SHIMBĂRI ALE CENTRELOR DE PUTERE ECONOMICĂ ÎN A

DOUA JUMĂTATE A SEC. XX; IMPLICAŢIILE ASUPRA

RELAŢIILOR ECONOMICE INTERNAŢIONALE

Integrarea economică interstatală

După al doilea război mondial au avut loc schimbări de o mare diversitate şi
complexitate în ansamblul condiţiilor tehnico-ştiinţifice, politico-sociale,
economice şi culturale care formează cadrul general de mişcare a economiei
mondiale.
Amplul proces de creştere a numărului ţărilor care şi-au câştigat
suveranitatea a detrminat multiplicarea centrelor de decizie autonomă, de
asemenea s-a ajuns la un grad mai ridicat de eterogenitate a sistemelor economice
reale, a nivelului de dezvoltare economico-socială a ţărilor. În aceste condiţii,
interdependenţele economiilor naţionale nu numai că dobândesc noi dimensiuni şi
caracteristici dar au şi o perspectivă nouă.
O serie de ţări care au suferit mari pierderi în cursul celui de-al doilea război
mondial (Germania, Japonia etc.) şi-au refăcut economia pe o bază tehnică
modernă. Creşterea lor economică a devenit treptat atât de mare astfel încât
întreaga lume a apreciat-o ca pe un adevărat miracol. Ori acest fapt ca şi
schimbările profunde ce au avut loc în aparatul de producţie al altor ţări a dfus la
modificări considerabile în raporturile de forţă pe plan internaţional. Limitele
naţionale ale dezvoltării social-economiceau început să devină prea înguste;
graniţele statale, restricţiile comercile la export şi import ca şi cele referitoare la
circulaţia capitalurilor şi a forţei de muncă au început să frâneze dezvoltarea şi în
felul acesta, anumite grupări de state au resimţit nevoia unei mai strânse
interdependenţe , într-un cadru mai larg.
La acest proces de constituire a unor noi centre de putere economică un rol
determinant l-a avut revoluţia tehnico-ştiinţifică care s-a declanşat în anii 1950-
1955. Ea a jucat un rol hotărâtor în progresul aparatului de producţie pe baze
tehnice noi, nemaiîntâlnite până acum în istorie. Tot revoliţia tehnico-ştiinţifică
contemporană a determinat schimbări adânci în repartiţia pe ramuri, în diviziunea
internaţională a muncii şi în comerţul exterior. De aceea, nu este deloc întâmplător
faptul că primele organizaţii integraţioniste au luat fiinţă după 1950, iar după 1955
sub puternica influenţă a revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane, s-a constituit
Comunitatea Economică Europeană (Piaţa comună) precum şi alte organizaţii
economice interstatale.
 Se conturează apariţia celor două blocuri politice, militare şi economice:
sistemul comunist creat de URSS şi ţările satelitare şi sistemul capitalist susţinut de
vechile democraţii europene şi americane.
În urma decolonizării cele mai multe colonii continuau să depindă din punct
de vedere economic de vechile metropole (schimburile comerciale, deficitul de
plăţi, datoria externă etc.).

Dezvoltarea economică în sistem centralizat

Dezvoltarea economică în sistem centralizat, inversarea legilor economice,
redistribuirea bunurilor şi prăbuşirea nivelului de trai, aberanta cursă a înarmărilor
generează pe termen mediu şi lung falimentul sistemului comunist.
La nivel mondial în această perioadă se produc mutaţii semnificative în
economia mondială (globalizarea, economia post-industrială, mutarea centrelor de
greutate ale lumii, trecerea de la o lume bipolară la o lume multipolară, unde
alături de S.U.A coexistă mai multe puteri regionale (Europa Occidentală, Rusia,
China).
Relaţiile economice internaţionale se adâncesc şi se diversifică continuu
fiind ăn strânsă legătură cu schimbările politice de anvergură care au loc pe arena
mondială, cu modificarea structurilor lumii contemporane din pundtul de vedere al
nivelului de dezvoltare economică, cu adâncirea diviziunii internaţionale a muncii
ca rezultate a revoluţiei tehnico-ştiinţifice. De asemenea, o mare influenţă o are
evoluţia preţurilor internaţionale şi a problemelor valutar-financiare sub influenţa
unor facturi contradictorii.
