3. Dacă semnalul modulator este un semnal audio care modulează amplitudinea unei

purtătoare în impulsuri, avem de-a face cu o modulaŃie în amplitudine a impulsurilor.

4. Dacă semnalul modulator este un semnal numeric (binar), care modulează frecvenŃa

unei purtătoare sinusoidale, avem de-a face cu o modulaŃie cu salt de frecvenŃă, de tip FSK Frequency Shift Keying.

Cea mai simplă formă de comunicare radio codificată este transmisia Morse nemodulată, prin care purtătoarea de radiofrecvenŃă (carrier frequency) este întreruptă în ritmul transmisiei secvenŃelor formate din linii şi puncte care constituie alfabetul Morse În radiocomunicaŃiile maritime, cel mai utilizat tip de transmisie în unde medii MF şi scurte HF este transmisia cu bandă laterală unică (Single Side Band - SSB), prin care se transmite numai una din benzile laterale (banda laterală superioară) ale semnalului de radiofrecvenŃă modulat în amplitudine cu semnalul util.

1.3. ModulaŃia în amplitudine

1.3.1. ModulaŃia cu purtător sinusoidal O purtătoare sinusoidală P(t) se reprezintă analitic prin expresia (vezi şi fig. 1.1):

P

( )

t = A

0

sin(

t + φ

0

0

)

(1.4)

în care semnificaŃia simbolurilor este următoarea:

A 0 – amplitudinea purtătoarei o - frecvenŃa unghiulară (pulsaŃia)

φ o - faza iniŃială

5

A modula un semnal purtător însemnă a stabili o dependenŃă între un parametru al

purtătorului P(t) şi semnalul modulator s(t). Circuitul în care se realizează modulaŃia se numeşte modulator. ModulaŃia de amplitudine se mai numeşte şi modulaŃie liniară. Fiecare din cei 3 parametri ce definesc purtătorul poate prelua variaŃiile semnalului modulator obŃinându-se corespunzător următoarele tipuri de modulaŃie:

- modulaŃie de amplitudine (MA)

- modulaŃie de frecvenŃă (MF)

- modulaŃie de fază (MP)

Fie s(t) semnalul modulator şi P(t) = A 0 cos(0 t + Φ) semnalul purtător. Conform celor

afirmate mai sus, amplitudinea instantanee A(t) a semnalului MA trebuie să fie într-o relaŃie de dependenŃă liniară cu semnalul s(t). Astfel, A(t) poate fi o funcŃie de forma:

A(t) = A 0 + K s(t)

(1.5)

în care K este o constantă. Expresia în domeniul timp a semnalului MA este, prin urmare, următoarea:

s MA (t) = A(t)cos(0 t + Φ 0 ) = [A 0 + Ks(t)]cos (0 t + Φ 0 )

(1.6)

Aceasta reprezintă forma cea mai generală a unui semnal MA, întrucât asupra semnalului modulator s(t) nu s-a impus nici o restricŃie.

semnalului modulator s(t) nu s-a impus nici o restricŃie. Fig. 1.4. Semnal purtător sinusoidal modulat în

Fig. 1.4. Semnal purtător sinusoidal modulat în amplitudine cu un semnal oarecare, neperiodic

Pentru a reprezenta semnalul MA în domeniul frecvenŃă, considerăm 3 situaŃii:

Cazul 1. Presupunem că s(t) este de formă sinusoidală, adică:

s(t) = a 0 cos(ω 0 t + ϕ 0 ) În acest caz, semnalul modulat (fig. 1.5) are expresia:

A(t) = A 0 + ka 0 cos(ω 0 t + ϕ 0 ) = A 0 [1 + m cos(ω 0 t + ϕ 0 )]

s MA (t) = A 0 [1 + m cos(ω 0 t + ϕ 0 )] cos(0 t + φ 0 ) în care parametrul m se numeşte grad de modulaŃie şi are valoarea:

m =

Ka

0

A

0

6

(1.7)

(1.8)

(1.9)

(1.10)

Fig. 1.5. Semnal purtător sinusoidal, modulat în amplitudine cu un semnal sinusoidal (m < 1

Fig. 1.5. Semnal purtător sinusoidal, modulat în amplitudine cu un semnal sinusoidal (m < 1 stânga, m = 1 dreapta)

Rezultă că amplitudinile maxime şi minime a semnalului MA vor avea valorile:

A M = A 0 (1 + m);

A m = A 0 (1 – m)

Gradul de modulaŃie va avea expresia:

m =

A

m

A

0

A

0

=

A

0

A

m

A

0

=

A

M

A

m

A

M

+

A

m

(1.11)

(1.12)

Este necesar ca gradul de modulaŃie m să satisfacă relaŃia m 1 pentru ca la demodulare (detecŃie) să poată fi reconstituit semnalul modulator s(t). Expresia (2.7) se mai poate scrie sub forma:

s

MA

( )

t

+

mA

0

2

=

A

0

cos(

0

t

cos[(

0

ω

0

+

)

t

φ 0

)

+

+

φ

0

mA

0

2

ϕ

0

]

cos[(

0

+

ω

0

)

t +

φ

0

+

ϕ

0

]

(1.13)

Această relaŃie pune în evidenŃă componentele spectrale ale semnalului MA cu purtător sinusoidal şi modulator sinusoidal.

A k (ω)

purtător sinusoidal şi modulator sinusoidal. A k (ω)     A 0   mA 0  
   

A 0

 

mA 0

   

mA 0

 

2

2

 

0

− ω

0

0

+ ω

0

0 Ω − ω 0 Ω 0 Ω + ω 0 ω B Fig. 1.6. Spectrul

ω

B
B

Fig. 1.6. Spectrul semnalului MA cu purtător sinusoidal şi semnal modulator sinusoidal

Constatăm că spectrul semnalului MA conŃine 3 componente:

- o componentă centrală de frecvenŃă 0 şi amplitudine A 0 numită purtătoare, care are amplitudinea maximă, deci concentrază mai mare parte din energia semnalului modulat

7

- 2 componente de frecvenŃă (0 + ω 0 ) şi (0 - ω 0 ) şi amplitudine

mA

0

2

, numite

componente spectrale laterale (componenta laterală inferioară şi cea superioară)

- banda de frecvenŃă ocupată de semnalul MA este B = 2ω 0 , adică de 2 ori mai mare decât banda de frecvenŃă ocupată de semnalul modulator s(t).

Cazul 2. Semnalul modulator este o sumă de componente sinusoidale (sau poate fi

exprimat ca o sumă de componente sinusoidale ca, de pildă, în cazul semnalelor periodice):

n

Σ

i = 1

st ( )

=

a

i

sin(

ω t +ϕ

i

i

)

 

(1.14)

(1.15)

(1.16)

i

)]

+

 

(1.17)

Deoarece am presupus că: A(t) = A 0 + C s(t), rezultă:

( )

At

n

= A + C a

0

Σ

i 0

i

cos(

ω t +ϕ

i

i

)

+ A

0

[1

+

n

Σ

i = 1

m

i

(cos

ω t +ϕ

i

i

)]

Parametrul m se numeşte grad de modulaŃie şi are expresia:

m i =

ca

i

A

0

Semnalul modulat va avea forma:

s MA

( )

t

= A

0

cos(

+

n mA

Σ

i = 1

i

i

2

cos[(

0

0

t

+ Φ

0

)

ω

i

)

t +

+

n

Σ

i = 1

(

Φ

0

mA

i

i

2

ϕ

i

)

cos[(

0

+

ω

i

)

t +

(

Φ

0

+

ϕ

Concluzii 1. Pentru ca spectrele celor două semnale să nu se suprapună este necesar ca:

0 > 2 ω n

2. Spectrul semnalului MA conŃine în acest caz nu doar două componente laterale, ci

două benzi laterale: banda laterală inferioară BLI şi banda laterală superioară BLS.

3. Banda de frecvenŃe ocupată de semnalul MA este dublă faŃă de banda semnalului

modulator (a mesajului):

B = 2ω n

Cazul 3. Semnalul modulator s(t) este o funcŃie de timp arbitrară, neperiodică – de

exemplu vocea umană. Spectrul de frecvenŃă al semnalului MA va avea forma din fig. 1.8:

ObservaŃii 1. În spectrul semnalului MA, din punct de vedere energetic, purtătoarea are valoarea cea mai mare (deoarece are amplitudine maximă) şi nu conŃine informaŃie. De aceea, pentru a evita încărcarea exagerată a etajelor finale din emiŃătoare sau pentru a evita anumite neajunsuri la emisie, de obicei se recurge la suprimarea totală sau parŃială a purtătoarei.

8

2.

De asemenea, se observă că informaŃia este conŃinută în mod identic de ambele

benzi laterale. De aceea, pentru a se recupera informaŃia, este suficient să fie transmisă doar una din acestea.

a i a 2 a 3 a a 4 1 a n 0 ωωωω ωωωω
a
i
a
2
a
3
a
a
4
1
a
n
0
ωωωω
ωωωω
A 0
a
i
a
a
2
2
a
a
3
3
a
4
a
4
a
a
1
1
a
a
n
n
0
ωωωω
B =
2ω2ω2ω2ω

Fig. 1.7. Reprezentarea în domeniul frecvenŃă (ω) a spectrului celor două semnale: semnalul modulator (sus) şi semnalul modulat MA (jos)

În cazul general, în care semnalul modulator s M (t) este un semnal oarecare, neperiodic, al cărui spectru ocupă o bandă de frecvenŃe (ω M - ω m ), atunci spectrul de frecvenŃe al semnalului modulat s MA (t) are aspectul din fig. 1.8.

modulat s M A (t) are aspectul din fig. 1.8. Fig. 1.8. Spectrul semnalului MA, în

Fig. 1.8. Spectrul semnalului MA, în cazul unui semnal modulator oarecare, neperiodic

3. Corespunzător acestor observaŃii, există mai multe tipuri de sisteme de modulaŃie în

amplitudine, cum ar fi:

- MA cu bandă laterală dublă şi purtătoare completă

- MA cu bandă laterală unică şi purtătoare completă

- MA cu bandă laterală unică şi purtătoare redusă sau cu nivel variabil

- MA cu bandă laterală unică şi purtătoare suprimată

9

BLD + P BLU + P BLU+PR BLU

- MA cu rest de bandă laterală

Evident, la recepŃie este necesară se obŃină semnalul modulator s(t), care poartă informaŃia. Acesta se obŃine prin operaŃia inversă modulaŃiei, numită demodulare sau detecŃie. Circuitul cu care se realizează această operaŃie se numeşte demodulator sau detector. În funcŃie de tipul de modulaŃie, demodulatorul (detectorul) va fi diferit.

