Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Uniunea Europeană este formată din 27 de state membre şi numără aproape 500 de
milioane de locuitori, începând cu ianuarie 20071. La baza întregii construcţii europene a stat
voinţa de a lucra împreună, pe baza unor interese comune. Acestea au condus la convingerea că
1
Luciana Alexandra GHICA (coord.), „Enciclopedia Uniunii Europene”, Editura Meronia, Bucureşti, 2007, p. 36
1
în unele domenii se pot obţine rezultate mult mai bune la nivel european decât la nivel naţional.
Aşa s-a ajuns la politicile comune tuturor statelor membre, elaborate şi adoptate de către
instituţiile comunitare cu aplicabilitate pe întreg teritoriul Uniunii. Politicile comune răspund şi
unui principiu fundamental al construcţiei europene, acela al solidarităţii şi coeziunii.
Printre cele mai importante preocupări ale Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului, care a precedat şi a pregătit terenul pentru înfiinţarea ulterioară a Comunităţii Europene
şi, mai apoi a Uniunii Europene, se numără siguranţa aprovizionării cu energie. Odată cu crearea
Comunităţii Europene, prin Tratatul de la Roma, a fost organizată şi Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice (Euratom)2. Toate acestea demonstrează importanţa pe care o are energia la
nivelul Uniunii Europene.
În domeniul energiei, cele mai importante obiective3 sunt:
• Siguranţa alimentării cu energie în condiţii de competitivitate, resurse sigure şi diverse.
Siguranţa priveşte atât importurile de energie şi materii prime, cât şi livrările către
consumatori. În perspectivă globală, creşterea populaţiei duce la creşterea necesităţilor
vitale de energie.
• Sisteme de energie competitive, în condiţiile liberalizării preţurilor, diversificării surselor de
alimentare către consumatori şi protecţiei mediului. Sistemele energetice trebuie să sprijine
o economie competitivă şi, în acelaşi timp, să fie competitive în interiorul lor.
• Protecţia mediului, referitor la reducerea ploilor acide şi a emisiilor gazelor cu efect de
seră, prin introducerea celor mai performante tehnologii. O primă acţiune s-a convenit la
Summitul de la Kyoto, privind reducerea cu 8% a emisiilor de dioxid de carbon în
atmosferă.
Politica energetică a UE a fost stabilită iniţial prin Cartea Albă a Comisiei Europene din
anul 1995, „Politica energetică pentru Uniunea Europeană”, apoi în 2002 a fost completată de
Cartea Verde „Către o strategie Europeană pentru siguranţa aprovizionării cu energie”, iar un an
mai târziu Comisia Europeană a elaborat Comunicarea „Infrastructura Energetică şi siguranţa
aprovizionării”4, în care se sublinia necesitatea ca politica energetică să respecte aceleaşi reguli
ale economiei de piaţă, ca şi celelalte sectoare.
Rusia a fost întotdeauna diferită, mai ales în comparaţie cu vecinii săi europeni.
2
Luciana Alexandra GHICA (coord.), op. cit, p. 139
3
Marius PROFIROIU, Irina POPESCU, „Politici europene”, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pp.105-106
4
Steven McGIFFEN, „Uniunea Europeană: un ghid critic”, editţie actualizată, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti,
2007, p. 158
2
Mărginită de trei sfere culturale diferite – Europa, Asia şi lumea musulmana – Rusia avea în
componenţa sa populaţii ale fiecăreia dintre ele şi, de aceea, nu a fost niciodată un stat naţional
în sensul european. Schimbându-şi necontenit forma, pe măsură ce conducătorii ei anexau
teritorii învecinate, Rusia era un imperiu supradimensionat în comparaţie cu orice ţara
europeană. Prăbuşirea URSS în 1991 şi venirea la Kremlin a lui Boris Eltîn a creat sentimentul
că se va schimba ceva din caracterul politicii ruse. Fiind primul reşedinte al Rusiei şi primul
conducator ales în mod direct prin voinţa poporului, Rusia sub Eltîn a dat senzaţia că poate
schimba macazul său expansionist şi că îşi poate însuşi caracterele unei democraţii. Drept urmare
liderii tuturor marilor puteri şi-au îndreptat privirile către Moscova unde Eltîn se angajase pe
calea reformei ruse. Însă, reforma mult aşteptată a fost făcuta numai la suprafaţă. Venirea la
Putere a lui Vladimir Putin, fostul angajat al KGB-ului, a adus o nouă orientare a politicii externe
ruse sau mai bine zis, o revenire la tradiţia sa imperialistă.
