Sunteți pe pagina 1din 8

ROMÂNIA DUPĂ 20 DE ANI

Top 10 evenimente care ne-au tras înapoi

Tranziţia României la capitalism a fost marcată de numeroase moment-şoc. Violenţe de stradă


şi mici revoluţii de catifea, furturi pe faţă din averea statului şi clevetiri fine în spatele scenei,
manipulări grosolane şi subtilităţi economic-financiare greu de dovedit, trădări melodramatice
şi legi ale Omertei pe care 20 de ani nu le-au putut dezlega.

Multe dintre momente au trecut, cu timpul, în anecdotică: stilistica le-a furat sensul profund.
Altele însă au rămas ca nişte borne dureroase ale trecerii noastre prin ultimele două decenii:
bolovani uriaşi întâmplaţi taman în mijlocului drumului spre mult-visata civilizaţie
occidentală. capital.ro vă prezintă un top al celor mai importante zece evenimente care ne-au
frânt avântul spre democraţie şi bunăstare.

Deloc surprinzător, majoritatea momentelor decisive în frânarea capitalismului identificate de


capital.ro ţin de voinţa politică. Violenţa cu care a fost rezolvată, în '90, dar şi mult mai
târziu, problematizarea opţiunilor de dezvoltare socio-politică şi economică a României
şochează fie şi la simpla trecere în revistă. Manipularea unor largi categorii sociale şi
instigarea la forţă au ţinut loc de program de guvernare înainte de 1992. Iar instinctul
recursului la baston în locul dialogului a molipsit un sistem brutal ţinut sub capac în ultimele
decenii ale comunismului.

Din Top 10 nu puteau lipsi câteva momente simbolice ale felului în care societatea
românească a perceput capitalismul: fenomenul „Caritas”, care a sărăcit o întreagă ţară
iluzionată de posibilitatea îmbogăţirii peste noapte, dar şi „cuponiada” sau „rezolvarea”, în
stilul originalei democraţii de la noi, a fundamentalei probleme a proprietăţii.

10. Alungarea Regelui

Conducerile post-decembriste de până în 1996 i-au refuzat constant fostului suveran Mihai
I dreptul de a veni în România. Atitudinea oficialităţilor de la Bucureşti a menţinut multă
vreme climatul politic din ţara noastră în zona unui radicalism dăunător pentru democraţie.

Pe 7 octombrie 1994 a avut un loc un eveniment care, dincolo de faptul că a afactat


imaginea externă a României, a împiedicat o schimbare benefică pentru perspectivele
tinerei democraţii româneşti.

Aeronava care îl aducea pe regele Mihai în ţară a aterizat pe Aeroportul Otopeni. Însă drumul
fostului suveran spre România avea să se oprească subit în faţa ghişeului de vize. Cuplul regal
nu putea să intre în România pentru că fostul suveran pretindea că este cetăţean român, în
vreme ce paşaportul prezentat era unul englezesc.

„Nu vin aici pentru a provoca. Vin printre voi în calitatea mea de român, fără intenţia de a
contesta ordinea constituţională actuală”, a spus cu acea ocazie Mihai I, care era aşteptat la
aeroport de 2.000 de români. Popularitatea lui Mihai I nu a fost pe plac conducerii de atunci,
care şi-a exprimat în termini categorici poziţia faţă de intrarea Maiestăţii Sale în ţară:
„Guvernul nu consideră potrivită prezenţa fostului suveran în România”. Mai mult,
Executivul considera că vizita era „ilegală” şi că punea în discuţie „ordinea publică şi de drept
din ţara noastră”.

În 1992, regele vizitase România pentru prima dată după 45 de ani pentru a participa la o serie
de festivităţi şi scosese în stradă oamenii din două mari oraşe din ţară: Suceava şi Bucureşti.

