INTEGRARE POLITICĂ EUROPEANĂ

DEFICITUL DEMOCRATIC ŞI
ROLUL CETĂŢENILOR ÎN POLITICA EUROPEANĂ

Student: Tudor JEMNA

2007
 CUPRINS

Introducere:

Ce este cetăţenia europeană?

Statutul juridic al cetăţeniei europene

Context:
Exercitarea puterii cetăţenilor în Uniunea Europeană

Evoluţia istorică

Deficitul democratic

Structura spaţiului public

Democraţia europeană

Sistemul decizional

Concluzie
 Naufragiaţii mor în grup compact.
Naufragiul ridică terifiant coeziunea socială.
Vasile Butulescu.

Introducere:
Ce este cetăţenia europeană?

Cetăţenia europeană în postura de provocare pentru teoria şi practica cetăţeniei,

vizează o cetăţenie postnaţională care, pentru prima dată, se referă la un set de valori şi
instituţii, în locul apartenenţei obligatorii la un teritoriu, la o cultură şi un stat naţional.
Propunându-şi să construiască o comunitate politică transteritorială precum şi să
transforme Uniunea într-un spaţiu public comunitar, conceptul de cetăţenie permite
înţelegerea fundamentelor legale şi politice ale drepturilor supranaţionale şi definirea
practicilor sociale care decurg din aceste drepturi.
Paradigmă a ştiinţelor politice cetăţenia, permite interpretarea proceselor democratice
din perspectiva apartenenţei, a participării politice, a identităţii, a drepturilor şi
responsabilităţilor.
Prin valorificarea diverselor concepte-cheie ale teoriei politice: democraţia
participativă, societatea civilă, drepturile omului şi justiţia socială, într-un model explicativ al
societăţii democratice, cetăţenia inspiră o serie de norme şi practici sociale, un sistem de
instituţii şi relaţii care reglează comportamentul public şi orientează acţiunea colectivă.

Statutul juridic al cetăţeniei europene

Cuvântul cetăţenie în sensul comun din limba română, pentru a desemna statutul
juridic şi legal al cetăţeanului beneficiar de drepturi şi libertăţi, este echivalent general al
termenului englez de „citizenship“ (fr. „citoyenneté“).
Cetăţenia europeană se referă la statutul juridic al cetăţenilor ţărilor membre ale
Uniunii Europene.
Acest statut a fost introdus de Tratatul de la Maastricht şi dezvoltat de Carta
Drepturilor Fundamentale ale Uniunii sub forma unui set de drepturi supranaţionale.
Noul art. 17 al „Tratatului de constituire a Comunităţii Europene“ (fostul art. 8 al
Tratatului de la Maastricht) stipulează faptul că: este cetăţean al Uniunii Europene orice
persoană care beneficiază în prealabil de naţionalitatea unuia din statele membre.
Acest statut supranaţional vine în completarea cetăţeniei naţionale prin exercitarea
unui număr restrâns de drepturi pe teritoriul altui stat membru decât propria ţară.
Incompletă şi subordonată fiind, cetăţenia europeană suscită deja controverse politice
importante, precum: măsura în care acest statut juridic se detaşează de contextul legislaţiei
naţionale, repercursiunile sale asupra suveranităţii, posibilitatea de a recurge la principiul
subsidiarităţii pentru a echilibra naţionalitatea şi cetăţenia europeană, compatibilitatea
instrumentelor actuale de protecţie cu noul statut supranaţional, impactul său asupra
procesului constituţional european, precum şi în ce măsură cetăţenia europeană ţine cont de
principiile comune ale democraţiei europene, incluse în Tratatul de la Amsterdam (principiile
libertăţii, pluralismului, respectării drepturilor omului şi statului de drept)
 Context:
Exercitarea puterii cetăţenilor în Uniunea Europeană

Condiţia de cetăţean se bazează pe o relaţie contractuală între stat şi indivizi după

următorul model: statul recunoaşte drepturile fundamentale ale individului dar pretinde în
schimb obligaţii civice, loialitate şi participare.
Ansamblul acestor drepturi recunoscute de stat reprezintă statutul juridic de cetăţean,
consfinţit în setul de documente oficiale care însoţesc individul-cetăţean pe toată durata vieţii:
certificate de naştere, buletine sau cărţi de identitate, paşapoarte, certificate de deces.
Titular de drepturi, cetăţeanul devine un element al exerciţiului puterii şi al
principiului suveranităţii.
Prin capacitatea sa de a influenţa configuraţia puterii politice, cetăţeanul este
deţinătorul unei părţi din suveranitatea politică deoarece, prin vot, poate decide asupra
guvernării.
Analizând în final suveranitatea, atât structura puterii politice cât şi executarea
deciziilor luate de guvernanţi depind de voinţa cetăţenilor.
Extrapolarea contractului civic de la statul naţional către nivelul supranaţional ridică
probleme de fond.

