Universitatea Bucureşti

Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării

Asistent univ. drd. Antonio Momoc

Specializare – ID
Anul de studiu: II
Modul:

Politologie generală

Nr. 1

1
 Cuprinsul modulului
Titlul I Pagina

1. Ce este ştiinţa politică?...............................................................3

1.1. Cauzele apariţiei ştiinţei politice..............................................3
1.2 Ce este filosofia politică?………………………………………… 5
Test de autoevaluare…………………………………………………...8
Răspunsuri……………………………………………………………….9
Bibliografie……………………………………………………………...10

2. Ce este politica? ……………………………………………………11

2.1 Politică vs. Politic…………………………………………………11
2.2 Concepţia filosofiei politice……………………………………..12
Test de autoevaluare………………………………………………….13
Răspunsuri……………………………………………………………...14
Bibliografie……………………………………………………………...14

3. Ce este puterea? ………………………………………...…………15

3.1 Politică şi putere…………………………………………………..15
3.2 Conceptul de putere………………………………………………17
3.2.1 Dominaţia…………………………………………………………19
3.2.2 Putere coercitivă şi necoercitivă……………………………..19
3.2.3 Faţetele puterii: Autoritatea şi Legitimitatea……………….24
3.2.4 Legitimitate tradiţională, charismatică şi raţională……….26
Test de autoevaluare……………………………………………….…27
Răspunsuri………………………………………………...……………27
Bibliografie……………………………………..……………………….29

4. Politica şi statul……………………………………………………..30
4.1 Instituţionalizarea puterii politice……………………………...30
4.2 Puterea nestructurată şi individualizată………………………31
4.3 Statul sau puterea instituţionalizată …………………………..37
Bibliografie……………………………………………………………...37

Lucrare de verificare………………………………………………….38
Bibliografie Titlul 1……………………………………………………39

2
 Nr. I

Capitolul 1. Ce este ştiinţa politică?

De când există preocupare pentru cunoaştere (logica aristotelică,

geometria euclidiană) există şi preocupare pentru politică (vezi Platon,
Republica; Aristotel, Politica).

Reflecţia asupra politicii (gândirea şi filosofia politică) a însoţit

fazele dezvoltării experienţei de organizare social-politică: de la cetăţile
greceşti (Atena, Sparta), la oraşele-republici din Italia Evului Mediu
(Florenţa, Genova), în fapt forme prestatale de organizare a puterii politice.
Filosofia politică tradiţională privilegia însă judecata morală în
detrimentul realităţilor observabile.

Ştiinţa despre puterea politică se naşte o dată cu apariţia naţiunii

în modernitate, o dată cu instituirea statului-naţiune ca formă
birocratizată a puterii politice şi o dată cu ivirea problemelor pe care le
presupune recenta formă de organizare a puterii politice. Apariţia ştiinţei
politice este rezultatul unei serii de condiţii: necesitatea unei administraţii
moderne, laicizarea politicii, fixarea progresivă a cunoaşterii în instituţii
specializate în administraţie.

Ştiinţa politică, derivată din ştiinţa asupra socialului, se

concentrează asupra statului şi mai recent asupra noilor forme de putere
politică instituţionalizată, precum unificarea supra-naţională: comunitatea
politică europeană.

1.1 Cauzele apariţiei ştiinţei politice

Orice ştiinţă socială apare atunci când există o nevoie socială.

Studiul sistematic asupra puterii politice, ştiinţa politică devine disciplină
de studiu în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în perioada în care
guvernările occidentale se confruntau cu problema legitimităţii. Ştiinţa
politică apare ca urmare a crizei statului occidental şi a lipsei de
legitimare a puterii politice.
Facultatea de Ştiinţe Politice din Italia, Florenţa (1869), din
Germania (1871) şi Şcoala Liberă de Ştiinţe Politice din Franţa (fondată de
Emile Bountz în 1872) apar pe fondul crizelor statelor italian, german şi
francez, confruntate fie cu problema unificării (italienii în jurul casei de
Savoia, germanii în jurul casei de Prusia), fie cu înfrângerile de război
(războiul franco-prusac din 1878, încheiat cu înfrângerea ruşinoasă a lui

3
 Napoleon al III-lea şi încoronarea lui Wilhelm I în Sala Oglinzilor de la
Versailles, de către Cancelarul de Fier Otto von Bismark) şi mai ales din
nevoia de a crea funcţionari publici, birocraţi, specialişti în administraţia de
stat care să gestioneze criza de legitimitate şi noile probleme cu care se
confrunta statul modern în secolul al XIX-lea.

Orice ştiinţă presupune un obiect de studiu şi o metodă sau, mai

exact, metode adecvate. Dar, ştiinţa necesită un scop. Scopul ştiinţei
politice îl constituie descrierea şi interpretarea stărilor, instituţiilor şi
proceselor politice:

a) Obiectul de studiu al ştiinţei politice este puterea politică şi statul,

ca formă instituţionalizată/organizată a puterii.

b) Metodele de cercetare: întâi s-a utilizat observaţia când, în

antichitatea grecească, gânditorii politici şi filosofii reflectau asupra celei
mai bune forme de guvernare, asupra guvernământului perfect.
În secolul XIX, ştiinţa socialului, sociologia îi va împrumuta
ştiinţei politice în modernitate metoda comparativă (părintele sociologiei:
Emile Durkheim, Regulile metodei sociologice, 1895); din sociologie au
fost preluate instrumentele de cercetare moderne: metode şi tehnici
sociologice.

Metoda şi tehnicile de cercetare

Metoda este ansamblul mijloacelor pentru realizarea obiectivelor

cercetării (are caracter teoretic), iar tehnica este modul concret de culegere
a datelor pe teren (are caracter empiric).
Metoda sociologică, însemnând cercetarea de teren, este ancheta
sociologică (poate fi: de explorare=sociografică; diagnostică = acţiune
socială; experiment=observaţii experimentale).
Tehnicile de investigaţii la care apelează ancheta sociologică:
observaţia directă (participativă/neparticipativă); experimentul social (de
laborator/de teren); interviul (structurat/nestructurat); chestionarul
(închis/ierarhizat); focus-grupul; analiza de conţinut (cantitativă/calitativă).
Sondajul de opinie este o metodă sociologică cantitativă, o formă a
anchetei sociologice, bazată pe tehnica chestionarului. Tehnicile de sondare
a opiniei publice pot fi: chestionarul; interviul; testele sociometrice; scalele
etc.
Ştiinţa politică se preocupă de propoziţiile factice supuse
investigaţiei ştiinţifice şi spre deosebire de filosofia politică, evită valorile
pentru a nu se transforma în ideologie. Ca orice ştiinţă socială, ştiinţa
politică a apărut atunci când a existat o anumită nevoie socială şi anume
atunci când guvernările secolului al XIX-lea se confruntau cu problema
legitimităţii. Ştiinţele politice apar din nevoia social-politică de funcţionari
publici, de specialişti în administraţia de stat.

4
1.2 Filosofie politică vs. ştiinţă politică

Leo Strauss descrie filosofia politică pornind de la apariţia filosofiei

şi explicând modul cum devine ea necesară:

1. Necesitatea filosofiei politice decurge din natura acţiunii politice.

Din antichitatea ateniană, acţiunea politică a urmărit fie conservarea, fie
schimbarea unei anumite stări de lucruri. Conservarea presupune opoziţia
vizavi de o stare mai proastă; Schimbarea presupune ameliorarea situaţiei
prezente. Ambele intenţii sunt precedate de o reflecţie despre ceea ce este
bine. Deteriorarea sau ameliorarea unei stări de lucruri presupune
recurgerea la o opinie despre ceea ce este bine. Orice acţiune politică are în
natura ei ceva care o orientează spre cunoaşterea binelui: fie a vieţii bune,
fie a unei bune comunităţi politice (o bună comunitate politică este binele
politic perfect). Dacă oamenii cetăţii fac din cunoaşterea vieţii bune un
demers explicit, atunci ia naştere filosofia politică: filosofia politică se
naşte dacă oamenii caută explicit să cunoască resorturile vieţii bune
sau binele politic perfect.

2. Filosofia politică – disciplină a filosofiei. Filosofia determină o

anumită manieră de a opera (o anume reflecţie), care este atotcuprinzătoare,
radicală. Termenul „politică” indică materia acestei reflecţii. Filosofia
politică tratează problemele politice într-o manieră presupusă a fi utilă
vieţii politice. Materia pe care o reprezintă politica se confundă cu scopul
ultim al acţiunii politice.

Concepţia lui Leo Strauss

Leo Strauss remarcă faptul că, în mod paradoxal, filosofia politică este
ramura filosofiei care este cea mai apropiată de viaţa politică; cu alte
cuvinte, este non-filosofică şi pur omenească. Strauss distinge discursul
filosofiei politice de alte discursuri care au ca obiect politica: filosofie
politică vs. gândire politică vs. teologie politică vs. teorie politică vs.
ştiinţă politică.