1.3.2. ComparaŃie între sistemele cu MA Sistemele MA (BL + P) (modulaŃie de amplitudine cu purtătoare) Avantaje: reconstituire simplă a mesajului la recepŃie, deci receptoare simple. Dezavantaje: semnalul emis ocupă o bandă de frecvenŃă relativ mare (2B m ), iar emiŃătorul trebuie să transmită o putere mare, eficienŃa transmisiei fiind redusă. În semnalele MA + P, purtătoarea nu conŃine informaŃie utilă şi deci puterea semnalului MA corespunzător purtătoarei reprezintă o risipă, ea fiind mult mai mare decât purtătoarea utilă, corespunzătoare benzilor laterale. Se constată că randamentul transmisiei este de cca.33%. De aceea, se utilizează alte sisteme, în care purtătoarea este redusă sau chiar suprimată.

Sistemele MA – PS (modulaŃie de amplitudine cu purtătoarea suprimată) Avantajele principale sunt:

- putere mai mică la emisie (eficienŃa devine 100%)

- banda de frecvenŃă rămâne aceeaşi

Dezavantajele constau în complicarea detecŃiei în cazul purtătoarei suprimate, deoarece trebuie refăcută purtătoarea. De aceea, se lasă uneori un rest de purtătoare. DetecŃia acestui tip de semnale se numeşte detecŃie sincronă (coerentă). Transmisia MA – PS este folosită în sistemele radiotelefonice pentru distanŃe foarte mari, în facsimil, teleimprimare, televiziune etc.

Sistemele MA – BLU(modulaŃie de amplitudine cu bandă laterală unică) Avantaje:

- reducerea benzii de frecvenŃă la ½ faŃă de sistemul MA-DBL+P sau MA-DBL-PS

- puterea emiŃătorului mult mai mică decât la MA + P

- semnalul recepŃionat rămâne inteligibil până la extincŃie Dezavantaje: pentru demodularea semnalului MA-BLU se foloseşte o metodă

de

detecŃie diferită de cea folosită în cazul semnalelor MA-DBL - detecŃia sincronă (coerentă) –

care presupune o electronică destul de sofisticată.

10

1.4. ModulaŃia de frecvenŃă (MF)

Fie un semnal modulator s(t) şi un semnal purtător sinusoidal P(t):

P

( )

t = A

0

cos(

t + φ

0

0

)

(1.18)

A modula în frecvenŃă purtătoarea P(t) înseamnă a crea o dependenŃă liniară între frecvenŃa instantanee (t) a purtătoarei şi semnalul modulator, conform relaŃiei:

t = Ω + Ks t

0

( )

( )

(1.19

Cu alte cuvinte, frecvenŃa instantanee a purtătoarei variază în jurul valorii 0 ,

trecând prin valorile extreme Ω ± ∆Ω , corespunzător valorilor de vârf ale amplitudinii

0

semnalului modulator s(t). Mărimea ∆Ω poartă numele de deviaŃie de frecvenŃă.

∆Ω poartă numele de deviaŃie de frecvenŃă . Fig. 1.9. Semnal modulat în frecvenŃă De obicei,

Fig. 1.9. Semnal modulat în frecvenŃă

De obicei, într-o transmisie MF, se impune întotdeauna o anumită valoare a deviaŃiei de frecvenŃă ∆Ω , corespunzătoare celei mai mari amplitudini a semnalului modulator. Pe baza acestor consideraŃii, expresia purtătoarei modulate devine, considerând că:

st = a

( )

t

A

0

cos[(

( )

=

0

ω t +ϕ

0

0

cos[(

0

0

+

Ka

0

( )

t

Ks t t

+

sin(

ω

0

+

sin(

)

P MF

= A 0

Dacă se notează:

+

φ 0

φ

0

)

t

]

=

+

φ

0

]

Ka

0

β

=

= ∆Ω

∆Ω

- deviaŃia de frecvenŃă

- indicele de modulaŃie de frecvenŃă

ω

0

atunci relaŃia (1.20) devine:

P

MF

( )

t = A

0

cos[(

t + β

0

sin

ω t

0

)

+φ

0

]

11

(1.20)

(1.21)

ObservaŃii

1. Din analiza dezvoltării în serie Fourier a expresiei (1.20) se constată că spectrul

semnalului MF are o întindere mult mai mare decât în cazul semnalului MA. Amplitudinea componentelor laterale nu scade progresiv pe măsură ce ele se depărtează de purtătoare, ci depinde de indicele de modulaŃie β (fig. 1.10) şi ele trebuie luate în considerare la calcului benzii de frecvenŃă ocupată de semnalul MF.

2. Cu cât indicele de modulaŃie

β =

∆Ω

ω

0

are o valoare mai mare, cu atât liniile spectrale

laterale de ordin superior devin mai semnificative. Rezultă că banda de frecvenŃă ocupată de

semnalul MF depinde esenŃial de indicele de modulaŃie

β =

∆Ω

ω

0

.

3. łinând seama de observaŃiile de mai sus, se poate demonstra că banda efectivă a

semnalului MF, care trebuie să conŃină 99% din puterea semnalului, are următoarea expresie:

a) dacă indicele de modulaŃie are valori β >> 1, ceea ce se întâmplă de regulă în

practică, banda de frecvenŃe ocupată de semnalul MF are valoarea:

B = 2βω

0

2∆Ω = 2Ka

0

adică banda de frecvenŃă necesară pentru transmiterea unui semnal MF este de aproximativ x2

deviaŃia maximă a purtătoarei. Dacă β este suficient de mare, ea nu depinde de spectrul de frecvenŃe al mesajului transmis iar amplitudinea purtătoarei nu mai are cea mai mare valoare din spectru, aşa cu era cazul la semnalele MA (fig. 1.10). Acesta este cazul aşa-numitului semnal MF de bandă largă, folosit de regulă în transmisiile de radiodifuziune.

b) dacă indicele de modulaŃie are valori β << 1, se obŃine B = 2ω 0 , adică aceeaşi

lărgime de bandă ca la MA. Acest tip de modulaŃie se numeşte MF de bandă îngustă.

4. În cazul MF se observă că amplitudinea purtătoarei este practic constantă,

modificându-se numai frecvenŃa ei. De aceea, în cazul acestui tip de transmisie nu se practică suprimarea purtătoarei. 5. În practică, se poate considera că o transmisie MF este caracterizată de:

- frecvenŃa purtătoarei f p , de

- indicele de modulaŃie

β

=

f

ω

0

- deviaŃia maximă de frecvenŃă f , care reprezintă abaterea maximă faŃă de frecvenŃa

purtătoarei:

f

=

f

p

f

min

=

f

max

f

p

=

f

max

f

min

2

7. În radiodifuziunea sonoră cu modulaŃie de frecvenŃă (FM), spectrul semnalului

modulator (semnalul de audiofrecvenŃă) este limitat la o valoare maximă ω 0 = 15KHz şi

12

deoarece f = 75KHz, rezultă un indice de modulaŃia β = 5. Banda de frecvenŃe ocupată de

acest semnal va fi B = (2x75KHz + 15KHz) = 200KHz

În radiodifuziunea sonoră cu modulaŃie de amplitudine (AM), spectrul semnalului audio

modulator este limitat la o valoare ω 0 = 4,5KHz, iar banda de frecvenŃe ocupată de semnalul modulat transmis este B = 9KHz.

În radiocomunicaŃiile MA, spectrul semnalului modulator este limitat la o valoare

maximă ω 0 = 3KHz; iar banda ocupată de semnalul modulat transmis este B = 6KHz.

banda ocupată de semnalul modulat transmis este B = 6KHz. Fig. 1.10. Spectrul semnalului MF pentru

Fig. 1.10. Spectrul semnalului MF pentru diverse valori ale indicelui de modulaŃie β

1.5. ModulaŃia de fază (MP)

A modula în fază înseamnă a stabili o relaŃie de dependenŃă liniară între faza

instantanee a purtătorului modulat şi semnalul modulator s(t). Dacă se consideră:

-

- s(t) – semnalul modulator

- faza semnalului purtător

P

( )

t = A

0

cos(

t + φ

0

0

)

- semnalul purtător sinusoidal

( )

φ

t = φ + Ks t

0

( )

atunci semnalul cu modulaŃie de fază va avea expresia:

MP

( t )

=

A

0

cos[

0

t

+φ

0

+

( )]

Ks t

Dacă considerăm că semnalul modulator este sinusoidal, având expresia:

13

( )

st = a

0

sin(

ω t +ϕ

0

0

)

se poate defini, similar ca la MF, un parametru

α = Ka

0

0

numit deviaŃia de fază (analog cu

deviaŃia de frecvenŃă ∆Ω de la MF). Plecând de aici, analiza semnalului MP se face în continuare similar cu aanaliza semnalului MF.

ObservaŃie Se poate face o discuŃie asupra semnalului MP în funcŃie de valoarea indicelui α - deviaŃia de fază. Astfel, se disting următoarele situaŃii:

- dacă α << 1, rezultă că banda semnalului MP este B = 2ω o (ca la MA), deci spectrul

de amplitudini al semnalului MP de bandă îngustă este similar cu cel de la MA.

- dacă α >> 1, rezultă că banda semnalului MP este B = 2αω o = 2ka o ω o - deci spectrul

de amplitudini al semnalului MP de bandă largă depinde de ω 0 (similar cu semnalul MF).

bandă largă depinde de ω 0 (similar cu semnalul MF). Fig. 1.11. Semnal modulat în fază

Fig. 1.11. Semnal modulat în fază

1.6. ComparaŃie între diverse tipuri de modulaŃie

1.6.1.ComparaŃie între MF şi MP a). La modulaŃia de frecvenŃă (MF) banda necesară pentru transmiterea semnalului este aproximativ constantă, nedepinzând de frecvenŃa semnalului modulator ci numai de amplitudinea acestuia. b) La modulaŃia de fază (MP) banda este direct proporŃională cu frecvenŃa semnalului modulator. Din acest punct de vedere rezultă că banda canalului de transmisie nu va fi eficient

14

utilizată în cazul MP de către componentele semnalului modulator de JF. Din acest punct de vedere, modulaŃia de fază MP este inferioară modulaŃiei de frecvenŃă MF. c) Aparatul matematic care exprimă MP şi MF pune în evidenŃă faptul că:

- modulaŃia de frecvenŃă MF este o modulaŃie de fază MP la care faza instantanee φ variază proporŃional cu integrala semnalului modulator s(t) - modulaŃie de fază MP este o modulaŃia de frecvenŃă MF la care frecvenŃa instantanee variază proporŃional cu derivata semnalului modulator s(t). Aceste observaŃii au o valoare practică deoarece arată cum se poate transforma un modulator MF într-un modulator MP şi invers, prin realizarea unui circuit de derivare, respectiv de integrare. Într-adevăr, dacă se integrează semnalul modulator s(t) şi apoi se face o modulaŃie de fază MP, se obŃine un semnal modulat în frecvenŃă MF. Dacă se derivează semnalul s(t) şi se apoi modulează în frecvenŃă, se obŃine un semnal modulat în fază MP.