Normalizarea relaţiei dintre fostul purtător al coroanei României şi autorităţile post-


dcembriste avea să aibă loc abia în 1996. Schimbarea conducerii de la Bucureşti în noiembrie
1996 i-a dat posibilitatea regelui Mihai să se întoarcă în ţară, după ce, în prealabil, a clarificat
faptul că nu se pune problema ca el să redevină suveranul României.

9. Constituţia din '91 ne-a ţinut în '91

Scrisă sub coordonarea lui Antonie Iorgovan, Constituţia din 1991 ar fi trebuit să fie un motor
eficient de dezvoltare. Dimpotrivă, prin felul în care a legiferat raportul puterilor în stat, actul
fundamental al noii Românii post-comuniste a lăsat democraţia la cheremul foştilor
nomenclaturişti ajunşi pe funcţii importante imediat după decembrie 1989.

Constituţia din 1991 a fost prima lege fundamentală a României de după 1989.

Constituţia ar fi trebuit să fie ceea ce a fost pentru germani Legea Fundamentală din 1949: un
motor eficient de dezvoltare. N-a fost. Dimpotrivă, conform declaraţiilor lui Ioan Stanomir,
profesor de Drept Constituţional la Universitatea Bucureşti, „Constituţia din 1991 nu a
constituit deloc un motor de dezvoltare”.

Deşi aduce schimbări importante privind, de exemplu, proprietatea privată sau raportul
puterilor în stat, „această constituţie este responsabilă pentru conflictele de ordin
constituţional care s-au creat şi care se resimt şi astăzi”, spune Stanomir.

8. „Caritas”: cum au ajuns în stradă românii care se visau milionari peste noapte

Jocul de tip piramidal „Caritas”, care promitea câştiguri de opt ori mai mari decât sumele
investite, a început în 1991 la Cluj-Napoca şi a continuat până în '94. Deponenţii au lăsat la
„Caritas” peste 1.257 de miliarde de lei, majoritatea reprezentând economiile lor de o viaţă.
Fenomenul „Caritas” este emblematic pentru lipsa de cultură financiară a românilor şi pentru
dorinţa oarbă de a se îmbogăţi foarte repede şi foarte uşor.

Aflată în zorii tranziţiei, România a făcut cunoştinţă pe nepregătite cu un capitalism


sălbatic, bazat pe escrocherii financiare şi înşelăciuni la scară mare.

De fapt, asta era tot ceea ce înţeleseseră mulţi dintre români prin capitalism.

Jocul de tip piramidal „Caritas”, care promitea câştiguri de opt ori mai mari decât sumele
investite, a început în 1991 la Cluj-Napoca, a continuat până în 1994 şi a funcţionat în
Bucureşti, Braşov, Satu-Mare şi Dolj. Deponenţii au lăsat la „Caritas” peste 1.257 de miliarde
de lei, majoritatea reprezentând economiile lor de o viaţă. Orchestratorul acestei escrocherii,
Ioan Stoica, a fost arestat în 1994 şi a fost condamnat la 7 ani de închisoare pentru fraudă.
În fond, ideea românilor că în capitalism te poţi îmbogăţi repede şi fără efort s-a dovedit
adevărată. Însă nu pentru cei care şi-au lăsat acolo toată agoniseala, ci pentru cei care „făceau
jocul”: oameni politici, foşti membri ai Securităţii şi apropiaţi ai acestora.

7. Cuponiadele: milioane de milionari

Una dintre principalele provocări ale tranziţiei a fost transferul proprietăţii din sectorul de stat
în cel privat: chit că este vorba despre terenuri şi clădiri sau despre societăţi comerciale.
Programele de în masă – care vor rămâne în istorie sub denumirea populară, de „cuponiade” –
sunt un exemplu de intenţii bune, care sfârşesc prost.

Una dintre principalele provocări ale tranziţiei a fost transferul proprietăţii din sectorul
de stat în cel privat: chit că este vorba despre terenuri şi clădiri sau despre societăţi
comerciale.

