1.

Noiunea Dreptului privat roman: Totalitatea normelor de conduita instituite si sanctionate de statul roman, adunate intr-un sistem format din mai multe ramuri si institutii juridice. Putem spune ca o perioada indelungata de timp romanii confundau principiile religioase cu cele de drept si morala. Acel set de reguli ce poate fi numit dreptul roman s-a constituit timp de 13 secole, de la fondarea Romei (754 i.Hr) si pina la sfirsitul domniei imparatului Iustinian (565 d.HR). Totusi romanii nu au stabilit o stricta definitie a dreptului doar citiva din juristi au inaintat propriile teorii privind ceea ce numim drept. Celsus spunea ca dreptul este arta binelui si a echitatii analizind aceasta expresie deducem faptul ca juristul dat a pus accent pe normele de morala si nu pe cele de drept. O alta definitie de data a ceasta a lui Ulpian include principiie dreptului de a trai in mod onorabil, a nu vatama pe altul, a da fiecaruia ce este al sau Analizind si aceasta definitie confirmam cele spuse mai sus privitor la ceea ca romanii confundau normele de morala cu cele de drept a trai in mod onorabil, a nu vatama pe altul fiind norme de morala iar a da fiecaruia ce este al sau o norma de drept propriu-zis. 2. Dreptul public roman i dreptul privat roman. In viziunea jurisconsultului roman Ulpian dreptul public este cel care se refera la organizarea statului roman, iar dreptul privat la interesele fiecaruia Dupa sfera de reglementare dreptul privat era alcatuit dintr-un ansamblu de norme juridice care reglementeaza relatiile dintre persoane; iar dreptul public cuprinde norme care se refera la conducerea statului, functionarea organelor de stat, relatiile dintre stat si persoane. Dupa felul normelor dreptul privat e alcatuit din norme flexibile, care au caracter dispozitiv(permisiv) si pot fi modificate la vointa partilor; in dreptul public normele sunt rigide, cu caracter imperativ, ce nu pot fi modificate la vointa partilor. Dupa structura dreptul privat se divide in patru parti: dreptul civil, dreptul gintilor, dreptul natural si dreptul pretorian; in dreptul public o asemenea divizare lipseste. Dupa importanta dreptul privat este actual chiar si dupa 2000 de ani; dreptul public prezinta mai putin interes pentru stiinta dreptului deoarece pe parcursul anilor dreptul public roman a suferit multe schimbari, pierzindu-si astfel din actualitate. Ce tine de apararea drepturilor incalcate, apararea interesului privat se facea la cererea persoanei ale carei drepturi au fost incalcate, in baza unui proces civil; in cazul incalcarii unui interes public, organele statului intervin pentru

a depista infractorii si pentru a-i pedepsi. Judecarea se face in baza unui proces de ordin administrativ sau penal. 3. Sistemele Dreptului privat roman. Ius civile. Ius praetorium. Ius gentium. Corelaia i influena dintre ele. Dreptul privat roman este format din trei ramuri: dreptul civil, dreptul gintilor si dreptul pretorian care a aparut mai tirziu si facea parte din dreptul public. Dreptul civil cuprindea totalitatea normelor juridice ce reglementau relatiile dintre oameni. Acesta era foarte rigid si alcatuit din multe formalitati. Actele juridice erau insotite de formule solemne, gesturi si ritualuri care bunaoara creau dificultati in aplicare chiar si cetatenilor romani. Dreptul gintilor era alcatuit din acele reguli ce reglementau relatiile dintre cetatenii romani si straini. Acesta s-a format in urma multiplelor relatii comerciale. E stiut faptul ca orice strain care venea la Roma cadea imediat in sclavie, insa, cu timpul, romanii au fost nevoiti sa-si regindeasca propriile conceptii sub presiunea vietii economice, astfel, treptat, strainii incep sa fie tolerati la inceput in calitate de oaspeti care veneau la tirg pentru citeva zile iar mai apoi in calitate de comercianti. Avind avantaje fata de dreptul civil, un exemplu fiind procedura transmiterii dreptului de proprietate care conform dreptului civil putea dura citeva zile pe cind conform dreptului gintilor proprietatea se putea transmite imediat, prin simpla manifestare a vointei; mai tirziu dreptul gintilor a inceput sa fie utilizat si in relatiile dintre cetateni, pina cind, spre sfirsitul epocii clasice, in vremea lui Iustinian, a devenit un drept general, asimilind toate institutiile dreptului civil. Dreptul pretorian este dreptul creat prin activitatea magistratilor si in special a pretorilor care emiteau ordine, hotariri si decizii care au alcatuit dreptul pretorian propriu-zis. Pentru ca normele dreptului civil nu puteau fi modificate si adaptate la noile realitati acest fapt a fost indeplinit cu ajutorul dreptului pretorian. 4. Recepionarea Dreptului privat roman n legislaia statelor Europei continentale. Dreptul roman a devenit un fundament al legislatiilor moderne, constituind un izvor in procesul de creare si de aplicare a dreptului. E bine stiut ca jurisconsultii romani au fost cei care au pus bazele stiintei dreptului si a limbajului juridic. Importanta dreptului roman poate fi examinata pe mai multe planuri:

a) Din punct de vedere istoric: ne tinind cont de ceea ca a trecut peste 2000 de ani majoritatea legilor, documentelor, contractelor, notiunilor si principiilor alcatuite de juristi sunt valabile si in prezent. b) Din punct de vedere stiintific romanii sunt cei care au creat vocabularul juridic pe care il folosim in prezent. O serie de clasificari, concepte, categorii juridice alcatuite de romani reprezinta limbajul comun al tuturor juristilor de astazi. c) Dreptul roman constituie baza familiei romano-germanice In prezent, dreptul privat roman sta la baza formarii dreptului in Italia, Franta, Portugalia, etc. 5. Obiceiul ca izvor formal al Dreptului privat roman. Obiceiul juridic este cel mai vechi izvor de drept si a luat nastere in urma folosirii indelungate a unor norme de conduita. La inceput, viata sociala a romanilor se intemeia pe traditii, formate din repetarea anumitor comportamente. Aceste traditii nu purtau caracter juridic si nu erau obligatorii, fiindca la acel moment inca nu se formase statul, care sa oblige populatia sa execute obiceiurile. Dupa formarea statului, obiceiurile convenabile celor ce detineau putere politica au fost recunoscute de catre stat si s-au transformat, din simple traditii populare, in obiceiuri juridice, impuse ca obligatorii intregii societati. Multe din cutume nu au fost aduse la cunostinta poporului iind tinute in secret de catre pontifi care spuneau ca acestea le-au fost incredintate lor de catre zei si numai ei, le pot interpreta. In acelasi timp pontifii erau alesi din rindurile patricienilor si daca se isca vre-un conflict dintre un patrician si plebeu acesta trebuia solutionat de catre pontif si deseori plebeii se plingeau ca pontifii dau hotariri in favoarea patricienilor, si au cerut ca obiceiurile sa fie sistematizate, codificate si publicate, pentru a fi cunoscute de catre toti cetatenii, acest lucru se intimpla in 451 i.Hr cind a fost adoptata Legea celor XII Table prin care rolul obiceiului juridic e preluat de lege. 6. Legea ca izvor formal al Dreptului privat roman. Legea la romani a aparut in rezultatul confruntarii dintre patricieni si plebei ce s-a soldat cu adoptarea Legii celor XII Table, prima si cea mai importanta lege romana, publicata in forum ca tot poporul sa o vada si sa o cunoasca. La romani, cuvintul lex avea sensul de conventie. Cind conventia intervenea intre doua persoane fizice, Lex insemna contract, iar cind intervenea intre magistrat si popor, capata intelesul de lege ca forma de exprimare a dreptului.

La romani legile se adoptau conform unei proceduri specifice. Mai intii, magistratul facea cunoscut proiectul de lege printr-un edict. Membrii societatii romane se intruneau periodic in Adunarea poprului, la care discutau proiectul de lege, apoi erau convocati in adunari mai mici pentru a se pronunta, daca poporul era deacord cu proiectul de lege, raspundeau prin da (uti rogas), iar daca nu prin nu (antiqua), dezbaterea proiectului se facea in cel mult 24 de zile. Dupa ce legea era votata de catre Adunarea poporului, ea trebuia sa fie supusa ratificarii de catre senat, senatul verifica daca au fost respectate traditiile si moravurile poporului roman. Dupa ratificare, textul original era pastrat in tezaurul statului (arhiva), iar copiile facute se imparteau oamenilor pentru ca acestia sa cunoasca legile. Legea era constituita din 3 parti: prescriptio(se indica numele magistratului car a propus legea, denumirea adunarii care a votat-o, ordinea, numarul de voturi, locul si data cind a fost adoptata legea), rogatio(textul propriu-zis al legii care putea fi impartit in capitole si paragrafe) si sanctio(sanctiunea ce urma nerespectarea prevederilor din rogatio). Legile erau clasificate dupa criteriul sanctiunii si puteau fi: legi perfecte(cuprindeau drept sanctiune nulitatea oricarui act realizat cu nerespectarea prevederilor din cuprinsul sau), mai putin perfecte(cuprindeau o pedeapsa cel mai des amenda), imperfecte(nu stabileau nici o sanctiune) 7. Edictele pretorilor ca izvor formal al Dreptului privat roman. Dintre edicetele date de magistratii romani cele mai importante au fost edictele pretorilor, care erau ca model pentru ceilalti magistrati. Pretoru era magistratul ce administra jurisdictia romana, el se ocupa cu judecarea conflictelor dintre cetateni (pretor urban) sau dintre cetateni si peregrini (pretor peregrin). Cind se observa ca dreptul civil nu oferea mijloacele necesare pentru apararea in justitie a unor pretentii legitime, pretorii creau prin intermediul edictului noi mijloace procedurale. Rolul pretorului in formularea normelor de drept devenise mai important chiar decit al adunarilor populare, fiindca acestea se intruneau mai greu si rezolvau probleme juridice mai dificile, pe cind pretorul, avind ca sarcina rezolvarea conflictelor curente dintre cetateni, era indatorat sa dea solutii practice conforme cu necesitatile sociale chiar si in cazurile cind legea nu dispunea de ele. Totalitatea edictelor pretorilor alcatuiau dreptul pretorian. Prin intermediul edictelor pretorii: completau lacunele din lege, corectau greselile, se pronuntau asupra legilor care trebuiau aplicate, lamureau continutul lor.

8. Constituiile imperiale ca izvor formal al Dreptului privat roman. Constituiile imperiale erau hotaririle luate de imparat, in timpul aflarii sale la putere, ce puteau fi aplicate in domeniile aflate in competenta sa- politic, administrativ, militar, social. Constitutiile imperiale au constituit principalul izvor de drept in perioada monarhiei (imeriului), cind cea mai mare putere in stat o detinea imparatul. In activitatea de zi cu zi, imparatul era ajutat de un consiliu imperial, alcatuit mai ales din juristi care trebuiau sa aduca o lamurire bine argumentata, pentru a convinge poporul ca imparatul procedeaza corect. Constitutiile imperiale erau de 4 feluri: edicte(erau emise de imparat si cuprindeau dispozitii cu caracter general, ce puteau fi aplicate fie in domeniul public, fie in domeniul privat), mandate(erau intrunctiunile pe care imparatul le dadea magistratilor in subordine si in special guvernatorilor de provincii, ele purtau mai mult un caracter administrativ), decrete(hotariri judecatoresti emise de catre imparat in cauzele pe care le judeca, ele se bucurau de o mare autoritate) si rescripte(erau consultatiile pe care le dadea impratul in problemele de drept, in baza scrisorilor care parveneau la adresa sa.). 9. Jurisprudena ca izvor formal al Dreptului privat roman. Scrisorile is consultatiile celor mai de seama juristi romani alcatuiau jurisprudenta, care era considerata izvor de drept. Jurisprudenta este stiinte dreptului creata de catre juristi, prin diferite scrieri, comentarii, explicatii si consultatii asupra legislatiei din acele timpuri. La inceputul epocii vechi s-a intrebuintat jurisprudenta religioasa, meserie monopolizata de catre pontifi care tineau jurisprudenta in secret. Pontifii cunosteau formulele solemne, procedura de judecata, calendarul judecatoresc, obiceiurile juridice. Indignat de acest fapt Flavius a divulgat poporului formulele procedurii de judecata, ca urmare orice persoana avea acces liber la ele, putindu-si sa-si apere drepturile in judecata. Jurisconsultii clasici s-au remarcat printr-o activitate deosebit de bogata, prin capacitate de analiza si sinteza, de generalizari si sitematizare, printr-o logica riguroasa cu care rezolvau diverse controverse, prin rationalism juridic. La inceputul epocii clasice s-au remarcat doua scoli de drept: scoala sabiniana(avea orientare conservatoare) si cea proculiana(mai inovatoare) Activitatea jurisconsultilor se orienta pe trei directii: respondere(consultatii oferite la orice problema de drept), cavere (consultatii oferite cetatenilor in legatura cu

