Sunteți pe pagina 1din 3

Copiii curcubeu

Ieri mi-a cerut o prietenă să-i caut nişte documente despre copiii
curcubeu. Tot căutând eu pe net am observat o diversitate
nemaipomenit de copii speciali. Fac în continuare o listă cu toate
numele pe care le-am întâlnit:
- Copiii indigo: multă lume ştie despre ei. Nu voi spune decât că
par a fi prima generaţie de copii speciali şi au început să apară de
prin anii ’50, dar cu o pondere destul de mică. Din ’80 procentul
creşte. Rolul lor este de a netezi drumul pentru cei ce vor veni după
ei. Unii au numit-o un fel de generaţie de sacrificiu, termenul mi se
pare puţin apocaliptic.
- Copiii de cristal sunt beneficiarii principali ai muncii depuse de
copiii indigo. Ei nu sunt „luptători” înnăscuţi şi rolul lor este mai
mult de a vindeca şi de a construi pe temelia construită de copii
indigo
- Copiii curcubeu vin în principal pentru a aduce energia iubirii şi a
blândeţii şi pentru a deschide inimile tuturor, învăţându-i că valorile
spirituale sunt mai presus decât cele materiale. Ca să citez dintr-un
newsletter trecut: „Noi, Copiii Curcubeu, aducem energia
echilibrului, din nou. Împreună cu voi vom echilibra pamantul,
oceanele si cerurile, cat si inimile oamenilor, vom crea o adevarata
stare de abundenta, din nou.”
Următorii copii par a nu fi atât de mediatizaţi, aşa că doar o să îi
înşirui aici:
- Copiii delfin
- Copiii Alcyone
- Copiii de Aur
- Copiii Lunari
- Copiii de Diamant
- Copiii de Smarald
- Copiii Perlă
- Copiii Roz
Detalii sunt aici pentru cei interesanţi. Eu am citit acu ceva vreme
şi nu am mai avut răbdare să o mai iau de la capăt.
Aş vrea să fac unele observaţii:
- se creează aici un pericol de a produce haos şi de a nu mai
înţelege nimic. Din nevoia oamenilor de a cataloga, ierarhiza şi a
încerca să explice mental totul, s-au creat o grămadă de categorii,
care mai de care mai speciale şi cu puteri mai supranaturale. Eu
cred că 2 categorii ne ajung (de fapt eu nu aş fi optat pentru niciun
nume, poate unul ca să ne putem înţelege când comunicăm).
Apreciez foarte mult grija şi preocuparea unora pentru acest
fenomen şi că fiecare dintre ei vor să-şi pună amprenta şi vor să
contribuie şi ei cu ceva prin inventarea a încă unui nume. Dar
acesta este ultimul lucru de care are nevoie un copil: să fie
catalogat şi considerat diferit faţă de restul lumii. Să fie despărţit
de lume şi să se creeze şcoli speciale pentru ei, să umble şi să
vorbească doar cu cei asemenea lui. Am citit unele idei pe net care
m-au întristat profund. Cunosc destui „copii” indigo. Unii dintre ei
nu mai sunt copii demult (fizic, că sufleteşte tot copii rămân). Cea
mai mare dorinţă a lor este să fie „normali”, adică să fie la fel ca
ceilalţi şi aceasta din cauza tratamentului la care sunt supuşi. Nu
sunt de acord cu termenul de normal ca fiind definit ca o
caracteristică a majorităţii. Dacă toată lumea face un lucru nu
înseamnă că este şi normal. Mulţi asociază cuvântul normal cu
modul în care ar trebui să te comporţi. De ce?, întreabă un indigo.
Pentru că aşa face toate lumea şi aşa este bine. Ce răspuns
superficial… Din nou nu sunt de acord. Dacă toată lumea fumează,
bea (alcool, cola sau alte mizerii), mănâncă carne şi alte alimente
cu E-uri sau alte litere ale alfabetului, ascultă muzică dată la
maximum asta nu însemnă că este bine şi normal. Şi automat orice
persoană care nu face ca ei este considerată anormală. Mulţi
observă că acei copii sunt diferiţi de ei şi fac tot posibilul să-i facă
să nu mai fie aşa speciali. Chiar dacă nu vrem să o recunoaştem,
dar majoritatea celor care văd ceva special în loc să o ia ca pe o
motivaţie de a încerca să se ridice la acel nivel încep să-i invidieze
pe cei „speciali” şi să facă tot posibilul să-i tragă înapoi. Ca să nu
mai spun de ce le iese pe gură multora şi ce gândesc şi simt ei, de
fapt. Există şi excepţii bine-nţeles, oameni aceia sunt extraordinari
şi ai vrea să-ţi petreci tot timpul cu ei, dar puţini sunt cei autentici.
Când vine ăla micu’ cu lecţia ştiută perfect după ce a citit-o o
singură dată sau chiar deloc, reţinând totul din clasă şi se mai şi
duce şi le zice asta la colegii lui, pentru că-l întreabă şi el nu este
obişnuit să mintă şi apoi trebuie să sufere tot tratamentu’
„colegilor”. Este destul de normal ca aceste mici „genii” să vrea să
fie ca restul. Oricum sunt destul de dezorientaţi şi dacă au ghinionul
să aibă şi nişte părinţi ipohondri care îi cataloghează din prima cu
ADHD, s-a terminat cu şmecheria. Cam asta se întâmpla până acum
ceva timp şi probabil se mai întâmplă şi acum destul de des, dar
observ cu fericire că lumea începe să se schimbe. Cei care râdeau
de aceşti copii puţin diferiţi încep şi ei să simtă o schimbare în ei ce
nu o pot explica şi atunci vin la ei, la cei de care au râs şi şi-au
bătut joc. Şi normal că sunt primiţi cu braţele deschise.