Filosofia înseamnă căutarea înţelepciunii, a cunoaşterii ca întreg. Filosofia

constă în încercarea de a înlocui opiniile pe care le au oamenii
despre întreg cu cunoaşterea întregului. Filosofia nu înseamnă
posedarea adevărului, ci căutarea permanentă a adevărului;
scopul ultim al filosofiei este acela de a formula cât mai clar
posibil întrebările fundamentale legate de natura lumii şi a omului.

Filosofia politică1, ca parte a filosofiei, constă în încercarea de a înlocui opinia

1
Barbu, Daniel, Republica absentă, 1999, Ed. Nemira, pp. 25-29: „Politica este modul de a fi împreună. Filosofia
politică este ştiinţa de a trăi împreună, impune o abordare normativă şi consideră politica un ansamblu de norme,

5
 despre natura entităţilor politice cu cunoaşterea naturii lucrurilor
politice.

Politica este prin excelenţă în imposibilitatea de a fi neutră,

respinge prin natura ei neutralitatea. Absolut tot ceea ce ţine de politică
impune o judecată în termeni de bine şi de rău; politica impune o judecată
în termeni de drept sau de nedrept, ceea ce înseamnă că filosofia se
interesează mai întâi de criteriile binelui şi ale dreptăţii. Aşa că filosofia
politică este ataşată de judecăţile de valoare. Prin natura lor, lucrurile
politice nu sunt neutre, iar filosofia politică atacă disciplinele care sunt
întemeiate sau cred că sunt întemeiate pe judecăţi factuale (spre exemplu,
ştiinţa politică îşi asumă pozitivismul). Filosofia politică înseamnă până la
urmă expunerea rezultatelor acestei căutări a binelui şi a dreptăţii şi
apreciază că disciplinele opuse sunt marcate de asaltul judecăţilor factuale.
Filosofia politică înseamnă cunoaşterea şi studiul normativ al principiilor
teoretice ale guvernării oamenilor.

Gândirea politică – reprezintă reflecţiile la adresa ideilor politice, expunerea ideilor

politice (discurs, retorică). Prin idee politică se înţelege orice noţiune
care provoacă spiritul sau determină o reflecţie spirituală. Filosofia
politică este şi gândire politică, dar gândirea politică nu este neapărat
filosofie, pentru că filosofia politică este un efort conştient şi coerent de a
înlocui opiniile cu cunoaşterea principiilor politice.

Teologia politică este alcătuită din acele concluzii politice întemeiate, bazate, fundamentate
pe o revelaţie divină.

Ştiinţa politică2 înseamnă culegerea unor date politice relevante şi analiza acestor
colecţii de fapte politice semnificative. Ştiinţa politică este necesară pentru
că orice acţiune politică se desfăşoară într-un mediu dominat de opinii.
Ştiinţa politică este descriptivă, explicativă şi nu întotdeauna prospectivă.
Ştiinţa politică înseamnă cercetarea entităţilor politice, ghidată de modelul
ştiinţelor naturii. Elementele de filosofie politică pe care le foloseşte ştiinţa
politică sunt metodologia şi logica (ipoteză, premise, concluzii). Obiectivul
ştiinţei politice este acela de a colecta şi analiza date empirice, care se
dovedesc relevante pentru analiza puterii politice.

Filosof politic, Leo Strauss recunoaşte într-o anumită măsură

importanţa ştiinţei politice, dat fiind caracterul societăţilor moderne: omul
politic modern nu mai poate strânge singur informaţiile despre entităţile
politice, ci apelează la experţii în ştiinţele politice. Dar, Strauss atrage

de practici regulatoare, menite să asigure unitatea şi durabilitatea unui spaţiu social eterogen; cei care fac
politică participă la viaţa publică şi o fac în sensul realizării binelui comun. În Antichitate, filosofia politică
echivala cu ştiinţa politică, iar titularul ştiinţei politice era cetăţeanul capabil să arbitreze disputele publice pentru
restabilirea dreptăţii ca virtute civică, fondatoare a comunităţii politice.”
2
Barbu, Daniel, Republica absentă, Ed. Nemira, 1999, p. 25: „Ştiinţa politică presupune clasificarea descriptivă a
fenomenelor cu putinţă de observat şi măsurat într-o societate.”

6
 atenţia că în spatele ştiinţei politice se ascunde concepţia pozitivistă:
credinţa că putem ajunge la descrierea faptelor politice într-un mod
neafectat de opiniile noastre; pozitiviştii cred că există fapte (neutre,
obiective). Pozitivismul interzice, astfel, orice judecată de valoare şi orice
om de ştiinţă sau expert se va abţine de la emiterea judecăţilor de valoare
(starea de indiferenţă faţă de valori).

Teoria politică – ramură a ştiinţei politice, este alcătuită din reflecţiile generale despre
situaţii politice particulare, care conduc la sugerarea unei politici
aplicate; Teoria politică este o sumă de reflecţii, care se referă la o
situaţie politică concretă şi pregăteşte o politică de aplicare (o
politică normală/publică/administrativă). Teoria politică este înţeleasă
ca sumă de reflecţii comprehensive asupra unei situaţii concrete
politice, care are drept scop oferirea sugestiilor referitoare la
elaborarea unei politici sociale/publice.

Analiza politică – domeniu al ştiinţei politice, porneşte de la măsurarea faptelor

empirice; este un demers factual, empiric, descriptiv. Are la bază
metodele şi tehnicile de cercetare preluate din ştiinţa socialului pe
baza cărora este analizată politica.

Comparative politics (politică comparată) – ramură a ştiinţei politice, reprezintă

cercetările comparative efectuate pe baza metodelor şi tehnicilor de
cercetare sociologică asupra regimurilor politice şi tipurilor de cultură
politică corespondente.

Filosoful politic Leo Strauss subliniază că judecata omului de ştiinţă

(politică) este orientată valoric (de adevăr), pentru că scopul ştiinţei politice
este aflarea adevărului: a crede că este mai important adevărul decât iluzia
este o opţiune valorică; ceea ce înseamnă că în spatele ştiinţei politice se
află întotdeauna anumite opţiuni valorice. Din punctul de vedere al
filosofiei politice, ştiinţa politică nu poate fi neutră valoric. Întrebarea „ce
este politica?” îi aparţine filosofiei politice, pentru că acestei întrebări nu i
se poate răspunde ştiinţific.

Leo Strauss distinge între filosofia politică antică şi filosofia politică

modernă:

1. Filosofia politică antică îşi are originea în şcoala lui Platon şi

Aristotel; este o filosofie naturală, exprimată în limba vorbită de cetăţenii
luminaţi. Este opusă oricărei tradiţii; Platon, Aristotel şi elevii lor dau
formă întrebărilor politice fundamentale. Ei nu depind de nici o tradiţie.
2. Filosofia politică modernă este abstractă şi foloseşte un limbaj
tehnicizat, care progresează continuu către specializare şi concentrare. Are
un caracter abstract şi derivat, iar filosofii moderni preiau întrebările puse

7
 de clasici, pentru că sunt siliţi să recurgă la tradiţiile constituite pe
temeiurile clasicilor. La originea filosofiei politice moderne stă
Machiavelli.

Isaiah Berlin afirmă că filosofia politică este o filosofie de esenţă

morală, care are drept scop examinarea finalităţilor vieţii oamenilor;
filosofii studiază modalităţile diferite în care oamenii caută să atingă
obiectivele şi justificările metodelor la care oamenii recurg pentru a-şi
atinge obiectivele. „De ce cineva trebuie să se supună altcuiva, de ce numai
unii poruncesc, de ce alţii trebuie să se supună?” sunt probleme
fundamentale ale filosofiei. Filosofia politică există într-un mediu
diversificat şi, spre deosebire de ştiinţa politică, trebuie să cultive
pluralitatea.

Test de autoevaluare:

1. Ce este ştiinţa politică?

2. Când şi de ce a apărut ştiinţa politică?
3. Care e obiectul de studiu al ştiinţelor politice?
4. Care sunt disciplinele ajutătoare ştiinţei politice?
5. Cum comentaţi relaţia dintre jurnalism şi ştiinţa politică?

Răspunsuri la întrebările din testul de autoevaluare:

1. Ştiinţa politică este ştiinţa puterii politice, ştiinţa formelor de putere

politică şi a statului ca forma cea mai evoluată, organizată, instituţionalizată
de putere. Ştiinţa politică manifestă interes pentru procesul prin care se iau
deciziile, identificând tendinţele de evoluţie, făcând prognoze asupra şi
analizând sistemul şi regimul politic.
2. Ştiinţa politică a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Şcolile
de ştiinţe politice reprezentau modul administrativ de formare a
funcţionarilor publici. Prima şcoală de ştiinţă politică apare în Italia,
Florenţa, în 1869. Următoarea – în Germania anului 1871 şi apoi în Franţa,
în 1878 (Şcoala Liberă de Ştiinţe Politice). În Franţa, după căderea
imperiului lui Napoleon al III-lea şi după eşecul Comunei din Paris, statul
traversa o criză de legitimitate pentru care reprezentanţii Şcolii Libere de
Ştiinţe Politice au căutat rezolvare. Iniţiativa privată a Şcolii Libere de Ştiinţe
Politice va fi asumată după al Doilea Război Mondial de statul francez prin
naţionalizarea Şcolii din anul 1945 de către Generalul Charles De Gaulle,
ceea ce a condus la apariţia Institutului de Ştiinţe Politice din Paris.