forma actelor juridice), agere (consultatii pe care jurisconsultii le ofereau judecatorilor). In epoca postclasica imparatul are putere absoluta si jurisprudenta isi pierde din importanta, imparatul ne mai avind nevoie de juristi cu renume. Defapt ori de cite ori era necesara solutionarea unei probleme, consilierii imparatului se inspirau din lucrarile juristilor clasici si propuneau solutionari care erau din numele imparatului dar defapt erau copiate. 10. Codificarea lui Iustinian. Pe timpul imparatului Iustinian se adunase un numar foarte mare de manuscrise care au provocat o stare de anarhie in legislatia romana. Acestea erau neclare si deseori se contraziceau si nu corespundeau realitatilor. Vazind acest lucru Iustinian a cautat solutii pentru a redresa situatia. El a cerut profesorilor, jurisconsultilor si avocatilor celebri sa faca o sistematizare a celor mai valoroase izvoare ale dreptului clasic. Comisia din 10 membri trebuia sa faca modificarile textuale necesare, pentru a evita contradictiile, repetarile si neclaritatile vechilor constitutii. Intreaga codificatie este formata din patru lucrari fundamentale: codul (prima lucrare, ce cuprinde constitutiile imperiale date de imparatii romani, incepind de la Hadrian si pina la Iustinian; codul e sistematizat in 12 carti impartite in titluri, titlurile in constitutii iar constitutiile in paragrafe; prevederile din Codul lui Iustinian se refera atit la dreptul public cit si la dreptul privat); digestele (reprezinta o culegere de fragmente din lucrarile jurisconsultilor clasici, dar deoarece se observa faptul ca opiniile juristilor difera Iustinian emite 50 de constitutii impriale care trateaza diferite materii[posesiunea, proprietatea, familia, etc.] digestele lui Iustinian au fost tiparite in numeroase editii); institutele (manual pentru studentii de drept care cuprindea numeroase definitii, clasificari si notiuni generale); novelele ( cuprind constitutiile imperiale date de catre imparatul Iustinian din 534 pina in 565, aceasta era o sistematizare facuta de persoane particulare dupa moartea lui Iustinian) Importanta codificatiei: monument istoric si cultural, monument legislativ care permite reconstituirea dreptului roman vechi si clasic, ulte idei importante din textul codificatiei sunt preluate si aplicate in legislatia acuala. 11. Noiunea i clasificarea aciunilor ca mijloace de aprare a drepturilor subiective. ?????????????????????????????????

12. Procedura legisacional. In epoca veche procedura de judecata era rigida si formalista, iar dreptul era putin dezvoltat. In aceasta perioada procesul de judecata era cunoscut sub numele de procedura legisactiunilor, fiindca era reglementat de lege si in special de Legea celor XII Table. Procedura legisactiunilor era plina de formalitati se se desfasura in 2 etape: inaitea magistratului(in iure); in fata judecatorului (in iudicio). In prima faza partile se prezentau inaintea magistratului care trebuia sa pregateasca pricina pentru solutionare, iar in a doua faza, judecatorul ales de catre parti trebuia sa dea o hotarire, solutionind cazul. Citarea la proces: reclamantul rebuia sa-l cheme pe pirit la judecata, actiune denumite citare. Piritul era informat din timp ca trebuie sa se prezinte in fata magistratului prin pronuntarea unor cuvinte solemne. Citarea se putea face oriunde nu insa la domiciliul piritului, deoarece domiciliul cetateanului roman era considerat inviolabil. Daca piritul neglija citarea ce i se facuse si refuza sa se prezinte in fata magistratului, reclamantul il putea aduce cu forta, refuzul piritului trebuia sa fie confirmat de martori. Daca piritul se ascundea cu scopul de a evita procesul, magistratul putea recurge la masuri de constringere, acordind reclamantului o trimitere in posesiunea bunurilor piritului. Desfasurarea procesului: ambele parti trebuiau sa se prezinte inaintea magistratului iar reclamantul trebuia sa arate care sunt pretentiile fata de pirit. Privitor la pretentiile care i se invocau piritul putea sa reactioneze in 3 directii: a) sa recunoasca pretentiile si atunci el era condamnat si procesul se incheia; b) sa nu fie de acord cu pretentiile si sa doreasca incetarea procesului, in acest caz el la fel era condamnat si procesul se incheia, c) sa nu fie de acord cu pretentiile si sa doreasca continuarea procesului care trecea in etapa a doua si finaliza cu pronuntarea unei sentinte. Tipurile de procese: Per sacramentum- prin juramint (juramint facut de fiecare dintre impricinati; pontifii care detineau secretele religiei si ale dreptului, urmau sa decida care dintre cele doua juraminte era just si care injust) Per iudis atributive postulatio (depunerea cererii de a numi un judecator) Per condictio (prin somatie) Procedura in fata judecatorului: dupa magistrat partile se infatisau in fata judecatorului, daca una din parti lipsea atunci judecatorul astepta pina la miezul

zilei apoi da cistig partii prezente. Judecata avea loc in public. In fata judecatorului partile prezentau probele dar in primul rind martorii, cine aducea ai multi martori dadea cistig de cauza. Inainte de a da sentinta, judeatorul se consulta cu diferiti jurisconsulti care alcatuiau consiliul sau.Judecatorul nu era un functionar ci o persoana particulara care trebuia sa aiba o reputatie buna in societate si sa fie cetatean al Romei. Procedura de executare: dupa pronuntarea sentintei urma executarea ei, de care se ocupa partea ce a cistigat procesul. Romanii aveau mai multe scheme de execuare a unei sentinte judecatoresti. Schema cea mai des folosita se numea per manus inectio (prin punerea mainii)- se executau sentintele care aveau ca obiect o suma de bani. Daca dupa 30 de zile debitorul nu platea atunci creditorul il ducea in fata magistratului aratind ca sentinta nu a fost indeplinita, magistratul aproba cererea si debitorul ajungea in inchisoarea privata a creditorului unde era detinut 60 de zile. In acest timp el era scos la 3 tirguri din care putea fi rascumparat de rude, prieteni sau altcineva, daca acest lucru nu se intimpla atunci debitorul era vindut ca sclav in strainatate sau chiar omorit. Per pignoris capio (prin luarea unui bun ca gaj)- presupunea luarea de catre creditor a unui bun al debitorului pentru a-l constringe in acst fel sa-si plateasca datoria. Creditorul nu putea sa-si insuseasca lucrul luat in gaj, nici sa-l vinda, ci numai sa-l pastreze pina cind debitorul putea plati sau pina cind acesta intenta un proces pentru a se stabili daca s-a procedat just sau nu in luarea de gaj. Daca debitorul nu platea, creditorul putea sa distruga lucrul luat in gaj. 13. Procedura formulara: Se desfasura in 2 faze: in iure si in iudicio. Partile isi expun pretentiile in fata magistratului fara a mai folosi formule solemne. Magistratul redacteaza un inscris numit formula, ce cuprindea esenta procesului si constituia calauza dupa care trebuia sa se conduca judcatorul la emiterea sentintei. Formula era alcatuita din 4 parti principale si 2 parti accesorii, dar intr-o singura formula nu puteau fi intilnite toate aceste parti. Partile principale erau: intentia (intentio); demonstratia adjudecarea (adjudicatio); condamnarea (condemnatio). (demonstratio);

Intentia cuprindea pretentia reclamantului. Orice formula trebuia sa contina intentia, deoarece in lipsa acestei parti, judecatorul nu putea sa cunoasca cererile reclamantului.

Demonstratia arata probele pe care reclamantul isi intemeia pretentia. Judecatorul trebuia mai intii sa verifice cit de adevarate sunt temeiurile aduse de reclamant, si dupa aceea sa emita hotarirea. Adjudecarea constituia acea parte a formulei prin care se dadea judecatorului dreptul de a face un transfer de proprietate. Se intilnea numai in procesele legate de transferul dreptului de proprietate asupra unui lucru de la o persoana la alta. Condamnarea era ordinul dat de catre magistrat judecatorului ca sa-l condamne sau nu pe pirit, in functie de faptul daca piritul va fi gasit vinovat sau nevinovat. Partile accesorii erau: prescriptiunile (praescriptio), exceptiunile (exceptio). Prescriptiile se scriau in formula inainte de intentio si se urmarea prin aceasta satisfaccerea fie a intereselor reclamantului, fie ale piritului. Exceptiunile erau mijloace de aparare introduse in formula prin care piritul nu nega in mod direct pretentiile reclamantului, dar invoca anumite fapte de natura sa paralizeze acele pretentii. Procedura in fata magistratului: Procesul de chemare in judecata a fost perfectionat. Mai intii avea loc citarea verbala a piritului. Daca acesta nu se prezenta la proces si nici nu indica un garant in favoarea lui atunci magistratul il putea obliga la plata unei amenzi. In situatia in cae piritul se ascundea pentru a nu putea fi citat, bunurile lui erau preluate si vindute. In fata magistratului, reclamantul isi spunea pretentiile fara a mai utiliza forme solemne. Daca pretentiile sale erau justificate atunci magistratul ii inmina o formula, cu care reclamantul se prezenta in fata judecatorului. Piritul putea sa aiba trei atitudini: sa recunoasca pretentiile reclamantului, sa nu le recunoasca ori sa nu se apere suficient de bine. Procedura in fata judecatorului: Judecarea pricinii se facea in zile de lucru in public si in prezenta partilor. Daca una dintre parti nu se infatisa la proces, acesta era cistigat de partea care era prezenta. In proces partile trebuiau sa aduca toate probele de care dispuneau. Procedura de executare: Dupa pronuntarea sentintei judecatorul isi incheia misiunea si inceta de a mai fi judecator. Cel care a pierdut procesul se numea condamnat si deseori acesta era

piritul. Condamnatul trebuia sa satisfaca cererea reclamantului in termen de 30 de zil de la pronuntarea sentintei. Daca el nu facea acest lucru reclamantul il chema iarasi in judecata care se desfasura doar in fata magistratului. Pierzind si acest proces piritu trebuia sa plateasca de 2 ori mai mult si daca nu platea era supus executarii silite. Executarea se facea asupra persoanei sau asupra bunurilor piritului. 14.Procedura extraordinar: COGNITO EXTRAORDINARIA 1. Origine

Termenul de cognito 3 - cercetarea cauzei de ctre un magistrat, sau mai trziu de un funcionar imperial, privea o serie de situaii diferite din care s-a dezvoltat perioada imperiului, n special a dreptului postclasic, procedura civil extraordiwt extraordinem iudiciorum privatorum care a nlocuit procedura civil normali ord o iudiciomm privatorum. Datorit schimbrilor economice, sociale i politice din secolul III, dar mai ol datorit faptului c Imperiul roman a devenit n mod fi o monarhie absolut, 1 pratul nu mai avea nici un interes s menin vechile instituii din vrcin principatului. n aceste condiii judectorul nu mai putea fi un simplu particular,! trebuia s fie un funcionar supus controlului mpratului. Acestea erau cauzele care au determinat dispariia4 procedurii formulrii constituie originea procedurii extraordinare. Chiar din epoca dreptului clasic uni procese nu mai erau judecate conform procedurii formulare, ci conform regia justiiei administrative, adic ale raporturilor dintre particulari i stat5. Procedura civil

2. Comparaie cu celelalte proceduri Procedura legisaciunilor era caracterizat prin desfurarea procesului n dou etape respectiv in iure - n faa magistratului i in iudicio - n faa judectorului. Acelai lucru caracteriza i procedura formular dup cum am vzut. In cadrul procedurii extraordinare dispare aceast caracteristic ce consta n divizarea procesului n cele dou etape. Deci aici procesul se desfoar n faa unei singure instane de la nceput i pn la darea hotrrii, instana reprezentat de una si aceeai persoan, magistratul sau naltul funcionar, adic magistratul judector, Formula dispare deoarece acesta nu putea s-i trimit formula lui nsui1.

In dreptul lui Justinian aciunea nu mai este caracterizat dup formul, cci a disprut, ci dup natura raportului juridic. Odata cu dispariia formulei dispare partea accesorie a formulei - exceptio i orice excepie este minutorie.

3.Organizarea instanelor Functionarii judectoreti fac parte din ierarhia funcionarilor administrativi. In virful acestor ierarhii administrative se afla mpratul care era i judectorul.Dup el pe o treapt inferioar urmau prefecii pretorului - praefecti praetorio din cele patru prefecturi ale Imperiului. In provincii judecau guvernatorii - rectores, praesides provinciae, iar n capital suprmul judector era prefectul oraului -praefectus urbi. 4.Procedura de judecata Procedura de judecata cunoate forme specifice dup cum urmeaz: procedura prin denutiatio, procedura prin rescript, procedura prin litis denuntiatio i prin libel. Procedura prin denuntiatio consta n introducerea unei notificri denuntiatio,adresata de reclamant prtului cu caracter semioficial, adic cu autorizaia magistratului, ce contine preteniile sale i invitaia de a se prezenta n faa magistratului la o anumita data. Procedura prin rescript se realiza de ctre mprat care putea judeca orice proces, daca partea facea o cerere adresat acestuia numit supplicatio. El fie judeca procesul si dadea un decret fie c trimitea cauza instanei inferioare printr-un rescript. Procedura prin libel constituie cererea de citare a reclamantului - libellus conventionis ctre autoritate care reprezenta preteniile sale. Judectorul putea acorda sau nu permisiunea de citare prin expresiile: dare, denegare actionem. 5. Hotrrea de judecat, executarea ei i apelul Sentina de condamnare era citit n public i trebuia executat de cel care a pierdut procesul. Fa de procedurile anterioare aceasta purta asupra lucrului in litigiu - in rem ipsam i dac prtul satisfcea pe reclamant n cursul procesului se ddea o sentin de absolvire. Cheltuielile de judecat erau suportate de partea care pierdea procesul.

