Sunteți pe pagina 1din 2

Eseu argumentativ despre apartenenţa la modernism a unui text poetic arghezian – var 88 Tema şi viziunea despre lume într-o poezie argheziană- var 89

Flori de mucigai

de Tudor Arghezi

Le-am scris cu unghia pe tencuială Pe un părete de firidă goală, Pe întuneric, în singurătate, Cu puterile neajutate Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul Care au lucrat împrejurul Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan. Sunt stihuri fără an, Stihuri de groapă, De sete de apă Şi de foame de scrum, Stihurile de acum. Când mi s-a tocit unghia îngerească Am lăsat-o să crească Şi nu mi-a crescut - Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară. Şi mă durea mâna ca o ghiară Neputincioasă să se strângă Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.

Modernismul este o orientare larga si diversa in plan doctrinar si estetic prin care literatura romana se aliniaza literaturii europene.Apare la inceputul secolului al XX-lea, situandu-se in opozitie cu traditionalismul, propunandu-si sa innoiasca expresia estetica, punand-o in acord cu viata moderna, cu sensibilitatea epocii. Promotorul modernismului la noi este Eugen Lovinescu, el pledand pentru sincronizarea literaturii noastre cu tendintele occidentale, cu “spiritul veacului”. In poezie, modernismul se manifesta prin cultivarea citadinului, ruptura cu traditia, negarea ratiunii si proclamarea intuitiei ca singur mod de cunoastere, intelectualizarea emotiei, imagismul puternic, ermetism, ambiguitate, obscuritate. Modernismului romanesc ii sunt asociate poetici diverse: expresionismul lui Blaga, ermetismul lui Barbu, poetica antipoeticului lui Arghezi. Tudor Arghezi este unul dintre reprezentanţii de seamă ai modernismului românesc ce se impune prin promovarea esteticii urâtului care aduce după sine inovarea întregului imaginar poetic, precum şi a limbajului, aspecte ce sunt ilustrate in arta poetica Flori de mucigai, text care deschide volumul omonim din 1931. Poemul ilustreaza concepţia despre artă a scriitorului, evidenţiind faptul că adevărata poezie trebuie să transfigureze şi registre ale referentului care în mod tradiţional erau considerate materie apoetică. Ca formă de manifestare a sincronismului lovinescian- trăsătura esenţială a modernismului- se poate decela la Arghezi ca sursa de inspiraţie şi ideile esteticii urâtului configurate în volumul Florile răului (1857) al lui Charles Baudelaire.

Ca specie literară, Flori de mucigai este o artă poetică modernă în care Tudor Arghezi îşi comunica ideile despre condiţia creatorului, esenţa artei, natura surselor de inspiraţie artistică. Apartenenţa la modernism e dată de nesupunerea la forma prozodică tradiţională, de autoreferenţialitate, de evidenţierea esteticii urâtului şi a categoriilor negative. Prin arta sa poetică, Arghezi se plasează în opoziţie cu tradiţia. Tema operei este condiţia creatorului şi esenţa artei, iar viziunea despre lume a poetului vizează faptul că poezia şi arta în general pot să îşi aproprieze toate formele de limbaj şi implicit pot crea texte în care se conturează un imaginar artistic neobişnuit care poate şoca cititorul. Actul creator presupune, in viziunea sa, singuratatea absoluta, sacrificiul propriei fiintei.Versurile nu mai sunt produsul unei revelatii, al harului divin, ci al unei nelinisti artistice si al setei creatoare, iar creatorul este un damnat. Opera are ca surse de inspiratie, atat experienta de viata a autorului, cat si idei referitoare la estetica uratului.

Viziunea despre lume a artistului modern sugerează implicit forţa şi sensibilitatea cuprinzătoare a artei/poeziei care poate reflecta orice, inclusiv lumea imundă, ordinară a unei umanităţi decăzute şi poate scoate la lumină frumosul, sublimul acestui univers. În Flori de mucigai această atitudine iconoclastă, specifica esteticii moderniste, este

reflectată artistic la toate nivelurile textului: compoziţie necanonică a textului, limbajul poetic şi condiţia de damnat a creatorului, precum şi imaginarul poetic şocant.

Titlu poeziei coincide cu motivul central -"flori de mucigai" ce reprezinta un oximoron in care florile sugereaza frumusetea, puritatea, iar mucegaiul semnifica uratul, descompunerea, intunericul. Titlul este reprezentativ pentru inovatia limbajului arghezian ca expresie a adeziunii la estetica uratului.Asocierea celor doua categorii estetice contradictorii, frumosul si uratul, ofera titlului, in opinia mea, o expresivitate socanta si fascinanta prin efectele sale estetice.Uratul are rolul de a evidentia imperfectiunile vietii ce fac parte si ele din existenta umana.