8
 3. Ştiinţele politice (relaţiile internaţionale; ştiinţa militară; ştiinţa politică cu
ramurile sale: teoria politică, politica comparată şi analiza politică) au o
dimensiune practică. Ştiinţa politică sau ştiinţa despre stat/despre puterea
politică apare din nevoia de expertiză şi de personal administrativ şi politic.
Şcolile de ştiinţe politice îşi propun să contribuie la dezvoltarea şi legitimarea
statului. Obiectul de studiu al ştiinţei politice este puterea politică şi în ultimă
instanţă statul, ca formă evoluată a puterii politice (într-o viziune
instituţională asupra politicii). În România de după Unire, Şcoala de ştiinţe
politice a anului 1918 nu a produs funcţionarii publici pe care ar fi trebuit să
îi producă.
4. Ştiinţă interdisciplinară, ştiinţa politică presupune discipline auxiliare şi
utile demersului său: filosofia politică, istoria politică, politica de securitate,
statistica, dreptul, economia politică, sociologia şi psihologia. Ştiinţa
politică abordează puterea politică din perspectiva propriei teorii.
Disciplinele auxiliare ştiinţei politice sunt principalii critici ai ştiinţei
politice. Specialiştii în Drept Constituţional apreciază că ştiinţa politică este
doar un subdomeniu al Dreptului Public/Constituţional. Anumiţi sociologi
susţin ideea că politologia este doar o parte a sociologiei politice şi că nu
există un domeniu al politicului autonom de domeniul social (Gabriel
Almond: „Spaţiul politic este o parte a spaţiului social”). Critici ai ştiinţei
politice sunt şi practicienii politicii, politicienii, care neagă capacitatea
ştiinţei politice de a oferi expertiză utilă. Oamenii politici apreciază că ştiinţa
politică realizează doar cercetări irelevante.
5. Jurnaliştii contestă la rândul lor capacitatea ştiinţei politice de a oferi
analize sistematice. Ei constată diferenţe între datele cotidiene şi
determinismele analizate de ştiinţa politică. Comentariile jurnaliştilor se
bazează pe bun-simţ şi pe observaţia comună şi au influenţă asupra opiniei
publice. Jurnaliştii perpetuează confuzia între analişti politici şi comentatori
politici, uitând că analistul se bazează în demersul său pe studii sociologice şi
pe instrumente ştiinţifice de analiză a socialului - ca instrumente de explicare
a fenomenului politic.
Bibliografie:

▫ Aristotel, (1998), Politica, Ed. Antet, Bucureşti

▫ Berlin, Isaiah, (1996), Patru eseuri despre libertate, Ed. Humanitas,
Bucureşti
▫ Strauss, Leo; Cropsey, Joseph, (1987), History of Political Philosophy,
University of Chicago Press

Capitolul 2. Ce este politica?

9
2.1 Politică şi politic

Pentru limba franceză, ca şi pentru limba română, politica – la

politique – este un termen androgin, ce poate fi utilizat atât la masculin, cât
şi la feminin. Politica este o activitate socială prin excelenţă. Plecând de la
afirmaţia lui Max Weber că politica desemnează orice fel de activitate de
conducere autonomă, politica este sinonimă cu încercarea de a ocupa
posturi de conducere sau cu încercarea de a influenţa deciziile
conducătorilor. Politica poate fi definită ca arta de a guverna sau arta de a
face compromisuri pentru rezolvarea unor probleme sociale. Politica este
“ansamblul eforturilor care sunt făcute pentru a participa la putere sau
pentru a influenţa repartiţia puterii, fie între state, fie între diverse grupări
de pe teritoriul aceluiaşi stat” (Ph. Braud). Politica este activitatea
planificată de gestionare/rezolvare/preîntâmpinare a conflictelor şi de
coordonare a relaţiilor dintre grupuri sociale la diferite niveluri de
organizare ale comunităţii. Politica este activitatea de administrare,
distribuire şi redistribuire a resurselor unei societăţi. Politica se referă la
procesul de luare a unei decizii cu consecinţe sociale.
Politicul – le politique – se referă la dimensiunile specific umane, la
moduri ontologice. Omul este văzut ca zoon politikon – animal social – în
sensul lui Aristotel, incluzând şi semnificaţia de animal politic, câtă vreme
pentru Stagirit statul şi societatea sunt realităţi indistincte. În Politica,
Aristotel exprimă ideea de politic atunci când defineşte natura umană prin
cumularea a două atribute: sociabilitatea şi instinctul de a trăi în comunităţi
organizate. Fiinţă socială, omul posedă de la natură capacitatea de a
transmite mesaje articulate prin grai, spre deosebire de albine sau de alte
specii de animale care nu posedă limbajul articulat; omul se deosebeşte de
celelalte specii prin capacitatea de a distinge între bine şi rău şi de a
transmite semenilor săi mesaje în acest registru al comunicării. Politicul se
referă la indivizi care posedă un instinct de a trăi în comunităţi organizate,
tip de comunităţi pe care Aristotel le identifică cu statul. Politicul
reprezintă scena în care se confruntă credinţe, ideologii, convingeri; un
spaţiu al contradicţiilor şi asemănărilor reglate prin instituţii. Politicul este
ordinea instituţională impusă voinţelor umane; este nivelul structural al
societăţii, prin care sunt ordonate datele materiale ale unei colectivităţi şi
elementele spirituale care îi formează cultura. Politicul face trimitere la
existenţa unor norme şi reguli de interacţiune în societate. Braud defineşte
politicul drept un câmp social dominat de conflicte, de interese reglate prin
intermediul unei puteri, ea însăşi instanţă care deţine monopolul coerciţiei
legitime. Dacă politicul face apel la necesitate – esenţa/natura umană –,
politica se referă la contingenţă, în sensul de activitate legată de rezolvarea
unor probleme sociale concrete individuale sau de grup, hic et nunc.

2.2 Concepţia lui Raymond Aron despre politică

Filosofii politici ai modernităţii au observat că gândirea politică
anglo-saxonă face distincţie între două realităţi organizatorice din domeniul

10
politicii prin folosirea a doi termeni diferiţi: politics şi policy. Anglo-saxonii
identifică prin policy acţiunea de guvernare concretă şi rezultatele acţiunii de
guvernare, iar prin politics se desemnează activităţi generale de politică.
În lucrarea Democraţie şi totalitarism, filosoful politic francez
Raymond Aron încearcă să construiască obiectul filosofiei politice, iar pentru
a construi obiectul recurge la analiza echivocurilor fundamentale legate de
termenul politică şi ajunge astfel la o definiţie pe care o dă politicii:
1. Conceptul de politică în engleză acoperă simultan două noţiuni
distincte – acesta este primul echivoc al conceptului de politică: Policy
(policies, pl.) desemnează un program de acţiune, un program politic, o idee
sau o acţiune cu obiect. Politics se referă la domeniul în care aceste programe
rivalizează sau mai precis la scena, terenul unde se confruntă aceste viziuni
diferite. Astfel, înţelegem şi distincţia politică vs. politic.
2. Al doilea echivoc se referă la faptul că politica desemnează atât o
realitate, cât şi cunoaşterea acelei realităţi. Realitatea politică reclamă
cunoaşterea sau conştientizarea politică, fapt care devine ulterior parte a
realităţii (modul de internalizare a sistemului politic de către cetăţeni, felul în
care indivizii învaţă regulile politicii, se raportează la ele şi exprimă cultura
lor politică).
3. Dar cel mai interesant echivoc afirmă că politica este atât un sistem
parţial al ansamblului social, cât şi aspectul cel mai global al societăţii dintr-
un anume punct de vedere. Ca sistem parţial, politica este doar o parte dintr-
un ansamblu, alături de muncă, religie, familie, economie. Dar, în sistemul
parţial numit politică se produce un proces determinant, fundamental pentru
ansamblul societăţii în general:
Alegerea celor care guvernează şi stabilirea modului în care se
exercită autoritatea/guvernarea. Alegerea guvernanţilor şi exercitarea puterii
influenţează serios relaţiile şi viaţa oamenilor, astfel că politica nu mai este
doar un sistem parţial, ci aspectul cel mai cuprinzător al stilului relaţiilor
dintre oameni. Obiectul filosofiei politice îl constituie, aşadar, justificarea
autorităţii şi a supunerii. Aşa cum Adrian Leftwich arăta în Ce este politica?
Activitatea si studiul ei (1984), politica este inima tuturor activităţilor
colective sociale, formale şi informale, publice şi private, în toate grupurile
umane, instituţii şi societăţi. Întâlnim politica în cadrul familiilor şi in
mijlocul micilor grupuri de prieteni la fel de mult ca între naţiuni şi la nivel
global. Ca amploare, politica implică producţia, distribuţia şi folosirea
resurselor în cursul existenţei sociale. Politica este abilitatea de a obţine
rezultatul dorit, prin orice mijloace. Aceasta noţiune a fost subliniată in titlul
cărţii lui Harold Lasswell’s Politica: Cine ce ia, când, cum ? (1936).
Politica presupune diversitate şi conflict, dar elementul esenţial este
existenţa lipsei: simplul fapt că, în timp ce nevoile şi dorinţele umane sunt
infinite, resursele disponibile pentru satisfacerea lor sunt întotdeauna
limitate. Politica poate fi citită ca o luptă pe scara resurselor, iar puterea
poate fi văzuta ca mijloacele prin care această luptă este condusă.