Efectul: multe din fabricile şi uzinele care, de bine, de rău produceau ceva pe vremea lui
Ceauşescu, chiar dacă erau energofage şi depăşite tehnologic, au fost reduse la ruine. Acum
sunt valoroase doar pentru terenurile pe care stau. În multe dintre cazuri noii proprietari sunt
actuali milionari de Top 300 (fraţii Păunescu, Cristescu, Sorin Ovidiu Vîntu, familia
Voiculescu), îmbogăţiţi în vremuri capitaliste, dar care-şi datorază averea conexiunilor cu
oameni din vechiul sistem.

În România, au avut loc două mari cuponiade: cea din ’92 (Legea 58/1991), prin care fiecare
român în vârstă de peste 18 ani a primit o hârtie cu cinci cupoane în valoare de 5.000 de lei
vechi fiecare (în total 25.000) şi cea din ’95, când s-au împărţit cupoane nominale de 975.000
de lei. Sumele păreau impresionante la momentul respectiv. Însă, înainte ca oamenii de rând
să aibă posibilitatea să le valorifice, au fost erodate de inflaţie sau cumpărate la preţ de
nimic de „băieţii deştepţi”. Potrivit legii din ’91 , 30% din acţiunile firmelor din România
urmau să fie repartizate populaţiei prin intermediul celor cinci Fonduri ale Proprietăţii de Stat
– actualele SIF-uri.

Miturile tranziţiei spun că Sorin Ovidiu Vîntu şi-a făcut debutul în liga grea a afacerilor pe
vremea cuponiadelor. El ar fi fost unul dintre cei care coordonau reţelele de bişniţari care
cumpărau cupoane la mijlocul anilor ’90 la preţuri derizorii, de patru-cinci ori mai mici decât
valoarea nominală de 25.000 de lei. De altfel, specula cu copoane – în absenţa unui mod legal
de valorificare a acestora – a determinat autorităţile să recurgă la cupoane nominale în a doua
etapă a programului de privatizare. Unele dintre firmele de stat au fost vândute - tot pe baza
cupoanelor – foştilor manageri şi salariaţi: este cazul multora dintre institutele de cercetare şi
proiectare comuniste, sau a marilor cooperative de consum care deţineau sute de spaţii
comerciale.Cele mai multe dintre cupoane au fost transformate în acţiuni la Fondurile
Proprietăţii de Stat, actualele SIF-uri. În prezent, valoare pe bursă însumată a celor cinci SIF-
uri este sub 450 de milioane de euro.

6. 1998: aproape de crah

Dacă-l veţi întreba pe Mugur Isărescu, care a preluat (şi a păstrat) conducerea BNR la scurt
timp după Revoluţie care au fost cele mai dificile momente din ultimii 20 de ani, în mod sigur
va menţiona şi criza financiară din ’98, când România a fost la un pas de incapacitatea de
plată.

Isărescu susţine că vina pentru această situaţie a aparţinut şi Fondului Monetar Internaţional -
care a experimentat un nou tip de programe pe ţările cu probleme de finanţare, program care
s-a dovedit un eşec, şi agenţiilor de rating care au catalogat România ca fiind aproape în
incapacitate de plată.

Cum arăta peisajul economic în ’98-’99? Scădere economică (3,2% în 1999), inflaţie de
peste 50% (54,8% în 1999), într-o economie în care sectorul public avea încă un rol important
(40% din PIB). În plus, în 1998, Banca Naţională a „moştenit” un gol de balanţă de 888 de
milioane de dolari de la BRCE (predecesorul Bancorex). Iar în 1999, statul a fost nevoit să
preia datoriile Bancorex şi Băncii Agricole.