Evoluţia istorică:

Principiul cetăţeniei nu este circumscris neapărat cadrului naţional, el fiind asociat

spaţiului public în continuă evoluţie, indiferent de faptul că a fost vorba de statele-cetate ale
lumii antice, de principatele sau burgurile medievale, de republicile moderne sau de statele-
naţiune.
Influenţa istorică deterministă asupra cetăţeniei se observă şi în cazul cetăţeniei
europene.
Practic, nu există cetăţenie europeană deconectată de cetăţenia naţională, ceea ce
diminuează foarte mult forţa şi credibilitatea statutului juridic de cetăţean european.
Drepturile, în majoritate, sunt garantate de cetăţenia naţională (franceză, suedeză,
belgiană etc...), cetăţenia europeană constând doar în patru drepturi supranaţionale introduse
destul de târziu, prin Tratatul de la Maastricht (1992).
Acestea nu sunt de primă importanţă pentru viaţa de zi cu zi a cetăţeanului, care
constată astfel că cetăţenia europeană este ceva posterior şi secundar, adăugat la drepturile
recunoscute prin constituţiile naţionale.
Suveranitatea şi exercitarea puterii rămân cu precădere la nivelul statului naţional, în
baza celor două principii ale dreptului comunitar, respectiv subsidiaritatea şi
proporţionalitatea.
Din acest motiv, recunoaşterea şi operaţionalizarea cetăţeniei europene nu sunt atât de
simple cum au părut la începutul anilor ’90 când, din iniţiativa primului ministru spaniol
Philippe Gonzales, s-au făcut primele demersuri comunitare în acest sens.
Unii analişti văd această întârziere ca o disfuncţie internă a construcţiei europene.
Se consideră de exemplu, că problemele cetăţeniei şi participării populare au fost
sacrificate încă de la început, procesul construcţiei europene fiind rezultatul deciziei unor
elite politice şi al concertării „la vârf“.
În acest sens, au existat trei etape:
• Prima Europă, cea a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, a fost
reglementată de Tratatul de la Roma (1957), printr-o abordare de tip paternalist: guvernanţii
au decis pe baza unui design politic foarte elaborat, dar fără o participare populară propriu-
zisă. La vremea respectivă, când priorităţile imediate erau de altă natură (satisfacerea nevoilor
zilnice, vindecarea traumatismelor morale, reconcilierea postbelică), foarte puţini cetăţeni
întrezăreau importanţa noului proiect european.
• A doua Europă a început prin crearea Comunităţii Economice Europene sau a pieţei
comune (consfinţită prin Actul Unic European, 1986). Comunitatea începe să se intereseze
mai mult de cetăţeni şi de modul în care piaţa comună le afectează viaţa zilnică.
Această etapă este dominată de două demersuri coerente privind problemele
cetăţeneşti: pe de o parte, este ceea ce se numeşte abordarea funcţionalistă care pune
accentul pe nevoile directe ale indivizilor sau grupurilor de cetăţeni; pe de alta, este ceea ce
se numeşte indirect citizenship, respectiv construcţia noii identităţi colective, comune tuturor
cetăţenilor.
Prin urmare, se elaborează primele simboluri ale cetăţeniei europene, cum ar fi
culoarea roşie comună pentru paşapoartele europene, adoptarea drapelului cu 12 stele al
Consiliului Europei ca simbol al CEE sau imnul european .
Acestea marchează, trecerea de la „market citizen“ la „political citizen“.
• Cea de a treia Europă a început cu Tratatul de la Maastricht (1992) şi primele
codificări ale cetăţeniei supranaţionale. Esenţial pentru această nouă fază este implicarea
cetăţenilor, conform noului slogan al Europei cetăţenilor.
De altfel, însuşi Monnet spunea că noi unim persoane, nu naţiuni, însă această
propoziţie nu s-a regăsit în demersurile iniţiale ale construcţiei europene.
După Maastricht, se pune problema democraţiei şi guvernanţei europene, a
construcţiei unui spaţiu public şi a unei cetăţenii europene, aspecte esenţiale în studiul meu.
Acesta se dovedeşte a fi contextul în care apare problema deficitului democratic, în
Politica Europeană.

