Sunteți pe pagina 1din 90

INTRODUCERE

"Electrotehnica" are ca obiect aplicaţiile Ón tehnică ale fenomenelor electrice ş i magnetice, iar "Bazele teoretice ale electrotehnicii" (numită , mai scurt, ş i "Bazele electrotehnicii") se ocupă cu studiul (cu "teoria") fenomenelor electrice ş i magnetice din punctul de vedere al aplicaţiilor pe care aceste fenomene naturale le au ñsau le pot aveañ Ón tehnică, prin "reproducerea" lor conş tientă (inten ţionată) cu diverse echipamente, aparate ş i instalaţii, Ón scopul ob ţinerii unor efecte utile Óntr-o anumită activitate. Aplicaţiile tehnice cu un anumit scop practic ñaplicativ, ingineresc, cu un anumit specific industrial, sunt studiateñ sub multiple aspecte (didactic-teoretic, cercetare-proiectare, producţie/construcţie ş i exploatare) de diversele ramuri ale electrotehnicii (ale ingineriei electrice-electronice sau ale industriei electrotehnice ş i electronice), Ón prezent foarte numeroase ş i ad‚nc specializate, dintre care amintim numai c‚teva: maş ini ş i aparate electrice (de fapt electromagnetice), acţionări electrice, măsur ări electrice ş i magnetice, tehnica tensiunilor Ónalte, reţele electrice de distribu ţie a energiei electrice (de fapt electromagnetice), linii de transport a energiei electrice (electromagnetice), electroenergetica, iluminatul electric, electroacustica, electrotermia, electroliza, electrometalurgia etc.etc., sau aplicaţiile inginereş ti ale electronicii (ce se ocup ă ñÓn esen ţăñ cu procesarea semnalelor, care sunt electromagnetice) ş i ale telecomunicaţiilor. Toate aceste ramuri ale industriei electrotehnice sunt exemple concrete ale modului Ón care teoria generală a fenomenelor electromagnetice (dezvoltată ş i sistematizată de "Bazele electrotehnicii"), conduce la diverse aplicaţii practice inginereş ti. Spre deosebire de "Fizică" (care este o ş tiin ţă fundamentală din ciclul ş tiin ţelor naturii) ce se ocup ă cu studiul ş i stabilirea proprietăţilor ş i structurii materiei, cu fenomenele naturii anorganice (printre care ş i fenomenele electromagnetice), "Bazele electrotehnicii" este o disciplină (cu pronun ţat caracter didactic) care se ocup ă cu teoria generală a fenomenelor electrice ş i magnetice, mai precis cu prezentarea sistematică a conceptelor, a legilor ş i a teoremelor "Electromagnetismului" sub forma cea mai "avantajoasă" pentru utilizarea lor Ón practica inginerească (Ón tehnic ă). Metodele teoretice ş i modelele (v. subcap. 9.2) specifice "Bazelor electrotehnicii" se folosesc Ón teoria circuitelor ş i a reţelelor electrice (v. subcap. 8.1) cu parametri concentraţi (localizaţi) ş i/sau distribuiţi (repartizaţi), teoria conducţiei electrice Ón conductoare masive, teoria undelor electromagnetice (v. cap. 7) şi teoria circuitelor electronice (formate din dispozitive neliniare, cu vid, cu gaze ş i semiconductori). "Bazele electrotehnicii", ca disciplină didactică, se bazează pe "Fizică" (pe care o consider ăm cunoscută cititorului ñ conform programelor analitice ale specializ ărilor "Electronică aplicată" ş i "Electromecanică"), pe metodele "Matematicii" (pentru capitolele care Óncă nu au fost studiate la "Matematică", s-a introdus un compendiu matematic prin subcapitolul 9.1) ş i ñmai recent (dar de destulă vreme)ñ pe metodele de simulare numerică din "Informatică " (v. subcapitolele 9.2 ş i 9.3). Œn linii mari, problemele "Bazelor electrotehnicii" se Ómpart Ón două categorii (Timotin, A. ş .a., 1962):

probleme de electromagnetică/electromecanică (de "curen ţi tari"), care se refer ă la producerea, transmiterea ş i utilizarea energiei electromagnetice; probleme de electrocomunicaţii (de "curen ţi slabi"), care se refer ă la producerea, transmiterea, refacerea/reproducerea ş i Ónregistrarea semnalelor electromagnetice purtătoare de date. De cele mai multe ori, aceste două categorii de probleme intervin Ómpreună Ón aplicaţiile tehnice de azi (c‚nd metodele de automatizare ş i informatizare s-au generalizat). Sper ăm că ñprin cele ar ătate la Ónceputul acestei introduceriñ să fi reu ş it să explicăm cititorului (ş i mai ales studen ţilor cărora li se adresează acest manual, de la specializ ările "Electromecanică" ş i "Electronică aplicată"), care este rolul ş i poziţia cursului "Bazele electrotehnicii" Ón pregătirea ş i formarea specialiş tilor Ón profilul electric. Dintre numeroasele teorii elaborate p‚n ă acum pentru studiul fenomenelor electrice ş i magnetice, am folosit Ón acest manual teoria macroscopic ă clasic ă (teoria lui Maxwell ş i Hertz), din cel pu ţin trei motive:

- pentru inginerul cu profil electric (mai ales cu specializările electromecanică ş i electronică aplicată ñ nu ş i electronică fizică, pe care nu o avem Ón vedere) considerăm că teoria macroscopică clasică asigur ă cuno ş tin ţele necesare acestui profil ş i are o eficien ţă mai mare Ón procesul de abordare ş i Ónsu ş ire a disciplinelor de specialitate ş i de corelare cu alte discipline fundamentale;

1

- ne aliniem tradiţiei din Ónv ăţăm‚ntul cu profil electric din Rom‚nia ş i ne Óncadr ăm Ón reputata

ş coală de bazele electrotehnicii creată Ón ţara noastră de ilu ş tri profesori ca: D. Hurmuzescu, St. Procopiu,

Vasilescu-Karpen, C. Budeanu ş i P. Andronescu, consolidată prin contribu ţii Ónsemnate la teoria macroscopică ş i modelarea (matematică) a fenomenelor electromagnetice ş i a regimului tranzitoriu al circuitelor electrice de către academicianul profesor Remus Răduleţ ş i continuată Ón mod str ălucit de

discipolii s ăi ñ profesorii A. Timotin, A. Ţugulea, Viorica Hortopan, C. Mocanu, M. Preda, P. Cristea ş i mul ţi alţii;

