GARANTAREA OBLIGATIILOR

Consideratii generale privind garantiile obligatiilor Se cunoaste ca scopul final al asumarii oricarei obligatii il constituie executarea acesteia intocmai cum a fost angajata, or, in aceasta ordine de idei, creditorul diligent poate si ar trebui sa ia masurile corespunzatoare prin care sa preintampine riscul insolvabilitatii debitorului. Asigurarea executarii unei obligatii se infaptuieste si pe calea garantarii ei, privita ca masura constituita in acest scop. In sistemele de drept, obligatia este garantata prin diverse instrumente juridice accesorii, numite "garantii. Garantiile obligatiilor sunt mijloace juridice accesorii unui raport juridic obligational principal, prin care creditorul isi asigura posibilitatea executarii in natura a creantei sale. Garantiile constituie, in consecinta, modalitati de asigurare a executarii in natura a obligatiei, conserva anumite bunuri mobile sau imobile ale debitorului in vederea executarii silite a creantei. In timp ce unele garantii sunt legale, actionand in virtutea legii (cauzele legale de preferinta; unele ipoteci; dreptul de retentie etc.), altele se stabilesc prin acordul partilor contractante (gajul, fidejusiunea, unele ipoteci etc.). Functiile garantiilor In doctrina,au fost retinute doua functii importante ale garantiilor. I. O prima functie este aceea de asigurare a creditului, ce se realizeaza prin faptul mobilizarii tuturor bunurilor debitorului sau numai a unora dintre acestea pentru garantarea creditorului.Garantiile reale fixeaza limita maxima a creditului pe care il poate obtine o persoana, egal cu valoarea bunurilor mobile de care dispune si care pot fi gajate sau a celor imobile care pot fi ipotecate. II. "Depozitul asigurator reprezinta a doua functie pe care o indeplineste numai gajul, dintre garantii. Astfel, gajul cu deposedare evita pericolul instrainarii de catre debitor a bunului gajat, facand posibila exercitarea privilegiului creditorului, contribuind astfel la realizarea functiei de asigurare a creditorului si implicit a creditului. Evolutia garantiilor In decursul anilor, sistemul garantiilor a ramas in linii mari acelasi, desi frecventa lor a fost in continua schimbare. Literatura de specialitate mentioneaza ipoteca printre primele garantii cunoscute in Egiptul antic, avand o intrebuintare frecventa. Prima garantie reala cunoscuta la Roma a fost "fiducia, care presupunea transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun, creditorul obligandu-se sa-l retransmita proprietarului dupa ce acesta isi va fi achitat integral si in mod corespunzator obligatia. Ulterior, ca o specializare a fiduciei a aparut "pignus sau "gajul, care viza atat bunurile mobile, cat si pe cele imobile; bunul nu mai trecea in proprietatea creditorului, care era de data aceasta un simplu detentor al bunului pana la executarea obligatiei.

La romani, cea mai des uzitata garantie insa era fidejusiunea, garantie personala ce se putea constitui atat in cadrul, cat si in afara unui proces. Sub perioada dominatiei imparatului Justinian, fidejusorul a dobandit beneficiul de discutiune, ceea ce ii conferea o situatie deosebita de cea a debitorului solidar si preferabila acestuia. In epoca feudala, garantiile imobiliare au dobandit o insemnatate deosebita fata de cele mobiliare. Procesul de transformare a garantiilor reale a continuat in timpul Revolutiei franceze cand s-a reglementat publicitatea ipotecilor prin transcriptiunea imobiliara, prin care s-a urmarit asigurarea evidentei, sigurantei si opozabilitatii fata de terti a actelor juridice prin care se constituie, se transmite si se stinge dreptul real de ipoteca (sistem preluat in dreptul roman prin numeroase articole ale vechiului cod de procedura civila si prin codul civil). In economia capitalista dezvoltata, bunurile mobile au devenit considerabil mai valoroase ca pana in acel moment, fapt ce a dus la aparitia titlurilor de credit, ce incorporau anumite drepturi de creanta, care la randul lor trebuiau garantate (prin aval, de exemplu, garantie speciala de plata a unei cambii data de un tert). Astfel, preferintele s-au indreptat spre garantiile mobiliare perfectionate ( cautiunea bancara, garantia bancara autonoma). Ele se folosesc cu precadere, deoarece creditul imobiliar, extrem de oneros si de formalist, a devenit o piedica in calea desfasurarii raporturilor juridice. In acest context, inca mai apar noi forme de garantii, care fie se adauga celor existente, fie le modifica continutul, cum ar fi, de exemplu, garantii specifice anumitor ramuri de drept (dreptul comertului international, dreptul transporturilor), forme specifice de garantare a creditelor, in special cautiuni bancare, ori chiar aplicatii noi ale garantiilor cunoscute. Reglementarea legala a garantiilor Codul civil constituie izvorul de baza al garantiilor civile, continand o serie de prevederi in aceasta materie: Titlul X intitulat Garantiile personale, Titlul XI "Privilegiile si garantiile reale. Clasificarea garantiilor Codul civil reglementeaza doua feluri de garantii: garantii reale si garantii personale. Garantiile personale sunt acele mijloace juridice prin care una sau mai multe persoane convin cu creditorul, printr-un contract accesoriu, sa achite acestuia datoria debitorului atunci cand acesta nu o va plati din proprie initiativa. Legea reglementeaza o singura garantie personala: fidejusiunea (cautiunea). Garantiile reale sunt acele mijloace juridice care constau in afectarea unui bun al debitorului in vederea asigurarii executarii obligatiei asumata de debitor. Garantiile reale instituie in favoarea creditorului un drept de urmarire si un drept de preferinta. Sunt garantii reale: gajul, ipoteca, privilegiul si dreptul de retentie (debitum cum re iunctum) care constituie o garantie reala imperfecta. Dupa cum am mai amintit, o functie asemanatoare fidejusiunii o au indivizibilitatea si solidaritatea pasiva. Faptul ca atat indivizibilitatea, cat si solidaritatea pasiva, includ in raportul obligational un alt debitor principal, evita unele incoveniente ale fidejusiunii, insa nu pot fi considerate drept garantii propriu-zise.