Rusia, deşi participă la diplomaţia echilibrului european de putere, nu aplică principiile
acestuia şi statelor învecinate, proclamând „vecinătatea apropiată” ca fiind spaţiul său de
influenţă tradiţional, orice interferenţă a marilor puteri fiind considerată o ameninţare la adresa
securităţii Federaţiei. Rusia menţine statu-quo-ul la capitolul energetic în UE si îşi raportează
aproape întreaga securitate economică la acest domeniu5. Fiind unicul mare furnizor de gaze
naturale şi petrol în Europa, Rusia ar putea în viitorul apropiat, deţine monopolul asupra
politicii energetice europene şi să influenţeze procesul de luare a deciziilor politice.
Rusia este unul dintre cei mai importanţi pioni de pe piaţa internaţională de energie. Se
numără printre ţările cu cele mai multe rezerve de gaz, iar în privinţa petrolului este în primele
zece state din lume care deţin acest tip de resurse. Statisticile arată că este pe primul loc în lume
în privinţa exportului de gaze, pe locul al doilea în ceea ce priveşte exportul de petrol. Aceste
resurse naturale reprezintă un important vector economic pentru Rusia, atât pe plan naţional, dar
mai ales pe scena internaţională, deoarece datorită acestor rezerve şi-a câştigat un loc în rândul
marilor puteri mondiale6.
3
coeziunii.
Țările net producătoare sun7t: Olanda, Danemarca şi Marea Britanie. Odată cu
descoperirea zăcământului de la Groningen în anul 1959, Olanda a devenit cel mai mare
producător de gaz dintre ţările UE. Consumul de gaz, care depăşeşte 20% din consumul total de
energie primară în spaţiul comunitar, este acoperit în mare parte de doi mari furnizori, Rusia şi
Norvegia, pe locurile următoare situându-se Olanda şi Algeria. Danemarca este un exportator net
de gaz natural, dar într-o cantitate mult mai mică decât Olanda. Necesarul de petrol şi-l acoperă
în proporţie de 98 % din resurse interne.
Marea Britanie este un alt mare producător şi exportator de energie. Intre anii 1980-1990,
acest sector, ca de altfel întreaga economie, au suferit schimbări majore. Industria de petrol, gaze
şi cea producătoare de energie electrică au intrat într-un vast program de privatizare, în ciuda
opoziţiei extrem de puternice manifestate de companiile de stat sau publice care deţineau
monopolul absolut al acestor activităţi. O demonopolizare totală, urmată de înfiinţarea
instituţiilor de reglementare, au creat cea mai liberă piaţă a energiei din Europa. Singurul
domeniu care a rămas încă în monopolul statului este energia nucleară. Obiectivul politicii
guvernamentale în domeniul energiei a fost încurajarea competiţiei, iar guvernul a intervenit
numai pentru a stabili regulile jocului.
