Sunteți pe pagina 1din 2

Părintele Cleopa Ilie – Sihăstria

• Acasă
• Predici

DESPRE CONDIŢIILE MÂNTUIRII SUBIECTIVE


DESPRE POST

DESPRE JURĂMÂNT
Din “Călăuză în credinţa ortodoxă”
Editura Episcopiei Romanului 2003

Capitolul 14

DESPRE JURĂMÂNT

Jurământul nu este oprit atunci când se face după voia lui Dumnezeu, adică atunci când nu se face
pentru un lucru de nimic şi când cel ce jură este hotărât să spună adevărul. Însuşi Dumnezeu S-a jurat
pe Sine, după cum spune Sfânta Scriptură: Dumnezeu când a dat lui Avraam făgăduinţă… S-a jurat pe
Sine Însuşi (Evrei 6, 13). Mântuitorul S-a jurat, de asemenea, la judecată, că este Fiul lui Dumnezeu
(Matei 26, 63–64). Asemenea şi Sfinţii Apostoli s-au jurat, întărind prin aceasta adevărurile
propovăduite (Rom. 1, 9; II Cor. 1, 23; Gal. 1, 20 ş.a.). Când Mântuitorul spune: Să nu vă juraţi
nicidecum… ci să fie cuvântul vostru: ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ceea ce este mai
mult decât aceasta, de la cel rău este (Matei 5, 34–37), El nu opreşte desăvârşit jurământul, ci numai
jurământul cel nedrept şi cel făcut cu uşurinţă pentru lucruri de nimic, neînsemnate şi neadevărate.
Jurământul drept şi făcut pentru lucruri înalte, fiind o faptă de slujire lui Dumnezeu – căci prin el se
recunoaşte că Dumnezeu este Atotştiutor şi Atotprezent –, de bună seamă că trebuie ţinut cu sfinţenie.
Călcarea lui este păcat şi este jurământ mincinos (Zah. 5, 4). De aceea, creştinul trebuie să se ferească
de a jura cu uşurinţă sau mincinos (Despre jurământ în Legea Veche, vezi la Ieşirea 22, 9–11).
Sectarul: Jurământul nu poate fi admis, fiindcă prin el se calcă porunca a treia a Decalogului: Să nu iei
în deşert numele Domnului Dumnezeului tău. Căci Domnul nu va cruţa pe cel ce va lua numele Său în
deşert (Ieş. 20, 7).
Preotul: Jurământul nu poate fi o luare în deşert a numelui lui Dumnezeu, ci dimpotrivă el este o
cinstire a lui Dumnezeu, deoarece prin el I se recunoaşte lui Dumnezeu autoritatea supremă, dreptatea
Lui şi puterea Lui pedepsitoare. Numai atunci poate fi jurământul o luare în deşert a numelui lui
Dumnezeu şi, deci, o călcare a poruncii a treia, când el este făcut strâmb sau când e întrebuinţat abuziv
şi pentru lucruri de nimic. Aceste jurăminte strâmbe şi făcute în grabă pentru lucruri neînsemnate sunt
cu adevărat hule la adresa numelui (fiinţei) lui Dumnezeu şi, deci, sunt în directă opoziţie cu porunca a
treia. Dar jurământul drept este ca o rugăciune, ca o invocare cuviincioasă şi evlavioasă a lui
Dumnezeu pentru stabilirea adevărului şi pentru înlăturarea minciunii. Jurământul este un factor
necesar triumfului adevărului în lume, prin mijlocirea atotştiinţei şi atotputerniciei lui Dumnezeu. Aşa
cum este cu neputinţă ca rugăciunea evlavioasă să fie oprită, tot aşa cu neputinţă este să fie oprită
invocarea evlavioasă şi cucernică a numelui lui Dumnezeu în jurământul drept.
Sectarul: Dacă jurământul este bun, ca act prin care se recunoaşte puterea lui Dumnezeu şi prin care se
cere de la El pedepsirea minciunii, atunci acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre înjurături, căci şi în