Garantii personale. Fidejusiunea (cautiunea) Notiunea si felurile fidejusiunii. Fidejusiunea sau cautiunea este singura garantie personala reglementata de Codul civil roman art.2280-2320. In sistemul nostru de drept, inca de la inceputurile sale, fidejusiunea a fost cunoscuta sub denumirea de "chezasie. Din dispozitiile Codului civil, in conformitate cu care cel ce garanteaza o obligatie se leaga catre creditor de a indeplini insusi obligatia pe care debitorul nu o indeplineste, deducem ca fidejusiunea este un contract accesoriu, consensual si unilataral, cu titlu gratuit, prin care o persoana, numita fidejusor, se obliga fata de un creditor sa execute obligatia debitorului, atunci cand acesta nu si-ar executa-o, la scadenta. Fidejusorul se poate angaja din punct de vedere juridic sa garanteze obligatia debitorului dintr-un contract principal, chiar daca nu are consimtamantul acestuia si chiar fara ca acesta din urma sa stie, (oricine poate sa se faca fidejusore, fara ordinea si chiar fara stiinta acelui pentru care se obliga). Mai mult, se poate garanta nu numai debitorul principal, ci si fidejusorul insusi al acestuia, (asemenea se poate face nu numai pentru debitorul principal, dar si pentru fidejusorul acestuia). Institutia juridica pe care o analizam prezinta urmatoarele trasaturi: are natura contractuala, fidejusiunea fiind un contract unilateral (prin acest contract iau nastere obligatii numai in sarcina fidejusorului) si accesoriu (contractul de fidejusiune are caracter accesoriu fata de un alt contract principal, aplicandu-i-se, in consecinta regula de drept conform careia "accesoriul urmeaza soarta principalului sau accesorium sequitur principale); fidejusiunea reprezinta acordul de vointa intervenit intre creditorul unei persoane si o terta persoana de contractul principal, numita fidejusor; fidejusorul garanteaza fie pe debitorul principal, fie chiar un fidejusor al acestuia; contractul de fidejusiune se incheie cu sau fara acordul ori cunostinta debitorului garantat sau a garantului personal al acestuia. In functie de izvorul ei, fidejusiunea a fost considerata ca fiind legala, judecatoreasca si conventionala. Mentionam cu privire la aceasta clasificare ca primele doua feluri de fidejusiune, legala si judecatoreasca, nu contravin nicicum naturii juridice contractuale a fidejusiunii; aceasta deoarece in cele doua cazuri mentionate legea sau instanta judecatoreasca sunt cele care impun aducerea, in anumite situatii date, a unui fidejusor, fara insa sa-l indice sau sa-l oblige intr-un fel pe acesta. In cele din urma, nici legea, nici vreo incheiere judecatoreasca, nu pot substitui acceptul fidejusorului cu privire la perfectarea contractului de fidejusiune. Fidejusiunea se aseamana, neidentificandu-se insa, cu solidaritatea. In timp ce, la solidaritate, creditorul poate considera pe oricare dintre debitorii solidari drept debitor principal, oricare dintre ei putand fi tinut sa execute intreaga datorie, cu drept de regres impotriva celorlalti, in cazul fidejusiunii, fidejusorul este numai un debitor accesoriu, obligat numai in subsidiar. Continutul si intinderea obligatiei fidejusorului nu pot fi mai mari decat ale debitorului, "insusi obligatia pe care debitorul nu o indeplineste este expresia codului civil, pentru ca ar contraveni caracterului accesoriu al conventiei de fidejusiune, dar exista posibilitatea pentru fidejusor sa garanteze numai pentru o parte a obligatiei principale. Accesorium sequitur principale impune ca obligatia principala, care este garantata, sa existe, sa fie determinata sau determinabila si sa fie valabil contractata, pentru ca insasi fidejusiunea sa existe si sa fie valabila. Garantarea unei obligatii viitoare impune fidejusiunii o modalitate, respectiv conditia suspensiva ca obligatia principala sa se nasca. Garantarea unei obligatii nule absolut este ea insasi nula absolut. Dupa cum sanctiunea nulitatii relative a obligatiei principale

