Sunteți pe pagina 1din 132

MANUAL DE

MEDIERE

Realizat cu sprijinul financiar al:

Chişinău, 2006
CZU 343.627 (036)
G49

Colegiul de autori:

©2006; Xenofon Ulianovschi, judecător, doctor în drept,


conferenţiar universitar, Capitolul IV
©2006; Marcela Dilion, doctor în sociologie, conferenţiar
universitar, capitolul II, III
©2006; Vasile Rotaru, doctor în drept, capitolul V
©2006; Roman Koval, Directorul Centrului ucrainean “Common
Ground”, capitolul VI
©2006; Diana Popa, magistru în asistenţă socială, Şeful Direcţiei
Mediere, Institutul de Reforme Penale, capitolul I

Coordonator: Diana Popa


Această lucrare este publicată în cadrul proiectului “Consolidarea
societăţii civile. Sănătatea şi drepturile omului în închisorile din
Republica Moldova”, implementat în parteneriat cu Penal Reform
International, cu sprijinul financiar al ICCO şi Cordaid.
Opiniile expuse în conţinutul prezentului volum nu reflectă
neapărat opinia finanţatorului.
Informaţia expusă în prezenta lucrare poate fi reprodusă doar
cu indicarea sursei.
Lucrarea este publicată în cadrul Direcţiei Editoriale a Institutului
de Reforme Penale
Design : Andrei Muşcinschi
Redactor: Vlad Pohilă
Coordonator: Dana Belicov
Tipar: BONS Offices, 300 exemplare

Manual de Mediere/Marcela Dilion, Vasile Rotaru, Xenofon


Ulianovschi,...; coord.: Diana Popa,...;Inst. de Reforme Penale. – Ch.:
IRP, 2006 (Bons Offices). – 132 p.
Bibliogr. În notele de subsol
ISBN 9975-9890-4-7
300 ex.
347.965.42(075)
Cuprinsul
Introducere - 4
Capitolul I Aspecte teoretice şi practice ale conflictului - 5
1.1 Delimitări conceptuale - 6
1.2 Structura conflictului - 6
1.3 Stiluri de conduite în situaţii de conflict - 10
1.4 Metode de soluţionare a conflictelor - 12
Capitolul II Medierea: dimensiuni şi coordonate definitorii - 15
2.1 Conceptul justiţiei restaurative şi formele acesteia - 15
2.2 Conceptul de mediere - 20
2.3 Din experienţa internaţională privind instituţia medierii - 27
Capitolul III Deontologia profesională a mediatorului
şi construcţia paradigmei profesionale - 38
3.1 Conceptul de deontologie - 38
3.2 Codul deontologic al mediatorului în Republica Moldova - 46
Capitolul IV Reglementarea medierii în documentele
internaţionale şi naţionale - 47
4.1 Reglementarea medierii în documentele internaţionale - 47
4.2 Reglementarea medierii în documentele naţionale - 68
Capitolul V Etapele procesului de mediere - 76
5.1 Activităţile pre-mediere - 76
5.2 Iniţierea medierii - 80
5.3 Identificarea problemelor - 85
5.4 Elaborarea planului de negociere - 88
5.5 Crearea unei înţelegeri reciproce şi formularea alternativelor - 88
5.6 Finisarea procesului de mediere - 91
Capitolul VI Abilităţile mediatorului şi autoevaluarea - 95
6.1 Abordarea temei - 95
6.2 Triunghiul succesului - 99
6.3 Abilităţile de comunicare - 102
6.4 Tehnici de lucru şi control a emoţiilor - 108
6.5 Autoevaluarea - 116
Anexe - 127
Întrebări de recapitulare - 131


Introducere
Justiţia Restaurativă este un răspuns dat infracţiunii care
oferă oportunităţi celor care sunt cei mai afectaţi de aceasta –
victima, infractorul, familiile acestora şi comunitatea - de a fi direct
implicaţi în a răspunde răului produs de comiterea infracţiunii.
Dr. Mark S. Umbreit
(Universitatea Minnesota, S.U.A.)

Medierea este o metodă confidenţială şi privată, prin intermediul


căreia mediatorii, persoane independente şi cu o pregătire specială,
ajută părţile să-şi definească mai clar obiectivele, interesele şi le
indrumă astfel încât să construiască împreună variante reciproc
avantajoase de soluţionare a conflictului. Medierea oferă persoanelor
oportunitatea de a-şi asuma responsabilitatea rezolvării disputelor şi
de a menţine permanent controlul asupra deciziilor care le afectează
viitorul. Se evită astfel folosirea măsurilor abuzive şi deteriorarea
relaţiilor dintre părţi, încurajându-se dialogul, colaborarea şi respectul
reciproc.
Instruirea iniţială şi continuă a mediatorilor este un obiectiv de
bază pentru obţinerea rezultatelor de succes.
Prezentul manual este adresat în primul rând practicienilor, care
făcând cunoştinţă cu conţinutul lui, vor aplica în practică cele învăţate.
Materialul reflectat conţine informaţii din toate domeniile necesare
de a fi cunoscute de profesionişti: conceptul medierii, deontologia
mediatorului, etapele procesului de mediere, abilităţile necesare de a
fi dezvoltate de către mediator.
Includerea capitolului care reflectă cadrul legal internaţional şi
naţional ce reglementează instituţia medierii în cazurile penale a fost
condiţionată de complexitatea procesului de mediere între victimă şi
infractor.
Informaţia cuprinsă în manualul de faţă este utilă, de asemenea,
pentru cadrele didactice şi studenţii de la facultăţile de drept, asistenţă
socială şi psihologie care au în curriculum său cursul de mediere şi
care ar putea să-şi îmbogăţească cunoştinţele în domeniul medierii
din toate sferele: civil, familial, penal.
Sperăm că prin publicarea acestui manual vom contribui
la dezvoltarea instituţiei medierii, care în primul şi primul rând se
datorează perfecţionării continue a practicienilor.


Capitolul I Aspecte teoretice şi practice ale conflictului

Capitolul I Aspecte teoretice şi practice ale


conflictului

1.1. Delimitari conceptuale


Conflictul este un concept care are o multitudine de definiri
şi interpretări. Una din cel mai des întâlnite definiţii ale conflictului îl
prezintă drept lipsa unei înţelegeri între două sau mai multe părţi, care
pot fi, fie persoane individuale, fie grupuri. Fiecare din părţi întreprinde
totul pentru ca să-şi apere punctul său de vedere, să-şi atingă scopul
sau să fie acceptat şi împiedică celeilalte părţi să facă acest lucru.
Conflictele sunt vechi de când lumea, ele sunt un fenomen
universal care poate fi întâlnit la toate nivelele convieţuirii umane. În
limbajul cotidian conflictului i se atribuie o conotaţie negativă şi plus la
aceasta în dicţionarul explicativ al limbii române conflictul este definit
ca o ciocnire materială sau morală violentă, o situaţie controversată,
stare de duşmănie, divergenţă. Totuşi nu prezenţa conflictelor este
problematică, nu ea este cea care constituie o ameninţare la adresa
păcii, ci formele ei violente, care propagă sisteme nedrepte, care
avantajează doar una dintre părţile implicate, înclinate spre preluarea
puterii şi spre impunerea propriilor interese şi care cred că doar ele
deţin „adevărul absolut“. Asemenea atitudini pot degenera cu uşurinţă
în modele de gândire şi de comportament orientate după cucerirea
totală: pierderile suferite de una dintre părţi sunt câştiguri pentru
cealaltă.
Cercetătoarea Ulrike C. Wasmuth a atras atenţia asupra
faptului că este important să considerăm conflictele ca pe nişte simple
fapte sociale, şi să nu le confundăm cu formele sale mai avansate;
conflictele nu trebuie să fie limitate prin prisma unor evaluări concrete
şi nu trebuie confundate cu fie cauzele, fie consecinţele lor. Conflictul,
în viziunea lui Wasmuth este prin urmare un „fapt social la care
participă cel puţin două părţi (indivizi, grupe, state), care
(a) urmăresc scopuri diferite, neconciliabile sau chiar acelaşi scop,
dar care nu poate fi atins decât de o singură parte, şi/sau
(b) doresc să facă uz de mijloace disputate pentru a atinge un scop
anume.
Modalităţile de abordare ale conflictelor sau a rezultatelor
acestora, pot fi bune sau rele. Problema este nu cum să eliminăm


Diana Popa

conflictele, ci cum să avem controverse vii, în loc de confruntări


mortale, cum să creăm conflicte constructive şi să le evităm pe cele
distructive.
Conflictele constructive pot avea multe rezultate pozitive :
• Stimulează interesul şi curiozitatea oamenilor
• Ajută la dezvoltarea personalităţii oamenilor, la stabilirea
identităţii individuale şi de grup
• Ajută oamenii să se adapteze unor situaţii noi sau să inventeze
soluţii noi unor probleme vechi.
Conflictele distructive sunt violente si au rezultate negative:
părţile nu numai că nu caută să îşi atingă scopurile în mod paşnic, dar
încearcă să se domine sau chiar să se distrugă reciproc.
Modul, stilul de abordare a situaţiilor conflictuale determină
evoluţia conflictului către o situaţie constructivă sau una distructivă.
1.2. Structura conflictului
În conflictologie sunt înâlnite diverse imagini ale conflictului care
să reflecte structura acestuia. De exemplu, conflictul în viziunea lui
Daniel Sapiro este asociat cu un arbore. Fiecare parte a lui reprezintă
o parte componentă a conflictului.
Solul - mediul social în care izbucneşte conflictul (familia,
colectivul, societatea)
Rădăcina - cauzele multiple ale conflictului
Tulpina - (diferite părţi) - partile implicate in conflict
Scorbura - problema clar definită a conflictului
Florile - emoţiile proprii pozitive şi negative ale celor implicaţi în conflict
Frunzele - acţiunile concrete ale persoanelor implicate
Fructul - soluţia rezolvării conflictului
Orice măr care nu este mâncat la timp, cade, şi din seminţele
lui ia naştere un nou pom. Aşa şi orice conflict care nu este rezolvat la
timp serveşte premisa pentru naşterea altui conflict.
Conflictele sunt construite în faze specifice. În faza premergătoare
sunt sesizate conflictele latente sau deja manifestate, fără a fi însă
evaluate (încă) ca fiind negative. În faza de escaladare se pune în
mişcare o dinamică specifică care acutizează conflictul. În “faza de
lămurire“ interesul se concentrează pe redefinirea şi reorganizarea
convieţuirii. Toate aceste faze mai sunt cunoscute şi sub numele de “arc
al conflictului”. Iar pentru a înţelege toate aceste faze sunt necesare
competenţe specifice în ceea ce priveşte preocuparea cu conflictul,
de-escaladarea acestuia, respectiv activităţile de reconciliere.


Capitolul I Aspecte teoretice şi practice ale conflictului

Cele menţionate mai sus pot fi reprezentate schematic în felul


următor:

Etapele
Nr. Variante de acţiune Necesităţi
conflictului
1. Etapa Percepţie, stimularea Consolidarea
premărgătoare comunicării şi conştiinţei de sine
cooperării Oferirea unor
Observarea atentă, posibilităţi de
discuţii comune, dezvoltare
detectarea „primelor Acord cu privire la reguli
semne” Deprinderea manevrării
problemelor
2. Etapa de Discuţii, negocieri, Disponibilitatea de a
escaladare mediere, arbitraj, termina disputa în mod
proces paşnic
Echilibrarea intereselor Diferenţierea între
Includerea unei terţe persoane şi cauze
părţi Chemarea din timp a
unor ajutoare din afară
3. Etapa de Negocierea unui Asumarea răspunderii
lămurire compromis Scuze
Găsirea unor soluţii, Reparaţii
facilitarea convieţuirii Compensarea pagubei
Echilibru, conciliere,
„curăţarea mizeriei” şi
un nou început

Conflictele pot escalada, pot trece de la primele semnale până


la stadiul de violenţă mult mai rapid şi mai uşor decât pot de-escalada,
după ce violenţa a avut loc. Conflictele evoluează foarte rar de la fazele
de început la fazele violente într-un mod brusc. Ele evoluează în mod
gradat, în etape, care pot fi recunoscute ca paşi către violenţă.
Primele semnale sunt non-verbale, atitudini şi comportamente
care exprimă frustrarea părţilor. Dacă părţile le recunosc, problemele
pot fi discutate, clarificate şi rezolvate.
Dacă neinţelegerile nu sunt rezolvate, tensiunea creşte şi
părţile încep să îşi exprime verbal sentimentele şi poziţiile în timpul
disputelor. Dacă părţile sunt deschise să se asculte şi să comunice
eficient, problemele pot fi discutate, clarificate şi rezolvate.


Diana Popa

Dacă conflictul nu este rezolvat nici acum, tensiunea poate


continua să crească. Comunicarea între părţi devine tot mai dificilă.
Conflictul se poate extinde, implicând tot mai multe persoane sau
mai multe organizaţii, care sunt de partea uneia sau alteia dintre
părţile implicate şi tot mai multe probleme. Părţile se polarizează şi
se concentrează pe atingerea scopurilor proprii, fiind surde şi oarbe
la interesele celorlalte părţi. Părţile pot încerca, din nou, să îsi rezolve
disputa şi să negocieze.
Dacă părţile eşuează în a rezolva conflictul, situaţia se poate
înrăutăţi. Părţile ajung la nivelul la care se separa, se segreghează,
comunicarea este întreruptă şi nu mai pot vorbi unii cu ceilalţi. În
această etapă, o a treia parte care intervine – mediator - poate ajuta la
rezolvarea conflictului, prin mijloace paşnice. Pe măsură ce trecem de
la mediere la sistemul juridic, şansele ca relaţiile să se îmbunătăţească
descresc. Dar, cel puţin, violenţa nu este folosită pentru atingerea
scopurilor.
Conflictele sunt deseori percepute ca o luptă care trebuie
câştigată. Ele dezvoltă adesea o dinamică internă care îngreunează,
dacă nu chiar exclude, o reglementare paşnică, constructivă şi non-
violentă. Cercetările destinate comportamentului oamenilor în situaţii
conflictuale au arătat că majoritatea tinde să-şi impună propriile
interese insistând asupra propriei poziţii - asta chiar şi acolo unde
încep să se arate insuccesele. Acest model comportamental este
însoţit şi de o limitare din ce în ce mai mare a capacităţii de percepţie
şi de decizie
Adevărata problemă a conflictelor este pericolul permanent ca
acestea să escaladeze: pe parcursul acestora se pune din ce în ce
mai mult preţ pe strategii de dobândire a puterii şi pe uzul violenţei.
Conflictul devine astfel din ce în ce mai greu de controlat, până când
scapă de sub control, trece pragul violenţei, cauzând distrugere şi
suferinţă. Convieţuirea este astfel îngreunată, dacă nu chiar imposibilă
pe termen lung.
Dinamica conflictelor a fost comparată de multe ori cu un
aisberg. Modelul “aisbergului” ne dă de înţeles că doar o mică parte a
conflictelor este vizibilă la suprafaţă. Şase şeptimi dintr-un aisberg se
află sub apă, invizibile – ele sunt cele care determină însă dimensiunea
şi comportamentul aisbergului. Modelul “aisbergului” este folosit de
multe ori pentru a arăta că doar o parte din cele ce se întâmplă în


Capitolul I Aspecte teoretice şi practice ale conflictului

cadrul unui conflict şi din dinamica conflictului este accesibilă în mod


direct. Celelalte părţi ale acestei dinamici trebuie mai mult ghicite.
Conflictele au loc mereu la două nivele: la nivel obiectual şi
la nivel psihosocial. Este important să cunoaştem ambele nivele, să
recunoaştem felul în care aceste nivele se influenţează reciproc, dar
şi să le diferenţiem.
 Nivelul obiectual: temele formulate, comportamentul sesizabil,
faptele -  acesta este vârful “obiectual” al aisbergului.
 Nivelul psihosocial: temeri, nesiguranţe, dorinţe, sentimente,
tabuuri etc. - toate acestea nu pot fi observate în mod direct, cu toate
că sunt prezente masiv. De cele mai multe ori, toate acestea rămân
nespuse, acţionând astfel în “zona ascunsă”.
Deseori, nivelul psihosocial domină acţiunile conflictuale. Cu
cât escaladează un conflict mai mult, cu atât creşte şi importanţa
acestui nivel. De aceea este foarte important, ca pentru a înţelege un
conflict pe de-a întregul, să înţelegem şi dinamica nivelului psihosocial.
Conştientizarea nivelului psihosocial, a dinamicii “ascunse”, înseamnă
aducerea în prim-plan a adevăratului obiect al conflictului şi, implicit,
deschiderea căilor de negociere în vederea aplanării acestuia.
Pentru a rezolva în mod constructiv un conflict, trebuie mai întâi
să îl şi înţelegem. Conflictul trebuie să transpară nu doar în dinamica
sa, cu forma şi efectele sale, ci şi în comportamentele, interesele şi
nevoile părţilor implicate în el.
Analiza conflictelor nu are ca scop să adune tot felul de informaţii,
ci să interpreteze şi să evalueze aceste informaţii.
Şi deoarece comunicarea în toate formele sale (orală, simbolică,
non-orală) poate fi înţeleasă ca o cheie pentru manevrarea constructivă
a conflictelor, analizei premiselor unei comunicări de succes îi revine o
importanţă deosebită.
Socio-psihologii au susţinut mereu că oamenii nu pot recunoaşte
un lucru decât atunci când există termeni care să definească acest lucru
şi că oamenii nu pot înţelege ceva decât atunci când există modele
de analiză. Analiza conflictului are aşadar de-a face cu sistematizarea
percepţiei şi cu oferta de materiale ajutătoare.
Din toate acestea mai reiese şi că nu există o singură metodă
“corectă” de analiză a conflictelor, ci mai multe, a căror utilizare
eficientă depinde însă de situaţia în cauză.


Diana Popa

1.3. Stiluri şi conduite în situaţii de conflict

Stilul personal in abordarea unor conflicte este rezultatul


combinaţiei a două variabile:
• Măsura în care ne luptăm pentru interesele noastre
• Măsura în care luăm în considerare interesele celorlalţi.
Combinaţia acestor două variabile determină cinci moduri, cinci
stiluri de abordare ale conflictului.
Competiţie
În cazul acestui model ideile şi acţiunile sunt concentrate numai
pentru atingerea intereselor proprii şi neglijarea în totalitate interesele
celorlalţi. Persoanele sunt gata să câştige cu orice preţ, chiar daca
acest preţ inseamnă distrugerea relatiilor cu cealalta parte. Căci
relaţiile nu au nici o importanţă pentru ei, ci numai atingerea scopurilor
proprii.
Aplanare
Acest stil este opus stilului competitiv: ideile şi acţiunile sunt
concentrate numai pentru a ajuta cealaltă parte sa îşi atingă scopurile
şi este caracteristică neglijarea totală a propriilor interese. Păstrarea
unor relaţii bune cu cealaltă parte este mult mai importantă, decât a
câştiga. În acest scop se caută ajungerea cu orice preţ la un acord şi
se fac nenumarate concesii.
Evitare
Evitarea conflictului sau preferinţa de a considera că nu există
nici un conflict, chiar dacă nu se ating scopurile sau se strică relaţia
cu partea cealaltă.
Compromis
În cazul acestui model o parte va obţine ceva din ceea ce a dorit
să câştige şi va renunţa la altceva, fie prin împărţire, fie prin folosirea
în comun a resursei aflată în conflict. Desigur, se vor stabili limite
privind măsura în care este dispus să renunţe la ceea ce ar fi dorit
să obţină.
Cooperant
Prin adaptarea acestui stil se acordă, în acelaşi timp, o
importanţă la fel de mare atingerii scopurilor proprii cât şi păstrării
relaţiei. Stilul de cooperare implică o comunicare deschisă şi totală:
atent la celălalt. Este stilul cel mai dificil şi care ia cel mai mult timp,
dar are rezultatele cele mai bune, în cazul fericit în care ambele părţi
folosesc acest stil.

10
Capitolul I Aspecte teoretice şi practice ale conflictului

Dinamica conflictului modifică de regulă şi comportamentul


părţilor implicate în acesta. Procesul de comunicare este limitat,
fiind resimţit mai degrabă ca o barieră decât ca o punte de legătură.
Neîncrederea sporeşte iar aplanarea divergenţelor nu este mai
niciodată văzută ca fiind o sarcină comună. Morton Deutsch descrie
aceste modificări după cum urmează:

Ce este tipic pentru conflicte?

Comunicare
Comunicarea nu este deschisă şi sinceră.
Informaţiile sunt insuficiente sau înşelătoare.
Secretele sunt din ce în ce mai multe, iar atitudinea nesinceră
este tot mai prezentă.
Ameninţările şi presiunile iau locul discuţiilor libere.

Percepţie
Divergenţele de interese, opinii şi convingeri valorice ies la iveală.
Lucrurile care despart părţile sunt văzute mai clar decât cele care
le leagă.
Gesturile de conciliere sunt interpretate ca fiind tentative de
disimulare, intenţiile acestuia sunt judecate ca fiind duşmănoase
şi rău-intenţionate, iar propriul comportament nu este văzut decât
printr-o singură perspectivă, deformată.

Atitudine
Încrederea scade, neîncrederea creşte.
Se dezvoltă duşmănii ascunse dar şi deschise.
Scade disponibilitatea de a acorda ajutor.
Creşte disponibilitatea de a se folosi şi de a-l înjosi pe celălalt.

Raportarea la sarcini
Sarcinile nu mai sunt recunoscute de părţi ca fiind o
responsabilitate comună, care, pentru a fi eficiente, necesită
o împărţire a muncii, în care fiecare, după puteri, contribuie în
vederea îndeplinirii scopului comun.
Fiecare încearcă să facă totul de unul singur: nici una dintre părţi
nu mai trebuie astfel să se bizuie pe cealaltă, nu depinde cu nimic
de cealaltă, evitând astfel pericolul de a fi exploatat1.
1
Morton Deutsch: Konfliktregelung. München, 1976, p.56

11
Diana Popa

Dacă folosirea mijloacelor paşnice eşuează, situaţia poate


deveni din ce în ce mai tensionată şi conflictul se îndreaptă spre punctul
în care va izbucni în violenţă. În aceste momente, extremiştii, care
sunt mai bine pregătiţi şi organizaţi în a lupta agresiv pentru atingerea
scopurilor lor, preiau de obicei comanda. Părţile încep să se vadă tot
mai puţin ca fiinţe umane, si prin urmare cred că nu mai merită un
tratament uman. Dezumanizarea face posibil ca părţile să folosească
violenţa, să se rănească şi să violeze normele de comportament
general acceptate, privind relaţiile umane.
1.4. Metode de soluţionare a conflictului

Conflictul nu este violenţă. Violenţa este doar o manifestare


a conflictului, şi apare atunci când intensitatea sa este maximă, iar
emoţiile puternice invadează raţiunea.
Este violenţa o parte a naturii umane? Optimiştii spun că nu,
violenţa nu stă în firea omului, dar ea este prezentă ca un potenţial
care poate fi activat:
(a) În cazul în care necesităţile umane de bază nu sunt satisfăcute,
datorită unor actori cinici sau a unor structuri rău intenţionate
(b) În cazul în care violenţa este glorificată de către cultura unui
popor şi justifică răzbunarea (violenţa ca o compensaţie a
violenţei).
Violenţa nu are numai efecte vizibile, precum moartea,
vătămările corporale sau distrugerile materiale, ci şi efecte invizibile,
traume, mituri şi eroi, setea de răzbunare şi de victorie, care pot fi mult
mai importante, deoarece influenţează comportamentul generaţiilor
viitoare. Dacă nu se rezolvă cauzele conflictului, situaţia de “după
violenţă”, poate deveni foarte uşor situaţia “înainte de violenţă“.
Violenţa poate fi oprită, mai rapid, prin forţă: forţe de menţinere
a păcii care să separe părţile aflate în conflict şi să le asiste în procesul
de tranziţie de la violenţă la pace.
Metodele alternative de soluţionare pot fi dispuse pe o scara
descrescătoare, de la fazele de început ale conflictului, până la stadiul
de izbucnire a violenţei:
• mai mult control asupra rezultatelor versus pierderea totală a
controlului

12
Capitolul I Aspecte teoretice şi practice ale conflictului

• o soluţie mai durabilă versus una instabilă


• mai multă satisfacţie în ce priveşte rezultatul versus mai puţină
satisfacţie
• relaţii îmbunătăţite sau cel puţin nedeteriorate versus relaţii
distruse.
Metodele alternative de soluţionare a conflictelor aflate pe
această scară sunt:
- Comunicarea directă
- Negocierea (comunicare structurată)
- Medierea (negociere facilitată)
- Facilitarea proceselor de rezolvare a problemelor (mediere
între mai multe părţi)
La capătul scării reprezentând metodele alternative de
soluţionare se află:
- arbitrajul
- litigiul
Care este rolul mediatorului în situaţia de conflict?
Mediatorul îi asistă pe cei implicaţi în conflict să rupă cercul
învinuirilor şi să oprească blamarea reciprocă, îi ajută să comunice
mai bine, îi ajută să-şi identifice propriile nevoi şi să lucreze împreună,
pentru a dezvolta o soluţie care să satisfacă aceste nevoi. Spre
deosebire de un judecător sau de un arbitru, mediatorul nu ia decizii în
locul părţilor implicate în conflict şi nu stabileşte cine sunt vinovaţii.
Mediatorul:
• ajută părţile să inţeleagă şi obţine acordul lor in privinţa
procesului medierii
• crează un climat propice, prin stabilirea unor reguli de
comportament, precum şi prin aranjarea încăperii în care va
avea loc medierea
• se informează asupra problemelor, ascultând cu atenţie
fiecare dintre părţile implicate în conflict
• încurajează părţile să se asculte cu atenţie, să vorbeasă pe
rând, să înţeleagă punctul de vedere al celuilalt
• ajută părţile să îşi identifice propriile nevoi şi să găsească
soluţii reciproc satisfăcătoare.

13
Diana Popa

Pentru a ajunge la un acord de calitate, este necesar să se


aplice patru principii de bază (să negociaţi principial):
(1) Separarea oamenilor de probleme: se separă problemele
subiective, generate de percepţii diferite şi alte obstacole inerente
comunicării între oameni, de cele obiective, de conţinut
(2) Concentrarea atenţiei asupra intereselor trecând dincolo de
poziţiile fiecăruia: găsirea problemelor reale, sub aparente
soluţii sau simptome
(3) Generarea unei multitudini de opţiuni, înainte de a ajunge la un
acord: soluţii alternative pentru aceeaşi problemă
(4) Insistarea ca acordul să se bazeze pe criterii obiective: căutarea
criteriilor obiective pentru a lua orice fel de decizie, în cazul
stabilirii unor probleme prioritare sau alegerii celei mai bune
soluţii dintre multe alternative.
Conflictele ne influenţează capacitatea de percepţie şi gândirea.
Este important ca prin implicarea profesioniştilor acestea să fie
soluţionate pe cale paşnică şi să fie puse în valoare resursele fiecărei
părţi implicate în conflict.

14
Capitolul II Medierea: dimensiuni şi coordonate definitorii

Capitolul II Medierea: dimensiuni şi


coordonate definitorii

2.1. Conceptul justiţiei restaurative şi formele acesteia

Fenomenul infracţionalităţii, în rândul minorilor şi tinerilor, a


cunoscut şi cunoaşte o evoluţie ascendentă, în contextul social actual
din Republica Moldova. Având în vedere necesitatea identificării unor
răspunsuri adecvate pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, în
contextul general al reformei sistemului justiţiei penale se urmăreşte
găsirea unor soluţii corespunzătoare pentru diminuarea acesteia.
Un posibil răspuns îl constituie justiţia restaurativă, metodă
alternativă de soluţionare a conflictelor.
Justiţia restaurativă, mişcare care a apărut în America de
Nord, în anii ‘70, ai sec. XX, este bazată pe programe care urmăresc
împăcarea între victimă şi infractor şi identificarea unor soluţii adecvate,
de reparare a prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunii. Aceasta
s-a dezvoltat ca alternativă la sistemul penal retributiv. Justiţia
restaurativă pleacă de la premisa că toate părţile trebuie să fie implicate
în căutarea răspunsului la infracţiune, respectiv victima, infractorul,
precum şi comunitatea. În cadrul acestei filosofii penale, răspunderea
se întemeiază pe înţelegerea de către infractor a răului produs prin
fapta sa ilicită, acceptarea răspunderii şi repararea pagubei produse.
Justiţia restaurativă porneşte de la premisa că cel mai bun răspuns pe
care îl putem da conflictului îl reprezintă repararea răului produs de
un act necugetat.
“Reparaţiile” materiale şi cele simbolice constituie debutul
unui proces restaurativ, dar restaurarea înseamnă mai mult decât a
primi o compensaţie2. Pentru cei prejudiciaţi, restaurarea înseamnă
repararea pagubelor reale cauzate de acţiunea îndreptată împotriva
lor şi restaurarea sentimentului de control asupra propriilor lor vieţi.
Pentru făptaşi, restaurarea implică asumarea responsabilităţii pentru

2
Vezi Paşcu Andrei Justiţie Restaurativă // Revista de Ştiinţă Penitenciară.
Bucureşti, 2000, nr.3.

15
Marcela Dilion

acţiunile lor prin repararea oricărui rău pe care l-au cauzat şi rezolvarea
problemelor care i-au condus la comiterea faptei respective. Pentru
comunitate, restaurarea reprezintă denunţarea comportamentului
infracţional şi asistarea victimelor şi infractorilor în procesul de
restaurare.
În anul 1996, criminologul britanic Tony Marshall a oferit
lumii o definiţie procedurală a conceptului, definiţie recunoscută ca
fiind valabilă de întreaga mişcare mondială din domeniul Justiţiei
Restaurative. “Justiţia Restaurativă este un proces prin care toate
părţile implicate într-o anumită infracţiune se adună la un loc pentru
a decide în mod colectiv modul cum trebuie rezolvate consecinţele
infracţiunii şi implicaţiile viitoare”.
Abordarea restaurativă răspunde conflictului imediat şi
încurajează dezvoltarea unor relaţii bazate pe respect între cei care
comit infracţiuni, cei care suferă de pe urma acestora şi membrii
comunităţii.
Există o mare varietate de programe ale justiţiei restaurative
în domeniul justiţiei penale. Programele dezvoltate în cadrul justiţiei
restaurative se bazează pe trei principii generale:
1. Infracţiunea reprezintă o violare a relaţiilor dintre victimă,
infractor şi comunitate;
2. Răspunsul dat infracţionalităţii trebuie să încurajeze participarea
activă a victimei, infractorului şi comunităţii;
3. O abordare în consens a justiţiei, a dreptăţii, reprezintă cel
mai eficient răspuns pe care putem să îl dăm fenomenului
infracţional.
Acest sistem încurajează implicarea directă a victimei şi
infractorului în rezolvarea conflictului, prin dialog şi negociere.
Conform sistemului de justiţie clasic, infracţiunea este un act
îndreptat împotriva statului, o încălcare a legii, a unui ideal abstract,
spre deosebire de supoziţia justiţiei restaurative care susţine că
infracţiunea este un act împotriva altei persoane sau a comunităţii.
În cadrul sistemului penal actual pedeapsa este eficientă dacă
previne infracţiunea şi schimbă comportamentul infractorului, pe când
în cadrul justiţiei restaurative producerea deliberată a suferinţei nu
contribuie la refacerea echilibrului vieţii comunitare perturbat prin
comiterea infracţiunii.

16
Capitolul II Medierea: dimensiuni şi coordonate definitorii

Conform sistemului de justiţie clasic, răspunderea este identică


cu suferinţa, spre deosebire de justiţia restaurativă unde răspunderea
înseamnă asumarea responsabilităţii faptei comise şi a obligaţiei de
reparare a prejudiciului comis.
Sistemul clasic al justiţiei susţine că infracţiunea e un act
individual, care dă naştere unei răspunderi personale, iar în justiţia
restaurativă, răspunderea penală are atât o dimensiune individuală,
cât şi una socială.
În cele mai multe intervenţii primare putem face infractorul să
conştientizeze cum au fost afectaţi ceilalţi prin fapta sa, pe când în
intervenţii mai elaborate putem da posibilitatea celor afectaţi să-şi
exprime propriile sentimente infractorilor.
Când infractorii sunt expuşi sentimentelor victimelor şi descoperă
cum au fost acestea afectate de comportamentul lor, ei vor empatiza
cu ele. Dacă le faci reproşuri, ei vor reacţiona defensiv, deoarece se
văd pe ei ca victime şi nu mai pot observa sentimentele celorlalţi.
Mult prea des autorităţile încearcă să ţină evidenţa infractorilor
prin simpla pronunţare a pedepsei, caz în care aceştia sunt complet
pasivi, purtându-se ca nişte victime.
În intervenţiile restaurative, infractorii sunt puşi faţă în faţă cu
victima şi cu ceilalţi pe care i-au afectat, fiind ajutaţi să decidă cum
vor repara prejudiciul făcut. Infractorii au un rol activ în procesul
restaurativ.
Într-o intervenţie informală, fie privată cu infractorul, fie publică,
după ce victimele au ajuns la un consens, se enunţă presupunerea
că infractorul nu a vrut să rănească pe nimeni. Scopul este să
recunoaştem calităţile infractorului ca persoană şi să-l dezaprobăm
numai în cazul în care a greşit.
Teoria justiţiei restaurative a contribuit la rezolvarea unei
probleme majore, cu care s-a confruntat practica măsurilor comunitare,
respectiv absenţa unui cadru teoretic-conceptual, capabil să ofere
obiectivele penale şi misiunea intervenţiei, criteriile de evaluare
a performanţelor aplicării lor. În anii ‘80 ai sec. XX, literatura de
specialitate consemna faptul că în ciuda caracterului lor umanist,
măsurile comunitare reprezentau o “practică în căutarea unei teorii”.
Studiile arată că societăţile care reintegrează infractorii în
societate au o rată a criminalităţii mai mică decât cele care practică
un sistem de justiţie bazat doar pe represiune. Reintegrarea implică
o distincţie necesară între faptă şi făptuitor, în aşa fel încât societatea

17
Marcela Dilion

să dezaprobe infracţiunea şi comportamentul necorespunzător, dar să


recunoască valoarea intrinsecă a individului.
În contextul celor expuse mai sus, evidenţiem principiile
justiţiei restaurative:
• conştientizarea sprijinului;
• evitarea reproşurilor, a moralei;
• implicarea activă a făptuitorului;
• acceptarea ambiguităţii;
• delimitarea faptei de făptuitor;
• valorificarea fiecărei situaţii în care infractorul a greşit, ca o
oportunitate de a învăţa.

În privinţa modalităţilor de înfăptuire a justiţiei restaurative,


există diferenţe între modurile practice care se aplică în diferite
ţări. Există câteva modele ale justiţiei restaurative axate pe dialogul
între părţile implicate în comiterea şi consecinţele unei infracţiuni
şi împăcarea dintre acestea. Cele mai răspândite sunt cercurile de
împăcare, conferinţele familiale şi programele de împăcare între
victimă şi făptuitor.
Cercurile de împăcare sunt programe bazate pe tradiţiile
indienilor nord-americani din Canada. Cercurile de împăcare
permit implicarea în sistemul de drept a unor forme tradiţionale de
soluţionare a conflictelor. În acest caz împăcarea are loc ca urmare a
analizei comune doar în cazul atingerii consensului. Spre deosebire
de conferinţa familială, însă în acest caz numărul participanţilor este
semnificativ mai mare. Începând cu anii ‘80 indienii şi organele locale din
SUA au început să dezvolte parteneriate între comunitate şi organele
oficiale de drept cu scopul realizării responsabilităţii comunitare pentru
soluţionarea conflictului. În culturile tradiţionale americane asemenea
formă de soluţionare a conflictelor se realizează în mai multe scopuri,
nu doar pentru împăcarea oamenilor aflaţi în conflict, ci reprezintă
puterea locală. Cercurile de împăcare pot fi convocate în diferite etape
ale procesului penal. Există asemenea cercuri pentru înţelegerea
reciprocă, pentru restaurarea relaţiilor între infractor şi familia sa,
între victimă şi familie, între victimă, infractor şi comunitate; pentru
negocierea consensului, pentru controlul respectării responsabilităţilor
asumate. Fiecare dintre aceste cercuri are scopuri şi structuri diferite,

18
Capitolul II Medierea: dimensiuni şi coordonate definitorii

dar însuşi procesul diferă foarte puţin. În afară de aceasta cercurile


întrunesc în sine diferite componente ale altor forme ale justiţiei
restaurative, cum ar fi: întrunirea victimei şi făptuitorului faţă în faţă,
ceea ce este comun medierii împăcării părţilor, întrunirea părţilor şi a
familiilor, prietenilor acestora împreună – specific pentru conferinţele
familiale3.
O altă practică а justiţiei restaurative o constituie conferinţele
familiale4. Această formă a justiţiei restaurative îşi are originea în
tradiţia religioasă a Noii Zeelande. În urma dezbaterilor cu privire la
ineficienţa sistemului de soluţionare a conflictelor existent, care „lăsa
victima cu sentimentul de nesoluţionare a problemei interiorizat”,
a fost adoptată Legea cu privire la copii, tineret şi familie. Această
lege prevede ca orice caz de încălcare a legii de către minori să
fie transmis poliţiei pentru soluţionare prin organizarea conferinţei
familiale. Asistentul social organizează întâlnirea între victimă şi
infractor, la care participă şi familiile acestora, rudele şi persoanele
cu o anumită autoritate în comunitate (pedagogi, prieteni etc.). În
cadrul conferinţei familiale fiecare participant are dreptul să-şi exprime
emoţiile, atitudinile cu privire la fapta comisă, la consecinţele ei şi la
modalităţile de soluţionare. Avantajele acestei forme restaurative
constă în suportul pe care îl primeşte făptuitorul din partea familiei
sale pentru a se exprima şi a-şi asuma anumite responsabilităţi. În
limitele legii conferinţele familiale se utilizează ca alternativă pentru
judecarea cazului în instanţă, precum şi după pronunţarea sentinţei
de către instanţă, facilitând conştientizarea vinei şi a măsurilor ce
trebuie întreprinse de către făptaş pentru repararea prejudiciului
cauzat. În practică s-a demonstrat că aşa-numitele conferinţe familiale
pot fi utilizate ca parte a procesului juridic oficial. Alt beneficiu al
conferinţelor familiale se referă la reducerea numărului de persoane
deţinute în instituţiile de corecţie. În Noua Zeelandă experienţa
utilizării conferinţelor familiale este deosebit de eficientă. Aproximativ
80% dintre cazuri au fost clasate drept rezultat al deciziei conferinţei
de familie. Datorită succesului acestui model, conferinţele familiale
au început să fie practicate în Australia, Marea Britanie, Elveţia şi
Belgia.
La acest moment, forme ale justiţiei restaurative sunt aplicate
în diferite regiuni ale lumii ca Europa, America de Nord, Australia,
3
Balahur Doina. Fundamente socio-juridice ale probaţiunii. – Iaşi, 2001, pag. 40.
4
Pop Luana (coord.) Dicţionar de politici sociale. – Bucureşti, 2002, pag. 630-631.