Ţările net importatoare8 sunt: Germania, Franţa si Italia. Germania este un mare
importator de gaz (78% din necesar în 1994) adus mai ales din Rusia, şi petrol (99% din
necesar). Germania este, în acelaşi timp, un important producător şi un transportator de energie
în UE. Producţia de cărbune a scăzut în ultimii ani, în timp ce producţia de energie nucleară
creşte relativ încet. Diversificarea surselor de energie şi siguranţa în alimentare sunt două din
preocupările majore ale statului german. Politica de energie nu este uniformă în ce priveşte
organizarea şi implicarea autorităţilor guvernamentale. In sectorul cărbunelui şi al energiei
nucleare, statul are un rol major, în timp ce sectorul petrolului este guvernat de regulile pieţei
libere. În domeniul gazului, piaţa este „împărţită” pe secţiuni dominate de diferite companii (aşa
numita „piaţă organizată”). Energia nucleară nu este privită cu prea mult entuziasm, iar industria
cărbunelui, care se bucură încă de subvenţii aspru criticate de oficialii CE, este în continuu
declin. Incepând cu anii `80, protecţia mediului a devenit obiectiv prioritar a guvernului şi o
preocupare majoră în domeniul energiei. Aşadar, Germania nu urmează o politică de energie
7
Cristian BĂHNĂREANU, „Resursele energetice şi mediul de securitate la începutul secolului al XXI-lea”, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare Carol I, Bucureşti, 2006, pp. 24-25
8
Ibidem, p. 25-26
4
articulată şi omogenă, una din motivele importante fiind structura sa federală, care acordă
landurilor o largă autonomie.
Franţa este un importator net de energie. Importă aproape în totalitate petrolul şi gazul
de care are nevoie şi peste 75 % din cărbune. Dezvoltarea puternică a sectorului nuclear a fost
rezultatul firesc al dependenţei excesive faţă de importul de combustibili clasici. Deşi Franţa
deţine rezerve de petrol şi gaz, producţia internă se menţine la un nivel scăzut. Sursele de
importuri sunt Rusia şi Algeria, urmate de Norvegia. Franţa are o veche tradiţie în ce priveşte
companiile de stat în domeniul energiei. Electricite de France şi Gaz de France sunt companii
monopoliste prin tradiţie. Privatizarea sectorului de energie se află pe agenda politicii
guvernamentale, dar ei i se opun, fără vehemenţa celei înregistrate în Marea Britanie, sindicatele
şi companiile însele. Protecţia mediului, ca o componentă integrată a politicii de energie, este
încă la început. Italia este săracă în resurse energetice şi importă din Algeria cea mai mare parte
din gazul necesar, fiind de altfel şi ţara de tranzit a gazului algerian spre Europa. Nu există sector
nuclear, ca rezultat al moratoriului impus prin referendumul din 1987. Sectorul de energie este
tradiţional de stat ca şi în Franţa. Holdingul energetic ENI a început să fie privatizat pe
componente, iar ENEL, compania de electricitate, este şi ea pe cale de a fi complet privatizată,
pe baza unui plan de restructurare pe activităţi. Fiind foarte dependentă de importurile
energetice, Italia este preocupată în special de creşterea eficienţei energetice, dar şi de protecţia
mediului.
Ţările mici net importatoare de energie9 sunt: Austria, Belgia, Finlanda, Suedia şi
Luxembourg. Ţările mai mici, net importatoare de energie, ar fi favorizate de o politică de
energie condusă de la Bruxelles, mai degrabă decât să rămână la latitudinea Statelor Membre. In
acest grup de state există însă contraste importante. Ţările nordice din acest grup pun un accent
puternic pe protecţia mediului şi pe energia nucleară (fiind sărace în resurse în comparaţie cu
vecinele lor mai bogate, Danemarca şi Norvegia), în timp ce Austria are o poziţie privilegiată
datorită potenţialului hidroelectric, care asigură circa 70 % din producţia internă de energie.
Utilizarea biomasei ocupă locul doi, cu 11 % din producţia internă de energie. Belgia, total
lipsită de combustibili fosili, se bazează pe importuri şi pe energie nucleară, deşi nu există
planuri de dezvoltare a acestui sector în viitor. Belgia este una din susţinătoarele puternice ale
politicii de energie în UE.