ele se cere intervenţia pedepsei dumnezeieşti şi, prin aceasta, se recunoaşte puterea şi dreptul lui
Dumnezeu de a pedepsi răul. Or, aşa ceva ar fi un mare păcat.
Preotul: Mă minunez de dumneata cât de încâlcit eşti la pricepere şi cât de departe stai de înţelegerea
adevărului. Aşa faceţi voi sectarii cu toate în înţelegerea Sfintelor Scripturi şi de aceea pururea
rămâneţi în rătăcirile voastre. Jurământul drept, pe numele lui Dumnezeu, nu este tot una cu a-L înjura
pe El. Cine oare se va împăca cu asemenea înţeles nebun? Înjurăturile nu se fac spre slava şi cinstirea
lui Dumnezeu, nici din evlavie şi preţuire a dreptăţii şi atotştiinţei Lui, sau spre a se stabili prin ele
vreun adevăr, ci ele se fac spre a se huli şi a necinsti numele lui Dumnezeu sau al sfinţilor Lui sau al
vreunui lucru sfânt. Ele nu caută altceva decât pedepsirea aproapelui nostru, care de multe ori este şi
fără vină. Jurământul drept se face din frică de Dumnezeu şi din mare consideraţie faţă de dreptatea şi
atotştiinţei Lui, iar înjurăturile se fac din mândrie, din răutate şi ura noastră faţă de aproapele nostru.
Aşa fiind, înjurătura nu este act de adorare şi cinstire a lui Dumnezeu, ci un act doveditor al răutăţii
sufletului nostru, al urii şi al dorinţei noastre de răzbunare asupra acelora pe care îi urâm. Totodată,
înjurătura este o luare în deşert a numelui lui Dumnezeu, prin care noi Îl chemăm ca pedepsitor al
lucrurilor părute nouă nedrepte şi prin aceasta – în nebunia noastră – noi am voi să facem pe Dumnezeu
părtaş al răutăţii noastre de a pedepsi pe acela pe care noi îl urâm, lucru care este cu totul spre jicnirea
dreptăţii lui Dumnezeu. Aşadar, analizând aceste lucruri, putem înţelege destul de clar că înjurăturile
sunt numai de la diavolul şi, deci, nu le putem pune în cântar cu jurământul drept, care se face spre
slava dreptăţii lui Dumnezeu.
Sectarul: Dar voi, ortodocşii, mai aveţi obiceiul să faceţi şi nişte jurăminte, aşa zise «solemne». Ce rost
mai au şi acestea? Ce temei scripturistic au ele? Şi de ce faceţi aceste jurăminte, mai ales prin biserici?
De ce la aceste jurăminte întrebuinţaţi Evanghelia, Crucea, lumânările ş.a.?
Preotul: Jurământul solemn are multe temeiuri scripturistice, între care sunt şi acestea: Fac. 14, 22–23;
Ieş. 6, 8; III Regi 8, 31–32; Apoc. 10, 5–6 ş.a. Noi îl facem în biserică, pentru că aşa se făcea şi în
Legea Veche (vezi Num. 5, 11–22 ş.a.). Îl facem la nevoie şi în afară de biserică, dar mai ales în faţa
Sfintei Evanghelii, a Sfintei Cruci, cu lumânări aprinse şi în faţa preotului, fiindcă fără biserică, fără
Evanghelie şi mai ales fără Sfânta Cruce, este ca şi fără Dumnezeu. Şi deci, fără acestea el rămâne ca o
simplă formă pompoasă şi o paradă omenească, care impresionează numai la suprafaţă, iar nu în fond şi
hotărâtor. Despre puterea şi adeverirea jurământului drept, atât în Legea Veche, cât şi în cea Nouă, sunt
edificatoare şi alte numeroase texte (Fac. 22, 16–17; 24, 2–9; Ieş. 22, 9–10; Num. 14, 23; I Regi 24,
22–23; Isaia 45, 23; 65, 15–16; Ier. 7, 8–9; Amos 6, 8; Matei 26, 63–64; II Cor. 1, 23; Gal. 1, 20; Filip.
1, 8; II Tim. 2, 14; 4, 1–2; Evrei 6, 13–17).