atrage dupa sine anularea obligatiei fidejusorului, numai ca, in acest caz, obligatia fidejusorului subzista pana la pronuntarea hotararii de anulare ori se consolideaza prin confirmarea obligatiei principale de partea in drept care fusese lezata in contractul initial. Caracterele juridice ale fidejusiunii Caracterele juridice ale fidejusiunii sunt urmatoarele: a) Caracterul accesoriu al fidejusiunii fata de obligatia principala in vederea garantarii careia se incheie. Consecintele caracterului accesoriu al fidejusiunii sunt multiple. Astfel, fidejusiunea va urma intotdeauna soarta obligatiei principale. Ea nu poate exista in absenta unei asemenea obligatii. Totodata, mai este necesar ca obligatia principala sa fie valida. Fidejusiunea nu poate exista decat pentru o obligatie valida". Aceasta regula are insa o exceptie, in sensul ca fidejusiunea va putea exista si atunci cand obligatia principala este anulabila in virtutea unei exceptii personale a debitorului cum ar fi, de exemplu, pentru cauza de minoritate . Fidejusiunea nu poate fi mai mare decat datoria debitorului si nici nu poate fi facuta in conditii mai oneroase, putand insa, per a contrario, sa poarte asupra numai a unei parti din obligatia principala ori in conditii mai putin oneroase decat aceasta. Fidejusiunea nedeterminata a unei obligatii principale se intinde la toate accesoriile unei datorii, precum si la cheltuielile ocazionate cu urmarirea silita. Caracterul accesoriu al fidejusiunii a fost retinut si in practica instantelor judecatoresti. Astfel, s-a stabilit ca "Fidejusiunea este un contract accesoriu si subsidiar in temeiul caruia garantul se obliga fata de creditor la executarea obligatiei de care este tinut debitorul". De asemenea, contractul de fidejusiune este un contract accesoriu care dureaza atat timp cat dureaza si contractul principal. Conexiunea dintre cele doua contracte explica atat efectele fidejusiunii in raport cu obligatia principala, in lipsa careia obligatia fidejusorului nu poate exista, cat si intinderea obligatiei fidejusorului, ce nu poate intrece datoria debitorului. b) Caracterul gratuit al contractului de fidejusiune. Acesta rezulta din faptul ca fidejusorul nu urmareste nici un avantaj patrimonial prin perfectarea contractului de fidejusiune. Nimic nu impiedica insa ca partile sa convina o anumita contraprestatie in favoarea fidejusorului, fapt ce ar da contractului un caracter oneros, gratuitatea fiind de natura, si nu de esenta fidejusiunii. Desi gratuita, fidejusiunea nu este o liberalitate, intrucat legea a statuat in favoarea fidejusorului dreptul de a se regresa impotriva debitorului pe care-l garanteaza; art.1680 Cod civil prevede ca "confuziunea urmata intre datornicul principal si fidejusorul sau, prin erezirea (mostenirea) unuia de catre altul, nu stinge actiunea creditorului contra acelui ce a garantat pentru fidejusor. c) Caracterul consensual al fidejusiunii. Contractul de fidejusiune se incheie prin simplul acord de vointa al partilor. Nu este necesara indeplinirea unor formalitati pentru a lua nastere in mod valabil. Ca si in cazul oricarui act juridic civil, forma scrisa se cere numai pentru a se putea face dovada contractului in caz de litigiu.