Pentru executarea sentinei se fcea apel la organele statului - mnu militar. Dac nu se putea face executarea n natur, se proceda la vnzarea bunurilor fostului prt, acum debitor. Apelul constituia calea de atac a prii nemulumite mpotriva sentinei. Se fcei fie n scris, fie oral ntr-un termen de 2 - 3 zile i de zece zile n dreptul lui Justinian. Se introducea la instana care a dat hotrrea i era obligat s-l trimit instanei superioare. Era suspensiv de executare i dac cel care promovase pierdea din nou procesul era pedepsit cu o amend lsat la aprecierea judectorului.

15.Termenele de prescriptie Termenul de prescriptive este intervalul de timp in decursul caruia persoana are posibilitatea sa inainteze actiunea in instanta de judecata pentru a-si apara un drept incalcat. Daca in decursul acestei perioade de timp, persoana nu se adreseaza cu actiune in judecata, atunci dupa expirarea termenului de prescriptive, actiunea sa nu mai poate fi satisfacuta. Termenul de prescriptive incepe: a) b) in cazul dreptului de proprietate- din momentul incalcarii dreptului de proprietate asupra lucrului in cazul obligatiei de a face ceva, termenul de prescriptive incepea din momentul cind aparea posibilitatea de a cere executarea obligatiei. Termenul de prescriptive incepea sa curga de la data fixate in contract cind banii trebuiau sa fie intorsi. Suspendarea: cursul termenului de prescriptive putea fi suspendat pentru un interval de timp, cit exista vre-o piedica (boala a unei persoane, lipsa persoanei) Dupa disparitia acestei piedici, curgerea termenului de prescritie era reluata. Intreruperea: intreruperea curgerii termenului de prescriptie avea loc atunci cind obligatia era executata (din momentul achitarii datoriei) sau cind persoana ineresata inainta o actiune in judecata.

16.Notiunea de persoana si capacitate juridica 1 Noiunea de persoan

Persoana-persona constituie termenul care desemneaz subiectul de drept care participa la un raport juridic. Acest subiect nu poate fi dect fiina uman, omul. Notiunea de persoan n sensul cunoscut de obicei se refer la om ca entitate fizica si social. In sensul restrns, juridic se refer la omul care are posibilitatea de a participa la raporturi juridice ca subiect de drepturi i obligaii La romani noiunea de persoan, adic ideea de subiect de drepturi i obligaii lina prin cuvntul persona care vine pe de o parte de la phersum ce a masca pe care actorii o purtau cnd i interpretau rolurile n amfiteatru. Prin analogie, acest cuvnt este ntrebuinat pe scena juridic roman pentru a subiectul de drept capabil s joace un anumit rol juridic ca de exemplu rolul familias, de creditor, de debitor, de proprietar, de motenitor, etc. In vechiul drept roman nu orice om putea fi persoan. Pentru a fi o persoan, pentru a avea drepturi i obligaii, omul respectiv trebuia s ndeplineasc o serie de conditii.Cu timpul condiiile riguroase care existau s-au atenuat, recunoscnduse drepturi si celor care din diferite motive nu ndeplineau aceste condiii. 2.Capacitatea juridica a persoanei Daca situam notiunea de capacitate juridica in contextul legaturii dintre aceasta si calitatea de subiect de drept pe care o are persoana ,putem defini capacitatea juridica ca p categoe ce desemneaza aptitudinea ,posibilitatea de a avea drepturi si obligatii in raporturi juridice concrete La romani doar acele persoane care aveau personalitate sau capacitate puteau dobndi drepturi, pe de o parte, i asuma obligaii, pe de alta, n virtutea acesteia. In ceea ce privete unitatea capacitii juridice din dreptul actual, despre care am vorbit anterior, aceasta este efectul unei cauze fireti legate de structuri societii moderne ce este unitar i n care toi membrii ei fiind egali n drepturi se bucur de acelai statut ce le permite participarea la raporturi juridice egale, n dreptul roman situaia este diferit. Structura societii romane a fost neunitara eterogen, din start oamenii mprindu-se conform clasificrii fundamentale summa divisio hominum' n oameni liberi i sclavi, pe de o parte, iar pe de alta, s-a mprit conform altor clasificri - ca de exemplu, cel avnd la baz criteriul ceteniei sau familiei - n diverse alte categorii. Aceast situaie a determinat n ultim instan diversitatea capacitii juridice romane.

In dreptul roman capacitatea juridic era mprit n dou categorii, respeciv capacitatea de fapt i capacitatea de drept. Capacitatea juridic n dreptul actual se disjunge ntr-o capacitate de folosin i una de exerciiu. In acest context ne raliem opiniei profesorului Vladimir Hanga conform creia capacitatea de drept este identic cu capacitatea de folosin, i capaj citatea juridic de fapt este identic cu cea de exerciiu. Pentru ca un om n societatea roman s fie pe deplin capabil trebuia s aib att capacitate de drept ct i capacitate de fapt. Capacitatea de drept. Dac am defini capacitatea de folosin ca fiind aptitudinea general de a avea drepturi i obligaii n cadrul unor raporturi juridice si am acceptat identitatea ntre capacitatea de folosin i capacitatea de drept, putem defini la fel capacitatea de drept, ca fiind aptitudinea general de a avea drepturi i obligaii n cadrul unor raporturi juridice. In acest context capacitatea de drept impune ndeplinirea ctorva condiii pentru a fi deplin n sensul c persoana trebuie s posede un status format din trei elemente dup cum urmeaz: status libertatis, status civitatis i status familiae adic de a fi liber, a fi cetean i a fi ef de familie sau cel puin membru al familii agnatice Capacitatea de fapt. Dac am definit capacitatea de drept prin aceeai fomulare ca cea a capacitii de folosin, pe cale de consecin vom defini capacitate de fapt prin aceeai formulare ca cea a capacitii de exerciiu. Deci capacitatea de fapt este aptitudinea persoanei de a-i exercita drepturi i a-i asuma obligaii prii acte juridice.

17.Capacitatea juridica deplina si limitata a persoanei 1. Noiune Termenul de persoan juridic este modern. Romanii au desemnat asociaiile, a cror personalitate juridic era diferit de cea a persoanelor fizice care le formau, cu diferii termeni, n funcie de perioada istoric, de scopul asociaiilor, de componena uman sau material a acestora, de statut. 2. Evoluia instituiei persoanelor juridice n dreptul roman Dreptul de asociere a fost proclamat nc din sec. V .Cr. prin Lex duodecim Tabularum. Nici o restricie nu se prevedea n realizarea asociaiilor.

In evoluia lor, n funcie de criteriile sus-menionate, asociaiile cu personalitate juridic distinct i cu prerogative diferite, care au evoluat n timp, sunt urmtoarele : universitas (comunitate) sau corpora (grup de persoane); societales publicanorum (societi de publicani, compuse din persoane ce se ocupau cu strngerea impozitelor); universitates personarum (asociaii de persoane, cum sunt: res publica, civitates, municipia, coloniae, toate reprezentnd diviziuni administrative); colegiile (collegia, asemntoare breslelor); universitates rerum (comuniti bazate pe un patrimoniu comun), care, mai trziu, vor forma aa numitele fundaii (cu scopuri religioase - piae causae - ori laice). Dac, pn n sec. I .Cr., persoanele juridice funcionau i se constituiau n deplin libertate, doar pe baza unor statute, mpratul Caesar le-a desfiinat n mare msur, meninndu-le doar pe cele foarte vechi. Motivarea acestui act politic rezid n potenialul pericol pentru securitatea statului pe care l prezentau aceste societi n viziunea lui Caesar, n posibilitatea lor de a urmri scopuri paramilitare i antisociale. Urmaul su, Augustus, le-a repus n drepturi, condiionnd ns nfiinarea i nregistrarea lor de o serie de criterii a cror ndeplinire era analizat de Senat, iar n epoca imperial, de ctre mprat. Aceast obligativitate a autorizrii persoanelor juridice a fost, pentru prima dat, stipulat n Lex Julia de colegiis, din anul 7 .Cr.97. Regulile de funcionare a persoanelor juridice reprezint o creaie n timp a marilor jurisconsuli ai Romei imperiale. Astfel, pe parcursul ctorva secole, se pun bazele teoriei persoanei juridice, printr-o delimitare tot mai accentuat a propriei personaliti morale, colective, de cea a membrilor ei componeni. Pn la afirmarea independenei depline a voinei colective n raport cu aceea a fiecrui membru n parte (pe baza regulii majoritii), cu consecina supravieuirii persoanei juridice decesului membrilor ei, rnd pe rnd prudeni celebri (Q. Cervidius Scaevola, Julius Paulus, Domitius Ulpianus, Marcianus) au ridicat edificiul regulamentar, preconiznd : fie voina persoanei juridice n ansamblul ei, distinct de Aceea a membrilor ei,separati,fie posibilitatea de a dobindi,prin intermediul sclavilor, posesiuni n numele ei, fie capacitatea de a se obliga n nume i n interes propriu, fie posibilitatea de a dobndi un drept real (cum este cel de proprietate), diferit de proprietile particulare ale membrilor ei. Persoanele morale supravieuiesc persoanelor fizice. Singurele persoane juridice care se autodizolvau erau fundaiile, i aceasta odat cu lichidarea patrimoniului afectat activitii lor, precum i cele care i realizau scopul propus la nfiinare, ori cele care urmreau scopuri subversive.

18.Influenta virstei asupra capacitatii juridice a persoanei 19.Afectarea onoarei si demnittii si influenta acesteia asupra capacittii juridice a persoanei. 20.Statutul juridic al cettenilor romani A doua mare diviziune a persoanelor, n funcie de cetenie (status civitatis), mparte oamenii n ceteni (cives romani) i neceteni (latini i peregrini). Cetenii romani erau singurii care beneficiau plenar de drepturile publice i private (jus civile) ale cetii, mai cu seam la epocile strveche i veche ale dreptului roman. ncetul cu ncetul, ns, privilegiile juridice ce le erau conferite de calitatea de ceteni printr-o serie de tranziii insensibile au fost recunoscute i strinilor', firete, cu unele limitri i condiionri. 1. Dobndirea i pierderea calitii de cetean roman a) Naterea din prini ceteni constituie cel mai important izvor al acestui statut. Mai multe reguli concur la realizarea cadrului legal n aceast materie : copilul rezultat dintr-o cstorie legitim (justae nuptiae) urmeaz statutul juridic al tatlui, n timp ce copilul rezultat dintr-o alt uniune (ce nu are la baz connu- bium, jus connubii, deci nu dintr-o justae nuptiae) urmeaz soarta mamei2. n al treilea rnd, sistemul dreptului roman, n aceast materie, se baza pe criteriul naionalitii prinilor (iure sanquinis), nu pe faptul naterii pe teritoriul statului roman (iure soli). Lex Minicia, a crei dat exact nu este cunoscut, ci doar stabilit cu aproximaie la finele Republicii3, face unele precizri restrictive n legtur cu condiiile n care era acceptat cetenia roman celor nscui n afara cstoriei legitime (sine connubium). Lsnd nerezolvat situaia copilului nscut dintr-un tat cetean roman i o mam peregrin, legea stipuleaz expres c, n situaia invers (mama cetean roman i tatl peregrin), copilul va fi peregrin. Eroarea mamei asupra statutului juridic al tatlui este profitabil ns copilului, astfel nct acesta din urm dobndea, n aceast situaie, cetenia roman. b) Prin fapte posterioare naterii cetenia putea fi dobndit fie ca urmare liberrilor din sclavie de ctre proprietari, ei nii ceteni romani, fie ca nare a unei adopiuni (Justinian, Institutiones, 1.11.12) sau, n sfrit, graie ei concedri a acestei caliti din partea conducerii statale. n acest din urm i, n baza unor diverse raiuni politice i juridice, concesiunile ceteniei romane teau fi colective