Economia mondială este rezultatul unui proces îndelungat având ca rezultat
totalitatea economiilor naţionale legate între ele printr-un complex de relaţii
internaţionale generate de participarea statelor la diviziunea internaţională a muncii
şi la circuitul mondial fiind guvernate de o ordine economică internaţională
specifică etapei istorice date.
Un aspect esenţial al situaţiei specifice în care se află economia mondială
contemporană îl constituie asimetria profundă dintre nivelurile de dezvoltare a
statelor, fapt ce influenţează în mare măsură interdependenţele economice
internaţionale.
Datele statistice arată că jumătate din populaţia globului (cca 56,1%) se află
în ţările cu economie subdezvoltată, în care produsul naţional brut este situat între
90 dolari şi 499 dolari/locuitor; aceste ţări contribuind la producţia mondială cu
doar 8,5% în timp ce ţările dezvoltate deţin peste 68% din producţia mondială deşi
reprezintă doar 18,7% din populaţia lumii. Între productivitatea muncii sociale şi
PNB per locuitor se menţin decalaje mari. Creşterea sau scăderea preţurilor la
materii prime şi combustibili, creşterea sau scăderea dobânzilor la creditele
acordate diferitelor ţări precum şi ponderea datoriilor externe au făcut să crească
sensibilitatea economiilor naţionale faţă de evoluţia şi tendinţele vieţii economice
internaţionale, imprimând interdependenţelor dintre ţări o dinamică pe care n-au
avut-o până acum.
Luân în calcul doar trei centre de putere: Europa Occidentală, America de
Nord şi Asia de Sud-Est şi un singur indicator (PIB) se evidenţiază faptul că Asia
de Sud-Est şi Japonia continuă să avanseze spre primul loc, SUA avân tendinţa să
decadă, venind din urmă ţările din Europa Occidentală.
Încă din ultimul deceniu al secolului trecut aproape din jumătate din
producţia mondială, calculată ca pondere în PIB global aparţin Asiei din zona
Pacificului. Schimbări ca acestea sunt de natură să exercite o anumită reorientare în
ceea ce priveşte interdependenţele internaţionale.
În cel de-al treilea raport Clubul de la Roma, intitulat “Restructurarea ordinii
internaţionale” se subliniază faptul că: “interdependenţele sunt de fapt, de
asemenea natură încât relaţiile internaţionale sunt sensibile la trepidaţii cât de mici
sau la acţiuni insuficient gânditeale unei singure naţiuni. Am văzut de exemplu că
stabilitatea sistemului monetar internaţional a devenit extrem de sensibilă la
acumularea surplusurilor şi deficitelor unei singure naţiuni şi că astăzi economia
economia unei naţiuni este mult mai rapid şi mai drastic afectată de schimbările
petrecute ăn economia altei naţiuni decât cu un deceniu mai înainte”. Raportul
Clubului de la Roma evidenţiază interdependenţele Nord-Sud dintre ţările bogate şi
săraceiar acestea pot fi interdependenţe generate de nevoia de alimente (unele ţări
au surplusuri în timp ce altele au deficite alimentare), interdependenţe generate de
nevoia de energie şi minerale în condiţiile în care cererea şi oferta au traiectorii
geografgice diferite, sunt interdependenţe generate de posibilitatea dereglării
sistemelor de susţinere a vieţii, de apărare a mediului înconjurător şi mai sunt în al
patrulea rând speranţele de a reduce decalajele izbitoare dintre bogaţii şi săracii
lumii.
Fiecare tip de interdependenţă îşi are propriile sale posibilităţi, ameninţări şi
implicaţii politice şi interacţionează cu celelalte. În consecinţă, interdependenţele
economice internaţionale înseamnă cooperare reciproc avantajoasă între state
suverane bazate pe principiile dreptului internaţional, pentru progresul fiecărei
naţiuni.
După al doilea război mondial, în special ca urmare a revoluţiei tehnico-
ştiinţifice contemporane, au apărut şi au căpătat o largă extindere cooperarea
economicăă şi tehnico-ştiinţifică. Toate aceste forme de legături economice între
state precum şi multe altele poartă denumirea de fluxuri economice internaţionale.