Bomboana de pe colivă a fost însă datoria externă: România avea de plătit în 1999 rate de 2,8
miliarde de dolari. Şi asta în condiţiile în care intrase în acel an cu rezerve valutare de doar
1,35 miliarde de dolari, iar de la rezerva BNR ar fi trebuit să fie plătiţi 1,7 miliarde de dolari.
Se adăuga la această sumă efortul sectorului public (ministerul de finanţe), doar plata
dobânzilor la datoria publică reprezenta 5,5% din PIB!
Nicio problemă, dacă exporturile ar fi crescut sau dacă instituţiile externe s-ar fi arătat dispuse
să finanţeze o ţară în tranziţie. Însă, perioada a coincis cu războiul din Iugoslavia, una dintre
consecinţele economice imediate fiind o scădere drastică a exporturilor României.

De unde bani pentru încălzire?

La vremea respectivă, membrii guvernului şi cei ai BNR îşi puneau problema de unde vor
avea bani să plătească importurile de cărbuni pentru încălzirea pe timp de iarnă. Soluţia:
„România a avut de ales între ajustarea deficitului extern prin forţe proprii şi finanţarea în
condiţii inacceptabile. A apelat la ultima variantă şi a semnat un acord cu FMI. Imediat după
aceea, Standard and Poors a retrogratat ratingul României, la doar un nivel peste cel de
default. Ratingul a rămas la fel aproape un an”, îşi amintea Mugur Isărescu despre criza din
’98 la aniversarea a 10 ani de la lansarea „Ziarului Financiar”.

Un ajutor nesperat a venit, în 1999, din partea Chinei: banca centrală a Chinei a fost de acord
să constituie un depozit de 100 de milioane de dolari, pe un an de zile, la BNR. Iar la
Bucureşti oficialii aveau emoţii dacă vor reuşi să aibă, la scadenţă, de unde să-i dea înapoi.
Tot prin intermendiul BNR, au fost atraase în ţară alte două împrumutri sindicalizate de 172
de milioane de dolari. În 1999, a fost privatizată şi Dacia.

Într-un discurs făcut la evenimentul pentru aniversarea la 10 ani de la înfiinţarea „Ziarului


Financiar”, Isărescu a explicat contextul crizei: criza din Asia din ’97, cea din Rusia din ’98,
au făcut ca „patalamaua” de debitor riscant să fie aplicată şi României. Împrumuturile externe
au devenit astfel foarte dificil de obţinut. Iar agenţiile de rating au avertizat, timp de un an, că
în România riscul de default (incapacitate de plată a obligaţiilor, n.r.) este iminent. „La
momentul respectiv, situaţia a devenit şi mai complexă din cauză că FMI a introdus o nouă
abordare pentru ţările îndatorate – implicarea sectorului privat sau împărţirea poverii. Această
abordare, care a fost testată în patru ţări, printre care şi România, s-a dovedit un eşec, fiind
abandonată ulterior. Totuşi, România n-a intrat în incapacitate de plată, însă ratingul n-a fost
schimbat nici după ce rezervele internaţionale au început să crească”, povesteşte Isărescu.
5. Legile proprietăţii, legile corupţiei

Regimul terenurilor şi imobilelor din România n-a fost clarificat, din păcate, nici la 20 de ani
după Revoluţie. Consecinţele: multe investiţii - publice sau private - sunt îngreunate de lipsa
unui statut clar ar terenurilor. În plus, lacunele legislative în domeniul proprietăţii au fost unul
din factorii care a favorizat corupţia din sectorul public.

În plus, lacunele legislative în domeniul proprietăţii au fost unul din factorii care a favorizat
corupţia (dezvoltarea unor reţele de tranzacţionare a drepturilor litigioase, ancorate în
funcţionari din primării).

România este campioană la procese şi condamnări la CEDO pentru nerespectarea dreptului de


proprietate: 29.000 de plângeri până în 2007 şi peste 9.000 de procese pe rol. Majoritatea
proceselor intentante de foştii proprietari au fost câştigate. Nu ar trebui să ne mire, în
condiţiile în care, în prima variantă a Constituţiei, proprietatea nu era garantată, iar fostul
preşedinte, Ion Iliescu, declara în trecut că „proprietatea e un moft”.