19
Marcela Dilion

Noua Zeelandă, Africa de Sud, încât în multe dintre state ele nu sunt
implementate doar ca programe pilot, ci s-au extins la nivel naţional.
Programele de împăcare între victimă şi făptuitor (cunoscute
şi cu denumirile „mediere”, „împăcare”, „conferinţa victimei şi a
infractorului” etc.) sunt cele mai răspândite ca forme ale justiţiei
restaurative. În calitate de element procedural în asemenea programe
se utilizează medierea.
În evoluţia sa, conceptul de justiţie restaurativă nu se rezumă
la aplicarea acestor practici specifice, ci s-a dezvoltat cuprinzând şi
metodele tradiţionale ale justiţiei penale, cu deosebirea că impune
şi urmăreşte atingerea unor rezultate cu adevărat restaurative. În
acest sens, au fost reconsiderate scopurile pentru care se impun şi
modalităţile prin care se aplică compensaţiile financiare/materiale,
repararea directă sau simbolică a pagubelor, munca în folosul
victimelor sau al comunităţii, planurile de acţiune pentru obţinerea
modificărilor comportamentale în viaţa infractorilor. De asemenea,
practicile restaurative, atât cele specifice cât şi cele cu scop restaurativ,
sunt folosite în orice moment al „circuitului penal”: poliţie, procuratură,
instanţă de judecată, în timpul executării pedepsei, în perioada
dinaintea punerii în libertate a deţinutului şi chiar şi în perioada post-
sentenţială.
Cu toată gama deosebit de largă de practici utilizate, în funcţie
de ţară şi de prevederile legislative avute la dispoziţie, toate mişcările
şi programele - mai mult sau mai puţin experimentale - în domeniul
justiţiei restaurative se bazează pe medierea infractor-victimă. Fie că
sunt denumite conferinţe, întâlniri sau şedinţe, fie că poartă titlul de
mediere sau de reconciliere, fie cã sunt sau nu impuse infractorilor, fie
că se încheie sau nu cu o înţelegere sau un contract între cele două
părţi, acţiunile derulate în spiritul conceptului de justiţie restaurativă se
caracterizează printr-o întâlnire faţă în faţă între infractor şi victima sa.
2.2. Conceptul de mediere
Propunem câteva definiţii ale medierii, care reflectă contextul şi
particularităţile acesteia:

- Medierea este un proces prin care victima şi infractorul au


posibilitatea, în circumstanţe sigure şi aflate sub control, de a
se concilia fiind asistate de mediator.

20
Capitolul II Medierea: dimensiuni şi coordonate definitorii

- Medierea este un proces privat, confidenţial, în care părţile


colaborează cu mediatorii, persoane cu pregătire specială,
imparţiale, care ajută indivizi sau organizaţii la rezolvarea
conflictelor şi a disputelor pe care nu le pot soluţiona singure.
- Medierea este practica, relativ neformală, lipsită de complicaţiile
şi durata procedurilor juridice legale. În toate cazurile,
medierea implică costuri (financiare şi de timp) incomparabil
mai mici faţă de procedurile clasice.
- Medierea este o alternativă viabilă pentru evitarea costurilor
emoţionale date de implicarea unei instanţe care impune - în
mod definitiv şi obligatoriu - asupra căii de rezolvare a conflictului,
excluzân din acest proces dorinţele părţilor implicate.

Medierea nu este un proces care trebuie să determine vinovăţia sau


inocenţa. Mediatorii susţin părţile în definirea şi clarificarea problemelor
aflate în dispută, facilitează procesul de comunicare, ajută părţile să
rezolve neînţelegerile, conduce pe participanţi în explorarea opţiunilor şi
facilitează alegerea unei căi de urmat care să fie conformă cu interesele
specifice ale părţilor implicate. Părţilor le este acordată posibilitatea şi puterea
de a-şi defini aşteptările şi interesele şi de a construi împreună soluţiile care
conduc la realizarea acestor interese.
Mediatorul este persoana care ajută să fie stabilit un acord,
este cel care facilitează părţile conflictului să ajungă la un acord şi,
de asemenea, este supraveghetorul procedurii medierii. Mediatorul
este o a treia parte implicată în rezolvarea conflictului, imparţială,
având cunoştinţe specifice şi experienţă în rezolvarea conflictelor, care
asigură asistenţa permanentă а părţilor în timpul procesului de ajungere
la o soluţie acceptabilă. Mediatorul este imparţial faţă de părţile implicate în
conflict, acordându-le acelaşi tratament şi aceeaşi atenţie, fiind echidistant
faţă de interesele aflate în discuţie. În contrast cu metodele tradiţionale
de rezolvare a conflictelor (în care un judecător sau arbitru, în cadrul
unei proceduri prestabilite, face audieri ale cauzei prin intermediul
reprezentanţilor legali ai părţilor, după care emite o hotărâre obligatorie),
în mediere, mediatorul are rol de catalizator, ajutând la crearea unui
pachet de posibile soluţii, dintre care părţile pot alege - de comun acord
- calea de urmat. Mediatorul facilitează procesul de negociere şi oferă
părţilor asistenţă activă în alegerea căilor de urmat.

21
Marcela Dilion

Obiectivele medierii sunt:


1. Rezolvarea restaurativă a conflictului care implică activ victima
şi infractorul în efortul de a repara prejudiciul emoţional şi
material cauzat de crimă.
2. Crearea oportunităţii pentru victimă şi infractor să discute despre
infracţiunea comisă, de a obţine răspunsuri la întrebări, de a
exprima emoţiile, şi de a se focaliza pe restaurare şi vindecare,
dezvoltarea unui plan acceptabil bilateral privind prejudiciul
cauzat de crimă.
Medierea oferă victimei o posibilitate reală de a beneficia de
repararea prejudiciului şi a evita dubla victimizare.
Medierea oferă infractorului posibilitatea să participe la
luarea deciziei privitor la propriul său caz. Medierea educă/reeducă
infractorul, creează o şansă de a evita stigmatizarea şi o sancţiune
penală severă.
Implicarea activă a ambelor părţi le dă posibilitatea de a-şi
exprima emoţiile ce le au în legătură cu conflictul şi transformă efectiv
lupta între părţi în activităţi care au ca scop soluţionarea problemei
comune. Astfel scopul medierii nu este doar semnarea acordului de
împăcare, ci şi de a asigura un dialog constructiv între părţi.
Pe plan mondial sunt puse în aplicare o diversitate de forme
ale instituţiei medierii, fiind utilizate cu succes peste tot în lume:
- Medierea directă victimă/infractor. Reprezintă modelul clasic de
“proces restaurativ”, în care victima şi infractorul se întâlnesc
faţă în faţă, în prezenţa unui mediator. Este cea mai delicată
metodă de abordare, mediatorul necesitând aptitudini deosebite
pentru pregătirea şi desfăşurarea întâlnirii. Concluziile la care
ajung, de comun acord, părţile participante, fac cel mai adesea
obiectul unei înţelegeri scrise.
- Medierea indirectă victimă/infractor, este o formă folosită în
cazurile în care una dintre părţi, cu toate că îşi afirmă dorinţa
de a participa la o activitate restaurativă, are motive temeinice
să evite întâlnirea directă. În acest caz, mediatorul alege fie
o „navetă” ca mesager între victimă şi infractor, fie propune şi
supraveghează desfăşurarea unei corespondenţe între părţile
implicate.

22
Capitolul II Medierea: dimensiuni şi coordonate definitorii

- Întâlniri familiale victimă / infractor sunt caracterizate de o


deosebit de puternică încărcătură emoţională şi moralizatoare. În
acest tip de întâlniri, victima şi infractorul sunt însoţiţi de familiile
acestora şi de alte persoane apropiate, afectate indirect de
comiterea infracţiunii, care iau atitudine şi îşi exprimă punctele
de vedere referitor la situaţia creată. La aceste întâlniri, alături
de mediatori pot participa şi profesionişti din domeniul justiţiei
penale.
- Întâlniri comunitare victimă / infractor. Acest tip de întâlniri se
fundamentează pe conceptul modern de justiţie restaurativă:
întreaga comunitate poate participa, alături de victimă, infractor
şi familiile acestora, la găsirea celor mai adecvate soluţii
pentru îndepărtarea cauzelor care au condus la comiterea
infracţiunii şi la rezolvarea consecinţelor provocate de această
situaţie. Întâlnirile sunt conduse, în general, de un mediator dar
există multe practici în care acestea sunt conduse chiar de un
judecător.
- Grupuri victime / infractori. Această metodă este utilizată în cazul
în care infractorii nu au fost descoperiţi sau dacă una dintre
părţi refuză să participe la orice fel de acţiune restaurativă. În
asemenea situaţii se formează grupuri constituite din infractori
şi victime ce nu au o legătură directă dar care au comis sau
au suferit acelaşi tip de infracţiune. Este o metodă prin care
se reuşeşte o ventilare a sentimentelor şi se obţine stabilitatea
emoţională necesară recuperării.
- Mediere surogat victimă / infractor. Există cazuri în care una
dintre părţi refuză participarea la o acţiune restaurativă, iar
cealaltă este prea timidă sau vulnerabilă pentru a participa la
o întâlnire de grup. În aceste situaţii se asigură o întâlnire faţă
în faţă dar se face apel la o victimă sau un infractor surogat – o
persoană care a suferit sau a comis acelaşi tip de infracţiune şi
se află în aceeaşi situaţie de refuz sau vulnerabilitate.

Instituţia medierii are o serie de avantaje5 printre care evidenţiem:


• Costuri financiare mult mai scăzute decât în cazul căilor tradiţionale
de rezolvare;

5
Umbreit Mark S. The Handbook Victim of Offender Mediation. – San Francisco,
2000, pag. 255.

23
Marcela Dilion

• Rezolvarea conflictelor poate fi realizată într-un timp mult mai


scurt decât în cazul căilor tradiţionale;
• Reducerea disconfortului:
- permite părţilor implicate în conflict să deţină controlul asupra
procesului;
- modul şi calea de rezolvare a conflictului sunt rezultate directe ale
opţiunilor părţilor;
- oferă posibilitatea separării părţilor de problema care a condus la
conflict;
• Înlătură posibilitatea de a deteriora sau rupe relaţii şi legături
interumane importante, care au în mod frecvent de suferit în cazul
folosirii căilor tradiţionale de soluţionare a conflictelor;
• Oferă flexibilitate în soluţionarea conflictelor:
- căile tradiţionale de soluţionare a conflictelor rămân în
permanenţă deschise;
- sunt încurajate permanent căile informale, voluntare de explorare
a opţiunilor, soluţiilor posibile;
- medierea poate fi realizată în orice moment: înainte, după
încheierea proceselor tradiţionale în soluţionarea conflictelor;
- programarea întâlnirilor de mediere este realizată, ţinând seama de
interesul părţilor, nu al instanţelor de soluţionare;
• Confidenţialitatea procesului de mediere este asigurată,
înlăturând orice posibilitate de răspândire a informaţiilor private -
tot ce este spus sau împărtăşit în timpul procesului de mediere are
caracter confidenţial.
• Cele mai multe medieri au condus la rezolvarea cu succes a
conflictelor, spre satisfacţia părţilor implicate.
• Posibilitatea făptuitorului de a conştientiza dimensiunea răului
făcut şi de a încerca să aducă reparaţii persoanei vătămate;
• Posibilitatea victimei de a se exprima, de a-şi recâştiga
încrederea şi controlul asupra vieţii sale, şi de a primi sprijin şi
implicare din partea comunităţii;
• Sunt create premise pentru reducerea riscului de recidivă;
• Se evită supraaglomerarea instanţelor de judecată şi a celorlalte
instituţii implicate în procesul penal.

24
Capitolul II Medierea: dimensiuni şi coordonate definitorii

McGillis evidenţiază o listă a beneficiilor medierii:


1. beneficii pentru indivizii aflaţi în conflicte: o cale mai bună de
a soluţiona conflictul, pentru că părţile pot explora problemele
ascunse care stau la baza conflictului, fără avocaţi sau restricţii
din partea procedurilor legale.
2. beneficii pentru comunitate: îmbunătăţirea puterii comunităţii
vis-a-vis de autorităţi, prin învăţarea cetăţenilor a unei noi
tehnici de soluţionare colectivă a problemelor; îmbunătăţirea
calitpăţii vieţii prin creşterea participării cetăţenilor în luarea
unor decizii importante; reducerea tensiunilor din comunitate
prin soluţionarea efectivă a conflictelor.
3. beneficii pentru sistemul de justiţie: preluarea cazurilor de la
instanţele de judecată, astfel ei, la rândul lor, se pot ocupa de
cazuri mai dificile.
Analizând importanţa instituţiei medierii care are ca bază
necesităţile victimei, este necesar să punctăm principiile care
ghidează medierea. Putem evidenţia următoarele principii de bază:
1. Asigurarea securităţii victimelor;
2. Respectarea opţiunii victimei:
- Participare
- Sprijin
- Programare pentru şedinţa de mediere
- Locul de desfăşurare a medierii
- Aşezarea în sală
- Primul vorbitor
- Încheierea şedinţei
- Rezolvarea;
3. Utilizarea unui limbaj ce demonstrează sensibilitate faţă de
victimă;
4. Selectarea cu atenţie a cazurilor.
Principiile de bază evidenţiate mai sus generează unele idei
fundamentale pe care trebuie să le urmeze mediatorii în procesul de
selectare a victimelor, pentru asigurarea securităţii victimei, pentru
alegerea limbajului care să dea dovadă de sensibilitate faţă de victimă

25
Marcela Dilion

şi în scopul alegerii cu atenţie a cazurilor supuse medierii. Aceste


principii s-au dezvoltat pe parcurs pentru a preveni afectarea repetată
a victimelor infracţiunii şi pentru a încuraja persoanele să se implice
şi să participe la mediere. Cu toate că victimelor li se acordă atenţie
specială din motiv că au avut de suferit în urma celor întâmplate,
este important de a ţine cont de faptul că, din punct de vedere uman,
infractorii de asemenea au nevoie de siguranţă, de posibilitatea de a
face o alegere şi de a li se vorbi într-un limbaj respectuos6.
Medierea este una dintre măsurile frecvente practicate de
diferite sisteme penale, în care sunt implicate serviciile de probaţiune.
Ea este apreciată ca una dintre tehnicile cheie ale justiţei restaurative.
Cel de al XII–lea Seminar European “Mediation and Probation” а pus
în evidenţă o serie de aspecte, cerinţe şi principii care trebuie simultan
considerate în deciziile de administrare şi implementare а medierii7:
- Existenţa cadrului juridic care reglementează măsurile de
reabilitare şi supraveghere comunitară.
- Reparaţie înainte de represiune. În timp ce prevenirea şi
medierea sunt practicate pe scară largă în cadrul justiţiei
pentru delincvenţă juvenilă, fiind considerate răspunsurile cele
mai potrivite pentru astfel de situaţii, aplicarea lor infractorilor
majori trebuie apreciată de la caz la caz, pe baza unor criterii
morale, juridice, gravitatea faptei comise, circumstanţele reale
şi personale etc.
- Cine este adevărata victimă – infractorii fiind şi ei, de cele
mai multe ori, victime ale violenţei individuale sau comunitare,
persoane marginalizate.
- Sfera infracţiunilor cărora li se aplică medierea variază de la
o comunitate la alta. În Anglia ea nu poate fi pronunţată în
cazul violenţei domestice şi rasiale precum şi ale omorului.
În Germania nu există critici de excludere. Alte criterii de
restrângere а aplicării medierii se referă la vârstă, recidivă, tipul
şi natura infracţiunii etc.
- În ce priveşte administrarea medierii, practicile variază, de
asemenea, de la o comunitate la alta. În unele ţări europene
(Anglia) ea poate fi încredinţată doar agenţiilor de probaţiune,
6
Lishman Joyce. Communication in social work, New York, 1999.
7
Balahur Doina. Fundamente socio-juridice ale probaţiunii. – Iaşi, 2001, pag. 37-38.

26
Capitolul II Medierea: dimensiuni şi coordonate definitorii

în timp ce în altele (Norvegia) ea poate fi administrată şi de


voluntari.
- Dreptul victimei de а depune mărturie.
- Dreptul infractorului la asistenţă juridică pe toată durata
medierii.
- Datoria mediatorului de а depune mărturie şi de а beneficia de
protecţie juridică.
- Imparţialitatea şi neutralitatea mediatorului.
- Pentru а fi acceptată, într-un anumit context cultural şi politic,
medierea trebuie să răspundă la anumite întrebări: “Cine
trebuie să beneficieze de ea?”, “Cine optează pentru ea şi de
ce?” etc.
- Ca şi în alte situaţii legate de răspândirea pe piaţă а unor noi
produse, există pericolul ca medierea să fie privită ca remediu
“pentru orice persoană şi orice situaţie”, pierzându-şi astfel
avantajele. Din acest motiv scopurile medierii trebuie precis
clarificate. Ele variază, începând cu siguranţa comunităţii,
continuând cu reconcilierea victimă-infractor şi prevenirea
comiterii unor noi fapte penale.
- Mişcarea pentru susţinerea şi promovarea medierii riscă
potenţial în confruntarea cu mişcările pentru drepturile victimei
şi ale femeii.
- Eficienţa medierii depinde de profesionalismul intervenţiei.
Mediatorii nu sunt jurişti, judecători ori terapeuţi ci o а treia parte
neutră mandată şi pregătită profesional să rezolve probleme şi
conflictele.
Medierea este una dintre tehnicile cheie ale justiţiei restaurative.
Ea răspunde atât drepturilor victimei cât şi necesităţii de reabilitare а
infractorului.

2.3. Din experienţa internaţională privind instituţia medierii


Dezbaterea teoretică asupra modului în care pot fi abordate şi
rezolvate consecinţele unei infracţiuni de către cei direct implicaţi în
aceasta, anume victima şi infractorul, au început să se facă simţite
în Europa pe la sfârşitul anilor ’60 ai sec. XX. În acea perioadă, în

27
Marcela Dilion

diferite ţări europene, au fost formulate propuneri concrete de proiecte


inovatoare. Discuţiile asupra acestor probleme s-au desfăşurat în
acelaşi timp, sau poate chiar înainte ca primele experimente privind
medierea victimă/infractor să fi organizate, pe la mijlocul anilor ’70,
în Canada şi S.U.A.. Mai mult ca atât, unele dintre primele iniţiative
nord-americane au fost fără îndoială influenţate de lucrările teoretice
ale unor profesori europeni. Din aceste motive, nu trebuie să privim
medierea victimă/infractor – sau justiţia restaurativă în ansamblul său
– ca fiind ceva importat din lumea anglo-saxonă.
În ţările europene, forma actuală în care întâlnim medierea
victimă/infractor şi-a făcut apariţia în anii ’80. La început, ea a cunoscut
o dezvoltare relativ înceată. Cu toate că reacţiile faţă de experimentele
desfăşurate erau deosebit de pozitive, chiar şi din partea victimelor şi
a infractorilor implicaţi, această mişcare nu a primit imediat sprijinul
care se aştepta. Această abordare a reprezentat ceva foarte nou în
cultura profesioniştilor şi a celor care elaborează politicile în domeniul
legislativ şi cel al justiţiei penale. În majoritatea ţărilor a fost nevoie de
mai bine de 10 ani pentru a putea dezvolta o activitate practică cât de
cât semnificativă. Crearea unui cadru legal a oferit uneori un puternic
impuls, dar nu a condus peste tot la evoluţiile care erau aşteptate. Din
punct de vedere cantitativ, practica a rămas oarecum limitată, redusă.
Totuşi, din punct de vedere calitativ, multe experimente desfăşurate pe
scară redusă şi cele câteva programe de nivele naţionale au oferit, într-
o primă fază, date concrete şi clare în baza cărora s-a tras concluzia
că, fără nici o îndoială, această modalitate de a răspunde fenomenului
infracţional are un potenţial inovator deosebit de puternic.
În anii ’90, numărul programelor de mediere şi al cazurilor care
au trecut printr-un asemenea proces a crescut în mod considerabil în
ţările europene. În anumite ţări, medierea victimă/infractor a devenit o
practică foarte bine fundamentată, o atenţie deosebită fiind acordată
selecţionării cazurilor adecvate şi sprijinirii şi pregătirii profesionale a
mediatorilor. În unele dintre aceste ţări, voluntarii joacă un rol important
în desfăşurarea cotidiană a medierii, în timp ce în altele acest tip de
intervenţie este puternic profesionalizată. De asemenea, se observă
o mare diversitate şi în tipul relaţiei pe care serviciile de mediere o au
cu sistemele de justiţie penală: de la tipul exclusiv bazat pe sistemul
guvernamental, până la tipul total comunitar. În pofida a ceea ce s-
ar putea crede, practica nu se rezumă doar la cazuri de infracţiuni

28
Capitolul II Medierea: dimensiuni şi coordonate definitorii

contra proprietăţii sau infracţiuni de o gravitate minoră. Cu toate că, în


unele ţări europene, accentul se pune în continuare predominant pe
delincvenţa juvenilă, aplicarea acestui nou tip de intervenţie în general
în justiţia penală este tot mai mult acceptată. Medierea este tot mai
mult utilizată în diferite etape succesive ale procesului penal şi, de
asemenea, după condamnare.
Această din urmă afirmaţie se referă la promovarea tot mai
mult a restituirii şi reparaţiei ca principii de bază ale justiţiei penale
în ansamblul acesteia. În acest sens, medierea victimă/infractor
este numai unul dintre modelele de justiţie restaurativă – dar cel
mai important în contextul european actual. Însă justiţia restaurativă
reprezintă o abordare mult mai vastă, orientată spre repararea cât
mai mult posibil a răului produs prin comiterea infracţiunii. Astfel,
participarea activă a victimei, a infractorului şi a altor părţi implicate,
reprezintă unul din elementele fundamentale. Se mai discută încă dacă
ar trebui implicate şi alte părţi, şi în mod special dacă profesioniştii din
justiţia penală – ca reprezentanţi ai comunităţii sau ai statului – ar
trebui să joace un rol direct în procesul de justiţie restaurativă. Există
abordări care pun accentul pe necesitatea mai multor modele de
orientare comunitară, aşa cum sunt întâlnirile de grup familial. Acest
tip de abordare se pare că aduce un nou val în justiţia restaurativă,
în special după evoluţiile acestuia în Noua Zeelandă, Australia,
Canada şi Statele Unite. Experimente folosind acest tip de întâlniri se
desfăşoară cu precădere în Marea Britanie, dar şi în unele părţi ale
Europei continentale.
La sfârşitul anilor ’90, s-a constatat intrarea într-o nouă fază a
dezvoltării medierii victimă/infractor la nivel european. În timp ce ţări
ca Germania, Norvegia, Franţa, Austria şi Belgia au beneficiat de o
legislaţie intrată în vigoare încă de la începutul anilor ’90, la sfârşitul
deceniului în alte ţări s-a dezvoltat un cadru legal (Marea Britanie,
Finlanda, Republica Cehă, Polonia), s-a reuşit o lărgire considerabilă
din punct de vedere legal şi o rafinare a practicii în acest domeniu
(Franţa, Germania, Austria). Alte ţări, cum ar fi Suedia, se află în procesul
adoptării unei noi legislaţii, după o perioadă de experimentare la nivel
naţional. De asemenea, programe pilot de mediere victimă/infractor
se desfăşoară în ţări ca Olanda, Irlanda, Luxemburg, Italia şi Spania.
În urma iniţiativelor internaţionale, este de aşteptat să se constate o
nouă extindere a practicilor din domeniul justiţiei restaurative.

29
Marcela Dilion

La sfârşitul anilor ’90, o serie de organizaţii internaţionale au


încurajat dezvoltarea în continuare a medierii victimă/infractor şi a
altor practici specifice justiţiei restaurative. O importanţă deosebită în
acest sens а avut-o constituirea Forumului European pentru mediere
victimă/infractor şi justiţie restaurativă. Astfel, la 8 decembrie 2000 se
constituie Forumul European pentru mediere victimă/infractor şi justiţie
restaurativă. Constituirea acestei organizaţii non-guvernamentale a fost
impusă de faptul că programele europene de mediere victimă/infractor
– aflate într-o continuă dezvoltare, existând peste 800 de proiecte în
ţările Europei – şi-au stabilit fiecare o multitudine de contacte dincolo
de frontierele naţionale. Contactele informale au scos la iveală că
practicienii, teoreticienii şi responsabilii de elaborarea politicilor doreau
să aibă un schimb de informaţii şi un sprijin reciproc mult mai regulat
pentru dezvoltarea medierii victimă/infractor şi a altor practici specifice
justiţiei restaurative. Un mic grup de persoane, puternic angajate în
justiţia restaurativă, au dorit să construiască ceva în această direcţie. În
anul 1998, acest grup a obţinut o finanţare din partea Uniunii Europene
pentru a lansa constituirea unei reţele europene. Această finanţare a
fost primită prin programul Grotius al Comisiei Europene, un sistem de
sprijinire pentru stimularea cooperării între ţările europene în domeniul
Justiţiei şi Afacerilor Interne. A fost constituit un grup de coordonare,
format din experţi în mediere din opt ţări europene: Austria, Belgia,
Finlanda, Franţa, Germania, Norvegia, Polonia şi Marea Britanie.
Împreună cu un secretariat stabilit în cadrul Departamentului de Drept
Penal şi Criminologie al Universităţii Catolice din Leuven, Belgia, acest
grup de coordonare a pregătit crearea Forumului European.
În final, la 8 şi 9 decembrie 2000, Forumul European a organizat
întâlnirea de constituire, la care au participat circa 50 de persoane din
15 ţări. În cadrul acestei întâlniri, primul punct l-a constituit rediscutarea
statutului. În cadrul Forumului European au fost constituite cinci
comitete.
Obiectivul Comitetului pentru Cercetare este de a propune,
promova şi sprijini proiecte de cercetare în domenii legate de teoria
şi practica justiţiei restaurative. Comitetul pentru Practică şi Pregătire
asigură schimbul de informaţii referitoare la metodele şi programele
de pregătire profesională şi urmăreşte, pe termen lung, să ofere o
iniţiativă proprie Forumului în acest domeniu. Comitetul pentru
Informaţii culege şi diseminează informaţii referitoare la practicile,

30
Capitolul II Medierea: dimensiuni şi coordonate definitorii

politicile şi legislaţia din domeniul justiţiei restaurative. Comitetul de


Finanţe are ca sarcină identificarea finanţărilor structurale. În fine,
Comitetul pentru Comunicaţii este responsabil de comunicarea internă
şi externă a Forumului, precum şi organizarea de conferinţe. Aceste
cinci comitete lucrează în strânsă colaborare cu Consiliul Director şi
cu Secretariatul Forumului pentru organizarea activităţilor şi oferirea
informaţiilor referitoare la medierea victimă/infractor şi alte practici
specifice justiţiei restaurative solicitate de persoanele interesate din
toate ţările Europei.
Scopul general al Forumului este de a sprijini implementarea
şi dezvoltarea medierii victimă/infractor şi a altor practici specifice
justiţiei restaurative în întreaga Europă. Pentru atingerea acestui
scop, Forumul şi-a propus: promovarea schimbului internaţional de
informaţii şi ajutor reciproc; promovarea dezvoltării în domeniul justiţiei
restaurative a politicilor, serviciilor şi legislaţiei eficiente; explorarea
şi dezvoltarea bazelor teoretice ale justiţiei restaurative; stimularea
cercetării în domeniu; asistarea dezvoltării principiilor, eticii, pregătirii
şi celei mai bune practici.
Pentru а elucida unele practici, ne vom referi la anumite
modele pozitive de administrare а instituţiei medierii. Unul din
exemplele de succes este cel început în or. Leuven, în 1993, care а
contribuit considerabil la scăderea numărului de sentinţe la privaţiunea
imediată de libertate. Aici medierea este aplicată în cazuri mai
serioase, paralel cu procesul penal oficial. Rezultatele medierii sunt
incluse într-un dosar penal şi acuzatorul le poate lua în considerare,
atunci cînd înaintează şi susţine învinuirea şi cere o sancţiune. Scopul
experimentului constă în faptul că, pe lângă misiunea medierii de a
satisface interesele victimei în cadrul justiţiei penale, aceasta poate
să contribuie la numirea pedepsei, şi se poate evita detenţia.
O caracteristică generală a medierii este cea de realizare a
programelor de mediere în baza experimentelor. Mai mult ca atât,
mai există şi nişte principii de legătură: principiul de voluntariat şi de
participare a societăţii. Teoretic, programele de mediere trebuie să
aibă loc în afara procesului penal oficial. Însă necesitatea impune ca
legătura cu procesul penal public să se menţină totuşi. În Finlanda,
după finisarea de succes a procedurii de mediere dosarul se întoarce
în instituţiile de stat (procuratură sau instanţă de judecată), care au
dreptul de a pronunţa o hotărâre definitivă. Rolul important al organelor

31
Marcela Dilion

publice ale sistemului justiţiei penale este confirmat şi prin faptul


că, în jumătate din cazuri iniţiativa medierii îi aparţine acuzatorului.
În unele jurisdicţii ordinele de reparare a prejudiciului sunt sancţiuni
independente, care nu ţin de detenţie. În Australia instanţa poate
să ceară de la delincvent achitarea recompensei victimei pentru
prejudiciul cauzat. În cazul neexecutării deciziei judecătoreşti poate fi
numită o sancţiune suplimentară. În alte ţări, în special în Germania,
repararea prejudiciului poate fi aplicată ca o quasi-sancţiune, adică o
condiţie de renunţare la urmărirea penală. Pentru Republica Moldova
este pus în practică programul de mediere între victimă şi făptuitor, a
cărui reglimentare este menţionat în capitolul IV.
O practică deosebit de interesantă în domeniul medierii o are
SUA. Dezvoltarea medierii în SUA а început odată cu întâlnirile între
actorii comunitari şi antropologi. Printre primii ar trebui menţionat Paul
Wahrhaftig, un avocat specializat în domeniul drepturilor civile, care
în 1969 conducea un proiect cu privire la reformele de eliberare pe
cauţiune a Comitetului de Servicii ale Prietenilor Americani (American
Friends’ Service Committee). Fiind interesat de răspândirea acestor
idei, el a elaborat o publicaţie, Pre-Trial Justice Quarterly (Justiţia
înainte de procesul de judecată), şi a organizat conferinţe. Din
comitetul proiectului făcea parte antropologul Michael Lowz, care a
afirmat că reforma cauţiunii şi diversiunea „pre-proces” din sistemul
justiţiei criminale a avut efectul extinderii plasei de control al statului
asupra oamenilor care de altfel nu ar fi fost condamnaţi. În schimb,
el a propus ca conceptul de „moot” (Moot Court - Curtea în care
studenţii de la Drept învaţă să participe la procese de judecată; ca
verb înseamnă întrebarea, situaţia asupra căreia încă nimic nu s-a
decis) să fie transferat în vecinătăţile urbane din SUA. Aceasta a făcut
ca să crească interesul pentru problema dată. Wahrhaftig a schimbat
titlul publicaţiei în The Mooter, iar mai târziu în Notiţele Soluţionării
Conflictelor (Conflict Resolution Notes)8.
Un interes deosebit în aplicarea medierii în SUA o reprezintă
abordarea “multimetodică”. Adepţii acestei abordări tind să nu mai
numească programele lor „medierea dintre victimă şi infractor”
sau „conferinţa grupului familial”, ci încep să utilizeze expresii
de genul „conferinţă dintre victimă şi infractor” sau „conferinţa
8
Wright Martin. Justice for Victims and Offenders - а restorative response to Crime.
– Winchester, 1996, pag. 72 – 78.

32
Capitolul II Medierea: dimensiuni şi coordonate definitorii

justiţiei restaurative”. Sunt prezentate ca exemple două programe


specifice din Minnesota, care în prezent utilizează zi cu zi abordarea
“multimetodică”. Ambele au început ca programe de mediere între
victimă şi infractor şi mai târziu, după mulţi ani de experienţă, şi-au
apropiat abordarea de victimă, infractor, familie şi dialog comunitar.
Ei nu au încercat să iniţieze un model totalmente nou, ci au construit
eforturile sale mai noi şi mai incluzive pe înţelepciunea practicii pe
care au acumulat-o de-a lungul anilor cu modelul iniţial al medierii
dintre victimă şi infractor. Programul de conferinţă pentru victimă
şi infractor, Serviciul Judecătoriei Washington (Minnesota) a fost
unul dintre primele programe care a utilizat abordarea multimetodică9.
Lucrând cu aproximativ 250 de cazuri pe an, acest program bazat
pe probaţiunea juvenilă instruieşte voluntari din comunitate şi ofiţeri
de probaţiune pentru a fi co-mediatori în conferinţe de grupuri mici
sau mari, implicând în primul rând infracţiuni împotriva proprietăţii.
Au fost desfăşurate conferinţe într-un cerc foarte larg, cu aproximativ
150 de persoane, într-o dispută şcolară pe problema rasială. S-au
evidenţiat în acest program principiile de bază ale medierii tradiţionale
dintre victimă şi infractor, care se focalizau pe importanţa întâlnirilor
individuale de pregătire şi dezvoltare a unui dialog direct între părţi, cu
intervenţia limitată din partea mediatorului. Cel de-al doilea program
este programul conferinţei restaurative (Serviciul corecţional din
Dakota, Minnesota). Departamentul de probaţiune juvenilă din Dakota,
Minnesota, a iniţiat în 1980 unul dintre primele programe de mediere
între victimă şi infractor. Deşi iniţiativa medierii a fost inactivă câţiva
ani, la începutul anilor 1990 a început să renască oferirea serviciilor
de mediere între victimă şi infractor. Administraţia dirija programul, dar
serviciile de mediere erau prestate de voluntarii instruiţi din comunitate.
Mai recent Dakota a experimentat şi conferinţa grupului familial. Din
cauza similarităţilor şi avantajelor evidente ale combinaţiei celor
învăţate din ambele modele, Dakota a restructurat iniţiativa sa de a
adopta abordarea “multimetodică”.
Un rol important în dezvoltarea medierii în SUA şi introducerea
acesteia în Marea Britanie l-a avut Societatea Prietenilor (the Society
of Friends-Quakers). Doi membri ai acestei societăţi, care lucrau cu
cazurile de delincvenţă juvenilă, Eileen Stief şi Betsez Leonard, au

9
Vezi: Walton Paul. The new criminology revised. - New York, 2002.

33
Marcela Dilion

constatat că procedurile curţii de judecată nu erau potrivite pentru multe


cazuri. Ei au format mediatori, şi în 1976 proiectul Friends’ Suburban
Project din Philadelphia a lansat Programul Comunitar de soluţionare
a conflictelor (The Community Dispute Settlement Program). În
1982 Conferinţa Naţională cu privire la soluţionarea conflictelor (the
National Conference on Peacemaking and Conflict Resolution) a adus
împreună diferiţi mediatori, incluzând patru reprezentanţi britanici.
Reformarea prin descentralizare, mai degrabă decât prin
replicarea instituţiilor existente, a fost înaintată de către Richard
Danzig, profesor la Şcoala de Drept Stanford. El a propus ca în
cazul disputelor de ordin local şi de delincvenţă minoră „să ne oprim
în a ne gândi la curţi de judecată ca fiind experţi în soluţionarea
problemelor şi să ne orientăm spre „community moot” ca parte a unui
proces terapeutic cu scopul de conciliere şi reintegrare în societate a
persoanelor delincvente”.
Centrele de Justiţie din vecinătăţi (Neighborhood Justice
Centers) reprezintă un alt model de program10. În 1976 s-a decis
deschiderea Centrelor de Justiţie din vecinătăţi. Această iniţiativă
a fost preluată de către Departamentul de Justiţie al Statelor Unite.
În 1978 profesorul Frank Sander propune un proiect care a stat la
baza а trei centre experimentale localizate în Los Angeles, Missouri
şi Georgia.
Aceste centre au preluat cazuri atât penale cât şi civile; toate au
recrutat şi antrenat ca mediatori reprezentanţi din comunităţi. Centrul
din Los Angeles s-a diferenţiat prin faptul că nu forţa persoanele
să participe la acest proiect. Multe cazuri de la acest centru au fost
soluţionate în mod neoficial, fără audiere. Procedura tipică la o audiere
avea ca fundament tehnicile Institutului de mediere şi soluţionare a
conflictelor şi cele ale Asociaţiei Americane de Arbitrare (American
Arbitration Association).
Evaluarea acestor centre a conchis că „medierea poate avea
efect”. Cele trei centre au rezolvat aproape 4000 cazuri în primele 15
luni, dintre acestea 82% au rezultat cu un acord mutual. Centrul cel
mai mare, Atlanta (Georgia), a luat aproape 2% din cazurile pe care
Curtea de Justiţie trebuia să le soluţioneze. Majoritatea audierilor erau
efectuate în jur de două săptămâni. Costul pentru fiecare caz rezolvat
varia de la 154 până la 589 dolari.
10
Wright Martin. Justice for Victims and Offenders - а restorative response to Crime.
– Winchester, 1996, pag.80.