- ecuaţiile lui Maxwell ofer ă modele ce permit o u ş oar ă dar eficientă simulare numerică prin

utilizarea sistemelor de calcul automat (foarte răsp‚ndite astăzi), at‚t Ón domeniul undelor electromagnetice (ale căror modele formate din sisteme de ecuaţii cu derivate par ţiale spaţio-temporale pot fi rezolvate, pentru orice probleme practice prin metoda elementului finit ñ v.ß 9.3.2) c‚t ş i Ón cazul circuitelor electrice (cu modele formate din ecuaţii matriceale, foarte comod ş i precis de rezolvat prin utilizarea produsului informatic MATLAB - v.ß 9.3.1). Œn contextul teoriei acţiunii din aproape Ón aproape, al descoperirii fenomenului inducţiei electromagnetice (Ón fapt efectul electric al fenomenelor magnetice) ş i al introducerii conceptului de c‚mp electromagnetic unitar (ambele datorate lui Michael Faraday), al studiilor de electrocinetică ale lui G.S. Ohm ş i R. Kirchhoff, ale descoperirilor lui H.C. Oersted (care dezv ăluiau efectul magnetic al fenomenelor electrice) ş i al altor experimente, la mijlocul secolului al XIX-lea (mai precis Ón anul 1873, c‚nd Mawell, J.C. a publicat lucrarea "Tratat despre electricitate ş i magnetism" Ón care corpurile au fost considerate ca medii continue), a fost elaborată ş i conturată teoria macroscopică (zis ă ş i clasic ă) a electricităţii ş i magnetismului, numită teoria lui Maxwell ñ care se aplică numai corpurilor Ón miş care. Această teorie este o teorie fenomenologic ă, bazată pe relaţia univocă dintre cauză ş i efect, foarte potrivită pentru preg ătirea fundamentală Ón domeniul electromagnetismului a inginerului electrician, care Ón profesia sa va trebui să conceap ă (s ă creeze ş i s ă proiecteze) noi aplicaţii tehnice ale fenomenelor electrice ş i magnetice ş i s ă le exploateze tocmai bazat pe latura fenomenologică. Poate inconsecven ţi, Óns ă din dorin ţa de a face mai clare unele noţiuni ş i fenomene (cum ar fi momentul electric, momentul magnetic, polarizarea electrică, magnetizaţ ia, fenomenele electrocinetice Ón vid ş i Ón electroliţi, no ţiunea de c‚mp electric imprimat ş .a.), Ón unele situaţii vom face apel ş i la teoria microscopică clasică a fenomenelor electromagnetice (adică la teoria electronică elaborată de Hendrik Antoon Lorentz ş i definitivată prin lucrarea sa "Teoria electronilor" apărută la Leyda Ón anul 1909). Alte teorii consacrate, cu privire la fenomenele electrice ş i magnetice, cum sunt acelea ale relativităţii restr‚nse (a lui Albert Einstein) ş i teoria cuantic ă (electrodinamica cuantică a lui A.M. Dirac) vor fi numai arareori citate Ón acest manual. Plec‚nd de la concepţiile fecunde ale academicianului ş i profesorului Remu Răduleţ ñprimul care a ar ătat că predarea electrotehnicii trebuie s ă aib ă ca suport teoria unitar ă a c‚mpului electromagneticñ vom folosi Ón acest manual (v. cap.1) teoria potrivit căreia mărimile ş i legile fizicii sunt independente, că mărimile necesare studierii fenomenelor electrice ş i magnetice au un caracter convenţional care, Óntr-o teorie dată, se introduc Ón urma unui proces inductiv, plec‚nd de la experiment (ce poate fi ş i teoretic !), adic ă de la senzorial la raţional ş i că teoria mărimilor poate fi constituită Ónaintea teoriei legilor. Œn sf‚r ş it, av‚nd Ón vedere progresele de astăzi ale informaticii ş i eficien ţa aplicării ei Ón toate domeniile activităţii umane, vom prezenta analiza fenomenelor electrice ş i magnetice efectuată pe baza teoriei macroscopice clasice Ón concep ţia academicianului Răduleţ, prin utilizarea consecventă a teoriei modelării ş i simulării (v. subcap. 9.2), precum ş i a produselor CAD/CAE (v. subcap. 9.3) Ón toate aplicaţiile (zicem noi numerice) introduse Ón acest manual spre exemplificare ş i ca exerciţii de Ónsuş ire ş i consolidare a teoriei. Av‚nd Ón vedere ş i dotările informatice de care dispune catedra "Electrotehnică ñ Electronică" din U.P.G. (re ţea de calculatoare proprie, un laborator de tehnologia pred ării, numeroase produse informatice de tip CAD/CAE, un "site" pe pagina web a U.P.G. din Ploieş ti, pe care se g ăseş te ş i prezentul manual), precum ş i tendin ţele actuale de preg ătire universitar ă (asistată de calculator, cu procedee interactive, cu implicarea ca prim personaj a studentului, cu numeroase teste ş i cu Ónv ăţă m‚ntul la distan ţă), acest curs de "Bazele electrotehnicii", tipărit aici ca versiune 0 (ce va fi perfecţionată pe "site"-ul Internet dup ă fiecare an universitar, Ón procesul pred ării), va fi prezentat Ón consonan ţă cu dotările informatice de care dispunem ş i cu cerin ţele pedagogice actuale.

2

1. ELEMNTE ALE TEORIEI MACROSCOPICE A C¬MPULUI ELECTROMAGNETIC

Œn natură au loc neÓncetat numeroase ş i diverse fenomene. Œn Ón ţ elesul cel mai general, fenomenul este o manifestare exterioar ă a esen ţ ei unui obiect (sistem), a unui proces etc. care este accesibil ă Ón mod nemijlocit. Œn limbajul curent, fenomenul Ónseamn ă o transformare, o evoluţ ie, un proces sau un efect etc., din natură sau din societate. Din punctul de vedere al esen ţ ei sistemului (obiectului) analizat, dintre numeroasele fenomene existente Ón mod natural, Ón concordan ţă cu tematica acestui manual sunt numai fenomenele fizicochimice. Fenomenele fizicochimice reprezintă mul ţ imea ordonat ă a st ărilor pe care le are un sistem fizicochimic Ón momentele succesive ale unui interval de timp. Rezultă din aceast ă sumar ă definiţ ie, că fenomenele depind de natura stărilor sistemului, de localizarea lor spaţ ial ă (topologică) şi temporal ă. Dup ă natura st ă rilor considerate, se deosebesc fenomene fizice ş i fenomene chimice, iar dup ă natura mă rimilor prin care se consider ă determinate aceste st ări, se deosebesc fenomene mecanice (Ón par ţ ial acustice), fenomene de gravitaţ ie, fenomene termice, fenomene electrice şi magnetice (Ón particular optice), fenomene electrono-pozitronice, mesonice etc. Din punctul de vedere al localizării spaţ iale, fenomenele pot fi globale (relative la un ëÓntregí sistem / obiect, Ón particular un corp) sau locale (relative la un punct al sistemului analizat, raportat la un anumit sistem de referin ţă). Din punctul de vedere temporal, fenomenele pot fi statice, staţ ionare şi variabile, iar Ón funcţ ie de stabilitatea lor temporal ă, fenomenele pot fi permanente şi tranzitorii. Œn aceste definiţ ii au ap ărut c‚teva noţ iuni (ca sistem, sistem fizic, stare, mărime) care se cer a fi explicate, acest lucru făc‚nd obiectul subcapitolului ce urmează.