1.6.2. ComparaŃie între MA, MF şi MP

Banda (lărgimea de bandă) necesară pentru transmisie în cazul aceluiaşi semnal modulator dat, este mult mai mare în cazul MF şi MP decât în cazul MA.

Deşi, teoretic, spectrul de frecvenŃă al semnalului MF cu modulator sinusoidal

conŃine un număr infinit de componente spectrale, nu numai 3 componente ca în cazul semnalului MA cu modulator sinusoidal, practic amplitudinile componentelor spectrale laterale,

depărtate de purtătoarea 0 devin neglijabile. Înseamnă deci că aproape toată energia semnalului MF (cca. 99%) este conŃinută în componentele spectrale localizate în interiorul unei benzi finite de frecvenŃă.

Sistemele MF şi MP oferă o protecŃie mult mai bună la perturbaŃii faŃă de MA. Fizic

acesta se explică prin faptul că zgomotele perturbatoare aleatorii modifică amplitudinea şi nu

frecvenŃa sau faza semnalului purtător. Ca atare, sistemele care detectează variaŃiile de frecvenŃă sau de fază, nu şi modificările de amplitudine, sunt mai bine protejate contra zgomotelor.

EmiŃătoarele MF şi MP pot fi de putere mult mai mică decât cele de MA, reducerea

de putere obŃinându-se pe seama creşterii lărgimii de bandă a semnalului modulat.

La MF, toate componentele spectrale ale mesajului ocupă prin modulare aceeaşi

bandă de frecvenŃă.

La MP, frecvenŃele inferioare din spectrul semnalului modulator ocupă prin modulaŃie

benzi mai mici de frecvenŃă decât cele ocupate de frecvenŃele superioare. În consecinŃă, modulaŃia de fază MP oferă o protecŃie mai slabă la perturbaŃii pentru componentele de joasă frecvenŃă ale mesajului.

15

1.7. Clasificarea şi simbolizarea emisiunilor radio

Activitatea internaŃională de radiocomunicaŃii din toate domeniile (aero, terestru, naval, militar sau civil) este reglementată din punct de vedere tehnic şi administrativ de către Regulamentul de RadiocomunicaŃii al ITU. Acest regulament conŃine, printre alte prevederi, şi sistemul de clasificare şi simbolizare a emisiunilor radio, sistem care s-a schimbat în timp datorită apariŃiei unor noi moduri de lucru şi tipuri de emisiuni radio. Clasificarea şi simbolizarea emisiunilor radio se face cu ajutorul unui grup de cifre şi litere, în număr de 3 până la 5, care au următoarele semnificaŃii:

Primul simbol (o literă) indică tipul de modulaŃie aplicat purtătoarei principale;

Al 2 - lea simbol (o cifră) indică tipul semnalului sau semnalelor care modulează

purtătoarea principală (semnal analogic sau digital, pe unu sau mai multe canale etc.);

Al 3 - lea simbol (o literă) indică tipul transmisiunii (telegrafie, telefonie, TV etc.);

Al 4 - lea simbol (o literă, opŃional) dă detalii suplimentare privind semnalele utile

transmise (calitatea sunetului, tipul şi calitatea imaginii etc.);

Al 5 - lea simbol (o literă, opŃional) indică tipul de multiplexare al semnalelor (în timp, în frecvenŃă etc.). În tabele următoare sunt prezentate caracterizarea şi simbolizarea emisiunilor radio, conform regulilor de mai sus.

1. Primul simbol

Tipul modulaŃiei purtătoarei principale

SIMBOL

Purtătoare principală sinusoidală, nemodulată

N

Purtătoare sinusoidală modulată în amplitudine, cu:

 

- BLD şi purtătoare (MA)

A

- BLD cu benzi independente

B

- BLU

J

- BLU cu purtătoare completă

H

- BLU cu purtătoare redusă sau cu nivel variabil

R

- Rest de purtătoare

C

Purtătoare principală sinusoidală, modulată în amplitudine şi exponenŃial, în mod simultan, sau într-o secvenŃă prestabilită

D

Purtătoare principală sinusoidală modulată exponenŃial:

 

- în frecvenŃă

F

- în fază

G

Purtătoare principală în impulsuri nemodulate

P

16

Purtătoare principală în impulsuri modulate:

   

- în amplitudine

 

K

- în durată

 

L

- în poziŃie/fază

 

M

- exponenŃial pe durata impulsului

 

Q

- combinaŃie a celor de mai sus

V

Purtătoare principală modulată simultan sau într-o

 

secvenŃă prestabilită, cu o combinaŃie de două sau mai multe tipuri de modulaŃii:

W

-

în amplitudine, exponenŃial, în impulsuri

 

Alte cazuri, neprevăzute mai sus

 

X

 

2.

Al 2–lea simbol

 

Tipul semnalului modulator

 

SIMBOL

Fără semnal modulator

 

0

Un singur canal, care conŃine informaŃii analogice sau digitale, fără să utilizeze o subpurtătoare modulatoare

1

Un singur canal, care conŃine informaŃii analogice sau digitale, folosind o subpurtătoare modulatoare

2

Un singur canal, care conŃine informaŃii analogice

3

Două

sau

mai

multe

canale,

conŃinând

informaŃii

7

digitale

Două

sau

mai

multe

canale,

conŃinând

informaŃii

8

analogice

 

Sisteme compuse, cu un canal sau mai multe canale, conŃinând informaŃii analogice sau digitale, împreună cu un canal sau mai multe canale, conŃinând informaŃii analogice

9

 

3.

Al 3–lea simbol

 

Natura informaŃiei

 

SIMBOL

Nu se transmite nici o informaŃie

 

N

Telegrafie, pentru recepŃie auditivă

 

A

Telegrafie, pentru recepŃie automată

 

B

Facsimil

 

C

Date, telemetrie, telecomandă

 

D

Telefonie (inclusiv radiodifuziune sonoră)

 

E

17

Televiziune (video)

F

CombinaŃii între cele de mai sus

W

Cazuri neprevăzute mai sus

X

În figura 1.12 sunt exemplificate câteva tipuri de semnale modulate, folosite frecvent în radiocomunicaŃiile curente.

modulate, folosite frecvent în radiocomunicaŃiile curente. fc fc fc fc fas LSB fc USB fc fc

fc

folosite frecvent în radiocomunicaŃiile curente. fc fc fc fc fas LSB fc USB fc fc fc

fc

folosite frecvent în radiocomunicaŃiile curente. fc fc fc fc fas LSB fc USB fc fc fc

fc

folosite frecvent în radiocomunicaŃiile curente. fc fc fc fc fas LSB fc USB fc fc fc
fc fas LSB fc USB
fc
fas
LSB
fc
USB
radiocomunicaŃiile curente. fc fc fc fc fas LSB fc USB fc fc fc fc fc A1A

fc

curente. fc fc fc fc fas LSB fc USB fc fc fc fc fc A1A Cod

fc

curente. fc fc fc fc fas LSB fc USB fc fc fc fc fc A1A Cod

fc

curente. fc fc fc fc fas LSB fc USB fc fc fc fc fc A1A Cod

fc

curente. fc fc fc fc fas LSB fc USB fc fc fc fc fc A1A Cod

fc

A1A

Cod Morse nemodulat

A2A

Cod Morse modulat cu bandă laterală dublă şi purtătoare

H2A

Cod Morse modulat cu bandã lateralã unicã

J2B Telex SSB

A3E Telefonie cu bandă laterală dublă şi purtătoare

H3E Telefonie SSB cu purtătoare

R3E Telefonie SSB cu purtătoare redusă

J3E Telefonie SSB cu purtãtoare suprimatã

F1B Telex

F3E Telefonie FM

AM

FM

Fig. 1.12. Tipuri de modulaŃie f c – frecvenŃa purtătoare (carrier); f as – frecvenŃa asignată; LSB (USB) – banda laterală inferioară (superioară)

18

apitolul 2

2. CARACTERISTICILE GENERALE ALE SISTEMELOR DE RADIOCOMUNICAłII

2.1. Structura unui sistem de radiocomunicaŃii

Prin sistem de radiocomunicaŃii se înŃelege ansamblul de mijloace tehnice necesare pentru transmiterea de mesaje (informaŃii) între două puncte oarecare, situate la distanŃe oarecare, utilizând propagarea undelor electromagnetice în spaŃiul liber. Structura şi modul în care funcŃionează un astfel de sistem sunt prezentate în figura 2.1. Astfel:

La emisie, mesajul (informaŃia) provenită de la sursa de mesaje este transformată cu

ajutorul unui traductor Te în semnal electric, este codificat şi apoi este transpus(ă) pe un semnal numit “purtător” (de radiofrecvenŃă) care este emis în eter. Această operaŃie se realizează cu

ajutorul unui modulator şi a unui amplificator de putere de radiofrecvenŃă. Rezultă că rolul emiŃătorului este de a prelucra mesajul (informaŃia) de transmis pentru a-l aduce la o formă adecvată transmiterii cu ajutorul undelor electromagnetice prin spaŃiul liber (atmosfera terestră şi spaŃiul cosmic) spre punctul de recepŃie. La recepŃie, semnalul “purtător” captat de antenă este amplificat de un amplificator de radiofrecvenŃă, mixat şi apoi, din acest semnal este “extras” mesajul propriu-zis, care conŃine informaŃia utilă. Această operaŃie se realizează cu ajutorul unui bloc numit demodulator (detector) DET, care realizează operaŃia inversă celei de la emisie.