Deficitul democratic:
Interesul public pentru cetăţenie a fost relansat în anii ’90. Publicul larg se interesează
astăzi de cetăţenie, deoarece oamenii politici şi cetăţenii sunt preocupaţi de emergenţa
deficitului democratic în datele statistice.
Acesta este prezent în spaţiul European, unde se remarcă o îngrijorătoare eroziune a
capitalului social şi al încrederii în instituţiile politice.
Deficitul democratic, se manifestă prin apatie politică, individualism, neîncredere în
clasa politică şi rată scăzută a participării civice.
Se pot remarca două perceţii asupra conceptului de deficit democratic: prima situată la
nivelul naţional-statal, pusă în lumină prin apatia politică, iar cealaltă diametral opusă, se
poate evidenţia prin intermediul slabei reprezentări a voinţei cetăţeanului în cadrul
instituţiilor de la nivelul supranaţional.
În cazul primului nivel, naţional, conform datelor statistice evaluate de către
„Eurobarometer 2001“, doar un tânăr din doi participă la societatea civilă iar rata
absenteismului electoral a depăşit 40%.
Cea mai completă analiză a situaţiei din Europa o găsim, în datele „European Values
Study“ (EVS), o fundaţie independentă care întreprinde anchete periodice asupra valorilor
dominante la fiecare 10 ani începând cu anul 1970.
Conform acestor date, opţiunile cetăţenilor din Europa lărgită, au fost relativ stabile la
cele trei reprize ale anchetei (1980, 1990, 2000). Mai exact, cu mici fluctuaţii, ordinea de
preferinţe a rămas constantă, respectiv:
• Familia (86% din opţiuni în 2000);
• Munca (54%);
 • Prietenii şi relaţiile sociale (47%);
• Timpul liber („leisure“ sau „loisir“, 37%);
• Religia (17%);
• Politica (8%);
Pe ultimul loc, la mare distanţă, se află interesul pentru politică, în special la grupul de
vârstă 18-26 ani.
Doar 54% din indivizi participă la viaţa asociativă şi doar 37% din ei au încredere în
clasa politică.
Acest deficit democratic are efecte asupra coeziunii sociale şi pune sub semnul
întrebării însăşi legitimitatea proiectului democratic.
Fără cetăţeni activi, fără participare la instituţiile politice şi fără un minim de
încredere în clasa politică, guvernarea democratică şi democraţia ca regim politic nu sunt
eficiente.
Pentru a contracara efectele nedorite din cadrul celui de al doilea nivel, supranaţional
al deficitului democratic, organizaţiile globale consacrate condiţiei umane precum PNUD
(Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare), OECD (Organizaţia pentru Cooperare şi
Dezvoltare Economică) sau UNESCO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă
şi Cultură) au luat în considerare influenţa exercitării voinţei cetăţeneşti asupra dezvoltării.
PNUD, de exemplu, a dedicat raportul din 2002 privind dezvoltarea umană unei teme
sensibile şi preocupante, respectiv Aprofundarea democraţiei într-o lume fragmentată.
Conform acestui raport, evoluţia globală a proceselor democratice este mai degrabă
încurajatoare, însă există mari decalaje privind realizarea efectivă a democraţiei la nivel
global.
Dezbaterile pe marginea acestor probleme de societate, pe de o parte, au generat mari
aşteptări (uneori nerealiste) faţă de capacitatea cetăţeniei şi virtuţii civice de a mobiliza
energiile populare, pe de altă parte, ele au pus sub semnul întrebării însăşi tipul modern de
societate şi civilizaţia subiacentă.
S-a afirmat, faptul că cetăţenia şi drepturile omului sunt un apanaj al modernităţii.
Modernitatea s-a exprimat prin trei tipuri de activităţi: munca, participarea şi
identificarea culturală.
Dacă ne referim doar la sfera politicii, se pare că societatea postmodernă este
inevitabil o societate depolitizată.
Atitudinea postmodernă, nu invalidează democraţia ca model de guvernare, ci doar
reflectă starea de nemulţumire faţă de modul său de funcţionare.
Apatia şi dezinteresul public sunt forme de dezavuare a politicii politicianiste, a
corupţiei, a egoismului sau demagogiei politice.
Nu valorile democraţiei sunt contestate – democraţia formală, ci modul său de
realizare concretă – democraţia substantivă.
Prin urmare, deşi aceste atitudini pot afecta însuşi proiectul democratic prin lipsa de
susţinere cetăţenească, nesupunerea civică este o formă naturală de protest şi contestare
publică, inerentă democraţiei.
Această analiză a fost confirmată de o anchetă globală asupra valorilor modernităţii şi
postmodernităţii realizată de Inglehart, la începutul anilor ’90.
Conform acestei cercetări de anvergură, ţările industrializate au trecut de la o
civilizaţie a penuriei (ale cărei valori principale erau munca, societatea de masă şi bunăstarea
materială) la o societate postmaterială, în care valorile centrale sunt activitatea socială,
solidaritatea şi diversitatea.
În societatea postmaterială predomină „atitudinea postmodernă“ care este de fapt o
contestare spontană a oricărei forme de autoritate instituţionalizată: naţiunea, armata, religia,
familia, învăţământul, guvernul, parlamentul etc... .
 Această relativizare a autorităţii publice, are atât părţi negative, cât şi aspecte pozitive:
pe de o parte, slăbind capacitatea de influenţă a instituţiilor publice; pe de alta, deschizând
calea guvernării participative prin redistribuirea puterii într-o multitudine de organizaţii non-
guvernamentale, structuri reticulare şi centre alternative.
Agravarea deficitului democratic este datorată în special aproprierii democraţiei ca
bun de consum, fără susţinerea civică adecvată. Reducerea progresivă a ratei de participare la
alegeri sau la dezbaterile civice, apatia şi neîncrederea în forţa democraţiei ca liant social sunt
definitorii pentru acesta.