Acestea constituie o formă concretă de manifestare a interdependenţelor dintre
unităţile economice din diferite ţări, dintre state şi organisme internaţionale în
cadrul circuitului economic mondial.
 Fluxurile economice internaţionale sunt influenţate de o multitudine de
factori cum ar fi cei tehnico-economici şi extraeconomici, cu acţiune imediată sau
de perspectivă. Tendinţa generală a fluxurilor internaţionale este de diversificare.
Totalitatea acestor fluxuri economice internaţionale, privite în strânsa lor
interdependenţă formează circuitul economic mondial. Acesta exprimă împletirea
unor forme ale schimbului reciproc de cativităţi dintre diverse economii naţionale
care cuprind pe lângă sfera circulaţiei şi sferele producţiei şi cercetării ştiinţifice.
Circuitul economic mondial poate exercita o mare influenţă atât asupra
relaţiilor politice internaţionale cât şi asupra economiei mondiale şi implicit asupra
economiilor naţionale.
Sistemul colonial a determinat o specializare îngustă a numeroase ţări care s-
au transformat în surse de materii prime determinând astfel starea de subdezvoltare
a unei importante părţi a globului pământesc. Coloniile intrau în circuitul economic
internaţional cu produse primare cu o valoare de schimb scăzută iar metropolele
participau la acest schimb economic cu produse materiale industriale cu valoare
ridicată. Acest circuit economic a favorizat astfel apariţia unor mari dispropotţii în
economia mondială.
Inegalitatea de forţă economică dintre ţări determină inegalităţi în
schimburile internaţionale. Există o strânsă corelaţie între potenţialul economic al
unei ţări şi participarea ei la circuitul economic mondial şi între nivelul dezvoltării
economice şi intensitatea antrenării economice naţionale în schimburile cu
străinătatea.
Economia mondială cuprinde o mare varietate de economii naţionale, aflate
în stadii diferite ale evoluţiei lor. Unele ţări sunt puternic dezvoltate din punct de
veder economic şi deţin o pondere importantă în PIB-ul mondial (SUA, Germania,
Japonia, Anglia, Italia, Canada etc) altele sunt ţări în curs de dezvoltare şi foarte
multe alte ţări sunt slab dezvoltate.
Gradul deschiderii economiilor naţionale spre economia mondială depinde
de un complex de factori dintre care cei mai importani sunt:
- Capacitatea de a produce bunuri şi servicii cerute de piaţa mondială
- Forţa de a susţine şi asimila rezultatelor cercetărilor ştiinţifice şi de
proiectare integrate producţiei
- Asigurarea unui management de calitate permenent care să permită
realizarea unei înalte productivităţi a muncii cât şi costuri de producţie
scăzute
- Realizarea unei rate de economisire şşi de investiţii suficient de mari
pentru a asigura echilibrul şi creştere economică
Din analiza evoluţiei economiei mondialese pot desprinde atât aspecte
pozitive, de folosire eficientă a ajutorului extern (Planul Marshall care a contribuit
la renaşterea Germaniei şi a altor ţări europene după al doilea război mondial) cât
şi aspecte negative, de irosire a unor astfel de oportunutăţi.
Cele mai mari rate de economisire le au unele ţări din Asia de Sud-Est
(Hong-Kong, Coreea de Sud, Singapore etc) care se situează în topul dezvoltării
mondiale.
Sistemul financiar mondial are rolul pe de o parte de a reflecta evoluţiile şi
schimbările din economia internaţională iar pe de altă parte de a influenţa sub toate
aspectele economia mondială. Acest dublu rol este îndeplinit cu precădere de
Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, Organizaţia pentru Cooperare
Economică şi Dezvoltare, Banca Centrală Europeană şi prin multiplele lrgături pe
care acestea le au cu sistemele bancare ale tuturor ţărilor lumii. În ultimii ani au
avut loc crize financiare în unele ţări din Asia, în Mexic, Rusia şi Brazilia ceea ce a
determinat formularea unui set de propuneri menite să contribuie la accentuarea
gradului deschiderii economiilor naţionale spre economia mondială.