DET , care realizează operaŃia inversă celei de la emisie. Fig. 3.1. Structura unui sistem de

Fig. 3.1. Structura unui sistem de radiocomunicaŃii

19

Mesajul astfel obŃinut este adus apoi la o formă accesibilă utilizatorului (destinatarului), cu ajutorul unui traductor Tr şi a unui decodificator. Rolul receptorului este deci acela de a prelucra semnalul captat de antenă şi de a extrage din acesta mesajul (informaŃia) transmis(ă) de sursa de mesaje de la punctul de emisie.

Mediul de transmisiune Trebuie remarcat faptul că în acest lanŃ de transmisie de la sursa de mesaje la destinatar, pe lângă echipamentele de emisie şi de recepŃie, intervine şi mediul prin care se realizează transmisia. Uneori, acest mediu care necesită ca informaŃia transmisă prin el să fie în prealabil concretizată prin semnale sub formă de unde electromagnetice, este numit impropriu “canal radio”. La trecerea printr-un mediu real de comunicaŃie (transmisiune), semnalul propagat suferă o serie de transformări şi anume:

- atenuare

- întârziere

- distorsionare şi afectare de către perturbaŃii

În cazul transmisiilor radio canalul de transmisie este, în mare parte, atmosfera terestră, care se constituie într-un mediu complex din punct de vedere al propagării undelor electromagnetice. Spre deosebire de alte medii de transmisiune (cum sunt cablurile coaxiale, ghidurile de undă, fibra optică etc.), atmosfera nu este optimizabilă şi trebuie acceptată de utilizator ca atare. La propagarea prin atmosfera terestră semnalele radio sunt supuse unor perturbaŃii

denumite “zgomote”, ce provin de la diferite surse şi care determină modificări ale semnalelor electrice care materializează datele transmise. Zgomotele pot fi de mai multe feluri:

- zgomote electrice – reprezentate de toate semnalele electrice parazite (naturale sau

produse de om), generate de fenomene nedorite şi care se suprapun peste semnalul util;

- zgomote termice – care sunt dominante în cazul transmisiilor prin satelit şi care sunt

generate de suprafaŃa solului terestru şi de sistemele biologice;

- zgomotul atmosferic, care poate fi:

- zgomot solar (cu ciclul de cca. 11 ani);

- zgomot stelar;

- zgomot cosmic.

Aspectele legate de raportul semnal/zgomot S/N (Signal/Noise) sunt deosebit de importante, mai ales în cazul transmisiilor prin satelit, deoarece în acest caz atât semnalul util cât şi zgomotele sunt practic de acelaşi ordin de mărime şi extragerea semnalului util din zgomot la recepŃie poate să ridice probleme.

20

Surse de mesaje

Sursele de mesaje (informaŃie) folosite în radiocomunicaŃii, ca de altfel orice alte surse de informaŃie, pot fi clasificate în:

- surse continue (analogice)

- surse discrete (numerice, digitale)

În legătură cu caracteristicile surselor, vom aminti numai de debitul de informaŃie, care

reprezintă cantitatea de informaŃie medie generată de sursă în unitatea de timp. Dintre sursele de informaŃie analogică, vom aminti vocea umană şi vorbirea, ale cărei caracteristici principale sunt:

- caracterul aleatoriu, nestaŃionar şi discontinuu în timp;

- spectrul energiei (repartiŃia în frecvenŃă a energiei), foarte mult diferit de la un sunet component la altul;

- domeniul spectral de ansamblu al sunetelor vocale cuprins, în majoritatea cazurilor,

între 80Hz şi 12KHz;

- structura neuniformă în timp a vorbirii – cuvintele şi frazele sunt separate de pauze

mai mari de 100ms, care reprezintă, pentru fiecare individ, cca. 50% din timp în cazul monologului şi cca. 70%, în cazul dialogului;

- debitul mediu al vorbirii cuprins între 80 şi 200 cuvinte/minut.

În replică, amintim principalele caracteristici ale auzului:

- domeniul de frecvenŃe (audibilitate) perceput 20Hz ÷ 16KHz;

- sensibilitatea urechii depinde de frecvenŃa şi intensitatea sunetului;

- urechea este insensibilă la diferenŃa de fază dintre două componente ale semnalului

sonor;

- efectul distorsiunilor neliniare este cu atât mai mare (mai supărător) cu cât banda de frecvenŃe ocupată de semnal este mai mare; Aceste caracteristici enumerate mai sus sunt exploatate în transmisiile telefonice utilizate în radiocomunicaŃii (şi nu numai) în modul următor:

banda de frecvenŃe alocată poate fi limitată la domeniul 300÷3400Hz, suficientă pentru asigurarea inteligibilităŃii;

insensibilitatea urechii la defazaje permite utilizarea modulaŃiilor care nu conservă faza, aşa cum este modulaŃia SSB;

pentru canalele scumpe de radiocomunicaŃii (cum sunt cele prin satelit), pauzele unei

conversaŃii, detectate convenabil, sunt utilizate pentru a intercala alte mesaje (conversaŃii, date etc.), metoda fiind cunoscută sub numele de interpolare temporală.

Ca surse de informaŃie discretă, amintim:

Textul, care conŃine o informaŃie numerică, produsă de o sursă discretă, pe baza

regulilor semantice (semnificaŃia cuvintelor) şi sintactice (de gramatică), proprii unei limbi.

21

Teletextul, utilizat şi în radiocomunicaŃiile maritime, foloseşte un set de 128 caractere alfanumerice (litere, cifre, semne) şi comenzi.

Imaginile fixe alb-negru sunt documente bidimensionale, de natură analogică la

origine, dar care, pentru a fi transmise sunt transformate sub formă numerică printr-o analiză secvenŃială, de obicei punct-cu-punct (operaŃia se numeşte tramaj). Astfel, imaginile sunt reprezentate prin puncte discrete a căror intensitate luminoasă este cuantificată într-un număr finit de trepte de gri, iar transmiterea se face linie-cu-linie. Acesta este principiul de funcŃionare al facsimilului (telecopierea), cunoscut de obicei ca fax.

Datele reprezintă, în general, informaŃia de natură numerică, care, pentru a putea fi

prelucrată prin mijloace automate, este codată (codificată). Termenul de date este folosit şi ca termen generic, pentru a desemna toate categoriile de informaŃii care pot fi transmise sub formă numerică prin diverse reŃele. Ca surse de date numerice se pot aminti: aparatura electronică de navigaŃie (de exemplu receptorul GPS), tehnica de calcul (calculatoarele, procesoarele), interfeŃele analog/numeric folosite pentru achiziŃiile de date etc.

2.2. Caracteristicile canalelor de radiocomunicaŃii

Pentru a se realiza o comunicaŃie radio, adică transferul mesajului (informaŃiei) de la o sursă la un destinatar, fără ca prin această operaŃie să se piardă informaŃie sau fără ca aceasta să fie distorsionată, este necesar ca sistemul de radiocomunicaŃii folosit să îndeplinească o serie de condiŃii. Acest sistem, constituit fizic din sursa de mesaje (informaŃie), echipamentul de emisie, echipamentul de recepŃie şi mediul de transmisiune, la care se adaugă regulile (protocoalele) după care se realizează transmisia mesajelor, este denumit deseori canal de radiocomunicaŃie. Pentru a putea realiza o transmisie corectă şi eficientă printr-un canal de radiocomunicaŃii, trebuie îndeplinite următoarele condiŃii:

1. Acordul dintre sursă şi destinatar, în ceea ce priveşte reprezentarea simbolică a informaŃiei de transmis (de exemplu: tipul de modulaŃie folosit, codul etc.);

2. TransparenŃa (fidelitatea) canalului folosit, care trebuie să joace numai un rol neutru

în transmisie, fără să modifice informaŃia transmisă;

3. Fiabilitatea canalului, care trebuie să asigure o permanenŃă a legăturii radio între

corespondenŃi;

4. Adaptarea canalului, atât din punct de vedere tehnic cât şi economic, la tipul sursei şi

al destinatarului;

5. Compatibilitatea informaŃiei transmise cu canalul folosit;

22

6.

Costurile transmisiunilor realizate printr-un canal de radiocomunicaŃii, corelate cu

calitatea acestora, joacă de asemenea un rol important în alegerea acestuia.

2.2.1. Parametrii unui canal de radiocomunicaŃii Pentru ca în procesul de propagare printr-un canal să nu rezulte o deformare apreciabilă

a informaŃiei (semnalului transmis), este necesar ca orice canal de radiocomunicaŃii să fie

controlat prin impunerea unor norme privind parametrii săi. Unii dintre aceşti parametri, cum ar fi parametrii mediului de transmisiune – atmosfera terestră – nu pot fi controlaŃi. AlŃi parametri, ca

de pildă nivelul puterii semnalului, distorsiunile de fază şi frecvenŃă, banda de frecvenŃă etc. sunt controlaŃi prin norme impuse de organizaŃii internaŃionale (ITU, CCIR etc.), obligatorii pentru toŃi participanŃii la trafic. Printre parametrii importanŃi ai unui canal de radiocomunicaŃii se numără:

Banda de frecvenŃă – care reprezintă totalitatea frecvenŃelor pentru care nivelul

semnalului nu scade cu mai puŃin de 3dB faŃă de cel corespunzător unei frecvenŃe de referinŃă (de obicei frecvenŃa centrală). După banda de frecvenŃă ocupată, canalele de radiocomunicaŃii pot fi clasificate în:

- canale de bandă îngustă

- canale de bandă largă

Lărgimea de bandă are implicaŃii directe asupra debitului maxim admisibil de transmitere a datelor (informaŃiei) printr-un canal de radiocomunicaŃii. În prezent, datorită numărului extrem de mare de transmisii radio, spectrul frecvenŃelor

“obişnuite” (100KHz ÷÷÷÷ 1GHz) este practic ocupat în totalitate, astfel încât orice participant la traficul radio trebuie să se încadreze cu stricteŃe în banda de frecvenŃe alocată canalului de radiocomunicaŃii pe care îl foloseşte, pentru a nu perturba alte transmisiuni.

FrecvenŃa purtătoare (de lucru, de trafic) (numită carrier frequency în limba engleză)

a unui canal de radiocomunicaŃii reprezintă frecvenŃa semnalului purtător nemodulat, care

serveşte ca suport de transmitere a spectrului de frecvenŃe al semnalului util (mesaj vocal, date

etc.).