11
Teste de autoevaluare:
1. Când devine o problemă politică?
2. Care este diferenţa dintre politică şi politic la R. Aron?

Răspunsuri:

1. O problemă devine politică prin nevoia intervenţiei

puterilor/instituţiilor publice pentru respectarea legii. O problemă devine
politică în momentul în care statul este nevoit să intervină pentru
rezolvarea conflictului fie prin intermediul unor judecători speciali, fie prin
aparate de ordine, pentru a proteja drepturile şi viaţa cetăţenilor de pe
teritoriul său. Guvernarea, ca activitate de administrare a resurselor unei
societăţi, este o acţiune politică prin excelenţă. Alegerile sau elaborarea de
legi sunt acte pur politice: alegerile sunt legate de delegarea de putere în
sistemele reprezentative, iar elaborarea de legi ţine de instituirea unor
reguli sub imperiul sancţiunii pentru realizarea unui obiectiv cu consecinţe
sociale.
2. Raymond Aron, ca şi Ralph Dahrendorf, Robert Dahl şi Giovanni
Sartori, apreciază că nu există politică fără reacţie, fără alternativă şi că, prin
urmare, conflictul este legat de politică. Cu un amendament însă: politica
presupune, de asemenea, şi compromisul. Astfel, actorii politici trebuie să
cadă de acord asupra regulilor care reglementează orice conflict prezent sau
potenţial (politics).
Dahrendorf, de exemplu, vorbeşte despre politici normale şi politici
constituţionale. Politicile normale sunt o multitudine, constituie pluralitatea
programelor politice: liberale, social-democrate, creştin-democrate, ecologice
(policy), iar politicile constituţionale reprezintă de fapt o unică soluţie, una
de compromis, aparţinând societăţii deschise, tolerantă la diversitate şi
manifestând respect faţă de drepturile fundamentale ale indivizilor (politics).
Doar la nivelul politicilor constituţionale, adică la nivelul spaţiului public,
trebuie să existe un consens al actorilor politici, un compromis asupra
regulilor.

Bibliografie:
▫ Aron, Raymond, (2001), Despre politică în democraţie şi totalitarism, Ed.
ALL, Bucureşti
▫ Weber, Max, (1992), Politica, o vocaţie şi o profesie, Ed. Anima,
Bucureşti

12
 Capitolul 3. Ce este puterea?

3.1 Politică şi putere. Concepţia lui Max Weber

În Politica, o vocaţie şi o profesiei, sociologul german Max Weber

apreciază că politica desemnează orice fel de activitate de conducere
autonomă (ex: politica bancară, politica unui comitet, politica de conducere
a unei femei în cadrul familiei ei). Teoria lui Weber avea ca punct de
plecare afirmaţia lui Troţki, potrivit căreia orice stat se întemeiază pe
constrângere, coerciţia fiind instrumentul specific de dominare al statului.
Pentru Weber, puterea politică sau statul ca formă a puterii politice
înseamnă orice asociere umană ce îşi arogă dreptul de a avea, în graniţele
unui anumit teritoriu, monopolul asupra constrângerii fizice legitime, iar
absenţa acestei organizări (construcţii) politice este sinonimă cu anarhia.
Puterea politică apare ca unică sursă a „dreptului” de a exercita
constrângerea fizică, statul semnificând un raport de dominare al oamenilor
de către oameni, bazat pe „legitima” constrângere.
A face politică corespunde cu acţiunile prin care te străduieşti să
participi la putere sau să influenţezi împărţirea puterii, fie între state, fie în
cadrul aceluiaşi stat.
În Politica, o vocaţie şi o profesie, Weber identifică acele calităţi
care fac dintr-un om politic un politician profesionist: provine din rândul
juriştilor, literaţilor de formaţie umanistă sau nobilimii de curte şi deţine o
serie de calităţi, precum pasiunea pentru o cauză, lipsa de vanitate, spiritul
responsabilităţii. Politicianul se poate încadra în una din următoarele
tipologii:
a) pentru politică – un om politic care acţionează ca urmare a unei
cauze, convingeri, indiferent faţă de nevoile economice
b) din politică – tipul vanitos, orgolios, care va încerca
monopolizarea eventualelor posturi.
Pe politicianul care va acţiona din vanitate, lipsa unei
cauze/convingeri îl poate duce în situaţia de a lupta doar pentru aparenţa
strălucitoare a puterii şi nu pentru putere în sine, iar lipsa responsabilităţii îl
poate aduce în situaţia de a lupta exclusiv pentru putere de dragul puterii şi
nu în vederea realizării unui anumit scop politic.
Weber opune eticii convingerilor, aparţinând intelectualului pur,
etica responsabilităţii omului de acţiune. Etica convingerilor dă ascultare
doar propriilor principii, în schimb etica responsabilităţii, constrânsă de

13
 realitatea înconjurătoare şi de rezultatul urmărit, conjugă adevărul cu
convingerile proprii şi cu contextul: filosoful politic modern Machiavelli
recomanda încă din secolul XVI adaptarea Principelui la Întâmplare
(Fortuna), simultan cu eliminarea concepţiei eronate a adaptării mediului,
norocului, Întâmplării la Principe.
Însă în realitate, majoritatea intelectualilor iau parte la acţiunea
socială, ceea ce înseamnă că sunt obligaţi să facă un dozaj între
convingerile lor intime şi imperativele obiective ale acţiunii, ca şi oamenii
de acţiune care nu sunt întotdeauna oportunişti. Problema este în ce măsură
mai există etica convingerii în stare pură. Adică, în ce măsură omul se
poate confrunta onestităţii totale de a-şi dezbate ideile în sine, fără a ţine
seama de condiţiile specifice ale realităţii înconjurătoare.
Etica iubirii universale (convingerea creştină) afirmă că „nu trebuie
să răspunzi răului cu forţa”. În cazul politicianului supus eticii
responsabilităţii, este valabil preceptul invers: „Să răspunzi întotdeauna cu
forţa răului, altfel eşti răspunzător pentru extinderea lui.” Cine vrea să
trăiască după etica Evangheliei trebuie să se abţină de la greve, revendicări
sociale, demonstraţii, pentru că acestea înseamnă constrângere şi, de
asemenea, să acţioneze prin mijloace paşnice, simbolice, de tipul grevei
japoneze sau nesupunerii civice.
Adept al instituţionalizării politice, tributar al culturii obedienţei,
socializat în gândirea prusacă, sociologul Max Weber propune ocuparea
funcţiilor publice exclusiv pe bază de specializare şi competenţă. În
Politica, o vocaţie şi o profesie (Ed. Anima, 1992, Bucureşti), Weber nu şi-
a pus problema civismului sau a educaţiei civice a cetăţeanului în sensul
culturii civice, dar a fost completat de gânditorii politici ce i-au urmat în
aspectul privind legitimarea raţional-legală.
În Economie şi societate (University of California, 1978, London),
Max Weber defineşte puterea (p. 926) ca: „posibilitatea unui om sau a unui
anume număr de oameni de a-şi realiza propria dorinţă în cadrul unei
acţiuni sociale, chiar şi împotriva rezistenţei altora3, participanţi la rândul
lor la acea acţiune”. Aşadar, relaţiile de putere se impun atât în organizaţie
(în cadrul grupului), cât şi în afara ei (în afara grupului).
Democraţia reprezentativă sartoriană nu a fost nicidecum imaginată şi
deloc promovată de Max Weber, pentru care minoritatea (needucată,
necultivată) nu trebuie să fie ascultată. Distribuţia puterii în comunităţile
umane se face astfel:

1) Clasa socială: un număr de oameni care au în comun componente

specifice ale posibilităţilor de trai – reprezentate exclusiv prin interese
economice asupra posesiei de bunuri – şi ale oportunităţilor de venit şi care
depind de circulaţia bunurilor şi de piaţa muncii. Dezvoltându-l pe Marx,
Weber apreciază proprietatea şi lipsa proprietăţii drept fundament al
3
Monopolul forţei fizice legitime a Statului din lucrarea Politica, o vocaţie şi o profesie se traduce astfel în
Economie şi societate, University of California, 1978, London (p. 920): „Toate structurile politice folosesc forţa,
însă ele se deosebesc prin maniera în care o folosesc sau ameninţă să o folosească împotriva altor organizaţii
politice”.

14
 categoriilor sociale de clasă: clasa există pentru Weber doar în accepţiune
economică şi fiecare situaţie de clasă dă naştere luptei de clasă, conflictul
fiind declanşat de problema economică „cine controlează la acel moment
proprietatea?”