Irlanda, Grecia, Spania şi Portugalia, ţări care au beneficiat de un masiv suport financiar
9
Ibidem, pp. 27-28
5
din partea ţărilor mai bogate ale UE prin Fondul de Coeziune Socială, sunt net importatoare de
energie. Ele au o infrastructură energetică mult mai slabă decât a celorlalte state. Sectorul
energetic este relativ slab dezvoltat, eficienţa tehnologiilor este redusă, iar sistemele de transport
pentru gaz şi electricitate nu sunt suficient dezvoltate. De exemplu, Portugalia, care se bazează
mai ales pe potenţialul său hidroelectric, poate ajunge să importe în anii secetoşi până la 90% din
energia consumată. Grecia a înregistrat o creştere spectaculoasă a consumului de energie - dublu
în 1992 faţă de 1973 - , tendinţa de creştere în viitor fiind chiar mai accentuată. Aproape 80% din
consumul de energie este asigurat din import. Spania importă peste 80% din gazul metan, tot
petrolul şi aproape jumătate din cărbune. Moratoriul asupra energiei atomice a stopat
dezvoltarea sectorului nuclear în această ţară. In Irlanda, peste 70% din consumul de energie
primară este importat, iar procentul va creşte odată cu epuizarea resurselor interne de gaz. De
aceea, orientarea este către construcţia de magistrale de transport pentru gaz.
România, deţine importante resurse naturale, printre care ţiţei şi gaze. Rezervele de
resurse naturale ale României conform estimărilor din anul 200710:
• ţiţei: 74 milioane tone (72 mil tep); Producţie anuală: 5,2 milioane tone
• gaze naturale: 185 miliarde metri cubi (159 mil tep). Producţie anuală: 12 miliarde metri
cubi
• huilă: 755 milioane tone (422 mil tep). Producţie anuală: 3 milioane tone
• lignit: 1490 milioane tone (276 mil tep). Producţie anuală: 32 milioane tone.
În anul 2007, resursele de energie şi consumul final energetic au înregistrat o uşoară scădere faţă
de anul 2006, cu 0,7% respectiv cu 1,1%. Scăderea resurselor de energie s-a datorat diminuării
importurilor de purtători de energie. Producţia de energie primară în anul 2007, de 27,3 milioane
tep, îşi menţine ponderea de 56,2%. Importul de energie a scăzut cu 1,2% faţă de anul 2006,
datorită scăderii importului de gaze naturale.
10
Institutul Naţional de Statistică: http://www.insse.ro/cms/files%5Cstatistici%5Ccomunicate%5Ccom_trim
%5Cenergie_2007.pdf
11
Siteul Delegaţiei Comisiei Europene în Rusia: http://www.delrus.ec.europa.eu/en/p_243.htm
6
1997. Acest acord reprezentintă prima bază legală în temeiul căreia se vor desfăşura ulterioarele
evenimente întrei Ue şi Rusia. Iniţial, acesta îşi păstra legalitatea timp de zece ani şi crea un
cadru instituţional pentru derularea relaţiilor bilaterale, dar, în acelaşi timp trasa şi principalele
obiective12 ale acestei cooperări:
• Comerţ şi cooperare economică – liberalizarea schimburilor şi eliminarea tuturor
restricţiilor, armonizarea legislaţiilor
• Cooperarea în domeniul ştiinţific, tehnologic, energetic, transportului, mediului
• Întreţinerea unui dialog politic privind problemele internaţionale, drepturile oamenilor şi
democraţie
• Cooperare în domeniul justiţiei în vederea reducerii afacerilor ilegale, traficului de
droguri, crimei organizate, spălării de bani
Acest acord presupune organizarea a două summituri pe an, un parteneriat permanent la nivel
ministerial, dar şi o cooperarare la nivel parlamentar, prin instituirea unei comisii în acest
domeniu.
Dependenţa de importul de energie este una din principalele probleme a Uniunii
Europene. Oficialii UE sunt îngrijoraţi de creşterea dependenţei energetice (petrol şi gaze
naturale), care azi acoperă aproximativ 30% de import de energie din Rusia şi acest procent
poate creşte pe termen mediu, ajungând, după unele estimări, la nivelul de 70%. Rusia este cel
mai important furnizor de gaze naturale în UE. Interesele economice ruseşti în UE ţin de zona
comerţului liber, care ar putea în viitor contribui la consolidarea unei pieţe comune.