În ultimii 15 ani fluxurile de capital şi ratele schimbului valutar au evoluat în
mare măsură interdependent de comerţul internaţional şi uneori în sens invers.
Foarte importantă este ănţelegerea noului rol pe care îl au instituţiile şi
organizaţiile economice şi financiare mondiale. Astfel Organizaţia Comerţului
Mondial (OCM) este continuatoarea GATT fără să se confunde cu aceasta. La fel
Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OECD) a ănlocuit vechea
Organizaţie pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE) înfiinţată în 1948, o
dată cu Planul Marshall.
Din analiza creşterii economice mondiale în perioada 1980-2007 se constată
o evoluţie puternică a ţărilor cu mare potenţial tehnic şi tehnologic care realizează
o dezvoltare intensiv-inovativă. În perioada 1960-1980 exporturile mondiale au
sporit de peste 15 ori iar între 1950-1985 ponderea ţărilor dezvoltate industrializate
în exporturile mondiale a crescut de la 60,8% la 65,6%, pe când a ţărilor în curs de
dezvoltare a scăzut de la 31,1% la 23,9%. Actualmente există tendinţe de
tripolizare a schimburilor comerciale internaţionale. Comunitatea vest europeană
împreună cu SUA şi Japonia au ajuns să totalizeze trei sferturi din valoarea
exporturilor mondiale.
Primele încercări de a crea uniuni vamale au existat între anii 1947-1950:
“Francitae” (între Franţa şi Italia), “Fibernal” (Franţa, Italia, Belgia, Olanda şi
Luxemburg) dar cu excepţia “Benelux-ului toate au eşuat.
Protocolul încheiat la Haga în 1947 între Belgia, Olanda şi Luxemburg
prevedea desfiinţarea reciprocă a taxelor vamale şi stabilirea unui tarif comun în
relaţiile cu alte ţări. Importanţa aceste integrări constă în aceea că a contribuit la
pregătirea terenului pentru integrarea economică în Europa Occidentală.
 Prima etapă a procesului de integrare a avut o triplă evoluţie: în Europa
apuseană, Europa răsăriteană, în Europa Occidentală şi pe continentul americii de
Nord.
În Europa Occidentală prima organizaţie economică internaţională cu
caracter integraţionist a fost Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
(C.E.C.O). ea a luat fiinţă în aprilie 1951 pe baza planului Schumann, prin
semnarea tratatului de la Paris de către R.F.G, Franţa, Italia, Belgia, Olanda şi
Luxemburg. Tratatul a intrat în vigoare în august 1952. Aceste şase ţări îşi
propuneau să-şi unească eforturile în vederea scoaterii din criză a industriei
carbonifere şi a celei siderurgice şi să creeze o piaţă comună pentru ramurile
respective.
În cadrul C.E.C.O au fost constituite cinci organe de bază cu o ierarhie şi
funcţii determinate: Înalta Autoritate, Consiliul Consultativ, Organ de Arbitraj.
Membrii Înaltei Autorităţi erau numiţi pe o perioadă de 6 ani şi nu reprezentau
guvernele. Înalta Autoritate avea dreptul să ia decizii obligatorii pentru statele
membre, pe aza majorităţii de voturi.
În europa răsăriteană a luat fiinţă în 1949 Consiliul de Ajutor Economic
reciproc (C.A.E.R.) cu participarea ţărilor: Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia,
România, ungaria şi Rusia. Ulterior au mai fost primite în C.A.E.R.: Albania, R.D.
Germania, Mongolia, Cuba, R.S. Vietnam etc. statutul C.A.E.R. stabilea că aceasta
este o organizaţie economică internaţională cu caracterguvernamental având drept
scop să contribuie la unirea şi coordonarea eforturilor membrilor în vederea
accelerării progresului economic şi tehnic, ridicării nivelului de industrializare a
ţărilor cu o industriemai puţin dezvoltată şi creşterii neîntrerupte a productivităţii
muncii.
Structura organizatorică a C.A.E.R. era formată din: Sesiunile Consiliului;
Comitetul Executiv, Comisiile permanente şi Secretatriatul. Organele sale n u
aveau caracter supranaţional, hotărârile se adoptau numai cu acordul ţărilor
interesate; s-a stabilit că în problemele economice C.A.E.R. adoptă recomandări.