- alt lucru asupra cărui vreau să atrag atenţia. A apărut un fel de
disperare în rândul mămicilor: dacă e şi copilul meu special? Dacă
tre' să fac aia şi ailaltă? Apoi se duc la cineva „calificat”, cu odrasla
şi aşteaptă pline de speranţă să le confirme că într-adevăr copilul
lor este special. Dacă cumva li se spune că au un copil perfect
normal şi sănătos, dar doar atât, se întristează. Vreau să vă spun
ceva: toţi copii sunt speciali, nu există copii mai speciali decât alţii.
Dacă un copil se naşte cu o calitate puţin mai activată decât a
altuia asta nu înseamnă că este mai special decât alt copil. Însăşi
termenul „mai special” nu este corect gramatical. Ei se nasc aşa
pentru a arăta tuturor că se poate. Un copil catalogat ca normal la
naştere (fără „puteri”) poate deveni special foarte uşor. Orice se
poate învăţa; copilul până la 7 ani este în contact cu lumile subtile
(şi foarte receptiv la idei de acest gen); în acea perioadă se poate
oferi o educaţie adecvată orientată pe cunoaşterea de sine şi
schimbarea sistemului de valori actual (al societăţii actuale). Şcolile
se vor schimba pentru că nu o să aibă de ales. Acum sunt mult mai
mulţi. Dacă până în anii ’80 un copil cu viziuni mai largi putea fi
redus la tăcere pentru că era în minoritate, acum încet, încet ei
devin majoritatea şi încurând vor deveni forţa de muncă principală
şi atunci chiar vor începe schimbări dramatice
- tot ceva pentru tinerii părinţi: spun şi eu ce am observat că se
întâmplă, fără a avea pretenţia de a da vreun sfat, întrucât nu sunt
părinte şi nu am de unde să ştiu o grămadă de lucruri. Poate doar o
mică sugestie: am văzut că mare parte din mămici au tendinţa de a-
şi considera copilul cel mai deştept şi cel mai frumos şi asta este
foarte bine (chiar indicat). Problema apare în micile grupuşoare
când se strâng mai multe mămici (sau bunicuţe) şi încep să-şi
compare odraslele. Ferească Dumnezeu ca unul dintre copii să fi
fost catalogat de un „expert” ca fiind curcubeu sau copil delfin sau
cine ştie ce denumire mai inventează ei. Copii nu sunt obiecte ca să
fie comparate!!! Eliminaţi concurenţa din acest plan şi dacă
observaţi pe cineva care face aşa ceva, explicaţi-i că face rău doar
copilului. Multă lume poate nutri imediat un sentiment de invidie şi
l-a terminat pe săracu’ copil. Are el protecţie de la îngeraşi, dar se
mai întâmplă şi scăpări şi atunci vai de el.
- aş vrea să-mi spun şi eu părerea în legătură cu adn-ul şi copiii
indigo. Am văzut câteva idei pe net cum că aceşti copii ar avea ceva
în plus faţă de ceilalţi. Un adn „mai gras” dacă permiteţi
exprimarea. Nimic mai fals. Toată lumea se naşte cu acelaşi adn,
doar că la ei este altfel activat. Este ca şi cum am zice că dacă ne
folosim doar 10% din creier ne naştem cu doar 10% din el şi cei care
sunt mai inteligenţi au un creier mai mare. Nici acum nu pot să îmi
scot din cap cum unii au vrut să-i cântărească creierul lui Eminescu
să vadă dacă nu cumva este mai greu ca al altora şi de aici să vină
geniul lui. Din fericire asta se întâmpla acum mai bine de un secol şi
nu mai este nevoie de o astfel de tratare (cu toate că observ
reminiscenţe de gândire tip caveman şi acum), mulţi ajungând la o
înţelegere mai profundă. S-a descoperit deja că de fapt nu se
stochează informaţia în creier şi mai degrabă „în jurul” lui. Să
sperăm că nici un copil indigo nu va fi tratat ca o bucată de carne
experimentală, deşi de la unii oameni nici nu ştii la ce să te mai
aştepţi…
Multe lucruri nu pot fi explicate. Trebuie trăite. Acei oameni care
scriu despre copii speciali, ei nefiind, nu au cum să îi înţeleagă total
pe aceştia decât dacă ar trăi măcar o zi în pielea lor. Oamenii într-
adevăr speciali care au scris s-au remarcat, din fericire, dar
internetul mai este încă bombardat de informaţii care pot produce
confuzie. Acesta este şi rolul acestei discuţii: să vedem cum să nu
facem. Cum să facem ne spune toată lumea. Deci dacă aţi prins pe
internet o informaţie despre copii speciali şi nu ştiţi dacă să o
credeţi sau nu, aduceţi-o aici şi o să ne dăm toţi cu părerea.