sau individuale. n literatura de specialitate se ofer, ca ;mple de concesiuni colective, urmtoarele: -locuitorilor peninsulei italice, prin Lee Julia din anul 90 .Cr., n urma rzboiului civil; -locuitorilor Galliei (galilor) de peste Pad (Gallia transpadan), prin Lee Roscia, din anul 49 .Cr.; -cea mai important concesiune, aceea acordat tuturor -locuitorilor Imperiului de ctre mpratul Caracalla, n anul 212 d.Cr cu excepia dediticilor. Favoruri individuale pentru dobndirea ceteniei puteau avea ca suport diverse fapte determinate n sarcina celor ce doreau s o dobndeasc. n acest sens, exemplificm cu dreptul la cetenie, n baza legii Acilia repetundarum6 al eluia care denuna infraciunea de luare de mit comis de un magistrat roman, u acelora care, conform legii Plautia Papiria (89 .Cr.), depuneau armele n ma rzboiului social, dar numai ntr-un interval de dou luni de la promulgarea gii i care cereau expres cetenia roman. Beneficiul ceteniei a mai fost ordat unor persoane care se stabileau la Roma i ndeplineau diverse condiii gale exprese7, ori soldailor nrolai n armata roman8, ntruct jus militiae l aveau doar cetenii romani. Toate aceste concesiuni ale ceteniei romane puteau fi acordate fie de ctre Senat, de un magistrat delegat cu aceste mputerniciri, fie de ctre nsui mpratul. Pierderea ceteniei intervenea n cazuri expres prevzute de lege, astfel de Luaii fiind destul de restrnse. a)Pentru c status civitatis nu putea exista independent de status libertatis, este de neles c pierderea libertii atrgea automat pierderea ceteniei. Existau ns situaii n care, fr ca persoana s-i piard libertatea, era lipsit de dreptul la cetenie. Fiind de principiu c un om nu putea avea dubl sau multipl cetenie, n momentul acceptrii unei a doua cetenii, o pierdea pe cea roman. Gaius explic aceast situaie legnd-o de ieirea copiilor de sub puterea printeasc a tailor, la nrolarea ntr-o colonie latin9. b)Relegarea, exilarea putea fi voluntar sau forat. n ambele cazuri atrgea pierderea ceteniei, reprezentnd o capitis deminutio media (schimbarea condiiei juridice legat de cetenie). Exilul voluntar era ales de ctre cel urmrit pentru comiterea unei fapte grave, iar cel fortuit, impus de nsui statul roman pentru evitarea, de altfel, a unei pedepse capitale, era nsoit de interdicia apei i a focului (aqua et igni interdictio).

De fapt, aceast din urm pedeapsa,cum o definete Gaius, era n fapt o deportare, deoarece exilatul era trimis ntr-o colonie aflat sub puterea Romei, normele juridice care-1 proteguiau fiind doar cele ale lui jus gentium. Evocm, n context, exilul forat, din ordinul lui Augustus, al marelui poet al antichitii daco -romane, nscut la Sulmona, Publius Ovidius Naso i deportat pe rmul tomitan al Pontului Euxin, unde a creat celebrele cicluri de poezii, Tristele i Ponticele. c) In fine, cetenia roman putea fi pierdut i ca urmare direct a unei condamnri la pedepse infamate, cum ar fi munca silnic n min (in metallum) sau lupta cu fiarele n aren (ad bestias) ori, n timpul republicii, ca o consecin a comiterii infraciunii de capitulare sau trecere la duman (perduellio)

21. Statutul juridic al latinilor si peregrinilor. 1. Latinii A) Latinii veteres (prisci) Sunt acei locuitori ai Latiumului, ale cror ceti erau, n vechime (veteres), asociate Ligii latine (ncepnd cu anul 493 .Cr.) - n fruntea creia se gsea Alba Longa. Legturile dintre cetile membre ale Ligii latine erau legturi federative, bazate pe comunitatea de naionalitate, limb, obiceiuri, structur etnic. Ca atare, latinii veteres, n raporturile lor cu cetenii Romei, n vechime, puteau folosi normele lui jus civile i anume: jus commercii, jus connubii i puteau apela la legis actio. Dintre drepturile politice, atunci cnd se gseau la Roma, puteau exercita jus suffragii. Pe baz de reciprocitate, cetenii Romei aveau aceleai drepturi n celelalte ceti ale Latiumului. Deosebit, n caz c se aezau n cetatea Romei, latinii veteres puteau dobndi cetenia acesteia. Nici unii, nici alii, ns, nu aveau jus honorum i jus militiae. Ulterior desfiinrii Ligii latine (anul 338 .Cr.), majoritatea cetilor membre ale acestei deferaii au dobndit deplintatea statutului conferit de cetenia roman, dei se rsculaser pe o perioad de aproximativ doi ani (340-338

B) Latinii coloniarii Incepnd cu anul 268 .Cr., romanii nfiineaz o serie de colonii n peninsula italic, folosind, pentru locuitorii acestora, drept model de statut juridic, pe acela al latinilor veteres, cu unele imperfeciuni, cu alte cuvinte, inferior acestei din urm categorii. Deci acest statut, de latin coloniar, a fost concedat tuturor locuitorilor

Italiei care, la acea dat, nu fuseser nc nregimentai n ansamblul coloniilor latine, avnd o baz real i nu una abstract, fictiv, cum s-a petrecut mai trziu, n timpul mpratului Vespasian, cnd locuitorii cetilor peninsulei iberice au dobndit jus laii (statutul de la latini coloniari) sau, similar, locuitorii Alpilor Maritimi, n timpul lui Nero. Spre deosebire de latinii veteres, latinii din colonii nu aveau, dintre drepturile politice, pe jus suffragii i, dintre drepturile civile, pe jus connubii cu cetenii romani. Toate aceste distincii au durat doar pn n anul 90 .Cr., cnd, prin Lex Julia, cetenia roman a fost concedat tuturor latinilor din Italia (n urma rzboiului cu aliaii)16. La Roma, competena de soluionare a cauzelor civile ntre romani i latini sau numai ntre latini revenea, n exclusivitate, pretorului urban. C) Latinii junieni Categorie asimilat latinilor coloniari, s-au constituit printr-o ficiune a legii Junia Norbana, dat n anul 19 d.Cr. (cu aproximaie), i erau reprezentai de liberii care au dobndit acest statut prin mijloace pretoriene, neformaliste (inter amicos, convivii adhibitionem, post mensam, per epistolam) de dezrobire din sclavie, sau cei eliberai prin eludarea dispoziiilor legilor Aelia Sentia i Fufia Caninia. Statutul lor juridic este intermediar, ntre cel al cetenilor i cel al strinilor (peregrinilor). Spre deosebire de acetia din urm, ns, aveau posibilitatea, cu respectarea anumitor condiii, s accead la calitatea stimulativ de cetean roman. 2. Peregrinii O a doua mare categorie de neceteni o reprezint strinii (peregrinii) care, la rndul lor, puteau s se afle n diverse raporturi cu statul roman, n funcie de care aveau diferite drepturi i obligaii pe teritoriul statului. Neavnd nici calitatea de ceteni, nici de latini, peregrinii nu se puteau bucura de exerciiul drepturilor politice i nici civile, lor fiindu-le rezervat domeniul juridic creat n mod special i anume, jus gentium. Jus gentium, ca urmare a dezvoltrii relaiilor, mai cu seam economice, ale cetenilor cu strinii, le permite acestora din urm s-i apere drepturile rezultate din contractele comerciale (menionm c, prin excepie, aveau jus commercii cu romanii), fie n faa propriilor magistrai, fie n faa pretorului peregrin la Roma sau a guvernatorilor de provincie n cadrul acestei din urma unitatii administrative.

Si noiunea de peregrin, la fel ca aceea de latin, se demonetizeaz ncepnd cu anul 212 d.Cr., cnd, cu excepia ddditicilor, toi locuitorii Imperiului Roman sunt naturalizai ceteni romani printr-un edict al mpratului Caracalla. De acum nainte ntlnim doar ceteni romani (locuitori ai Imperiului) i barbari (strini ce locuiesc n afara fruntariilor Imperiului Roman). Fiind considerai dumani (hostis) la Roma acei strini ale cror state nu aveau ncheiate tratate de supunere sau alian cu statul roman, a fost necesar nfiinarea a dou instituii juridice cu scop de protecie a lor, denumite hospitium i clientela. Prin hospitalitate, peregrinii nstrii, aflai pe o treapt nalt a ierarhiei sociale, erau gzduii i ocrotii la Roma de ctre omologi ai lor. De cealalt parte, clientela, rezervat claselor sociale inferioare, realiza o protecie asigurat de ginte, fa de care peregrinul avea unele ndatoriri lucrative i de aprare. Practic, indirect, era o form atenuat de aservire a peregrinului, profitabil totui pentru el, ntruct era absolvit de pericolul de a fi transformat n sclav i a-i fi confiscat averea. Ambele instituii, clientela i hospitium, sunt de sorginte religioas. n funcie de proveniena lor, peregrinii sunt de dou categorii: peregrini ordinari i peregrini deditticii. A) Peregrinii ordinari Peregrinii ordinari sunt reprezentai de locuitorii acelor ceti care au fost nvinse n conflictele armate cu statul roman i care au fost cucerite i anexate teritorial acestuia din urm (plteau un tributum, iar pmntul lor se aduga la ager publicus roman). Alte ceti, ai cror locuitori aveau acelai statut, de peregrini ordinari, erau doar confederate, sau chiar libere, dar cu tratate de alian ncheiate cu Roma. B) Peregrinii deditticii Peregrinii deditticii, sau cei care au capitulat17, sunt locuitori ai acelor ceti care, n urma unor rzboaie cu Roma, au fost nvinse fr condiii, capitulnd pur i simplu. Drept pedeaps, dup supunere, locuitorii unor astfel de ceti nu-i puteau folosi dect cu ncuviinarea Romei dreptul lor local. In aceeai situaie se aflau egiptenii i alte popoare neorganizate n ceti i cucerite de romani18. Acestor peregrini le erau asimilai i sclavii eliberai (liberii peregrini dedittici) care, n perioada servituii, fuseser condamnai la pedepse umilitoare, au

desfurat munci sau au avut ocupaii dezonorante ori au fost stigmatizai cu fierul nroit. Acelai statut juridic au dobndit i strinii (barbarii) care s au sfahilit n ImDeriu nc din primele decenii ale sec. III d.Cr. O important interdicie, stabilit pe seama dediticilor, din care deducem ultrainferioritatea statutului lor juridic, apropiat, n esen, celui al sclavilor, o constituie aceea de a nu se apropia la o distan mai mic de 100 mile de Roma, n caz contrar supunndu-se riscului de a fi transformai n sclavi, iar averea lor confiscat n favoarea statului roman. In fine, reamintim faptul c, n mod direct, deditticii nu puteau accede niciodat la o situaie juridic superioar, spre deosebire de ceilali peregrini care, fie n grup, fie n mod individual, puteau, pentru merite personale sau din raiuni de stat, s beneficieze de concesiuni ale ceteniei romane. 22. Statutul juridic al sclavilor. Condiia juridic a sclavului.In societatea roman de-a lungul celor trei epoci ale dreptului, sclavul a avut o condiie marcat de o evoluie pe plan juridic, de la o incapacitate absolut la una limitat, chiar dac n principiu acesta era considerat permanent un res, dublat de o involuie pe plan social n sensul c de la o conditie blnd, corespunztoare sclaviei patriarhale din epoca veche, s-a ajuns la una foarte dur, de exploatare crud a lor. Totui, chiar dac din acest ultim punct de vedere, respectiv social, lucrurile stteau astfel, compensaia a constat n luarea de ctre statul roman a unor msuri de ocrotire i protecie a sclavilor contra abuzurilor stpnilor de sclavi, msuri ce vizau de fapt interesul statului roman de a proteja proprietatea sclavagist, dar i de a rscoalele care ncepeau s ia amploare. In epoca veche, mai ales la nceputul acesteia, sclavii aveau n cadrul familiei romane o via patriarhal, linitit i nereglementat juridic strict, deoarece pater familias in virtutea lui manus - puterea unic iniial, i apoi a lui dominica potestas- puterea asupra sclavului, i exercita puterea asupra lor ca i asupra celorlalte bunuri dispunnd n baza lui ius abutendi pe de o parte, iar pe de alta i n virtutea lui ius vitae necisque - de dreptul de via i de moarte asupra lor. Totodat, pater familias in calitate de dominus - stpn al sclavului, putea s-l pedepseasc pe acesta cum voia, putea s-l vnd, s-l mprumute, s-l doneze etc. Sclavii puteau s aib o familie din punct de vedere juridic, dat fiind condiia lor de lucru-res-i, deci, triau n simple uniuni de fapt fr efecte juridice asupra sotilor si copiilor-contubernium.