2) Statusul: grupul de status se referă la orice componentă tipică a

vieţii oamenilor, care este determinată de o specifică (pozitivă/negativă)
estimare a onoarei sociale. Această onoare poate fi legată de orice calitate
împărtăşită de o pluralitate de indivizi (Weber anticipează categoria clasei
ocupaţionale, „specialistul” lui Emile Durkheim).

3) Partidele: rezidă în sfera puterii. Pentru Weber, în afara puterii nu

există partide. Acţiunile partidelor sunt orientate către achiziţionarea de
putere social-politică şi spre influenţarea acţiunii sociale. Partidele pot
reprezenta interese de clasă ori interese de status.

3.2 Conceptul de putere

Puterea cunoaşte forme variate (politică, socială, militară,

economică, religioasă). Puterea politică este obiectul central al ştiinţei
politice. Puterea este imanentă socialului şi politicului. Puterea politică
poate fi coercitivă sau necoercitivă şi a cunoscut mai multe faze de evoluţie
(nestructurată, individualizată, instituţionalizată).

A. Viziunea cea mai des întâlnită referitoare la putere desemnează o

relaţie asimetrică de control. Astfel, puterea poate lua forma puterii asupra
naturii sau asupra fiinţelor umane. A doua formă de putere se dezvăluie fie
ca putere asupra sinelui (libertate în sensul stoicilor), fie ca putere în raport
cu alţii (dominaţie).

B. Noţiunea de putere este definită drept capacitatea unui actor de a

ajunge la rezultatele vizate şi de a produce acţiuni eficiente:
Thomas Hobbes, în Leviathan, consideră că puterea constă în
mijloacele/resursele prezente pentru a obţine un bun oarecare. Definiţia
prezintă trei caracteristici ale puterii:

a) Puterea şi acţiunea sunt strâns legate, iar dacă acţiunea implică o

intervenţie directă asupra evenimentelor, puterea constă în capacitatea de a
le modifica cursul  puterea este capacitatea de a produce rezultatele
dorite.
b) Puterea se relevă ca putere „asupra”, ceea ce presupune putere deasupra
(dominatoare), sau/şi, în funcţie de reacţie, putere „contra” (latura
coercitivă a puterii).
c) Puterea este capacitatea deosebită, ce are consistenţa esenţelor, care nu se
situează în orizontul evenimentului.

15
 Bertrand Russell propunea ca producerea efectelor dorite să devină
criteriul distinctiv al puterii. Fie că se referă la mijloace, fie că face apel la
scopuri, noţiunea de putere este privită doar ca formă de coerciţie.

C. Puterea ca relaţie. Pentru Robert Dahl, X exercită o putere asupra lui

Y în măsura în care X obţine de la Y o acţiune pe care ultimul nu ar fi
efectuat-o altfel. Astfel, puterea, departe de a reprezenta un atribut, se
prezintă ca o relaţie asimetrică, în care Y este o fiinţă liberă, niciodată
complet dependentă.

X Y

X – deţinătorul puterii
Y – subiectul puterii.

Puterea este o relaţie asimetrică între doi subiecţi. Relaţia poate fi

de:

a) comandă-supunere;
b) dominare-subordonare (coercitivă).

D. Puterea ca inovaţie socială4 – Jean William Lapierre în Viaţa

fără stat? – apărută în 1977, ca replică la lucrarea din 1974 a lui Pierre
Clastres, Societatea contra statului – afirma că puterea desemnează
formarea raporturilor sociale şi de grup ce tind să distrugă cadrele
societăţii stabilite, prin transformarea organizării sistemelor sociale
(Lapierre, 1997, p. 161). Potrivit acestei concepţii, puterea tinde să devină
permanentă, dar se confruntă cu reacţii contrare. Pentru a-şi consolida
poziţia, deţinătorii puterii urmăresc obţinerea stabilităţii în timp, făcând
recurs la legi, norme, reglementări. Conceperea puterii ca inovaţie permite
înrădăcinarea puterii în „plăcerea de a domina”. Formă a voinţei de putere,
plăcerea de a domina presupune relaţia asimetrică de putere: puterea se
prezintă aici ca nevoie de status, dorinţă de onoruri, de a stabili fericirea
socială, de a guverna eficient. Acest tip de concepere a puterii gravitează în
jurul statutului de dominus, de stăpân, de suveran.

3.2.1 Dominaţia reprezintă situaţia de stăpân în raport cu cei ce se supun;

ascendentul exercitat de stăpân se bazează pe un regim al
violenţei, fie ea şi simbolică. Plăcerea de a domina sau aspiraţia la
4
Orice societate are drept condiţie reglementarea comportamentelor membrilor grupului, astfel încât
comportamentul unuia să se potrivească cu al celuilalt, iar ansamblul să fie coordonat. Scopul reglementării
comportamentale îl constituie supravieţuirea grupului, ceea ce coincide cu scopul politicii. Politica este rezultatul
inovaţiei sociale (activităţi inovatoare, de dezvoltare a societăţii globale). Societăţile umane au inventat puterea
politică – combinaţie de forţă publică şi autoritate legitimă, comandă, supunere şi ascultare – pentru a-şi asigura
reproducerea şi supravieţuirea. Nu există viaţă fără tensiune, fără conflicte sau fără crize. Într-o societate fără
tensiuni şi fără conflicte, puterea politică nu ar avea motive să existe (Anton Carpinski). Reglementarea
conflictelor = putere politică.

16
 prestigiul social oferă resortul de acţiune al puterii politice. Cine
face politică aspiră la putere – fie la putere ca mijloc în slujba altor
scopuri (de natură ideală sau egoistă), fie la putere „de dragul
puterii”, de dragul plăcerii pe care o dă prestigiul social (Max
Weber). Dominaţia este forma cea mai politică a puterii, este
puterea asupra celorlalţi. Dominaţia este în ultimă instanţă o formă
a puterii coercitive.

3.2.2 Putere politică coercitivă vs. putere necoercitivă

Pentru Jean William Lapierre5, nu există societăţi umane fără putere

politică, puterea însemnând constrângere şi reglementare6; societăţile umane
supravieţuiesc exclusiv prin intermediul puterii politice coercitive. Dar dacă
puterea este coerciţie, toate societăţile umane, chiar şi cele primitive, au
cunoscut o astfel de relaţie şi, în esenţă, au cunoscut dimensiunea politică?
Între maximaliştii care susţin că toate formele de organizare umană au
cunoscut puterea (Marx, Weber, Lapierre) şi minimaliştii care contestă
atribuirea unei guvernări tuturor societăţilor umane (contractualişti: Hobbes,
John Locke) există o dispută îndelungată.
Pierre Clastres a construit conceptul de putere politică necoercitivă,
îndepărtând elementele etno- şi europo-centriste, care au dominat abordarea
puterii în ştiinţa politică clasică: Nu putem împărţi societăţile în două grupe:
societăţi cu putere şi societăţi fără putere. Credem că puterea este
universală, dar se realizează în două moduri: putere coercitivă şi putere
necoercitivă (Clastres, 1995, p. 28).
Puterea coercitivă este doar un caz particular al puterii, fiind
caracteristică doar anumitor culturi – cea mai influentă fiind cea europeană.

5
Lapierre este elev al Şcolii Normale Superioare; între 1947-1948, este director al Centrului de Formare al
Jurnaliştilor; a predat sociologie politică la Universitatea din Nice.
6
Concepţia marxistă, care defineşte politicul prin lupta de clasă pentru putere şi concepţia weberiană, care implică
un raport necesar între politică si monopolul asupra violenţei legitime, sunt corijate şi dezvoltate de către Lapierre:
cele două definiţii ale politicului sunt etnocentriste, cazuri particulare ale istoriei societăţilor occidentale
generalizate la scara istoriei umane. Cele două concepţii reduc puterea politică la relaţia de dominare-subordonare
instituţionalizată prin stat. Pentru Lapierre, orice viaţă socială are drept condiţie sine qua non reglementarea
comportamentelor membrilor grupului, astfel încât comportamentul unuia să se potrivească cu al celuilalt, iar
ansamblul să fie coordonat; fără această reglementare, grupul nu ar putea supravieţui. Grupul este un ansamblu de
persoane care au un scop comun, iar cooperarea grupului necesită o regularitate/reglementare a raporturilor sociale.
Puterea politică este un rezultat al inovaţiei sociale, al inteligenţei supravieţuirii colective; inovaţia socială este un
ansamblu de activităţi înnoitoare, provocate de asincronismul evoluţiilor şi de decalajele create între
subansamblurile societăţii globale: biosocial, ecosocial, economic, spiritual, politic; societatea umană a inventat
puterea politică, o combinaţie de forţă publică şi autoritate legitimă, pentru a îşi asigura reproducerea şi
supravieţuirea.
Relaţia dintre inovaţie socială şi puterea politică, manifestată prin gradualizarea formelor de putere politică
(nestructurată-individualizată-instituţionalizată), este un test de inteligenţă al supravieţuirii colective. Pentru a-şi
asigura supravieţuirea, grupurile umane au inventat mijloacele de muncă, de luptă/război şi de autoritate politică
justificată social prin legitimare. Apariţia puterii politice este rezultatul inovaţiei sociale, al capacităţii inventive a
oamenilor de a-şi asigura reproducerea şi supravieţuirea prin împletirea raporturilor de dominare (subordonare),
bazate pe forţă publică, cu cele de comandă (ascultare), bazate pe autoritate legitimă. Puterea politică este o alianţă
între monopolul coerciţiei/violenţei (dominaţie) şi căutarea unei legitimităţi minimale (autoritate).