Raportul semnal/zgomot S/N (factorul de zgomot)

Debitul de transmitere şi capacitatea canalului de radiocomunicaŃii se referă la

transmisia de date codificate binar. Debitul de transmitere a informaŃiei, denumit şi rapiditate,

ritm sau viteză de modulaŃie, este dat de numărul de unităŃi binare de informaŃie (biŃi) emise timp de 1 secundă şi se măsoară în baud (1baud = 1 bit/s). Capacitatea canalului de a transmite informaŃie binară depinde de banda de frecvenŃă (lărgimea) alocată canalului şi de raportul semnal/zgomot din canal şi se exprimă în bit/s (bps).

Coeficientul de eroare reziduală CER – reprezintă o măsură a frecvenŃei erorilor care

apar la transmisia datelor numerice pe un canal de (radio)comunicaŃii şi reflectă calitatea

23

transmisiei. Depinde de nivelul perturbaŃiilor existente în canal şi de viteza de transmitere a datelor şi poate fi controlat prin folosirea codurilor detectoare de erori şi a unei codificări adecvate. Deoarece nici un cod nu este capabil să depisteze toate erorile introduse de canal, coeficientul de eroare reziduală s-a definit plecând de la faptul că, din totalitatea erorilor existente într-o transmisie de date, o fracŃiune reprezintă erori detectate şi recuperate, iar o altă fracŃiune constituie erori nedetectate:

Numărul de biŃi (caractere) eronate transmişi şi nedetectaŃi(e)

CER =

Numărul total de biŃi (caractere) transmişi(e)

2.2.2. Clasificarea canalelor de radiocomunicaŃii

a) După posibilităŃile pe care le oferă în privinŃa sensului în care se transmit informaŃiile, există:

- canale simplex

- canale semi-duplex (half-duplex)

- canale duplex (full-duplex)

Pe un canal simplex informaŃia este vehiculată într-un singur sens, de la emiŃător la receptor, folosindu-se o singură frecvenŃă de lucru şi o singură antenă. Trecerea de la emisie la recepŃie şi invers se face printr-o comutare manuală, în repaus antena fiind comutată automat pe recepŃie. Deşi acest sistem cere o anumită disciplină a convorbirilor, el are o mare răspândire, la trafic putând participa simultan mai multe staŃii. Sistemul semi-duplex permite transmiterea mesajelor pe canal în ambele sensuri, dar nu simultan, ci la momente diferite, prin alternarea sensurilor. Acest sistem derivă din sistemul simplex, fiind dotat cu două frecvenŃe de lucru – una pentru emisie şi una pentru recepŃie. Sistemul duplex permite legătura radio simultan în ambele sensuri. El este, de fapt, echivalentul a două sisteme simplex utilizate în sensuri opuse, emisia şi recepŃia având loc simultan, pe două frecvenŃe diferite şi folosind aceeaşi antenă, cele două sensuri fiind separate

de un filtru direcŃional de antenă (filtru duplex). Dezavantajul major al acestui tip de transmisiuni este acela că o convorbire nu se poate realiza simultan decât între 2 staŃii.

b) După tipul informaŃiei transmise, canalele pot fi:

- canale radiotelefonice (pentru transmisii în fonie);

- canale telex;

- canale fax (facsimil);

- canale de date.

Trebuie precizat faptul că, pe acelaşi canal radio, de exemplu pe un canal pentru transmisii de telefonie SSB, se pot transmite şi alte categorii de informaŃii, de exemplu mesaje

telex sau fax.

24

2.3. Clasificarea reŃelelor de radiocomunicaŃii

În prezent, cele mai multe sisteme de radiocomunicaŃii sunt organizate în reŃele de

radiocomunicaŃii, care pot permite realizarea de legături între o multitudine de puncte. Aceste reŃele radio pot fi integrate cu reŃele terestre de comunicaŃii prin cabluri sau fibre optice, realizându-se astfel un complex de reŃele de comunicaŃii. ReŃelele de radiocomunicaŃii pot fi clasificate după multe criterii. Astfel:

a) După modul în care circulă informaŃia, reŃelele de radiocomunicaŃii pot fi:

reŃele de difuzare, în care informaŃia este transmisă unilateral, de la o sursă spre mai mulŃi destinatari (de exemplu reŃeaua NAVTEX, reŃeaua SafetyNet etc.);

reŃele de colectare, în care informaŃiile provenind de la mai multe surse sunt

transmise spre acelaşi destinatar;

b) După modul în care este menŃinută legătura între partenerii de trafic, există:

reŃele stabile, în care legăturile sunt permanente;

reŃele comutate (în comutaŃie), în care legăturile sunt realizate la cerere, reŃeaua dispunând şi de dispozitive capabile să interpreteze şi să execute solicitările

c) După modul (aria geografică) de acoperire deosebim:

reŃele locale;

reŃele cu acoperire medie (care acoperă suprafaŃa unei Ńări, de exemplu);

reŃele cu acoperire mare (care pot acoperi o regiune sau o zonă geografică);

reŃele cu acoperire globală (care acoperă întreaga suprafaŃă terestră).

d) După modul de constituire a canalului de comunicaŃie, reŃelele pot fi cu:

diviziune în frecvenŃă (FD);

diviziune în timp (TD);

diviziune în cod (CD);

e) După structura legăturii de comunicaŃie, o reŃea de radiocomunicaŃie poate fi:

unilaterală

bilaterală

simplex

duplex

semiduplex.

f) După relaŃia cu alte sisteme de comunicaŃie există reŃele de radiocomunicaŃii:

deschise

închise

g) După procedeul folosit pentru acoperirea radio a teritoriului, reŃelele pot fi:

celulare

necelulare

25

Capitolul 3

3. ELEMENTELE TEHNICE ALE RADIOLEGĂTURILOR

3.1. Benzi de frecvenŃă

La ConvenŃia ITU (International Telecomunications Union – Uniunea InternaŃională de TelecomunicaŃii - UIT) de la Atlantic City din anul 1947, spectrul undelor radio a fost subdivizat potrivit Tabelului 3.1. Trebuie subliniat caracterul convenŃional al acestei împărŃiri, întrucât fenomenele naturale de propagare, absorbŃie, difracŃie etc. nu au cum să se încadreze, cuminŃi, în coloanele unui tabel. Ea este însă folosită pentru scopuri didactice şi administrative.

Tabelul 3.1. Benzile de frecvenŃă din domeniul undelor herziene

 

Banda

 

Gama de

Simbolul

Simboluri în

 

frecvenŃă

utilizat

lb. română

4 B

Mam

3

– 30 KHz

VLF

UFL - FJF

5 B

Km

30

– 300 KHz

LF

UL - JF

6 B

hm

300

- 3000 KHz

MF

UM - MF

7 B

dam

3

– 30 MHz

HF

US - IF

8 B

m

30

– 300 MHz

VHF

UFS - FIF

9 B

dm

300

- 3000MHz

UHF

UUS - UIF

10 B

cm

3

– 30 GHz

SHF

USS - SIF

11 B

mm

30

– 300 GHz

EHF

UES - EIF

12 B

dmm

300

- 3000 GHz

   

SemnificaŃia notaŃiilor din tabel este următoarea:

4. B Mam – banda undelor miriametrice (UFL – unde foarte lungi)

VLF very low frequency – foarte joasă frecvenŃă - FJF

5. B Km – banda undelor kilometrice (UL – unde lungi) LF low frequency – joasă frecvenŃă - JF

6. B hm – banda undelor hectometrice (UM– unde medii) MF medium frequency – medie frecvenŃă - MF

7. B dam – banda undelor decametrice (US – unde scurte) HF high frequency – înaltă frecvenŃă - ÎF

26

8.

B m – banda undelor metrice (UUS – unde ultrascurte) VHF very high frequency – foarte înaltă frecvenŃă - FIF

9. B dm – banda undelor decimetrice UHF ultra high frequency – ultra înaltă frecvenŃă - UIF

10. B cm – banda undelor centimetrice (USS – unde suprascurte) SHF supra high frequency – supra înaltă frecvenŃă - SIF

11. B mm – banda undelor milimetrice (UES – unde extrascurte) EHF extra high frequency – extra înaltă frecvenŃă - EIF

12. B dmm – banda undelor decimilimetrice

Alocarea (asignarea, repartizarea) benzilor de frecvenŃă diverselor servicii de radio şi telecomunicaŃii pe suprafaŃa globului se face conform unor reguli, convenŃii, regulamente acceptate pe plan internaŃional, elaborate de către organisme internaŃionale abilitate în acest scop şi recunoscute de autorităŃile de resort naŃionale din fiecare stat semnatar al acestor convenŃii. Repartizarea benzilor de frecvenŃă diverselor servicii de radiocomunicaŃii pe suprafaŃa globului s-a făcut împărŃindu-se suprafaŃa globului în 3 regiuni cu anumite caracteristici comune:

Regiunea I – Europa, Africa, Nordul Asiei, Orientul apropiat (fără Iran), Turcia, Ńările fostei URSS şi Mongolia. Regiunea a II-a – Cele două Americi şi Groenlanda. Regiunea a III-a – Sudul Asiei, Australia, Indonezia, Insulele Pacificului, Iran. Pentru fiecare din cele 3 regiuni, alocarea benzilor de frecvenŃă se face separat.

3.2. Propagarea undelor electromagnetice

3.2.1. Undele foarte lungi VLF (15 ÷÷÷÷ 30KHz) Propagarea acestor unde se caracterizează prin aceea că ele urmăresc curbura Pământului şi de aceea sunt cunoscute şi sub denumirea de “unde de suprafaŃă” (ground wave).

De obicei se folosesc pentru transmisii Ńărm-navă, deoarece puterile folosite (de ordinul sutelor de KW) şi dimensiunile fizice ale câmpurilor de antene de emisie fac imposibilă emisia în această gamă de frecvenŃe de pe o navă. RadiaŃia VLF penetrează în apa de mare până la adâncimi de câŃiva metri şi de aceea transmisiile în această gamă de frecvenŃă sunt folosite pentru comunicaŃiile cu submarinele aflate în imersiune.

27

Undele foarte lungi VLF sunt reflectate de către stratul D al ionosferei şi prin acest mecanism de propagare Pământ-ionosferă este posibil să se realizeze legături radio la distanŃe enorme, de până la 12.000Mm, atenuarea radiaŃiei fiind foarte redusă.