Primul demers post-decembrist pentru transferul proprietăţii terenurilor de la stat către privat
a fost adoptarea Legii 18/1991 – a fondului funciar. Însă, aceasta limita dreptul de proprietate
la 10 hectare pe familie. Potrivit legii, românii puteau ca, în loc de pământ, să primescă
acţiuni la societăţile agricole. Primeau în schimb dividende şi „echivalentul a 300 de
kilograme de grâu pe hectarul constituit ca acţiuni”. De asemenea, anumite categorii de foşti
proprietari aveau dreptul la doar 10% din profitul obţinut la hectar. Legea fondului funciar a
fost modificată de peste 30 de ori de la adoptare. A fost completată de Legea 1/2000 (care
mărea pragul de retrocedare la 50 de hectare de proprietar deposedat).

Foştii proprietari, abia după chiriaşi

În domeniul imobilelor, în 1995, Parlamentul a adoptat Legea 112, care prevede vânzarea
locuinţelor către chiriaşi. Au fost vândute atât locuinţele construite de stat, cât şi cele
naţionalizate. Abia 6 ani mai târziu, în 2001, a fost adoptată o lege (Legea 10) care să permită
şi foştilor proprietari să revendice imobilele care le-au fost naţionalizate.

4. Întârzieri mari în graficul aderării la NATO şi UE

Ar fi trebuit să intrăm în NATO în 1997, dar nu am intrat. Ar fi trebuit să intrăm în Uniunea


Europeană în 2004, dar, la fel, nu am intrat. Aderarea oficială a României la structurile nord-
atlantice s-a produs în 2002, iar aderarea la UE abia la 1 ianuarie 2007. Decalajul defineşte
cum nu se poate mai bine diferenţa de maturitate şi de capacitate dintre clasa politică de la
Bucureşti şi conducerile unor state vecine precum Cehia, Polonia sau Ungaria.

Dacă intrarea în NATO a însemnat mai mult un capital de imagine externă, intrarea în
Uniunea Europeană cu 3 ani mai devreme ar fi însemnat un ritm mai alert de dezvoltare
economică a României şi un avans mai mare pentru ca ţara noastră să se apropie de Occident.
Odată cu intrarea în Uniunea Europeană, România s-ar fi supus unui şir de norme care impun
standardele civilizaţiei vestice.
3. 2000: anticomuniştii, obligaţi să voteze cu Iliescu!

În 2000, românii s-au aflat în ipostaza de a alege în turul al doilea de scrutin la preşedinţie
între Ion Iliescu şi Corneliu Vadim Tudor. Situaţia a fost calificată de presa internaţională ca
fiind un pas „Înapoi în viitor”.

De ce ne-au tras în jos alegerile din 2000? Orgoliile dreptei, fărâmiţată după guvernarea
începută în 1996, au făcut ca opţiunile publicului pro-occidental să se împartă între nu
mai puţin de patru candidaţi: Stolojan, Isărescu, Roman şi Meleşcanu. Astfel, românii s-
au aflat în ipostaza de a alege în turul al doilea de scrutin între Ion Iliescu şi Corneliu
Vadim Tudor.

Situaţia a fost remarcată şi de presa internaţională. „Înapoi în viitor” titra publicaţia britanică
„The Independent”, în timp ce francezii de la „Liberation” scriau că „Românii l-au ales pe
Iliescu fără a-şi face iluzii”.

Dintre românii care s-au prezentat la vot la finele anului 2000, 66,83% l-au votat pe Iliescu şi
33,17% pe Corneliu Vadim Tudor. Deşi Iliescu a câştigat detaşat, nemulţumirea românilor a
fost foarte evidentă. Dezamăgiţi de candidaţi, alegătorii au transmis mesaje împotriva celor
doi chiar pe buletinele de vot.