34
Capitolul II Medierea: dimensiuni şi coordonate definitorii

Acestea reprezintă modelele de răscruce în dezvoltarea


mişcării medierii. Dar mai sunt câteva proiecte ce merită atenţie. Un
proiect ce trebuie menţionat este “The Community Boards” din San
Francisco, care s-a evidenţiat prin filosofia şi practica independentă de
sistemul juridic, şi de împuternicirea unor reprezentanţi ai comunităţii.
El a format nu numai o reţea de centre de mediere, dar a răspândit
medierea drept o tehnică de soluţionare a conflictelor. Majoritatea
cazurile soluţionate de acest proiect erau civile.
Un alt model deosebit de interesant este “Municipal Court
Mediation Program” Boston, Massachusetts. Cazurile sunt în principal
cele care implică relaţii (dintre acuzat şi victimă), dar ele includ
acţiuni ilegale, ca de exemplu, atentat cu utilizarea unei arme. Deşi
era independent (de Fundaţia Crimă şi Justiţie, Boston), era totuşi
dependent de personalul Curţii de Justiţie pentru majoritatea cazurilor
transferate; şi Curtea îşi păstrase dreptul de a fi informată despre
rezultatele medierii; majoritatea finisează cu un acord între părţi, şi
acţiunea intentată (procesul intentat) în Curte decade sau se anulează,
dar se poate reveni la un proces de judecată. Mediatorii, deşi sunt
implicaţi ca voluntari, sunt avocaţi. În primii şapte ani proiectul a primit
1406 de cazuri transferate, aproape toate cazurile penale. Au avut loc
în jur de 1000 sesiuni de mediere şi rata de reuşită este de 88%. În
1987, 65% din cazuri au reprezentat cazuri de atac la persoană.
În SUA sunt trei tipuri majore de programe de mediere: cele
conduse de către Curtea de Justiţie (Columbus şi Dorchester); cele
care depind de Curte deoarece de la ele sunt transferate cazurile şi
sunt la dispoziţia lor (Boston Municipal Court Program şi IMSC), şi cele
care sunt independente şi non-coercitive, acestea primesc mai puţine
cazuri (în text: referrals) la un preţ foarte mare, cu dificultăţi în obţinerea
de fonduri financiare (Venice/Mar Vista şi San Francisco Community
Boards). Curţile nu sunt dispuse să ofere cazuri importante dacă nu
li se oferă controlul asupra felului cum ar trebui să se soluţioneze
cazul.
Ca să facem comparaţie merită să examinăm cum a fost utilizată
medierea şi în alte ţări. Centrele de Justiţie Comunitară (Community
Justice Centers) din Australia (New South Wales) sunt într-o oarecare
măsură bazate pe diferite părţi preluate din variate proiecte din SUA.
Ei folosesc mediatori din rândul voluntarilor din diferite medii sociale
şi cu câte doi mediatori pentru fiecare sesiune de mediere, fiecare

35
Marcela Dilion

fiind plătit cu cel puţin 30 $ pentru sesiune; cazurile provenind de la


sistemul de justiţie, alte servicii legale, alte agenţii, şi cazuri proprii;
acordurile nu sunt întărite prin intermediul Curţii de Justiţie, dar dacă
nu se ajunge la nici un acord, părţile au dreptul de a merge la Curţile
de Justiţie. Toate cazurile implică relaţii. În 1992 - 1993 mai mult de
o pătrime dintre cazuri implicau violenţă sau ameninţări, şi un caz din
cinci, reprezentau incidente majore ca abuz, hărţuire, şi distrugerea
(pagube, daune) proprietăţii sau furtul. Centrele nu numai soluţionează
cazuri, dar şi previn unele acte delincvente.
Centrele au nu numai finanţare din partea statului, dar sunt
protejate prin lege (Community Justice Centres Act 1983, care înlocuia
un act provizoriu din 1980), care printre altele controlează folosirea
denumirii de „Community Justice Centre”, evidenţiază că acordurile
nu pot fi impuse prin arbitrare de către Curţile de Justiţie, stipulează
datoria mediatorilor de păstra confidenţialitate şi protejează de la
expunerea informaţiilor. Atunci când părţile sunt pe poziţii inegale,
sesiunea de mediere este încheiată de către mediator sau director
(conducător), şi părţile sunt lăsate să utilizeze remedii legale. Poliţia
este autorizată ca, în loc să aresteze părţile, să le direcţioneze spre un
Centru de Justiţie Comunitară.
Scopurile primare ale celor şase centre rezidă în a fi eficiente
la soluţionarea unui număr mare de dispute (1824 (41,4%) din 4404
de dosare deschise în 1992/3), de a fi soluţionate rapid (88% din
cazuri fiind soluţionate în mai puţin de 30 zile). Având la bază suport
oficial, finanţare şi câţiva ani de experienţă, era logic ca Centrele să-şi
extindă serviciile, şi ele au început să lucreze asupra conferinţelor cu
grupuri de familie.
În Marea Britanie primul serviciu comunitar de mediere а fost
Newham Conflict şi Change Project, care a început în 1982. În jur de
50 de servicii locale au devenit membre ale organismului naţional de
Mediere UK până în anul 1994-1995, când au primit finanţare de la
guvern pentru prima dată.
Medierea s-a dezvoltat în multe domenii în care persistă
conflictul. În Anglia şi Ţara Galilor cel mai mult s-a răspândit în
domeniul divorţului, din cauza controversei cauzate de Legea Familiei
(Family Law Bill) în 1995, care propune ca toate cuplurile divorţate
să facă cunoştinţă cu ceea ce poate oferi medierea. Două organizaţii
oferă mediere în acest domeniu: Family Association şi National Family

36
Capitolul II Medierea: dimensiuni şi coordonate definitorii

Mediation. Medierea comercială este dezvoltată, în special de către


ADR Group şi de Centrul pentru Soluţionarea Conflictelor.
Un interes particular îl deţine lucrul în şcoli, care are perspective
foarte mari pentru viitor. Copiii sunt învăţaţi nu numai să reacţioneze
şi să-şi soluţioneze conflictele fără ca să folosească forţa, dar şi să
folosească reguli de bază cum ar fi respectarea sentimentelor, să
sprijine părerile altora, şi să lucreze împreună pentru o găsi soluţia
comună.
Metoda cea mai des descrisă este medierea faţă-n-faţă, cu
una, sau două sesiuni, dacă e necesar. Community Board fac sesiuni
de mediere în public şi nu practică întâlniri individuale, în timp ce la
o altă extremă, Newham Conflict şi Change Project, din Londra, se
concentrează mai puţin pe întâlnirile dintre părţi, dar practică pe larg
convorbirile în particular cu fiecare parte – medierea indirectă (acordul
este semnat „călătorind” de la o parte la alta).
Categoriile de cazuri acceptate de către un proiect de mediere
depinde de relaţiile cu sistemul oficial şi filosofia proprie. Proiectele
bazate pe implicarea comunităţii în general se concentrează pe
conflictele din vecinătăţi, fiind clasate ca „civile”. Unele acceptă cazuri
care pot fi considerate, tratate ca penale, dar în care părţile sunt într-o
relaţie interpersonală.

Diferite culturi au diferite modalităţi de a soluţiona disputele.


Comisiile Sociale de Conciliere (the Social Conciliatory Commissions)
din Polonia nu luau cazuri care ar putea fi prezentate într-o curte
de stat; în San Francisco (the Community Board of San Francisco)
au o lege asemănătoare. În Nigeria de Nord, cei implicaţi într-un
conflict pur şi simplu expun cazul din punctul lor de vedere, fără ca
informaţiile relatate să fie considerate ca fiind irelevante sau excluse;
se caută o rezoluţie care ar facilita continuarea necesară a relaţiei
dintre ei şi apariţia avocaţilor profesionişti este interzisă. În Tanzania
este recunoscută problema inegalităţii dintre participanţi; soluţionarea
se poate afla în „activismul judiciar sau al mediatorilor” în a redresa
balanţa. Profesorul Sanders, un avocat care a lucrat în domeniul
medierii, consideră că mediatorii nu trebuie să pună în pericol
neutralitatea lor, şi egalitatea (balanţa) ar trebui să fie refăcută prin
permiterea unui avocat să reprezinte partea care se află pe o poziţie
mai joasă (care se presupune că va pierde).

37
Marcela Dilion

Capitolul III Deontologia profesională а


mediatorului şi construcţia paradigmei
profesionale

3.1. Conceptul de deontologie

Istoria etimologică a termenului deontologie nu depăşeşte o


vechime de două sute de ani, dar ea nu vine decât să dea formă
unui conţinut ale cărui origini sunt simultane cu apariţia culturii umane.
Analiza istorică a originii conceptuale a deontologiei demonstrează
că paternitatea termenului îi revine lui Jeremy Bentham, cunoscutul
fondator al utilitarismului, doctrină etică ale cărei implicaţii sunt relevante
şi astăzi. Deontologia se referă la imperativele morale ale unei profesii,
la valorile proprii acesteia, dar care nu-şi reflectă jurisdicţia asupra
celor din afara profesiei respective11. Pe de altă parte însă, membrii
unei profesii nu se supun doar codului deontologic specific profesiei
lor, ci trebuie să respecte, de asemenea, jurisdicţia civilă şi penală.
Deontologia are drept sarcină principală de a stabili principii, reguli şi
norme de conduită profesională, în cadrul diferitelor relaţii implicate de
exercitarea unei profesiuni: relaţiile interne, specifice fiecărui gen de
activitate profesionalizată, precum şi relaţiile externe, cu beneficiarii
serviciilor sociale.
Medierea ca activitate practică are la bază trei premise
fundamentale:
• Prima se referă la importanţa fiinţei umane, la unicitatea şi
demnitatea ei, la necesitatea menţinerii acestei condiţii;
• A doua premisă are în vedere faptul că persoana, familia,
comunitatea pot avea probleme ce rezultă din interacţiunea cu
ceilalţi;
• A treia premisă scoate în evidenţă faptul că datorită unei virtuţi cu
care a fost înzestrată fiinţa umană de a dezvolta sentimente de
grijă şi a-şi ajuta semenii, după cum menţiona H.Soydan - “homo
ad juventum paratus” - oamenii pot şi trebuie să intervină pentru
aplanarea problemelor şi îmbunătăţirea vieţii semenilor lor.
11
Neamţu George. Tratat de Asistenţă socială. – Iaşi, 2003, pag. 402.

38
Capitolul III Deontologia profesională a mediatorului şi construcţia paradigmei profesionale

Aceste premise se constituie în argumente pentru a susţine


că pentru mediator devine imperativ necesar de a-şi onora profesia
printr-o conduită profesională adecvată.
Codul deontologic reprezintă o totalitate de principii generale
pe baza cărora mediatorul se orientează în acţiunile întreprinse şi
furnizează cadrul în care acesta poate lua decizii privitoare la relaţia
sa cu părţile, cu colegii şi instituţia în care lucrează. Codul deontologic
oferă un set de valori, principii, standarde profesionale pentru a-l ajuta
pe mediator să ia decizii adecvate persoanei asistate şi contextului
său de viaţă.
Valorile fundamentale pe care se bazează instituţia medierii
sunt:
• respectul pentru persoană;
• încrederea în natura socială a omului privit drept o creaţie unică
ce depinde de alţi oameni în îndeplinirea unicităţii sale;
• încrederea în capacitatea umană de schimbare, creştere şi
îmbunătăţire.
Mediatorii trebuie să-şi asume răspunderea pentru consecinţele
acţiunilor lor, la fel ca profesioniştii din alte domenii, însă au şi
responsabilităţi adiţionale, impuse în virtutea faptului că sunt
profesionişti şi în alte domenii. De aceea, ei trebuie să manifeste
precauţii în plus atunci când îşi îndeplinesc obligaţiile profesionale.
Aceste responsabilităţi adiţionale îşi au izvorul în principiile etice
generale. Aceste principii sunt: respectul faţă de victimă şi făptuitor
(respectul pentru persoană este abordat atât ca valoare etică
fundamentală, cât şi ca principiu moral); să nu condamni; să confirmi
dreptul la autodeterminare; să respecţi încrederea. R. Plan a reuşit
să contureze locul şi rolul acestor valori - individualizare, acceptare,
autodeterminare şi confidenţialitate – care sunt, de fapt, patru deducţii
din conceptul de respect pentru persoană. Ele sunt deducţii din acest
concept în sensul că sunt parte a înţelesului său.
Instituţia medierii propune criterii şi standarde care să servească
drept cadru general pentru practica mediatorilor. Începând cu 1992 şi
până în 1994, un comitet compus din doi delegaţi ai Asociaţiei Americane
de Arbitraj, doi reprezentanţi ai Asociaţiei Baroului American şi doi din
Societatea Profesioniştilor în rezolvarea conflictelor a elaborat Modelul
Standardelor de comportare pentru mediatori. Standardele au fost

39
Marcela Dilion

recunoscute de către Asociaţia Americană de Arbitraj, Secţia pentru


litigii şi Secţia Rezolvării Conflictelor ale Asociaţiei Baroului American
şi de către Societatea Profesioniştilor în Rezolvarea Conflictelor.
Scopul acestei iniţiative a fost de a dezvolta un set de standarde
care să servească drept cadru general pentru practica mediatorilor.
Acest efort constituie o etapă în dezvoltarea domeniului dat şi un
instrument pentru asistenţa practicienilor. Standardele se presupun
a fi aplicabile tuturor tipurilor de mediere. Oricum, este recunoscut că
în unele cazuri aplicarea acestor standarde este afectată de către legi
sau angajamente contractuale.
Standardele de comportare pentru mediatori intenţionează de a
îndeplini trei funcţii majore: de a servi drept ghid pentru comportamentul
mediatorilor, de a informa părţile procesului de mediere, de a
promova încrederea populaţiei în mediere ca un proces de rezolvare
a conflictelor. Standardele desemnează codurile de comportament
pentru mediatori existente şi iau în consideraţie problemele şi
rezultatele ce au apărut pe parcursul evoluţiei practicii. Ele sunt oferite
cu speranţa că vor îndeplini şi o funcţie de educaţie, oferind asistenţă
indivizilor, organizaţiilor şi instituţiilor implicate în instituţia medierii.

Modelul standardelor de comportare


pentru mediatori include:
1. Autodeterminarea: un mediator trebuie să recunoască că
medierea este bazată pe principiul autodeterminării părţilor.

Autodeterminarea este un principiu fundamental al medierii.


Aceasta necesită ca procesul de mediere să se bizuie pe abilitatea
părţilor de a ajunge la un acord voluntar şi fără constrângere.
Mediatorul poate oferi informaţie despre proces, ridică probleme şi
ajută părţile să exploateze posibilităţile. Rolul primar al mediatorului
este de a facilita rezolvarea voluntară a conflictului.
Este necesar să li se acorde posibilitatea părţilor să ţină cont de
toate soluţiile propuse.
Un mediator nu poate să asigure că fiecare parte a făcut
o alegere în cunoştinţă de cauză şi a ajuns la un acord din propria
iniţiativă, dar este o practică bună pentru mediatori de a le aduce la
cunoştinţă părţilor despre importanţa de a consulta alţi profesionişti,
unde este adecvat, de a-i ajuta să ia o decizie corectă, obiectivă.

40
Capitolul III Deontologia profesională a mediatorului şi construcţia paradigmei profesionale

2. Imparţialitatea: un mediator trebuie să dirijeze medierea


imparţial

Conceptul imparţialităţii mediatorului este în centrul procesului


de mediere. Un mediator trebuie să medieze doar acele cazuri în care
el sau ea pot rămâne imparţial şi nepărtinitor. Dacă la un moment
dat mediatorul nu reuşeşte să dirijeze medierea într-un mod imparţial,
mediatorul trebuie să se retragă.
Un mediator trebuie să evite comportamentul ce ar crea
aparenţa preferinţei faţă de una din părţi. Calitatea procesului de
mediere se îmbunătăţeşte când părţile sunt sigure de imparţialitatea
mediatorului.
Atunci când mediatorii sunt numiţi de instanţa de judecată sau
de o instituţie, agenţia ce a făcut direcţionarea trebuie să întreprindă
eforturi raţionale pentru a asigura imparţialitatea mediatorului.
Un mediator trebuie să lupte împotriva imparţialităţii sau
prejudecăţii bazate pe caracteristicile personale ale părţilor, pe originea
lor sau pe felul cum se manifestă în cadrul şedinţelor de mediere.

3. Conflict de interese: un mediator trebuie să dezvăluie toate


conflictele de interes actuale şi potenţiale ce sunt cunoscute
evident de către mediator. După dezvăluire, mediatorul trebuie
să renunţe să medieze, cu excepţia cazului în care toate
părţile aleg să menţină mediatorul. Necesitatea de a proteja de
conflictul de interese guvernează de asemenea comportamentul
ce poate să apară în timpul sau după procesul de mediere

Un conflict de interese este o relaţie distorsionată ce ar putea


crea o impresie de posibilă confuzie. Abordarea de bază la întrebarea
ce ţine de conflictul de interese este strâns legată de auto-determinare.
Mediatorul are responsabilitatea de a dezvălui toate conflictele
de interes actuale şi potenţiale ce sunt cunoscute evident de către
mediator şi pot fi evident văzute în lumina principiului imparţialităţii.
Dacă toate părţile sunt de acord să fie mediate după ce au fost
informate despre conflicte, mediatorul poate purcede la mediere.
Totodată, dacă conflictul de interese cauzează dubii serioase despre
integritatea procesului de mediere, mediatorul trebuie să se abţină de
a continua.

41
Marcela Dilion

Un mediator trebuie să evite apariţia conflictului de interese


atât în timpul, cât şi după procesul de mediere. Fără consimţământul
ambelor părţi mediatorul nu trebuie să stabilească relaţii profesionale
ulterioare cu una din părţi în mod relatat, sau într-un mod ne-relatat
în cazul circumstanţelor care ar ridica întrebări legitime despre
integritatea procesului de mediere.

4. Competenţa: un mediator trebuie să medieze doar în cazurile


când are calificarea necesară pentru a satisface aşteptările
raţionabile ale părţilor

Orice persoană poate fi selectată ca mediator, asigurând că


părţile sunt satisfăcute cu calificarea acestuia. Totodată instruirea
şi experienţa în mediere sunt deseori necesare pentru medierea
efectivă. O persoană care se oferă disponibilă pentru a conduce o
mediere conferă părţilor şi publicului aşteptări că ea are competenţa
de a media eficient. În cazul medierii licenţiate sau legată de instanţa
de judecată este esenţial ca mediatorii, în corespundere cu părţile, să
posede o instruire şi experienţă necesară.
Este de dorit ca părţile să aibă acces la informaţia despre
instruirea, educaţia şi experienţa mediatorilor. Cerinţele pentru apariţia
în lista mediatorilor trebuie să fie publice şi accesibile persoanelor
interesate. În cazul în care mediatorul este numit de către instanţa de
judecată sau instituţie, agenţia ce a făcut trimiterea trebuie să depună
eforturi pentru a se asigura că fiecare mediator este calificat pentru un
caz individual.

5. Confidenţialitatea: Un mediator trebuie să menţină aşteptările


rezonabile ale părţilor în ceea ce priveşte confidenţialitatea

Aşteptările rezonabile ale părţilor în ceea ce priveşte


confidenţialitatea trebuie să fie îndreptăţite de către mediator.
Aşteptările părţilor privind confidenţialitatea depind de circumstanţele
în care se desfăşoară medierea şi acordurile ce pot fi luate. Mediatorul
nu va divulga nici o problemă pe care părţile o consideră confidenţială,
cu excepţia cazurilor în care ambele părţi dau permisiunea sau este
cerută de către lege sau alte politici publice. Părţile pot să stabilească

42
Capitolul III Deontologia profesională a mediatorului şi construcţia paradigmei profesionale

unele reguli proprii privind confidenţialitatea, sau o altă practică


acceptată a unui mediator individual sau a unei instituţii poate să
dicteze un şir de aşteptări. Deoarece aşteptările părţilor în ceea ce
priveşte confidenţialitatea sunt importante, mediatorul trebuie să
discute aceste expectanţe cu părţile.
Principiul confidenţialităţii se regăseşte şi în alte profesii.
Unul dintre cele mai vechi coduri etice reglementative, Jurămâtul lui
Hipocrate, obligă pe viitorii medici practicieni să jure: “Orice aş vedea
şi auzi în timp ce îmi fac datoria sau chiar în afară de aceasta, nu voi
vorbi despre ceea ce nu-i nici o nevoie să fie destăinuit, socotind că,
în asemenea împrejurări, păstrarea secretului este o datorie”.
Protecţia informaţiilor confidenţiale despre persoană este
o obligaţie etică а mediatorului, iar obligaţia de a păstra confidenţa
este fundamentală în mediere. Confidenţialitatea este însă şi un drept
fundamental al părţilor implicate în conflict, informaţiile de la sau
despre orice persoană trebuie să se limiteze la ceea ce este necesar
pentru a oferi serviciul cerut.
În cazul în care mediatorul ţine o şedinţă individuală cu una
din părţi, natura acesteia cu privire la confidenţialitate trebuie să fie
discutată anterior desfăşurării unei asemenea şedinţe.
Pentru a proteja integritatea procesului de mediere, mediatorul
trebuie să evite a comunica informaţii despre faptul cum părţile se
comportă în procesul de mediere, evaluarea cazului sau ofertele de
împăcare. Mediatorul poate să raporteze, dacă este cerut, dacă părţile
s-au prezentat la medierea programată.
Când părţile au căzut de acord că o parte sau întreaga informaţie
parvenită în timpul medierii este confidenţială, decizia părţilor trebuie
să fie respectată de către mediator.
Confidenţialitatea nu trebuie să împiedice sau să interzică
monitorizarea efectivă, cercetarea sau evaluarea programelor de
mediere de către persoanele responsabile. În anumite circumstanţe,
cercetătorilor li se permite de a obţine date statistice şi, cu permisiunea
părţilor, accesul la dosarele unor cazuri particulare, observaţia în
timpul medierii propriu-zise şi interviuri cu participanţii.

43
Marcela Dilion

6. Calitatea Procesului: un mediator trebuie să dirijeze procesul


de mediere corect, sârguincios şi într-o modalitate consecventă
cu principiul auto-determinării părţilor

Un mediator trebuie să asigure calitatea procesului şi să


încurajeze respectul reciproc dintre părţi. Calitatea procesului cere
din partea mediatorului o implicare plină de sârguinţă şi imparţialitate
procedurală. Trebuie să fie asigurată oportunitatea adecvată pentru
fiecare parte în mediere de a participa în discuţii. Părţile decid când şi
în ce condiţii ele vor ajunge la un acord sau vor finisa medierea.
Un mediator poate să fie de acord de a media doar în cazul în
care el/ea este pregătit de a acorda atenţia necesară pentru o mediere
eficientă.
Mediatorii trebuie să accepte doar cazurile în care pot satisface
aşteptările raţionale ale părţilor cu privire la sincronizarea procesului.
Un mediator nu poate permite ca medierea să fie amânată nejustificat
de către părţi sau reprezentanţii acestora.
Prezenţa sau absenţa reprezentanţilor la mediere depinde de
înţelegerea dintre părţi şi mediator. Părţile şi mediatorul pot fi de acord
ca reprezentanţii să fie excluşi de la anumite şedinţe sau de la întregul
proces de mediere.
Scopul principal al mediatorului este de a facilita semnarea
voluntară a acordului dintre părţi. Acest rol diferă substanţial de alte
relaţii dintre profesionist-client. Imixtiunea rolului de mediator şi rolul
de a oferi sfaturi profesionale clientului este foarte problematică,
şi mediatorul trebuie să lupte pentru a distinge aceste două roluri.
Din aceste considerente un mediator trebuie să se abţină a acorda
sfaturi profesionale. Când este convenabil, un mediator ar trebui să
recomande părţilor să caute consultarea unei părţi din exterior, sau
să recomande a rezolva disputa cu ajutorul arbitrajului, consiliere,
evaluare neutră sau alte procese. Un mediator care desfăşoară, la
cererea părţilor, un rol adiţional rezolvării conflictului, în acelaşi timp
îşi asumă o responsabilitate crescută şi obligaţii care pot fi guvernate
de către standardele altor procese.
Mediatorul trebuie să renunţe la procesul de a media în cazul
în care este incapabil să ofere acest serviciu, sau este inapt a fi
imparţial.

44
Capitolul III Deontologia profesională a mediatorului şi construcţia paradigmei profesionale

Mediatorul trebuie să abandoneze sau să amâne şedinţa, dacă


medierea este utilizată într-un mod ilegal, sau dacă una din părţi este
incapabilă să participe din cauza consumului de droguri sau alcool,
sau altă incapacitate fizică sau mintală.
Mediatorii nu trebuie să permită ca, în nici un caz, comportamentul
său să fie ghidat de către dorinţa de a obţine o rată înaltă de acorduri
de împăcare.

7. Publicitatea şi promovarea: un mediator trebuie să fie corect în


publicitatea şi promovarea medierii

Publicitatea sau alte comunicări cu publicul, cu referire la


serviciile oferite sau privind educaţia, instruirea, sau experienţa
mediatorului trebuie să fie autentică. Mediatorii trebuie să se abţină
de la promisiuni şi garanţii ale rezultatelor. Este imperativ ca însăşi
comunicarea cu publicul să educe şi să implanteze încrederea în
proces.
Prin publicitate sau alt tip de comunicare cu publicul, mediatorul
poate să facă direcţionare la calificarea obţinută la instituţiile de stat,
naţionale, sau ale organizaţiilor private, doar în cazul în care entitatea
la care s-a referit posedă procedura de calificare a mediatorilor şi
mediatorului i s-a oferit statutul necesar.

8. Obligaţiile privind procesul de mediere: mediatorii au datoria de


a îmbunătăţi practica medierii

Mediatorii sunt priviţi în calitate de cunoscători în procesul


de mediere. Ei au obligaţia de a aplica cunoştinţele pentru a ajuta
educarea publicului despre mediere, de a face medierea accesibilă
pentru cei ce doresc să beneficieze de ea, de a corecta abuzurile şi
de a îmbunătăţi abilităţile şi capacităţile lor profesionale.

45
Marcela Dilion

3.2. Codul deontologic al mediatorului în Republica


Moldova

Codul deontologic al mediatorului în Republica Moldova conţine


principiile şi valorile fundamentale, drepturile şi obligaţiile mediatorului.
Codul este alcătuit din şase părţi:
I. Preambul - sunt prezentate obiectivele şi avantajele instituţiei
medierii.
II. Principii generale, în cadrul căreia sunt elucidate:
- Principiul liberului consimţământ;
- Principiul imparţialităţii mediatorului;
- Principiul neutralităţii;
- Principiul acceptării;
- Principiul confidenţialităţii.
III. Standarde de etică personală a mediatorului – include etica
profesională, instruirea şi formarea mediatorilor
IV. Standarde ale procesului medierii - această parte elucidează
calitatea procesului, selectarea cazurilor, dezvăluirea
informaţiilor, şedinţa de pre-mediere, şedinţa de mediere şi
încetarea procesului de mediere.
V. Standarde de etică organizaţională – se referă la relaţia cu
părţile, colaborarea cu mediatorii precum şi cu alţi profesionişti,
publicitatea şi relaţia cu mass-media.
VI. Respectarea Codului deontologic al mediatorului – sunt
elucidate sancţiunile pe care le implică nerespectarea Codului
deontologic al mediatorului.

46
Capitolul IV Reglementarea medierii în documentele internaţionale şi naţionale

Capitolul IV. Reglementarea medierii în


documentele internaţionale şi naţionale

4.1. Reglementarea medierii în documentele


internaţionale

Noţiunea şi esenţa medierii a fost elaborată şi dezvoltată


de-a lungul anilor de către organismele internaţionale, mondiale şi
regionale.
Rolul medierii în plan internaţional (la soluţionarea conflictelor
internaţionale deosebit de dificile) a fost elucidat în asemenea
documente internaţionale de drept umanitar cum ar fi Convenţia de la
Haga din 1899 privind aplanarea conflictelor internaţionale, Convenţia
de la Haga privind rezolvarea paşnică a diferendelor internaţionale
etc. În acelaşi sens poate fi remarcată şi practica Organizaţiei
Naţiunilor Unite, care, adeseori, folosea procedeele de mediere
în aplanarea conflictelor dintre state sau regionale. De exemplu, în
1948, Adunarea Generală a ONU a numit un mediator în problema
palestiniană; Consiliul de Securitate al ONU a însărcinat un mediator
pentru soluţionarea problemei cipriote, iar Secretarul General al ONU
a delegat un mediator pentru medierea în conflictul armat din Orientul
Apropiat.
În ce priveşte reglementarea instituţiei medierii în cauzele
penale de către organismele regionale, cum ar fi Consiliul Europei,
drept exemplu poate servi Recomandarea nr. R. 19 (99) a Comitetului
de Miniştri către statele membre cu privire la mediere în cazuri
penale (Adoptată de Comitetul de Miniştri la 15 septembrie 1999 la
cea de-a 69-a întâlnire a reprezentanţilor miniştrilor). Comitetul de
Miniştri a recomandat statelor membre ale Consiliului Europei să
folosească medierea în cazurile penale ca pe o opţiune flexibilă,
cuprinzătoare, utilă, complementară sau alternativă procedurilor
penale tradiţionale, luându-se în considerare necesitatea de a
promova participarea personală activă a victimei, a infractorului
şi a altor persoane care pot fi afectate ca părţi, în soluţionarea
conflictelor penale, precum şi implicarea comunităţii la aceste
proceduri penale.

47
Xenofon Ulianovschi

De asemenea, a fost recomandat de a fi recunoscut interesul


legitim al victimelor de a avea un cuvânt de spus în rezolvarea
consecinţelor victimizării lor, de a comunica cu infractorul şi de
a obţine scuze şi compensaţii. Deopotrivă cu cele sus-indicate, s-a
mai statuat că medierea poate spori conştiinţa rolului important al
fiecărei persoane şi al comunităţii în prevenirea şi rezolvarea
infracţiunilor şi a conflictelor asociate acestora, încurajând astfel
efecte penale mai constructive şi mai puţin represive. Medierea
presupune abilităţi speciale şi necesită coduri de practică şi
pregătire acreditată, luând în considerare contribuţia potenţial
substanţială a organizaţiilor nonguvernamentale şi a comunităţilor
locale în domeniul medierii în cazuri penale şi necesitatea de a
combina şi coordona eforturile iniţiativelor publice şi private.
Prevederile sus-indicate (cu privire la mediere) trebuie să fie
posibile de aplicat oricărui proces prin care victimei şi infractorului li
se dă posibilitatea, în cazul în care consimt liber, să participe activ la
rezolvarea problemelor apărute în urma infracţiunii cu ajutorul unei
terţe părţi imparţiale (mediator). Medierea în cazuri penale trebuie
folosită numai dacă părţile consimt liber. Părţile vor fi libere să-şi
retragă consimţământul oricând pe parcursul medierii.

Comitetul de Miniştri a adoptat un şir de reguli generale


cu privire la medierea în cauzele penale:
- Discuţiile din cadrul medierii sunt confidenţiale şi nu pot fi
folosite ulterior, cu excepţia situaţiilor când există acordul
părţilor.
- Medierea în cazuri penale trebuie să fie un serviciu general
disponibil.
- Medierea în cazuri penale trebuie să fie disponibilă în
toate etapele procesului justiţiei penale
- Serviciilor de mediere trebuie să li se acorde suficientă
autonomie în cadrul sistemului justiţiei penale.

Cu privire la bazele legale ale medierii s-au adoptat


următoarele reguli:
- Legislaţia trebuie să faciliteze medierea în cazurile penale.

48
Capitolul IV Reglementarea medierii în documentele internaţionale şi naţionale

- Trebuie să existe directive care definesc folosirea medierii în


cazuri penale. Acestea trebuie să se adreseze în mod special
condiţiilor pentru trimiterea cazurilor către serviciile de mediere
şi rezolvarea cazurilor după mediere.
- În cazul medierii trebuie aplicate garanţii procedurale
fundamentale; în mod special, părţile trebuie să aibă dreptul
la asistenţă juridică şi, atunci când este cazul, la traducere/
interpretare. În plus, minorii trebuie să aibă dreptul la
asistenţă parentală.

Cu privire la funcţionarea justiţiei penale în relaţie cu


medierea s-au recomandat următoarele:
- Decizia de a referi un caz penal medierii, ca şi evaluarea
rezultatelor unei proceduri de mediere, trebuie luată de
autorităţile justiţiei penale.
- Înainte de a aproba medierea, părţile trebuie să fie bine informate
în legătură cu drepturile pe care le au, cu natura procesului de
mediere şi cu posibilele consecinţe ale deciziei lor.
- Nici victima, nici infractorul nu trebuie convinse prin mijloace
incorecte să accepte medierea.
- Reglementările speciale şi garanţiile legale care se aplică în
cazul participării minorilor la proceduri legale se vor aplica şi în
cazul participării acestora la medierea în cazuri penale.
- Medierea nu va continua dacă oricare dintre părţile
principale implicate nu este capabilă să înţeleagă semnificaţia
procesului.
- În mod normal, elementele de bază ale cazului trebuie
recunoscute de ambele părţi, ca punct de pornire al medierii.
Participarea la mediere nu trebuie folosită ca dovadă a
recunoaşterii vinovăţiei în procedurile penale ulterioare.
- Neconcordanţele evidente în ceea ce priveşte factori ca vârsta,
maturitatea sau capacitatea intelectuală a părţilor trebuie luate
în considerare înainte de a trimite cazul spre mediere.
- Hotărârea de a trimite un caz penal la mediere trebuie însoţită
de o limită de timp rezonabilă în care autorităţile competente
ale justiţiei penale trebuie informate în legătură cu specificul
procedurii de mediere.

49
Xenofon Ulianovschi

- Achitările bazate pe acorduri mediate trebuie să aibă


acelaşi statut ca şi hotărârile sau sentinţele judecătoreşti
şi trebuie să excludă urmărirea în justiţie pentru aceleaşi
fapte (ne bis in idem).
- Când un caz este trimis înapoi autorităţilor justiţiei penale
fără încheierea unui acord între părţi sau după ce punerea
în aplicare a unui astfel de acord a eşuat, trebuie luată fără
întârziere o hotărâre privind continuarea acţiunii.

De asemenea au fost elaborate şi adoptate reguli şi


standarde cu privire la funcţionarea serviciilor de mediere:

- Serviciile de mediere trebuie reglementate prin standarde


recunoscute.
- Serviciile de mediere trebuie să aibă suficientă autonomie în
îndeplinirea îndatoririlor pe care le au.
- Trebuie stabilite standarde privind competenţa şi norme etice, ca
şi proceduri de selectare, pregătire şi evaluare a mediatorilor.
- Serviciile de mediere trebuie monitorizate de un organism
competent.
- Trebuie să fie la un nivel înalt calificarea şi pregătirea
mediatorilor.
- Mediatorii trebuie recrutaţi din toate sectoarele sociale şi, în
general, trebuie să cunoască bine culturile şi comunităţile
locale.
- Mediatorii trebuie să fie capabili să dea dovadă de
judecata solidă şi abilităţile interpersonale necesare
medierii.
- Înainte de a prelua activităţile de mediere, mediatorii trebuie să
urmeze o pregătire iniţială şi una multidisciplinară. Pregătirea
lor trebuie să vizeze dobândirea unui înalt nivel al competenţei,
ţinând cont de abilităţile de a rezolva conflicte, de condiţiile
speciale ale muncii cu victimele şi infractorii şi de cunoaşterea
sistemului justiţiei penale.