Structura spaţiului public

Din definiţia de mai sus, rezultă că societatea civilă nu este o zonă strict delimitată a
societăţii globale şi nici nu se reduce la opoziţia sistematică faţă de puterea publică. Ea constă
în interacţiunile pe care toate componentele sistemului social le angajează pe arena publică.
Cele patru componente interdepedente ale societăţii sunt:
• statul cuprinde cele trei puteri (legislativă, executivă şi juridică), precum şi instituţiile
specializate ale ordinii publice (poliţia, vama, armata, informaţiile interne şi externe);
• sfera privată include viaţa familială, prietenii, relaţiile personale şi intimitatea;
• piaţa este reprezentată de firmele private şi corporaţiile angajate în activităţi
lucrative, bursele de valori, federaţiile patronale, grupurile profesionale, asociaţiile
consumatorilor, sindicatele;
• sfera publică este zona cea mai complexă şi mai vizibilă a societăţii: este spaţiul civic
unde interacţionează celelalte trei componente (este forum-ul societăţii moderne),
unde au loc negocieri şi dispute, unde se desfăşoară „acţiunea comunicativă“; sfera
publică cuprinde cel puţin cinci tipuri de organizaţii voluntare:
– partidele politice care nu sunt la guvernare şi nu sunt subordonate statului;
– grupurile de interes, menite să influenţeze deciziile asupra unor probleme care
interesează un anumit grup;
– organizaţiile filantropice („comunitas“) colectează fonduri pentru a completa
bugetul public pentru asistenţă sau protecţie socială; furnizează ajutor direct
(Crucea Roşie, Rotary Club, Lions Club International) sau organizează
întrajutorarea (Asociaţia Bolnavilor Parkinson, Asociaţia Sindromului Down
etc...);
– mişcările sociale se centrează pe activităţile de „lobby“, de promovare a
imaginii publice, pe campanii de presă, colectare de semnături, demonstraţii,
acţiuni de protest;
– grupurile religioase fac parte din sfera publică (nu din cea privată, restrânsă la
aderenţi) în măsura în care oferă servicii de interes comun (de exemplu,
asistenţă socială şi medicală) sau propun politici publice alternative; intră aici
asociaţiile şi federaţiile, fundaţiile religioase, cluburile pe baze confesionale şi
fondurile de caritate.
În această reprezentare multidimensională, spaţiul public este un câmp de forţe care
angajează interacţiuni cu toate celelalte sfere ale vieţii sociale, respectiv statul, piaţa şi sfera
privată. Cetăţenia nu este o relaţie simplă între cetăţeni şi stat, ca în definiţiile etatiste
tradiţionale, ci un sistem de acţiuni şi negociere colectivă care angajează toate cele patru
componente ale societăţii globale: sfera publică, sfera privată, statul şi piaţa.
La rândul său, societatea civilă nu se reduce la organizaţiile non-guvernamentale, ci
include:
– discursul public (de legitimare, mobilizare, argumentare sau contestaţie);
 – ansamblul interacţiunilor dintre componente, exprimate pe arena publică;
– cele cinci organizaţii voluntare descrise mai sus.
Configuraţia aceasta, nu trebuie să ne inducă imaginea unei superorganizaţii
armonioase, identice pentru toate societăţile, în care interesul comun prevalează întotdeauna.
Din contră, definirea celor patru sfere interdependente nu anulează posibilitatea
comportamentelor impredictibile şi atipice sau, pur şi simplu, absenţa cooperării între
cetăţeni.
Activismul şi modelul altruist coexistă cu celelalte forme de cetăţenie din clasificarea
precizată, astfel încât este posibil ca angajamentul civic şi conduitele colectiviste să nu fie
atitudini dominante.
Aceasta explică, de altfel, incidenţa destul de mare a manifestărilor care
caracterizează deficitul democratic (apatie, absenteism, individualism exacerbat, intoleranţă)
la care ne-am referit cu altă ocazie.
Există însă şi altă sursă de variaţie, care influenţează forma concretă de articulare a
celor patru componente ale societăţii. Este vorba de regimul politic şi ideologia subiacentă,
care pot determina ponderea efectivă a statului, a pieţei şi a sferei private în raport cu arena
publică.