1.1. Fenomene fizice. No ţiuni preliminarii

Fenomenele, considerate ca o multime ordonată a st ărilor pe care le are un grup de obiecte (corpuri) Ón momentele succesive ale unui interval de timp, se numesc fenomene fizice dacă nu produc, Ón nici un fel, modificarea naturii substanţ ei corpurilor implicate Ón fenomene pe Óntreg intervalul de manifestare a lor. Œn caz contrar, c‚nd fenomenele constau numai Ón modificări ale naturii substan ţ ei, ele se numesc fenomene chimice, iar dacă Ón şirul st ărilor sistemului Ón intervalul de timp considerat, apare cel puţ in o modificare Ón natura substan ţ ei corpurilor, fenomenele se numesc fenomene fizicochimice. Datorit ă subiectului pe care Ól are acest manual, se vor avea Ón vedere numai fenomenele fizice Ón general (dar, Ón special de-a lungul căr ţ ii, fenomenele electromagnetice) şi foarte rar cele fizicochimice (a se vedea: efectul chimic al electrocineticii, electroliţ ii, disociaţ ia electrolitică, legea electrolizei ş.a.). Pentru a se putea studia un fenomen cu o anumit ă caracteristică aparte (ce poate fi descrisă de o anumită specie de propriet ăţ i) este necesar ă o delimitare (o Ñseparareî) spa ţ ial ă şi temporal ă care const ă Ón:

- definirea obiectelor fizice (numite, Ón ansamblul lor, sistem fizic) considerate ca por ţ iuni

mărginite şi univoc definite ale materiei, care prin modificarea stă rilor lor succesive (ordonate)

3

pun Ón eviden ţă (fac perceptibil ă) sau indică senzorial sau inteligibil ceea ce se denumeşte ñÓn mod genericñ un fenomen. Aceasta Ón virtutea principiului (de ce nu, filozofic) că modul de existen ţă al obiectelor fizice (sistemelor fizice) constă Ón manifestă rile lor (ca procese-fenomene) şi că nu există proces (fenomen) care să nu implice sisteme fizice;

- definirea temporal ă, care constă Ón precizarea secven ţ ei din mulţ imea ordonat ă a st ărilor

sistemului fizic, secven ţă caracterizat ă de o aceeaşi specie de propriet ăţ i, astfel Ónc‚t să se poat ă stabili o stare iniţ iala (la Ñst‚ngaî) care constituie cauza modificării st ărilor sistemului fizic analizat Ón secven ţ a studiat ă şi o stare final ă (la Ñdreaptaî) a secven ţ ei care constituie o nou ă stare a sistemului fizic, un rezultat al secven ţ ei, adică un efect. Prin urmare, definirea temporală delimiteaz ă un fenomen al unui sistem fizic Óntre cele dou ă evenimente: cauză şi efect, evenimente care ele Ónsele sunt tot fenomene. De exemplu, Ón anumite condiţ ii, un fenomen termic la care este supus un corp poate genera (deci este cauza) unui fenomen electric (care este un efect), aşa cum sunt c‚mpurile imprimate termoelectrice de volum (v. subcap. 4.3). Esen ţ ial, pentru cunoaşterea unui fenomen relativ la un sistem fizic dat, este determinarea relaţ iei dintre cauza şi efect. Œn condiţ iile unui sistem fizic precizat, un fenomen este determinat

atunci c‚nd se poate preciza raportul univoc: cauzaefect. Activitatea de cunoaştere prin care, Ón condiţ iile unui sistem fizic dat, se determină efectul pe care Ól creează Ón sistem o anumită cauză poart ă numele generic de analiză ; activitatea Ñinversăî, prin care se Óncearcă determinarea cauzelor ce ar produce Óntr-un sistem dat un anume efect dorit este denumită, Ón general, sinteză . Œn planul cunoaşterii şi al modelarii fenomenelor fizice, stabilirea relaţ iilor cauză efect se realizează cu ajutorul legilor fizicii şi al unor teoreme, Ón care intervine un anumit număr de aş a numite mă rimi fizice, ce pot descrie ñat‚t sub aspect calitativ, c‚t şi cantitativñ caracteristicile specifice sistemului fizic şi fenomenelor care se produc Ón sistem. Dacă, pentru un sistem fizic cunoscut, se poate stabili ce efecte produce, Óntotdeauna, un grup de cauze dat, Ón mod univoc şi la orice Ñrepetareî a cauzelor (reproducere a fenomenului), ceea ce Ón domeniul model ării sistemelor se precizeaz ă prin teoremele de unicitate (care afirmă că legile fizice specifice fenomenului studiat determin ă starea spaţ io-temporal ă a sistemului fizic analizat, adic ă Ón fiecare punct al domeniului său c‚t şi Ón fiecare moment), atunci se spune că fenomenul are caracter determinist. Œn caz contrar, c‚nd raportul cauzăefect nu poate fi stabilit Ón mod univoc şi c‚nd reproducerea exactă a fenomenului Ón aceleaşi condi ţ ii ale sistemului fizic analizat nu este sigur posibilă, se spune despre fenomen că are caracter Ónt‚mplător sau aleator.

1.1.1. M ă rimi fizice

Cercetarea sistemelor fizice şi a fenomenelor fizice pe care le Ñg ă zduiescî,considerate ñÓn procesul de cunoaştereñ ca obiecte ale g‚ndirii, duce la constatarea că aceste obiecte se diferen ţ iază Óntre ele at‚t calitativ c‚t ş i cantitativ, ceea ce a impus g ăsirea (introducerea) unor note (Ón sensul din Ñlogic ăî) şi no ţ iuni prin care să se poat ă caracteriza şi deosebi Óntre ele. O astfel de noţ iune este mă rimea, care se exprimă lingvistic şi se reprezintă simbolic prin procedee ale semioticii. Astfel, prin activitatea de identificare a proceselor şi de modelare a lor (adică de reprezentare matematică a relaţ iilor din sistemul obiect analizat) se stabilesc anumite proprietăţ i (elemente-note specifice) diferite calitativ pe care le putem denumi mă rimi (sau specii de mărimi ñ pentru a le preciza natura lor diferit ă) şi anumite corela ţ ii Óntre ele descrise matematic (modelate) prin legi ñdacă sunt deduse experimental sau prin teoreme, formule etc.ñ dac ă sunt stabilite deductiv din legi. Pentru cunoaşterea şi modelarea fenomenelor fizice, concomitent cu sistemele fizice Ón care se manifest ă, precum şi pentru evaluarea raporturilor cauza efect, nu este suficientă numai caracterizarea calitativă. Este necesar ă ñÓn plusñ o determinare cantitativă a relaţ iilor existente Óntre propriet ăţ ile obiectelor studiate, care s ă conducă la corelarea aspectelor calitative ce delimiteaz ă obiectul (sistemul), la cuantificarea interacţ iunilor existente Óntre proprietăţ ile

4

sistemului-obiect şi la precizarea evoluţ iei sistemului. Determinarea cantitativă a propriet ăţ ilor calitative ale unui sistem-obiect, adică a speciilor sale de Ñmărimiî ce exprimă aspecte de natură diferită, se face prin a şa numitele mă rimi fizice. Deşi no ţ iunea de Ñmărimeî presupune ñprin semantica eiñ şi o evaluare cantitativă, simplific‚nd pu ţ in lucrurile vom defini o mărime fizică prin acea mă rime (ca aspect calitativ) care poate fi determinată şi cantitativ, adică o mărime ce poate fi măsurat ă şi căreia ñprin mă surareñ i se poate atribui o Ñvaloareî (mai exact o exprimare matematic ă, căreia ñprin abuz terminologicñ i se spune îmărime matematic ăî). M ă rimea matematica ataşat ă ñprin măsurareñ unei mărimi (adică unei propriet ăţ i calitative), reprezintă o mă sură a mă rimii, cu valori Ón mulţ imea valorilor m ă rimii (continu ă ñ analogică sau discret ă ñ numerică). Sintetiz‚nd, o mărime fizic ă con ţ ine Ón plus fa ţă de m ărime (adică faţă de aspectul calitativ

al propriet ăţ ii pe care o exprimă) şi determin ări cantitative (prin măsurare) specifice, care reflectă

o anumită manifestare intern ă existentă Ón mod natural. De exemplu, Ón cazul unor procese mecanice putem constata că diferite corpuri Ón