17
 În La Societe contre l’etat, Les Editions de Minuit, 1974 (replică la
lucrarea mai veche a lui Lapierre, Essai sur le fondement du pouvoir
politique, Publication de la Faculte d’Aix-en-Provence,1968), Pierre Clastres
arată că politicul există dintotdeauna şi este originar oricărei forme de
existenţă socială. Acceptarea acestei teorii este accidentată de imposibilitatea
noastră de a gândi politicul altfel decât ca putere coercitivă, adică altfel decât
ni se prezintă el ca dominaţie (putere asupra celorlalţi) sau ca putere etatistă
(constrângătoare, violentă)7.
Dar Clastres ilustrează existenţa unor forme de putere necoercitivă, a
unei existenţe politice în afara relaţiei dominant-dominat8.
Dacă orice societate este politică, nu înseamnă că puterea politică este
pretutindeni la fel. Clastres consideră că prin putere, de regulă, înţelegem
exclusiv o relaţie coercitivă de tip dominant-dominat, aşa cum suntem
obişnuiţi în societăţile noastre etatiste: societăţile în care nu vom întâlni astfel
de relaţii vor fi considerate, prin lipsă, ca fără stat. Or, susţine Clastres, nu
considerăm ca evident faptul că subordonarea coercitivă constituie esenţa
puterii politice pretutindeni şi totdeauna. Există cel puţin încă o „esenţă a
politicului”, care îi permite acestuia să se exercite printr-un „control social”
în lipsa unei „puteri”, în sensul clasic, weberian şi lapierreian al termenului.
Concluzia lui Clastres este tranşantă: există societăţi cu putere
coercitivă şi societăţi arhaice cu putere necoercitivă; puterea politică
coercitivă este doar un caz particular, exemplar pentru Europa, dar care nu ne
permite să împărţim lumea în societăţi cu şi fără putere / cu şi fără politic.
Există o etapă a comunităţii umane în care şeful (autoritatea) nu poate
pedepsi. Clastres a evaluat atribuţiile şefiei în triburile amazoniene şi i-a
observat caracteristicile necoercitive.
Societăţile arhaice proiectează politicul în afara societăţii şi îl ţin
permanent sub control. Şeful de trib deţine puterea din şi prin consensul
comunităţii. El poate fi oricând revocat de către membrii comunităţii. Un şef
de trib nu este o instituţie „politică” în sensul uzual al termenului, ci mai
degrabă un mecanism prin care comunitatea îşi garantează integritatea prin
delegarea politicului în afara socialului. Şeful de trib este un mediator mai
mult ritual, lipsit de putere efectivă asupra tribului, un făcător de pace, un
conciliator şi nu un guvernator.
Prima funcţie a şefului este aceea de a dezvolta limbajul (a inventa
cuvinte) şi de a transmite mitul fondator (el asigură supravieţuirea
comunităţii, pentru că transmite membrilor tribului povestea iniţiatică).
Povestaşul, cel care se plimbă de la o comunitate la alta a tribului pentru a

7
Pierre Clastres, p. 23, op. cit.: Cultura noastră gândeşte dintotdeauna puterea politică în termeni de relaţii
ierarhizate şi autoritare de tipul comandament-ascultare. Orice formă de putere poate fi redusă la această relaţie
care exprimă esenţa. Dacă reducţia nu este posibilă, înseamnă că nu suntem încă în prezenţa politicului: absenţa
relaţiei comandament-ascultare are drept rezultat absenţa puterii politice. Astfel încât, există nu numai societăţi
fără stat, ci şi societăţi fără putere. Se recunoaşte astfel adversarul cercetării antropologice, ce mediază orice
privire asupra diferenţelor pentru a le suprima: etnocentrismul.
8
Relaţia dominaţie-subordonare = societate animală, apolitică, naturală; relaţia comandament-ascultare =
societate politică, culturală.

18
transmite mitul fondator, povestitorul le vorbeşte membrilor tribului, dar
absolut nimeni nu este obligat să îl asculte.
În schimb, Jean William Lapierre, în Essai sur le fondement du
pouvoir politique, Publication de la Faculte d’Aix-en-Provence, 1968, se
întreabă dacă puterea îşi găseşte locul de naştere şi raţiunea de a fi în natură
şi nu în cultură. Concluzia lui: absenţa oricărei forme, chiar embrionare, de
putere politică la nivelul formele arhaice ale societăţii umane: „Este politic
tot ce aparţine domeniului activităţii de stat” (pp. 222-223).
Culturile primitive sunt clasificate de către Lapierre în funcţie de
cantitatea mai mare sau mai mică de putere politică (etichetată exclusiv
coercitivă) pe care fiecare dintre ele o oferă observaţiei; această cantitate de
putere coercitivă poate tinde către zero: anumite grupări umane au putut să
se lipsească de putere politică.
Exemplul societăţilor indiene din America de Sud, invocat de Pierre
Clastres în La Societe contre l’etat, Les Editions de Minuit, 1974 (p. 28),
demonstrează, contrar convingerii lui Lapierre, că nu există societăţi fără
putere politică şi se refuză astfel etnocentrismul, conform căruia limita
puterii este constrângerea. Puterea politică există propriu-zis, susţine
Clastres, complet separată de violenţă şi în afara oricărei ierarhii şi, prin
urmare, toate societăţile, arhaice sau nu, sunt politice:

I. Nu putem împărţi societăţile în societăţi cu şi fără putere.

Dimpotrivă, puterea politică este universală, imanentă socialului şi se
realizează în două moduri: putere coercitivă şi necoercitivă.
II. Puterea politică coercitivă este doar un caz particular al puterii, o
realizare concretă a puterii politice în anumite culturi, cum ar fi cea
occidentală. Societăţile cu putere politică necoercitivă sunt societăţile fără
istorie, arhaice; societăţile cu putere politică coercitivă sunt cele istorice.
III. Chiar şi în societăţile unde instituţia politică este absentă (unde nu
există şefi), politicul este prezent şi chiar şi acolo se pune problema puterii.
Dacă puterea politică nu este o necesitate inerentă naturii umane, ea este o
necesitate inerentă vieţii sociale. Se poate gândi politicul fără violenţă, dar nu
şi socialul fără politic: nu există societate fără putere. Inovaţia, consideră
Clastres, este fundamentul constrângerii şi nu al politicului. Teza lui Lapierre
rămâne valabilă doar pentru societăţile în care există forţe sociale în conflict;
evident că nu se poate înţelege puterea ca violenţă fără conflict social. Dar
altfel vor sta lucrurile cu societăţile fără conflict, cele în care domneşte
„armonia, comunismul primitiv”.

Cercetările antropologice au evidenţiat proprietăţile esenţiale ale

şefului de trib:

1) Şeful este un pacificator; el este instanţa moderatoare a grupului.

Puterea normală, civilă, bazată pe consens şi nu pe constrângere, este prin
esenţă legată de pace: şeful are sarcina menţinerii păcii şi armoniei în cadrul
grupului. Şeful trebuie să aplaneze certurile, să rezolve conflictele dintre

19
membri, fără să se folosească de o forţă pe care nu o are, ci bazându-se doar
pe virtuţile renumelui şi ale cuvântului său. Şeful de trib este mai mult un
arbitru care încearcă să împace, decât un judecător care condamnă.

2) Trebuie să fie darnic şi să nu respingă cererile neîncetate ale celor

pe care îi administrează. Generozitatea este mai mult decât o datorie. Rolul
şefului este să fie generos şi să dea tot ceea ce i se cere: în anumite triburi
indiene, şeful poate fi recunoscut după faptul că este mai sărac decât ceilalţi
şi poartă podoabele cele mai prăpădite. Restul s-a dus sub formă de daruri
(Francis Huxley, Aimables Sauvages; Claude Levi-Strauss, La vie familiale
et sociale des Indiens Nambikwara).

3) Doar un bun orator poate ajunge şef. Talentul oratoric este o

condiţie şi un mijloc al puterii politice: şeful trebuie ca în fiecare zi, fie în
zori, fie la apus, să gratifice cu un discurs moralizator pe membrii grupului
său; tema obişnuită a cuvântărilor este pacea, armonia şi cinstea, virtuţi
recomandate membrilor.

4) Poligamia este privilegiul exclusiv al şefului. Şeful de trib

împreună cu soţiile şi copiii săi se impun prin forţa numărului. Ei reuşesc
prin muncă să adune cantităţi de bunuri perisabile (sunt societăţi de
culegători sau vânători) pe care apoi le fac cadou membrilor comunităţii.