Există patru tipuri generice de regimuri politice: modelul pluralist, modelul elitist,
modelul neo-corporatist şi modelul societăţii de masă. Fiecare dintre acestea se
caracterizează prin anumite relaţii între componentele vieţii sociale.
Ceea ce pare să diferenţieze aceste modele este importanţa dată diverselor organizaţii
ale societăţii civile: asociaţii religioase, partide politice, grupuri de interes, grupuri „watch
dog“ sau de monitorizare civică, cluburi recreative, fundaţii caritabile.
În regimul liberal, organizaţiile voluntare domină arena publică, astfel încât nu mai
este nevoie de intervenţia statului.
În acest model, statul este practic deconectat de organizaţiile voluntare: el încurajează
iniţiativele şi soluţiile oferite de sectorul privat şi de „business“ (este modelul care predomină
în SUA, Canada, Australia şi Japonia).
Modelul elitist, exemplificat de Franţa şi Germania doreşte să contracareze
imprevizibilitatea şi inechitatea soluţiilor de tip liberal. Ca urmare, statul acordă un rol
important organizaţiilor considerate de elită (sindicale, religioase, patronale, regionale) în
susţinerea serviciilor sociale.
De exemplu, în baza principiului subsidiarităţii, astfel de organizaţii non-profit pot
utiliza fondurile specializate colectate de stat (fondul de şomaj, fondul de patrimoniu sau
fondul de dezvoltare regională) pentru a implementa politicile sociale.
Regimul neo-corporatist încurajează comasarea grupurilor de interes sub formă de
asociaţii pe bază de afinităţi sau programe (de exemplu, asociaţiile patronale, confederaţiile,
sindicatele de ramură, parteneriatul social).
Spre deosebire de modelul elitist, aceste structuri se auto-guvernează şi sunt supuse
competiţiei. Ele se deosebesc şi de modelul liberal, pentru că sunt mai stabile (de exemplu,
agenţiile specializate din Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda).