Daca sclavul era rnit sau lovit, el nu putea intenta aciune n justiie mpotriva faptasului, ci pentru el dominus avea acest drept. Pentru ca sclavul nu avea capacitate juridic, fiind un res, el nu putea deci participa nici la viaa juridic n nume propriu. Totui dominus, n virtutea principiului corespunzator epocii vechi a dreptului roman, c sclavii pot face mai bun situaia stapinului ,insa nu o pot face mai rea - melior per servos condictio nostra fieri potest permite sclavului s ncheie acte juridice n acest, context imprumintindui acestuia capacitatea sa juridic. Aceasta era posibil datorit formalismului cit si a existentei contractelor unulaterale sepcifice dreptului vechi. Dac pn acum situaia sclavilor era oarecum mai uoar, ea s-a nrutit pentru c sclavii, fiind de acum nainte foarte numeroi, nu mai puteau tri alturi de dominus, care i-a mprit n familia rustica', majoritatea, cei care fceau munci agricole la ar, i familia urbana, cei ce constituiau o minoritate, ce tria n preajma stpnului, la ora.

In aceste condiii noi de dezvoltare nemaintlnit a produciei i comerului sclavagist, vechile principii formaliste, ritualiste de ncheiere a actelor juridice care constituiau acum o frn n mersul nainte al societii romane, au fost abandonate si au aprut forme noi, mai complexe dar i mai operative, ca de exemplu contractele bilaterale. In acest context vechiul principiu c sclavul putea face situaia stapinului mai bun, dar n nici un caz mai rea, nu mai putea aciona fiind depit. Astfel s-a admis c sclavul se poate obliga n nume propriu dei obligaia sa nu prezenta ta caracterele unei adevrate obligaii, obligndu-1 n acelai timp i pe stpn. Cu tot progresul social al Romei, n aceast perioad, nu se poate afirma c a existat un progres i n ceea ce privete viaa sclavilor, ci, din contr, regimul lor s a teriorat din ce n ce mai mult chiar dac, paradoxal, din punct de vedere juridic urnite aspecte legate de ei au fost reglementate ntr-un fel n avantajul lor. Aceast situaie a determinat intervenia legiuitorului pentru a le acorda acestora o lumit protecie. Astfel lex Junia Petronia a interzis stpnilor de sclavi s-i oblige : acetia s lupte n aren cu fiarele slbatice fr aprobarea magistratului.

Impratul Claudius printr-un edict ia lui domininus dreptul de proprietate asupra sclavului prsit -ab gravem infirmitatem ,mpratul Domitian interzice castrarea sclavilor. Acestea sunt numai cteva cazuri exemplificative, dar msurile au fost numeroase, privind i alte aspecte ca uciderea unui sclav care era considerat drept omucidere; sclavul maltratat avea dreptul s cear s fie vndut altui stpn. Justinian a motivat toate aceste msuri prin noiuni legate de interesele statului :lavagist roman, i ntr-adevr acesta dovedete decderea sistemului sclavagist i inevitabilitatea dispariiei sale indiferent de soluiile cutate

23. Statutul juridic al dezrobitilor. Condiia juridic a dezrobitului. Toate aceste moduri de dezrobire att formale ct i neformale aveau drept efect c sclavul pn atunci cu regim juridic de bun fcnd parte din patrimoniul lui dominus devenea o persoan cu o capacitate juri dic mai mult sau mai puin limitat. In acest context condiia juridic a dezrobitului poate fi privit diferit, din dou puncte de vedere, respectiv unul de drept public i altul de drept privat 3. Din punct de vedere al dreptului public, libertul era cetean roman - ciues, dar se deosebea de ingenui; avea toate drepturile civile i politice mai puin ius honorum. Din punct de vedere al dreptului privat ns libertul era dependent toat viaa de vechiul stpn i actualul patron, prin obligaii care i limitau capacitatea juridic, i care constau n: bona, obsequium i operae. Bona* era dreptul patronului de a dispune de bunurile dezrobitului. Obsequium era respectul pe care dezrobitul l datora patronului su. Inclcarea acestei obligaii putea duce la revocarea dezrobirii. Operae erau serviciile datorate de ctre dezrobit, care se mpreau n dou categorii: operae fabriles care necesitau o anumit calificare i operae officiales care erau serviciile obinuite pe care trebuia s le fac libertul patronului su. Deci, din punct de vedere al capacitii juridice, niciodat o persoan provenit dintr-un sclav nu putea avea o capacitate deplin, asemenea unui cetean ingenuu care se bucura de exercitarea tuturor drepturilor sale fr nici o ngrdire.

Implicaiile n plan social ale dezrobirii. Dezrobirea a avut la Roma anumite implicaii privind dinamica structurii categoriilor sociale principale existente de -a lungul celor trei epoci de drept, care iniial erau eterogene, ns cu timpul au cptat o tendin de omogenizare, de apropiere unele de altele, pentru ca n cele din urm toate s convearg ctre unitate. Dezrobirea a jucat un rol important n acest proces. Stpnul care dezrobea pe sclavul su i conferea acestuia o condiie social echivalent cu cea a lui. Astfel, sclavul eliberat de ctre un cetean roman devenea la rndu-i cetean beneficiind de toate drepturile civile i politice ale acestuia mai puin ius honorum - dreptul de a fi ales magistrat. El se numea dezrobit cetean i se deosebea de ingenui, acei ceteni care s-au nscut liberi nefiind niciodat sclavi. Totui, existau i excepii de la acest principiu, cnd sclavul dezrobit de un cetean nu devenea cetean, i anume atunci cnd dezrobitul n timpul sclaviei fu sese supus unor pedepse grave - vinci tortive, el devenea numai peregrin n baza legii Aelia Sentia. Totodat, n baza legii Junia Norbana sclavul dezrobit al unui cetean devenea n unele cazuri latin. Sclavul eliberat de ctre un latin devenea la rndu-i latin dezrobit cu condiia social similar a fostului stpn. In aceast categorie intrau, dup cum am afirmat mai sus, i sclavii dezrobii de ceteni n baza legii Junia Norbana, sclavul mai tnr de 30 de ani dezrobit de un cetean contrar dispoziiilor legii Aelia Sentia, adic n aceast situaie el dobndea o libertate restrns devenind latin iunian, i n fine sclavul btrn i bolnav prsit de stpnul su i devenitliber n baza unui edict al mpratului Claudiu'. Sclavul eliberat de ctre un peregrin devenea la rndu-i peregrin dezrobit dobndind condiia social a fostului stpn. Totui trebuie s remarcm c peregrinii dezrobii care n timpul sclaviei suferiser pedepse grave pentru fapte abominabile - vinci tortive, conform legii Aelia Sentia deveneau numai peregrini dediticii i, n consecin, aveau o situaie inferioar - pessima libertas peregrinilor. In epoca veche a dreptului roman, ct timp sclavia era considerat o instituie domestic i familial, dezrobirile de sclavi erau rare. La nceputul epocii clasice, datorit intereselor stpnilor, dezrobirile s-au nmulit ntr-un mod exagerat astfel nct ele ncepuser s devin un pericol

pentru baza economic a statului sclavagist roman. De aceea, mpratul Augustus a limitat dreptul stpnilor de a-i elibera sclavii, prin dou legi importante respectiv Fufia caninia i Aelia Sentia. Prima lege, Fufia Caninia, dat n anul 2 .e.n. a limitat numrul de sclavi pe care stpnul i putea elibera prin testament, la un numr proporional cu cel al tuturor sclavilor aflai n proprietatea sa, fr a depi ns limita de 100 de dezrobiri. Cea de-a doua lege, Aelia Sentia a aprut n anul 4 e.n. i a interzis stpnilor sub 20 de ani s fac dezrobiri; la fel i sclavul ce avea sub 30 de ani, nu putea fi eliberat, iar dezrobirile fcute n dauna creditorilor au fost considerate drept nule3; dezrobiii care suferiser o pedeaps grav pe timpul sclaviei nu deveneau ceteni ci peregrini dediticii4.

24. Statutul juridic al colonilor. In plin epoc a Principatului (sec. I d.Cr.), o alternativ optim a modului de producie sclavagist, n agricultur, o constituie forma incipient de afirmare a relaiilor feudale, care este colonatul. Exploatarea marilor domenii agricole, a latifundiilor, nu mai era posibil n condiiile reducerii populaiei agricole. De aceea, arendarea acestora, att n favoarea celor interesai de exploatarea terenurilor, pentru a asigura subzistena familiei, dar i celor nvini n rzboaiele cu Roma, apare ca o form de optimizare a exploatrii agricole. Cteva inscripii de la nceputul secolului I d.Cr. menioneaz existena colonatului voluntar, mai cu seam n provinciile imperiale din Africa i Asia. Colonii i familiile lor ncheiau contracte de nchiriere a terenurilor (locatio) fie cu proprietarii lor, fie cu fermieri generali (conductores), obligndu-se ca, n schimbul folosinei terenului, s plteasc o anumit sum de bani. Aceti arendai liberi devin, cu timpul, adevrai sclavi ai pmntului (servi terrae), datorit, pe de o parte, imposibilitii de plat a preului folosinei, ceea ce a determinat modificarea naturii preului - numai din bani, n bani i produse i, mai trziu, numai n produse -, i, pe de alt parte, datorit puternicei crize economice si financiare pe care imperiul a inceput a traversa odata cu Dominatul.

Astfel, dei n drept colonii erau oameni liberi, n fapt nu puteau prsi domeniul pe care-1 lucrau, ntruct nu-i puteau achita datoria fa de proprietar i, indirect, fa de stat (tributuri). Acesta din urm consta n impozitul pe care, din timpul lui Constantinus, proprietarul trebuia s-l perceap de la arendai. Tot din aceast perioad, colonatul este de drept recunoscut. Uneori, n vederea unei mai eficiente aprri a fruntariilor imperiului, triburi ntregi de barbari primeau statutul de coloni pe terenurile limitrofe frontierelor58. Mai devenea colon acela care, timp de 30 de ani, se afla n aceast stare de semilibertate. Stingerea colonatului intervenea atunci cnd, cu consimmntul proprietarului, arendaul intra ntr-un rang clerical sau mnstiresc. De asemenea, prin prescripia de 30 de ani pentru brbat sau 20 de ani pentru femeie, mod de ieire din colonat ce dispare n timpul lui Justinian. O alt cale o reprezenta renunarea simultan, din partea proprietarului, att la teren ct i la arendaul ce-1 cultiva. In evidenierea apropierii dintre condiiile sociale i juridice ale colonilor i sclavilor remarcm urmtoarele: dei erau oameni liberi n drept, semiliberi n fapt, care aveau dreptul de a se cstori i ai cror copii erau, de asemenea, liberi, nu puteau pleca de pe feuda proprietarului nainte de achitarea integral a datoriilor i erau nstrinai odat cu pmntul. Astfel, apar ca un accesoriu al fondului funciar. Totodat, colonii nu puteau vinde bunurile posedate nainte de a primi consimmntul proprietarului pmntului, astfel nct patrimoniul lor dobndete aparena unui peculiu. Mai mult, proprietarul are o actio furti mpotriva cump rtorului. Aceast situaie se modific mai trziu, spre finele secolului V d.Cr., pentru categoria colonilor liberi ce au un patrimoniu propriu, asupra cruia pot dispune nestingherii i cnd patronul nu mai avea nici o putere asupra lor, alta dect cea rezultat din patronat. Valentinian al III-lea a acordat aceast stare de colon liber copiilor nscui din uniunea unui colon cu o femeie liber. Mai remarcm i alte deosebiri fa de situaia sclavilor, n sensul c unor coloni care au pus n valoare un teren li se recunotea un drept de proprietate asupra acelei parcele; apoi, el datoreaz impozitul pentru folosina terenului n mod personal; nu mai poate fi nstrinat de ctre proprietar dect odat cu pmntul; poate sta n nume propriu n instan, mai puin mpotriva patronului, ns, cu excepia cazurilor cnd, abuziv, patronul a majorat plata folosinei terenului, al acuzaiei capitale sau a unei pretenii decurgnd din dreptul de proprietate.

25. Persoana juridic n Dreptul privat roman. Alturi de persoana fizic, putea fi subiect al raportului juridic i persoana juridic sau moral. Noiunea de persoan juridic s-a format n dreptul roman n mod treptat. Ei nu cunoteau acest termen dar foloseau un termen echivalent, respectiv corpora, iversitates, pentru a desemna diversele asociaii nzestrate cu capacitatea juridic. Romanii considerau ca persoane juridice statul - res publica, populus, diferite bdiviziuni administrative - ciuitates, coloniae, municipia, anumite teritorii - pagi, i i asociaii ce aveau scopuri economice, sociale, religioase, ca de exemplu cietile de publicani - societates publicanorum, ce strngeau impozitele societatii, ale unor meseriai - corpus naviculariorum etc. Dup ce cretinismul a fost adoptat ca religie de stat biserica a devenit i ea persoan juridic. Deci persoanele juridice erau de dou categorii, respectiv de drept public i de drept privat, dup cum reiese din exemplele enumerate mai sus. Iniial cele de drept privat se formau fr vreun amestec din partea statului, dar ctre sfritul republicii constatndu-se c multe dintre acestea urmreau scopuri politice i uneori chiar subversive, activitatea lor a fost limitat i chiar desfiinat printr -o masur luat de Caesar, cu excepia celor care existau din epoca foarte veche. Pentru c romanii au fost mari practicieni, ei nu au avut o teorie a persoanei juridice i de aceea n puinele lor teoretizri legate de cazurile practice a existat o recare controvers cu privire la personalitatea, capacitatea persoanei juridice, astfel c uneori se recunotea dreptul dobndirii posesiunii prin mijlocirea unui sclav, alteori se recunotea un drept de proprietate diferit de cel al membrilor si se recunotea capacitatea ei de a ncheia acte juridice n nume propriu etc. Persoana juridic sau moral nceta s mai existe atunci cnd i atingea scopul pentru care fusese nfiinat ori cnd statul desfiina pentru motive de subversivitate, si nu o dat cu dispariia persoanelor fizice care o compuneau. 26. Trsturile caracteristice ale familiei romane.