Rusia tinde să dezvolte relaţiile de parteneriat cu UE în domeniul energetic, pentru care, a
accelerat procesul de asimilare a acquis-ului comunitar. Obiectivul politicii energetice europene
este de a se apropia cât mai eficient de piaţa resurselor energetice ruse. Dar la fel de importantă
pentru UE devine cooperarea economică cu statele transportatoare de resurse energetice ruseşti,
cum ar fi, Ucraina şi Belarus. Dezvoltarea politicii de import al petrolului şi gazului natural din
Federaţia Rusă este obiectivul viabil şi de lungă durată al UE. Aceasta tinde spre o piaţă
energetică internă stabilă asigurându-şi o cale energetică unitară. Poziţia autoritară a Rusiei în
chestiunea energetică a devenit o temă polemică pentru liderii europeni. Stabilirea cu Moscova a
unei înţelegeri economice transparente şi de lungă durată de import al petrolului şi gazului
natural rusesc ar crea pentru UE acele premise necesare de asigurare a securităţii energetice spre
care tinde ea astăzi. Principiul politicii energetice unitare a UE este evident: stabilirea unui
12
Cameron FRASER, „An Introduction to European Foreign Policy”, Editura Routledge, Londra, 2005, p. 118
7
parteneriat cu Rusia în domeniul energetic. Acest parteneriat va contribui la lărgirea interesului
economic din ambele părţi şi va reglementa politica tarifară la gazele naturale livrate din Rusia în
UE. Aceste principii vor ajuta la menţinerea securităţii energetice a UE.
13
Siteul Delegaţiei Comisiei Europene în Rusia:
http://www.delrus.ec.europa.eu/en/images/pText_pict/234/info_pack_eng.pdf
14
Agenţia Internaţională pentru Energie:
http://www.iea.org/textbase/work/2003/soyuzgaz/proceedings/Piper_slides.pdf
8
Obiectivul major al acestui diaog şi a următoarelor colaborări este acela de integra gradual
pieţele energetice ale Uniunii Europene şi pe cele ale Rusiei.
Una dintre cerinţele Rusiei este de a beneficia de contracte pe termen lung pentru
alimentarea cu gaz a statelor europene. UE a fost de acord cu aceasta, recunoscând, în acelaşi
timp, importanţa gazului rusesc pentru piaţa europeană şi pentru nevoile de consum ale statelor
membre şi ideea că trebuie să se dezvolte o relaţie de securitate în ceea ce priveşte energia, dar a
impus o condiţie, de la care nu doreşte să abdice: respectarea de către statul rusesc a regulilor
liberei concurenţe şi a normelor existente pe piaţa internă a Uniunii.
15
Cameron FRASER, „An Introduction to European Foreign Policy”, Editura Routledge, Londra, 2005, p. 122
16
Siteul Comisiei Europene-relaţii externe:
http://ec.europa.eu/external_relations/russia/common_spaces/index_en.htm
9
relaţie economică, este important de menţionat că 68% din totalul bunurilor17 l-au deţinut
bunurile din domeniul energetic şi al combustibililor.
10
ce ar determina o accentuare a rolului şi poziţiei statului rus pe plan internaţional, atât la
nivel economic, dar mai ales la nivel geopolitic.
După cum se poate observa, statele Uniunii Europene depind, într-un grad ridicat, de către
rezervele de gaze naturale pe care le posedă Rusia şi de aceea politica energetică adoptată de
ambii actori internaţionali este un element esenţial pentru economia rusească, dar şi pentru
asigurarea necesarului de consum al cetăţenilor europeni. Dacă relaţiile cu Rusia ar înceta, atunci
Uniunea Europeană s-ar afla într-o situaţie destul de dificilă, deoarece nu ar avea de unde să
asigure cantitatea de gaze şi ţiţei necesară consumului propriu. Totuşi, Rusia dispune de un atu
care îi conferă un avantaj considerabil: cu o singură excepţie, toate căile de tranzitare a ţiţeiului
brut traversează teritoriul ei. Asta însemna că, pentru a scoate petrolul din fostul spaţiu sovietic,
operatorii străini sunt obligaţi să trateze cu Rusia.”21
11
Europeană trebuie să adopte măsuri pentru remedierea acestor chestiuni cât mai rapid, deoarece
trebuie să asigure şi securitattea şi eficientizarea energiei pe plan european.