Democraţia europeană
Din punctul de vedere al analizei politice, Uniunea Europeană este o sumă de
paradoxuri: ea nu este o naţiune, dar înglobează mai multe state naţionale; nu uneşte direct
cetăţenii, ci statele membre, deşi îşi propune să realizeze o Europă a cetăţenilor; rezultă din
coexistenţa dimensiunii federale (dubla guvernare) cu abordarea interguvernamentală
(cooperarea între state autonome, cu suveranitate auto-limitată), printr-o guvernare hibridă
numită federalism interguvernamental.
U.E. se bazează pe o imensă piaţă comună, care nu dispune însă de propriile bunuri
publice.
Să adăugăm la aceste paradoxuri unele abateri de la modelul consacrat al democraţiei:
legislativul este de fapt o instituţie formată din reprezentanţi numiţi ai guvernelor (Consiliul
Miniştrilor); guvernarea este bicefală (Consiliul Miniştrilor plus o instituţie supranaţională,
Comisia, desemnată de şefii statelor membre), fără să fie legitimată prin votul direct al
cetăţenilor; puterea legislativă este împărţită între Parlamentul European (ales prin sufragiu
direct şi universal) şi Consiliul Miniştrilor; separarea puterilor este chestionabilă; Parlamentul
nu dispune de o veritabilă opoziţie politică iar societatea civilă se exprimă aproape exclusiv
în raport cu statul şi spaţiul public naţional.
Aceste contradicţii interne ale Uniunii rezultă din statutul său inedit de federaţie a
unor state naţionale (Jacques Delors). Este însă un statut intenţionat ambiguu, care a
funcţionat bine atât timp cât priorităţile au fost de ordin economic.
Odată cu extinderea masivă din mai 2004 şi semnarea Constituţiei Europene, se va
pune problema reformei democraţiei europene – un proiect politic de anvergură, care va
angaja mai multe generaţii de cetăţeni europeni

Sistemul decizional
Inevitabil, democraţia europeană trebuie să ţină cont de sistemul decizional actual.
Imperfect cum pare multora, sistemul decizional al Uniunii Europene este rezultatul
unui proces istoric.
Noua democraţie europeană nu este deductibilă dintr-un model conceptual imaginat în
mediile academice, ci este produsul negocierilor dure între parteneri încă puternic acroşaţi
egoismelor şi identităţilor naţionale.
Aceste negocieri au fost dintotdeauna anevoioase, dar au marcat un progres evident.
Tratatul de la Roma (1957) stipula o separare simplă a puterilor, după modelul statului
naţional: Comisia iniţiază propuneri legislative, Parlamentul le avizează iar Consiliul le
adoptă.
Veriga slabă a acestei ecuaţii era Parlamentul, care nu era nici instanţă executivă
(funcţie deţinută de Comisie) şi nici organism legislativ.
Funcţia legislativă revenea Consiliului Miniştrilor, format însă din reprezentanţi
desemnaţi ai guvernelor naţionale (miniştrii de externe).
De atunci, s-au adus corecţii şi s-au încercat metode care să contracareze ceea ce Prof.
Giandomenico Majone (1998) a desemnat prin deficitul democratic al Uniunii Europene. Pe
parcursul evoluţiei care a urmat, a devenit din ce în ce mai clar faptul că democraţia
europeană are propriile instituţii şi propriul sistem de guvernare.
Acest sistem a fost creat pentru a rezolva doar anumite probleme şi nu este la fel de
polivalent şi adaptabil ca sistemele naţionale de guvernare. Democraţia politică şi cetăţenia
europeană au apărut ca obiective realizabile abia după ce piaţa comună şi procesul integrării
au devenit o certitudine (prin Actul Unic European, 1986).
U.E. nu este doar un regim, adică o anumită ordine instituită prin sistemul de putere al
instituţiilor europene. Ea nu este însă nici federaţie.
Pentru analiştii britanici, pe care Helen Wallace îi reprezintă foarte bine prin euro-
pendulul său, incertitudinea şi reglarea spontană nu sunt decât atribute ale guvernanţei
europene.
 Există în acest sens următoarele ingrediente:
– interese comune;
– un cadru instituţional;
– probleme de rezolvat;
– politici comune;
– un sistem de implementare a acestor politici într-un cadru naţional.
Prin urmare, nu este obligatoriu să forţăm constituirea unui Europolity atât timp cât
structurile naţionale pot fi mobilizate să susţină interese comune, prin „governance“.
Aceste „policy networks“ sunt deja transfrontaliere şi au condiţii favorabile de lucru
în comun, datorită globalizării şi deschiderii interne a spaţiului public european (prin piaţa
comună, moneda unică, fondurile structurale).
Ca să se compenseze deficitul democratic al Uniunii (datorat slabei reprezentativităţi
şi lipsei sistemelor de responsabilitate publică), se spune, este nevoie de lărgirea bazei de
participare.
În locul descentralizării sistemice presupuse de modelul federal, mult mai eficiente ar
fi consorţiile sectoriale, asocierile pe bază de interese comune şi rezultate direct verificabile.
În acest sens, atenţia noastră trebuie să se concentreze asupra structurilor operaţionale
din interiorul fiecărui stat naţional, capabile să coaguleze sub formă de proiecte concrete atât
resursele locale, cât şi cele europene. Politicile unionale ar fi astfel implementate nu sub
forma unui super-stat, ci prin agenţii specializate, grupuri de experţi, companii sau autorităţi
publice locale. În aceste „policy networks“, aşa cum arată experienţa de până acum, partidele
politice şi parlamentele naţionale au jucat un rol minor.
Guvernanţa europeană ar implica prin urmare relaţii directe între Comisie şi
beneficiarii politicilor europene, nu raporturi birocratice interguvernamentale, mediate de
administraţia centrală din fiecare stat membru.
Există trei situaţii:
– cooperarea bilaterală;
– comunitatea bilaterală prin suprapunerea intereselor;
– guvernanţa multilaterală, deschisă diverşilor parteneri.