3.2.2. Undele lungi LF (30 ÷÷÷÷ 300KHz)

Aceste unde se propagă în condiŃii identice atât ziua cât şi noaptea şi ocolesc obstacolele prin fenomenul de difracŃie. Energia radiată orizontal se propagă la suprafaŃa solului la distanŃe destul de mari prin aşa numita undă de suprafaŃă (ground wave). Energia radiată vertical şi oblic prin aşa numita undă spaŃială (sky wave) este pierdută în cea mai mare parte. Antele de emisie pentru această gamă de unde se construiesc astfel încât să favorizeze radiaŃia orizontală. Deoarece undele lungi sunt absorbite de sol (mai puternic decât radiaŃiile VLF), extinderea distanŃei de transmisie se realizează prin mărirea puterii emiŃătorului. AbsorbŃia radiaŃiilor LF creşte cu frecvenŃa. SuprafaŃa mării absoarbe mai puŃin aceste unde decât suprafaŃa Pământului. Undele lungi LF sunt şi ele reflectate de către stratul D al ionosferei, iar efectul este mai stabil decât în cazul undelor VLF. Cu ajutorul emisiilor în unde lungi LF se pot realiza legături radio pe distanŃe cuprinse

între 1.000 ÷ 2.000Mm, folosind emiŃătoare de mare putere şi antene corespunzătoare.

emiŃătoare de mare putere şi antene corespunzătoare. Fig. 3.1. Unda de suprafaŃă ( ground wave )

Fig. 3.1. Unda de suprafaŃă (ground wave)

3.2.3. Undele medii MF (300KHz ÷÷÷÷ 3MHz)

În cazul acestor unde, energia radiată orizontal prin unda directă, care se propagă paralel cu suprafaŃa solului (aşa numita undă de suprafaŃă – ground wave), este absorbită puternic, absorbŃia crescând cu scăderea lungimii de undă. În general, unda directă este total atenuată după câteva sute de kilometri.

28

Energia radiată vertical şi oblic prin undele indirecte (unde spaŃiale), odată cu apusul soarelui şi cu căderea nopŃii, este reflectată de unele straturi ale ionosferei şi se întoarce la suprafaŃa solului la sute şi chiar mii de kilometri distanŃă de emiŃător. Acest fenomen este supărător, deoarece dă naştere la interferenŃe între semnalele diferitelor staŃii de emisie lucrând pe aceeaşi frecvenŃă, dar în regiuni geografice foarte depărtate între ele. De asemenea, datorită faptului că, în condiŃiile de propagare favorabilă din timpul nopŃii, un receptor poate recepŃiona acelaşi semnal care se propagă pe căi diferite, se manifestă fenomenul numit fading de interferenŃă (vezi subcapitolul 3.3).

3.2.4. Unde scurte HF (3 ÷÷÷÷ 30MHz) Lungimea de undă a acestor radiaŃii este cuprinsă între 10m şi 100m şi de aici denumirea de unde decametrice. Unda directă (de suprafaŃă), care se propagă la suprafaŃa solului, este absorbită rapid, indiferent de puterea la emisie. În cazul undelor scurte prezintă deosebit interes unda spaŃială (indirectă, reflectată). Această undă, după o primă reflexie în straturile ionizate ale atmosferei (ionosferă) revine la suprafaŃa Pământului, putând suferi o nouă reflexie ş.a.m.d. Evident, aceste reflexii se produc cu o atenuare mai mare sau mai mică care este, în principal, funcŃie de condiŃiile de propagare şi de frecvenŃa folosită pentru a realiza legătura radio la momentul de timp respectiv. Reflexia undelor scurte pe straturile ionosferei permite realizare unor legături radio la mare distanŃă, de ordinul miilor de kilometri. Propagarea undelor scurte HF prin reflexie este dependentă direct de modificările de densitate şi altitudine produse în timp în diferitele straturi ionizate ale atmosferei terestre. Aceste straturi sunt:

Stratul sporadic E – aflat la 100 ÷ 120Km altitudine, care se formează sub acŃiunea soarelui, dar care persistă şi în timpul nopŃii.

Stratul F – aflat la cca. 300 ÷ 400Km, în timpul nopŃii şi care, în zilele de vară, se divizează în două straturi:

- stratul F1 – aflat la cca. 200Km

- stratul F2 – aflat la cca. 320 ÷ 400Km

Iarna, în timpul nopŃii, există un singur strat F, la altitudinea de cca. 225 ÷ 250Km. Stratul F este cel mai important din punctul de vedere al radiocomunicaŃiilor.

Sub stratul E se găseşte stratul D, la înălŃimea de 50 - 90Km, strat care are, de

asemenea, o influenŃă asupra propagării undelor radio, el mai mult absorbind decât reflectând radiaŃiile incidente. Totuşi, în gamele VLF şi LF, stratul D poate reflecta undele radio, astfel încât, prin reflexia pe acest strat se pot realiza legături radio sporadice la câteva mii de

kilometri, cu o atenuare redusă a radiaŃiei emise.

29

Transmisiile radio în unde scurte (HF) depind pronunŃat de condiŃiile de propagare. Astfel, se constată că:

a) Pentru lungimi de undă λ cuprinse între 60 ÷ 100m, în timpul zilei se pot realiza

transmisii radio până la distanŃe de sute de kilometri, care se extind noaptea şi spre dimineaŃă până la mii de kilometri.

b) Pentru λ = 20÷30m, saltul se măreşte şi ziua se pot realiza legături radio până la

antipozi.

c) Sub lungimea de undă de 20m, în perioadele de ionizare redusă cauzată de erupŃii

solare, radiaŃii crepusculare etc., mărirea unghiului de reflexie poate împiedica unda reflectată

să mai întâlnească suprafaŃa Pământului, odată cu venirea nopŃii, sau chiar ziua (pentru λ≅10m), radiaŃia penetrând stratul ionizat.

(pentru λ≅ 10m), radiaŃia penetrând stratul ionizat. Fig. 3.1. Straturile atmosferei Factorii care influenŃează

Fig. 3.1. Straturile atmosferei

Factorii care influenŃează puternic propagarea undelor scurte sunt:

- Petele solare – cu cât numărul lor este mai mare, cu atât propagare undelor scurte

este mai bună. Activitatea solară este ciclică, durata ciclului solar fiind de cca. 11ani.

- Fluxul solar (energia emisiei radio a Soarelui) – cu cât acesta este mai intens, cu atât propagarea este mai bună;

- Câmpul magnetic terestru – care variază zilnic, ca şi fluxul solar, iar intensitatea sa

influenŃează propagarea undelor scurte. În cazul unei activităŃi geomagnetice intense, propagarea undelor scurte este proastă şi ea poate înceta cu desăvârşire în situaŃia în care are loc o furtună magnetică puternică. În acest caz are loc o întrerupere practic totală a legăturilor

radio în unde scurte, iar fenomenul este cunoscut sub denumirea de black-out.

30

FrecvenŃa maximă utilizabilă (MUF)

MUF reprezintă frecvenŃa maximă utilizabilă (Maximum Usable Frequency), care este reflectată de un anume strat al ionosferei. Ea depinde de următorii factori:

- perioada din zi sau noapte;

- anotimp;

- latitudine;

- perioada din ciclul petelor solare.

Aceşti factori determină proprietăŃile fizice ale ionosferei. MUF variază în funcŃie de stratul ionosferei care realizează reflexia undei spaŃiale spre Pământ. Pentru fiecare strat al ionosferei, cea mai mare MUF se obŃine când radiaŃia este emisă tangenŃial cu suprafaŃa Pământului şi deci este incidentă cu stratul respectiv cât mai oblic cu putinŃă. După cum se poate observa în figura 4.2, această situaŃie corespunde unui parcurs Pământ – Pământ de cca. 4.000Km (2.200Mm), în cazul reflexiei pe stratul F2 (traseul A), sau de 2.500Km (1.300Mm), în cazul reflexiei pe stratul E (traseul B). Unda care părăseşte Pământul sub cel mai mare unghi de elevaŃie (traseul C) va penetra stratul respectiv. Pentru a putea realiza o legătură radio sub acest unghi, căruia îi va corespunde o distanŃă mică între punctele de emisie şi recepŃie, va trebui să se reducă frecvenŃa radiaŃiei emise (traseul D).

să se reducă frecvenŃa radiaŃiei emise (traseul D). Fig. 3.2. Reflexiile undelor spaŃiale pe straturile

Fig. 3.2. Reflexiile undelor spaŃiale pe straturile ionosferei

Când radiaŃia este emisă vertical (figura 3.3), frecvenŃa cea mai mare la care se produce reflexia pe un strat anumit se numeşte frecvenŃă critică f o . Această frecvenŃă este mult mai mică decât MUF pentru incidenŃa oblică şi poate fi calculată cu relaŃia aproximativă:

MUF = f o / cos A unde A este unghiul de incidenŃă al undei cu stratul ionosferei. La frecvenŃe mai mari decât f o , unda va penetra stratul ionosferei şi se va pierde, dar dacă unghiul sub care se emite este micşorat progresiv, la o anumită valoare a acestuia se va produce reflexia. Acest unghi se numeşte unghiul critic al undei (radiaŃiei). Semnalul emis sub acest unghi (figura 3.3) va putea fi recepŃionat la o distanŃă mai mare (receptorul Rx 2 ), decât cel

31

corespunzător undei directe (de suprafaŃă). Pe măsură ce unghiul de emisie se micşorează,

semnalul se va putea recepŃiona la distanŃe din ce în ce mai mari (de exemplu receptorul Rx 3 ). Receptoarele Rx 2 şi Rx 3 pot recepŃiona semnalele prin reflexia undei emise de către straturile ionosferei în punctele P2 şi P3. Punctul P2 reprezintă punctul cel mai apropiat de emiŃător, în care se poate produce reflexia la frecvenŃa folosită pentru emisie. DistanŃa de la emiŃătorul Tx la receptorul Rx 2 se numeşte distanŃa de salt (skip distance)

şi reprezintă distanŃa minimă la care poate fi recepŃionată unda reflectată.

minimă la care poate fi recepŃionată unda reflectată. Fig. 3.3. DistanŃa de propagare funcŃie de unghiul

Fig. 3.3. DistanŃa de propagare funcŃie de unghiul de emisie

În punctul P1 ionizarea straturilor de aer nu este suficient de puternică pentru a se produce reflexia undei incidente. Receptorul Rx1 reprezintă punctul la care semnalul emis mai poate fi recepŃionat prin unda de suprafaŃă. Zona dintre Rx 1 şi Rx 2 se numeşte zonă de tăcere sau zonă moartă (skip zone). Aceasta este o zonă inelară din jurul antenei de emisie, situată între zona de recepŃie cea mai depărtată a undei directe şi zona de recepŃie cea mai apropiată

a undei reflectate. Aria ei depinde de frecvenŃă, înălŃimea stratului de reflexie, anotimp,

perioada din zi sau noapte etc. În această zonă nu se mai recepŃionează unda directă şi nici unda reflectată. Când frecvenŃa de emisie este mai mică decât frecvenŃa critică f o , nu se va produce nici

un fel de reflexie (salt). Acesta este cazul frecvenŃelor mai mici de 8MHz.