Ñmi ş careî parcurg, faţă de un sistem de referinţ a dat, Ñspaţ iiî diferite Ón acela şi Ñinterval de timpî (aceeaşi Ñdurat ăî). Aceasta este o analiză sumar ă a unui fenomen cu un specific al său (zis mecanic), Ón care noţ iunile: miş care, spaţ iu şi durat ă reprezintă aspecte (caracteristici) calitative, zise pe scurt mărimi. Pentru o analiză de con ţ inut, cu evalu ări cantitative care s ă determine, Ón esen ţ a sa, deplasarea corpurilor, se introduc noi mărimi: viteza, acceleraţ ia, masa, forţ a etc. Toate acestea (inclusiv spaţ iul şi durata) sunt mărimi fizice, deoarece ele sunt mărimi măsurabile, c ărora

li se poate ataşa c‚te o măsur ă sub forma unor mărimi matematice cu valori Ón mulţ imea

numerelor reale, cu precizarea ca mărimile fizice ataşate viteza, forţ a şi acceleraţ ia sunt mărimi vectoriale, iar spaţ iul, durata şi masa sunt mărimi scalare. M ă surarea, prin care se determin ă cantitativ o mărime fizică, este o activitate experimental ă de tip informatic al cărui scop este ob ţ inerea unor date cantitative cu privire la propriet ăţ ile unui sistem-obiect şi redarea lor Óntr-o formă potrivită pentru observator (utilizator). Semnificaţ ia (interpretarea) pe care observatorul-utilizator o atribuie acestor date cantitative, prin

intermediul convenţ iilor folosite pentru reprezentarea lor, constituie informa ţ ia care este necesar ă

Ón

procesul continuu de cunoa ştere, comunicare şi conducere (decizie). Determinarea cantitativ ă, prin măsurare, a diverselor specii de mărimi diferite calitativ, nu

se

poate realiza dec‚t Ón raport cu mărimi de aceea şi specie (aceeaşi natură fizică) alese ca unit ăţ i

cantitative, numite unit ăţ i de mă sură , fixate Ón mod conven ţ ional dec‚t Ón cadrul unui sistem de unit ăţ i de mă sură coerent. O specie de mărimi fizice este determinată atunci c‚nd se indică procedeul de măsurare, alegerea unităţ ii de măsur ă fiind, Ón principiu, o op ţ iune arbitrar ă. Dintre

sistemele de unităţ i practice, unul ñ şi anume Sistemul Internaţ ional de unit ăţ i (SI)ñ a fost adoptat

pe plan mondial, la el ader‚nd oficial majoritatea ţărilor lumii. Deoarece, din anul 1961, SI a fost

introdus şi Ón Rom‚nia ca singur sistem de unit ăţ i de măsur ă legal şi obligatoriu, Ón cadrul acestui manual se vor folosi numai unităţ ile de măsura ale SI, care se consideră cunoscut de la cursul de Fizică.

Clasificarea mă rimilor fizice

Speciile de m ărimi fizice pot fi clasificate după numeroase criterii. Clasificarea speciilor de mărimi prezintă importan ţă at‚t pentru optimizarea modelelor ce descriu fenomenele şi sistemele fizice Ón cadrul unei teorii, c‚t şi pentru aplicabilitatea unor categorii de metode de măsurare. Privite sub aspectul rela ţ iilor dintre ele, mă rimile fizice (care stabilesc determinări cantitative pentru o proprietate comun ă unei mul ţ imi de obiecte fizice) trebuie s ă satisfac ă Ón mod obiectiv c‚teva cerin ţ e şi anume:

- să existe o rela ţ ie de echivalen ţă Óntre obiectele fizice av‚nd aceea şi specie de mărimi (propriet ăţ i), care este simetrică (Ón sensul că dacă un obiect fizic A este echivalent cu un alt obiect fizic B, atunci B este echivalent cu A), tranzitivă (adică: ÑA echivalent cu Bî şi ÑB

5

echivalent cu Cî ÑA echivalent cu Cî) şi reflexiv ă (Óntotdeauna un obiect fizic A este echivalent cu el Ónsu şi). Exemple de echivalen ţă sunt: pentru proprietatea Ñforma geometric ăî a obiectelorasemănarea geometrică, pentru proprietatea Ñlungimeî a unor segmentecoinciden ţ a extremităţ ilor segmentelor, pentru mărimea (proprietatea unor obiecte fizice) Ñtemperatură î echilibrul termic a două corpuri etc.; - să existe o rela ţ ie de ordonare Óntre dou ă din obiectele unei mulţ imi de obiecte caracterizate de aceea şi specie de propriet ăţ i, care sunt neechivalente Ón sensul algebrei propozi ţ ionale binare (potrivit căreia, o propoziţ ie poate fi ori Ñadev ărat ăî = 1, ori Ñfalsă î = 0), adică Ñdac ă obiectul A este diferit de Bî (ceea ce s-ar putea scrie A B) să se poat ă stabili o relaţ ie de ordonare Ón raport cu specia de mărimi (proprietate) considerat ă, prin A>B B<A (adic ă asimetria, care se mai poate formula şi prin A<B exclude B<A) şi prin A>B şi B<C A>C (adică tranzitivitatea). Ca exemplu, lungimile unor segmente de dreapt ă sunt ordonabile Ón raport cu relaţ ia Ñmai lung dec‚tî sau Ñmai scurt dec‚tî, care se ob ţ ine experimental suprapun‚ndu-se segmentele de dreapt ă analizate, cu una din extremităţ i puse Ómpreun ă. Revenind la clasificarea propriu-zisă a mărimilor fizice, dacă se ia drept criteriu felul cum se introduc ele Ón teorie, speciile de mărimi fizice se Ómpart Ón:

- specii de mă rimi primitive care, Óntr-o teorie dată, se introduc direct printr-un proces logic inductiv, Ónsă pe cale experimental ă şi cu precizarea concretă a procedeului de măsurare. Astfel, Ón teoria clasic ă a mecanicii s-au introdus ca m ărimi primitive: lungimea (distan ţ a), durata (timpul), masa şi for ţ a, iar Ón termodinamică: c ăldura şi temperatura. Mărimile primitive nu se mai pot defini cu ajutorul altora, făr ă utilizarea experien ţ ei practice. Prin urmare, speciile de mărimi primitive se introduc prin indicarea explicit ă a relaţ iilor de echivalen ţă şi ordonare, precum şi a procesului de comparare; - specii de mă rimi derivate care ñÓn cadrul unei teorii date pentru un domeniu de cercetareñ se introduc prin analiza logică Ón funcţ ie de alte specii de mărimi de referin ţă cunoscute, introduse Ón prealabil, făr ă a face uz de experien ţă. Aşa de exemplu, Ón cinematica

)

)

viteza w e o mărime derivat ă din speciile de mărimi Ñlungimeî ( l ) şi Ñdurat ăî ( t ) prin expresia

w = dl / dt , iar accelera ţ ia a este o mărime derivat ă prin: a = dw / dt etc. La introducerea unei specii de mărimi derivate cu ajutorul unei relaţ ii de definiţ ie a valorilor ei numerice, pot apărea doua situaţ ii speciale. Dac ă experien ţ a arat ă că aceste valori nu depind de valorile mărimilor Ón funcţ ie de care au fost definite, dar depind de natura materialului sau obiectului la care se referă, mărimea derivată nou introdusă se numeşte (este) o mă rime de material, iar expresia prin care a fost definită este o relaţ ie (lege, teoremă etc.) de material (de exemplu, Ón domeniul Căldurii, coeficientul de dilataţ ie liniară al unui corp solid, notat cu β , este o mărime derivată definită prin

 