Acest ultim model, susţinut de metoda consensuală care prevalează în practica U.E.,
este cel mai apropiat guvernanţei europene. Deja, ca urmare a Tratatului de la Maastricht şi a
reformelor întreprinse de Jacques Delors, Comisia a devenit o organizaţie complexă, deschisă
relaţiilor directe cu beneficiarii.
Au fost create agenţii specializate (câte una în fiecare din cele 25 state membre,
centrate pe diverse politici publice: protecţia mediului, condiţiile de muncă, cercetarea,
formarea profesională, protecţia consumatorului etc.), comitete de experţi, grupuri de
„lobby“, organisme consultative.
Aceste structuri descentralizate şi specializate, funcţionând dincolo de controlul
naţional şi în afara instituţiilor europene, au dat însă naştere altor preocupări:
– riscul politizării (tentaţia controlului politic);
– problema juridică a delegării autorităţii (în ce măsură Comisia poate
transfera în afară prerogativele sale definite prin Tratate);
– reticenţa unor state membre faţă de noile agenţii, dotate în acelaşi timp
cu competenţe executive, legislative şi juridice.

Teoria politică a furnizat deja un cadru normativ al legitimităţii, cunoscut sub numele
de teoria democraţiei complexe. Acest cadru a fost folosit, pentru a evalua deficitul
democratic al U.E. şi a prefigura unele direcţii de reformă.
 Este vorba de următoarele clauze:
– instituţiile şi procedurile trebuie să aducă soluţii efective la problemele politice;
– sistemul politic trebuie să respecte interesele cetăţenilor şi să le includă pe agenda
guvernării;
– toate autorităţile publice trebuie să fie răspunzătoare pentru deciziile şi acţiunile
lor.

Aceste criterii au fost luate în consideraţie de diversele proiecte de reformă ale

Uniunii şi de Cartea Albă a European Governance (2001).
S-a creat astfel un nou cadru instituţional, care să răspundă mai bine cerinţelor
democraţiei complexe.
Este vorba de o variantă supranaţională de federalism care, presupune:
a) instituţionalizarea diverselor niveluri de reprezentare, prin alegeri directe (P.E.),
numire şi validare supranaţională (Comisia), delegare a suveranităţii (Banca
Centrală);
b) guvernarea bicefală, prin co-decizia Parlamentului European şi a Consiliului
(asemănătoare cu legislatura bicamerală din sistemul federal german), unde P.E. are
putere de veto;
c) rezolvarea parţială a problemei responsabilităţii, prin co-existenţa a două moduri de
reprezentare; de aici, dubla responsabilitate (Consiliul, în faţa parlamentelor
naţionale; P.E., faţă de electoratul său, cetăţenii europeni), ceea ce asigură un
ascendent politic în favoarea P.E.;
d) desemnarea conducerii Comisiei cu avizul P.E. şi prin votul cu majoritate calificată în
Consiliu.

Aceste demersuri nu rezolvă însă toate problemele deficitului democratic al U.E.

Se constată că cea mai preocupantă rămâne problema răspunderii publice.
În ciuda aparenţelor, dificultăţile cele mai mari nu sunt la nivelul instituţiilor europene
(ale căror decizii sunt transparente şi accesibile marelui public), ci în zona parlamentelor
naţionale care nu acordă încă o atenţie adecvată problematicii integrării.
Fie că informaţia „europeană“ nu este transmisă către public, fie că modul de definire
şi monitorizare a politicilor publice rămâne ancorat la paradigma interesului naţional, cert
este că parlamentele naţionale nu-şi asumă suficient această responsabilitate europeană care
le revine prin Tratatele Uniunii.