A.

n textele romane, cuvntul familia avea trei sensuri: totalitatea sclavilor aflai n proprietatea unei persoane; totalitatea persoanelor aflate sub puterea aceluiai pater familias; totalitatea persoanelor i bunurilor care se afl sub puterea aceluiai pater

familias. Prin urmare, romanii nu fceau distincia clar ntre familie, ca form de comunitate uman i familia, ca form de proprietate. Prin coninutul su, conceptul de familie roman desemneaz un grup de persoane sau o mas de bunuri aflate sub puterea aceluiai pater familias. Puterea unitar, exercitat de ctre pater familias, era desemnat prin cuvntul manus, care, cu timpul, se dezmembreaz n mai multe puteri distincte: n faza evoluat a dreptului vechi, n Legea celor XII Table, cuvntul manus este utilizat pentru a desemna puterea brbatului asupra femeii; puterea asupra descendenilor era desemnat prin sintagma patria potestas; puterea asupra sclavilor era desemnat prin sintagma dominica potestas; puterea asupra altor bunuri era desemnat prin cuvntul dominium; puterea exercitat asupra fiului de familie cumprat se numea mancipium .

Persoane sui iuris i persoane alieni iuris. Vechea familie roman a fost ntemeiat pe ideea de putere exercitat de ctre eful familiei numit pater familias. Astfel, fa de aceast form de organizare, avem dou categorii de persoane: persoane sui iuris; persoane alieni iuris. Erau sui iuris acele persoane ce nu se aflau sub puterea cuiva; practic, persoan sui iuris era numai pater familias. Pater familias nu nseamn tat, ntruct poate fi pater familias i un copil, caz n care familia lui const n bunurile pe care le stpnete cu titlu de proprietate.
B.

Erau alieni iuris persoanele aflate sub puterea lui pater familias, adic soia, copiii i nepoii din fii. La moartea lui pater familias, soia i copiii deveneau persoane sui iuris.
C.

Rudenia. n snul familiei romane, rudenia era de dou feluri: rudenia civil, numit agnaiune; rudenia de snge, numit cognaiune.

27. Rudenia agnat i cognat. Rudenia civil (agnaiunea) se ntemeia pe ideea de putere pe care pater familias o exercita asupra unui grup de persoane i era legtura dintre persoanele care se afl, s-au aflat n trecut sau s-ar fi putut afla sub aceeai putere.
a)

Rudenia de snge (cognaiunea) i are temeiul n natur, n sensul c sunt cognai toi cei care descind din acelai autor. Pe lng aceast cognaiunea natural, real, ntemeiat pe descendena din acelai autor, romanii au cunoscut i cognaiunea fictiv, care a luat natere n baza unui text din Legea celor XII Table, conform cruia toi agnaii sunt cognai. Din acest raionament rezult c nu toi agnaii sunt rude de snge. Spre exemplu, femeia mritat cu manus trece sub puterea brbatului, devine agnat cu brbatul ei, iar dac este agnat este i cognat. Cu toate acestea, femeia nu este rud de snge cu brbatul ei, deoarece rudenia de snge era piedic la cstorie. Deci, nu toi cognaii sunt rude de snge.
b)

28. Cstoria. Condiiile de fond i de form ale ncheierii cstoriei. Cstoria n dreptul roman sunt cunoscute dou forme de cstorie: cu manus; fr manus. Mult vreme, s-a practicat numai cstoria cu manus, n virtutea creia femeia mritat trecea sub puterea brbatului. Spre sfritul Republicii, femeile au nceput s triasc n uniuni nelegitime, pentru a nu trece sub puterea brbatului, motiv pentru care a fost sancionat cstoria fr manus, prin care femeia rmnea sub puterea lui pater familias din familia de origine.
A.

Condiiile de form ale cstoriei Cstoria cu manus se realiza n trei forme:

B.

confarreatio; usus; coemptio. Confarreatio este o form de cstorie rezervat patricienilor, cci presupunea prezena lui pontifex maximus i a preotului lui Jupiter. Usus consta din coabitarea vreme de un an a viitorilor soi, iar dup expirarea termenului de un an, femeia trecea automat sub puterea brbatului. Coemptio se realiza printr-o autovnzare fictiv a viitoarei soii ctre viitorul so. Cstoria fr manus nu presupune forme solemne, ci se realiza prin instalarea femeii n casa brbatului, ocazie cu care se organiza o petrecere.

Condiiile de fond ale cstoriei Cstoria presupune ndeplinirea unor condiii de fond care sunt comune pentru ambele forme ale cstoriei. Acestea sunt:
C.

connubium; consimmntul; vrsta. Connubium are dou nelesuri: obiectiv - aptitudinea unei persoane de a contracta o cstorie civil; subiectiv - desemneaz posibilitatea unor persoane determinate de a se cstori ntre ele, deoarece nu toi cei care au connubium n sens obiectiv au i connubium n sens subiectiv. Spre exemplu, fraii ntre ei nu au connubium n sens subiectiv. Piedicile la cstorie erau n numr de trei:

rudenia; aliana; condiia social.

29. Relaiile personal nepatrimoniale i patrimoniale dintre soi. Rudenia de snge n linie direct era piedic la infinit. Rudenia de snge n linie colateral era piedic la cstorie numai pn la gradul patru. Aliana n linie colateral nu constituia piedic la cstorie. Deci, brbatul se putea cstori dup decesul soiei cu sora acesteia. In schimb, aliana n linie direct a fost piedic la cstorie. Spre exemplu, brbatul nu se putea cstori cu fiica dintr-o alt cstorie a fostei soii. Condiia social. Pn n vremea lui August, au fost interzise cstoriile dint re ingenui i dezrobii. Consimmntul. n dreptul vechi, dac viitorii soi erau persoane sui iuris, se cerea consimmntul lor. Pentru femei, chiar dac erau persoane sui iuris, era necesar i consimmntul tutorelui, deoarece femeile sui iuris se afl au sub tutela agnailor. Dac ns viitorii soi erau persoane alieni iuris, n epoca veche, nu li se cerea consimmntul, fiind necesar consimmntul celor doi pater familias. Dar, n dreptul clasic, se cerea i consimmntul viitorilor soi, chiar dac erau persoane alieni iuris.

Vrsta a constituit un motiv de controvers ntre sabinieni i proculieni, pentru ca, n dreptul postclasic, Justinian s stabileasc faptul c brbaii se puteau cstori la 14 ani, iar fetele la 12 ani. Efectele cstoriei sunt diferite la cstoria cu manus, fa de cstoria fr manus. n cazul cstoriei cu manus, soia trecea sub puterea brbatului, fiind considerat fiic a acestuia. Femeia cstorit era socotit sora fiicei sale. Avnd calitatea de fiic, femeia cstorit cu manus venea la motenirea soului mpreun cu copiii ei, pentru c era agnat cu brbatul ei. In schimb, agnaiunea cu familia de origine nceta. Prin urmare, femeia cstorit cu manus nu venea la motenire n familia de origine.
D.

In ceea ce privete cstoria fr manus, femeia nu devine rud cu brbatul ei, netrecnd astfel sub puterea acestuia. Este strin fa de brbat i fa de copiii ei i, de aceea, nu va avea vocaie succesoral la motenirea lor. Va rmne ns rud cu membrii familiei de origine i va veni la motenire n acea familie 30. Dota i regimul ei juridic.

31. Puterea printeasc. Stabilirea i ncetarea puterii printeti. Puterea printeasc Puterea lui pater familias asupra descendenilor este desemnat prin sintagma patria potestas i se exercit asupra fiilor, fiicelor i nepoilor din fii, nu i asupra nepoilor din fiice, pentru c acetia se aflau sub puterea tatlui lor. La origine, patria potestas a avut dou caractere definitorii: caracterul perpetuu; caracterul nelimitat (absolut). n virtutea caracterului perpetuu, patria potestas se exercit pn n momentul morii lui pater familias. Potrivit caracterului nelimitat, pater familias putea s exercite o putere nelimitat asupra persoanelor i bunurilor. Puterea nelimitat asupra persoanelor se explic prin faptul c pater familias avea asupra descendenilor:

ius vitae necisque (dreptul de via i de moarte); dreptul de abandon, noul nscut putnd fi recunoscut prin ridicarea pe brae

sau abandonat pe un loc viran; dreptul de vnzare, care se exercita conform Legii celor XII Table. Pater familias i putea vinde fiul de trei ori, fiecare vnzare fiind valabil pe cinci ani, iar dup cea de-a treia vnzare, fiul de familie ieea de sub puterea lui pater familias. Acest drept se exercita i asupra bunurilor. Toate bunurile dobndite de ctre fiul de familie vor intra n stpnirea lui pater familias. Fiul de familie putea ncheia numai acele acte care fceau mai bun situaia lui pater familias. Puterea printeasc putea lua natere pe cale fireasc, prin intermediul cstoriei sau pe cale artificial, prin adopiune i legitimare.

32. Peculiul i categoriile lui. Adopiunea Puterea printeasc putea lua natere pe cale artificial, prin adopiune. Adopiunea este actul prin care un fiu de familie trece de sub puterea lui pater familias sub puterea altui pater familias. Pentru ca fiul de familie s ias de sub puterea printeasc, trebuia s treac un termen de 10 ani. Jurisconsulii au interpretat acest text n mod creator, nct au obinut ieirea fiului de familie de sub puterea printeasc dup cinci operaii succesive, realizate n aceeai zi: 3 vnzri i 2 dezrobiri succesive. Dup a treia vnzare, fiul de familie rmnea sub puterea cumprtorului i se trecea la faza a doua, care mbrac forma unui proces simulat, fictiv - in iure cessio. In cadrul acestui proces, cumprtorul, fiul de familie i adoptantul se prezint n faa magistratului: adoptantul, n calitate de reclamant, afirm c fiul de familie este al su, iar cumprtorul tace, necontrazicndu -l. Fa de afirmaiile adoptantului, magistratul pronun cuvntul addico, prin care ratific declaraia acestuia. Prin efectele adopiunii, adoptatul trece sub puterea adoptantului, devine agnat cu el, venind astfel la motenirea adoptantului. Deoarece era agnat cu adoptantul, adoptatul devenea i cognat cu adoptantul. Legitimarea Legitimarea este actul juridic prin efectul cruia copilul natural este asimilat celui legitim.

Legitimarea se realizeaz prin trei forme: prin oblaiune la curie; prin cstoria subsecvent; prin rescript imperial. Oblaiunea la curie era, de fapt, o ofert fcut Senatului municipal, n virtutea creia fiul natural era ridicat de ctre tatl natural la rangul de decurion (membru al Senatului municipal) i i se atribuia o suprafa de pmnt.

In realitate, n epoca postclasic, n condiiile decderii economiei i crizei de moned, nu era avantajos s fii decurion, ntruct decurionii erau obligai s strng impozitele statului, iar dac nu reueau, rspundeau cu bunurile lor. Din aceast cauz, aa cum afirm un text clasic, decurionii fugeau n pustieti. Prin cstoria prinilor naturali, copilul natural devenea automat legitim. Dac nu era posibil cstoria, legitimarea se putea face prin rescript imperial. Emanciparea Puterea printeasc putea nceta pe cale natural, prin moarte sau pe cale artificial, prin emancipare. Emanciparea, ca i adopiunea, este o creaie a jurisprudenei. La un moment dat, ctre sfritul Republicii, n condiiile dezvoltrii economiei de schimb, pater familias avea de rezolvat diferite probleme, afaceri, n acelai moment, n locuri diferite. De aceea, pater familias era direct interesat s pun n valoare apti tudinile copiilor, care ns nu puteau ncheia acte juridice n nume propriu. Atunci s-a recurs la actul emanciprii, care presupunea dou faze: prima faz era identic cu prima faz a adopiunii, adic consta din trei vnzri i dou dezrobiri succesive; a doua faz consta dintr-o dezrobire n forma vindicta. Cea de-a treia dezrobire era considerat o faz distinct, ntruct producea efecte speciale. Dup primele dou dezrobiri, fiul de familie revenea sub puterea printeasc, pe cnd dup a treia dezrobire, nu mai revenea sub puterea printeasc, ci devenea persoan sui iuris.