50
Capitolul IV Reglementarea medierii în documentele internaţionale şi naţionale

Cu privire la rezolvarea cazurilor individuale, au fost


elaborate şi adoptate următoarele reguli:
 Înainte de începerea procesului de mediere, mediatorul
trebuie să fie informat despre toate elementele semnificative
ale cazului şi trebuie să i se înmâneze documentele necesare
de către autorităţile competente ale justiţiei penale.
 Procesul de mediere trebuie să se desfăşoare într-o manieră
imparţială, pe baza elementelor cazului şi a nevoilor şi
dorinţelor părţilor.
 Mediatorul trebuie să respecte întotdeauna demnitatea părţilor
şi să asigure că părţile se comportă respectuos una cu alta.
 Mediatorul este responsabil de asigurarea unui mediu sigur şi
confortabil pentru mediere.
 Mediatorul trebuie să fie sensibil la vulnerabilitatea părţilor.
 Medierea trebuie să se desfăşoare eficient, dar într-un ritm
accesibil părţilor.
 Cu privire la rezultatul medierii s-a statuat că acordurile de
împăcare trebuie încheiate în mod voluntar de către părţi. Ele
trebuie să conţină numai obligaţii rezonabile şi proporţionale.
Mediatorul trebuie să raporteze autorităţilor justiţiei penale
măsurile luate şi rezultatul medierii. Raportul mediatorului
nu va dezvălui conţinutul sesiunilor de mediere, nici nu va
exprima vreo judecată privind comportamentul părţilor pe
parcursul medierii.
Totuşi, ca excepţie a principiului confidenţialităţii, mediatorul
trebuie să încredinţeze autorităţilor competente sau persoanelor
implicate orice informaţie privind infracţiuni grave iminente, care
poate apărea în cursul procesului de mediere.
Un alt document european care are implimentare practică
în procesul de mediere îl constituie Recomandarea 22 (2002) a
Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei referitoare la
îmbunătăţirea aplicării normelor europene cu privire la sancţiunile
şi măsurile comunitare (Adoptată de Comitetul de Miniştri pe 29
noiembrie 2000 la a 731-a întâlnire a reprezentanţilor miniştrilor).
Comitetul de Miniştri indică că crearea, impunerea şi aplicarea
sancţiunilor şi măsurilor comunitare trebuie să fie bazată pe principiile

51
Xenofon Ulianovschi

cuprinse în Recomandarea nr. R 16 (92) referitoare la normele europene


cu privire la sancţiunile şi măsurile comunitare, Recomandările nr. R
17 (92) privind consecvenţa în pronunţarea sentinţelor, nr. R 12 (97)
privind personalul implicat în aplicarea sancţiunilor şi măsurilor, nr.
R 19 (99) privind medierea în cazurile penale şi nr. R 22 (99) privind
supraaglomerarea închisorilor şi inflaţia populaţiei închisorilor. Astfel,
Comitetul de Miniştri indică necesitatea aplicării unui sistem de
măsuri diverse, cum ar fi medierea în cauzele penale, probaţiunea şi
alte măsuri care ar da posibilitate instanţelor de judecată să aplice cât
mai frecvent o pedeapsă cum ar fi munca comunitară (în Codul penal
al R. Moldova: munca neremunerată în folosul comunităţii).
Conform anexei nr. 1 la Recomandarea 22(2002), nici o
sancţiune sau măsură comunitară nu trebuie să fie pe o durată
nedeterminată. În mod excepţional, poate fi impusă o sancţiune sau
măsură comunitară nedeterminată infractorilor care, din cauza unei
infracţiuni grave anterioare sau actuale combinate cu o caracteristică
personală specifică, reprezintă în mod evident o ameninţare serioasă
la adresa vieţii, sănătăţii sau siguranţei comunităţii. De asemenea,
trebuie să fie prevăzută prin lege revizuirea constantă a impunerii unei
astfel de sancţiuni sau măsuri nedeterminate de către o organizaţie
independentă a executivului, împuternicită prin lege să o efectueze.
Durata sancţiunilor şi măsurilor comunitare trebuie să fie stabilită şi
numită de autoritatea împuternicită să ia hotărârea în cadrul limitelor
şi conform condiţiilor stabilite prin lege.
Conform anexei nr. 2 (Principii călăuzitoare pentru obţinerea
unei folosiri mai largi şi mai eficiente a sancţiunilor şi măsurilor
comunitare) este necesar de prevăzut un număr suficient de sancţiuni
şi măsuri comunitare adecvat variate: alternative la detenţiunea
înaintea procesului, cum ar fi condiţia ca un infractor suspectat să
locuiască la o adresă specificată, să fie supravegheat şi asistat de
o agenţie specificată de o autoritate judecătorească; eliberarea
condiţionată ca o sancţiune independentă impusă fără pronunţarea
unei sentinţe de pedeapsă cu închisoarea; suspendarea aplicării unei
sentinţe de pedeapsă cu închisoarea în condiţii impuse; muncă în
folosul comunităţii (de ex., muncă neremunerată în folosul comunităţii);
compensarea/despăgubirea victimei; medierea victimă-infractor;
dispoziţii de tratament pentru infractorii care fac abuz de droguri sau
de alcool şi pentru cei care suferă de o tulburare psihică care este

52
Capitolul IV Reglementarea medierii în documentele internaţionale şi naţionale

legată de comportamentul lor infracţional; supravegherea sporită


a anumitor categorii de infractori; limitarea libertăţii de deplasare,
de exemplu prin ordine de interdicţie sau monitorizare electronică
impusă cu respectarea normelor europene; eliberarea condiţionată
din închisoare urmată de supraveghere.
Pentru a promova folosirea sancţiunilor şi a măsurilor
neprivative de libertate, mai ales atunci când sunt create noi legi,
legislatorul ar trebui să ia în considerare indicarea unei sancţiuni sau
măsuri neprivative de libertate în locul detenţiunii ca sancţiune de
referinţă pentru anumite infracţiuni. Trebuie acordată atenţie revizuirii
şi reducerii prevederilor oficiale care interzic folosirea sancţiunilor
şi măsurilor neprivative de libertate în cazul infracţiunilor grave şi al
recidiviştilor. Trebuie să se prevadă introducerea unor noi sancţiuni şi
măsuri comunitare de probă. Orice probe ar trebui să se desfăşoare
în conformitate cu spiritul normelor europene şi atent monitorizate
şi evaluate. Experimentarea trebuie să se facă în conformitate cu
standardele etice ale comunităţii internaţionale. Trebuie stabilite criterii
de condamnare, atunci când principiile constituţionale şi tradiţiile
legale o permit, şi revizuite periodic de legislator sau de alte autorităţi
competente, în scopul, inter alia, de a reduce folosirea detenţiunii, de
a extinde folosirea sancţiunilor şi măsurilor comunitare şi de a asigura
compensarea victimelor. Autorităţile judecătoreşti trebuie să se
implice în procesul de creare şi revizuire a politicilor privind folosirea
sancţiunilor şi măsurilor comunitare şi trebuie informate în legătură
cu rezultatele acestora, în scopul de a asigura înţelegerea naturii
acestora în comunitatea juridică. Trebuie acordată o atenţie specială
definirii circumstanţelor atenuante care ar da autorităţilor judecătoreşti
posibilitatea de a evita folosirea detenţiunii şi de a impune o sancţiune
sau măsură comunitară în locul acesteia. De asemenea, trebuie
înfiinţate servicii adecvate pentru aplicarea sancţiunilor şi măsurilor
comunitare, să li se aloce suficiente resurse şi să se dezvolte cât
este necesar în scopul asigurării încrederii autorităţilor judecătoreşti
în utilitatea sancţiunilor şi măsurilor comunitare, al asigurării
siguranţei comunităţii şi al îmbunătăţirii situaţiei personale şi sociale
a infractorilor. Activitatea serviciilor de aplicare trebuie să se bazeze
pe o declaraţie explicită a politicii, care descrie funcţia, scopurile şi
valorile lor de bază. Această declaraţie trebuie să includă aspecte ca
obligaţiile şi drepturile infractorilor, distribuirea eficientă a intervenţiilor

53
Xenofon Ulianovschi

şi programelor pentru restabilirea infractorilor, interesele legitime ale


victimelor, responsabilităţile de organizare pentru siguranţa comunităţii
şi colaborarea cu personalul închisorilor, al agenţiilor şi organizaţiilor
competente şi cu persoanele alese din cadrul comunităţii.
Declaraţia politicii trebuie completată cu planuri şi practici
concepute pentru a conştientiza diferitele organizaţii şi persoane
implicate în aplicarea sancţiunilor şi măsurilor comunitare în legătură
cu importanţa de a acţiona în scopuri comune şi de a împărtăşi
cunoaşterea reciprocă a metodelor de lucru.
Unul dintre documentele europene, care indică necesitatea
aplicării medierii în vederea protejării şi realizării drepturilor victimei
în procesul penal, îl constituie Recomandarea nr. 11(din 1985)
a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei cu privire la
poziţia victimei în dreptul penal şi procedură penală.
Comitetul de Miniştri recomandă statelor membre că una din
funcţiile fundamentale ale justiţiei ar trebui să fie cea de a răspunde
necesităţilor victimei şi de a proteja interesele ei cât şi de a ridica
încrederea victimei în justiţia penală, de a încuraja cooperarea
ei cu justiţia, mai ales în calitate de martor. Pentru aceste scopuri
este necesar de a ţine cont mai mult, în cadrul procesului penal,
de prejudiciile fizice, psihologice, materiale şi sociale suportate de
victimă şi de a examina cererile ei pentru a-i satisface necesităţile în
aceste domenii. Aceste interese nu vin în conflict cu alte scopuri ale
dreptului şi procesului penal, cum ar fi consolidarea regulilor sociale
de reintegrare a delicventului, ba chiar pot contribui la atingerea
obiectivelor date şi pot facilita împăcarea victimei şi a delincventului.
Necesităţile şi interesele victimei trebuie să fie luate mai mult în
consideraţie în toate etapele procesului de justiţie penală.
În acest sens, Comitetul de Miniştri recomandă guvernelor
statelor membre să revizuiască legislaţia şi practica lor cu respectarea
următoarelor linii directoare:

În etapa în care e implicată poliţia:


Colaboratorii de poliţie ar trebui să aibă o pregătire specială
în vederea comportamentului faţă de victimă într-un mod inteligibil,
constructiv şi care să nu sperie;

54
Capitolul IV Reglementarea medierii în documentele internaţionale şi naţionale

Poliţia ar trebui să informeze victima despre posibilităţile ei de


a obţine asistenţă, sfaturi practice şi juridice, repararea prejudiciului
de către delincvent şi despăgubirea ei de către Stat;
În orice informaţie (raport) prezentată organelor de urmărire,
poliţia ar trebui să constate clar şi complet lezările şi prejudiciile
suportate de victimă.
În etapa urmăririi penale: nici o decizie discreţionară cu privire
la urmărire nu ar trebui luată fără aprecierea adecvată a chestiunii
cu privire la repararea prejudiciului suportat de victimă, inclusiv orice
efort serios depus de către delicvent în acest sens.
Ascultarea victimei: în toate etapele procesului, ascultarea
victimei ar trebui să se facă cu respectarea situaţiei ei personale,
a drepturilor şi a demnităţii ei. În măsura posibilităţilor şi în cazurile
adecvate, copiii şi bolnavii sau persoanele bolnave mintal ar trebui
să fie ascultate în prezenţa părinţilor sau tutorelui lor, sau oricărei alte
persoane care poate să-i asiste.
Şedinţele de judecată: victima trebuie să fie informată despre
data şi locul şedinţei în care se va examina infracţiunea de pe urma
căreia aceasta a avut de suferit; despre posibilitatea de a obţine
restituirea şi repararea în cadrul procesului penal, de a beneficia de
asistenţă sau consultaţie juridică; despre condiţiile în care ea ar putea
lua cunoştinţă de decizia pronunţată; instanţa de judecată trebuie să
poată dispune repararea prejudiciului de către delincvent în favoarea
victimei. În acest sens, limitările jurisdicţionale actuale, alte restricţii
şi piedici de ordin tehnic care nu permit realizarea acestei posibilităţi
într-un mod general, ar trebui înlăturate. Toate informaţiile utile despre
leziunile şi daunele suportate de victimă ar trebui prezentate instanţei
pentru ca ea să poată, atunci când fixează tipul şi cuantumul pedepsei,
să ţină cont de: necesitatea de a repara prejudiciul suportat de victimă,
orice act de reparare sau de restituire efectuat de către delincvent sau
orice efort sincer în acest sens. Când instanţa poate adăuga condiţii
de ordin pecuniar la pronunţarea amânării, suspendării pedepsei,
deciziei de fixare a termenului de probă sau orice altă măsură, o mare
importanţă printre aceste condiţii ar trebui acordată reparării de către
delincvent a prejudiciului suportat de victimă.
De asemenea, Comitetul de Miniştri a recomandat statelor
membre de a examina avantajele pe care le prezintă sistemul medierii
şi împăcării şi de a promova şi încuraja cercetarea în domeniul
eficacităţii dispoziţiilor cu privire la victimă.

55
Xenofon Ulianovschi

Pe plan mondial, elemente ale instituţiei medierii au


fost incluse într-un şir de documente adoptate de Organizaţia
Naţiunilor Unite.
Un document internaţional, de anvergură mondială, în vederea
aplicării medierii în cazurile tinerilor şi minorilor este Rezoluţia ONU
45/112 14 decembrie 1998 (a 68-a Sesiune Plenară), care a adoptat
Principiile Naţiunilor Unite pentru prevenirea delincvenţei juvenile
(Principiile de la Riyadh) care a statuat că prevenirea delincvenţei
juvenile este o parte importantă în prevenirea criminalităţii în societate.
Prin implicarea în sistemul legislativ, adoptarea unor activităţi sociale
utile, a unei orientări umaniste spre societate, şi nu egoistă, persoanele
tinere pot dezvolta o atitudine necriminogenă.
Nevoia pentru politicile de prevenire progresivă a delincvenţei
juvenile şi studierea în mod sistematic precum şi elaborarea măsurilor
ce trebuie recunoscute. Sunt necesare, pentru dezvoltarea copilului
însuşi, pentru a se evita incriminarea şi penalizarea acestuia pentru
un comportament care nu a avut urmări grave. Aceste tehnici şi măsuri
ar trebui să cuprindă:
- Asigurarea oportunităţilor, în special a celor educaţionale.
Să preîntâmpine variatele nevoi ale persoanelor tinere şi
să servească ca suport de bază pentru protecţia dezvoltării
personale a persoanelor tinere, în special cei care sunt periculoşi
sau prezintă un anumit risc social şi au nevoie în mod special
de sprijin şi protecţie;
- Sistemele de gândire şi abordările prevenţiei delincvenţei
juvenile au la bază legi, procese, instituţii, facilităţi, servicii
de furnizare a scopurilor prin reducerea motivaţiei, nevoilor şi
oportunităţilor sau condiţiilor pentru comiterea de infracţiuni;
- Intervenţia oficială trebuie în primul rând să influenţeze toate
persoanele tinere în sensul drepturilor şi intereselor lor şi să fie
cinstite şi echitabile;
- Variaţiile comportamentului persoanelor tinere sau atitudinea
lor neconformă cu normele şi valorile sociale sunt o parte a
procesului de maturitate şi creştere şi are tendinţa să dispară
în cele mai multe din cazuri ajungând la maturitatea acestui
tânăr;
- Grija de a nu denumi o persoană ca fiind deviantă, delincventă
sau recidivistă, deoarece, prin aceasta în mod frecvent putem

56
Capitolul IV Reglementarea medierii în documentele internaţionale şi naţionale

contribui la dezvoltarea unui comportament nedorit al tinerilor,


după părerea majorităţii experţilor.
- Serviciile şi programele comunităţii ar trebui să realizeze
prevenirea delincvenţei juvenile acţionând ca un factor activ.
Instituţiile legale sau cele de control vor fi utilizate numai ca
ultimă soluţie.

Au fost adoptate reguli cu privire la justiţia juvenilă, cum ar fi:


- Participarea tineretului în politica de prevenţie a delincvenţei,
incluzând apelul la resursele comunităţii, auto-ajutorarea
tinerilor, precum şi programe de asistenţă şi compensare a
victimei.
- Punerea accentului pe politicile de prevenire care facilitează
socializarea şi integrarea tuturor copiilor şi tinerilor, mai ales
cu ajutorul familiei, comunităţii, grupurilor compatibile, şcolilor,
pregătirii profesionale şi al sistemului de muncă, precum şi cu
ajutorul organizaţiilor de voluntari.
- Acordarea atenţiei cuvenite dezvoltării personale
corespunzătoare a copiilor şi tinerilor, iar aceştia trebuie să fie
acceptaţi ca parteneri egali şi deplini în cadrul proceselor de
socializare şi integrare.
- Stabilirea strategiilor care să conducă la dezvoltarea copiilor într-
un mediu familial stabil. Familiile care au nevoie de asistenţă în
rezolvarea problemelor, cum ar fi instabilitatea sau conflictele,
vor beneficia de servicii adecvate pentru aceasta.
- În asigurarea drepturilor copilului la o socializare corectă,
guvernele şi alte agenţii se vor baza pe alte instituţii sociale şi
legale existente, dar când obiceiurile şi instituţiile tradiţionale
nu-şi mai ating scopul, vor fi puse la dispoziţie şi permise măsuri
noi.
- Servicii comunitare şi programe care răspund la nevoile,
problemele, interesele şi preocupările speciale ale tinerilor şi
care oferă consiliere şi orientare adecvată lor şi familiilor lor vor
fi dezvoltate, iar acolo unde ele există, vor fi întărite.
- Comunităţile vor pune la dispoziţie sau vor întări acolo unde
există o largă varietate de măsuri comunitare pentru tineri,

57
Xenofon Ulianovschi

incluzând centre de dezvoltare comunitare, servicii şi facilităţi


pentru recreere care să răspundă problemelor speciale ale
copiilor cu risc social. Prin prevederea acestor măsuri de
ajutorare va fi asigurată respectarea drepturilor individuale ale
copiilor.
- Internarea tinerilor va fi o măsură de ultim resort şi pentru
perioada minim necesară, iar promovarea intereselor tinerilor
va fi de importanţă deosebită.
- Criteriile care caracterizează intervenţia formală de acest fel
vor fi strict definite şi limitate la următoarele situaţii: a) când
copilul sau tânărul a suferit de un abuz din partea părintelui sau
tutorelui; b) când copilul sau tânărul a suferit un abuz sexual,
fizic sau emoţional din partea părinţilor sau tutorelui; c) când
copilul sau tânărul a fost neglijat, abandonat de părinţi sau tutore;
d) când copilul sau tânărul este ameninţat pe plan moral sau
fizic datorită comportamentului părintelui sau tutorelui; e) când
propriul comportament al copilului se manifestă instabil există
un serios pericol pe plan fizic sau psihologic, atât părinţii cât şi
tutorele şi orice alte servicii comunitare neinstituţionale nu pot
influenţa acest comportament, singura cale este internarea.
- Guvernul va trebui să înceapă sau să continue căutarea,
dezvoltarea şi implementarea de strategii, politici şi măsuri
în interiorul şi în afara sistemului de justiţie penală pentru
prevenirea violenţei împotriva tinerilor şi pentru asigurarea unui
tratament echitabil pentru victimele acestor violenţe.

Cu privire la legislaţia şi administrarea justiţiei pentru


minori s-a statuat:
- Guvernele vor elabora şi vor aplica proceduri şi legi specifice
pentru promovarea drepturilor şi bunăstării tinerilor.
- Va fi elaborată legislaţia în materia prevenirii victimizării
abuzului, exploatării şi folosirii copiilor şi tinerilor în activităţi
infracţionale.
- Nici un copil sau tânăr nu va fi subiect al unor măsuri corecţionale
dure sau degradante ori pedepse: acasă, la şcoală sau în orice
altă instituţie.

58
Capitolul IV Reglementarea medierii în documentele internaţionale şi naţionale

- Vor fi adoptate prevederi legale menite a restricţiona şi controla


accesibilitatea armelor de orice fel pentru tineri.
- Va fi luată în considerare oportunitatea instituirii unui funcţionar
al unui birou care se va ocupa de copii, care se va asigura
că statutul, drepturile şi interesele tinerilor sunt apărate şi că
ei pot beneficia de servicii adecvate. Acelaşi organ desemnat
va mai supraveghea şi implementarea Principiilor de la Riyadh,
Regulilor de la Beijing şi a Regulilor pentru protecţia minorilor
privaţi de libertate, aceeaşi instituţie va publica, la intervale,
regulate un raport asupra progresului realizat şi care să cuprindă
şi dificultăţile întâlnite în implementarea acestor instrumente
internaţionale. Vor fi instituite de asemenea servicii de asistenţă
pentru tineri.
- Personal de ambele sexe va fi pregătit pentru a răspunde
nevoilor speciale ale tinerilor şi va fi familiarizat cu folosirea pe
scară largă a programelor şi posibilităţilor alternative în închisori
pentru tineri şi în cadrul sistemului de justiţie.

Un alt document internaţional, de scară mondială, care


reglementează diferite măsuri, în acelaşi rând şi medierea, faţă de
minori, îl constituie Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu
privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing),
adoptate prin Rezoluţia ONU nr. 40/33 din 29 noiembrie 1985 care
conţine o serie de măsuri necesare pentru înfăptuirea normală a
justiţiei pentru minori. Aceasta este necesar din cauza că tinerii,
nefiind încă decât la stadiile iniţiale ale dezvoltării personalităţii lor, au
nevoie, pentru a se dezvolta psihic şi intelectual şi pentru a se integra
mai bine în societate, de o atenţie şi asistenţă deosebite şi trebuie să
fie protejaţi de lege potrivit cu condiţiile care garantează liniştea lor,
libertatea lor, demnitatea lor şi siguranţa lor.
În cadrul acestor reguli, s-a recomandat statelor membre să
facă eforturi pentru crearea unor condiţii care să asigure minorului o
viaţă utilă în comunitatea în care trăieşte, condiţii ce ar asigura o viaţă
senină, în care minorul să fie înconjurat de atenţie, în perioadele când
este cel mai expus unui comportament deviant, să fie predispus la
prosperitate personală şi la o educaţie care să-l îndepărteze pe cât
posibil de orice contact cu criminalitatea şi delicvenţa.

59
Xenofon Ulianovschi

De asemenea, s-a accentuat că statele trebuie să se mobilizeze,


să se ia măsuri pozitive care să asigure antrenarea completă a tuturor
resurselor existente, mai ales familia, persoanele benevole ca şi alte
grupări ale comunităţii, cum ar fi şcolile şi alte instituţii comunitare, în
scopul promovării bunăstării minorului şi deci, şi în scopul reducerii
nevoii de intervenţie a legii, astfel încât persoana în cauză să fie
tratată eficace, echitabil şi uman în conflictul său cu legea.
Justiţia juvenilă este parte integrantă a procesului de
dezvoltare naţională a fiecărei ţări, în cadrul general al justiţiei sociale
pentru toţi tinerii contribuind astfel, în acelaşi timp, la protejarea
tineretului şi la menţinerea păcii şi a ordinii în societate. Aceste
perspective fundamentale generale au legătură cu politica socială
globală, în general, şi vizează favorizarea, pe cât posibil, a protecţiei
sociale a tineretului în vederea evitării intervenţiei sistemului de justiţie
pentru minori, precum şi a prejudiciului cauzat adesea de această
intervenţie. Aceste măsuri de protejare socială a tinerilor, înainte de
trecerea la delincvenţă, sunt absolut indispensabile dacă se doreşte
evitarea aplicării prezentului Ansamblu de reguli.
Ansamblul de reguli minime se aplică imparţial delincvenţilor
juvenili, fără nici un fel de deosebire, mai ales de rasă, culoare, sex,
limbă, religie, opinie politică, fără deosebire de origine socială, stare
materială, naştere sau altă situaţie.
Conform acestui ansamblu de reguli, un minor este un copil
sau un tânăr care, în raport cu sistemul juridic considerat, poate să
răspundă pentru un delict conform unor modalităţi diferite de cele care
sunt aplicate în cazul unui adult, iar un delincvent juvenil este un copil
sau un tânăr acuzat sau declarat vinovat de a fi comis un delict.
Ansamblul de reguli minimale este deliberat formulat astfel încât
să fie aplicabil în diferite sisteme juridice şi, în acelaşi timp, să fixeze
normele minimale pentru tratamentul delincvenţilor juvenili oricare ar
fi definirea lor şi oricare ar fi sistemul care li se aplică. Aceste reguli
trebuie să fie întotdeauna aplicate imparţial şi fără nici un fel de
deosebire.
Prevederile importante ale regulilor vor fi aplicate nu numai
minorilor infractori, ci şi minorilor care vor fi supuşi oricărei proceduri
pentru orice comportament specific care nu ar fi pedepsibil dacă în
cauză ar fi un adult.

60
Capitolul IV Reglementarea medierii în documentele internaţionale şi naţionale

Sistemul de justiţie pentru minori caută să asigure bunăstarea


minorilor şi face în aşa fel încât reacţia faţă de delicvenţii juvenili să
fie întotdeauna corespunzătoare circumstanţelor delincvenţilor şi
delincventelor (art. 5).
Articolul 5 priveşte două din obiectivele cele mai importante
ale justiţiei pentru minori. Primul este asigurarea bunăstării minorului.
Este obiectul principal al sistemelor juridice în cazurile delincvenţilor
juvenili ce sunt examinate de către tribunale pentru copii sau de către
autorităţile administrative, dar trebuie insistat, de asemenea, şi asupra
bunăstării minorului în sistemele juridice în care se remarcă jurisdicţia
de drept comun, pentru a se evita aplicarea unor sancţiuni, exclusiv
pedeapsa.
Al doilea obiectiv este principiul de proporţionalitate. Acest
principiu binecunoscut foloseşte la moderarea sancţiunilor punitive,
în general raportându-se la gravitatea delictului. Pentru delincvenţii
juvenili trebuie ţinut cont nu numai de această gravitate, ci şi de
circumstanţele personale. Acestea din urmă (poziţie socială, situaţie în
familie, daune cauzate de delict sau de alţi factori cu influenţă asupra
circumstanţelor personale) trebuie să intervină pentru proporţionarea
deciziei, de exemplu, ţinând cont de efortul delincventului pentru
despăgubirea victimei sau de dorinţa sa de a reveni la o viaţă
sănătoasă şi utilă. Acest rezultat poate fi atins prin aplicarea medierii
în cauzele pentru minori.
În acelaşi mod, deciziile privind protecţia delincventului juvenil
pot merge mai departe decât trebuie şi deci pot aduce atingere
drepturilor sale fundamentale, aşa cum s-a putut observa în anumite
sisteme de justiţie pentru minori. Şi acolo trebuie supravegheată
proporţionarea reacţiei la circumstanţele proprii delincventului şi ale
delictului, ca şi ale victimei. De fapt, art. 5 nu cere nici mai mult nici
mai puţin decât o reacţie justă la toate cazurile de delincvenţă şi de
criminalitate juvenilă. Cele două aspecte expuse în articol pot permite
progresul în două privinţe: este de dorit aplicarea acestor măriri
excesive ale reţelei de control social în ceea ce-i priveşte pe minori.
Ţinând cont de nevoile deosebite şi variate ale minorilor şi de
diversitatea măsurilor posibile, trebuie prevăzută o putere discreţionară
suficientă în toate stadiile de procedură şi la diferite niveluri ale
administrării justiţiei la minori, în special în stadiile de instruire, de
urmărire, de judecată şi de aplicare a măsurilor luate. Se vor face
totodată eforturi în vederea asigurării, în toate etapele şi la toate

61
Xenofon Ulianovschi

nivelurile, a exercitării responsabile a acestei puteri discreţionare.


Persoanele care o exercită vor trebui special pregătite şi formate
pentru a se folosi de această pregătire în mod judicios şi conform
funcţiilor şi mandatelor respective (art. 6.1-6.3).
Articolele 6.1,6.2 şi 6.3 fac trimitere la mai multe elemente
importante ale administrării unei justiţii eficace, juste şi umane pentru
minori: necesitatea permiterii exercitării puterii discreţionare la toate
nivelele importante ale procedurii, astfel încât persoanele care
hotărăsc să poată adopta măsurile estimate a fi cele mai convenabile
în fiecare caz şi necesitatea prevenirii oricărui abuz discreţionar şi
pentru protejarea drepturilor delincventului juvenil. Responsabilitatea
şi profesionalismul sunt calităţi care apar ca cele mai adecvate pentru
moderarea unei libertăţi de apreciere prea mari. De asemenea,
calificările profesionale şi formarea specializată sunt desemnate aici
ca mijloace de asigurare a exercitării judicioase a puterii discreţionare
în problemele privind delincvenţii juvenili. Formularea directivelor
specifice asupra exercitării puterii discreţionare şi creării unui sistem
de revizuire, apel etc. pentru permiterea revederii deciziilor şi pentru
a se asigura că cei care le iau au simţul răspunderii, sunt subliniate
în acest context. Aceste mecanisme nu sunt precizate aici, deoarece
nu se pretează prea uşor includerii într-un ansamblu de reguli
internaţionale minimale care n-ar putea deloc să ţină cont de toate
diferenţele dintre sistemele de justiţie.
Art. 9.1 stipulează că nici o dispoziţie a Ansamblului de reguli
nu trebuie să fie interpretată ca excluzând aplicarea Ansamblului de
reguli minime privind tratamentul deţinuţilor, adoptat de Organizaţia
Naţiunilor Unite, ca şi a altor documente şi reguli privitoare la drepturile
omului recunoscute de comunitatea internaţională şi referitoare la
tratamentul şi protecţia tinerilor.
Astfel, art. 9 vizează evitarea oricărei confuzii în interpretarea
şi aplicarea Ansamblului de reguli conform celorlalte norme şi
documente internaţionale existente sau a căror elaborare este în curs
- ca, de exemplu, Declaraţia universală a drepturilor omului, Pactul
internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale,
Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice, Declaraţia
drepturilor copilului şi Proiectul de convenţie asupra drepturilor
copilului. Este de înţeles că aplicarea prezentului Ansamblu de reguli
se face fără cauzarea nici unui prejudiciu în dauna vreunui document
internaţional conţinând dispoziţii de aplicare mai extinsă.

62
Capitolul IV Reglementarea medierii în documentele internaţionale şi naţionale

Art. 10.3 al Ansamblului de reguli minime pentru tratamentul


deţinuţilor tratează aspecte fundamentale referitoare la procedurile
şi comportamentul poliţiştilor sau al celorlalţi agenţi din serviciile
de reprimare în cazurile de delincvenţă juvenilă. Expresia evitarea
producerii de vătămări este destul de vagă şi acoperă mai multe
aspecte de interacţiune posibilă (cuvinte, violenţe fizice, riscuri datorită
mediului). A avea de-a face cu justiţia pentru minori poate fi în sine un
factor foarte nociv pentru tineri. Este necesar, deci, ca expresia să fie
interpretată în sensul de a face cât mai puţin rău posibil minorilor şi de
a evita orice prejudiciu suplimentar sau contrar regulilor. Acesta este
foarte important în primul contact cu organele de reprimare, căci acest
contact poate influenţa profund atitudinea minorului faţă de stat şi de
societate. Pe de altă parte, excesul oricărei alte intervenţii depinde
tocmai de aceste prime contacte. În astfel de situaţii, fermitatea şi
bunăvoinţa sunt esenţiale.
În contextul celor expuse mai sus, s-a statuat că trebuie să
se încerce, pe cât posibil, să fie tratate cazurile delincvenţilor juvenili
evitându-se recursul la o procedură judiciară în faţa autorităţilor
competente. Poliţia, procuratura sau alte organe care se ocupă cu
delicvenţa juvenilă au puterea de a soluţiona cazurile după cum
consideră, fără a aplica procedura penală oficială (de exemplu, ar
putea transmite cazul serviciului de mediere pentru a încerca să rezolve
conflictul pe cale extrajudiciară), conform unor criterii fixate, în acest
scop, în sistemele juridice respective şi, de asemenea, conform unor
principii conţinute în prezentul Ansamblu de reguli. În aşa cazuri, e
necesar de reţinut că orice recurs la mijloace extrajudiciare implicând
trimiterea către servicii comunitare sau alte servicii competente, cere
consimţământul interesatului sau al părinţilor sau al tutorelui său,
fiind de la sine înţeles că această hotărâre de amânare a chestiunii
poate, dacă se consideră, să fie subordonată unei reexaminări de
către autoritatea competentă. În scopul de a facilita reglementarea
discreţionară a cazurilor de delincvenţă juvenilă, se vor face eforturi în
vederea organizării programelor comunitare, cu precădere a celor de
supraveghere şi orientare temporară, şi în vederea asigurării restituirii
bunurilor şi indemnizaţiei victimelor.
Recurgerea la mijloace extrajudiciare care permit evitarea
procedurii penale şi antrenează adeseori trimiterea către servicii
comunitare sau către serviciile de mediere, este aplicată în mod

63
Xenofon Ulianovschi

normal, oficial sau oficios, în numeroase sisteme juridice. Această


practică permite evitarea consecinţelor negative ale unei proceduri
normale în administrarea justiţiei la minori. În multe cazuri, abţinerea
ar fi cea mai bună decizie. Astfel recurgerea la mijloace extrajudiciare
încă de la început şi fără trimitere la alte servicii (sociale) poate fi cea
mai bună măsură. Aşa şi se întâmplă atunci când delictul nu este de
natură gravă şi când familia, şcoala sau alte instituţii proprii exercitării
unui control social oficios au reacţionat deja adecvat şi constructiv sau
sunt gata să o facă.
Aşa cum este indicat în art. 11.2 al Ansamblului de reguli,
recurgerea la mijloace extrajudiciare poate să intervină în orice stadiu
al luării deciziei - prin poliţie, procuratură sau prin alte instituţii: curţi,
tribunale, comisii sau consilii. Ea (recurgerea la mijloace extrajudiciare)
poate fi exercitată de una sau mai multe instanţe, sau chiar de toate,
conform reglementărilor în vigoare în diferite sisteme sau în spiritul
prezentului Ansamblu de reguli. Recurgerea la mijloace extrajudiciare
este un mod important de acţiune şi trebuie să fie rezervat neapărat
infracţiunilor minore.
Art. 11.3 subliniază că delincventul juvenil sau părintele (sau
tutorele) trebuie să-şi dea acordul pentru serviciile comunitare, fără
de acest consimţământ hotărârea ar fi contrară Convenţiei de abolire
a muncii forţate. Totodată acest consimţământ nu trebuie să fie
irevocabil, căci poate fi dat şi de minor în disperare de cauză. Articolul
subliniază că trebuie făcute eforturi de minimalizare a posibilităţilor
de coerciţie şi de intimidare la toate nivelurile, în procesul de recurs
la mijloacele extrajudiciare. Minorii nu trebuie să simtă presiunea (de
exemplu, pentru a evita să compară în faţa tribunalului) sau să fie
constrânşi să-şi dea consimţământul. Astfel, este bine a se face o
evaluare obiectivă a caracterului judicios al dispoziţiilor referitoare la
delincvenţa juvenilă de către o autoritate competentă, dacă aceasta
este cerută.
Art. 11.4 recomandă organizarea soluţiilor de schimb viabil
pentru înlocuirea procedurii normale în justiţia pentru minori, graţieri
prin programe de tip comunitar; în special, a acelor soluţii care prevăd
restituirea bunurilor victimelor sau care permit evitarea pe viitor a intrării
în conflict a minorilor cu legea datorită unor supravegheri sau orientări
temporare, cât şi deferirea acestor conflicte, pentru soluţionare, către
serviciile de mediere. Acestea sunt circumstanţele particulare fiecărei
chestiuni care justifică recurgerea la mijloace extrajudiciare, chiar

64
Capitolul IV Reglementarea medierii în documentele internaţionale şi naţionale

dacă au fost comise delicte mai grave (delict suprem, act subordonat
presiunii unui grup etc.).
Pentru a-şi îndeplini mai bine funcţiile lor, ofiţerii de poliţie care
se ocupă frecvent sau exclusiv de minori sau care se consacră, mai
ales, prevenirii delincvenţei juvenile trebuie să primească o instruire şi
o formaţie specială. În marile oraşe, ar trebui să fie create în acest scop
servicii speciale de poliţie (art. 12). Astfel, art. 12 atrage atenţia asupra
necesităţii existenţei unei pregătiri specializate pentru toţi responsabilii
cu aplicarea legilor care participă la administrarea justiţiei pentru
minori. Cum poliţia este întotdeauna primul intermediar cu aparatul
de justiţie pentru minori, funcţionarii săi trebuie să acţioneze judicios
şi nuanţat. Chiar dacă raportul dintre mediul urban şi criminalitate este
foarte complex, creşterea delincvenţei juvenile se asociază adeseori
cu dezvoltarea marilor oraşe, mai ales dacă este rapidă şi anarhică.
Ar fi, deci, indispensabile serviciile specializate de poliţie, nu numai
pentru a aplica principiile anunţate în prezentul document, ci mai mult,
pentru a ameliora eficacitatea prevenţiei şi a reprimării delincvenţei
juvenile ca şi a tratamentului tinerilor delincvenţi.
Procedura urmată de judecare a tinerilor delincvenţi trebuie în
mod absolut să se conformeze normelor minimale, asigurând oricărui
acuzat respectarea formelor legale. În aceste forme, un proces just
şi echitabil cuprinde garanţii fundamentale, cum ar fi prezumţia de
nevinovăţie, înfăţişarea şi depoziţia martorilor, mijloacele obişnuite de
apărare, dreptul de a tăcea, dreptul la ultimul cuvânt al acuzatului,
dreptul de a face apel etc. Pe timpul cât durează procedura, minorul are
dreptul de a fi reprezentat printr-un consilier sau să ceară desemnarea
unui avocat din oficiu, atunci când dispoziţiile prevăzând această
asistenţă există în ţară. Părinţii sau tutorele pot participa la procedură
şi pot fi rugaţi s-o facă, în interesul minorului. Autoritatea competentă
poate să refuze participarea lor dacă are motive să creadă că
excluderea acestora de la proces este în interesul minorului. Căutarea
unei soluţii adecvate de către autoritatea competentă în cazurile cu
privire la minori poate fi facilitată prin cooperarea reprezentanţilor
legali ai minorului (sau a unei alte persoane în care minorul poate avea
sau are efectiv încredere). Dar, se întâmplă altfel dacă părinţii sau
tutorele joacă un rol negativ în timpul audierii, de exemplu manifestă
o atitudine ostilă faţă de minor, de unde şi dispoziţiile privind posibila
lor excludere.