Fidejusiunea nu trebuie confundata insa cu delegatia, care este o conventie si in acelasi timp un mod de transformare a obligatiilor, prin care debitorul dintr-un raport juridic preexistent aduce creditorului sau angajamentul unui al doilea debitor, prin care acesta din urma se obliga fie alaturi de primul debitor, fie in locul sau. Deosebirea consta in aceea ca cel ce se obligadelegatul- nu este un debitor accesoriu, ca la fidejusiune, ci este un debitor principal. d) Caracterul unilateral al fidejusiunii consta in faptul ca fidejusiunea da nastere la obligatii doar in sarcina fidejusorului fata de creditor. Creditorul nu-si asuma nici o obligatie, cu exceptia cazului cand partile convin in mod expres aceasta (transformand contractul dintr-unul unilateral si gratuit intr-unul bilateral sau sinalagmatic si oneros). Conditiile de validitate ale fidejusiunii. Contractul de fidejusiune trebuie sa indeplineasca toate conditiile de validitate de fond (capacitate de a contracta, consimtamant valabil exprimat de catre parti, obiect determinat si cauza licita si de forma ale oricarui contract). Conditiile de forma- contractul de fidejusiune trebuie sa fie incheiat in forma scrisa, aceasta fiind ceruta de lege doar ad probationem. Actul scris este necesar numai in ceea ce il priveste pe fidejusor, nu si pe creditor. Efectele fidejusiunii. Pentru analiza efectelor fidejusiunii, vom distinge intre categoriile de raporturi juridice implicate de cautiune: raporturi dintre creditor (creditor atat in raportul juridic obligational principal, cat si in raportul juridic accesoriu) si fidejusor; raporturi dintre fidejusor si debitorul principal, precum si raporturile dintre fidejusori intre ei, daca obligatia principala a fost garantata de mai multi fidejusori. Raporturile dintre creditor si fidejusor. Raporturile dintre creditor si fidejusor iau nastere in urma perfectarii contractului de fidejusiune intre cele doua parti; in baza acestuia, in cazul in care debitorul nu-si executa obligatia, creditorul se poate indrepta impotriva fidejusorului, il poate urmari direct, fara a mai fi nevoie de urmarirea in prealabil a debitorului principal. In raporturile sale cu creditorul, fidejusorul apare ca un obligat personal. Daca urmarirea impotriva debitorului principal s-a scontat cu indestularea creditorului, atunci fidejusorul nu mai este obligat; in caz contrar, urmarirea impotriva acestuia va fi reluata. Putem aprecia in aceasta ordine de idei ca beneficiul de discutie suspenda, amana urmarirea fidejusorului de catre creditor, pana la solutionarea exceptiei de catre instanta; reduce obligatia fidejusorului proportional cu valoarea creantei satisfacuta de insusi debitorul principal ori poate chiar stinge obligatia acestuia. Faptul ca obligatia fidejusorului este una accesorie si subsidiara, ii confera acestuia posibilitatea de a invoca beneficiul de discutiune, beneficiul de diviziune, precum si exceptiile personale ce decurg din contractul de fidejusiune. Beneficiul de discutiune consta in facultatea fidejusorului de a pretinde creditorului sa porneasca mai intai executarea impotriva debitorului si apoi impotriva sa, daca nu va fi

indestulat; Constituind un beneficiu instituit de lege in favoarea fidejusorului, acesta poate renunta la el. Exceptia beneficiului de discutiune va putea fi invocata numai cu respectarea urmatoarelor conditii: 1. invocarea beneficiului sa se faca pana sa se fi intrat in judecarea in fond a litigiului, in limine litis. In caz contrar, exista prezumtia ca fidejusorul a renuntat la acest beneficiu, singura instanta putand sa inlature aceasta prezumtie pentru motive ce ar justifica intarzierea; de exemplu, in fond se contesta validitatea obligatiei, iar in urma primelor aparari in fond debitorul principal a dobandit bunuri ce pot fi supuse urmaririi silite ; 2. sa indice creditorului care bunuri ale debitorului pot fi urmarite si sa avanseze cheltuielile reclamate de urmarirea acestor bunuri. Beneficiul de discutie poate fi invocat numai de fidejusorul urmarit. Invocarea acestui beneficiu pe cale de exceptie se poate face inainte de intrarea in dezbaterea fondului, garantul neputand opune beneficiul de discutie pentru prima data la instanta de apel sau in recurs. Exceptia nu poate fi invocata de instanta din oficiu. De aceea, neinvocand beneficiul de discutie, actiunea creditorului nu a putut fi respinsa pe motiv ca acesta ar fi trebuit sa-l urmareasca mai intai pe debitor. In urmatoarele situatii, nu se va putea invoca beneficiul de discutie: 1. fidejusorul a renuntat la beneficiu. 2. fidejusorul s-a obligat solidar cu debitorul principal, caz in care se aplica regulile solidaritatii. 3. in cazul fidejusiunii judecatoresti.Garantul judecatoresc nu poate cere discutia - urmarireaaverii debitorului principal si, respective, cel ce s-a facut garant numai pentru fidejusorul judecatoresc nu poate sa ceara discutia averii debitorului principal si a fidejusorului. Beneficiul de diviziune In cazul existentei mai multor fidejusori, care garanteaza pe acelasi creditor si aceeasi datorie, fidejusorul are facultatea de a invoca beneficiul de diviziune. Regula prevede ca fiecare fidejusor raspunde pentru intreaga datorie. Fidejusorul urmarit poate invoca beneficiul de diviziune, adica urmarirea sa se imparta, divida, si pe ceilalti cofidejusori. Daca unii din garanti erau nesolvabili in timpul in care unul din ei obtinuse diviziunea, acesta ramane obligat in proportia unei asemenea nesolvabilitati; daca insa nesolvabilitatea a supravenit dupa diviziune, atunci nu mai poate fi raspunzator pentru aceasta). Insolvabilitatea unui fidejusor nu va fi suportata de creditori, ci de catre ceilalti cofidejusori. Diviziunea urmaririi nu are loc de drept, ci numai atunci cand este ceruta. Beneficiul de diviziune nu se poate invoca in raporturile dintre cofidejusori, ci numai in raporturile dintre creditor si fidejusori. Nici o dispozitie legala nu interzice ca in cazul fidejusiunii legale sau judiciare fidejusorul sa se poata invoca beneficiul de diviziune. Exceptiile personale ce decurg din contractul de fidejusiune Fidejusorul va putea opune creditorului atat exceptiile inerente obligatiei principale, care se rasfrang si asupra obligatiei accesorii de garantie a fidejusorului (ex.: exceptia prescriptiei extinctive, nulitatea absoluta a obligatiei principale, invocarea compensatiei), dar si exceptiile personale care decurg din contractul de fidejusiune (exceptii privind validitatea contractului, cele privind intinderea obligatiei, cele referitoare la conditie, termene etc.).