Emancipatul realizeaz un avantaj, n sensul c dobndete capacitatea juridic, adic devine persoan sui iuris i poate ncheia acte juridice n nume propriu. Dar, n acelai timp, sufer i un dezavantaj, prin aceea c nceteaz a mai fi rud cu tatl su, iese de sub puterea printeasc i nu mai are vocaie succesoral, adic pierde dreptul de motenire fa de familia sa. Pentru a veni n sprijinul

emancipatului, pretorul a introdus unele reforme prin care l cheam la motenire, alturi de fraii si, n calitate de cognat. Capitis deminutio Personalitatea poate fi desfiinat i pe cale juridic. Desfiinarea personalitii pe cale juridic se numea n dreptul roman capitis deminutio. Capitis deminutio era de trei feluri: capitis deminutio maxima consta din pierderea tuturor elementelor personalitii. Aa era, spre exemplu, cazul ceteanului roman care i pierdea libertatea; capitis deminutio media consta din pierderea ceteniei romane; capitis deminutio minima consta din pierderea dreptului de familie, cu precizarea c, n acest caz, se pierdeau anumite drepturi de familie, dar se dobndeau altele. Capitis deminutio nu nseamn neaprat micorarea personalitii, deoarece sunt ipoteze n care capitus deminutus (cel care a suferit o capitis deminutio) i sporete capacitatea. Spre exemplu: emancipatul sufer o capitis deminutio n sensul c pierde drepturile succesorale, dar capacitatea lui juridic sporete, pentru c d evine persoan sui iuris.

33. Tutela i curatela. Tutela n dreptul roman, s-a fcut distincia ntre capacitatea juridic de fapt i capacitatea juridic de drept. Orice om liber este subiect de drept, dar nu orice om are reprezentarea actelor i faptelor sale. Aceast reprezentare o au numai capabilii de fapt, pe cnd incapabilii nu au aceast reprezentare. Incapacitile erau mprite n dou categorii: incapaciti naturale, fireti; incapaciti cu caracter acidental. Erau considerai incapabili de fapt impuberii (copiii sub 14 ani) i femeile (chiar dac erau persoane sui iuris), fiind pui sub tutel.

Sufereau de incapaciti accidentale nebunii i prodigii (risipitorii), acetia fiind pui sub curatel. Tutela i curatela sunt procedee juridice prin care se asigur protecia incapabililor de fapt. Tutela este cunoscut nc din epoca Legii celor XII Table. La origine, ea nu a fost instituit n interesul incapabilului, ci n interesul agnailor incapabilului, n calitatea lor de motenitori prezumtivi. Potrivit Legii celor XII Table, tutela se acorda agnailor n ordinea n care acetia veneau la motenire. Spre sfritul Republicii, tutela devine un procedeu juridic de protejare a incapabilului, aa cum rezult din definiia pe care o d Servius Sulpicius: tutela est vis ac potestas in capite libero ad tuendum eum qui propter aetatem sua sponte se defendere nequit (tutela este o for sau o putere asupra unei persoane libere pentru a proteja pe acela care, din cauza vrstei, nu se poate apra singur). Categorii de tutel Din punct de vedere al persoanelor puse sub protecie, tutela este de dou feluri: tutela impuberului sui iuris tutela femeii sui iuris Copilul care nu avea 14 ani i care era persoan sui iuris era pus sub tutel i se numea pubil.
a) >

August a decis ca femeia sui iuris ingenu care are trei copii i dezrobita care are patru copii s fie scoase de sub tutel, pentru c s -i poat administra singure bunurile (ius liberorum). Din anul 410 e.n., s-a decis ca toate femeile s se bucure de ius liberorum (dreptul copiilor), chiar dac aveau sau nu copii. Deci, din acest moment, a fost desfiinat tutela pentru toate femeile. Din punct de vedere al constituirii, tutela este de trei feluri: tutela legitim, care a fost creat prin dispoziiile Legii celor XII Table; tutela testamentar, care se constituie printr-o clauz inclus n testament; tutela dativ era deferit de ctre pretor n situaiile n care incapabilul nu avea agnai i nici nu i se numise un tutore prin testament. b) Procedee de administrare a tutelei Tutela era administrat prin dou forme:
>

Negotiorum gestio era procedeul ce se aplica n cazul lui infam, adic copilul mai mic de apte ani, care nu se poate exprima clar. n acest caz, actele juridice erau ncheiate de tutore n nume propriu, urmnd ca la sfritul tutelei, ntre tutore i pubil s intervin o reglare de conturi. Auctoritatis interpositio este procedeul care se aplica copilului mai mare de

apte ani, dar mai mic de 14 ani, precum i n cazul femeii. Actele juridice erau ntocmite chiar de ctre incapabil, dar n prezena tutorelui. Aceast prezen nu are semnificaia ratificrii acelor acte, ci semnificaia completrii personalitii celui pus sub tutel. Curatela Curatela asigur protecia celor lovii de incapaciti accidentale. Dup persoanele puse sub protecie, avem: curatela nebunului (furiosului); curatela risipitorului (prodigului); curatela minorului de 25 de ani. Curatela putea fi instituit prin lege i prin ordinul pretorului (dativ). Nu exista curatel testamentar. Era administrat prin negotiorum gestio. In epoca postclasic, curatela minorului tinde a fi treptat asimilat cu tutela, pentru ca n dreptul lui Justinian cele dou instituii s se contopeasc. 34.a. Noiunea i clasificarea lucrurilor (bunurilor). Superficia n limbajul juridic modern, obiectele naturii sunt desemnate prin termenul de lucruri. Lucrurile susceptibile de apropriere sub forma dreptului de proprietate se numesc bunuri. Deci, prin bunuri nelegem acele lucruri care fac parte din patrimoniul unei persoane. Pentru a desemna noiunea de bunuri, romanii foloseau termenul res, termen folosit att pentru desemnarea lucrurilor n general, ct i pentru desemnarea bunurilor. Deci, la romani, clasificarea bunurilor era inclus n clasificarea lucrurilor. Patrimoniul este format din totalitatea drepturilor, datoriilor i sarcinilor unei persoane, susceptibile de o valoare pecuniar. Romanii nu au dat o asemenea definiie, dar n epoca clasic ei au avut reprezentarea patrimoniului, cu un sens foarte apropiat de cel modern. Potrivit lui Gaius, lucrurile pot s fie:

patrimoniale - res in patrimonio n afara patrimoniului - extra patrimonium. Sunt n afara patrimoniului lucrurile care nu pot intra n proprietatea cuiva: cerul, marea sau lucrurile care prezint utilitate public.

Lucrurile patrimoniale (bunurile) au fost clasificate n dreptul roman dup criterii foarte diferite. > Dup criteriul valorii economice, lucrurile se clasific n: mancipi nec mancipi. Potrivit concepiei vechilor romani, agricultori i pstori, erau res mancipi sclavii, pmntul Romei sau vitele de munc. Celelalte lucruri, inclusiv banii, erau considerate mai puin valoroase (res nec mancipi). Dup forma lor exterioar, lucrurile pot fi: corporale (res corporales) incorporale (res incorporales). Sunt corporale lucrurile care, avnd o form material, pot fi atinse. In categoria lucrurilor incorporale intr drepturile subiective, cu excepia dreptului de proprietate, care era considerat lucru corporal, ntruct romanii confundau acest drept cu obiectul asupra cruia purta.
> >

Din modul de funcionare al unor mecanisme juridice rezult c romanii fceau distincie ntre: lucruri mobile - res mobiles lucruri imobile - res soli.

n funcie de modul de individualizare, lucrurile se clasific n: lucruri de gen - genera, care se identific prin trsturi proprii categoriei din care fac parte lucruri individual determinate - species, care se identific prin caliti proprii numai lor. Unele lucruri intr n categoria produselor, iar altele n categoria fructelor. Fructele sunt create de un alt lucru, n mod periodic, n conformitate cu destina ia lui economic i fr a-i consuma substana. Produsele nu prezint asemenea caractere.
>

Lucrurile patrimoniale pot fi stpnite cu trei titluri juridice:

-

posesiune deteniune Proprietate

35.a. Res mancipi i res nec mancipi. Res in commercium i res extra commercium. 34.b. Posesia i elementele ei. Deteniunea.

Posesiunea Formarea conceptului de posesiune i elementele posesiunii Posesiunea este o stare de fapt ocrotit de drept. Ea presupune ntrunirea a dou elemente:
A.

animus corpus. Animus este intenia de a pstra un lucru pentru sine; posesorul se comport ca un proprietar. Corpus const n totalitatea actelor materiale prin care se realizeaz stpnirea fizic asupra unui lucru. Aadar, toi proprietarii sunt n acelai timp i posesori. Pe de alt parte, n numeroase cazuri, posesorii nu sunt n acelai timp i proprietari: toi proprietarii sunt posesori, dar nu toi posesorii sunt proprietari. Conceptul de posesiune s-a format n procesul exploatrii pmnturilor statului ager publicus. n epoca foarte veche, statul roman concesiona patricienilor anumite suprafee de pmnt - possessiones, pentru ca acetia s le exploateze. ntruct patricienii nu le puteau cultiva cu fora de munc de care dispuneau n snul familiei, subconcedau o parte din aceste pmnturi clienilor lor. Dar patricienii exercitau numai o stpnire de fapt asupra pmnturilor statului, aa nct patronul care dorea s reintre n stpnirea pmntului subconcedat nu dispunea de vreun instrument juridic pentru a-l constrnge pe client. Fa de aceast situaie, magistratul a pus la ndemn proprietarului interdictul de precario. Prin intermediul acestui interdict, patronul putea reintra n stpnirea pmntului subconcedat cu concursul magistratului. Din momentul crerii interdictului de precario, stpnirea pmnturilor statului nceteaz s mai fie o simpl stare de tapt 35.b. Categoriile de posesie.
B.

Categorii de posesiune Existau patru feluri de posesie: Possessio ad usucapionem are ca efect dobndirea proprietii prin uzucapiune, adic prin ndelunga folosin, dac, n afara posesiunii, sunt ntrunite i celelate condiii ale uzucapiunii. Possessio ad interdicta este posesiunea ce d dreptul la protecie juridic prin efectul interdictelor posesorii.

Possesio viciosa sau possessio iniusta era o posesiune vicioas. Viciile posesiei erau violena, clandestinitatea i precaritatea. Acela care dobndea un lucru prin violen sau l poseda clandestin, pe ascuns, nu se bucura de protecie posesorie. Possessio iuris este posesiunea unui drept. Pe baza unor analogii, romanii au admis c drepturile, ca i lucrurile, pot fi posedate.

Efectele posesiunii. Posesiunea produce aceleai efecte juridice, indiferent dac posesorul este sau nu proprietar. n virtutea acestor efecte:
C.

posesorul se bucur de protecie juridic prin intermediul interdictelor; posesorul are posibilitatea de a deveni proprietar prin uzucapiune; n cazul unui proces n revendicare, posesorul are calitatea avantajoas de prt, pentru c onus probandi incubit actor (sarcina probei apas asupra reclamantului), pe cnd prtul, n ipoteza noastr, se va apra spunnd possisdeo, quiapossideo (posed, fiindc posed). Deteniunea Deteniunea, ca i posesiunea, presupune ntrunirea a dou elemente:

corpus animus. Corpus al deteniunii este identic cu cel al posesiunii. Animus al deteniunii const n intenia unei persoane de a stpni lucrul nu pentru sine, ci pentru adevratul proprietar. Prin urmare, detentorul nu urmeaz s devin proprietar, el intenioneaz s restituie lucrul adevratului proprietar fie la termen, fie la cerere.

Aadar, dup semnele exterioare nu este posibil s distingem ntre posesiune i deteniune, ci numai dup atitudinea subiectiv a celui care exercit stpnirea lucrului. Pe cnd posesorul intenioneaz s pstreze lucrul pentru sine, detentorul (arendaul, chiriaul) intenioneaz s restituie lucrul, la termen sau la cerere, adevratului proprietar.

36. Aprarea posesiei. Interdictele retinendae i recuperandae possessionis causa. 37. Noiunea dreptului de proprietate n sens obiectiv i n sens subiectiv. Dreptul de proprietate are dou sensuri: n sens obiectiv, dreptul de proprietate desemneaz totalitatea normelor juridice care reglementeaz repartizarea bunurilor ntre persoane.

n sens subiectiv, dreptul de proprietate desemneaz posibilitatea unei persoane de a stpni un bun prin putere proprie i n interes propriu. Astfel, romanii considerau c titularul dreptului de proprietate se bucur de:

ius utendi (dreptul de a folosi lucrul); ius fruendi (dreptul de a-i culege fructele); ius abutendi (dreptul de a dispune de lucru).