65
Xenofon Ulianovschi

În toate cazurile, cu excepţia micilor infracţiuni, înainte


ca autoritatea competentă să ia o decizie definitivă prealabilă
condamnării, antecedentele minorului, condiţiile în care el trăieşte şi
circumstanţele în care a fost comis delictul fac obiectul unei anchete
mai temeinice, astfel încât să fie uşurată sarcina autorităţii competente
de a judeca chestiunea în cauză. Rapoartele de anchetă socială
(repoarte sociale sau rapoarte prealabile sentinţei) constituie un ajutor
indispensabil în cea mai mare parte din cazurile de urmărire judiciară
a tinerilor delincvenţi. Autoritatea competentă trebuie să fie informată
asupra elementelor importante ce-l privesc pe minor, aşa cum ar fi
antecedentele sale sociale şi familiale, situaţia şcolară, experienţele
sale în materie de educaţie etc.; anumite jurisdicţii fac apel, în
acest sens, la servicii sociale speciale sau la alte persoane afiliate
tribunalului sau comisiei. Alte persoane, în special, ofiţerii din servicii
sociale adecvate trebuie să fie însărcinate cu stabilirea rapoartelor
convenabile de anchetă socială. În aceeaşi perioadă de timp, instanţa
poate sesiza serviciile de mediere pentru a rezolva conflictul prin
împăcarea părţilor şi repararea daunelor părţilor vătămate. Prin urmare,
autoritatea competentă poate asigura desfăşurarea procesului de
judecată sub forme diverse, cu o mare flexibilitate pentru a se evita,
pe cât posibil, plasarea într-o instituţie. Astfel de măsuri, din care
mai multe pot fi combinate, sunt după cum urmează: a) Medierea;
b) Probaţiunea; c) Ordonarea intervenţiei serviciilor comunitare;
d) Amenzile, indemnizaţia şi restituirea; e) Ordonarea unui regim
intermediar sau al altuia; f) Ordonarea participării la unele reuniuni
ale grupurilor de orientare şi la alte activităţi analoage; g) Ordonarea
plasării într-o familie sau într-un centru comunitar sau într-un alt mediu
educaţional; h) Alte hotărâri pertinente.
Astfel se va respecta principiul conform căruia nici un minor nu
va fi sustras supravegherii părinţilor săi, fie parţială, fie totală, numai
dacă circumstanţele nu fac ca această separare să devină necesară.
În aşa mod, s-au făcut eforturi în enumerarea hotărârilor şi sancţiunilor
importante care au fost adoptate până acum cu succes de către
sistemele judiciare. Aceasta oferă opţiuni interesante care merită să
fie urmate şi îmbunătăţite.

66
Capitolul IV Reglementarea medierii în documentele internaţionale şi naţionale

Un alt document internaţional care are legătură tangenţială


cu aplicarea instituţiei medierii îl constituie Regulile minimale ale
Naţiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri neprivative de libertate
(Regulile de la Tokyo), adoptate prin Rezoluţia ONU 45-110 la
cea de-a 68-a şedinţă plenară din 14 decembrie 1990, care indică
necesitatea elaborării unor abordări şi strategii locale, naţionale,
regionale şi internaţionale în domeniul tratamentului delincvenţilor
în mediu deschis, precum şi la necesitatea elaborării unor reguli
minimale, aşa cum este subliniat în secţiunea din Raportul Comitetului
pentru prevenirea crimei şi luptei împotriva delincvenţei, la cea de-
a 4-a sesiune a sa, referitoare la mijloacele cele mai eficace pentru
prevenirea criminalităţii şi îmbunătăţirea tratamentului delincvenţilor,
conform cărora se va aborda, în ideea respectării garanţiilor juridice şi
a regulilor de drept, tratarea cazului delincvenţilor în cadrul comunităţii,
evitând pe cât posibil recurgerea la o procedură judecătorească sau la
tribunale. Recurgerea la măsuri neprivative de libertate trebuie să se
înscrie în cadrul eforturilor de depenalizare şi de dezincriminare, şi nu
trebuie să le aducă atingere sau să le interzică.
Alegerea măsurii neprivative de libertate este fondată pe criterii
stabilite legate atât de natura şi de gravitatea infracţiunii, cât şi a
personalităţii şi antecedentelor delincventului, de obiectul condamnării
şi de drepturile victimelor.

Cu privire la măsurile ce pot fi luate înaintea procesului s-a


statuat:
- Atunci când se dovedeşte a fi judicios şi compatibil cu sistemul
lor juridic, poliţia, parchetul sau alte servicii însărcinate cu justiţia
penală sunt abilitate să abandoneze urmăririle, dacă consideră că nu
este necesar să se recurgă la o procedură judiciară având ca scop
protecţia societăţii, prevenţia crimei sau promovarea respectării legii
sau a drepturilor victimelor. Vor fi fixate criterii în fiecare sistem juridic
pentru a determina dacă este convenabilă abandonarea urmăririlor
sau hotărârea procedurii de urmat. În caz de infracţiune minoră,
ministerul public poate impune, dacă este cazul, măsuri neprivative
de libertate.
- Detenţia provizorie nu poate fi decât o măsură de ultimă instanţă
în procedurile penale, ţinând cont în mod special de ancheta
infracţiunii prezumtive şi de protejarea societăţii şi a victimei.

67
Xenofon Ulianovschi

- Atunci când este posibil a fi obţinute rapoarte de anchetă


socială, autoritatea judiciară poate încredinţa, unui funcţionar
sau unui organism numit, preocuparea de a stabili un raport.
Acest raport ar trebui să conţină informaţii capabile să explice
tipul de infracţiune pe care acesta o comite în mod obişnuit
şi infracţiunile care îi sunt importante de obicei. El ar trebui
să conţină informaţii şi recomandări pertinente în vederea
procedurii de fixare a pedepsei. Rapoartele de acest gen vor
fi concrete, obiective şi imparţiale, iar opiniile personale vor fi
indicate în mod clar ca atare.

4.2. Reglementarea medierii în documentele


naţionale

Instituţia medierii în cauzele penale îşi are reflectare în Codul


penal (adoptat prin Legea nr. 985-XV din 18 aprilie 2002), Codul de
procedură penală (adoptat prin Legea nr. 122-XV din 14 martie 2003)
cât şi în Proiectul Legii Republicii Moldova cu privire la medierea în
cauzele penale, care a trecut deja expertiza la Consiliul Europei şi se
află în Parlamentul R. Moldova pentru adoptare.
Astfel, Codul Penal, în art. 109 prevede posibilitatea
împăcării părţilor în procesul penal, împăcare ce poate fi realizată şi
prin mediere:
Articolul 109. Împăcarea
1. Împăcarea este actul de înlăturare a răspunderii penale pentru
o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă, infracţiuni prevăzute
la capitolele II – VI din Partea specială, precum şi în cazurile
prevăzute de procedura penală.
2. Împăcarea este personală şi produce efecte juridice din
momentul pornirii urmăririi penale şi până la retragerea
completului de judecată pentru deliberare.
3. Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea
se face de reprezentanţii lor legali. Cei cu capacitate de exerciţiu
restrânsă se pot împăca cu încuviinţarea persoanelor prevăzute
de lege.

68
Capitolul IV Reglementarea medierii în documentele internaţionale şi naţionale

Lista infracţiunilor, prevăzute în al. 1 art. 109 Cod penal, care


permit aplicarea împăcării, este completată de prevederile art. 276
Cod procedură penală, conform cărora:
(1) Urmărirea penală se porneşte numai în baza plângerii
prealabile a victimei în cazul infracţiunilor prevăzute în articolele:
152 alin.(1), 153, 155, 157 alin.(1), 161, 170, 177, 179 alin.(1) şi (2),
193, 194, 197 alin.(1), 198 alin.(1), 200, 202, 203, 204 alin.(1), 274 din
Codul penal, precum şi al furtului avutului proprietarului săvîrşit de soţ,
rude, în paguba tutorelui, ori de persoana care locuieşte împreună cu
victima sau este găzduită de aceasta. La împăcarea părţii vătămate
cu bănuitul, învinuitul, inculpatul în cazurile menţionate în prezentul
alineat, urmărirea penală încetează. Procedura în astfel de procese
este generală.
(2) În cazul în care, în urma infracţiunii, au pătimit mai multe
persoane, pornirea urmăririi penale se face chiar dacă plângerea
prealabilă se înaintează doar de către una din victime.
(3) Dacă la comiterea unei infracţiuni au participat mai mulţi
făptuitori, chiar dacă plângerea prealabilă a fost depusă numai în
privinţa unuia din făptuitori, urmărirea penală se efectuează în privinţa
tuturor făptuitorilor.
(4) Dacă victima care figurează într-un proces privitor la o
infracţiune prevăzută în alin.(1), din cauza incapacităţii sau a capacităţii
de exerciţiu limitate, a stării de neputinţă sau a dependenţei faţă de
bănuit sau din alte motive nu este în stare să-şi apere drepturile şi
interesele legitime, procurorul porneşte urmărirea penală chiar dacă
victima nu a depus plângere.
(5) La împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul
în cazurile menţionate în alin.(1), urmărirea penală încetează.
Împăcarea este personală şi produce efecte doar dacă intervine până
la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.
(6) Pentru persoanele incapabile, împăcarea se poate face numai
de reprezentanţii lor legali. Persoanele cu capacitate de exerciţiu
limitată se pot împăca cu încuviinţarea reprezentanţilor lor legali.
Împăcarea poate avea loc şi în cazul în care urmărirea penală a fost
pornită de către procuror din oficiu.
(7) Împăcarea părţilor poate avea loc şi prin aplicarea medierii.

69
Xenofon Ulianovschi

Instituţia împăcării (şi a medierii) este reglementată şi de alte


articole ale Codului de procedură penală, cum ar fi:
Articolul 275.
Circumstanţele care exclud urmărirea penală
Urmărirea penală nu poate fi pornită, iar dacă a fost pornită, nu
poate fi efectuată, şi va fi încetată în cazurile în care:
6) lipseşte plângerea victimei în cazurile în care urmărirea
penală începe, conform art. 276, numai în baza plângerii acesteia;
9) există alte circumstanţe prevăzute de lege care condiţionează
excluderea sau, după caz, exclud urmărirea penală.
Articolul 285.
Încetarea urmăririi penale
Încetarea urmăririi penale are loc în cazurile prevăzute în art.
275, precum şi în cazul în care se constată că:
1) plângerea prealabilă a fost retrasă de către partea vătămată
sau părţile s-au împăcat – în cazurile în care urmărirea penală poate
fi pornită numai în baza plângerii prealabile sau legea penală permite
împăcarea;
(3) Încetarea urmăririi penale are loc în orice moment al urmăririi
penale, dacă se constată existenţa temeiurilor prevăzute în alin. (1) şi poate
fi aplicată numai în privinţa unei persoane sau în privinţa uneia din fapte.
Articolul 332.
Încetarea procesului penal în şedinţa de judecată
(1) În cazul în care, pe parcursul judecării cauzei, se constată
vreunul din temeiurile prevăzute în art. 275 pct. 2)-9), 285 alin.(1) pct.
1), 2), 4), 5), precum şi în cazurile prevăzute în art. 53-60 din Codul
penal, instanţa, prin sentinţă motivată, încetează procesul penal în
cauza respectivă.
Proiectul Legii cu privire la medierea în cauzele penale a
dezvoltat prevederile Codului penal şi Codului de procedură penală
cu privire la instituţia medierii, reglementând toate momentele ce
ţin de mediere ca o instituţie distinctă. Scopul acestei Legi constă
în determinarea principiilor medierii în cauzele penale, între victima
infracţiunii şi infractor (în continuare – părţi), cu ajutorul unei terţe
persoane, specializate în calitate de mediator, în codiţii de neutralitate,
imparţialitate şi confidenţialitate, procedura de petrecere a medierii
precum şi condiţiile de dobândire a statutului de mediator.

70
Capitolul IV Reglementarea medierii în documentele internaţionale şi naţionale

Prin lege se reglementează principiile medierii: Procesul de


mediere se desfăşoară în baza principiilor accesului liber şi egal
la mediere, liberului consimţământ, confidenţialităţii, admisibilităţii
medierii şi independenţei mediatorului.
Principiul accesului liber şi egal la procesul de mediere constă în
recunoaşterea dreptului părţilor de a beneficia de procesul de mediere.
Părţile la procesul de mediere trebuie să fie informate de mediator cu
privire la drepturile lor, precum şi despre efectele acesteia.
Principiul liberului consimţământ se exprimă prin aceea că
medierea are loc doar dacă părţile consimt liber acest lucru. Părţile
sunt libere a se retrage în orice moment din procesul de mediere.
Principiul confidenţialităţii indică la faptul că informaţia obţinută
în cadrul medierii este confidenţială şi nu poate fi folosită, fără acordul
scris al părţilor.
Pentru nerespectarea confidenţialităţii informaţiei mediatorul
poartă răspundere în condiţiile legii.
Principiul admisibilităţii medierii constă în aceea că medierea
este admisă din momentul pornirii urmării penale şi până la retragerea
completului de judecată pentru deliberare.
Participanţii procesului de mediere sunt părţile şi mediatorul.
Conform art. 10 al Legii, părţile au dreptul:
a) să accepte sau să refuze medierea;
b) să fie informate de către mediator cu privire la procesul de
mediere, efectele medierii, consecinţele semnării unui acord de
împăcare şi ale nerespectării prevederilor acestuia şi despre
alte împrejurări relevante pentru procesul de mediere;
c) să se retragă în orice moment din procesul de mediere;
d) să solicite un mediator;
e) să renunţe la mediatorul desemnat;
f) să beneficieze de asistenţa unui interpret/traducător;
g) să beneficieze de alte drepturi stabilite de lege.

În procesul de mediere, persoanele lipsite de capacitatea de


exerciţiu sunt reprezentate de reprezentanţii lor legali. Persoanele cu
capacitatea de exerciţiu limitată participă la procesul de mediere cu
acordul reprezentantului legal.

71
Xenofon Ulianovschi

Statutul mediatorului:
(1) Mediatorul este persoana imparţială, care are sarcina
de a asista părţile în procesul de mediere în vederea soluţionării
conflictului.
(2) Mediatorul trebuie să întrunească cumulativ următoarele
condiţii:
a) are capacitate deplină de exerciţiu;
b) are studii superioare;
c) este atestat de către Consiliul de mediere;
d) este apt din punct de vedere medical pentru exercitarea acestei
activităţi;
e) nu are antecedente penale şi se bucură de o buna reputaţie;
f) cunoaşte limba de stat;
g) a absolvit cursurile pentru pregătirea mediatorilor;
(3) Nu poate fi mediator ofiţerul de urmărire penală, procurorul,
judecătorul, avocatul, precum şi persoana incompatibilă în baza unor
legi speciale.
(4) În cazurile prevăzute de alineatul 2 al articolului 33 din Codul
de procedură penală al Republicii Moldova, mediatorul trebuie să se
abţină de la participarea în procesul de mediere.
(5) Atestatul pentru exercitarea profesiei de mediator este unicul
act care confirmă statutul mediatorului. Atestatul-model este aprobat
de Ministrul Justiţiei.

În procesul de mediere mediatorul este în drept:


a) să ia cunoştinţă de informaţia privind fondul cauzei;
b) să ia cunoştinţă de informaţiile privind părţile participante la
mediere;
c) să aibă întrevederi cu părţile, inclusiv cu partea privată de
libertate, fără a i se limita numărul şi durata lor.

Solicitarea medierii:
(1) Procedura de mediere poate fi solicitată de către părţi.
(2) Solicitarea medierii poate avea loc şi la iniţiativa uneia dintre
părţi adresată nemijlocit organului de urmărire penală sau instanţei de
judecată.

72
Capitolul IV Reglementarea medierii în documentele internaţionale şi naţionale

(3) În cazurile pasibile de aplicare a medierii, organul de urmărire


penală sau instanţa de judecată, cu acordul părţilor, sesizează
mediatorul din oficiu printr-un demers.
(4) Părţilor li se aduce la cunoştinţă faptul sesizării
mediatorului.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, în
procedura cărora se află cauza penală, până la începerea procesului
de mediere, cu acordul părţilor, pun la dispoziţia mediatorului toate
materialele necesare, fără a prejudicia desfăşurarea urmăririi penale
sau judecarea cauzei.
Mediatorul poartă răspunderea în condiţiile legii pentru
divulgarea informaţiei pusă la dispoziţie în etapa urmăririi penale sau
de judecare a cauzei în cadrul unui proces închis.
Mediatorul organizează întrevederi individuale cu părţile.
În cadrul acestor întrevederi mediatorul explică părţilor esenţa şi
posibilele efecte ale procesului de mediere.
Mediatorul organizează şedinţe de mediere cu părţile. În cadrul
şedinţei nu se întocmeşte proces-verbal şi nu se înregistrează în alt
mod conţinutul negocierilor şi nici comportamentul părţilor.
Procesul de mediere încetează în următoarele cazuri:
a) părţile sau una dintre părţi renunţă la mediere;
b) mediatorul constată că părţile nu pot ajunge la un acord;
c) părţile semnează un acord de împăcare;
Dacă în urma procedurii de mediere, părţile acceptă reciproc
condiţiile formulate, ele semnează acordul de împăcare. Mediatorul
contrasemnează acordul de împăcare. Nesemnarea unui acord de
împăcare nu poate prejudicia situaţia părţilor.
Acordul de împăcare trebuie să includă angajamentele asumate
de părţi, modalităţile şi termenul de realizare a acestora. Acordul de
împăcare nu poate să conţină angajamente ce contravin legislaţiei.
Mediatorul prezintă organului de urmărire penală sau instanţei
de judecată, în procedura căreia se află cauza penală spre examinare,
acordul de împăcare a părţilor, împreună cu un raport scris privind
măsurile aplicate şi rezultatul medierii, fără a dezvălui însă conţinutul
întrevederilor. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată
verifică, în prezenţa părţilor, dacă acordul de împăcare a fost semnat
conştient, benevol şi cu respectarea drepturilor acestora.

73
Xenofon Ulianovschi

În vederea organizării şi coordonării activităţii mediatorilor,


pe lângă Ministerul Justiţiei se va înfiinţa Consiliul de mediere.
Regulamentul de funcţionare şi activitate a Consiliului de mediere se
aprobă de către Ministrul Justiţiei. Consiliul de mediere este compus
din 9 persoane din cadrul colaboratorilor ministerului în virtutea
obligaţiunilor de serviciu, din cadrul corpului ştiinţifico-didactic şi
reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale. Membrii Consiliului
sunt numiţi de Ministrul Justiţiei pe un termen de 4 ani cu posibilitatea
prelungirii mandatului încă pentru un nou termen.

Consiliul de mediere are următoarele atribuţii principale:


a) efectuează atestarea şi eliberează atestatul de mediator în
conformitate cu Regulamentul aprobat de Ministrul Justiţiei;
b) monitorizează şi coordonează activitatea mediatorilor şi
organizaţiilor neguvernamentale care activează în domeniul
medierii;
c) întocmeşte şi actualizează lista organizaţiilor care efectuează
pregătirea şi perfecţionarea mediatorilor;
d) emite hotărârile cu privire la suspendarea exercitării funcţiei de
mediator şi retragerea calităţii de mediator;
e) întocmeşte şi actualizează tabelul mediatorilor.
Pregătirea şi perfecţionarea mediatorilor se asigură prin
organizarea cursurilor de specialitate de către organizaţiile care au
avizul Consiliului de mediere pentru desfăşurarea programelor de
pregătire şi perfecţionare în domeniul medierii.
Mediatorii atestaţi sunt înscrişi în tabelul mediatorilor, întocmit
de Consiliul de mediere. Tabelul mediatorilor va cuprinde informaţia
privind numele, prenumele mediatorului şi sediul profesional. Consiliul
de mediere actualizează periodic tabelul mediatorilor. Tabelul
mediatorilor se aprobă de către Ministrul Justiţiei. Tabelul mediatorilor
se pune la dispoziţia organelor de urmărire penală, instanţelor
judecătoreşti, se plasează pe pagina de Internet a Ministerului Justiţiei
şi este publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

Exercitarea calităţii de mediator se suspendă:


a) la cererea mediatorului;
b) în cazul unei incompatibilităţi prevăzute de art. 11 alin. (2) al
prezentei legi;

74
Capitolul IV Reglementarea medierii în documentele internaţionale şi naţionale

Calitatea de mediator încetează:


a) la cerere, prin renunţarea făcută în scris de către mediator;
b) în cazul în care nu mai îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 11
alin. (3) al prezentei legi;
c) în cazul în care mediatorul nu a obţinut reatestarea;
d) în cazul încălcării sistematice de către mediator a Codului etic al
mediatorului, aprobat de Ministrul Justiţiei.
Hotărârea privind suspendarea exercitării funcţiei de mediator
şi încetarea calităţii de mediator se aprobă de Ministrul Justiţiei.
În caz de încetare a calităţii de mediator, acestuia i se retrage
atestatul şi se radiază din tabelul mediatorilor, cu publicarea informaţiei
în Monitorul Oficial.
Mediatorul îşi desfăşoară activitatea în una din următoarele
forme:
a) birou individual al mediatorului;
b) birou asociat de mediatori.
În biroul individual al mediatorului îşi exercită profesia un
singur mediator (fondatorul biroului). Biroul individual al mediatorului
activează şi se prezintă în raporturile juridice ca persoană fizică.
Biroul asociat de mediatori este fondat de doi şi mai mulţi
mediatori (fondatori ai biroului). Mediatorii îşi exercită profesia de sine
stătător. Biroul asociat de mediatori este persoană juridică.
Birourile individuale şi birourile asociate de mediatori se
înregistrează la Ministerul Justiţiei, în conformitate cu Regulamentul
aprobat de Ministrul Justiţiei.
Munca mediatorului este remunerată de către infractor sau de
ambele părţi în condiţiile contractului. Mediatorii achită contribuţii de
asigurări sociale de stat şi medicale în condiţiile legii. Mediatorii achită
impozitele conform prevederilor Codului fiscal.

75
Vasile Rotaru

capitolul V
Etapele procesului de mediere

Medierea este un proces şi, ca şi oricare proces, are o anumită


ordine care a fost gândită în aşa fel încât să producă rezultate cât
mai bune. Cu toate că nu se poate afirma că există un model
fixat al medierii, sunt totuşi anumite etape prin care mediatorul
conduce părţile.
De obicei, o mediere trece prin următoarele etape:

• Activităţile pre-mediere
• Etapa 1. Iniţierea medierii
• Etapa 2. Identificarea problemelor
• Etapa 3. Elaborarea planului de negociere
• Etapa 4. Crearea unei înţelegeri reciproce şi formularea
alternativelor
• Etapa 5. Finisarea procesului de mediere
Medierea de obicei are un început şi un sfârşit clar. Între aceste
două etape, celelalte pot să se repete în mod ciclic, mediatorul
conducând părţile de mai multe ori prin etapele respective, revenind
la cea precedentă (de exemplu, de la negociere la identificarea
problemelor etc.).

5.1. Activităţile pre-mediere


Aceste activităţi au drept scop pregătirea medierii
propriu-zise.

Prima activitate de la această etapă poate varia în funcţie de


modul în care părţile intră în contact cu mediatorul.
În cadrul unor centre care prestează servicii de mediere în
cazurile penale, mediatorii de obicei sunt contactaţi de reprezentanţi
ai organelor de drept pentru a prelua un caz şi a-l media. În această
situaţie, în cadrul centrului se decide dacă cazul este potrivit pentru
mediere şi dacă se numeşte o persoană responsabilă care să se
ocupe de el.

76
Capitolul V Etapele procesului de mediere

Mediatorul desemnat urmează să se întâlnească cu fiecare


persoană în parte. Mai întâi de toate mediatorul contactează persoana
învinuită pentru a-i fixa o înâlnire. Dacă de săvârşirea infracţiunii
este învinuit un copil, iniţial trebuie contactat reprezentantul legal al
acestuia, pentru a obţine acordul lui, şi apoi de vorbit cu copilul. Dacă
după întâlnirea preliminară persoana învinuită doreşte să încerce
soluţionarea cazului prin intermediul medierii, mediatorul contactează
victima pentru a avea şi cu aceasta o întâlnire preliminară.
Amstutz şi Zehr recomandă ca în cadrul întâlnirilor preliminare
să fie realizate următoarele lucruri:
Oferirea unei prezentări generale a medierii şi a modului de
funcţionare a ei. Nu este nevoie ca aceasta să fie exhaustivă sau să
sune prea idealist. În discuţia cu victimele trebuie de accentuat că un
scop major al activităţii este de a restaura echitatea cum ar fi stabilirea
caracterului şi modului de restituire a pagubei. Un alt moment ţine de
discutarea procedurii, inclusiv a manierei de moderare a întâlnirii şi
discuţiei persoanelor care vor fi prezente. Mediatorul de asemenea
oferă informaţie despre etapele medierii şi regulile care trebuie
respectate.
După prezentarea acestei informaţii mediatorul va încerca
să obţină acordul părţii de a participa la mediere. O atenţie sporită
trebuie să fie acordată faptului ca victimele să nu fie revictimizate prin
constrângerea lor de a participa la proces. Totuşi este de obligaţia
mediatorului să prezinte eventualele avantaje de la participarea la
mediere (obţinerea răspunsurilor la întrebări, participarea la stabilirea
pagubei etc.).
În genere este bine să se ţină cont de faptul că victima poate
fi înfuriată şi frustrată. Nu fiţi surprinşi că ea nu este dornică să
coopereze. La rândul lor, făptuitorii pot avea sentimente similare.
Un scop al acestei întâlniri este stabilirea timpului şi locului cele
mai convenabile pentru părţi în caz că doresc să fie mediate12.
Întâlnirile preliminare cu părţile nu au ca scop colectarea
informaţiei despre caz. Ţinând cont de caracterul procesului de
mediere, de cele mai multe ori o informaţie sumară despre părţi şi
învinuirea adusă este suficientă pentru a începe o mediere. Este
foarte important ca mediatorul pe parcursul întâlnirilor preliminare
12
Prelucrare din Lorraine Stutzman Amstutz and Howard Zehr. Victim Offender
Conferencing in Pennsylvania’s Juvenile Justice System, 1998 p.62-63

77
Vasile Rotaru

să-şi păstreze neutralitatea. Părţile de multe ori pot încerca să


povestească despre caz încercând să convingă mediatorul
despre dreptatea lor sau să-l influenţeze. Este recomandabil ca
mediatorul să accentueze din start scopul întâlnirii şi pe parcurs
să facă referinţă la acesta atunci când partea începe a prezenta
detalii care nu sunt necesare în această etapă. O strategie bună de
urmat ar fi organizarea întâlnirilor preliminare de către un mediator
şi efectuarea medierii de către alt mediator.
O prezentare desfăşurată a procesului de mediere pe
parcursul întâlnirilor preliminare este foarte importantă. Faptul
că părţile vor înţelege corect rolul mediatorului şi modalitatea de
luare a deciziilor în cadrul medierii va minimiza pericolul ca părţile
să fie nesatisfăcute de ceea ce se întâmplă şi le va oferi părţilor
posibilitatea să se pregătească tactic pentru mediere.
Spre finele întâlnirii preliminare, mediatorii trebuie să
elucideze toate întrebările privind procesul de mediere pe care ar
putea să le aibă participanţii şi să le amintească că participarea
în cadrul procesului de mediere este voluntară. În timp ce clientul
meditează asupra unei decizii de participare sau nu la procesul de
mediere, mediatorii pot să le sugereze celor prezenţi să reflecteze
asupra întrebărilor de genul următor, în funcţie de caz:
 Cum ar fi să stai la aceeaşi masă, faţă în faţă cu cealaltă
parte, ascultându-i istoria?
 Cum credeţi că ar putea să se simtă cealaltă parte, întâlnindu-
se cu Dvs. faţă în faţă?
 Ce v-ar plăcea să-i spuneţi celeilalte părţi?
 Care sunt pentru Dvs. riscurile şi beneficiile medierii?13

În caz că părţile sunt de acord să medieze, mediatorul trebuie să


precizeze cu ele locul unde va avea loc medierea. Victimele vor avea
prioritate la determinarea locului. Acesta trebuie să fie neutru, sigur
şi confortabil. Localuri adecvate sunt considerate librăriile, centrele
comunitare, bisericile, sălile de conferinţe din incinta clădirii în care
îşi are sediul programul de mediere; poate fi considerată potrivită şi o

13
Mark S. Umbreit. The Handbook of Victim Offender Mediation. An essential guide
to practice and research. – San Francisco: Jossey Bass, 2001, p. 37

78
Capitolul V Etapele procesului de mediere

casă, dacă se acceptă de comun acord14.


Înainte de mediere, mediatorul trebuie să aranjeze sala de
mediere. Deoarece unele tipuri de mediere, cum ar fi şi medierea
în cauzele penale, ar putea implica incidente violente, mediatorul
ar trebui să aibă grijă ca părţile să nu fie foarte aproape una de
cealaltă, pentru a preveni cât de cât izbucnirile violente.
Amstutz şi Zehr susţin că aranjamentul scaunelor trebuie să
fie făcut în aşa fel încât victima şi făptuitorul să aibă oportunitatea
să stea faţă în faţă, în afara cazurilor când aceasta nu este potrivit.
Dacă sunt persoane de susţinere, ele pot şedea în jurul mesei sau
în spatele părţilor cu înţelegerea că ele vor avea oportunitatea să
vorbească la un anumit moment. Şederea în jurul unei mese este
potrivită şi din cauza că ajută să creeze hotare de siguranţă. Este
eficient ca participanţii să şadă în cerc în aşa fel încât să existe
posibilitatea unui contact vizual direct cu oricine15.
Mediatorul trebuie să aibă grijă şi de alte aspecte mărunte,
dar care ar putea să faciliteze comunicarea. Astfel mediatorul
ar putea pregăti biscuiţi, apă şi, în funcţie de părţi, ar putea să
organizeze şi alte lucruri care ar face ca acestea să se debaraseze
de tensiunea pe care o au (amplasarea unei vaze cu flori etc.). Un
loc aparte în acest sens îl are îmbrăcămintea mediatorului, care la
fel trebuie să fie potrivită caracterului părţilor.
În afară de confort, siguranţă şi condiţii bune pentru
comunicare, aranjamentul sălii pentru mediere trebuie să ofere
mediatorului şi un control asupra procesului. Mediatorul ar putea
alege să şadă mai aproape de uşă, astfel că în caz de o parte pe
parcurs se ridică şi încearcă să părăsească sala, mediatorul să
aibă posibilitatea să o oprească încercând să o calmeze şi să o
convingă să nu plece.
Înainte de mediere este bine ca mediatorul să revadă
informaţia pe care o are despre caz, să înveţe numele părţilor şi
ale altor participanţi, pentru a evita situaţii neplăcute pe parcursul
medierii (confundarea persoanelor sau a informaţiei personale
etc.).
14
Idem, p.38
15
Lorraine Stutzman Amstutz and Howard Zehr. Victim Offender Conferencing in
Pennsylvania’s Juvenile Justice System, 1998 p.64

79
Vasile Rotaru

5.2. Etapa 1. Iniţierea/începerea medierii

După cum s-a arătat mai sus, medierea propriu-zisă are


mai multe etape. Pe parcursul primei etape care am denumit-o
convenţional începerea medierii, mediatorul are drept sarcină crearea
unei atmosfere de siguranaţă pentru părţi în termeni fizici şi siguranţă
în termeni de încredere că medierea ar putea fi o cale de a soluţiona
conflictul apărut. La fel mediatorul trebuie să se asigure încă o dată
că părţile înţeleg rolului mediatorului, procesul de mediere, principiile
şi regulile care trebuie respectate pe parcursul lui. La sfârşit părţile
trebuie să-şi clarifice toate întrebările pe care eventual le-ar avea şi să
fie de acord cu regulile de lucru.
Această etapă începe de fapt cu venirea părţilor la locul
medierii. Mediatorul trebuie să fie cu ceva timp înainte, în aşa fel încât
părţile să nu fie nevoite să stea împreună în aşteptarea mediatorului.
De cele mai multe ori părţile nu vor veni amândouă odată. În acest
caz mediatorul trebuie să le găsească o ocupaţie, încât, la venirea
celeilalte părţi să nu apară îndoieli în privinţa neutralităţii mediatorului.
De exemplu, este mai bine ca la intrarea celei dea doua părţi, prima
parte să frunzărească o revistă, decât să fie într-o discuţie vie cu
mediatorul.
După sosirea ambelor părţi mediatorul le indică locurile lor, fără
a le lăsa libertatea de a alege unde să se aşeze. În aşa fel se asigură
că părţile se vor aşeza în felul în care a fost gândit de mai înainte.
La începutul sesiunii mediatorul ar fi bine să salute persoanele
şi să le ofere posibilitatea să facă cunoştinţă în caz că nu se cunosc.
Pentru a personaliza procesul şi a sfărâma eventuale stereotipuri,
dacă se consideră necesar, mediatorul poate prezenta ceva mai multă
informaţie despre părţi16. Mediatorul întreabă părţile cum doresc să fie
numite (prenume, nume, adresarea de politeţe etc.). Dacă o persoană
doreşte o adresare mai formală (dna sau dl), mediatorul trebuie să
menţină o simetrie adresându-se cu o formulă de politeţe şi către
cealaltă parte.
După aceasta mediatorul le spune părţilor că, deşi în cadrul
înâlnirilor preliminare a vorbit cu fiecare despre mediere, în continuare
16
Lorraine Stutzman Amstutz and Howard Zehr. Victim Offender Conferencing in
Pennsylvania’s Juvenile Justice System, 1998 p.64

80
Capitolul V Etapele procesului de mediere

le va prezenta încă o dată informaţia de bază despre procesul de


mediere, pentru a asigura o înţelegere comună a acestuia. Această
prezentare ar putea începe cu definirea medierii şi prezentarea
principiilor ei. Mediatorul trebuie să explice următoarele principii:

1. Caracterul voluntar al medierii


Caracterul voluntar este un principiu fundamental al medierii.
Mediatorul informează părţile că medierea se bazează pe acordul lor
de a se implica într-o sesiune de mediere şi că ele pot, pe parcursul
acesteia, să o întrerupă în orice moment, dacă doresc. Mediatorul
explică că nimeni nu va fi obligat să încheie un acord, dacă nu doreşte
aceasta. Mediatorul trebuie să ofere părţilor posibilitatea să exploreze
şi să discute orice posibilitate de soluţionare a conflictului. În caz că
doreşte, o parte are dreptul de a se consulta cu persoane de încredere
pentru a decide asupra încheierii unui acord de mediere, iar mediatorul
trebuie să-i ofere această posibilitate.

2. Caracterul imparţial şi neutru al mediatorului


Conceptul imparţialităţii şi neutralităţii mediatorului este de
maximă şi serveşte ca o caracteristică de bază a procesului de
mediere. Mediatorul trebuie să medieze numai acele cazuri în care
el este şi poate rămâne imparţial. În orice caz contrar, mediatorul are
obligaţia de a se retrage.
Prin comportamentul său mediatorul trebuie să sublinieze
imparţialitatea sa. El trebuie să expună părţilor toate cazurile
posibile de conflict de interese sau alte circumstanţe care ar pune
la îndoială neutralitatea şi imparţialitatea sa (de exemplu, presiuni
administrative de a încheia cu un acord procesul de mediere). Este de
dorit ca mediatorul să nu comunice cu nici o parte în afara sesiunilor
de mediere. La fel, părţile trebuie să ştie că mediatorul poate să se
retragă din procesul de mediere atunci când vede că nu poate rămâne
neutru sau imparţial.
Mediatorul trebuie să sublinieze că, spre deosebire de un
judecător, el nu adoptă decizii. În aşa fel, nu va fi luată nici o decizie
dacă părţile nu vor cădea de acord cu această decizie. Scopul lui este
de a ajuta părţile să evalueze scopurile pe care le au, să identifice
soluţiile şi să le aleagă pe acelea care sunt satisfăcătoare pentru toţi.

81
Vasile Rotaru

3. Caracterul confidenţial al procesului de mediere

Părţile în procesul de mediere pot să conteze pe confidenţialitate


din partea mediatorului. Mediatorul nu poate să divulge nici o informaţie
pe care a aflat-o în cadrul medierii, cu excepţia cazurilor când partea
îi permite expres acest lucru sau legea stabileşte o obligaţie în acest
sens. Mediatorul este obligat să anunţe părţile despre caracterul
confidenţial şi să discute esenţa acestuia.
Părţile pot să stabilească reguli proprii de confidenţialitate, iar
mediatorul este obligat să le respecte dacă acestea nu contravin legii.
Pentru a păstra încrederea părţilor în mediere, mediatorul trebuie să
se abţină să comunice despre felul cum a descris medierea, cum s-au
comportat părţile etc. Ceea ce poate el raporta este dacă o parte sau
alta s-a prezentat sau nu la mediere.

4. Medierea poate fi condusă numai de persoane


competente şi care pot asigura calitatea
procesului

Oricine poate fi mediator, dacă părţile sunt satisfăcute de


prestaţia persoanei date. Cu toate acestea, pentru o mediere eficientă,
de cele mai multe ori este nevoie ca mediatorul să fi trecut cursuri
speciale de pregătire.
În acest sens, înainte de începerea medierii, mediatorul trebuie
să prezinte părţilor competenţa şi experienţa sa de mediere. Mediatorul
trebuie să fie onest în ce priveşte informaţia despre competenţa sa şi
să nu promită părţilor un anumit rezultat.