Nu poate insa invoca exceptiile pur personale ale debitorului principal, cum ar fi: nulitatea relativa a obligatiei principale pentru vicii de consimtamant sau pentru lipsa capacitatii de exercitiu . Raporturile dintre fidejusor si debitorul principal Fidejusorul poate recupera, de regula, de la debitorul principal suma pe care a platit-o creditorului si cheltuielile efectuate dupa ce a notificat debitorului urmarirea inceputa de creditor. Raporturile dintre fidejusori In situatia in care mai multi fidejusori garanteaza pentru unul si acelasi debitor si numai unul dintre ei a platit in intregime, el are o actiune in regres divizibila in contra celorlalti fidejusori Stingerea fidejusiunii Stingerea fidejusiunii pe cale indirecta Potrivit principiului accesorium sequitur principale, odata cu stingerea obligatiei principale se va stinge si fidejusiunea, datorita caracterului sau accesoriu. Stingerea pe aceasta cale indirecta este unul din modurile de stingere a obligatiei accesorii. Daca debitorul principal a facut o plata partiala, fidejusiunea ramane sa garanteze restul creantei neachitate. Pe langa plata, obligatia principala se mai poate stinge prin novatiune remitere de datorie , compensatie, confuziune, dare in plata. Daca obligatia principala se stinge prin darea in plata, caz in care creditorul primeste o alta prestatie decat cea care ii era datorata, fidejusiunea se stinge chiar daca dupa aceea creditorul este evins. In situatia in care plata a fost facuta de catre un tert, iar nu de catre debitor, fidejusiunea nu se stinge intrucat tertul se poate subroga in drepturile creditorului platit, cu exceptia cazului in care prin plata a urmarit efectuarea unei liberalitati, fata de debitorul principal ori chiar fata de fidejusor. De asemenea, tot legea este cea care prevede ca un termen de gratie acordat de creditor debitorului sau principal nu libereaza pe fidejusor de garantia sa, putand fi urmarit in consecinta pentru plata. Stingerea fidejusiunii pe cale directa Obligatia ce naste din fidejusiune se stinge prin acele cauze prin care se sting si celelalte obligatii, ceea ce inseamna ca fidejusiunea se poate stinge si independent de obligatia principala, pe cale directa, prin unul din modurile generale de stingere a obligatiilor. Astfel, fidejusiunea se poate stinge prin: remitere de datorie, in sensul remiterii de fidejusiune, caz in care creditorul il libereaza de bunavoie pe fidejusor de obligatia sa; confuziune intre patrimoniul fidejusorului si cel al creditorului. compensatia opusa de fidejusor creditorului.