Concluzie:
Această incursiune în problematica democraţiei europene şi a reformelor politice are
un obiectiv explicit, de a pune în lumină deficitului democratic al Uniunii Europene.
În ultimă instanţă, cetăţenia nu poate să se manifeste decât într-un cadru de drepturi şi
responsabilităţi, reglementat prin instrumente juridice circumscrise unei anumite entităţi
politice: statul naţional şi, în perspectivă, uniunea politică europeană.
Analiza pertinentă a raportului dintre deficitul democratic şi rolul cetăţenilor in
Politica Europeană, ajută aprofundarea relaţiei dintre comunitatea politică de referinţă şi
individul titular de drepturi. Astfel s-au dovedit inevitabile referinţele la guvernanţa pluralistă
şi la problemele cetăţeniei Uniunii.
Rămâne de văzut, în continuare, în ce măsură statele naţionale membre ale U.E. sunt
pregătite să se reformeze însele, astfel încât să susţină eforturile de constituire a spaţiului
public comun.
 BIBLIOGRAFIE

– ALEXANDRESCU, S. (1998) Paradoxul român, Bucureşti, Ed. Univers.

– ALMOND, G.; VERBA, S. (1996) Cultura civică, Bucureşti, Editura DU Style.
– BERCEANU, B. B. (1999) Cetăţenia. Monografie juridică, Bucureşti, Ed. All Beck.
– BERGER, P.L.; LUCKMANN, Th. (1999) Construirea socială a realităţii, Bucureşti,
Ed. Univers.
– BÎRZEA, C. (2001) Politicile şi instituţiile Uniunii Europene, Bucureşti, Ed. Corint.
– COMPAGNON, A.; SEEBACHER, J. (2002) Spiritul Europei, Iaşi, Polirom, 3 vol.
– GELLNER, E. (1994) Naţiuni şi naţionalism, Bucureşti, Antet/CEU.
– MARGA, A. (1995) Europa şi specificul european. Filosofia unificării europene,
Cluj, Biblioteca Apostrof.
– MARINO, A. (1995) Pentru Europa, Iaşi, Polirom.
– NECULAU, A.; CONSTANTIN, T. (2002) Românii şi integrarea europeană;
radiografia unei atitudini. În: A. Neculau (coord.) Noi şi Europa, Iaşi, Ed. Polirom.
– NOICA, C. (1993) Modelul cultural curopean, Bucureşti, Humanitas.
– PELKMANS, J. (2003) Integrarea europeană. Metode de analiză economică.
Bucureşti, Institutul European din România, ed. II-a.
– SCHNAPPER, D.; BACHELIER, Ch. (2001) Ce este cetăţenia?, Iaşi, Ed. Polirom;
– SCOTT, R.W. (2004) Instituţii şi organizaţii, Iaşi, Polirom.
– THIESSE, A.-M. (2000) Crearea identităţilor naţionale în Europa. Secolele XVIII-
XX, Iaşi, Polirom.
– http://en.wikipedia.org/wiki/Democratic_deficit
– http://www.civica-online.ro/cetatenie_europeana/cetatenie_europeana.html
– http://www.divers.ro/cgi-bin/buletin_ro.py?id=162#1694
– http://www.ipp.ro/plus.php?cod=dpl_institutii
– http://www.pnl.ro/index.php?id=dp2447
– http://www.pulmanweb.org/documents/manifesto/Manifesto-Romanian-version.doc.
– http://www.inm-lex.ro/file.php?FileID=1385.
– http://www.eurosceptic.ro/index.php/2006/12/04/gadara-moderna-statul-antihristic-si-
argintii-vanzarii/
– http://www.hotnews.ro/articol_24130-Motivele-reale-ale-A%ABNuA%BB-ului-
european.htm
– http://www.mie.ro/_documente/info_integrare/romania_si_viit_europei/viziune.htm
– http://www.institutulpro.ro/analize/domenii/guvernare.php?luna=10305
– http://www.ici.ro/ici/ro/portofoliu/era1.html#1
– http://www.infoeuropa.ro/jsp/page.jsp?lid=1&cid=671
– http://www.cotidianul.ro/index.php?id=8673&art=22576&cHash=3df1cd19ed
– http://www.activecitizenship.net/documenti/ECAC_Romanian.doc.
– http://master.all4web.ro/index.php?_o=webdefault&_m=Glosar