Şeful de trib deţine puterea în cadrul comunităţii prin monopolul

asupra bunurilor, cuvintelor şi al femeilor. Violenţa era un mijloc la care se
face apel doar în cazuri excepţionale, când şeful preia comanda militară, dar
utilizarea acestei puteri (constrângătoare) este limitată de
judecata/consensul/acordul comunităţii. Funcţia militară a şefului este
negociată. Decizia de a purta războiul este luată în comun de către membri şi
nu de către şef.
Înţelegerea caracterului violent al puterii coercitive constă tocmai în
limitarea puterii militare a şefului de trib. Celelalte puteri sunt necoercitive şi
asigură şefului doar o poziţie de reper în raport cu care comunitatea se
orientează. Numai în timpul expediţiei de război şeful dispune de o putere
considerabilă asupra războinicilor, dar la reinstaurarea păcii, şeful îşi pierde
toată puterea.
Puterea coercitivă, conchide Clastres, este acceptată doar în cazuri
excepţionale, atunci când grupul este confruntat cu o ameninţare exterioară.
Dar puterea încetează să mai fie asociată cu constrângerea atunci când grupul
revine la existenţa sa autonomă.
Antropologul Pierre Clastres ajunge la concluzia că în mod natural
societatea a încercat să împiedice formarea statului, s-a străduit să împiedice
puterea, să devină o formă de dominaţie. Puterea politică a apărut într-un
moment anume al evoluţiei istorice a comunităţii umane (comunitate =
asociere voluntară vs. societate = asociere spontană) şi nu este o formă

20
 permanentă de relaţionare a indivizilor. Lapierre9, dimpotrivă,
concluzionează că puterea politică ca dominaţie/coerciţie este o caracteristică
inerentă şi invariabilă societăţilor umane.

Puterea ca decizie

Aceasta faţă a puterii constă din acţiuni conştiente care în unele cazuri
influenţează conţinutul deciziei. Relatarea clasică a acestui fel de putere se
găseşte în Cine guvernează ? Democraţia şi puterea într-un oraş american
scrisă de Robert Dahl (1961). Deciziile pot fi luate sub diferite influenţe. În
Trei feţe ale puterii (1989), Keith Boulding distinge între folosirea puterii şi
intimidare, schimburile productive implicând câştiguri reciproce şi crearea de
obligaţii, loialitate şi angajament.

Puterea ca stabilire a agendei (previziune)

O altă faţă a puterii, aşa cum au sugerat Bachrach şi Baratz (1962)

este abilitatea de a preveni decizii ce urmează a fi luată, ceea ce este, ca
efect, « neluarea deciziei ». Aceasta implică abilitatea de a stabili sau
controla agenda politică, a fi acolo, prevenind problemele sau propunerile de
la oricine. De exemplu, afaceriştii privaţi pot exercita împreună puterea prin
concurarea la înfrângerea propunerii legislative, privind protecţia
consumatorului (puterea ca decizie) şi prin lobby la partide şi politicieni pot
preveni ca întrebarea despre drepturile consumatorilor să fie facută publică
(puterea ca agendă setting).

Puterea ca preluare a controlului

Este abilitatea de a influenţa pe altcineva prin conturarea a ceea ce el

sau ea gândeşte, doreşte sau are nevoie (Lukes, 1974). Aceasta este puterea
exprimată ca îndoctrinare ideologică sau control psihologic. Un exemplu în
acest sens îl constituie abilitatea industriei publicitare de a îndepărta
presiunea pentru legile rigide ale protecţiei consumatorului prin convingerea
consumatorilor că interesele lor au fost deja avute în vedere în afacere. In
viaţa politică, exerciţiul acestei forme de puteri este văzut în folosirea
propagandei şi, mai general, în impactul ideologic.

3.2.3 Cele două feţe ale puterii: sunt autoritatea şi legitimitatea

9
Pentru Lapierre, o putere politică lipsită total de coerciţie/violenţă ar fi o autoritate politică necontestată de
nimeni. Acest lucru, însă, ar fi posibil numai într-o societate perfect armonioasă, cum este cea visată de filosofii
utopişti, iar sociologii şi antropologii nu cunosc nici una de acest fel. Viaţa politică este o viaţă, şi nu există viaţă
fără tensiuni, agresivitate, tendinţe sau forţe care să se înfrunte, fără crize care trebuie depăşite. Într-o societate fără
tensiuni sau conflicte, puterea politică nu ar avea nici un temei să existe.

21
 Autoritatea reprezintă relaţia asimetrică de sus în jos, dinspre X
(deţinătorul puterii) înspre Y (subiectul puterii) în raport cu un domeniu Z
de activitate.

X Y

X – deţinătorul puterii

Y – subiectul puterii

Z – domeniul puterii.

Autoritatea se prezintă ca o relaţie diferenţiată ce presupune un raport

între posesorul autorităţii, subiectul şi domeniul autorităţii. Logicianul şi
filosoful Joseph Bochenski în lucrarea Introducere în teoria autorităţii
distinge între autoritatea epistemică şi deontică.
Când posesorul autorităţii este specializat într-un anumit domeniu, el
deţine o autoritate epistemică. Autoritatea epistemică nu poate fi delegată şi
este exercitată doar de posesor, exclusiv în domeniul său de competenţă.
Această autoritate se referă la specializare, iar contestarea poziţiei
exprimate de un expert nu se poate realiza decât prin intermediul
specialiştilor. Autoritatea epistemică nu se poate delega în nici o situaţie.
Dar, când autoritatea priveşte coordonarea unui domeniu şi se
exercită prin directive, atunci aceasta nu se referă la propoziţii precum
autoritatea epistemică, ci la ordine: autoritatea este deontică. Această
autoritate constă în recunoaşterea poziţiei ierarhice a celui care o reprezintă
de către subiecţii asupra cărora se exercită şi spre deosebire de cea
epistemică, autoritatea deontică poate fi delegată.
Autoritatea politică este un tip de autoritate deontică. Ea este
impersonală, fiind exercitată prin instituţii. Caracterul impersonal al
instituţiilor asigură permanenţa/durabilitatea/stabilitatea lor, schimbarea
persoanelor ce deţin funcţii de autoritate politică neafectând continuitatea,
permanenţa instituţiei politice (sau a statului). Autoritatea deontică este de
sancţionare şi poate fi şi o autoritate de solidaritate socială.

Legitimitatea

Legitimarea autorităţii urmăreşte împăcarea intereselor grupului

minoritar aflat la guvernare cu interesele generale. Prin legitimitate,
principiul ce justifică un sistem de guvernământ, se realizează acomodarea

22
 guvernanţilor cu guvernaţii. Nici un regim politic nu poate funcţiona şi nu se
poate menţine în lipsa legitimităţii. Legitimitatea este relaţia inversă, de jos
în sus, dinspre Y (subiectul puterii) spre X (deţinătorul puterii) în sensul
acordului/acomodării pe care X îl dă în privinţa lui Y. Calitate a autorităţii
politice de a fi acceptată pe baza consimţământului şi nu a forţei,
legitimitatea presupune elemente de natură simbolică, ideologică şi practică,
ce variază în funcţie de context. Legitimitatea presupune consensul pe care
puterea politică îl câştigă permanent prin ritualuri frecvente în rândul celor
care ascultă sau se supun.

3.2.4 Tipuri de legitimitate - Max Weber

1. Legitimitatea tradiţională – deţinătorii puterii sunt determinaţi în

virtutea tradiţiei; autoritatea tradiţională este exercitată de către domnitori de
viţă veche, monarhi, leviathani, în virtutea unor reguli transmise şi consfinţite
prin tradiţie (putere ereditară personalizată); se bazează pe credinţa în
intangibilitatea normelor cutumiare.

2. Legitimitatea charismatică – se fondează pe calităţile considerate

excepţionale ale celui ce o deţine, în jurul căruia se constituie o comunitate de
tip emoţional. Dominaţia charismatică este exercitată de marele demagog, de
liderul religios (exemple: Budha, Hristos, Mahomed, Ben Laden, iar nu de
şeful unei biserici tradiţionale, cum ar fi biserica ortodoxă sau catolică unde
legitimitatea este tradiţională şi legală) sau de şeful de partid anti-sistem, de
conducătorul înzestrat cu toate virtuţile eroice; este exprimată de liderul
excepţional care apare în momentele de criză, în special în revoluţie; puterea
legitimată charismatic nu se deleagă, pentru că liderul revoluţionar nu poate
delega puterea.

3. Legitimitatea raţional-legală – se sprijină pe credinţa în legalitatea

normelor juridice pozitive şi presupune că relaţia de conducere-supunere este
reglată prin reguli abstracte, acceptate de indivizi responsabili. Dominaţia
raţională, bazată pe o atitudine de supunere în îndeplinirea îndatoririlor legale,
este exercitată de omul de stat modern, de tehnocrat sau de conducătorul
instituţional. Legitimitatea raţională este un tip de legitimitate democratică.
Autoritatea acordată instituţiilor puterii reprezintă interesele majore ale
comunităţii şi este rezultatul aplicării unor proceduri electorale (puterea este
legitimată prin alegeri sau consens, exercitată birocratic şi este
instituţionalizată). Contractul reprezintă un tip de legitimitate raţional-legală:
în regimurile nedemocratice, autoritare, între guvernanţi şi guvernaţi se
stabileşte un schimb de echivalenţe – protecţie oferită din partea autorităţilor
statului în schimbul supunerii cetăţenilor şi al recunoaşterii (legitimării) puterii
politice.
În funcţie de sursa legitimării, autorităţile politice pot fi: reprezentative
(direct reprezentative – Parlamentul) sau derivate (indirect reprezentative –
Guvernul).