38. Coninutul dreptului subiectiv de proprietate.

39. Categoriile de proprietate n dreptul privat roman. Formele de proprietate n dreptul clasic: 1. Relaii reglementate de normele sistemului ius civile Quiritar proprietatea privat a cetenilor roman. Reglementarea proprietii quiritare se deosebea sub multiple aspecte de cea a proprietii private evoluate care era accesibil tuturor persoanelor, se aplic tuturor lucrurilor i se transmitea n principiu, printr-un simplu acord de voin. Caracterele proprietii quiritar: a. Caracter exclusiv trstura definitorie a proprietii quiritare era dat de caracterul ei exclusiv. Astfel, proprietatea quiritar aparinea numai cetenilor, putnd fi dobndit numai prin anumite acte de drept civil i se aplica numai la lucrurile mancipi. b. Caracterul absolut dreptul de proprietate quiritar nu cunoate vreo ngrdire. Astfel sclavul putea fi vndut sau ucis. Tot ceea ce se afla deasupra sau dedesubtul unui teren aparine proprietarului; plantele sau grdinile nu puteau fi concepute separat de teren. Orice obiect de proprietate quiritar putea fi exploatat fr limite. c. Caracterul perpetuu proprietatea quiritar nu se pierdea prin trecerea timpului i nici nu putea fi revocat. De altfel, dreptul de proprietate quiritar, ca principal drept real, nu se poate stinge prin trecerea timpului, ci se consolideaz, spre deosebire de drepturile persoanelor. 2. Relaii reglementate de normele sistemului ius praetorium Pretorian proprietatea creat de pretor. 3. Relaii reglementate de normele sistemului ius gentium Provincial proprietatea locuitorilor provinciilor cucerite de romani, care consta n folosina pmntului. Peregrin proprietatea peregrin creat dup modelul celei quiritare.

40. Ocupaiunea, accesiunea, specificaiunea, uzucapiunea ca moduri originare de dobndire a dreptului proprietate. Ocupaiunea const n luarea n stpnire a lucrurilor fr stpn. Din lucrurile fr stpn fac parte: lucrurile dumanilor Romei, lucrurile aprute ca urmare a unor fenomene naturale (insula aparuta in mare) precum i lucrurile prsite. Accesiunea era un mod de dobndire a proprietii prin absorbirea juridic a lucrului accesor de ctre cel principal. Dac o persoan ridica, pe terenul su, o cldire folosind materialul altei persoane, proprietatea asupra cldirii aparine proprietarului terenului. Specificaiunea. n cazul n care o persoan confeciona un lucru dintr -un material care aparinea altei persoane dreptul de proprietate aparinea, conform soluiei date de ctre mpratul Iustinian: dac lucrul nou creat putea fi adus n stare iniial, el aparinea proprietarului materiaie, iar dac nu, intra n proprietatea specificatorului. Uzucapiunea era un mod de dobndire a proprietii asupra lucrurilor mancipi prin ndelungata folosin. Ea presupunea ndeplinirea anumitor condiii: posesiunea lucrului, termenul, justa cauza, buna credin i un lucru susceptibil de a fi uzucapat. Termenul de folosin era de 1 an pentru lkucrurile mobile i de doi ani pentru cele imobile. Nu puteau fi uzucapate: lucrurile furate, lucrurile furate i ascunse, lucrurile posedate cu violen.

41. Mancipaiunea, in iure cessio, tradiiunea ca moduri derivate de dobndire a dreptului proprietate. Mancipaiunea reprezint un mod derivat de dobndire a proprietii prin transmiterea un lucru de ctre mancipant dobnditorului, care se numea accipiens. Mancipaiunea presupune ndeplinire unor forme solemne: prezena a cel puin 5 martori ceteni romani, prezena lui libripens (cel care cntrea metalul pre cu o balan de aram), prezena mancipantului, a lui accipiens, precum i a lucrului care urma s fie transmis. Mult timp mancipaiunea a ndeplinit numai funcia de a realiza operaiunea juridic a vnzrii. Mai trziu, dup apariia monedei, n sens modern, mancipaiunea a fost utilizat n alte scopuri: mancipitio numo uno: dobndirea puterii asupra femeii prin coemptio, ntocmirea testamentului, realizarea operaiunii juridice a donaiunii.

In iure cessio (renunarea n faa magistratului) un mod de dobndire a dreptului de proprietate care presupunea organizarea unui proces fictiv. Potrivit unei nelegeri prealabile, prile se prezentau n faa magistratului, unde reclamantul afirma cp este proprietarul obiectului litigios. Prtul, care era n realitate alienatorul, nu-l contrazicea pe reclamant. Fa de tcerea prtului (alienatorul lucrului), magistratul pronuna cuvntul addico, ratificnd preteniile reclamantului. n acest caz, magistratul exercita jurisdicia graioasa. Tradiiunea este un act de drept al ginilor prin care, la origine, se realiza transmiterea proprietii asupra lucrurilor nec mancipi. Ea putea fi utilizat i n scopul transmiterii posesiunii sau a deteciunii. Tradiiunea presupune ndeplinirea a dou condiii: remiterea material a lucrului i iusta causa.

42. Aprarea dreptului de proprietate. Aciunea n revendicare. Aciunea negatorie. Aprarea dreptului de proprietate se efectueaz prin urmtoarele mijloace de aprare: moduri i

a. Modul real de aprarea prevede aciunea n revendicare i aciunea negatorie. b. Modul obligaional prevede mai multe aciune ca mijloace de aprarea a dreptului de proprietate, dar ele survin din raporturi obligaionale concrete att contractuale, ct i delictuale. Aciunea n revendicare este un mod real de aprare a dreptului de proprietate cu ajutorul creia se obine ntoarcerea bunului n posesia proprietarului. Pentru intentarea aciunii n revendicare erau necesare anumite condiii: 1. Reclamantul s fie proprietare quiritar i s nu posede lucrul revendicat 2. Prtul s fie posesor. 3. Obiectul aciunii n revendicare trebuia s fie roman i individual determinat. Aciunea negatorie presupunea nlturarea oricrui obstacol creat n mod ilicit n calea exercitrii normale a dreptului de proprietate.

43. Aciunea Publician i importana ei la aprarea dobnditorului de bun credin/ Proprietatea pretoriana era sancionat prin aciunea publician, creat de ctre pretorul Publicius, pentru cazul transmiterii unei res mancipi prin tradiiune. Pentru

intentarea aciunii publiecere erau necesare toate condiiile uzucapiunii, cu excepia termenului.Pentru ca aciunea s fie intentat cu succes, pretorul trebuia s introduc n formula sa ficiunea c termenul necesar uzucapiunii sa ndeplinit. n faza a doua a procesului, constatnd c sunt ntrunite celelalte condiii ale uzucapiunii, judectorul considera c este ndeplinit i condiia termenului, aa nct ddea ctig de cauz reclamantului.

44. Gradul de rspundere a posesorului de bun i de rea-credin n caz de revendicare a bunului.

45. Noiunea de drepturi reale asupra lucrului altuia.

46. Servituile prediale. Servituile sunt sarcini impuse unui lucru n folosul unei anumite persoane sau n folosul unei persoane oarecare care stpnete un imobil cu titlu de proprietate. Atunci cnd sarcina apas asupra lucrului altuia n folosul unei anumite pe rsoane, servitutea se numete personal, iar atunci cnd apas n folosul proprietarului unui imobil, servitutea se numete predial. La romani, servituile prediale erau de dou feluri: rustice i urbane. Disticia dintre cele dou categorii de servitui prediale se fcea n funcie de latura imobilului dominant/ dac imobilul dominant era o cldire, indiferent unde se afla, servitutea se numea urban, iar dac imobilul dominant era un teren, servitutea se numea rustic. Imobilul n folosul cruia se constituia servitutea se numea dominant, iar cel grevat cu servitutea se numea imobil aservit. Astfel, n cazul a dou terenuri alturate, dintre care numai unul avea acces la drumul public, era socotit imobil dominant cel fr acces la drum, deoarece proprietarul su avea dreptul s treac prin terenul vecinului, care i era aservit. n funcie de perspectiva din care este privit, servitutea poate s apar fie ca un drept, fie ca o sarcin. ntr adevr, din perspectiva proprietarului imobilului dominant, servi tutea este un drept, pe cnd din perspectiva proprietarului imobilului aservit, servitutea este o sarcin. Cteva din servituile prediale erau: iter (dreptul de a trece prin fondul aservit clare sau pe jos), via (dreptul de a trece cu carul prin terenul altuia), actus (dreptul de a mna turmele prin terenul altuia) ius pascendi (dreptul de a pate

turmele pe pmntul altei persoane), aguaeductus (dreptul de a aduce ap prin terenul vecinului), servitus oneris ferendi (servitutea de a purta o greutatesau, de sprijin, care apsa asupra unei construcii n folosul proprietarului construciei vecine).

47. Servituile personale nu presupun existena a dou lucruri mobile, ci existena unui singur lucru, mobil sau imobil, asupra cruia dou persoane determinat e exercitau drepturi reale, distincte. Romanii au cunoscut urmtoarele servitui personale: a. Uzufructul este dreptul de a te folosi de lucrul altuia i de a-i culege fructele pstrnd substana lui. Astfel, atributele proprietii se mpart ntre titularul dreptului de servitute, uzufructuarul i cel grevat cu servitutea, nudul proprietar. Uzufructuarul are dreptul de a folosi lucrul i de a-i culege fructele, pe cnd nudul titular rmne titularul unui drept gol de coninut. b. Usus este dreptul de a folosi lucrul altuia fr a-i culege fructele. c. Habitatio este dreptul de a locui n casa altuia d. Operae servorum dreptul de a folosi serviciile sclavilor altuia.

48. Superficia i emfiteoza. Emfiteoza este un drept real nscut din contracul de emfiteoz, contract special sancionat de ctre mpratul Zeno. n baza acestui contract, mpratul arenda unei persoane, numit emfiteot, o suprafa de pmnt pentru a o cultiva i a -i culege fructele, n schimbul unei sume de bani numit canon. Iniial emfiteoza s -a constituit ca o arend perpetu, aplicabil domeniilor imperiale dar, mai trziu, s -a extins i asupra latifundiilor particulare, fenomen explicabil prin decderea general a economiei agrare. Dreptul de emfiteoz este un drept alienabil i transmisibil urmailor, spre deosebire de uzufruct care este un drept viager. Pe de alt parte, emfiteotul este posesor civil i se bucur de protecie juridic prin interdicie, ct vreme uzufructuarul este un simplu detentor. Dreptul de emfiteoz poate dat n uzufruct, ipotecat sau lasat ca legat.

Superficia este dreptul unei persoane de a folosi o construcie zidit de ea pe terenul nchiriat de la alt persoan. Dreptul de superficie a fost sancionat pe la sf . Sec. Al II-lea, .e.n., n condiiile crizei de locuine, cnd statul a permis particularilor s construiasc pe terenurile virane.

49. Gajul ca drept real asupra lucrului altuia. Fiducia. Pignus. Ipoteca.

50. Noiunea i elementele obligaiilor. Cunoatem dou definiii celebre ale obligaiilor: prima atribuit lui Paul: natura obligaiei nu const n faptul c un lucru devine al nostru sau ne este constituit o servitute, ci n faptul c cineva e constrns a ne transmite proprietate unui lucru, a face ceva sau a ndeplini o prestaiune. n context, celebrul jurisconsult ne nfieaz i unele elemente ale obligaiei, artnd c natura ei se definete prin termenii: dare, facere i praestare. Termenul dare desemneaz obligaia de a transmite proprietatea unui lucru, a constotui un drept real sau a plti o sump de bani. Prin facere nelegem obligaia de a face orice pentru creditor, ca de pild prestaiunea de servicii, sau chiar a nu face. Praestare desemneaz obligaia de a procura folosina unui lucru fr a se constitui un drept real, ca de exemplu remiterea posesiunii unui lucru. Cea de a doua definiie, datorat Institutelor de Justinian, se apropie mai mult de accepiunea modern a obligaiei: obligaia este o legtura de drept prin care suntem silii s pltim ceva conform dreptului cetii noastre. Raportul juridic obligaional const din urmtoarele elemente: - Creditor subiectul activ, cci are dreptul d pretind o plat. - Debitor subiectul pasiv, ntruct el urmeaz s fac o plat, la nevoie chiar prin constrngere. - Obiectul obligaiei const n dare, facere sau praestare, cu alte cuvinte n prestaiunea la care debitorul s-a obligat. Obiectul obligaiei presupune anumite condiii: s fie licit, s fie posibil, s fie determinat, sa constea dintr-o prestatie pe care debitorul o face ctre creditor, s prezinte interes pentru creditor. - Sanciunea. 51. Clasificarea obligaiilor. Obligaii civile i naturale. Obligaii solidare i pe cote-pri.

Exist numeroase criterii de clasificare a obligaiilor. Potrivit mecanismului sanciunii, obligaiile se clasific n civile i naturale. Obligaiile civile sunt sancionate printr-o aciune. Dup cum obligaia este de drept strict sau de bun credin. n cazul obligaiilor de drept strict, interpretarea se face urmnd litera actului ce a general raportul juridic. Obligaiile de bun credin ns, sunt interpretate inndu-se seama de voina real a prilor, precum i de alte mprejurri. Obligaiile naturale nu sunt sancionate printr-o aciune. Astfel, dac debitorul natural nu pltete, creditorul nu dispune de o aciune pentru a -l urmri n justiie.