2. Mineriadele: democraţia predată cu bastonul

Primul deceniu al perioadei de după 1989 a fost presărat cu dezlănţuiri violente ale minerilor
din Valea Jiului, care au instaurat panica printre românii care se opuneau neo-comunismului
reprezentat de forţele politice conduse de foşti demnitari de dinainte de 1989. Manipularea
minerilor a slăbit vizibil forţa de manifestare a opoziţiei.

Cuvântul „miner” are pentru români o însemnătate specială. Nu denumeşte o simplă


profesie, ci este un termen sinonim cu „dramă”. Asta pentru că începuturile democraţiei
în România post-decembristă s-au făcut cu bastonul de miner. Prima şi cea mai brutală
mineriadă avut loc chiar în vara lui ’90. România nu terminase încă de numărat victimele
Revoluţiei din 1989, când minerii de la Petroşani, în frunte cu Miron Cozma, au venit la
Bucureşti să facă ordine printre intelectualii care „luptau împotriva democraţiei”. Preşedintele
Ion Iliescu le-a mulţumit muncitorilor din Valea Jiului pentru intervenţia „în favoarea”
democraţiei.

Mineriada din 1990 a avut un colosal impact negativ asupra imaginii României în străinătate
şi a însemnat şi ratarea unui start bun al democraţiei.

Miron Cozma revine

Următoarea mineriadă avea să aibe loc la scurt timp: septembrie 1991. Acelaşi Miron Cozma,
aceiaşi mineri de pe Valea Jiului. De data aceasta, „ortacii” cer demiterea primului ministru.
După ce este atacată clădirea Guvernului în data de 26 septembrie, cabinetul Petre Roman îşi
dă demisia. Lucrurile nu se opresc aici. Minerii pătrund în sala de şedinţe a Camerei
Deputaţilor, cerând şi demisia lui Ion Iliescu, însă, după o sesiune de negocieri, aceştia se
întorc acasă.
Ultima mineriadă a avut loc în 1999, după arestarea lui Miron Cozma din 1997. Guvernarea
CDR a închis mai multe mine şi a disponibilizat foarte mulţi mineri, care au reuşit să
cheltuiască banii din compensaţii foarte rapid. Supăraţi că nu mai au nicio sursă de venit,
minerii au început iniţial o grevă, după care au hotărât să viziteze Capitala. Pe 18 ianuarie, au
pornit spre Bucureşti, însă forţele de ordine au încercat să-i oprească. Episodul de la Costeşti,
în care scutierii sunt înfrânţi de minerii dezlănţuiţi a fost intens mediatizat. Totul s-a terminat
cu runda de negocieri dintre Miron Cozma şi premierul Radu Vasile, care a promis că nu va
închide minele.

1. Piaţa Universităţii: opoziţia democratică, scoasă din joc cu forţa

După nici jumătate de an de la momentul în care a văzut prima Revoluţie în direct,


Occidentului i s-a arătat o altă Românie: una în care hoarde de mineri, transformaţi în forţe de
ordine şi sprijiniţi de puterea politică, dădeau cu bâta, la propriu şi la figurat, în plăpânda
democraţie înfiripată în decembrie 1989.

Mineriada din iunie ’90 este, de fapt, consecinţa unui şir de evenimente, fiecare de natură să
pună o mare stavilă în calea trecerii la capitalism, şi nu poate fi judecată separat de ele atunci
când se pun chinuitoarele întrebări care au însoţit tranziţia: de ce ungurii o duc mai bine ca
noi? De ce la ei au venit străinii şi la noi nu, de ce n-au venit americanii etc...

Încă din primele luni ale anului, a existat suspiciunea că noua conducere provizorie instalată
în 22 decembrie’89, în frunte cu fostul comunist Ion Iliescu, intenţionează să-şi
permanentizeze puterea. Proaspăt reînfiinţatele partide istorice au organizat manifestaţii în
Bucureşti, iar puterea, benefiicind şi de serviciile unei televiziuni publice aservite, a organizat
contramanifestaţii, la care au participat atât muncitori de la marile uzine bucureştene, cât şi
mineri aduşi din Valea Jiului. Au fost bătăi, arestări, devastări de spaţii, dar de mică amploare.