Pe continentul Americii de Nord s-a realizat o integrare economică între
S.U.A şi Canada. Dar spre deosebire de cele din Europa nu a avut la bază acorduri
între state ci prin întrepătrunderea unor mari întreprinderi din cele două ţări şi în
mod deosebit prin extinderea sferei de acţiune a capitalurilor din S.U.A şi Canada.
Acest proces a fost facilitat de alianţa celor două ţări în timpul celui de-al doilea
război mondial, iar în perioada postbelică de legislaţiile lor naţionale.
A doua etapă a procesului de integrare a început prin semnarea la Roma în
1957 a două tratate cu privire la Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(EURATOM) şi Comunitatea Economică Europeană, la ele participând aceleaşi
şase ţări ca şi în cadrul C.E.C.O.
 Prin crearea EURATOM se urmărea unirea eforturilor pentru promovarea
cercetării ştiinţifice comune, îndeosebi în ceea ce priveşte utilizarea paşnică a
energiei nucleare precum şi constituirea unei “pieţe comune” pentru materiale şi
echipamente nucleare.
În timp ce C.E.C.O. şi EURATOM privesc sectoare extrem de importante
dar limitate, Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) vizează ansamblul
economiei şi politicii statelor membre, iar acest fapt este esenţial. Comunitatea
Economică Europeană a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958 şi a devenit cea mai
reprezentativă grupare pentru integrare economică.
Au mai aderat la Piaţa Comună: Marea Britanie, Danemarac şi Irlanda.
Ca o reacţie faţă de constituirea C.E.E. la 4 ianuarie 1960 a fost semnată
Convenţia de la Stockholm, prin care a luat fiinţă Asociaţia Europeană a Liberului
Schimb (A.E.L.S), între Austria, Danemarca, Elveţia, Marea Britanie, Norvegia,
Portugalia şi Suedia. La A.E.L.S au mai aderat ulterior: Finlanda (1961), Irlanda
(1970), Liechtenstein (1973), ultimele două având statut de asociaţii.
Tot în 1960, prin tratatul încheiat la Montevideo a luat fiinţă Asociaţia
Latino-Americană a Comerţului Liber (A.L.A.L.C.) care a grupat iniţial:
Argentina, Brazilia, Chile, Mexic, Peru, Uruguay şi Paraguay; ulterior au aderat şşi
Columbia, Ecuador, Venezuala şi Bolivia.
Aproape paralel cu constituirea A.L.A.L.C. a luat fiinţă Piaţa Comună din
America centrală, prin semnarea în decembrie 1960, la Manogma, a Tratatului
general de integrare economică de către Guatemale, Salvador, Honduras şi
Nicaragua, la care a aderat şi Costa Rica în 1963.
În Africa creearea organizaţiei Unităţii africane, în mai 1963, a impulsionat
procesul de apropiere dintre ţări. În acest context au luat fiinţă Comunitatea
Economică a Statelor din Africa de Vest (C.E.D.E.A.O.) iar în 1964 Uniunea
Vamală şi Economică a Africii Centrale (U.D.E.A.C.) la care au luat parte iniţial:
Camerun, Republica Africa Centrală, R.p. Congo, Gabon şi Ciad.
În Asia, pe baza acordului de la Bangkok, din august 1967, a luat fiinţă
Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-est (A.S.E.A.N.) la care au luat parte
reprezentanţii din Filipine, Indonezia, Malaezia, Singapore şi Thailanda.
A treia etapă a integrării economice a fost începută prin semnarea la Paris,
in anul 1973 a unui tratat de fuziune a celor trei comunităţi (C.E.C.O., EURATOM
şi C.E.E.) având aceleaşi organe de conducere şi un buget comun. Noul ansamblu
integraţionist a luat denumirea oficială de Comunităţile Europene având un sistem
instituţional similar.
Caracteristică pentru această etapă a integrării economice vest-europene este
creşterea considerabilă a numărului de ţări “asociate” la C.E.E., de la 18 ţări
africane ăn 1963 la 64 ţări africane şi în zona Caraibilor şi Pacificului. Aceste
acorduri au avut în vedere cooperarea comercială, tehnică şi financiară.