Unghiul critic al undei emise, pentru un anume strat al ionosferei, depinde de frecvenŃa de emisie şi scade cu creşterea frecvenŃei. Prin urmare, distanŃa de salt creşte odată cu creşterea frecvenŃei. Înseamnă că MUF reprezintă frecvenŃa limită care nu trebuie depăşită la emisie pentru ca semnalul să poată fi recepŃionat după zona de tăcere. Ca urmare a acestui fapt, distanŃa de salt se extinde spre receptor pe măsură ce frecvenŃa se apropie de MUF. Straturile de reflexie ale ionosferei absorb totuşi o parte a radiaŃiei incidente şi acest efect scade pe măsură ce frecvenŃa de lucru se apropie de MUF. ConsecinŃa directă a fenomenelor descrise mai sus este aceea că, pentru o legătură

radio anume, frecvenŃa optimă de lucru este imediat inferioară MUF.

32

Fig. 3.4. Propagarea undelor radio la diferite frecvenŃe FrecvenŃa minimă utilizabilă (LUF) Pe măsură ce

Fig. 3.4. Propagarea undelor radio la diferite frecvenŃe

FrecvenŃa minimă utilizabilă (LUF) Pe măsură ce frecvenŃa de operare folosită se reduce, reflexia acesteia se produce pe straturile mai joase ale ionosferei. Totuşi, la joasă altitudine şi mai ales în stratul D al ionosferei, se produce o absorbŃie a energiei radiaŃiei datorită coliziunii electronilor din unda radio cu moleculele de aer. Acest efect creşte la scăderea frecvenŃei, iar frecvenŃa limită inferioară până

la care mai are loc reflexia radiaŃiei emise pe un anume strat al ionosferei se numeşte frecvenŃă

minimă utilizabilă LUF – Lowest Usable Frequency . Dacă MUF era determinată practic numai de proprietăŃile fizice ale ionosferei, LUF depinde şi de puterea radiaŃiei emise, precum şi de sensibilitatea receptorului folosit la

realizarea legăturii radio respective. LUF poate fi controlată într-o anumită măsură prin optimizarea performanŃelor echipamentului de recepŃie şi în special al antenei folosite.

Reflexiile multiple

Propagarea undelor radio descrisă în secŃiunile precedente se considera că se realizează printr-o singură reflexie (single hop), această situaŃie fiind preferată pentru că asigură

o legătură radio mai stabilă. În practică există numeroase cazuri în care o legătură radio se

poate realiza prin reflexii multiple între Pământ şi ionosferă (fig. 3.5). În practica radiocomunicaŃiilor maritime este recomandabil ca reflexiile multiple să fie evitate. Aceasta se poate realiza prin reflexia pe straturile cât mai înalte ale ionosferei, folosind frecvenŃe de lucru cât mai apropiate de MUF.

folosind frecvenŃe de lucru cât mai apropiate de MUF . Fig. 3.5. Propagarea undelor radio prin

Fig. 3.5. Propagarea undelor radio prin reflexii multiple

33

3.2.5.

Unde ultrascurte VHF (30 ÷ 300MHz)

Lungimea de undă a acestor radiaŃii este cuprinsă între 1m şi 10m şi de aici denumirea de unde metrice. Transmisiile radio în această bandă de frecvenŃe se bazează pe unda directă, fără a conta pe reflexii în ionosferă şi, prin urmare, se poate vorbi de o propagare stabilă. Totuşi, unda directă nu poate fi recepŃionată în mod constant şi sigur decât până la limita vizibilităŃii (line of sight) între antena emiŃătorului şi antena receptorului, sau puŃin mai departe, peste linia orizontului vizibil, ca urmare a fenomenului de difracŃie. Dacă h E şi h R sunt înălŃimile celor două antene de emisie/recepŃie faŃă de sol, distanŃa limită în kilometri, la care se poate realiza o legătură radio stabilă, este dată de relaŃia aproximativă:

D = 4,13(

stabilă, este dată de relaŃia aproximativă: D = 4,13( h E + hR ) În această

hE +

hR )
hR )

În această gamă de frecvenŃe se pot obŃine legături sporadice la distanŃe de mii de kilometri, datorită unor reflexii ocazionale în ionosferă, în zonele ionizate de aurora boreală, sau, mai rar, datorită formării unor straturi ionizate între pături de aer cu temperaturi diferite. Ce nu este bun pentru undele scurte poate fi bun pentru undele ultrascurte (unde metrice). Astfel, în cazul unei activităŃi geomagnetice intense, iau naştere condiŃii favorabile apariŃiei aurorei boreale, care permite realizarea de legături radio la distanŃe foarte mari în unde ultrascurte (banda de 144MHz). Undele metrice (UUS) sunt foarte puŃin afectate de fenomenele de difracŃie şi de refracŃie. Planul de polarizare a acestor unde nu se modifică şi de aceea, atât la emisie cât şi la recepŃie, este necesar să se utilizeze antene cu aceeaşi polarizare.

ObservaŃie Propagarea în VHF se poate realiza şi prin reflexii, cum ar fi:

- reflexii pe meteoriŃi - meteoriŃii incandescenŃi lasă în urma lor nu numai o dâră

luminoasă, ci şi un canal de ionizare intensă care poate fi folosit pentru reflexia UUS,

cunoscându-se traiectoria şi viteza norului de meteoriŃi;

- reflexii pe aurore boreale – acestea constituie un mediu puternic ionizat dar

neomogen, pe care se poate realiza o reflexie difuză, utilizată în banda de 2m în SSB;

- reflexie pe Lună (în benzile de 2m şi 70cm) – pentru acest tip de radiocomunicaŃii

este necesară aparatură profesională de înaltă clasă (antene parabolice, amplificatoare cu

zgomot redus etc.).

3.2.6. Unde decimetrice UHF (300 ÷÷÷÷ 3000MHz)

Energia radiată de antenă la emisie se propagă şi în cazul acestor unde, în principal, în linie dreaptă, pe linia (optică) care uneşte cele 2 puncte. Din acest punct de vedere ele pot fi

34

considerate ca unde cvasioptice, deoarece se abat puŃin de la propagarea radiaŃiilor vizibile, propagându-se şi peste orizontul optic. Astfel, distanŃa de propagare se măreşte cu 7 - 8% peste orizontul optic. În ceea ce priveşte reflexia acestor unde, trebuie spus că undele decimetrice nu se reflectă în ionosferă, întrucât peste 70MHz straturile ionizate D, E, F1 şi F2 sunt complet “transparente”. Ionizarea acestor straturi este mult prea mică pentru a constitui o “oglindă radioelectronică” pentru energia radiată la aceste frecvenŃe. RefracŃia şi difracŃia joacă un rol redus în propagarea UHF, în schimb difuzia troposferică este mult mai pronunŃată în cazul acestor unde, datorită frecvenŃelor mari. Difuzia undelor decimetrice în troposferă se datorează neomogenităŃilor globulare care sunt generate de mişcarea turbulentă a maselor de aer. Aceste mişcări creează zone (globule) cu stări fizice foarte diferite (temperatură, umiditate, presiune). În aceste zone (globule) viteza de propagare variază diferenŃial. Traiectoriile radiaŃiilor sunt modificate, undele se împrăştie, energia lor se dispersează în medii cu constante dielectrice diferite. Dispersia energiei induce curenŃi în neomogenităŃile mediului care, la rândul lor, radiază ca dipoli elementari. Diametrul acestor neomogenităŃi sub formă de globule de aer este de 50 – 300m şi ele îşi modifică în permanenŃă forma, densitatea şi volumul. Undele radio care străbat aceste globule preiau o parte din energia lor care, prin dispersie, se propagă spre Pământ, creând la suprafaŃa lui aşa numitul câmp de difuzie troposferică. Intensitatea câmpului de difuzie troposferică scade invers proporŃional cu puterea 1,5 a distanŃei faŃă de emiŃător. Propagarea pe mare a undelor decimetrice (UIF) este mult mai bună decât pe uscat, deoarece pe mare lipseşte absorbŃia solului.

3.2.7. Undele centimetrice SHF (3 ÷÷÷÷ 30GHz) Această gamă de unde, cunoscute şi sub denumirea de microunde, este specifică transmisiilor radio prin sateliŃi.

Propagarea acestor unde se face în linie dreaptă. La aceste frecvenŃe, radiaŃia electromagnetică poate fi dirijată sub formă de fascicul foarte îngust cu ajutorul unor antene direcŃionale de emisie, de obicei sub formă parabolică. Propagarea acestor unde este influenŃatăde o serie de factori atmosferici cum ar fi:

- temperatura

- conŃinutul de vapori de apă ai atmosferei

- variaŃiile de presiune ale straturilor de aer

ToŃi aceşti factori influenŃează omogenitatea mediului şi în mod automat au influenŃă asupra vitezei de propagare a u.e.m., a polarizării lor cât şi asupra atenuării câmpului la parcurgerea spaŃiului.

35

Dintre straturile atmosferei (ionizate şi neionizate), partea cea mai joasă are, practic, influenŃa cea mai mare asupra propagării microundelor, deoarece în această zonă au loc schimbările cele mai importante de temperatură, presiune şi umiditate şi tot aici au loc fenomenele meteorologice de tip furtună, ploaie, ninsoare etc. Evident, cu cât traseul u.e.m. este mai lung în atmosferă, cu atât atenuarea este mai mare şi posibilitatea apariŃiei unor fenomene perturbatoare nedorite asupra transmisiei creşte. SituaŃia optimă este aceea în care receptorul este “sub satelit” (are aceeaşi longitudine şi latitudine). AlŃi factori perturbatori în cazul comunicaŃiilor prin satelit sunt:

Zgomotul cosmic produs de surse astronomice, cum ar fi:

- surse depărtate: galaxiile, stele radio etc. care nu fac parte din sistemul nostru solar;

- surse apropiate: soarele, luna, planetele sistemului nostru solar etc.;

Zgomotul datorat atmosferei terestre şi Pământului, care depinde mult de unghiul de elevaŃie al antenei de recepŃie.