Un următor pas în această etapă constă în stabilirea regulilor


de desfăşurare a medierii. Aceste reguli pot varia în funcţie de
domeniul în care se mediază, de atitudinea părţilor (agresivă sau
binevoitoare). Cu toate acestea, în toate cazurile este util să fie
explicate părţilor următoarele reguli:

82
Capitolul V Etapele procesului de mediere

• Fiecare parte are dreptul să vorbească la un moment dat,


stabilit de mediator;
• În timp ce o parte vorbeşte, cealaltă nu are dreptul să o
întrerupă. Această regulă se referă şi la mediator, care nu
trebuie să facă abuz de dreptul lui de a pune întrebări atunci
când o parte vorbeşte. Dacă unei persoane îi apar unele
întrebări sau comentarii ea poate să le înscrie pentru a nu le
uita ca să le expună mai apoi, după ce i se va oferi cuvântul.
În acest sens mediatorul trebuie să fie gata să ofere părţilor
hârtie şi un pix pentru a face notiţe.
• Nimeni nu are dreptul să atace personal sau să insulte altă
persoană.
Mediatorul trebuie să obţină acordul expres al părţilor de a
respecta aceste reguli.
Atunci când le oferă părţilor posibilitatea de a face notiţe,
dacă consideră necesar să facă şi el notiţe, mediatorul îşi va cere
permisiunea de la părţi să o facă. În acest caz este bine de anunţat
părţile că notiţele nu vor fi o stenogramă a sesiunii de mediere, ci
au ca scop fixarea unor chestiuni ce pot fi uitate în timp ce o parte
vorbeşte şi că la sfârşitul medierii mediatorul va distruge notiţele pe
care le-a făcut.
La sfârşitul acestei etape mediatorul întreabă părţile dacă
au întrebări sau neclarităţi. Este important ca aceasta să nu se facă
formal, ceea ce înseamnă că mediatorul trebuie să ofere părţilor
un timp pentru a reflecta. Înainte de a trece la următoarea etapă
mediatorul trebuie să întrebe de cât timp dispune fiecare parte pentru
a stabili o agendă a discuţiilor.
După aceasta mediatorul invită o parte să se expună în
privinţa celor întâmplate şi în aşa fel se începe următoarea etapă.
Este recomandabil ca mediatorul să decidă cine vorbeşte primul, astfel
încât să nu se pomenească în situaţia în care părţile să dorească
ambele să vorbească primele sau dimpotrivă.
De obicei, prima vorbeşte persoana care a depus plângerea sau
care a apelat prima la mediere. Deoarece în cazurile penale această
ordine nu coincide ca în celelalte cazuri, mediatorul va decide cine va
vorbi primul. Pentru anumite cazuri însă ar fi important ca mediatorul

83
Vasile Rotaru

să motiveze într-un fel de ce o persoană va vorbi prima, astfel ca să


nu se creeze o impresie că o persoană este favorizată sau dimpotrivă
prin faptul că va vorbi prima.
MODEL DE MONOLOG DE DESCHIDERE A
SESIUNII DE MEDIERE17
(urmează după partea de introducere)

M-am întâlnit cu fiecare din voi separat şi apreciez faptul că


ambii aţi căzut de acord să veniţi la această întâlnire în scopul de a
examina posibilităţile de a soluţiona pe cât de mult posibil situaţia
apărută.
Programul de mediere este un program implementat de o
organizaţie neguvernamentală. Cu toate că lucrăm în cooperare
cu instanţele şi alte organe de drept şi între noi există încredere
şi respect reciproc, noi nu suntem parte a sistemului de justiţie
penală.
Scopul nostru este de a ajuta victimele şi făptuitorii să discute
unul cu altul şi să încerce să soluţioneze cât mai echitabil conflictul
care a apărut între ei.
Sunt un mediator instruit. Rolul meu, până acum, a fost să
mă întâlnesc separat cu fiecare dintre voi pentru a pregăti această
întâlnire.
Rolul meu acum, pe parcursul acestei întâlniri, este să fiu
un facilitator sau mediator. Eu nu sunt judecător sau arbitru care
decide pentru voi ce ar trebui să faceţi. Funcţia mea este să
facilitez această întâlnire în aşa fel încât fiecare din voi să aveţi
oportunitatea să exprimaţi lucrurile care trebuie exprimate şi
să ascultaţi lucrurile pe care pe trebuie să le ascultaţi pentru a
rezolva situaţia apărută. Sunt aici pentru a vă ajuta să ajungeţi la o
înţelegere care vă aparţine.
Dacă voi nu veţi ajunge la o înţelegere, s-ar putea reveni la
situaţia care a existat înainte de aceasta, dar din perspectiva mea ar
fi cel mai bine dacă noi am putea să rezolvăm toate lucrurile aici.
Pentru a avea o întâlnire constructivă, noi tot timpul rugăm
părţile prezente să cadă de acord şi să respecte câteva reguli
de bază. Aş avea nevoie de acest acord înainte de a merge mai

17
Preluat din Lorraine Stutzman Amstutz and Howard Zehr. Victim Offender
Conferencing in Pennsylvania’s Juvenile Justice System, 1998.

84
Capitolul V Etapele procesului de mediere

departe. Iată care sunt regulile:


1. Nu întrerupeţi altă persoană în timp ce aceasta vorbeşte.
2. Permiteţi-mi mie să moderez această întâlnire.
3. Ascultaţi-vă unul pe altul şi fiţi binevoitori să rezumaţi ceea ce
a spus cealaltă parte atunci când am să vă rog.
4. Spuneţi adevărul.
5. Nu folosiţi cuvinte murdare.
Sunteţi de acord să respectaţi aceste reguli? Ar fi şi alte reguli
pe care aţi dori să le adăugaţi la lista propusă de mine?
Bine. Sunteţi gata să începem acum?
După cum am menţionat în întâlnirile noaste individuale, unul
din voi va începe prin aceea că va descrie ce s-a întâmplat şi care
a fost partea lui/ei în incident. După aceea, cealaltă persoană poate
să pună întrebări şi apoi să descrie ce experienţe a avut ea pe
parcursul incidentului. Atunci când terminăm cu relatările despre
ceea ce s-a întâmplat şi cum v-aţi simţit, vom vorbi despre ceea ce
se poate face acum pentru ca totul să devină corect şi echitabil şi
pentru a repara pagublele. Atunci când ajungem la un acord, noi îl
vom înregistra în scris. În final, vom examina unele momente ce ţin
de viitor.
Aveţi întrebări în ce priveşte procedura?
Cine ar dori să înceapă?
O a doua opţiune în acest scenariu este că facilitatorul deja
ştie pe cine ar dori să roage să înceapă şi ar putea să verifice
disponibilitatea persoanei înainte de întâlnire. În acest caz, scenariul
ar putea urma în felul următor:
Bine, suntem gata să începem. X (făptuitorul), aţi putea începe
Dvs. să descrieţi ce s-a întâmplat şi cum aţi fost implicat. (Aţi putea
ajuta ca partea să înceapă prin întrebarea despre ziua, timpul, locul
şi modul în care au avut loc lucrurile.)
Nota bene! Ajutaţi ambele părţi să se concetreze asupra
„descrierii” şi nu judecării sau atribuirii unor motivaţii unul altuia.

5.3. Etapa 2. Identificarea problemelor


În cadrul acestei etape părţile vorbesc despre ceea ce s-a
înâmplat şi despre emoţiile/simţămintele lor. Anume la această etapă
părţile şi mediatorul obţin o înţelegere deplină a problemelor care ţin
de conflictul lor. Aceasta este important de făcut deoarece, de cele mai

85
Vasile Rotaru

multe ori părţile, în cadrul unui caz penal, fie nu au dorit să discute, fie
chiar dacă au avut discuţii acestea au fost fără un cadru structurat care
ar facilita o discuţie eficientă. De aceea, de cele mai multe ori, anume la
mediere pentru prima dată părţile aud prin ceea ce a trecut fiecare şi ce
simte. În aşa fel această etapă este importantă nu numai prin faptul că
se acumulează informaţia despre conflict, dar şi prin faptul că în mare
măsură în acest moment părţile ar putea să înceapă să construiască o
atitudine care ar fi conductivă pentru atingerea unui acord.
De obicei, părţile îşi prezintă mai degrabă poziţiile. Este de
sarcina mediatorului ca în baza informaţiei expuse să le ajute să
identifice problemele şi interesele lor reale.
De obicei, victimei i se oferă dreptul de a vorbi prima, cu excepţia
cazului când ea preferă ca infractorul să înceapă discuţia. Atunci
când i se permite infractorului să înceapă, pericolul este că povestea
acestuia şi eventualele scuze ar putea „să înmoaie” victima, creându-
i dificultăţi de sinceritate privind impactul pe care l-a avut asupra
sa infracţiunea. În special, acest lucru devine mai real atunci când
infractorul este tânăr. De asemenea, este posibil ca infractorul să nu
dezvăluie întreaga informaţie după ce va asculta victima, înţelegând
că aceasta nu cunoaşte toate detaliile infracţiunii. Uneori, victima poate
insista ca infractorul să înceapă, dorind să-l vadă cum se va comporta
într-o situaţie vulnerabilă, în timp ce victima va avea posibilitatea să-şi
adapteze răspunsurile la tonul şi conţinutul spuselor infractorului18.
Oricare a fi ordinea, pentru început invitaţi persoana care
este prima să prezinte din perspectivă personală esenţa conflictului/
incidentului, cum a fost afectată de acesta şi să prezinte idei generale
despre faptul cum crede că ar trebui soluţionat conflictul. Este
recomandabil ca persoanele să înceapă mai întâi cu partea faptică
şi mai apoi să treacă la emoţii, sentimente. În acest sens făptuitorul
poate fi încurajat să vorbească despre emoţiile pe care le are ca
urmare a săvîrşirii infracţiunii (ruşine etc.), emoţii pe care le-a avut ca
urmare a instrumentării cazului etc.
Amstutz şi Zehr menţionează că este foarte important ca
mediatorul să încurajeze atât făptuitorul, cât şi victima să menţioneze
despre sentimentele lor atât la momentul săvârşirii infracţiunii cât şi
frustrările şi emoţiile de care au avut parte de atunci. Aceasta permite
să aibă loc un proces de tămăduire, deoarece victima îşi exprimă

18
Mark S. Umbreit. The Handbook of Victim Offender Mediation. An essential guide
to practice and research. – San Francisco: Jossey Bass, 2001, p. 45.

86
Capitolul V Etapele procesului de mediere

sentimentul de injustiţie de care trebuie să fie eliberată. O metodă bună


pentru a face aceasta poate consta în adresarea întrebării victimei „Aţi
putea să ne spuneţi ce s-a întâmplat?”, iar apoi de întrebat „Cum v-
aţi simţit în acel moment?” Urmează întrebările de tipul: „Cum v-aţi
simţit de atunci?” şi „Ce s-a întâmplat de atunci?” Răspunsul la astfel
de întrebări este deseori folositor şi pentru făptuitori, care înţelegând
emoţiile ce le-a cauzat prin fapta lui, îl ajută să realizeze consecinţele
şi costul faptei lor19.
Pe parcursul relatării părţii sarcina mediatorului în continuare
va fi să asculte atent şi să asigure un mediu favorabil comunicărilor
făcute, de exemplu, prin încurajarea celeilalte părţi să nu întrerupă
atunci când vrea s-o facă etc. Partea care vorbeşte trebuie lăsată să
facă acest lucru atâta timp de cât crede că are nevoie.
Atunci când prima parte termină de vorbit, este recomandabil
să nu puneţi întrebări în această etapă, chiar dacă credeţi că ele sunt
necesare. În schimb, invitaţi cealaltă parte să vorbească. Canalizaţi
partea spre aceea ca să nu se limiteze la un simplu răspuns la ceea
ce a prezentat prima parte, dar să prezinte înţelegerea ei despre ceea
ce s-a întâmplat.
După prezentările părţilor mediatorul permite părţilor să-şi pună
întrebări şi el însuşi pune întrebări. De obicei, victimele pun întrebări
de tipul care a fost motivul că anume ea (sau proprietatea ei) a fost
aleasă în calitate de ţintă pentru infracţiune, cum s-a reuşit săvârşirea
infracţiunii. De multe ori găsirea răspunsurilor la acest fel de întrebări
constituie unul din motivele pentru care ele sunt de acord să medieze
şi de aceea ele trebuie încurajate de mediator.
Este important ca mediatorul să nu uite că nu este un anchetator
şi să pună numai întrebările necesare. Scopul acestora este de a
identifica informaţia care lipseşte, a obţine o înţelegere mai bună în
ceea ce priveşte problemele, obstacolele posibile şi oportunităţile. La
fel, întrebările pot să aibă ca obiectiv să ajute părţile să înţeleagă mai
bine punctul de vedere al celeilalte părţi. Întrebările nu trebuie să se
refere la soluţii probabile.
Atunci când mediatorul consideră că s-au stabilit toate conflictele
(explicite sau implicite) şi ceea ce doreşte fiecare parte, această etapă
se termină. După aceasta mediatorul face un rezumat la ceea ce au spus
părţile care, de fapt, este ca o punte de trecere la următoarea etapă.

19
Lorraine Stutzman Amstutz and Howard Zehr. Victim Offender Conferencing in
Pennsylvania’s Juvenile Justice System, 1998 p.66.

87
Vasile Rotaru

5.4. Etapa 3. Elaborarea planului de negociere

După ce a rezumat ceea ce a fost expus pe parcursul etapei


anterioare, mediatorul va prezenta părţilor o formulare a problemelor
care au fost exprimate direct sau indirect şi abordarea cărora ţine de
soluţionarea conflictului. Acestea trebuie să fie formulate într-un limbaj
cât mai neutru şi simplu.
Odată prezentată lista de probleme, mediatorul întreabă dacă
părţile sunt de acord cu ea şi dacă este nevoie ca aceasta să fie
completată şi cu alte probleme.
După ce părţile au acceptat o listă finală de probleme,
mediatorul trebuie să stabilească ordinea în care va fi discutată şi
soluţionată fiecare problemă. Se poate ca mediatorul să întrebe care
sunt opţiunile părţilor în acest sens, dar este mai bine dacă acesta le
va recomanda părţilor o anumită ordine.
Este bine ca discuţiile să înceapă de la problemele care ar
putea genera cel mai puţine controverse şi emoţii. Găsirea unor soluţii
pentru primele probleme puse în discuţie le-ar da încredere că pot
să soluţioneze conflictul prin intermediul medierii chiar dacă mai au
probleme complicate de soluţionat. În afară de aceasta, pe parcurs,
părţile ar putea să devină mai flexibile în negocieri.
Dacă este cazul, prima problemă care este soluţionată poate
fi aleasă problema a cărei rezolvare uşurează în mare măsură şi
soluţionarea celorlalte sau problema care nu suferă amânare şi trebuie
soluţionată urgent.

5.5. Etapa 4. Crearea unei înţelegeri reciproce şi


formularea alternativelor

Pe parcursul acestei etape mediatorul încurajează părţile să


discute pe rând fiecare problemă identificată şi să încerce să găsească
una sau mai multe soluţii acceptabile pentru rezolvarea ei.
Pentru fiecare problemă mediatorul canalizează părţile în aşa
fel încât să fie identificate nu numai poziţiile lor în privinţa ei, dar şi
interesele reale. Mediatorul trebuie să ajute ca dialogul să se mişte de
la poziţii spre interese. Astfel, victima poate să spună că nu doreşte

88
Capitolul V Etapele procesului de mediere

ca făptuitorul să se apropie la o anumită distanţă de casa ei (poziţie),


dar în realitate victima doreşte ca proprietatea sa să fie în siguranţă
(interes). Relevarea intereselor reale, şi nu a celor declarate ajută la
soluţionarea eficientă şi mult mai uşoară a conflictului. În exemplu
propus este evident că pentru a-şi păstra proprietatea intactă posibil
că nu este obligatoriu ca făptuitorul să se ţină la o anumită distanţă de
casa victimei. În aşa fel ar putea fi găsite soluţii mult mai acceptabile
atât pentru victimă, cât şi pentru făptuitor. Cu cât mai conştiente
vor fi părţile de interesele şi nevoile lor, cu atât mai pregătite pentru
generarea soluţiilor şi identificarea soluţiilor potrivite vor fi ele.
După relevarea intereselor părţilor, pentru a încuraja negocierea
mediatorul trebuie să idetntifice/formuleze interesele lor comune.
Astfel, pentru unele cazuri interesul comun al părţilor ar putea fi să
păstreze relaţii bune în viitor, mai ales dacă sunt persoane care în
virtutea rudeniei, vecinătăţii sau altor factori vor fi în contact una cu
cealălaltă.
În continuare mediatorul invită părţile să propună soluţii pentru
rezolvarea problemei identificate. Dacă consideră necesar, mediatorul
poate să formuleze înainte de aceasta, împreună cu părţile, criterii
pentru soluţiile propuse. Aceste criterii nu sunt obligatorii să fie stabilite
şi pot să varieze de la caz la caz. Exemple de criterii ar fi: soluţiile să
nu încalce legea, soluţiile să nu înjosească altă parte etc. Odată cu
propunerea soluţiilor acestea ar putea fi respinse din start dacă nu
corespund criteriilor propuse.
Găsirea soluţiilor poate avea loc prin adresarea întrebărilor
deschise părţilor, prin efectuarea unui brainstroming etc. Rolul
mediatorului este de a ajuta părţile să articuleze soluţiile pe care ele le
doresc, iar în afară de aceasta de a le ajuta să găsească soluţii la care
nu s-au gândit. În acest sens, mediatorul trebuie să încurajeze părţile
să fie cât mai creative.
Deseori este util a descrie soluţiile pe care alte victime şi alţi
infractori le-au găsit utile:
 Restituire bănească, sumă care nu va depăşi pierderea reală
a victimei.
 Muncă comunitară, raport şi ore determinate de către ambele
părţi; de asemenea victima poate să-i ofere infractorului
dreptul de a alege prin recompensă materială (poate fi stabilită
o unitate de măsură pentru munca neremunerată, de exemplu,

89
Vasile Rotaru

câte 5 USD pe oră – ca o modalitate de onorare parţială sau


totală a ceea ce ar fi fost obligaţie monetară).
 Serviciu personal – de exemplu, cosirea pajiştii, vopsirea unui
gard, curăţarea (muncă neremunerată efectuată de către
infractor în folosul victimei, care poate fi evaluată, în mod
similar, la 5 dolari pe oră.)
 Contribuţii în scopuri caritabile, cu sume care să nu depăşească
suma reală a pierderilor suportate de către victimă.
 Scuze, cerute în formă scrisă sau verbală.
 Un program de instruire, de consiliere sau de tratament în
grup, pentru infractor.
 Restituire creativă, concepută de către victimă şi infractor,
bazându-se pe interesele victimei şi pe posibilităţile şi interesele
infractorului: de exemplu, crearea unei lucrări de artă.
 O îmbinare a posibilităţilor convenite de către părţi, acestea
fiind corecte, sigure şi rezonabile20.

La această fază, survin unele din cele mai dificile momente


pentru mediator. De multe ori, mai ales dacă mediatorul a mediat mai
multe cazuri sau are o experienţă bogată în domeniul în care are
loc conflictul (de exemplu, drept), la mediator poate apare tentaţia
să sugereze părţilor soluţiile „corecte şi echitabile”. Mediatorul însă
nu trebuie în nici un caz să propună soluţii, ci să se încreadă în părţi
pentru a-şi găsi soluţia. După cum am menţionat, mediatorul nu este
arbitru şi este de obligaţia părţilor să rezolve conflictul lor. Această
poziţie conduce la faptul că părţile îşi asumă o responsabilitate în
conflictul lor, ceea ce ar putea avea şi un efect educativ pentru viitor. În
afară de aceasta, există pericolul ca în cazul în care soluţiile propuse
de mediator să nu aranjeze, la un moment dat, după mediere, părţile,
toată vina va fi dată pe mediator, astfel creându-se o imagine negativă
atât mediatorului, cât şi medierii.
După ce au fost propuse soluţiile, următoarea fază a medierii
constă în negocierea lor de către părţi pentru a ajunge la o soluţie
acceptabilă pentru ambele. În timpul negocierilor mediatorul ajută
20
Mark S. Umbreit. Op.cit., p. 53.

90
Capitolul V Etapele procesului de mediere

părţile să verifice dacă o soluţie sau alta le este convenabilă şi le va


satisface nevoile lor. Astfel, evaluarea soluţiilor propuse trebuie să aibă
loc prin confruntarea lor cu interesele exprimate de părţi. Mediatorul
poate cerceta în profunzime fiecare soluţie, folosind aceleaşi tehnici
de punere a întrebărilor, de ascultare activă şi de rezumare a celor
spuse.
La analizarea soluţiilor pe care părţile le aleg în urma
negocierilor este important ca mediatorul să se asigure că ele sunt
clare şi comportă acelaşi conţinut pentru ambele părţi. După ce
părţile au căzut de acord în privinţa unei sau altei soluţii mediatorul o
reformulează, dacă este cazul, şi îi întreabă dacă aceasta este soluţia
pe care o doresc.
Negocierea poate avea loc printr-o discuţie, facilitată de
mediator, între toţi participanţii la mediere sau, dacă este cazul, prin
discuţie unilaterală mediator-parte. Cu toate acestea, formatul cel
mai reuşit este atunci când părţile negociază singure, mediatorul
intervenind numai ocazional.
Este important ca în această fază să fie menţinută o atmosferă
prielnică pentru negocieri şi părţile să fie flexibile în atingerea unui
acord. Pentru aceasta mediatorul trebuie să identifice cu părţile
neînţelegerile de comunicare, să clarifice anumite momente nespuse
etc., folosind tehnicile la care recurge în etapa identificării problemelor/
relatării părţilor. Dacă negocierile ajung în impas, mediatorul trebuie
să ajute părţile să-l depăşească (de exemplu, să scoată în evidenţă
consecinţele negative pentru fiecare parte în cazul că nu ajung la un
acord, să aibă întâlniri separate cu părţile etc.). Totul însă trebuie făcut
în aşa fel încât părţile să nu se simtă constrânse să adopte un anumit
curs de acţiuni.

5.6. Etapa 5. Finisarea procesului de mediere
În urma negocierilor, părţile pot ajunge la un acord sau nu.
Un moment important în acest sens este decizia mediatorului de a
încheia negocierile şi a finisa procesul de mediere şi într-un caz, şi în
altul. În această privinţă mediatorul trebuie să fie atent să nu „întindă”
prea mult negoicerile, dar nici să nu grăbească părţile. În acest sens
merită a fi menţionat faptul că mediatorul trebuie să posede abilităţile
necesare pentru a asigura calitatea procesului. Fiecare parte trebuie
să aibă oportunitatea de a se exprima şi de a decide în ce condiţii

91
Vasile Rotaru

poate ea să încheie un acord, iar mediatorul nu trebuie să fie ghidat


de dorinţa de a termina medierea cu un acord.
Dacă părţile au ajuns la un acord, adică au formulat şi au
ales soluţii acceptabile pentru problemele lor, mediatorul trebuie, în
această etapă, să concretizeze cu ele modalitatea şi termenele de
implementare a soluţiilor. Mediatorul, dacă este cazul, întocmeşte
în scris un acord în care va include toate aceste momente. Aceasta
poate avea loc atunci când părţile au ajuns fie la o soluţionare deplină
a cazului, fie la o soluţionare parţială.
Acordul trebuie să fie un document care prezintă în mod clar
intenţiile participanţilor, deciziile lor şi acţiunile (sau dacă este cazul
inacţiunile) pe care trebuie să le întreprindă pe viitor. De aceea înainte
ca mediatorul să se apuce să întocmească acordul, el trebuie să
revadă cu părţile fiecare prevedere, punct cu punct, pentru a asigura
o înţelegere comună. Ar putea fi cazul că părţile să revină cu întrebări
şi clarificări a înţelegerii la care au ajuns.
Mediatorul poate întocmi acordul în prezenţa părţilor, iar dacă
acordul este complex, poate să-l scrie după mediere şi apoi să mai
aibă o înâlnire cu părţile pentru a-l prezenta. După ce acordul a fost
întocmit, el trebuie să fie citit părţilor şi să li se ofere posibilitatea să îl
citească şi ele. Fiecare parte trebuie să aibă câte o copie a acordului
semnat de participanţi.
Există o serie de principii generale la elaborarea unui acord:
 Introducerea trebuie să indice: „ambele părţi au discutat
problema şi au decis să o soluţioneze în modul următor”
 Prevederile să fie succinte, dar detaliate şi clare. Acordurile
trebuie să fie specifice, realizabile şi comensurabile.
Prevederea „Ion este de acord să construiască un gard”
este prea vagă. O stipulare mai exactă ar fi “Ion este de acord
să construiască un gard în jurul gospodăriei domnului Ionescu.
Domnul Ionescu va pune la dispoziţie materialele şi va
supraveghea lucrul. Domnul Ionescu îi va da lui Ion numărul
său de telefon. Munca urmează să fie finisată până la data de
15 iunie 2006.”
 Pierderile victimei trebuie să fie determinate şi verificate, pe cât
este posibil (victimele nu au dreptul să recupereze mai mult
decât pierderea reală).

92
Capitolul V Etapele procesului de mediere

 Dacă au fost formulate şi acceptate scuze, acest fapt trebuie să


fie reflectat în acord.
 Trebuie să fie indicată data finală de executare a acordului.
 Dacă acordul soluţionează problema satisfăcător pentru ambele
părţi, concluzia actului trebuie să exprime aceasta, de exemplu
„ambele părţi sunt de acord că problema este soluţionată”.
 Fiecare infractor trebuie să aibă cu fiecare victimă un acord
separat. Mediatorii nu trebuie să includă în contract informaţia
despre complici, aceasta ar constitui o încălcare a principiului
confidenţialităţii în cazurile în care sunt implicaţi infractorii
minori.
 Înainte de a-şi pune semnătura pe acord, părţilor trebuie să li
se spună cine va primi copii ale acestuia (victima, infractorul,
părinţii infractorului, agentul de la care s-a aflat despre caz,
ofiţerul de probaţiune, instanţa de judecată). Ambelor părţi
trebuie să li se amintească faptul că acordul este bazat pe
consimţământ reciproc şi că ambele părţi trebuie să-l considere
echitabil şi viabil. În această etapă este importantă discreţia
mediatorului. În cazul în care mediatorii sunt preocupaţi serios
de faptul dacă acordul este sau nu adecvat situaţiei, ei trebuie
să consulte personalul. Deseori este util a începe procesul de
mediere cu cea mai simplă problemă. Mediatorii o realizează
prin găsirea unei soluţii care poate fi aprobată de comun acord,
conturarea unor chestiuni specifice (cine şi ce va face, când,
unde) şi trecerea ulterioară la soluţionarea problemelor rămase.
Pe durata negocierilor este important să fie studiată abilitatea
infractorului de a păstra echilibrul acordului. În cazurile în care
sunt implicaţi minori, părinţii trebuie întrebaţi dacă acordul li se
pare real pentru copiii lor. Proiectele de acorduri realizate este
neapărat să fie revăzute de ambele părţi, clauză după clauză,
pentru a verifica dacă reflectă dorinţele lor20.

După ce părţile au ajuns la o înţelegere, mediatorul trebuie să


le explice ce urmează. De exemplu, în cazurile penale mediatorul va
anunţa organul de drept competent despre acordul la care au ajuns
părţile şi respectiv despre împăcarea lor. Părţile urmează să meargă
la procuror sau dacă este cazul în instanţă pentru a face declaraţie în
20
Mark S. Umbreit. Op.cit., p. 55.

93
Vasile Rotaru

privinţa împăcării lor. Organul de stat competent va înceta procesul


atunci când legislaţia permite aceasta pentru cazul dat.
Încetarea medierii poate avea loc şi fără încheierea unui acord.
Pe parcursul negocierilor poate deveni clar că părţile nu pot să se
înţeleagă şi de aceea mediatorul trebuie să ia decizia de a termina
medierea, dacă o altă soluţie nu este posibilă (de exemplu, întâlniri
separate sau o întrerupere în procesul de mediere).
În acest caz mediatorul ar trebui să încerce să examineze cu
părţile progresul care a fost atins în cadrul medierii, paşii ulteriori care
ar putea fi întreprinşi de către părţi în această privinţă. De exemplu,
părţile ar putea să se înţeleagă să revină mai târziu la o nouă sesiune
de mediere, să se adreseze în instanţă etc.
Oricare ar fi modalitatea de finisare a medierii, mediatorul trebuie
să felicite părţile pentru curajul pe care l-au manifestat căzând de
acord să stea împreună şi să discute, să găsească şi să le menţioneze
lucruri pozitive despre felul cum s-au comportat. Semnarea acordului
este o acţiune care poate fi folosită, de exemplu, pentru a crea sau
menţine o atitudine pozitivă prin strângerea mâinilor, organizarea unei
gustări etc.
După terminarea medierii, dacă este posibil, mediatorul ar
putea face o evaluare a medierii cu părţile. De exemplu, el poate
avea o discuţie cu părţile sau ele pot fi rugate să completeze o fişă de
evaluare. Însuşi mediatorul ar trebui, după ce părţile au plecat, să-şi
rezerveze timp pentru a autoevalua comportamentul şi prestaţia sa pe
parcursul medierii.
De multe ori părţile ar putea avea probleme în implementarea
acordului. De aceea, în caz că s-a ajuns la un acord, este recomandabil
ca mediatorul să aibă o înţelegere cu părţile de a avea o întâlnire sau o
conversaţie prin telefon pentru a monitoriza cum are loc implementarea
acordului. Părţile trebuie încurajate să apeleze şi ele la mediator în
această privinţă.

94
Capitolul VI Abilităţile mediatorului şi autoevaluarea

capitolul VI
Abilităţile mediatorului şi
AUTOEVALUAREA

De la bun început, ţin să menţionez, că până şi cea mai


sârguincioasă expunere a acestei teme poate fi considerată drept una
incompletă. Multitudinea şi diversitatea de abilităţi şi tactici, utilizate
de mediatori, sunt direct proporţionale numărului de particularităţi ce îi
caracterizează pe cei care au ales nobila misune de mediator.
Deoarece prezenta ediţie nu este una enciclopedică, ci
urmăreşte drept scop o expunere practică pentru mediatorii începători,
ne vom strădui să elucidăm aspectele esenţiale a tot ceea ce trebuie
să poată un mediator, pentru a ajuta eficient părţile să găsească o
ieşire din situaţia de conflict.

6.1. Abordarea temei

Cea mai comună diferenţă existentă în determinarea


scopului medierii reprezintă dilema dintre abordarea transformatorie
(Transformative Approach), formulată de Robert Bush şi Joseff Folger
în cartea „Ce poate medierea” (Promise of mediation), şi abordarea
orientată spre soluţionarea unei probleme (Problem Solving Approach).
Dacă în cel de-al doilea caz sarcina de bază a mediatorului este de
a ajunge la acordul de împăcare, semnat de părţi, atunci în primul
caz, sarcina primordială a mediatorului este de a face ca părţile aflate
în conflict să aprecieze situaţia în care au ajuns. Autorii lucrărilor
menţionate identifică două sarcini care stau în faţa mediatorilor. Prima
– conferirea de forţe şi încredere participanţilor la conflictul (ridicarea
potenţialului personal), care poate fi o susţinerea emoţională şi
morală. A doua sarcină – ajutarea părţilor în procesul de întelegere şi
recunoaştere a unor interese şi necesităţi ale acestora. Astfel, datorită
participării mediatorului, părţile „beligerante” capătă abilitatea de a se
orienta independent în situaţia creată şi de a găsi puteri lăuntrice şi
aptitudini de a discuta problemele apărute, şi dacă nu se reuşeşte

95
Roman Koval

o împăcare, în ultimă instanţă, părţile sunt cel puţin capabile să ia o


decizie cum să procedeze mai departe.
Potrivit lui Bush şi Folger, dacă mediatorul preferă abordarea
ce se bazează pe soluţionarea problemei şi respectiv, acordul
de împăcare, atunci direct sau indirect, el influenţează părţile şi le
sugerează o anumită modalitate de soluţie. În timp ce abordarea
transformatorie ţine cont, în primul rând, de independenţa părţilor în
luarea deciziilor şi de dreptul de a avea unele suspiciuni şi poate
conduce la aceea ca mediaotrul să prefere terminarea procesului,
fără a ajunge la un acord, dacă una sau ambele părţi nu au siguranţa
pasului sau deciziei următoare care îi vizează. Uneori această
abordare a medierii mai este numită şi „terapeutică” sau facilitatoare,
în timp ce celălalt tip este numit evaluator, probabil în corespundere
cu stilul prestaţiei mediatorului.
Evident, că indiferent de modelele sau abordările pe care
mediatorul le poate alege, acesta are nevoie de anumite abilităţi şi
tactici pentru a-şi atinge scopurile.
Cel care simte o înclinaţie spre soluţionarea problemelor şi
aducerea părţilor la un numitor comun, trebuie să dezvolte abilităţi de
a colecta informaţia, de a o analiza, de a găsi cauza disputelor, de a
formula clar gândurile sale şi desigur, să posede darul convingerii.
Bineînţeles, nu mai puţin importantă este şi cunoaşterea
algoritmului de soluţionare a problemei şi etapele procedurii, care
oferă posibilitatea atingerii unor rezultate şi înţelegerea consecutivităţii
soluţionării problemelor în timpul medierii, adică cînd trebuie să
avansezi sau, dimpotrivă, să te întorci cu un pas sau doi în urmă.
Un mediator, adept al modelului transformatoriu, trebuie să
acorde o atenţie sporită abilităţilor de lucru în plan emotiv, adică
sentimentelor şi trăirilor părţilor, deoarece anume emoţiile sunt cele
care ne împiedică să avem încredere atunci când ne aflăm într-
o situaţie de conflict, să apreciem obiectiv lucrurile, să apreciem
soluţiile (alternativele) de care dispunem, şi să luăm o decizie cât
mai corectă. Deseori calea spre iertare şi împăcare este determinată
de existenţa posibilităţii de a-ţi spune păsul, care este oferită prin
intermediul mediatorului. În acest caz este important să se urmărească
manifestările emoţionale, cunoaşterea dinamicii şi consecutivităţii
acestora, pentru a nu împiedica procesului normal de căinţă şi iertare
dintre părţi, urmat mai apoi şi de o împăcare.
Şi totuşi, care din aceste abordări este cea corectă? Din păcate,
practica demonstrează că mediatorul nu tinde să însuşească abilităţile

96
Capitolul VI Abilităţile mediatorului şi autoevaluarea

necesare pentru a deveni un profesionist eficient, ci alege acea


abordare (acel comportament) ce corespunde mai bine abilităţilor sau
talentelor cu care este deja înzestrat. Este bine sau nu, nu putem
afirma cu certitudine, în opinia noastră, în fiecare conflict, ca, de altfel,
şi în cadrul fiecărei medieri, sunt importante şi necesare ambele părţi
ale procesului, şi respectiv, ale abilităţilor, de aceea nu este tocmai
corect să ne punem întrebarea, care din comportamente sau abordări
este mai bună. Un mediator bun trebuie să poată cumula ambele
particularităţi ale acestor abordări, or acest lucru reiese din însuşi
caracterul conflictului.
De regulă, într-o situaţie de conflict întotdeauna există o cauză
pronunţată a disputelor, ce poate fi manifestată printr-un interes material
sau poate fi reprezentată de un obiect, din cauza căruia a şi apărut
conflictul, cum ar fi, proprietatea, o penalitate pentru nerespectarea
contractului de furnizare a unui echipament, un automobil defectat,
un teren, o îndemnizaţie neachitată ş.a. Chiar şi atunci, când obiectul
nu are o formă materială, dar prezintă anumite favoruri, cum ar fi o
funcţie sau un post şi privilegiile acestuia, putem vorbi de un conţinut
al litigiului. Conţinutul litigiului – este ceea spre ce părţile în conflict
tind să ajungă şi care obiectiv (adică material) le permite satisfacerea
necesităţilor.
Există însă, şi forma subiectivă (nematerială) de satisfacere a
necesităţilor - emoţiile, adică trăirile părţilor, legate de nerealizarea
unor necesităţi într-o situaţie de conflict (teama, furia, insecuritatea,
ieşirea situaţiei de sub control, lipsa de respect ş.a). Subconştientul
reacţionează prompt la situaţiile în care necesităţile noastre sunt
prejudiciate şi trimite impulsuri conştientului sub forma unor emoţii,
pentru a atrage atenţie acestuia şi a-l determina la acţiuni concrete.
Aceasta este probabil funcţia primară naturală a emoţiilor – de a
semnala prezenţa necesităţilor (nevoilor), care nu trebuie ignorate.

Natura emoţiilor a determinat metodele şi procedeele cele


mai eficiente de lucru cu sentimentele, care constau în a le aduce
la cunoştinţa celui care le resimte, a-l ajuta să le înţeleagă, într-un
cuvânt, ajuta să-şi îndeplinească funcţia! Doar în acest caz rezultatul

97
Roman Koval

va fi unul remarcabil. Tentativele de a ignora, a ascunde şi de a stăpâni


emoţiile, de regulă, conducând la un eşec22.
Desigur, tentativa de a reduce abordarea transformatorie
doar la lucrul cu emoţiile părţilor poate să pară pentru unii destul de
simplificată. Însă pentru prezentul manual, această componentă ni se
pare una importantă. Celui care în prestaţia sa va acorda prioritate
abordării transformatorii îi va servi mult lectura lucrării autorilor Bush şi
Folger „Ce poate medierea?” şi alte publicaţii ulterioare în care această
abordare şi-a găsit susţinători. Nu trebuie să uităm, că capacitatea de
a ajuta părţile să-şi soluţioneze pretenţiile materiale (adică conţinutul
sau fondul litigiului), de cele mai multe ori, reprezintă cheia pentru
procesul reuşit de soluţionare a unui diferend. O accepţiune rezonabilă
a procesului de mediere este cea care permite mediatorului să
utilizeze ambele metode, cu condiţia ca scopul de bază să fie totuşi
susţinerea părţilor în efortul şi capacitatea de a soluţiona independent
controversele apărute între ele, şi nu doar semnarea unui acord.

22
Există numeroase exemple în istoria conflictelor şi a soluţionării acestora, care
atestă că ignorarea nejustificată a laturii emotive a conflictului conduce la un eşec
în mediere (sau al procesului de negocieri). Autorii Fisher şi Yourie, în lucrarea
„Calea spre împăcare” (Getting to Yes) descriu situaţia negocierilor în afaceri între
două mari companii care vizează cumularea bussinesului din perspectiva obţinerii
unor privilegii mari ambelor părţi. La finele negocierilor, când au fost soluţionate
practic toate problemele legate de modul de organizare şi rămăsese să se ajungă
la un acord privind denumirea companiei, una din părţi s-a grăbit să pronunţe una
din variante drept o decizie aprobată. Forma în care acest lucru fusese făcut a
fost apreciată de cealaltă parte drept una lipsită de respect, iar reacţia de răspuns
exprimată la rândul său a provocat o insultă şi, în final, negocierile de câteva luni
s-au dovedit a fi întrerupte.