Tot în acest sens trebuie menţionată şi încheierea de acorduri comerciale de către
C.E.E. cu fiecare ţară membră a A.E.L.S. ajungându-se astfel la o zonă de comerţ
liber care cuprinde 17 ţări.
Un alt aspect important al integrării economice, în cadrul celui de-a treia
etape, a fost trecerea la sistemul de securitate economică colectivă. Aceasta este
semnificaţia ce s-a atribuit creării în 1975, a unei organizaţii de cooperare la
nivelul întregii regiuni Latino-Americane şi anume: Sistemul Economic Latino-
American (S.E.L.A). s-a apreciat că prin aceasta s-a introdus un concept nou în
practica relaţiilor internaţionale ale tinerelor state, având ca obiectiv protejarea şi
apărarea colectivă a preţului materiilor prime, precum şi elaborarea unei politici
regionale comune în relaţiile cu terţii.
De asemenea, o trăsătură specifică acestei etape a fost extinderea
organizaţiilor integraţioniste subregionale.
În 1973 a luat fiinţă Piaţa Comună a ţărilor din zona Caraibilor, urmărind
reducerea şi eliminarea treptată a decalajelor dintre ţările membre. Un alt exemplu
îl constituie Pactul Andin care a luat naştere prin semnarea Acordului Cartagema şi
care prevedea liberalizarea comerţului reciproc, introducerea unor reglementări
comune în comerţul faţă de ţările terţe, armonizarea politicilor cu privire la
capitalul extern. În sfârşit, trebuie menţionată şi gruparea economică ce s-a dovedit
a fi cea mai viabilă din Asia şi anume Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est.
A patra etapă a integrării economice este marcată de schimbările profunde
ce au avut loc în 4 regiuni importante ale lumii: în Europa Occidentală prin
aderarea la C.E.E a Greciei, spaniei şi Portugaliei.
La 1 ianuarie 1993 prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht s-a
conferit acestei mari comunităţi noi dimensiuni politice şi economice, în primul
rând prin intenţia de a promova o politică externă unică şi în al doilea rând prin
introducerea unei monede unice înainte de anul 2000.
Ca o reacţie la tendinţele de extindere şi consolidare economică a U.E., pe
continentul Americii de Nord a intrat în vigoare ăncepând cu 1 ianuarie 1994
acordul Liberului Schimb Nord american. Acest proces al integrării economice
capătă nu numai noi dimensiuni ci şi noi caracteristici precum şi noi perspective.
Este aproape sigur că acest nou centru de putere economică va introduce trăsături
necunoscute până acum în relaţiile cu celelalte centre de putere economică din
lume.
În Asia din regiune pacific se află în curs de formare şi definitivare cea mai
mare organizaţie integraţionistă mondială intitulată cooperarea Economică a Asiei-
Pacific conturat în noiembrie 1994.
În Europa Răsăriteană cea de-a patra etapă a integrării economice s-a
caracterizat prin desfiinţarea C.A.E.R.
 Integrarea economică interstatală constituie una dintre trăsăturile
caracteristice esenţiale ale economiei mondiale în perioada postbelică. Ea a
determinat formarea unor noi centre de putere care exercită o influenţă tot mai
mare asupra raportului de forţe din lumea contemporană.
Ca urmare a integrării economice interstatale, interdependente dintre ţări şi
cooperarea economică internaţională au căpătat nu numai dimensiuni şi
particularităţi noi dar şi o dinamică deosebită. De asemenea, sub impactul integrării
interstatale, relaţiile economice din întreaga lume vor cunoaşte în perspectiva
anilor 2000 schimbări şi mai profunde.
Cunoaşterea procesului amplu al integrării interstatale are pentru România o
importanţă deosebită deoarece economia de piaţă care ia naştere în ţara noastră
presupune o schimbare totală de optică cu privire la conexiunile internaţionale.
Noile structuri economice care apar ca şi noile relaşii de cooperare economică şi
tehnico-ştiinţifică cu alte ţări vor funcţiona în strânsă legătură cu Uniunea
Europeană sau alte comunităţi economice integrate.

Powered by
5000+ referate online