La nivel prozodic, se observă modernismul creaţiei deoarece poezia este alcătuită dintr-o strofă polimorfă -structură prozodică amplă alcătuită dintr-un număr mare de versuri- şi un catren. Versul clasic alternează cu cel liber evidenţiind o structură poetică “negativă”. Discursul ia forma monologului liric, structurat in doua secvente inegale, confesiune a eului care-si asuma conditia de artist înverşunat să descopere poeticitatea într-un univers degradat, in zonele de umbra ale fiintei umane. Remarcam caracterul insolit al incipitului datorat deicticului (pronume personal) "Ie" cu care incepe primul vers si prin care se realizeaza identitatea semantica dintre florile de mucegai devenite simbol al esteticii urâtului si stihuri. Prima secventa surprinde conditia neobisnuita a poetului care creează într-un spatiu al claustrarii exprimata, in maniera modernista, prin imagini poatice atipice. Indicii spaţio-temporali fixeaza prin enumeraţia „pe tencuială/pe un perete de firidă goală/pe întuneric, în singurătate” împrejurarile in care se desfasoara procesul artistic. Prin metafora „firidei goale” se sugerează condiţia de damnat a creatorului care se află într-un univers infernal al recluziunii. In acest context, singuratatea si intunericul devin metafore ale conditiei umane, iar spatiul -un simbol al unei lumi pragmatice care actioneaza constrangator artistic, social, afectiv, spiritual. Faptul că întregul său proces creator se produce în condiţii climaterice nefavorabile sugerează plasarea în opozitie cu tradiţia, cu tot ceea ce reprezintă regula. El este un marginal care recurge la o estetică netradiţională, fapt sugerat metaforic de scrierea cu „unghiile de la mâna stângă”.Polisindetonul „nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul” exprimă absenţa unor adjuvanţi divini în procesul creator în care se angajează de unul singur, ceea ce presupune un efort sisific, un efort de martir. Pe de altă parte, eul se defineşte prin elipsă, prin ceea ce nu are, el nu are harul, element care trimite la categoria modernistă a creştinismului în ruină, identificată de Hugo Friedrich printre cele mai importante trăsături ale poeziei moderne.

Secventa următoare defineste metaforic creatia. Aributele neobisnuite, socante sunt plasate in seria enumerativa: „Sunt stihuri fără an,/Stihuri de groapă,/De sete de apă/Şi de foame de scrum,/Stihurile de acum”. Poezia asimilează în adâncul ei tot ce este urât, distrugător, rău, demonic, ea este “floare de mucigai”. Stihurile „fara an” situează in atemporalitate creatia şi se nasc ca urmare a unei nevoi interioare imperioase exprimate prin instinctele vitale: sunt stihuri „De sete de apă/Şi de foame de scrum”prin care este transfigurata artistic lumea periferica, thanatica, a anihilarii .

Procesul artistic este epuizant. Versurile subliniaza forta mistuitoare necesara creatiei care sugereaza sacrificul de sine iar harul poetic, "unghia ingereasca" este “tocit” de efort, nu-i mai permite poetului revelatia deoarece "nu a mai crescut" sau, altfel spus, artistul nu se mai poate regasi in sine, nu se mai percepe ca pe un creator de valori spirituale: "sau nu o mai am cunoscut". Contemplarea universului tragic in care omul este etrern prizonier, prezentat sintetic prin motivele intunericului si al ploii care “batea departe afara” provoaca o suferinta ce trebuie exprimata artistic. Actul de a scrie este sinonim cu un gest de revolta, de sfidare a lumii conformiste, exprimat metaforic de scrisul cu “unghiile de la mana stanga”.

Estetica urâtului, ca rezultat al atitudinii iconoclaste a poetului modern, este, în înţelesul ei cel mai adânc, aspiraţia spre supremaţia artei moderne de a capta în spaţiul ei artistic orice tip de realitate. Conform acestei estetici, uratul, desi are origini intunecate, este purificator in esenta, sublimandu-se in arta. Textul programatic Flori de mucigai reflectă un lirism subiectiv în care apar elemente de narativitate simbolica. Limbajul poetic, modern, se remarca prin amestecul registrelor stilistice: registrul popular “părete, firidă”, arhaic- “stihuri”, religios: Luca, Marcu, Ioan, “ingereasca”, prin termenii duri , socanti- “unghia”, “gheara”, “scrum”, considerati de vechea estetica apoetici. În Flori de mucigai contextul liric are o importanţă decisivă deoarece numai prin raportare la acesta se poate înţelege simbolul central. Se cultivă astfel o trăsătură modernistă şi anume autoreferenţialitatea. În concluzie, poezia este modernistă prin crearea unui nou limbaj poetic, prin dislocarea topicii normale “nu o mai am cunoscut”, prin abordarea unor registre stilistice care în mod tradiţional sunt considerate apoetice. Poezia se deliricizează prin abordarea esteticii urâtului şi valorificarea expresivităţii limbajului oral.