Gajul Definitie si reglementare Potrivit dispozitiilor art.2480-2494 Cod civil, gajul sau amanetul este un contract accesoriu, prin care debitorul remite creditorului sau un lucru mobil pentru garantarea datoriei ce consta in indeplinirea unei obligatii civile sau comerciale nascute din orice contract incheiat intre persoane fizice sau juridice. Contractul de gaj sau amanet - le contrat de nantissement - fiind un contract accesoriu, nu este, prin natura sa, nici civil, nici comercial, ci isi imprumuta caracterul sau civil sau comercial de la natura obligatiei principale pe care o garanteaza, fara a se avea in vedere natura lucrului amanetat. O alta definitie data in doctrina este formulata in sensul ca "gajul este un contract accesoriu prin care debitorul sau un tert remite creditorului spre siguranta creantei sale un obiect mobiliar corporal sau incorporal, in scop de a conferi dreptul de a retine lucrul pana la indestularea sa si de a fi platit din urmarirea bunului amanetat cu preferinta inaintea altor creditori. Tot astfel s-a mai apreciat: "Gajul este un contract prin care debitorul sau un tert se deposedeaza de un lucru mobil pe care il afecteaza platii unei datorii, remitandu-l fie creditorului, fie unui tert care il conserva pentru creditor". Bunul afectat garantiei poate fi un bun mobil corporal sau incorporal, care se afla in circuitul civil si, deci, este alienabil, cum ar fi de exemplu: bani, marfuri, titluri de credit etc. Cuvantul "amanet provine de la cuvantul turcesc "emanet" si in acest sens a fost folosit si de Codul civil. Prin termenul de "gaj, se intelege atat contractul de gaj, cat si garantia care rezulta din acest contract, precum si obiectul garantiei. Caracterele juridice ale contractului de gaj 1.Contractul de gaj are un caracter accesoriu in raport cu obligatia principala pe care o garanteaza, facandu-se aplicarea principiului de drept "accesorium sequitur principale. Gajul nu este posibil in absenta unui raport principal de obligatie. Desi este un contract numit, cu o reglementare proprie, el va fi afectat de cauzele de anulare, rezolutiune/reziliere si de stingere, precum si toate modalitatile la care este supus raportul juridic obligational principal (conditie, termen). 2.Contractul de gaj are, de regula, un caracter real, in sensul ca, pentru a fi valabil, trebuie sa aiba loc remiterea bunului gajat. 3. Contractul de gaj are un caracter unilateral, deoarece genereaza obligatii in sarcina doar a unei parti contractuale, respectiv in sarcina creditorului: obligatia de a pastra bunul, de a-l conserva si, pentru cazul executarii obligatiei, de a-l restitui debitorului. 4. Contractul de gaj este, in principiu, un contract gratuit, nici una dintre parti nu urmareste realizarea unui avantaj patrimonial. 5. Contractul de gaj are caracter comutativ, deoarece partea obligata cunoaste, din momentul incheierii contractului, intinderea obligatiilor ce-i revin. 6. Contractul de gaj are un caracter constitutiv de drepturi, dat de nasterea dreptului real de gaj, si, in acelasi timp, caracterul unui act juridic de dispozitie. 7. Mai este considerat in doctrina juridica un contract cauzal, deoarece valabilitatea lui implica valabilitatea cauzei ce l-a generat, respectiv a contractului principal.

Constituirea gajului. Efecte Constituirea valabila a contractului de gaj impune indeplinirea urmatoarelor conditii de validitate: in persoana debitorului: - cel ce ofera bunul in gaj sa fie proprietarul lui si - sa aiba capacitatea deplina de exercitiu a drepturilor civile, intrucat isi greveaza un bun cu sarcini reale, existand riscul pierderii bunului. Stingerea gajului Stingerea obligatiei principale are ca efect si stingerea gajului. De exemplu, daca intervine un mod de stingere a obligatiei principale, cum ar fi plata, compensatia, remiterea datoriei, prescriptia extinctiva etc., el va avea influenta si asupra gajului; daca obligatia principala este nula absolut sau este anulata, atunci gajul va fi desfiintat. Aceste consecinte decurg din caracterul accesoriu si subsidiar al contractului de gaj. In ceea ce priveste prescriptia, se considera ca lasarea gajului in mana creditorului constituie o recunoastere permanenta a datoriei, care are drept efect intreruperea prescriptiei dreptului la actiune privind obligatia principala. Uneori gajul poate sa se stinga si independent de obligatia principala. Chiar asupra contractului de gaj poate interveni unul din modurile generale de stingere a obligatiilor (ex.: pieirea totala a bunului gajat prin forta majora, face exceptie cazul cand bunul gajat a fost asigurat, situatie in care dreptul de preferinta al creditorului se va pastra asupra indemnizatiei de asigurare; renuntarea creditorului la garantie; desesizarea creditorului de bun gajat. Garantia reala inceteaza o data cu indeplinirea obligatiei garantate, in afara de cazul in care partile au convenit, prin contract. Ipoteca Definitie si reglementare Ipoteca este un drept real accesoriu care are ca obiect un bun imobil al debitorului sau al altei persoane, fara deposedare, care confera creditorului ipotecar dreptul de a urmari imobilul in stapanirea oricui s-ar afla si de a fi platit cu prioritate fata de ceilalti creditori din pretul acelui bun. Ipoteca este reglementata in art.2343-2479 Cod civil. Caracterele generale ale ipotecii Indiferent de felul ei, ipoteca prezinta urmatoarele caractere generale: 1. ipoteca este un drept real asupra unui bun imobil care confera titularului sau doua atribute: dreptul de urmarire si dreptul de preferinta; 2. ipoteca este un drept accesoriu, deoarece insoteste si garanteaza un drept principal; 3. ipoteca este o garantie imobiliara, deoarece are ca obiect numai bunuri imobile aflate in circuitul civil; 4. ipoteca este o garantie specializata, ceea ce inseamna ca poate fi constituita numai asupra unui imobil sau a unor imobile individual determinate si pentru garantarea unei datorii cu o valoare determinata; 5. ipoteca este indivizibila, in sensul ca imobilul ipotecat este afectat in intregime pentru garantarea creantei.