98
Capitolul VI Abilităţile mediatorului şi autoevaluarea

6.2. Triunghiul succesului23


Putem delimita trei componente de bază ale procesului de mediere,
care determină complexul de abilităţi, de care trebuie să dispună un
mediator:

Conţinut Emoţii

Procedură
Conţinut

După finisarea procesului de mediere, fiecare din participanţi se


întreabă: „Ce am obţinut? La care din variantele de soluţii s-a ajuns
în final”?
Partea de conţinut a unui conflict impune mediatorului
posedarea abilităţilor de stabilire a cauzelor conflictului, de identificare
a intereselor reale ale părţilor (care se ascund în spatele poziţiilor
lor), de organizare a unui brainstorming sau oricare alt proces care
oferă posibilitatea de a elabora soluţii pentru o anumită problemă,
de sistematizare, de evaluare şi analiză, precum şi de exprimare
clară a gândurilor. Uneori abilităţile de convingere sunt extrem de
importante, în special în situaţia când uneia din părţi „logica îi este
străină”. Utilizarea convingerii trebuie făcută cu mare atenţie, ţinând
cont de faptul că părţile trebuie să ia decizii de sine stătător, iar
oricare element de presiune poate pune în pericol atât acordul, cât şi
perspectiva realizării acestuia de către părţi. În cazul în care s-a reuşit
o înţelegere a părţilor, dar nu s-a putut găsi o soluţie comună privind
despăgubirile materiale sau condiţiile contractuale au fost formulate
neclar, poate periclita realizarea acordului.

23
Pentru prima dată am luat cunoştinţă de descrierea acestor aspecte ale medierii în
cursul pentru mediatori ai Serviciului de mediere din statul Virginia de Nord (The
Northern Virginia Mediation Service, Inc.), în 1995, curs elaborat de Irvin Must şi
Susan Sherose.

99
Roman Koval

Emoţii

Emoţiile reprezintă acele sentimente, trăiri şi stări care domină


participanţii unui conflict şi care se manifestă în procesul de mediere.
Dacă o parte nu se simte „auzită”, nu a resimţit respectul cuvenit şi
consideră că injustiţia continuă faţă de ea, este puţin probabil ca un
acord de împăcare să fie semnat.
Cum s-a menţionat deja, sarcina de bază a mediatorului vizavi
de emoţii este de a-l ajuta pe „posesorul” acestora să înţeleagă
natura emoţiilor sale. Există, totuşi cazuri când are loc o mediere
indirectă, când părţile nu se întâlnesc, dar duc tratative de soluţionare
a litigiilor cu caracter material, prin intermediul unei terţe persoane
– în acest caz, este evident că nu există posibilitatea de exprimare
a sentimentelor. În viziunea noastră, astfel de proceduri nu pot fi
considerate în deplină măsură, procese de soluţionare a conflictelor.
Potrivit opiniei unor cercetători, moderând un astfel de proces,
mediatorul acordă părţilor o „favoare nefavorabilă”: în primul rând, îi
lipseşte de posibiltiatea de a participa activ la soluţionarea diferendelor
proprii şi la restabilirea unor relaţii24, iar în al doilea rând – formează
(sau fixează) părţilor o opinie greşită privind faptul că relaţiile umane
şi aspectele compensării prejudiciului material cauzat pot fi reduse
doar la cuantificarea materială sau pecuniară (bănească).25
Abilităţile de bază, necesare unui mediator în lucrul cu emoţiile
participanţilor la proces sunt: capacitatea de a asculta şi de a observa
emoţiile părţilor, capacitatea de a ajuta părţile să-şi exprime trăirile şi
să-şi conştientizeze emoţiile, precum şi manifestarea respectului şi
atenţiei faţă de necesităţile părţilor.

Procedura
Procedura reprezintă modalitatea prin intermediul căreia se vor
lua deciziile în procesul de soluţionare a conflictului.
24
Nilse Christie, criminolog norvegian, ar fi spus că astfel mediatorul, asemeni unui
reprezentant oficial al justiţiei, lipseşte părţile de dreptul de proprietate asupra
conflictului. (a se vedea http://commonground.org.ua/Christie.html sau Christie N.,
Conflicts as property, British Journal of Criminology, 1977, pag.1-15)
25
Van Hecke şi Wemmers (1992), în urma cercetării programului de mediere judiciară
din Olanda au stabilit o reacţie negativă a victimelor atunci când li se făceau drept
oferte recompense materiale, fără a li se oferi posibilitatea de a se întâlni personal
cu infractorul.

100
Capitolul VI Abilităţile mediatorului şi autoevaluarea

Chiar şi atunci când participanţii la un conflict nu au putut să-şi


revendice pretenţiile şi să primească ceea ce şi-au dorit şi convingerea
în echitatea şi corectitudinea procesului permite părţilor de a se împăca
cu rezultatele obţinute.
Înţelegerea corectă de către mediator a etapelor procedurii (fie
că este vorba de o conciliere a unui litigiu de muncă, fie de o mediere
între victimă şi infractor) şi a sarcinilor care necesită a fi atinse în
fiecare etapă, reprezintă condiţiile succesului în acest domeniu. De
regulă, dacă părţile sunt pregătite corespunzător pentru mediere, adică
înţeleg esenţa şi principiile acestei metode de soluţionare a conflictului,
procesul de mediere decurge fără mari eforturi depuse de mediator.26
Multitudinea de conflicte şi predominarea părţii materiale sau
emoţionale a conflictului a condus la aceea că procesul de mediere este
descris şi poate fi reprezentant diferit, în funcţie de sarcinile puse în faţa
mediatorului. Medierea litigiilor ce reies din relaţiile de proprietate este
axată pe conţinutul conflictului, de aceea procedura este construită în
baza algoritmului soluţionării problemelor: introducerea, înţelegerea
părţilor şi a problemei (identificarea intereselor părţilor), elaborarea
posibilelor soluţii, evaluarea şi alegerea soluţiei potrivite, semnarea
acordului de împăcare.
Medierea în cauzele penale implică mai multe emoţii şi trăiri ale
părţilor, de aceea etapele procesului sunt formulate altfel: expunerea
celor întâmplate de către partea vătămată şi de către infractor,
răspunsurile la întrebări, aprecierea cuantumului prejudiciului cauzat,
discutarea modalităţilor de reparare a prejudiciului, reintegrarea27,
semnarea acordului. Însă cu toate acestea, mediatorul este obligat
să ţină minte despre natura dublă a conflictului (partea obiectivă şi
cea subiectivă) şi să găsească în procesul de mediere loc pentru
rezolvarea aspectelor de conţinut şi a celor legate de emoţii.

26
Am avut ocazia să asistăm într-o şedinţă de mediere, care a durat 1,5 ore şi care a
finisat cu un acord reciproc avantajos de împăcare a părţilor, în care mediatorul a
vorbit nu mai mult de 10 minute (incluzând introducerea şi prezentarea părţilor).
27
Această etapă, de regulă, coincide cu etapa procesului în care mediatorul pregăteşte
draft-ul acordului, iar părţile discută între ele fără implicarea mediatorului într-o
atmosferă neformală (părţilor li se propune un ceai, biscuiţi, limonadă ş.a.) Susan
Recinger şi Thomas Sheff consideră că anume într-o astfel de atmosferă, de cele
mai multe ori, are lor o împăcare a părţilor, când nu există o presiune a procedurii
oficiale şi dispare tensiunea emoţională.

101
Roman Koval

Astfel, facilitatorii forumurilor de justiţie comunitară din Canada28


fac distincţie clară între cele două sarcini şi cele două etape ale
procesului: recompensa simbolică şi repararea materială.
Recompensa simbolică include aducerea scuzelor de rigoare
sau oricare altă demonstrare a faptului că răufăcătorul manifestă căinţă
şi există eventuală iertare din partea victimei. Repararea materială
presupune un proces de discutare şi analiză a prejudiciului cauzat şi a
modalităţilor de reparare sau compensare a acestuia.
Cum a fost deja menţionat, dacă procedura a fost aleasă corect,
dacă ea corespunde necesităţilor participanţilor la conflict şi mediatorul
a reuşit bine să explice sensul şi consecutivitatea acesteia, succesul
medierii este aproape garantat (dacă mediatorul nu va împiedica
părţile, prin comportamentul său inadecvat, să ajungă la un acord).
Nu întâmplător una din regulile mediatorului spune: „Ai încredere în
proces!”.
Cum trebuie să procedeze un mediator şi ce fel de abilităţi
trebuie să posede, pentru a nu dăuna procesului? Secretul acesta,
desigur, se ascunde în posedarea unor abilităţi de comunicare şi
înţelegere.

6.3. Abilităţi de comunicare


Putem atribui abilităţilor de comunicare acele calităţi, care îi
ajută unei persoane de a stabili o comunicare cu interlocutorul său şi
să o facă maxim eficientă. Scopul comunicării constă în înţelegerea
reciprocă, iar mai exact – în transmiterea şi recepţionarea informaţiei.
Pentru un mediator, evident, este mai important momentul primirii
informaţiei. Un mediator care vorbeşte mult – este un mediator prost,
care s-a apucat de o treabă ce nu-l reprezintă şi părţile vor avea nu
un mediator, ci un consultant. (În ultimul caz, posibil, nu s-a explicat
până la capăt esenţa şi sarcinile procesului de mediere la întrevederea
prealabilă).
Cel mai important pentru un mediator este talentul de a asculta,
denumit adesea şi abilitate de ascultător activ, care se deosebeşte
de recepţionarea pasivă a informaţiei. Ascultarea activă reprezintă
un proces în care noi nu stăm şi doar ascultăm pentru a auzi, ci şi
înţelegem şi recepţionăm ceea ce spune vorbitorul. Noţiunea de
„activă” presupune şi o poziţionare activă în procesul ascultării prin
28
Această procedură se deosebeşte de medierea dintre victimă şi infractor prin
implicarea unui număr mare de participanţi – reprezentanţi ai comunităţii şi, de
regulă, are un scenariu detaliat şi clar de desfăşurare.

102
Capitolul VI Abilităţile mediatorului şi autoevaluarea

punerea unor întrebări, verificarea înţelegerii unor lucruri, influenţând


într-un anume fel mersul discuţiei. Această abilitate pare a fi, la
prima vedere, una foarte simplă, însă practica demonstrează că
posedarea acestui talent – de a fi un bun ascultător, prezintă multe
dificultăţi. Volens-nolens, majoritatea dintre noi ne distragem atenţia,
ne concentrăm asupra gândurilor noastre, iar uneori chiar pierdem
firul discuţiei. Aceste lucruri se datorează în mare măsură faptului,
că noi putem pronunţa circa 125 cuvinte pe minut, dar însuşim circa
400. Adică teoretic, putem însuşi de trei ori mai multă informaţie decât
poate spune o persoană, dar este destul să te distragi pe puţin timp,
că subiectul discuţiei este pierdut şi interlocutorul sesizează absenţa
interesului în ochii noştri.

Ascultarea activă
Capacitatea de a asculta este un dar, care îl înzestrează pe
posesor cu o calitate de a dărui bucurie altor oameni şi de a primi
recunoştinţă, este o capacitate de a stabili relaţii de încredere şi de a te
bucura de sentimentul înţelegerii reciproce, iar uneori şi de apropriere
sufletească faţă de omul care îţi împărtăşeşte opinia şi sentimentele.
Este ceea ce îi lipseşte mult unui om aflat într-o situaţie de conflict, adică
faptul ca cineva să-i înţeleagă trăirile, gradul de revoltă sau anxietate
şi să-l ajute să iasă din cercul neînţelegerilor şi al neputinţelor, să-l
ajute să se descurce de unul singur în situaţia creată pentru a ieşi
din impas. Dacă încrederea este un pod pe care îl poate traversa
ajutorul şi susţinerea, atunci ascultarea activă constituie pilonii care
susţin acest pod. Datorită talentului mediatorului de a asculta bine,
părţile în timpul medierii capătă o încredere mare în forţele proprii,
se pot debarasa de agitaţie şi nelinişti privind obiectul disputei, îşi pot
restabili capacitatea de a asculta punctul de vedere şi emoţiile părţii
opuse şi de a trece de la contraziceri la dialog şi înţelegere reciprocă.
Astfel, ascultarea activă înseamnă:
- a asculta, pentru a auzi, dar nu pentru a răspunde;
- a înţelege sensul şi esenţa lucrurilor, care se ascund în spatele
cuvintelor;29
- a observa nu doar conţinutul (informaţia despre fapte), dar şi
emoţiile şi stările persoanei ce povesteşte;
29
După cum menţionează filosoful austriac Ludovic Vittenstein, care a studiat
aprofundat lingvistica şi teoria cunoaşterii: „Filosofia – este lupta de eliberare a
intelectului de mrejele cuvântului”.

103
Roman Koval

- a interveni în discursul interlocutorului, astfel ca acesta să se


simtă auzit şi înţeles.
Evident, că situaţia în care interlocutorul dvs. se preface numai
că ascultă, în realitate gândindu-se la ale lui sau atrage atenţia doar
asupra unor detalii, analizând povestirea dvs. sau, şi mai rău, vă
întrerupe mereu pentru a comenta ceva – nu este un exemplu de
ascultare activă. Nu este ascultare activă nici exprimarea compasiunii.
În aceste cazuri cel care ascultă este concentrat asupra persoanei
sale şi nu a celui care vorbeşte şi nu îl ajută să lămurească situaţia, să
o înţeleagă şi să ia o decizie sau să se detaşeze de emoţii.
Despre arta de a asculta s-au scris multe cărţi, care contribuie
la înţelegerea mai bună a procesului de ascultare prin evidenţierea
elementelor importante ale ascultării. Care sunt componentele de
bază ale acestei arte, pe care trebuie să le cunoască un mediator?

Elementele ascultării active


Cu riscul de a părea că enunţăm o absurditate pentru cineva,
am plasa pe locul întâi abilităţile comunicării non-verbale. Diverse
cercetări atestă că trupul nostru vorbeşte de la sine mult mai „grăitor”,
decât o facem cu voce tare. Informaţia însuşită de conştient alcătuieşte
10-20%, celelalte 80% consistă în maniera de a ne comporta, poziţia
corpului, gesturi, mimică, intonaţie, ritmică şi timbrul vocii.
Privirea noastră, poziţia, aplecarea corpului, exprimarea
„atenţiei”, privirea clară de pe faţă, pot spune interlocutorului mai
multe decât ar putea fi exprimat în cuvinte. Sesizând aceste semnale,
emise de corpul nostru, interlocutorul poate trage concluzia dacă este
ascultat sau nu, şi în ce mod. În aşa fel, noi ca şi cum am confirma
contactul cu vorbitorul. Pentru unii este important contactul vizual şi
posibilitatea de a vedea ochii interlocutorului, pentru a fi sigur că este
ascultat cu cea mai mare atenţie. Din cauza unor preferinţe personale
puteţi să nu aveţi obişnuinţa de a privi în ochii vorbitorului, în acest caz,
pentru a evita neclarităţile şi dezamăgirile ce pot surveni din partea
părţilor veţi fi nevoit să vă cultivaţi această deprindere. Este evident,
că în toate trebuie respectat sentimentul măsurii, inclusiv în acest caz:
o privire prea fixată sau o mimică exagerată şi gesturi exagerate poate
provoca nedumerirea părţii adverse. O privire directă poate fi însă
interpretată greşit de către un reprezentant al culturii orientale, care
consideră acest lucru drept o lipsă de respect sau chiar o insultă. În tot
cazul, trebuie să fim atenţi atunci când avem a face cu body-language

104
Capitolul VI Abilităţile mediatorului şi autoevaluarea

şi să urmărim reacţia interlocutorului, pentru a lansa o comunicare nu


doar la nivel de conştient, ci şi la nivel de subconştient.
Abilitatea de a lua o pauză într-un dialog şi de a păstra tăcerea
este următoarea la care ne vom referi, deşi este un instrument
complicat, dar eficace ca impact. Deseori utilizăm acest lucru
inconştient, dar destul de eficient. Atitudinea respectuoasă faţă de
interlocutor ne obligă uneori să păstrăm tăcerea, atunci când sesizăm
că acesta are nevoie de a se reculege, de a formula mai bine un gând
sau de a face faţă unei emoţii. Noi, însă, după ce am pus o întrebare
unuia din participanţii la mediere, trebuie conştient să păstrăm tăcerea
şi, concomitent, să nu permitem nici altora să întrerupă tăcerea. Acest
tip de comportament este considerat de participanţii la procesul
de mediere drept o manifestare a respectului şi de obicei ei sunt
recunoscători pentru acest lucru. Ca şi în arta teatrală, abilitatea de
a menţine o pauză conferă un sens mai profund celor spuse şi evită
„alunecarea de suprafaţă”, care nu implică sentimentele părţilor.30
Un mediator începător utilizează rar acest instrument pe motivul
existenţei unor neîncrederi în acţiunile şi întrebările sale şi de teama
că nu ar putea face faţă emoţiilor manifestate de către părţi. Cu cât
un mediator are o experienţă mai mare şi este mai încrezut, cu atât el
tace mai mult şi această tăcere are un efect puternic.
Tăcerea este de neînlocuit în situaţia când aşteptaţi de la
interlocutor ca acesta să demonstreze responsabilitate şi acţiuni
concrete, capacitatea unei Fapte (cu literă mare), luarea unei decizii
sau asumarea unor obligaţiuni.31 Manifestarea respectului faţă de o
persoană impune o reacţie însoţită de respect.
Ultima afirmaţie, în viziunea noastră, merită o atenţie deosebită
şi are legătură nemijlocită cu abilităţile unui mediator. Ne exprimăm
convingerea că în comunicarea dintre oameni, în cele mai multe cazuri,
acţionează legea reflecţiei: feedback-ul primit depinde de faptul cum
am abordat persoana, iar sinceritatea şi gradul sentimentelor noastre
are repercusiuni directe asupra rezultatelor atinse.

30
Unii oameni suportă foarte dificil un moment de tăcere şi caută să suplinească
pauzele cu dialog, astfel ei evită să se afunde în periculosul univers al emoţiilor,
care comportă, de regulă, pentru ei un disconfort şi supărări.
31
Сea mai răspândită şi gravă greşeală printre pedagogi, este situaţia, când
profesorul pune o întrebare făcând astfel un apel la conştiinţa, demnitatea, onoarea
şi sentimentul responsabilităţii ale discipolilor şi tot el începe a răspunde, fără a
aştepta un răspuns, scutindu-i astfel pe elevi de necesitatea de a gândi, a resimţi
ruşinea pentru cele făcute sau a a-şi asuma responsabilitatea necesară.

105
Roman Koval

Dacă un mediator apelează la cele mai bune calităţi ale unui


delincvent, la onoarea şi deminitatea acestuia, dar în realitate are
dubii vizavi de prezenţa acestora la individ – este puţin probabil să
aibă un succes medierea. Dacă însă mediatorul crede cu adevărat,
că marea majoritate a oamenilor sunt capabili să găsească puteri
interioare pentru a depăşi răutăţile şi a ajuta alţi oameni, atunci e
foarte probabil că îşi va atinge scopul. Credinţa şi convingerea,
inerente oricărei persoane care tinde spre realizarea calităţilor sale
mai bune, îi acordă mediatorului dreptul de a pune întrebări mai dificile
şi a primi un răspuns pe măsură de la participanţii la proces. Dacă
însă mediatorul este unul cinic şi nu crede în capacitatea oamenilor
de a se schimba în mai bine, atunci prin comportamentul, atitudinea
sa (chiar dacă ştie să şi-o camufleze) este imposibil să-i predispună la
căinţă sinceră, iertare şi împăcare. Şi dimpotrivă, uneori se întâlnesc
situaţii când încrederea manifestată de unele persoane în bunătatea
şi calităţile noastre, ne impune pe noi vrând-nevrând să facem faţă
acestei reprezentări. Astfel de persoane sunt parcă înconjurate de o
aură plină de afecţiune şi grijă faţă de cei din jur, şi chiar dacă uneori
aceştia sunt consideraţi drept naivi, atunci când ne aflăm în prezenţa lor
încercăm până la urmă să devenim ceva mai buni şi să le răspundem
cu aceleaşi sentimente. Probabil, aptitudinea de a dărui dragoste ne
este cultivată încă din copilărie: să dăruim dragoste celora, care ne
iubesc – părinţilor, şi să fim vrednici de dragostea şi respectul care ni-l
poartă.32 Iată de ce în Codul deontologic al mediatorului al Centrului
de Conciliere din Ucraina am inclus nişte principii, fără de care, în
viziunea noastră, nu este posibil progresul unui mediator33:
• Credinţa în interdependenţa care există între lucruri şi sfera
umană
• Credinţa în importanţa prezenţei mediatorului şi stabilirea
relaţiilor cu părţile implicate pentru soluţionarea eficientă a
conflictului
• Credinţa în forţa tămăduitoare a medierii, care se realizează
prin dialog şi ajutor reciproc dintre oameni

32
Toate persoanele la care se face referinţă şi pe care le-am cunoscut persoanl (cu
excepţia părinţilor mei) au fost mediatori.
33
Mai multe detalii despre latura umană a medierii puteţi găsi în articolul lui Marc
Umbrite „Abordarea umanistă în mediere: calea spre schimbare, calea spre
pacificare ” (http://www.commonground.org.ua/umbr.html)

106
Capitolul VI Abilităţile mediatorului şi autoevaluarea

• Credinţa majorităţii oamenilor de a trăi în pace şi înţelegere


• Credinţa majorităţii oamenilor că experienţa vieţii trăite te
schimbă în mai bine
• Credinţa majorităţii oamenilor în capacitatea de a găsi forţe
interioare pentru a depăşi ura, interesele personale şi de a
ajuta pe cei aflaţi în situaţii similare
• Credinţa caracteristică tuturor oamenilor care au demnitatea
şi autodeterminarea de a soluţiona sau a evita un conflict.

Revenind la subiectul de bază – abilităţi de comunicare, şi


la capacitatea de a asculta, trebuie să menţionăm, că certitudinea
mediatorului şi atitudinea lui faţă de cele prezente se manifestă prin
aptitudinea acestuia de a asculta şi prin reacţiile sale non-verbale, în
primul rând. Utilizarea momentelor de tăcere este unul din semnele de
bază ale medierii umaniste şi este aproape de neînlocuit în medierea
pe cauzele penale (în special în şedinţele cu participarea minorilor).
Dacă intenţionaţi să implicaţi pe cineva mai activ în proces – primul
mijloc, care merită a fi testat – acordarea unei întrebări şi aşteparea
unui răspuns la aceasta, oricât v-ar costa să aşteptaţi. Odată pusă
întrebarea, evitaţi să o puneţi din nou sau să o reformulaţi. În procedurile
tradiţionale de soluţionare a conflictelor în comunităţile care practică
astfel de metode, cum ar fi cercurile de împăcare, forţa pacificatoare a
tăcerii este larg utilizată, graţie „obiectului vorbitor”, care acordă celui
ce îl deţine dreptul de a vorbi. În timpul acestor proceduri celelalte
persoane menţin tăcerea până când „obiectul vorbitor” ajunge la ei,
după ce a făcut cercul celor prezenţi.34 Cei care au luat parte vreodată
la „procedura cercului”, au evindenţiat prezenţa acelei atmosfere, plină
de participare activă şi au remarcat sensul cuvintelor şi importanţa pe
care le-o conferă faptul că acestea au fost rostite în cerc. După părerea
noastră, cercurile de împăcare (sau cercurile de justiţie comunitară,
cum mai sunt adeseori numite) contribuie la descătuşarea emoţiilor şi
vindecarea victimelor infracţiunilor mult mai bine decât medierea.

34
http://www.commonground.org.ua/did/Circles_study_rud.zip

107
Roman Koval

6.4 Tehnici de lucru şi control al emoţiilor

Reprezintă următorul grup de abilităţi. În lucrările specializate


putem întâlni adeseori recomandări privind controlul asupra emoţiilor,
care se rezumă în mare parte la faptul cum pot fi calmate trăirile părţilor
şi cum putem readuce într-o albie normală procesul de mediere. Am
discutat mai sus care sunt consecinţele unei asemenea atitudini faţă
de emoţii şi de ce o astfel de abordare poate fi incorectă.
Dependenţa dintre eficienţa medierii, ce poate fi evaluată după
probabilitatea atingerii acordului (sau împăcării) şi nivelul emoţiilor
comportă următorul caracter35:

Acest grafic ilustrează clar, că probabilitatea ajungerii la un


acord în cadrul medierii este redusă, când emoţiile practic nu există,
şi şansele de a ajunge la un acord sunt mai mari atunci când emoţiile
ating cota de mijloc. Manifestarea emoţiilor, de regulă, atestă faptul
că necesităţile au un rol important în timpul discuţiilor. De obicei, este
mai simplu să identifici anumite interese comune şi să parcurgi calea
„vindecării” prin iertare şi căinţă, lucru ce este imposibil de realizat fără
a-ţi etala emoţiile. Pe de altă parte însă, atunci când emoţiile depăşesc
35
Din monografia de mediere „Basic mediation skills and process”, The Northern
Virginia mediation Service Inc., 1995.

108
Capitolul VI Abilităţile mediatorului şi autoevaluarea

cota admisibilă şi conştientul abundă în emoţii, un dialog raţional este


imposibil, motiv pentru care probabilitatea soluţionării unei situaţii se
reduce la zero (cel puţin până când nu se vor calma emoţiile).
Ce trebuie să întreprindă un mediator pentru a ajuta părţile să-şi
ţină în frâu emoţiile? Cum s-a mai spus deja, sarcina de bază constă în
a oferi părţilor posibilitatea să-şi manifeste starea emoţională, astfel ca
să iasă la iveală necesităţile care au impulsionat-o. Una din metodele
aplicate se numeşte definirea emoţiei. Această metodă constă în
aceea că atunci când mediatorul aude şi vede o manifestare a unei
emoţii, atrage atenţia a celui ce vorbeşte, denumind sau definind
respectivul sentiment, astfel ajutând persoana să conştientizeze ceea
ce simte în acel moment. Spre exemplu, în momentul în care partea
vătămată în timpul povestirii despre consecinţele atacului tace brusc,
pe motiv că a început să-i tremure vocea, mediatorul, după o mică
pauză, poate spune: „Văd că aţi fost foarte speriată de acest atac
neaşteptat...”. De regulă, acest truc, permite să fie anihilate o parte din
emoţiile retrăite şi oferă posibilitate vorbitorului să continue povestirea
(deşi, dacă acest lucru nu se întâmplă, un pahar de apă şi o mică
pauză pot fi utile).36
Definirea emoţiilor, resimţite de o persoană, permite ca aceasta
să se descătuşeze emoţional, să fie scos blocul emoţional care
împiedică procesului de mediere şi atunci conştientul se eliberează
de povara grea şi poate soluţiona pe o cale raţională situaţia creată.
Atât timp cât conştientul nostru va fi dominat de emoţii el nu va putea
opera cu fapte concrete. Definirea emoţiilor este un instrument care
permite crearea unui raport de încredere. Dintr-un anumit punct de
vedere, această metodă pare a fi una artificială, dar pentru cineva
care suferă sau este captivul unor emoţii puternice, nu va părea aşa
(cu condiţia că mediatorul nu a mers prea departe în presupunerile
sale vizavi de o emoţie sau alta). Chiar dacă sentimentul respectiv nu
a fost definit totalmente corect, acest lucru oricum creează un efect
pozitiv, deoarece permite pătimitului sau delincventului să acorde
atenţie la emoţiile sale, să le înţeleagă şi să le conştientizeze. Dacă
identificarea sentimentului pe care a realizat-o un mediator este
36
În timpul şedinţelor de mediere în cauzele penale, de obicei, ne străduim să avem
asigurate din timp apă minerală, biscuiţi şi şerveţele, care stau la îndemâna
participanţilor.

109
Roman Koval

departe de adevăr, atunci povestitorul vă va corecta şi îşi va continua


monologul. Totuşi, pentru a evita greşelile, vocabularul unui mediator
la definirea şi identificarea sentimentelor trebuie să fie suficient, dacă
nu unul bun.37
Atunci când purcedem la indetificarea sau definirea unei emoţii,
mediatorul poate merge şi mai departe şi, pe lângă denumirea sau
definiţia sentimentului, să facă supoziţii privind cauza acesteia. Un
exemplu: „Dvs. v-aţi înfuriat rău din cauza faptului că atacul acesta v-a
speriat atât de tare?”, sau: „V-aţi indignat mult atunci când propunerea
v-a fost întâmpinată atât de ostil şi aproape că era să pierdeţi controlul
asupra situaţiei?”. Astfel, mediatorul ajută emoţiile să-şi facă misiunea
mai bine şi să fie descoperită adevărata cauză ce le-a provocat. Furia
şi indignarea, care se manifestă deseori într-o situaţie de conflict,
întotdeauna au o natură dublă. Manifestarea acestora este precedată,
de regulă, de frică, de pierderea controlului (anxietate şi lipsă de
puteri), de umilinţă şi atitudine lipsită de respect (cu alte cuvinte,
frustrarea sau lezarea unei sau altei necesităţi sau nevoi, conform
piramidei lui Abraham Maslow).
Dacă mediatorul posedă empatie şi este aproape de înţelegerea
situaţiei, el poate uşura substanţial situaţia interlocutorului său. Un
mediator trebuie să fie prudent, în primul rând pentru a evita unele
evaluări pripite, care ar pune sub semnul întrebării imparţialitatea
acestuia, şi în al doilea rând să nu transforme o şedinţă de mediere în
una de psihoterapie, dacă se adânceşte prea mult în analiza emoţiilor
clientului. Şi una şi alta pot influenţa relaţia de încredere în cadrul
şedinţei de mediere.
Parafrazarea - un alt instrument, ce are tangenţe cu cel
descris mai sus, este utilizat frecvent în mediere şi constă în faptul că
mediatorul repetă cele spuse de unul din participanţi, utilizând cuvintele
proprii, verificând astfel corectitudinea acestora. De regulă, în timpul
parafrazării concomitent are loc definirea sentimentelor şi faptelor la
care acestea se referă. Astfel mediatorul delimitează emoţiile de fapte
şi permite participanţilor să se focalizeze pe conţinut. Diferenţa dintre

37
În suportul informaţional pentru mediatori ar fi bine să fie incluse o listă de cuvinte
care ar defini diferite tipuri de stări emoţionale. În cadrul trening-urilor este bine să
fie analizate şi descrise diferite tipuri de stări emoţionale şi manifestăriile acestora,
să fie efectuat un schimb de experienţă şi să se analizeze eficacitatea diferitelor
tipuri de tactici de lucru privind emoţiile umane.

110
Capitolul VI Abilităţile mediatorului şi autoevaluarea

metoda anterior descrisă constă în faptul că mediatorul repetă doar


ceea ce a spus una din părţi, fără a invoca supoziţiile sau deducţiile
sale. Spre exemplu: „Dacă Vă înţeleg corect, Dvs. afirmaţi că....”
sau „Dvs. susţineţi că aţi fost foarte supărat pentru că...Aşa este?”.
Buna posedare a tehnicii de parafrazare este suficientă pentru a ţine
o şedinţă de succes, deoarece este un instument de bază care se
utilizează frecvent. Parafrazarea permite participanţilor să înţeleagă
că sunt auziţi, să îşi anihileze tensiunea, să conştientizeze conţinutul
celor spuse şi uneori să precizeze unele infromaţii, de asemenea
îi poate ajuta pe cei implicaţi să îşi formuleze mai bine nevoile şi
interesele.
Atunci când se parafrazează, trebuie să fim atenţi şi să nu
admitem erorile inerente acestui instrument: să nu formulăm judecăţi şi
să nu exprimăm opinii personale, să nu denaturăm sensul celor spuse,
să nu utilizăm foarte des acest instrument şi să evităm stereotipizarea.
Repetând a cincea oară „să înţeleg că...”, mediatorul riscă să fie
asociat cu un papagal sau cu un robot, iată de ce este recomandabil
să fie prezentă şi ceva creativitate în formularea frazelor şi exprimarea
perefrazărilor.
Rezumarea (sau concluzionarea) este o metodă asemănătoare
parafrazării, dar care tinde să cuprindă un volum mai mare de
informaţii pentru a-l prezenta într-o formă concisă. Dacă parafrazarea
poate fi comparată cu redarea unui alineat în câteva propoziţii, atunci
rezumarea ar fi povestirea unui eseu într-un singur alineat. Scopul
unui astfel de rezumat: restabilirea raţiunii de expunere, evidenţierea
informaţiei mai importante, totalizarea intereselor comune, uneori poate
fi şi întreruperea unei „poveşti fără de sfârşit”. În situaţia cînd părţile
vorbesc mult şi repede, rezumarea este instrumentul preferabil al
ascultării active, deoarece întreruperea vorbitorilor pentru a parafraza
cele spuse va fi asociată cu o lipsă de atenţie sau de respect. Putem
spune, că riscurile acestei metode sunt asemănătoare celor din cadrul
parafrazării.
În final este necesar să ne referim şi la întrebările puse de
mediator. În general, se consideră că abilitatea de a formula şi de a
acorda o întrebare corectă la momentul şi locul potrivit merită să deţină
locul întâi după importanţa conferită acestui procedeu. Întrebările îl
ajută pe mediator să acumuleze informaţii, să analizeze conţinutul
acestora, să descătuşeze emoţional părţile, să îi ajute pe participanţi

111
Roman Koval

să găsească resurse interioare, să aibă încredere în forţele proprii şi să


lanseze o comunicare adecvată între ei. Arta de a pune întrebări poate
fi şi trebuie atribuită în egală măsură atât abilităţilor procedurale, cât şi
celor de comunicare. Nu întâmplător în cadrul training-urilor abilităţilor
de bază, deopotrivă cu procedura şi etapele medierii, de cele mai multe
ori sunt prezentate şi întrebările specifice, care pot rezolva sarcinile
fiecărei etape de mediere. Acest lucru facilitează instruirea şi prestaţia
mediatorului. Una din cele mai răspândite metode de descriere a
acestor întrebări, utilizate de un mediator în practica sa, este divizarea
acestora în întrebări „deschise” şi „închise” (open-ended and close-
ended questions). Deschise – pot fi cele care presupun un răspuns
desfăşurat, închise – cele cu „da” sau „nu”. Întrebările deschise
sunt utilizate mai des pentru acumularea informaţiei, identificarea
intereselor şi nevoilor, pentru stimularea părţilor de a fi mai active ş.a.
(întrebări de genul: „Ce a avut loc în seara respectivă?”). Întrebările
închise mai sunt denumite adesea şi întrebări de precizare şi scopul
utilizării lor reiese din însăşi denumire.
În opinia noastră, cea mai bună metodă de a poseda arta
întrebărilor – este de a gândi asupra sarcinilor, care necesită a
fi rezolvate în cadrul medierii şi de a forma o colecţie de întrebări,
care ar putea contribui la rezolvarea acestor sarcini. Pentru început
putem să le înscriem în scenariul medierii, divizându-le pe etapele
corespunzătoare ale procedruii. Spre exemplu, atunci când se
lucrează asupra propunerilor de soluţionare a unei situaţii de conflict
sau a reparării prejudiciului cauzat mediatorul trebuie să utilizeze tipul
de întrebări numit “reframing” (schimbarea cadrului). Să admitem că
partea vătămată susţine că nu are încrederea că acordul va fi realizat
după terminarea medierii. În calitate de întrebare, care ar schimba
cadrul discuţiilor, mediatorul ar putea întreba: ”Nu-i aşa, că doriţi
ca odată cu formularea acordului final să fiţi încrezută de faptul că
prevederile acestuia vor fi executate?” sau „Am înţeles corect, că Dvs.
aţi dori să vă convingeţi de intenţiile serioase ale delincventului de a
executa prevederile acordului pus în discuţie şi să primiţi o confirmare
a acestora?”.
Deşi întrebarea pare a fi o parafrazare, este doar o asemănare
exterioară, deoarece mediatorul, în esenţă, nu a repetat nimic din
cele spuse de victimă, dar a schimbat cadrul discuţiei din unul negativ
(critică şi neîncredere faţă de participant, delincvent) în unul pozitiv (o
propunere constructivă şi o promisiune a unor garanţii de executare

112
Capitolul VI Abilităţile mediatorului şi autoevaluarea

a acordului). Un alt exemplu al utilizării întrebărilor în timpul discutării


soluţiilor de aplanare a conflictului sunt întrebările de genul: „Ce ar
fi, dacă...?”. Exemplu: „Ce ar fi, dacă dl X în locul unei recompensei
băneşti, va presta anumite lucrări în grădina Dvs., ajutându-vă la
strânsul roadei?”. În acest caz, trebuie să se ţină cont că sarcina este
de a stimula părţile să caute soluţii pentru conflict, dar nu discutarea şi
alegerea soluţiei oferite. Întrebarea pe care o puneţi trebuie să incite la
discuţii părţile, să le pună în mişcare fantezia, prin faptul că vor critica
varianta propusă de mediator, ceea ce vă oferă posibilitate de a pune
următoarea întrebare: „Atunci cum credeţi că ar trebui să procedeze?”.
În acest caz este util să exprimaţi şi o idee absurdă decât să propuneţi
o soluţie gata pentru acea situaţie.
Uneori întrebarea poate să nu aibă forma clasică de întrebare
şi să fie formulată indirect. Spre exemplu: „Intuiesc ce aveţi în vedere,
atunci când vorbiţi de necesitatea de a face în aşa fel, încît Erick
să resimtă responsabilitatea faţă de comunitate, pentru ceea ce a
comis. Însă nu prea înţeleg, cum vă imaginaţi Dvs. că ar putea să
o facă. Vreţi să fiţi ceva mai explicit, vă rog.” O astfel de solicitare/
întrebare este preferabil să o formulaţi atunci când aveţi încrederea
că şi alţi participanţi la proces doresc acelaşi lucru, nu doar din pură
curiozitate.