ObservaŃii 1. Zgomotul minim corespunde recepŃiei pe verticală. 2. În cazul transmisiilor prin satelit există zone de frecvenŃe favorizate, cum sunt, de exemplu, gamele de 3,5…13GHz şi 50…80GHz, cunoscute sub numele de “ferestrele atmosferei”, în care perturbaŃiile atmosferice sunt mai reduse. Din punctul de vedere al instalaŃiei de recepŃie, problemele sunt mai “pământene”,

elementele care influenŃează recepŃia fiind fenomene meteorologice cunoscute. Ele influenŃează, practic, numai partea externă a instalaŃiei de recepŃie. Acestea fenomene sunt:

- căldura în exces, care poate duce la deformarea antenei de recepŃie şi la scăderea amplificării LNB;

- umiditatea crescută (nori, ceaŃă. ploaie) – care duce la scăderea nivelului semnalului, în special datorită peliculei de apă care se depune pe antenă;

- chiciura sau un strat de gheaŃă, care, depuse pe o antenă de recepŃie, pot duce la

scăderea nivelului semnalului cu până la 20dB;

- vântul puternic, care poate produce deformări accidentale ale geometriei instalaŃiei de recepŃie exterioare.

3.3. Fading

Proprietatea undelor scurte de a se reflecta de straturile ionosferei, pe lângă avantajele pe care le prezintă, dă naştere unui fenomen neplăcut: în zonele în care se suprapun două unde provenind de la aceeaşi sursă, dar care ajung acolo pe căi diferite, semnalul de RF creşte

36

sau slăbeşte în intensitate, afectând recepŃia (vezi şi figura 4.2). Fenomenul, care constă în variaŃia lentă şi în limite mari a densităŃii de putere la locul recepŃiei, se numeşte fading şi duce la distorsionarea semnalului util recepŃionat sau chiar la extincŃia acestuia, când nivelul lui scade sub sensibilitatea receptorului sau sub pragul semnal/zgomot al sistemului de radiocomunicaŃii. Fading-ul este specific transmisiilor ionosferice, datorită variabilităŃii caracteristicilor acesteia, dar poate apărea şi în unde medii MF şi chiar în domeniul microundelor, în condiŃii meteorologice fluctuante. Există mai multe tipuri de fading:

a) Fading interferenŃial (de interferenŃă) – se manifestă în special în gama undelor

medii (MF) şi scurte (HF) şi constă în interferenŃa între o undă directă şi o undă reflectată, sau

în interferenŃa dintre două unde care au suferit reflexii diferite şi ajung la locul recepŃiei defazate una faŃă de alta, cu un defazaj care fluctuează în timp;

b) Fading selectiv – se datorează faptului că anumite frecvenŃe din spectrul emis nu se

propagă uniform. Din această cauză, la recepŃie, nu se mai poate face demodularea pentru că frecvenŃa purtătoare scade foarte mult în intensitate;

c) Fading de polarizare – apare atunci când undele scurte, în urma propagării prin

ionosferă, suferă o rotire a direcŃiei de polarizare. Fading-ul de intensitate mică sau mijlocie poate fi compensat de sistemele de reglaj automat al amplificării (RAA) cu care este echipat orice receptor de trafic folosit în radiocomunicaŃiile maritime. Fading-ul puternic se poate compensa doar în radioreceptoarele de trafic de mare performanŃă. Nivelul fading-ului se apreciază prin procentul de timp de nerecepŃie din timpul total de recepŃie. În prezent există un sistem de radiobalize (emiŃătoare radio) plasate în diverse puncte pe glob, care transmit continuu informaŃii despre condiŃiile de propagare, sau emit pur şi simplu cicluri de mesaje cu aceeaşi putere, pe o anumită frecvenŃă purtătoare. Aceste emisiuni permit să se constate direcŃiile şi condiŃiile de propagare cele mai bune la momentul şi în regiunile geografice respective.

bune la momentul şi în regiunile geografice respective. Fig. 3.6. Ilustrarea fenomenului de fading : semnalul

Fig. 3.6. Ilustrarea fenomenului de fading: semnalul ajunge la receptor pe căi diferite

37

De asemenea, există diverse publicaŃii oficiale editate de organisme naŃionale sau internaŃionale autorizate, în care sunt date distanŃele de propagare pentru frecvenŃele de trafic din benzile alocate radiocomunicaŃiilor maritime, în funcŃie de perioada din zi sau noapte, anotimp, zona geografică, activitatea solară (perioada din ciclul petelor solare), activitatea magnetică etc.

3.4. FrecvenŃe optime de trafic

În legătură cu propagarea undelor în benzile de unde scurte (HF), practica a relevat următoarele aspecte semnificative:

AbsorbŃia ionosferică este mult mai redusă în timpul nopŃii decât ziua şi de aceea, în

timpul zilei, atenuarea frecvenŃelor din partea inferioară a benzii HF este foarte puŃin diferită de

a frecvenŃelor din partea superioară a acestei benzi.

Deoarece frecvenŃa maximă utilizabilă MUF (Maximum Usable Frequency) pentru o

anume legătură radio în timpul nopŃii este ceva mai mică decât jumătate din cea utilizabilă ziua, înseamnă că, pe timpul nopŃii, pentru legături radio relativ sigure la distanŃe mari, este posibil să se folosească frecvenŃe joase din banda HF.

FrecvenŃele maxime utilizabile MUF pentru o anume legătură radio sunt mai mari în

lunile de vară decât în cele de iarnă, dar în timpul furtunilor ionosferice pot deveni mai mici pentru legăturile într-o anumită direcŃie şi mai mari pentru alte direcŃii. Pentru a putea alege frecvenŃa optimă de trafic OTF (Optimum Traffic Frequency) pentru un anume moment al zilei, anotimp, distanŃă sau direcŃie este necesar să se Ńină seama de aspectele amintite anterior. La un anumit moment ales pentru o transmisie radio, calea de propagare optimă a radiaŃiei electromagnetice emise sau recepŃionate este cea corespunzătoare unei anumite frecvenŃe (canal), situată între frecvenŃa minimă utilizabilă LUF (Lowest Usable Frequency) şi frecvenŃa maximă utilizabilă MUF, pentru o legătură sigură. FrecvenŃa maximă utilizabilă MUF este determinată de condiŃiile date ale ionosferei, pe când frecvenŃa minimă utilizabilă LUF este determinată de mai muŃi factori: pierderile prin propagare, parametrii echipamentelor (putere transmisă, zgomot, performanŃele antenei de emisie/recepŃie etc.). În practică, prima frecvenŃă aleasă pentru stabilirea unei legături radio în HF trebuie să fie undeva în jurul a 85% din frecvenŃa maximă utilizabilă MUF. FrecvenŃa maximă utilizabilă probabilă MUF poate fi determinată pe baza unor date culese pe termen lung în practica radiotelefonică. În condiŃii de perturbaŃii puternice valoarea MUF poate fi de până la 3 ori mai mare sau mai mică decât valoarea “normală”, sau mai mică decât jumătate din valoare probabilă rezultată din tabele de propagare.

38

Pentru echipamentele de radiocomunicaŃii maritime valoarea tipică a frecvenŃei minime

utilizabile LUF este de aproximativ ½ din MUF, dar şi ea poate avea variaŃii considerabile. În condiŃii normale, “fereastra” frecvenŃelor utilizabile probabile, deci frecvenŃele optime de trafic OTF, variază în modul următor:

- MUF din timpul zilei sunt mai mari decât MUF din timpul nopŃii;

- MUF din anotimpul rece (iarnă) sunt mai mici şi variază mai mult decât cele din

anotimpul cald (vară);

- pentru legăturile radio până la 1000Km (600Mm) se folosesc în mod normal frecvenŃe sub 15MHz;

- pentru legăturile radio la peste 1000Km (600Mm) se folosesc în mod normal

frecvenŃe peste 15MHz;

- MUF sunt mai mari când numărul petelor solare este mai mare. Practic, în gama undelor scurte HF, frecvenŃa optimă de trafic OTF se consideră ca fiind frecvenŃa care asigură o legătură radio sigură şi ea este o frecvenŃă imediat inferioară valorii de 0,85 x MUF.

39

Capitolul 4

4. ANTENE

GeneralităŃi Antena este dispozitivul prin care se radiază direct în spaŃiu (antena de emisie), sau se recepŃionează direct din spaŃiu (antena de recepŃie) undele electromagnetice. Teoretic, orice antenă de emisie poate fi utilizată ca antenă de recepŃie şi invers. Practic, datorită unor condiŃii locale diferite, receptoarelefolosesc, în anumite cazuri, lalte tipuri de antene decât emiŃătoarele. Deseori, aceeaşi antenă este utilizată atât pentru emisie cât şi pentru recepŃie (cazul radiotelefoanelor VHF, al staŃiilor SSB etc.), separarea celor două funcŃiuni realizându-se prin utilizarea unor frecvenŃe diferite (de emisie şi recepŃie) sau a unor dispozitive speciale de duplexare sau de comutare a antenei pe emiŃător sau pe receptor. Antena de emisie primeşte energie electromagnetică de la emiŃător prin intermediul unei linii de transmisie şi transferă această energie spaŃiului înconjurător, asigurând repartizarea puterii radiate în diferite direcŃii. Antena de recepŃie colectează energie electromagnetică din spaŃiul înconjurător, asigurând selecŃia dorită în funcŃie de orientarea de incidenŃă sau de caracteristicile electrice şi

transferă această energie, prin intermediul unei linii de transmisie, receptorului. După unii autori, în anumite cazuri, antena de recepŃie este cel mai bun amplificator selectiv din câte se pot realiza. În condiŃiile de câmp slab, nici un tip de amplificator nu poate egala performanŃele unei antene care, de la început, oferă:

- amplificare mare

- zgomot propriu foarte redus

- stabilitate electrică

- selectivitate spaŃială.

4.1. Clasificare

Există mai multe criterii de clasificare a antenelor:

a) După gama frecvenŃelor de lucru:

- antene pentru unde lungi (λ ≈ Km)

- antene pentru unde medii (λ ≈ hm)

40

- antene pentru unde scurte (λ ≈ dam)

- antene pentru unde ultrascurte (λ ≈ m)

- antene pentru microunde (parabolică, pâlnie, fantă etc.)

b) După banda de trecere:

- antene de bandă largă

- antene de bandă îngustă (direcŃionale)