D

expresia β

=

dl / ld θ

şi deoarece practic ea nu depinde de lungimea l şi ñÓntr-un anumit intervalñ

de temperatură θ , rezultă c ă β este o mărime de material). Dacă experien ţa arată că aceste valori

nu depind nici de valorile mărimilor Ón funcţie de care au fost definite şi nici de alte mărimi sau condiţii fizice (ca, de exemplu, valorile definite de raportul forţei de atracţie gravitaţională G, a doua puncte materiale prin produsul maselor lor m 1 şi m 2 , multiplicat cu pătratul distan ţei r dintre

f = Gr / m m ), mărimea derivat ă nou introdusă este o constantă universal ă (Ón

ele, adică

exemplul dat, constanta de gravitaţ ie f = 6,67 N m 2 kg -2 ), iar expresia ei de definiţ ie ñÓn care se consider ă explicit independen ţ a men ţ ionat ăñ este o lege general ă (ca, de exemplu, legea atracţ iei universale: G = f m 1 m 2 / r 2 ). Calitatea de mărime primitiv ă şi derivat ă este relativ ă. Academicianul Remus Răduleţ , analiz‚nd sistemic relaţ ia dintre numărul mărimilor primitive şi derivate dintr-o teorie aflată la un anumit nivel de dezvoltare, a arătat că numărul mărimilor primitive pentru studiul unui anumit fel de fenomene este un numă r obiectiv. Œntr-o anumit ă formă şi stadiu al unei teorii se pot introduce anumite mă rimi ca primitive, iar Ón altă formă sau / şi stadiu al teoriei ele ar putea apare ca

2

1

2

6

derivate. Totu şi, numărul speciilor de mă rimi primitive este invariabil Ón cadrul unui anumit domeniu de cercetare dat şi la nivelul unei anumite teorii relativă la acest domeniu.

Dup ă criteriul funcţ iei pe care o au Ón legătura cauzală a fenomenelor, mărimile fizice se clasific ă Ón:

- mă rimi de stare, adică acele mă rimi fizice prin care se poate descrie situa ţ ia manifest ărilor (Ñst ărilorî) care au loc Óntr-un sistem fizic izolat. M ărimile de stare, prin modelele Ón care sunt incluse Ón cadrul unei teori, permit determinarea univocă a st ării ini ţ iale şi a evolu ţ iei Ón viitor, pe baza principiului cauzalit ăţ ii (efect cauză). De exemplu, Ón Mecanica clasică starea unui corp punctiform cu masa m (a ş a-numitul punct material) este complet determinată de mărimile de stare numite impuls şi rază vectoare; - mă rimi de proces, adic ă mărimile fizice prin care se descrie interacţ iunea unui sistem fizic cu alte sisteme sau trecerea sa dintr-o stare Ón alta. Lu‚nd exemple tot din Mecanica clasică ,

sunt mărimi de proces deoarece

forţ a descrie interacţ iunea unui punct material cu alte corpuri, iar lucrul mecanic caracterizeaz ă

trecerea punctului material dintr-o stare Ón alta c‚nd parcurge o traiectorie c Óntre două puncte a şi

b.

Dup ă rolul pe care Ól au Ón alcătuirea sistemelor de unităţ i de măsur ă, speciile de mărimi se clasific ă Ón:

- mă rimi fundamentale, care sunt acele mă rimi ale c ăror unit ăţ i de măsur ă se aleg independent, prin indicarea reprezent ă rii lor Ón mod concret (prin măsuri, etaloane, relaţ ii de calcul ce definesc unitatea etc.). Œn Sistemul Internaţ ional de unităţ i de măsur ă, mărimile fundamentale sunt: lungimea, masa, durata, temperatura termodinamică, intensitatea luminoasă, intensitatea curentului electric ş.a.; - mă rimi secundare care sunt acele mă rimi ale c ăror unităţ i de măsur ă rezult ă univoc din modelele ce includ speciile de mă rimi fundamentale, Ón funcţ ie de unităţ ile de măsur ă independente ale acestor specii. Aşa sunt, de exemplu: viteza, acceleraţ ia, lucrul mecanic, fluxul luminos, căldura etc. etc. Din punctul de vedere al model ării sistemelor, mă rimile susceptibile de a fi măsurate şi evaluate valoric (deci mărimile fizice) se pot clasifica şi dup ă mă rimile matematice care le sunt ataşate. Œn activitatea de modelare şi de măsurare, fiecărei specii de mărimi fizice {X} Ói este ataşat ă o aşa-numit ă mă rime matematică {X m }, prin aplicaţ ia {X} {X m }, care poate fi: scalară , vectorială sau tensorial ă . De exemplu: lungimea, temperatura, debitul (masic sau volumic) etc. sunt reprezentabile prin scalari (X m R), pozitivi sau negativi (iar masa, durata ş.m.a. prin scalari

pozitivi); viteza unui punct material, acceleraţ ia, forţ a etc. sunt reprezentabile prin vectori

X (cu

valoarea absolut ă

R); pe c‚nd starea de tensiune dintr-un punct al unui corp solid

mărimile forţă

F

= k m m

1

2

/ r

2

şi lucru mecanic L

=

F

:

c a

b

d

l

m

X m
X
m

deformabil elastic este reprezentată printr-un tensor simetric. Tensorul este o entitate matematică prin care fiecărui punct dintr-un sistem de referin ţă n-dimensional i se asociază o matrice n m ordonată de valori reale, ce exprimă cantitativ (valoric) o mărime fizică. Aici m este ordinul tensorului, astfel că Óntr-un sistem de referinţă cartezian tridimensional (n = 3), Ox, Oy şi Oz, dacă m = 0 tensorul este de ordinul zero (adică scalarul), dacă m = 1 tensorul este de ordinul unu (adică vectorul) şi dacă m = 2 tensorul este de ordinul doi (adică tensorul propriu-zis). Astfel, Ón tridimensional, cu n = 3, scalarul se reprezintă printr-o matrice cu un singur element (n m = 3 0 =1)

care este un număr real, vectorul prin matricea cu 3 1 = 3 elemente (X x ,

si X z ñ fiecare fiind un

număr real) şi tensorul prin 3 2 = 9 elemente (toate, de asemenea, numere reale). De aceea, la evaluarea unei mărimi fizice prin măsurare se vor determina pentru acea mă rime unu, trei sau nou ă mărimi scalare, Ón funcţ ie de felul mărimii matematice care Ói este ataşat ă. Din punctul de vedere al aditivităţ ii (Ónsumării) lor, mărimile fizice pot fi: aditive, indirect aditive şi neaditive. Aditivitatea este proprietatea unei mărimi fizice de a putea fi evaluat ă prin

X y

7

Ónsumarea direct ă a unor Ñpor ţ iuniî ale acelei mărimi, măsurate separat şi direct, iar mărimile care au aceast ă Ónsu şire se numesc mă rimi direct aditive (aşa sunt mărimile: lungimea, masa, debitul instantaneu al unui fluid printr-o conductă ş.a.). La aceast ă specie de mărimi, conven ţ ia de scară (de indicare a valorii) se reduce la rela ţ ia de proporţ ionalitate dintre mărimea aditiv ă (X) şi unitatea sa de măsur ă (u m ), adică X = X m u m , factorul de proporţionalitate X m reprezent‚nd chiar valoarea mărimii. De aceea unitatea de măsur ă u m se stabileşte conven ţ ional, prin specificarea etalonului, fiind suficient un singur etalon pentru construirea Óntregii scări (datorită propriet ăţ ii de aditivitate). La mă rimile neaditive, Óntreaga scar ă a aparatelor prin care se determin ă valoarea lor trebuie stabilit ă conven ţ ional, prin fixarea unui număr suficient de repere ş i a modului de interpolare Óntre ele (un exemplu este scara internaţ ională practic ă de temperatură). Exist ă mă rimi care nefiind direct aditive se numesc mă rimi indirect aditive dacă pot fi exprimate valoric Ón funcţ ie de alte mărimi aditive. Aşa sunt majoritatea mărimilor de material, ca ñ de exemplu ñ coeficientul de dilataţ ie liniară termică a unui material β , ce se exprimă Ón [1/grd] cu expresia:

 

D

β

=

dl /ld θ

, pentru a cărui determinare se confec ţ ionează (din materialul analizat: alamă, aliaj

fier-nichel, plumb etc.) o bară cu lungimea l 0 la temperatura

secţ iunii transversale a relativ mic ă (adică

0 = 20 ˚ C, se ia θ = 120 ˚C ˜ 400 ˚ C) şi se măsoar ă la această temperatură lungimea

l θ la care a ajuns bara; atunci, deoarece lungimea şi temperatura sunt mărimi direct aditive,

coeficientul de dilataţ ie liniară se determin ă indirect, făc‚ndu-se calculul:

[1/grd].

Din punctul de vedere al felului cum apar diferitele mărimi fizice Ón modelele unei teorii relative la o specie de fenomene, mărimile pot fi:

- mă rimi de grad 1, adică mărimile care Ón modelele lor de definiţ ie figureaz ă ca termeni de

0 (să zicem de 20 ˚ C), cu aria

a << l ), se Óncălzeşte uniform la o temperatură

θ

l ), se Ónc ă lze ş te uniform la o temperatur ă θ 0 θ

0

θ >

θ

0

(dac ă

θ

β

θ

0

θ

=

(

l

θ

l

0

)(

/

l

θ

θ

0

)

gradul unu (de exemplu, Ón cazul unui punct material cu masa m: viteza w = dl / dt , impulsul

J = m w , acceleraţia a = dw / dt , forţa F = m a , lucrul mecanic L

=

F

c a

:

b

d

l

etc.);

- mă rimi de grad 2, adică mărimile care Ón modelele teoriei apar prin produse sau sume de produse a c‚te dou ă mărimi de grad 1 (de exemplu, Ón cazul punctului material, energia sa cinetică

W

c =

1

2

m w

2 este o mărime de grad 2);

- mă rimi de grad 0, adică mărimile care Ón modelele teoriei se definesc prin raportul dintre dou ă mă rimi de grad 1 sau grad 2 (consider‚ndu-se tot exemplul punctului material, masa sa m

este o mărime de grad 0, fie dacă se defineşte prin raportul

, fie prin raportul

J / w
J
/
w

m =

m =

F / a
F
/
a

).

Clasificarea mărimilor dup ă grad prezintă importanţă Ón special Ón legatur ă cu alegerea celei mai adecvate tehnici de măsurare (din punctele de vedere ale: preciziei, simplităţ ii, duratei de măsurare ş.a.).

1.1.2. No ţ iunea de c‚mp

Œn studiul fenomenelor fizice se utilizează frecvent termenul Ñc‚mpî; astfel apar adesea exprimări de felul: Ñc‚mp scalarî, Ñc‚mp vectorialî, Ñc‚mp gravificî, Ñc‚mpul gradienţ ilor de temperatură î, Ñc‚mp electromagneticî, Ñintensitatea c‚mpului electrostaticî, Ñintensitatea

c‚mpului magneticî, Ñc‚mpul de inducţ ie magnetică B î (şi lista aceasta poate fi Óncă mult continuată). Termenul de Ñc‚mpî este Ón Fizică o no ţ iune plurisemantică, deoarece el poate desemna mai multe situaţ ii şi anume:

8

i) indică un sistem fizic şi manifestările (fenomenele) de o anumită natură care exist ă Ón mod natural. De aceea se spune: c‚mp electromagnetic, c‚mp electric, c‚mp magnetic, c‚mp termic, c‚mp gravific etc. Aceasta este, deci, o semnificaţ ie fenomenologică a no ţ iunii de c‚mp;

ii) desemnează o regiune din spaţ iu (un domeniu), notat cu Ω şi format din mul ţ imea

F(P)}. Frontiera

punctelor P Ón care se manifest ă anumite propriet ăţ i funcţ ionale F: = {P

domeniului se notează cu Σ şi se scrie Σ = Fr , iar domeniul mărginit de Σ se notează cu

Ω = Σ . Spun‚ndu-se c‚mpul , i se dă acestei noţ iuni un Ón ţ eles topologic şi / sau fizic;

iii) indică o mul ţ ime de valori ale unei mărimi fizice ca funcţ ie de punct: F(P) Ón P .

Astfel se zice: c‚mp scalar, c‚mp de temperaturi, c‚mp de vectori, c‚mpul de gradienţ i ai

temperaturii, c‚mpul de viteze ale unui fluid, c‚mpul de forţ e etc., Ón acest caz no ţ iunea de c‚mp av‚nd o semnificaţ ie matematic ă;

iu) indică o anumită mărime de stare a unui sistem ca, de pildă, c‚mpul electric Ón loc de

Ñintensitatea c‚mpului electricî, c‚mpul magnetic Ón loc de Ñintensitatea c‚mpului magneticî (sau chiar de Ñinducţ ie magneticăî) etc., ceea ce reprezintă o exprimare prescurtată.

Œn accep ţ iunea i), c‚mpul electromagnetic are urmă toarea definiţ ie: c‚mpul

electromagnetic este un sistem fizic de corpuri şi vid Ón care se manifestă acţ iuni ponderomotoare specifice (forţ e şi momente) asupra corpurilor, precum şi anumite efecte Ón corpuri (termice, chimice şi fiziologice) sau luminoase, av‚nd energie şi impuls pe care le poate transmite corpurilor, de a că ror substan ţă se deosebe şte (macroscopic) prin faptul că nu-i este caracteristică starea de mişcare mecanică . C‚mpul electromagnetic este un c‚mp unitar, dar care prezintă dou ă componente ce pot fi eviden ţ iate numai Ón cazuri particulare:

- c‚mpul electric, care este c‚mpul electromagnetic considerat numai din punctul de vedere al proprietăţ ilor sale electrice şi

- c‚mpul magnetic, care este c‚mpul electromagnetic considerat numai din punctul de

vedere al proprietăţ ilor sale magnetice. Deosebirile dintre aceste două componente (ca aspecte ale c‚mpului electromagnetic unitar) au totu şi un caracter relativ, ceea ce nu permite considerarea lor distinctă dec‚t preciz‚nd sistemul de referin ţă la care se raportează c‚mpul şi faţă de care se definesc mărimile electrice şi magnetice. Baz‚ndu-ne pe cunoştin ţ ele de la Fizică, se poate explica, Óncă de la Ónceputul acestui manual, un caz ñca exempluñ Ón care este posibil ă eviden ţ ierea separată a celor dou ă componente ale c‚mpului electromagnetic. Astfel, dacă un Ñmicî corp electrizat cu sarcina electrică q se

deplaseaz ă cu viteza w , Óntr-un sistem de referinţă imobil S, se obţ ine un curent electric care produce un c‚mp magnetic şi ñca urmareñ Ón sistemul de referinţă S apar ambele componente ale c‚mpului: electrică şi magnetică. Dacă observatorul fenomenelor se plasează Óntr-un sistem de referinţă mobil Sí, care se