Felurile ipotecii In functie de izvorul sau, ipoteca poate fi de doua feluri: ipoteca legala care ia nastere in temeiul unei dispozitii speciale a legii (art. 1749 alin. 1 Cod civil); ipoteca conventionala - care ia nastere printr-un contract incheiat intre creditorul ipotecar si proprietarul bunului imobil, care poate sa fie debitorul sau un tert. Ipoteca legala Ipoteca legala este acea forma de ipoteca care ia nastere in virtutea unei dispozitii legale. Ipoteca conventionala Ipoteca conventionala este aceea care ia nastere din conventia partilor, cu formele prescrise de lege.Pentru valabilitatea ipotecii se cer intrunite conditii de fond si conditii de forma. Conditiile de fond privesc persoana care constituie ipoteca, care trebuie sa aiba capacitate de exercitiu deplina si calitatea de proprietar actual al bunului. In ceea ce priveste conditiile de forma, ipoteca conventionala este valabila numai daca este constituita prin act autentic. Sanctiunea nerespectarii formei autentice, care este ceruta ad validitatem, este nulitatea absoluta. Publicitatea ipotecii Publicitatea ipotecii consta in inscrierea ipotecii in registrul special sau, dupa caz, in cartea funciara aflata la judecatoria in a carei raza teritoriala este situat bunul imobil. Publicitatea se efectueaza in baza contractului autentic de constituire a ipotecii si este ordonata printr-o incheiere de catre judecator. Efectele ipotecii Efectele fata de debitor Debitorul sau cel caruia ii apartine imobilul ipotecat, pastreaza, in principiu, toate atributele dreptului de proprietate: posesia , folosinta si dispozitia. Debitorul poate instraina bunul ipotecat sau il poate greva cu sarcini reale. Efectele fata de creditor Creditorul are recunoscut un drept real accesoriu, fara deposedarea proprietarului bunului imobil, drept care ii confera doua atribute: dreptul de urmarire, care consta in posibilitatea de a urmari bunul in stapanirea oricui s-ar afla, chiar daca debitorul l-a instrainat; dreptul de preferinta, care consta in aptitudinea de a-si realiza creanta cu prioritate din pretul obtinut din vanzarea imobilului ipotecat, iar in situatia in care sunt mai multi creditori ipotecari, dreptul de preferinta se exercita in ordinea data de rangul ipotecii fiecaruia.

Efectele fata de tertii dobanditori ai imobilului ipotecat Posibilitatile pe care le are tertul dobanditor al imobilului ipotecat in cazul in care debitorul nu plateste datoria, iar creditorul cere realizarea ipotecii: 1. tertul dobanditor poate sa opuna exceptii: inexistenta sau stingerea datoriei, nulitatea obligatiei garantate, nulitatea contractului de ipoteca, nulitatea inscriptiei ipotecare; 2. tertul dobanditor poate sa plateasca datoria debitorului si se va subroga in drepturile creditorului; 3. tertul dobanditor poate sa recurga la purga. Procedura acesteia este reglementata in art. 1801 1814 Cod civil si consta in oferta facuta creditorului de a plati creanta garantata prin ipoteca, pana la concurenta pretului de cumparare a imobilului sau pana la concurenta valorii imobilului, stabilita prin expertiza, daca a dobandit imobilul printr-un contract cu titlu gratuit; 4. tertul dobanditor poate abandona imobilul ipotecat pentru a fi scos la vanzare, fara participarea sa. Stingerea ipotecii Ipoteca se poate stinge: 1. pe cale principala, prin urmatoarele modalitati: renuntarea creditorului la ipoteca; oferta de purga; rezolutiunea sau nulitatea titlului prin care cel care a constituit ipoteca a dobandit dreptul de proprietate asupra imobilului ipotecat; prescriptia extinctiva; 2. pe cale accesorie, atunci cand se stinge obligatia pe care o garanteaza, respectiv prin: plata; compensatie; novatie; confuziune; remitere de datorie; dare in plata. Privilegiile Definitie si reglementare Potrivit art.2333 Cod civil, privilegiul este un drept ce da unui creditor calitatea creantei sale de a fi preferat celorlalti creditori, fie chiar ipotecari. In doctrina, privilegiul a fost definit ca fiind dreptul unui creditor de a fi platit cu prioritate fata de alti creditori, datorita calitatii creantei sale. Prin calitatea creantei se intelege cauza sau faptul juridic din care s-a nascut creanta. Sediul materiei privilegiilor il constituie art. 2333-2342 Cod civil. Clasificarea privilegiilor In raport de dispozitiile Codului civil, incidente in materie, privilegiile se clasifica astfel: privilegii generale, care pot fi: privilegii generale asupra tuturor bunurilor mobile si imobile ale debitorului ; privilegii generale asupra tuturor bunurilor mobile ale debitorului; privilegii speciale asupra anumitor bunuri mobile;