În situaţia în care Uniunea Europeană îşi va atinge toate obiectivele propuse pentru viitor
(dezvoltare socială, economică), atunci va trebui să găsească soluţii viabile pentru asigurarea
necesarului de energie pentru derularea proiectelor sale, iar pentru aceasta are nevoie de un plan
pentru asigurarea securităţii energiei la nivel internaţional, în relaţie cu partenerii săi, în special
cu Rusia, principalul importator de resurse energetice în Europa. UE trebuie să utilizeze poziţia
sa de mare actor pe scena internaţională, atât la nivelul pieţei mondiale, cât şi la nivel geopolitic.
Pentru a putea progresa în ritmul dorit, UE le-a cerut statelor membre să întreprindă orice
acţiune pentru a asigura respectarea celor trei mari obiective23 ale UE, transpuse în Cartea Verde:
• Dezvoltare durabilă – să combată într-un mod eficient şi activ schimbarea climatică prin
găsirea şi promovarea metodelor de energie regenerabilă
• Susţinerea competitivităţii – prin elaborarea unui cadru legal care să creeze o piaţă de
energie cu adevărat competitivă
• Securitatea energiei – coordonarea mai eficientă a resurselor de energie provenite din
import şi menţinerea unor relaţii de bună cooperare cu marile state producătoare de
resurse energetice, cum ar fi Rusia
Un subiect esenţial în Cartea Verde pentru Energie este securitatea energiei. Uniunea Europeană
acordă o mare importanţă acestei chestiuni deoarece depinde de importurile de resurse de energie
şi de cererile existente pe piaţa energetică la un moment dat. Este necesară o politică care să
asigure alimentarea neîntreruptă cu resurse a statelor europene. Un mecanism care se va constitui
în vederea combaterii posibilelor crize de energie este crearea unui stoc de rezervă pentru
energie, cu scopul de a fi utilizat în perioade de criză sau perioade de neînţelegeri între statele
producătoare şi cele consumatoare.
Un alt instrument în asigurarea securităţii energiei pe plan european este deschiderea
totală a pieţelor, deoarece astfel se creează un mediu stabil, competitiv şi sigur pentru companiile
care doresc să investească în acest domeniu. în vederea respectării regulilor acestui climat, UE
intenţionează să înfiinţeze un Observator pentru alimentarea cu Energie, pentru a monitoriza
piaţa energetică şi a identifica eventualele nereguli. De asemenea, tot în vederea securizării
energiei, se pot constitui mecanisme de solidaritate în state care se confruntă cu o criză a
resurselor energetice care riscă să îi afecteze structura infrastructurii tranzitului de energie.
23
Thomas GOMART, „EU-Russia Relations”, CSIS, Washington DC, iulie 2008
12
Nu în ultimul rând, Cartea Verde menţionează că vor continua dialogurile pentru energie
cu principalul partner, cu Rusia, pentru a dezvolta relaţii economice avantajoase pentru ambele,
având în vedere că, odată cu extinderea Uniunii Europene, vor trebui să dezvolte o politică de
vecinătate.
13
ANEXE
Sursa: Bernard A. GELB, „Russian Oil and Gas Challenges”, 3 ianuarie 2006
14
PRINCIPALELE CONDUCTE DE GAZ DIN RUSIA SPRE EUROPA (existente şi
planificate) şi CANTITATEA DE GAZE TRANZITATĂ
15
BIBLIOGRAFIE
16
17