deplaseaz ă pe direcţ ia de mi şcare a corpului electrizat cu aceeaşi viteză w (faţă de sistemul ini ţ ial, imobil S) ca şi corpul, atunci Ón sistemul Sí curentul electric este nul şi ñca urmareñ Ón acest sistem Sí (Ón care corpul electrizat este imobil) apare numai aspectul de c‚mp electric (după cum se va vedea mai t‚rziu, un corp electrizat Ón repaus nu produce dec‚t c‚mp electric). Œn teoria macroscopică a şa-zisă clasică (a lui Maxwell şi Hertz), la care ne referim Ón acest capitol, mărimile electrice şi magnetice se definesc Óntotdeauna Óntr-un sistem de referinţă imobil faţă de corpurile din c‚mp; de aceea caracterul relativ ale componentelor electrice şi magnetice ale c‚mpului electromagnetic nu apare Ón mod explicit. Totuşi, Óntre c‚mpul electric şi c‚mpul magnetic exist ă o interdependenţă, ele constituind laturi ale aceleiaşi unităţ i: c‚mpul electromagnetic; de fapt, experienta arat ă că exist ă un ìefect electric al c‚mpului magneticî şi un ìefect magnetic al c‚mpului electricî (v. subcap. 1.3). Tot Ón teoria macroscopică a c‚mpului electromagnetic se consideră c ă Ón domeniul analizat exist ă diverse corpuri 1 , 2 , Ö, compacte, formate din diferite substan ţ e, delimitate de suprafeţ e de separaţ ie Σ 1 , Σ 2 ,Ö( Σ 1 =Fr 1 ,

9

Σ 2 =Fr 2 ,Ö) Óntre care exist ă ñÓn C( Ω ∪ Ω ∪ Ö) Ón ñ un spaţ iu ìfoarte rarefiatî numit vid. Œn leg ătură cu aceste aspecte se fac următoarele preciz ări:

- mărimile electrice şi magnetice depind de natura substan ţ ei corpurilor şi de constitu ţ ia ei. De aceea, pentru caracterizarea st ării c‚mpului electromagnetic Ón funcţ ie de natura substan ţ ei se introduc aşa-numitele mă rimi electrice şi magnetice de material (v.ß 1.2.3); - constitu ţ ia (structura) materială (substan ţ ial ă) a corpurilor este caracterizată de:

omogenitatea corpului. Despre un corp o sau materialul din care este realizat corpul se spune că este omogen dacă mărimile sale de material (proprietăţ ile ce caracterizează

1

2

0 ). Mai general,

omogenitatea este proprietatea unui sistem fizicochimic de a avea o aceeaşi valoare a unei mărimi fizicochimice specifice Ón domenii situate oriunde Ón interiorul acelui sistem (un sistem poate fi

omogen şi la scar ă microscopică,

Despre un corp care nu are această proprietate se spune că este neomogen sau eterogen; izotropia corpului. Un corp i , sau un sistem fizic, este izotrop, Ón raport cu o anumit ă mărime (proprietate) de material, dacă valoarea scalar ă locală (dintr-un punct P) a acelei mărimi nu variază cu direcţ ia plec‚nd din orice loc al domeniului (P ∈Ω i ). Œn caz contrar, se spune despre corp că este anizotrop sau eolotrop. Despre un corp sau un material se spune că este anizotrop dacă el are una sau mai multe mărimi de material locale a căror valoare scalar ă variază cu direcţ ia. Un corp poate prezenta izotropie Ón raport cu o anumită mărime şi poate fi anizotrop Ón raport cu alte mărimi. Exemple de corpuri care prezintă izotropie Ón raport numai cu unele m ărimi sunt monocristalele din sistemul cubic (ce are izotropie optică, dar poate prezenta anizotropie Ón raport cu alte mărimi). Anticip‚nd (v.ß1.2.3), corpurile cu anizotropie din punctul de vedere al permitivităţ ii (ε ), al permeabilităţ ii (µ) şi al rezistivităţ ii (ρ) au mărimile de material ε , µ şi ρ exprimate printr-un tensor de ordinul al doilea (o matrice cu 9 valori scalare, Óntr-un sistem tridimensional de referin ţă). Œn Elasticitate (din Rezistenta materialelor), exist ă corpuri cu anizotropie elastică, ce au mărimea denumită tensorul lui Hooke, care leag ă tensorul st ărilor de tensiune (mecanică) cu tensorul st ărilor de deforma ţ ie, exprimat ă printr-un tensor de ordinul al patrulea (cu o matrice compusă din n m =3 4 =81 scalari). Œn corpurile izotrope, mărimile de material ε , µ şi ρ sunt mărimi scalare; uniformitatea corpului. Despre un corp se spune că este uniform dacă el este simultan şi omogen şi izotrop. Œn caz contrar, el este neuniform. Uniformitatea este o caracteristic ă ce se poate extinde la diferite obiecte: material, corp, sistem fizic, c‚mp etc. Astfel, un c‚mp scalar (de exemplu de temperaturi θ ) este uniform Óntr-un domeniu dacă pentru P ∈Ω =>θ (P) = const., iar un c‚mp vectorial (de exemplu gradienţ i de temperatură grad θ ñ v.ß9.1.2)

este uniform dacă Ón orice punct P al c‚mpului ={P

P ∈Ω , grad θ are aceeaşi valoare absolut ă, aceeaşi direcţ ie şi acelaşi sens sau, Óntr-un sistem de

referin ţă triortonormal, componentele vectorului grad θ (x,y,z) sunt:

gradθ = const. ,

materialul) x m sunt acelea şi Ón orice punct P al corpului ( x const. < = ∀P ∈ Ω

m

p

d , definiţ ia anterioară fiind dată la scar ă macroscopică ).

0

ă fiind dat ă la scar ă macroscopic ă ). 0 F ( P )} vectorul

F (P)} vectorul gradθ(P) = const. , adica Ón

p

x

p

gradθ

y

= const. şi

p

gradθ

z = const. =>(x,y,z) ∈Ω ;

p

- vidul reprezintă un concept de referinţă Ón teoria macroscopică a c‚mpului electromagnetic, el fiind considerat ca un etalon pentru corpul uniform (adică omogen şi izotrop). Din punctul de vedere al Fizicii, vidul este domeniul din spaţ iu care nu con ţ ine substan ţ e sau ñ local ñ vidul este domeniul 0 Ón ale cărui puncte, P∈Ω 0 , densitatea de substan ţă (masa specifică, definită local prin derivata masei m Ón raport cu volumul v Ón punctul P considerat: dm/dv| P ) este zero: 0 ={P|dm/dv| P =0}. Din punctul de vedere al tehnicii, vidul este starea fizică din regiunile din spaţ iu care con ţ in foarte pu ţ ine particule corporale sau (la limit ă, teoretic) nu conţ in astfel de particule; Ón acest sens, se spune că Óntr-un recipient este vid atunci c‚nd a fost Óndepărtat din el gazul (aerul) pe care Ól con ţ inea. Din punctul de vedere al Astrofizicii, vidul este spaţ iul

10

interstelar, adică spaţ iul existent Ón macrocosmos Óntre corpurile cereşti (Soarele, planetele cu sateliţ ii lor ñ naturali sau artificiali, cometele, meteoriţ ii, stelele, particule cosmice etc.). Din punctul de vedere al teoriei macroscopice a c‚mpului electromagnetic (a lui Maxwell şi Hertz) se

consider ă că substan ţ a corpurilor este ìr ăsp‚ndit ăî continuu Ón Óntregul spaţ iu, vidul reprezent‚nd

o stare de extremă rarefiere a substan ţ ei, ìspaţ iul dintre corpuriî Ón care exist ă c‚mp

electromagnetic, acţ iuni ponderomotoare, forţ e şi momente, densitate de volum a energiei electromagnetice (v.subcap.2.6 şi 5.5), densitate de suprafaţă a puterii radiate (v.ß1.5.3), unde electromagnetice (v.cap.7), localizarea acţ iunilor etc. Œn cadrul acestui manual, toate mărimile electrice şi magnetice (de stare şi de material) definite sau relative la vid vor purta indicele 0

(

E , B

0

0

, ε 0 , µ 0 etc).