Alte abilităţi de comunicare - includ tehnici de exprimare a


preferinţelor, solicitărilor, cerinţelor sau a emoţiilor. Un mediator nu
apelează foarte des la aceste abilităţi, din simplul motiv că preferinţele
sau cerinţele acestuia nu trebuie să influenţeze procesul sau să
alcătuiască subiectul acestuia. Cu toate acestea, buna posedare a
abilităţilor de colaborare poate fi utilă pentru instruirea părţilor într-
o situaţie de conflict şi pregătirea acestora pentru negocierile care
urmează. Spre exemplu, un mediator poate discuta, în cadrul întâlnirii
prealabile cu una din părţi, cum acesta ar putea să-şi declare preferinţele
celeilate părţi, pentru a fi auzit şi a atinge rezultatul scontat. Aici ar
fi cazul să aducem exemplul „Eu-afirmare”, esenţa căruia constă în
faptul că participanţii la un conflict, în loc să se învinuiască reciproc,
vorbesc despre sentimentele şi dorinţele reciproce: „Tu nu m-ai ajutat
niciodată să fac curat în casă sau cel puţin să spăl vasele în tot acest
timp ce locuim separat de părinţi (nemaivorbind de celelalte lucruri)”,

113
Roman Koval

cel mai bine ar fi să se încerce varianta: „Mă deranjează mult faptul


că eu ma ocup de una singură de toate treburile din casă. Ţi-aş fi
recunoscătoare, dacă am diviza lucrul şi obligaţiunile în aşa fel, încât
aş putea să mă odihnesc şi eu un pic după muncă.” Când părţile
vorbesc de ceea ce simt şi despre nevoile lor, în loc să se învinuiască
reciproc – sunt mai puţine pretexte de conflict şi nu există motive
pentru reacţia subconştientă – învinuire reconvenţională, pentru a se
apăra de atac.
De asemenea, un mediator poate discuta cu părţile care ar fi
modalităţile de soluţionare a conflictului sau de reparare a situaţiei,
dar cu condiţia ca discuţia să decurgă sub egida unor propuneri
constructive şi nu ca un ultimatum.
Având sincere porniri de a ajuta oamenii care au apelat la
ajutorul Dvs. pentru a-şi soluţiona problemele, Dvs., în calitate de
mediator, puteţi să le faceţi o mare favoare învăţându-i pe aceştia
abc-ul comunicării şi veţi vedea cum vă vor fi recunoscători pentru
aceasta. Posedarea abilităţilor de comunicare vor fi utile nu doar
pentru medierea dată, dar probabil şi pentru alte situaţii de conflict în
care oamenii se pot pomeni în viitor.

Concentrarea
Odată într-o familie săracă s-a îmbolnăvit un băieţel. Tatăl
acestuia l-a dus la medic pentru a afla cauza maladiei şi a căuta
remediul pentru aceasta. Doctorul i-a calmat pe ambii şi le-a zis că
de fapt nu e nimic grav, dar pentru întremarea copilului acesta trebuie
să nu mai mănânce nimic dulce. Băiatul, care nu împlinise încă 10
ani, s-a supărat rău şi a refuzat să urmeze sfatul doctorului, pentru că
tare îi mai plăceau dulciurile şi le primea destul de rar. Refuzând să
asculte părinţii şi medicul şi pe oricare altul din satul său, el continua
să mănânce dulciuri şi treptat starea sănătăţii lui se înrăutăţea. Însă
odată în casa lor a intrat un drumeţ şi le-a povestit tuturor despre o
femeie înţeleaptă, care devenise faimoasă prin faptul că găsea sfaturi
pentru toată lumea, pe unii reuşind chiar să-i lecuiască sau cel puţin
să-i ajute să ia o decizie corectă atunci când ezită. Băiatul asculta cu
mare atenţie povestirea drumeţului şi atunci tatăl acestuia îl întrebă:
„Dacă această femeie înţeleaptă ţi-ar da un sfat cum să lupţi cu boala,
ai ţine cont de acesta?”. Şi fiul răspunse: „Da!”. Apoi tatăl porni la drum
şi peste câteva zile ajunse la casa bătrânei. Femeia i-a întâlnit cu

114
Capitolul VI Abilităţile mediatorului şi autoevaluarea

bucurie şi le-a ascultat istoria, după care zise: „Din păcate, nu vă pot
da un răspuns pe moment, dar dacă veniţi peste 14 zile aş putea sa
vă spun ce să faceţi”. Tatăl şi fiul se întristaseră de răspunsul femeii,
mai ales că drumul era lung şi urma să-l parcurgă din nou de câteva
ori. Cu toate acestea, ei au ascultat de povaţa bătrânei înţelepte şi
au venit la ea peste două săptămâni. La vederea copilului, bătrâna
îi spuse: „Dragul meu, tu trebuie să nu mai mănânci dulciuri şi atunci
te vei face bine”. Băieţelul i-a promis că îi va urma sfatul, însă tatăl
copilului, neputând să-şi ascundă dezamăgirea, a întrebat-o: „De ce
nu ne-ai spus din prima dată şi ne-ai făcut să facem atâta cale?”. La
care femeia răspunse: „Eu am simţit, că pentru a-i spune fiului tău
acest lucru, eu singură trebuie să mă las de dulciuri, şi pentru asta am
avut nevoie de 14 zile”.
Această pildă Gandhi i-a povestit-o fiului său în calitate de
exemplu al responsabilităţii pe care un profesor o are faţă de discipolul
său. Deşi rolul mediatorului se deosebeşte de cel al învăţătorului,
această povestioară are o legătură strânsă cu activitatea mediatorului.
Chiar dacă mediatorul ocupă o poziţie neutră şi imparţială faţă de
părţi, el trebuie să fie conştient, că neutralitate absolută nu există (atât
timp cât sunteţi o persoană care nu vă trataţi cu indiferenţă ocupaţia).
Oamenilor le este caractersitic să aibă păreri diferite privind lumea
înconjurătoare, şi acest lucru devine mai sesizabil într-o situaţie de
conflict. Volens-nolens, conştient sau inconştient experienţa noastră
de viaţă, tradiţiile culturale, educaţia primită, temperamentul şi alte
particularităţi ale personalităţii noastre influenţează direct modalitatea
de percepţie a celor din jur şi reacţia faţă de un eveniment sau altul
(ori situaţii de conflict). Neutralitatea unui mediator se rezumă nu la
faptul că el trebuie să fie indiferent faţă de situaţie, ci mai degrabă
s-ar rezuma la dorinţa sinceră de a ajuta ambele părţi! (Aceasta e
încă una din regulile de aur ale mediatorului, care i-a ajutat pe mulţi
negociatori să recapete încredere în forţa neutralităţii lor). Şi totuşi,
fiecare din părţi poate necesita ajutor de natură diferită, cum ar fi,
de exemplu, medierea dintre victimă şi infractor (care iarăşi vine să
confirme încă o dată axioma privind imposibilitatea existenţei unei
neutralităţi absolute).
Încă o lecţie care trebuie învăţată din pilda lui Gandhi constă
în faptul că, starea de spirit în care se află cel care şi-a asumat
responsabilitatea de a-i ajuta pe alţii, este una din condiţiile de reuşită.
Această paralelă are o legătură nemijlocită cu activitatea mediatorului,

115
Roman Koval

după cum menţionează Marc Umbrite în articolul său „Abordarea


umanistă în mediere: calea spre schimbare, calea spre pacificare ”:
„Modelul umanist al medierii evindenţiază importanţa
concentraţiei totale a mediatorului asupra problemei, nevoilor celor
implicaţi în proces, motiv pentru care trebuie să uiţi o perioadă despre
dificultăţile şi problemele personale. Până la întâlnirea cu participanţii,
mediatorulul i-ar prinde bine să stea câteva minute în linişte şi
singurătate, să mediteze sau să spună o rugăciune şi să reflecteze
asupra misiunii prestaţiei sale şi a nevoilor persoanelor aflate în conflict.
Concentrarea38 mediatorului pe întreg procesul şi în timpul întâlnirilor
prealabile conferă participanţilor senzaţia de călătorie spre un dialog
sincer şi tămăduirea rănilor sufleteşti. Practica concentrării permite
medierii umaniste să-şi menţină esenţa sentimentului de spiritualitate
profundă, care presupune recunoaşterea corelaţiei (unităţii) tuturor
oamenilor (ţinând cont de diferenţele existente) şi a harului sacru al
existenţei umane”.
Este greu de imaginat cum un mediator poate crea o atmosferă
de încredere şi colaborare în timpul medierii, dacă el însuşi se
agită, este îngândurat şi neîncrezut în forţele proprii. Un astfel de
comportament nu face altceva decât să amplifice anxietatea şi agitaţia
deja existentă între participanţi, care irascibil îşi caută sprijin. Unul din
profesorii mei, Jhon Good, un mediator din Philadelphia, spunea că
una din calităţile de bază ale unui mediator este „tăcerea şi liniştea din
ochii Dvs.”
Capacitatea de a-ţi găsi centrul tău, de a te concentra şi de a
menţine o stare de spirit calmă este încă una din abilităţile mediatorului,
fără de care nu este posibil nici să mediezi un proces, nici să rămâi
satisfăcut de calitatea lucrului făcut.

6.5. Autoevaluarea
Este o abilitate pe cât de necesară, pe atât de greu de atins, din
considerentele subiectivismului aprecierii comportamentului personal.
Din păcate, atunci când ne apreciem, de cele mai dese ori evaluăm mai
38
În original: „centering” (în traducere directă - centrare). Sensul acţiunii, definit de
acest cuvânt constă în a-ţi găsi centrul, a-ţi concentra atenţia asupra nucleului
intern, „a căpăta sprijin”, „a fi bine proptit”. Acest cuvânt în luptele marţiale comportă
un sens direct: a-ţi găsi centrul, pentru a fi tare pe poziţii, a căpăta echilibru şi a
egala fluxul energetic.

116
Capitolul VI Abilităţile mediatorului şi autoevaluarea

degrabă intenţiile noastre decât rezultatul. Iată de ce o autoapreciere


eficientă necesită o atitudine sinceră faţă de tine însuţi şi prezenţa
unei experienţe profesionale, care ar permite formarea unor criterii
cât de puţin obiective. Până când această experienţă va fi acumulată,
una din metodele eficiente este feedback-ul sau supervizarea (a unui
observator cu experienţă, posibil a unui trainer) şi mai apoi, a colegului
sau a co-mediatorului.
Abilitatea de a lucra în pereche, trebuie să menţionăm, este
utilă şi importantă în activitatea serviciului de mediere, în special dacă
acest lucru este prevăzut expres de procedură sau programul de
implementare. Prezenţa a doi mediatori, spre exemplu, în medierea
unui confllict familial, poate fi eficientă în cazul în care un mediator este
femeie, iar al doilea – bărbat. Totodată, trebuie luate în considerare şi
unele păreri vizavi de echilibrul gender, etnic sau de vârstă, care are
un rol mare printre mediatorii care soluţionează conflicte în grup.
Lucrul mediatorilor în pereche poate avea un mare avantaj
comparativ cu prezenţa unui singur mediator, dar comportă şi anumite
dificultăţi.
Câteva avanataje:
• posibilitatea respectării neutralităţii din perspectiva echilibrului
sau coraportului gender (sau altei, -ui)
• completarea reciprocă a stilurilor, a calităţilor şi punctelor
slabe şi a abilităţilor profesionale;
• posibilitatea de a modela abilităţile de comunicare
corespunzătoare, bazate pe exemplul altor mediatori;
• facilitarea procesului de orientare în situaţii dificile,
posibilitatea comparării impresiilor şi concluziilor efectuate de
diferiţi mediatori privind cazul, dinamica grupului ş.a.
• posibilitatea de a acorda feedback;
• ajutorul acordat la conştientizarea unor momente în mediere,
pe care unul din mediatori le sesizează mai rar, cum ar fi,
pierderea imparţialităţii ca urmare a autoidentificării cu unul
din clienţi ş.a.m.d;
Unele dificultăţi, legate de procesul de co-mediere, care
necesită posedarea unor abilităţi speciale suplimentare:

117
Roman Koval

• necesitatea de coordona acţiunile şi planificarea suplimentară


a lucrului comun, şi drept urmare – mărirea timpului sau
termenului necesar pentru petrecerea medierii;
• dificultăţi de comasare a stilului de lucru şi compatibilitatea
caracterelor, probleme legate de concentrare în situaţia în
care trebuie să se ţină cont de abordarea şi tactica colegului;
• pierderea siguranţei, ca efect al criticii din partea co-
mediatorului, pentru unii poate apărea ca un factor extrem de
stresant;
• posibile majorări ale costului unui proces (pentru părţi sau
program, în funcţie de cine achită onorariul mediatorului).

O metodă de evaluare a prestaţiei mediatorilor este şi


chestionarea participanţilor, care este utilizată de multe programe
sau proiecte care îşi doresc să evalueze eficacitatea specialiştilor
antrenaţi în serviciile de mediere. Totuşi trebuie să se ţină cont de faptul
că această metodă de feedback a participanţilor este destul de limitată
pentru o concluzionare profesionistă şi calificată privind calităţile sau
deficienţele mediatorului. Maximum din ceea ce sesizează participanţii
este pierderea imparţialităţii sau efortul insuficient în lansarea unui
dialog. Despre cauzele unor probleme mediatorul trebuie să-şi dea
seama de unul singur sau să le analizeze împreună cu supervizorul.
Dar chiar şi în acest caz, există tentaţia de a da vina pe complexitatea
cazului parvenit (sau a personalităţii dificile a participanţilor) pentru a
nu dezvălui lipsa de profesionalism.
Dacă din diferite motive metodele sus-nominalizate nu
sunt accesibile unui mediator, putem sugera acestuia (şi nu numai
mediatorilor începători) să-şi înregistreze într-o agendă impresiile
după fiecare caz parveniut. Dacă vor fi descrise tehnicile de reuşită,
dificultăţile întâmpinate în timpul procesului şi ceea ce a ajutat să
fie depăşite, atunci acest lucru poate deveni o premisă de avansare
profesională a mediatorului.39

39
Lista din Performance-Based Assessment: A Methodology, for use in selecting,
training and evaluating mediators. Chris Honeyman, Director, Test Design Project,
Madison, Wisconsin, June, © NIDR, 1995. Este doar una din listele de evaluare
a acţiunilor mediatorilor.Pentru cititorii interesaţi, care cunosc engleza - www.
convenor.com, secţiunea “On Quality”, căutare Performance-Based Assessment.

118
Capitolul VI Abilităţile mediatorului şi autoevaluarea

Completând agenda şi revenind la cazul mediat, este posibil


de a compara prestaţia sa cu o scară de evaluare ce corespunde
sarcinilor de bază pe care un mediator trebuie să le realizeze în cadrul
procesului40.

1. Colectarea informaţiei: eficienţa în identificarea


şi găsirea informaţiei necesare pentru caz

1. Am pus întrebări neutre, deshise. Am ascultat cum părţile şi-au


expus problemele şi interesele. Am concluzionat şi parafrazat
declaraţiile părţilor. Am identificat şi stabilit întrebările „închise”.
Am elucidat gândurile expuse „printre rânduri”. Am demonstrat
înţelegere faţă de complexitatea şi unicitatea cazului. Am
cules informaţia prin intermediul întrebărilor directe sau chiar
„dificile”.

2. Am pus cel puţin întrebări evidente. Am utilizat informaţia şi am


operat cu faptele din caz, dar am scăpat unele aspecte atunci
când îi chestionam. În general, am manifestat înţelegere faţă
de caz, dar nu am pătruns prea mult în detalii. Am trecut cu
vederea unele aspecte camuflate sau ascunse, care vizau
interesele unora din părţi. Nu am sesizat unele posibilităţi ce
apăruseră în favoarea uneia sau alteia dintre părţi, pentru a ţine
cont de ele în cadrul acordului.

3. Am fost derutat în situaţia când trebuia să pun mai multe


întrebări pentru a clarifica situaţia. Am fost dezorientat de
un flux enorm de informaţii şi m-am lăsat influenţat de unele
trucuri ale participanţilor mai cu experienţă. Am chestionat
haotic părţile sau i-am pus în situaţii în care nu am putut să-mi
dea un răspuns, deoarece am sărit de la un subiect la altul.

40
Reflection journal – încă una din metodele de analiză a activităţii în baza a trei
întrebări: Ce? (descrierea experienţei); Şi ce? (analiza acesteia, trăirile, reflecţiile)
şi Ce rezultă? (concluzii privind paşii care urmează a fi luaţi).

119
Roman Koval

Am pus întrebări ce nu se refereau la subiectul discutat sau


nu le puneam la momentul potrivit. Nu am căutat posibilităţi
de conciliere în multe sau în unele cazuri. Nu am încercat să
caut căi de ameliorare a relaţiilor dintre părţi şi stabilirea unei
înţelegeri reciproce între ei.

2. Empatia (compătimirea): manifestarea unei


înţelegeri şi atenţii conştiente faţă de nevoile
altor persoane

1. Am contribuit la crearea unei atmosfere în care tensiunea


şi sentimentele negative au putut fi expuse într-o manieră
constructivă. Am manifestat respect faţă de părţi şi am fost
neutru. Am pus întrebări neutre şi deschise. Am ascultat cu
respect. Am utilizat corespunzător intonaţia, gesturile şi contactul
vizual. Am rămas calm şi nu mi-am pierdut controlul. Am putut
identifica şi stabili emoţiile şi am reacţionat corespunzător. Am
fost deshis către părţi. Am fost capabil să parafrazez şi să pun
în concordanţă declaraţiile clienţilor într-o manieră accesibilă
pentru ei. Am ajutat participanţii să înţeleagă care sunt neliniştile
părţii oponente.

2. Am ascultat interlocutorii şi nu m-am contrat cu ei. Am manifestat


o anumită înţelegere a priorităţilor participanţilor. Îi ajutam,
atunci când aveau nevoie de ajutorul meu, dar nu manifestam
iniţiativă.

3. Am intervenit rar în discuţii, punând în dubiu declaraţiile


părţilor. Nu am acordat atenţie la semnele ce trădau starea lor
emoţională. Am examinat problemele părţilor ca ceva ce nu are
legătură cu mine, nedorind să mă împovărezi cu ele.

120
Capitolul VI Abilităţile mediatorului şi autoevaluarea

3. Imparţialitatea:

1. În introducere am manifestat atitudine respectuoasă egală faţă


de toţi cei implicaţi. Am ascultat ambele părţi. Am pus întrebări
obiective într-o manieră neutră. Am fost deschis. Reacţia non-
verbală nu a manifestat tendinţe de a fi de partea unuia sau
altuia din clienţi.

2. În general, am manifestat respect faţă de toţi participanţii, dar


în timpul chestionării şi prin limbajul non-verbal am acordat
preferinţe uneia din părţi. Am menţinut echilibrul, dar am arătat
o mai bună înţelegere a scopurilor şi părerilor uneia din părţi.

3. Am pus întrebări încurcate, complicate, controversate sau


incorecte. Într-o manieră agresivă am chestionat una din părţi
în favoarea celeilalte.

4. Elaborarea soluţiilor: căutarea căilor de


colaborare, preponderent de ajutare şi instruire a
părţilor, astfel încât acestea să poată independent
elabora soluţii, idei sau variante de rezolvare a
conflictului

1. Am ajutat părţile să-şi elaboreze variantele proprii de soluţionare


şi să analizeze alternativele. I-am ajutat să se abţină de la
luarea unor decizii pripite în etapele timpurii ale medierii. Am
demonstrat capacitatea de a mă detaşa de punctele de vedere
proprii ca şi mediator şi le-am permis părţilor să acţioneze
conform convingerilor proprii. Am determinat problemele ce
necesitau rezolvare, unele din care erau camuflate sub pretexte
artificiale. Am ajutat părţile să privească sub un unghi mai mare
problema, să iasă din cadrul impus iniţial. Am stimulat evident
modalităţile şi căile de participare şi colaborare a părţilor.

121
Roman Koval

2. Am întreprins cel puţin câteva tentative de a predispune părţile


către o analiză aprofundată şi de sine stătătoare a situaţiei
de conflict. Le-am arătat unele posibilităţi de ajungere la un
compromis, care coraportau cu poziţia părţii adverse. Am lucrat
bine cu propunerile făcute de părţi, însă nu am manifestat
mare ingeniozitate în stimularea luării unei decizii în comun
(reducându-mă doar la compromis). Am fost destul de aproape
de înţelegerea faptelor şi problemelor din proces, dar nu m-
am aprofundat foarte mult. Am admis manifestarea colaborării
părţilor, dar nu le-am încurajat eforturile.

3. Nu am făcut faţă sarcinii de a ajuta părţile să se înţeleagă mai


bine. Am încercat de unul singur să propun eventuale soluţii de
rezolvare a problemei, astfel nu am permis părţilor să deţină
controlul asupra situaţiei. Ideile privind căile de colaborare au
fost ineficiente şi irealizabile. Am împiedicat părţile în tentativa
acestora de a formula o decizie.

5. Asistenţa în procesul de îmbunătăţire a relaţiilor:


eficacitatea ridicării nivelului de respect reciproc
între părţi

1. Am ajutat părţile să aprecieze variantele alternative de


soluţionare a problemei. I-am ajutat să înţeleagă posibilităţile
limitate ale deciziilor imediate şi concesinţele unei atitudini
superficiale. Am evidenţiat momentele în care s-a reuşit a ajunge
la o înţelegere reciprocă. Am menţionat în special aspectele
care indicau asupra cauzelor de continuare a conflictului.
Am manifestat atenţie pe durata procesului. Am ajutat părţile
să totalizeze discuţiile, pentru a accentua beneficiul reciproc
obţinut de pe urma semnării acordului şi a ameliorării relaţiilor
între părţi. Progresul obţinut în timpul discuţiei a demonstrat că
mediatorul a ajutat părţile să-şi schimbe părerile reciproce în
mai bine.

122
Capitolul VI Abilităţile mediatorului şi autoevaluarea

2. Alegerea a ce şi cum trebuie de prezentat în timpul procesului


nu a contravenit scopului de ameliorare a relaţiilor. În mare
parte, dar nu întotdeauna, m-am descurcat uşor cu dificultăţile
apărute. Rezumatul şi comentariile au fost invocate bine şi
structurat, dar nu foarte insistent. Am evitat să acord unele
întrebări de esenţă, rămânând astfel în umbră, ceea ce m-a
poziţionat nereuşit ca mediator şi a creat dificultăţi părţilor în
procesul de îmbunătăţire a înţelegerii reciproce.

3. Nu am oferit ajutor primul, am fost mai degrabă un ascultător


inert, decât unul activ. Prezentarea a fost puţin legată de scopul
stabilirii relaţiilor dintre părţi. M-am exprimat confuz şi neclar.
Am avut o influenţă slabă sau chiar nici una. Am părut neliniştit
sau derutat aproape tot timpul. Am manifestat puţină sau chiar
deloc încredere în capacitatea participanţilor de a-şi îmbunătăţi
relaţiile pe viitor.

6. Dirijarea procesului de interacţiune: eficienţa în


elaborarea strategiei, dirijarea procesului, lucrul
asupra conflictului dintre clienţi şi reprezentanţii
acestora

1. Am utilizat eficient tehnicile de distragere a părţilor de la discuţii


fără sens şi rezultat. Dacă s-a apelat la umor, atunci acesta a
fost la moment şi în concordanţă cu particularităţile culturale
ale părţilor. Am menţinut optimismul şi am evidenţiat progresul
atins, demonstrând totodată şi insistenţă. Am arătat înţelegere
faţă de cerinţele de bază ale părţilor de a ajunge la un acord,
de asemenea şi posibilitatea unei căi flexibile în discuţii. Am
luat decizii privind organizarea unor întâlniri separate, ordinea
prezentărilor ş.a., bazându-mă pe sarcinile de soluţionare
treptată a conflictului. M-am descurcat cu dificultăţile relaţionale
dintre părţi şi reprezentanţii acestora. Am produs impresia unui
om care poate face faţă unei situaţii dificile sau excepţionale.

123
Roman Koval

2. În general, am semnalat faptul când discuţia intra într-o fază


fără dinamică. Nu întotdeauna am putut să creez o atmosferă
degajată. Am manifestat înţelegere minimală faţă de interesele
părţilor în eventualul acord şi limitele unui potenţial compromis.
Am controlat procesul, dar deciziile nu au reflectat întotdeauna
strategia de soluţionare. Nu am fost dominant, dar nici nu am
fost derutat de fluxul enorm de aspecte juridice şi abundenţa de
fapte. Nu am admis atitudinea nerespectuoasă sau ameninţarea
din partea reprezentanţilor.

3. Am întreprins tentative nesemnificative (sau nu am întreprins


în general) de a acorda părţilor posibilitatea de a soluţiona
problema sau a clarifica situaţia. Am arătat o proastă înţelegere
(sau nici atât) a intereselor clienţilor privind acordul. Am încurajat
discuţiile privind propunerile ce aveau mai puţină legătură cu
destinderea situaţiei. Deciziile privind procedura de desfăşurare
a întâlnirii şi ordinea prezentărilor au fost nejustificare. M-am
simţit derutat de aspectele juridice şi multitudinea de fapte
existente pe acest caz. Am admis un control al procesului din
partea clienţilor, care nu contribuia la rezolvarea problemei.

Pentru evaluarea prestaţiei mediatorului şi autoevaluarea


acestuia am ales deloc întâmplător lista sarcinilor şi nu a abilităţilor de
comunicare, deoarece sunt convins că un mediator de succes poate
să nu posede în totalitate spectrul abilităţilor descrise mai sus, dar
obligatoriu trebuie să realizeze sarcinile incluse în această clasificare.
Dacă el posedă diferite tehnici de comunicare, îi va fi mai uşor să atingă
scopurile medierii. Dacă se va ciocni de dificultăţile în realizarea unor
sau altor sarcini ale procesului de mediere, autoanaliza şi căutarea
celor mai bune soluţii existente în arsenalul bogat al mediatorilor îi vor
deschide calea spre autoperfecţionare.
Trebuie să ţinem cont de faptul că mediatori ideali nu există,
fiecare din ei are puncte tari şi defecte. Atunci când avea loc
elaborarea scării de evaluare a activităţii mediatorilor, la care ne-am
referit mai devreme, unii din mediatorii cu experienţă antrenaţi în
acest proces au declarat, că doar la câteva din punctele incluse şi-ar
da o apreciere înaltă, dar şi acest lucru îl pot face într-o zi „fără nori”.

124
Capitolul VI Abilităţile mediatorului şi autoevaluarea

Astfel, putem conchide că întotdeauna există spaţiu pentru mai bine


şi pentru perfecţiune. Mai mult decât atât, un mediator trebuie să fie
în permanentă instruire şi poartă responsabilitate profesională pentru
aceasta. Un mediator bun, menţine entusiasm faţă de asimilarea unor
cunoştinţe (experienţe) noi, în caz contrar riscă să piardă agerimea
faţă de opinia părţilor, să devină un mentor şi un predicator sau, şi mai
rău, să manifeste indiferenţă faţă de participanţii la mediere.

În final, ţin să spun următoarele: medierea umanistă, orientată


spre ajutorul şi susţinerea personalităţii, spre restabilirea relaţiilor
oferă mediatorului mai multe satisfacţii de pe urma procesului şi a
rezultatului, decât prestaţia mecanică, ce urmăreşte ajungerea la un
compromis prin cedări şi semnarea unui acord.
Calea pacificatoare sau calea preschimbării, cum este definită de Marc
Umbrite, este una benefică pentru însuşi mediator, deşi comportă mari
rezerve sufleteşti şi multă energie care, dacă nu sunt compensate, îl
pot aduce pe mediator la istovire treptată.
Aşa-zisul „sindrom al arderii” apare atunci când mediatorul îşi depune
tot sufletul, compătimind şi încercând să ajute părţile implicate în proces.
Desigur, un astfel de comportament nu poate fi unul profesionist, dar
nici indiferenţa sau cinismul profesional nu reprezintă o alternativă în
acest sens.

Cinismul, chiar şi dacă reprezintă o metodă de apărare


psihologică, menită să protejeze sufletul de marile necazuri, în cazul
unui mediator, a fi cinic, înseamnă a fi mort. Cea mai bună metodă
contra instovirii sufleteşti este ajutorul colegilor, cu care zi de zi poţi
discuta subiecte profesionale, să obţii susţinere şi de la care îţi poţi
alimenta entusiasmul. Cu atât mai important poate fi ajutorul colegilor,
cu cât mediatorul este unul începător, iar greşelile sunt inevitabile şi
dezamăgirile copleşitoare.
Prezenţa unui cerc de discuţii, de specialişti în domeniu care
îţi pot oferi susţinere este una strict necesară. Este preferabil, ca
programul de mediere să prevadă întâlnirile periodice ale mediatorilor
în fiecare săptămână (sau o dată la două săptămâni), în cadrul cărora
să fie discutate cazurile din practica şi să se analizeze aspectele
acestora în comun. Dacă o astfel de comunitate profesională mai
practică şi modalităţi de comunicare neformale, cu prezenţa unor

125
Roman Koval

ritualuri şi tradiţii, atunci şansele de a suferi de „sindromul arderii”


scad în progresie geometrică.

Nu ne rămâne decât să-i urăm cititorului încredere, perseverenţă


şi suficientă curiozitate în însuşirea tainelor artei de mediator şi atunci
toată viaţa acestuia va fi plină de sens şi lumină, oferită de această
misiune nobilă – medierea în soluţionarea conflictelor şi pacificarea
relaţiilor.

126
Anexe

Anexa 1. Diferenţele dintre justiţia restaurativă


şi justiţia retributivă

Nr. JUSTIŢIA RESTAURATIVĂ JUSTIŢIA RETRIBUTIVĂ


1. Infracţiunea este definită ca Infracţiunea este definită ca o
agresare a persoanei de către violare a statului
o altă persoană
2. Focalizarea pe rezolvarea Focalizarea pe stabilirea
problemei, pe obligaţii, pe blamului şi vinovăţiei, pe trecut
viitor
3. Dialogul şi negocierea Relaţii adverse şi procesul
reprezintă normele adversial reprezintă normele
4. Restituirea este considerată Mijlocul utilizat este impunerea
mijloc de atingere a obiectivului unei dureri prin pedeapsă şi
principal al ambelor părţi, acela se urmăreşte a administra o
de reconciliere/restaurare pedeapsă exemplară pentru a
preveni
5. Justiţia este definită prin relaţii Justiţia este definită prin intenţie
şi rezultate drepte şi proces: reguli drepte
6. Infracţiunea este recunoscută Reprimarea naturii conflictuale,
ca fiind un conflict interpersonal; interpersonale, a infracţiunii:
valoarea conflictului este conflictul este privit din unghiul
recunoscută individ contra stat
7. Focalizare pe repararea O nedreptate socială este
nedreptăţii sociale înlocuită de o alta
8. Comunitatea are rol de Comunitatea este marginalizată,
facilitator în procesul fiind reprezentată abstract de
restaurativ către stat
9. Încurajarea reciprocităţii Încurajarea valorilor legate de
concurenţă şi egoism

127
Anexe

10. Victima şi infractorul sunt direct Acţiunea este direcţionată


angajaţi în proces: drepturile/ dinspre Stat spre infractor:
nevoile victimei recunoscute şi victima este ignorată şi
infractorul este încurajat să-şi infractorul este pasiv
asume răspunderea
11. Responsabilizarea infractorului Responsabilizarea infractorului
definită prin înţelegerea este definită prin primirea
impactului acţiunii sale şi pedepsei
conştientizarea obligaţiei de a
îndrepta lucrurile

12. Infracţiunea este înţeleasă Infracţiunea definită în termeni


în întregul său context, strict legali, fără a fi caracterizată
caracterizat de dimensiunile de dimensiunile ei morale,
morale, sociale, economice şi sociale, economice şi politice
politice.

13. Recunoaşterea „datoriei” faţă ”Datoria” abstractă a infractorului


de victimă faţă de stat şi societate
14. Răspuns focalizat pe Răspuns focalizat pe
consecinţele negative comportamentul din trecut al
ale comportamentului infractorului
infractorului.
15. Stigmatul comiterii infracţiunii Stigmatul comiterii infracţiunii
este reparabil prin acţiunea este ireparabil
restaurativă
16. Posibilităţi pentru remuşcări şi Nici o încurajare pentru
iertare remuşcări şi iertare
17. Implicare directă a Dependenţă faţă de profesionişti
participanţilor (avocaţi, procurori)

128
Anexe

Anexa 2. Avantajele şi dezavantajele medierii


comparativ cu conferinţa cu un grup mai larg

Abordare Avantaje posibile Dezavantaje posibile


Medierea
• Conversaţia • Împăcarea este mai • Infractorul nu
este dintre victima privată, reducând este predispus să
infracţiunii şi anxietatea victimei şi înţeleagă tot impactul
infractor infractorului comportamentului său
• Unul sau mai • Victima şi infractorul asupra altor persoane
mulţi membri ai simt o siguranţă afectate de infracţiune
familiei, persoane mai mare pentru a fi • Este limitată
de susţinere pot fi deschişi participarea celorlalţi
prezente, dar nu • Victima şi infractorul care sunt parte a
sunt implicaţi activ sunt mai predispuşi să comunităţii din care sunt
în conversaţie vorbească sincer decât victima şi infractorul
să fie influenţaţi de ce incluzând familia
cred alţii despre ei • Conflictul care
• Victima şi infractorul afectează întreaga
sunt mai predispuşi comunitate este lăsat
să se angajeze într-un “după uşă”
dialog autentic • Abordarea este mai
• Este o focalizare mai puţin orientată spre
mare pe necesităţile angajarea unei reţele
victimei directe a de oameni care ar putea
infracţiunii oferi un suport pentru
• Infractorul este mai victimă şi infractor post-
puţin predispus să se conferinţă
simtă ruşinat de alţii •Comunitatea
este mai puţin
implicată în controlul
responsabilităţii
infractorului

129
Anexe

Conferinţa unui • Multe alte persoane • Infractorii minori pot fi


grup mai larg afectate de infracţiune intimidaţi de prezenţa
• Conversaţia au posibilitatea să fie unui număr mare de
este între toţi implicate adulţi
acei prezenţi, • Comunitatea este • Necesităţile
deşi victima şi mai mult implicată în victimelor primare
infractorul vor procesul de control ar putea să nu fie
fi acei care vor al responsabilităţii satisfăcute din cauza
începe să relateze infractorului altor membri ai familiei
cele întâmplate • Infractorul are sau comunităţii
• Întâlnirea este posibilitatea să • Unele victime preferă
preconizată înţeleagă impactul o întrunire mai puţin
pentru a implica total al infracţiunii publică
de la şase la opt atât asupra victimelor • Unii infractori ar
persoane şi poate primare, cât şi asupra putea să nu să simtă
ocazional să victimelor secundare în siguranţă deplină ca
implice douăzeci • Este mai mare să vorbească deschis
şi mai mult posibilitatea ca şi ar putea fi presaţi de
membrii familiei şi grup ca să răspundă
alţii care doresc să într-un mod anumit
ofere suport victimei • Una sau mai multe
şi infractorului să fie persoane poate să
implicaţi domine conversaţia,
• Reţeaua de oameni oferind puţin timp
este disponibilă victimei şi infractorului
să ofere suport ca să discute între ei
atât victimei, cât şi
infractorului

130
Întrebări de recapitulare

Întrebări de recapitulare
Tema I Aspecte teoretice şi practice ale conflictului
1. Care sunt aspectele pozitive care pot fi identificate în cazul unui
conflict?
2. Delimitaţi variantele de acţiune în concordaţă cu etapele
conflictului: etapa premărgătoare, etapa de escaladare, etapa
de lămurire.
3. Care sunt primele semnale ale apariţiei unui conflict?
4. Combinaţia căror variabile determină stilurile de abordare ale
conflictului?
5. Care este rolul mediatorului în aplanarea situţiei de conflict?

Tema II Medierea: dimensiuni şi coordonate definitorii


1. În ce raport se află conceptele „mediere” şi „justiţie
restaurativă”?
2. Care este premisa de la care porneşte justiţia restaurativă?
3. Care sunt principiile pe care se bazează dezvoltarea programelor
în cadrul justiţiei restaurative?
4. Cum consideraţi, care este cea mai eficientă formă a instituţiei
medierii?

Tema III Deontologia profesională a mediatorului şi


construcţia paradigmei profesionale
1. Ce înţelegeţi prin noţiunea de „conflict de itnerese” în contextul
deontologiei profesionale?
2. Explicaţi diferenţa dintre principiul imparţialităţii şi neutralităţii?
3. Care sunt limitele principiului confidenţialităţii?
4. Care este necesitatea codului etic pentru mediator?

131
Întrebări de recapitulare

Tema IV Reglementarea medierii în documentele


internaţionale şi naţionale
1. Există acte normative care reglementează instituţia medierii?
2. Este necesară reglementarea normativă a statutului
mediatorului?
3. Ce importanţă are instituţia medierii pentru dreptul penal şi
procesual penal?
4. Cum credeţi, sunt necesare reglementări speciale privind
statutul minorilor în dreptul penal şi procesual penal?

Tema V Etapele procesului de mediere


1. La etapa pre-mediere, pe cine contactează mediatorul în primul
rând?
2. Ce componente trebuie să conţină un monolog de deschidere a
sesiunii de mediere?
3. Care este rolul mediatorului în elaborarea planului de
negociere?
4. În ce cazuri poate fi finisat procesul de mediere?
5. Ce putere juridică are acordul de împăcare?

Tema VI Abilităţile mediatorului şi autoevaluarea


1. Care sunt caracteristicile abordării transformatorii şi abordării
orientate spre soluţionarea unei probleme? Pentru care
abordare pledaţi?
2. Cum consideraţi, care din laturile triunghiului succesului
(conţinut, emoţii, procedură) are cea mai mare importanţă în
procesul de mediere?
3. Ce înţelegeţi prin conceptul „ascultarea activă”? Care este
importanţa acesteia în procesul de comunicare?
4. Prin ce se deosebeşte parafrazarea de rezumare?
5. Care sunt avantajele lucrului mediatorilor în pereche?

132