privilegii speciale asupra anumitor bunuri imobile. Privilegiile generale Privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile si imobile ale debitorului sunt: privilegiul tezaurului public. In prezent in aceasta materie sunt incidente dispozitiile Codului fiscal si ale Codului de procedura fiscala care reglementeaza privilegiul statului pentru obligatiile persoanelor fizice si juridice de plata a impozitelor; privilegiul cheltuielilor de judecata, conform caruia creditorul care a facut cheltuieli in proces sau cu ocazia executarii silite, care au profitat si celorlalti creditori, are dreptul sa le recupereze din sumele ce formeaza obiectul urmaririi. Privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile sunt: cheltuieli de judecata facute in interesul comun al creditorilor; cheltuieli de inmormantare a debitorului; cheltuieli pentru ingrijirea medicala facute in cazul ultimei boli in decurs de un an inaintea decesului; creante din salarii; pretul obiectelor de subzistenta date debitorului si familiei sale in decurs de sase luni. Privilegiile speciale asupra anumitor bunuri mobile Privilegiile speciale mobiliare au ca obiect un bun mobil determinat al debitorului si sunt: privilegiul creditorului gajist asupra lucrului dat in gaj; privilegiul locatorului de imobile, care confera un adevarat drept d egaj asupra bunurilor mobile ale chiriasului sau arendasului, pentru plata chiriilor sau arenzilor, a reparatiilor locative si pentru tot ceea ce priveste executarea contractului; privilegiul hotelierului, care confera hotelierului un drept prioritar de a-si recupera valoarea prestatiilor asigurate clientilor din pretul bagajelor aduse in camera de hotel; privilegiul transportatorului, recunoscut pentru pretul transportului si pentru toate cheltuielile de transport, care poate fi exercitat numai atat timp cat carausul are bunul in detentia sa; privilegiul vanzatorului unui bun mobil al carui pret nu a fost platit de cumparator; privilegiul cheltuielilor facute cu conservarea bunului mobil al debitorului; privilegiul arendasului pentru plata sumelor datorate pentru seminte, cheltuiala recoltei anului curent si pentru instrumentele de exploatare agricola. Privilegiile speciale asupra anumitor bunuri imobile Privilegiile speciale imobiliare: - privilegiul vanzatorului unui imobil, pentru pretul neincasat al imobilului; - privilegiul celui care a imprumutat bani cumparatorului pentru plata imobilului catre vanzator; - privilegiul copartasului; - privilegiul arhitectului, constructorilor si al lucratorilor asupra imobilului construit, pentru plata lucrarii; - privilegiul celui care a imprumutat bani pentru plata constructorilor; - privilegiul care rezulta din separatia de patrimonii.

Dreptul de retentie Definitie Dreptul de retentie este acel drept real care confera creditorului, in acelasi timp debitor al obligatiei de restituire sau de predare a bunului altuia, posibilitatea de a retine acel bun in stapanirea sa si de a refuza restituirea lui pana cand debitorul sau, creditor al lucrului, va plati datoria ce s-a nascut in sarcina lui in legatura cu lucrul respectiv. In general, prin drept de retentie se intelege acel drept in virtutea caruia detentorul unui lucru este indrituit sa-l retina pana la plata unei creante pe care o are impotriva proprietarului lucrului. Conditia esentiala pentru existenta dreptului de retentie este aceea ca datoria pe care detinatorul lucrului o pretinde de la creditorul restituirii sa aiba legatura cu lucrul, sa fie un debitum cum re iunctum. Dreptul de retentie este un drept real de garantie imperfect care confera retentorului numai o detentie precara Codul civil reglementeaza dreptului de retentive in art. 2495-2499. Aplicatiile practice ale dreptului de retentie : vanzatorul nu este obligat sa predea lucrul, daca cumparatorul nu a platit pretul si nu are dat de vanzator un termen de plata; locatarul si arendasul nu pot fi lipsiti de stapanirea bunului, in cazul vanzarii imobilului, inainte de a fi despagubiti de catre locator sau de cumparator; depozitarul poate retine lucrul depozitat pana la plata integrala a sumelor care i se datoreaza de catre deponent in legatura cu depozitul; in cadrul unei actiuni in revendicare, paratul posesor are dreptul sa retina lucrul revendicat pana la despagubirea sa de catre proprietarul care a castigat procesul; dreptul de retentie al unuia dintre fostii soti asupra bunurilor comune partajate, pana in momentul in care celalalt sot, caruia i-au fost atribuite bunurile de catre instanta, ii va plati sulta.