Explorarea c‚mpului electromagnetic

Studiul, calitativ şi cantitativ, al c‚mpului electromagnetic se face determin‚nd efectele (de exemplu forţ ele şi momentele unor cupluri de forţ e) care se produc asupra unor corpuri plasate Ón c‚mp. Determinarea acestor efecte Ón fiecare punct al c‚mpului electromagnetic, adică explorarea lui, trebuie făcut ă cu ajutorul unor corpuri de referin ţă care să nu influen ţ eze cu nimic c‚mpul electromagnetic existent prin prezen ţ a lor şi să asigure redarea cantitativă a st ării c‚mpului electromagnetic Ón fiecare punct al domeniului considerat (adică local). Corpurile care asigură o astfel de explorare a c‚mpului electromagnetic se numesc corpuri de probă şi ele pot avea o definire şi existen ţă pur teoretică, Ónsă Ón concordan ţă cu logica experimentului de ìcercetareî a c‚mpului. Pentru explorarea macroscopică a c‚mpului electromagnetic numai sub aspectul lui electric, format Ón jurul unor corpuri aşa-zis electrizate (v.cap.2) imobile, corpul de prob ă (electric) este un corp cu dimensiuni foarte mici Ón comparaţ ie cu distan ţ a de la punctul Ón care este plasat (unde se

face explorarea) la corpul electrizat, fiind deci practic punctiform, pentru a permite explorarea unor regiuni, Ón principiu, oric‚t de mici din c‚mp, teoretic Ón fiecare punct din domeniul explorat. Starea de electrizare (v.ß1.2.1) a corpului de prob ă electric trebuie să fie invariabil ă (de referin ţă, pentru care ñÓn condiţ ii exterioare egaleñ să se exercite asupra lui forţ e egale). Prin experien ţă se constată c ă pentru a se men ţ ine starea de electrizare a corpului de prob ă neschimbat ă (invariabil ă) trebuie ca structura sa fizicochimică să nu se modifice, ceea ce Ónseamn ă că el trebuie să fie metalic (dintr-un material conductor ñ v.ß1.2.3) sau metalizat şi s ă fie perfect izolat (se presupune corpul de prob ă suspendat printr-un fir foarte subţ ire din mătase ş i perfect elastic la Óncovoiere, dar inextensibil). Œn plus, starea corpului de probă trebuie să fie astfel Ónc‚t s ă nu modifice cu nimic starea iniţ ial ă a sistemului explorat, ceea ce impune ca sarcina electrică (v.ß1.2.1) a corpului

de prob ă, care se noteaz ă cu q cp , să fie foarte mică (teoretic q cp 0). Se consider ă că sarcina

electric ă q cp a corpului de prob ă este pozitiv ă (v.ß1.2.1). Œn sf‚r şit, pentru ca explorarea prin corpul de prob ă să pun ă Ón eviden ţă numai forţ ele de provenien ţă electric ă, trebuie ca toate celelalte forţ e ce ar putea apare ( şi un exemplu sunt forţ ele de atracţ ie masic ă şi cele din c‚mpul gravific) să fie extrem de mici (să tind ă la zero); de aceea, corpul de prob ă electric se consider ă a fi un corp cu mas ă neglijabilă. Un exemplu, comparativ, de corp de prob ă electric ar fi particula elementară numit ă pozitron. Pentru explorarea macroscopică a c‚mpului electromagnetic numai sub aspectul lui magnetic, format Ón jurul unor corpuri aşa-zis magnetizate (v. cap.5 şi ß1.2.1), sau/şi a unor conductoare (v.ß1.2.3) aflate Ón stare electrocinetică (v.cap.4 şi ß1.2.1), precum şi a unor corpuri

electrizate care ñfaţă de sistemul de referinţă imobilñ se deplasează cu o viteză w , se foloseş te drept corp de probă fie acul magnetic, fie aşa-zisă bucl ă de curent. Acul magnetic, considerat corp de probă pentru explorarea c‚mpului magnetic, este un ac ìmicî de busol ă slab magnetizat pentru a nu influen ţ a c‚mpul explorat (aici, atributul de ìmică î

Ónseamnă că acul de busolă are dimensiuni neglijabile Ón comparaţ ie cu distan ţ ele faţă de corpurile

ce produc c‚mpul magnetic, dimensiuni ce tind la limită/teoretic către zero, pentru ca acul s ă se

11

identifice cu punctul Ón care se explorează c‚mpul magnetic). Explorarea cu acul magnetic constă Ón determinarea ñÓn fiecare punct din c‚mpñ a cuplului de for ţ e (cu un moment) şi, eventual, a rezultantei forţ elor la care este supus, Ón general, acul magnetic plasat Ón c‚mp magnetic. Acul

(v.ß1.2.1), care trebuie să fie

magnetic se caracterizează prin momentul său magnetic

invariant. Bucla de curent este un corp de probă, cu caracter teoretic, pentru explorarea c‚mpului magnetic care constă Óntr-o ìmică î spir ă realizată dintr-un conductor foarte subţ ire, Ónchis (un inel), Ón care s-a stabilit un curent electric (v.ß1.2.1) constant şi invariabil I bc (atributul de ìmicî vrea să Ónsemne că aria Ónchisă Ón planul ei de buclă, A bc , tinde la limită către zero, confund‚ndu- se cu punctul din c‚mpul analizat). Œn practică (mai clar, Ón tehnică) bucla de curent (al cărui model teoretic este arătat Ón figura 1.1a) se realizeaz ă din una sau mai multe spire (bucle) relativ mici, alimentate de la o sursă electrică (v.cap.4) de curent continuu SEcc prin fire de aducţ iune

r ăsucite str‚ns Óntre ele, situaţ ie Ón care for ţ ele din c‚mp exercitate asupra firelor de alimentare a buclei se anulează reciproc şi nu influen ţ ează spirele de explorare (se ob ţ ine astfel aş a-numită bucl ă de explorare, reprezentată Ón figura 1.1b). Bucla de curent se caracterizeaz ă prin momentul magnetic al buclei, sau momentul buclei,

m , un vector perpendicular pe planul ce conţ ine bucla, definit prin expresia:

m ac

planul ce con ţ ine bucla, definit prin expresia: m ac Fig. 1.1 b (1.1) D

Fig. 1.1

b

(1.1)

D

m

b

n I

=

A

I

bc

bc

bc

A

bc

,

0

→ ∞

Ón care n este versorul normalei pe suprafaţa buclei, al cărui sens este asociat cu sensul curentului I bc după regula sistemului drept (v.ß 9.1.1). Conform expresiei (1.1), trecerea la limită A bc 0 (pentru ca bucla să fie punctiformă, pentru a reda starea locală a c‚mpului magnetic, din punctul Ón care se face explorarea) impune şi trecerea la limita I bc pentru ca momentul să