Frontul Salvării Naţionale (FSN) a anunţat că va participa la alegerile din 20 mai, pe care tot
el (printr-o structură, în care, de ochii lumii, a invitat şi opoziţia - Consiliul Provizoriu de
Uniune Naţională) le organiza. Aprilie 1990 a marchat debutul a ceea ce s-a numit
„fenomenul Piaţa Universităţii”. Mii de oameni s-au strâns în piaţă (denumiţi de Iliescu
„golani”), au demonstrat zi de zi împotriva neo-comunismului, balconul de la Universitate
devenind o tribună a mesajelor anticomuniste la care a avut acces oricine. Poporul a decis însă
altceva la 20 mai, zi care a rămas în istorie sub numele de „duminica orbului”: FSN a ieşit
câştigător cu aproape 70%, iar Ion Iliescu a devenit preşedinte cu 85%, în condiţiile unei
participări masive la vot: aproape 90% din populaţia cu drept de vot.

Poliţia, împotriva tinerilor

Piaţa Universităţii a început să se golească treptat, ca efect al retragerii principalelor asociaţii


civice şi studenţeşti care au organizat manifestaţiile, dar asta n-a împiedicat poliţia să
intervină în forţă în dimineaţa de 13 iunie. Au distrus corturile care mai erau amplasate, au
făcut arestări, manifestanţii au reacţionat, iar în sprijinul poliţiei au venit coloane cu muncitori
de la IMGB. Mai multe autobuze ale poliţiei au fost incendiate (există unele dovezi cum că
Poliţia a făcut asta, la ordin), la fel ca şi sediile Poliţiei Capitalei şi Ministerului de Interne.
TVR a difuzat imaginile cu centrul Capitalei înecat în fum, inducând milioanelor de români
senzaţia că huliganii au devastat tot oraşul, după care şi-a întrerupt emisia, pe motiv că ar fi
fost atacată. Ion Iliescu a rostit ulterior un discurs televizat, cerând tuturor forţelor „conştiente
şi responsabile” să vină să apere Guvernul şi Televiziunea de elementele extremiste.
Au venit şi minerii

În dimineaţa următoare, trenurile cu mineri din Valea Jiului au ajuns în Gara de Nord şi
ortacii au împânzit Capitala. O parte au mers în piaţă, au devastat sediile mai multor facultăţi
şi au luat la bătaie pe oricine semăna a intelectual, o parte au devastat sediile partidelor
istorice, unde s-a spus că ar fi găsit valută şi arme, iar o parte alţii au ocupat Televiziunea.

Ajutată de mineri, Poliţia a arestat de pe stradă zeci de oameni, care au fost anchetaţi şi bătuţi.
În 15 iunie, Iliescu i-a adunat pe mineri la Romexpo, unde le-a mulţumit pentru faptul că au
salvat democraţia, după care le-a cerut să se întoarcă acasă. Bilanţul oficial al victimelor
acelor zile, oricum controversat: 746 de răniţi şi şase morţi. Nimeni nu a lămurit oficial până
acum ce rol a avut puterea în a-i îndruma pe mineri să facă ce au făcut în Bucureşti, după cum
au existat opinii cum că cei care instigat la bătăi şi incendieri ar fi fost persoane deghizate în
mineri. Există câteva lucruri certe: după sugrumarea vocii opoziţiei, Iliescu a rămas la putere
încă 6 ani, reformele nu s-au făcut, capitalul străin a ocolit România, privatizarea capitalului
de stat a întârziat, inflaţia a urcat la niveluri astronomice, mai multe bănci au capotat şi ţara a
ajuns la un pas de faliment