23
Putere vs. forţă

Puterea nu se reduce la folosirea forţei (constrângerii fizice sau a

violenţei politice), chiar dacă forţa este cel din urmă lucru la care recurge
puterea. Înainte de utilizarea forţei, vine ameninţarea cu uzul forţei.

Putere vs. influenţă

Modelul „pur”

Persuasiunea: obţinerea convingerii şi ascultării pe baza unui

argument. Persuasiunea nu elimină prezumţia de egalitate între parteneri; în
schimb, puterea este o relaţie asimetrică.

Modelul „impur”

Cel persuadat dobândeşte acest atribut nu datorită conţinutului

argumentului uzitat, ci datorită caracteristicilor agentului care îl uzitează, a
sursei de persuasiune. Este o relaţie de putere bazată pe influenţă (putere de
influenţă), mai ales dacă eficacitatea persuasiunii poartă amprenta
prestigiului/statului. Relaţia putere-influenţă este relevată de relaţia dintre
consilier/expert şi factorul decizional: consilierul îl poate influenţa pe
factorul politic decizional, în vreme ce factorul decizional are putere asupra
consilierului.

Test de autoevaluare:

1. Care sunt deosebirile între dominaţie şi autoritate?

2. Ce este autoritatea?

Răspunsuri:

1. Dominaţia este posibilitatea de a impune voinţa unuia sau unora

asupra comportamentelor celorlalţi. Dominaţia poate fi identificată cu
puterea autoritaristă de a comanda. Dominaţia se referă la situaţia în care
dorinţa manifestă a conducătorilor este desemnată să schimbe
comportamentele celor conduşi, să îi determine de o aşa manieră încât cei

24
 conduşi să se comporte ca şi când ei înşişi au compus conţinutul comenzii
spre propriul bine.
Dominaţia presupune raportul de dominare-subordonare; puterea
politică a conducătorilor nu se legitimează.
Autoritatea dimpotrivă, presupune raportul de comandă-ascultare, dar
autoritatea trebuie recunoscută; autoritatea politică se legitimează, iar puterea
politică a conducătorilor este acceptată ca bine comun de către conduşi.
a) Comanda este o relaţie de putere care se exercită asupra unui
individ căruia i se propune următoarea alegere: consimţirea ordinului
primit sau riscarea unei sancţiuni. (ex.: ordinul dat de un ofiţer unui recrut)
b) Este influenţă atunci când individul este supus următoarei alegeri:
consimţirea ordinului primit şi în acest caz primirea unei recompense sau
promisiunea unei recompense sau refuzul de a executa ordinul şi stabilitate
în condiţia iniţială.
Aşa putem înţelege cum dominaţia (puterea coercitivă) se bazează
exclusiv pe constrângere şi ameninţarea coerciţiei, iar autoritatea (puterea
legitimată) recurge la seducţie şi persuasiune.
2. Autoritatea este atât o instituţie, cât şi puterea formală pe care acea
instituţie o posedă; autoritatea presupune dreptul de a comanda, dar rămâne
dependentă de recunoaşterea sa. Autoritatea desemnează în acelaşi timp
instituţia (persoana) şi puterea pe care această instituţie o posedă.
Autoritatea deontică/politică presupune un proces de
recunoaştere/negociere şi de delegare. Mijloacele prin care se instituie
autoritatea pot fi:

a) persuasive;
b) agresive (ameninţarea cu sau utilizarea violenţei/constrângerii
fizice).

Distincţia dintre autoritate şi putere constă în atributele acestora.

Dacă puterea presupune atât relaţii de conducere-supunere, cât şi de
dominare-subordonare, autoritatea (presupune legitimarea puterii) se
rezumă la a reprezenta relaţiile de conducere-supunere.
Orice persoană are o autoritate într-un anume domeniu unic: orice
individ are autoritate exclusivă asupra propriei sale fiinţe/vieţi şi a
propriului corp. Nu există însă o persoană care să aibă autoritate în toate
domeniile, deşi ar putea pretinde. Autoritatea este personală şi nu doar
instituţională (ex.: juriştii, adepţii Dreptului Constituţional, consideră că
autoritatea aparţine instituţiilor/legilor vs. ştiinţa politică, politologii
apreciază că autoritatea este determinată de calităţile persoanei care o
exercită).

Bibliografie:

▫ Bochesnski, J. M., (1992) Ce este autoritatea, Ed. Humanitas, Bucureşti

25
• Boudon, Raymond, (1999), Tratat de sociologie, Ed. Humanitas,
Bucureşti
▫ Clastres, Pierre, (1995), Societatea contra statului, Ed. Ararat, Bucureşti
• Hastings, Michael, (2000) Abordarea ştiinţei politice, Institutul
European, Iaşi
▫ Lapierre, Jean William, (1997), Viaţa fără stat?, Institutul European, Iaşi
▫ Weber, Max, (1992), Politica, o vocaţie şi o profesie, Ed. Anima,
Bucureşti

26
Capitolul 4. Politica şi statul

4.1 Instituţionalizarea puterii politice

Forma instituţionalizată a puterii este statul. Aşa cum îl defineşte

Max Weber, statul este orice asociere umană ce îşi arogă dreptul de a
avea, în graniţele unui anumit teritoriu, monopolul asupra constrângerii
fizice legitime. Definită astfel, puterea politică se raportează la dominaţie ca
la principala sa resursă, prin afirmarea monopolului asupra constrângerii
fizice/violenţei/coerciţiei legitime.
Scopul în sine al politicii, aşa cum era înţeles de filosofia politică
clasică, este binele comun sau cetatea politică perfectă. Pentru filosofia
politică modernă, a cărei origine o găsim în Machiavelli, nu binele comun,
ci binele Principelui (adică dominaţia sa asupra unui popor gata să se
revolte) se transformă în scopul în sine al politicii.
Întâlnirea dintre construcţia statului şi ideea de naţiune s-a produs
pe fundalul transformării guvernării în dominaţie. O dată cu trecerea de la
legitimarea de tip charismatic la cea de tip raţional-legal, Binele Comun s-a
transformat în Interes Naţional. Dovedind capacitate de mobilizare şi
devenind utilă politic, ideea naţională s-a impus ca element central al
construcţiei statelor moderne în Franţa şi Anglia secolelor XVI-XVIII şi în
SUA în secolul XVIII. Statele naţiune moderne se construiesc pe fondul
luptei dintre puterea politică laică şi puterea sacră, a ecleziaştilor.
Tendinţa puterii politice de a se permanentiza (instituţionalizarea –
procesul de transfer al puterii unei persoane fizice către o instanţă
abstractă) este recentă istoric, iar apariţia statului a constituit apogeul
fenomenului. Instituţiile politice desemnează organele statului ce exercită
funcţii legate de exerciţiul suveranităţii10 (elaborarea legilor, punerea lor în
practică şi asigurarea ordinii publice).
Statul reprezintă modul stabil de organizare a puterii politice.
Apariţia şi consolidarea statului presupun un proces prin care politica
parcurge etapele de la formele personalizate de putere la cele
instituţionalizate.

Studiile antropologice scot la lumină existenţa societăţilor fără stat

(nu şi fără putere politică). În societăţile arhaice nu există o administraţie,
un guvern sau un rege. La contactul cu aceste comunităţi, europenii le-au
descris ca fiind „fără rege şi fără lege” (Jacqueline Russ), lipsite de
instituţia care să asigure cadrul de elaborare şi aplicare a legilor. Imaginea
s-a perpetuat, astfel încât puterea o dată definită conceptual a fost multă
10
Independenţa de stat şi supremaţia legilor.

27
 vreme redusă la stat. Spre o astfel de înţelegere conduce şi ideea că şeful
arhaic, de trib, nu avea putere de coerciţie.
Dar, chiar dacă nu putea exercita puterea ca dominaţie, şeful de trib
poseda calităţi care îi asigurau o formă de autoritate. Deşi societăţile fără
stat (arhaice) nu cunosc instituţionalizarea puterii politice, ele nu ignoră
autoritatea ca formă de exercitare a influenţei. Obiecţiile lui Clastres la
adresa puterii politice coercitive nu priveau şi autoritatea, câtă vreme şeful
are câteva trăsături care îl disting de ceilalţi membri ai tribului (în timp de
pace era un bun moderator şi trebuia să asigure consensul, pe câtă vreme
în timpul războiului dispune de o putere coercitivă aproape absolută asupra
războinicilor).

4.2 Puterea nestructurată şi individualizată

A. Prima perioadă a organizării politice arhaice. a fost una în care politica

se confundă cu religia şi morala. Puterea era iniţial nestructurată.
Domeniul politicului se confunda cu cel al religiei şi moralei şi se regăsea
la nivelul credinţelor, superstiţiilor, interdicţiilor, tabuurilor.
Etapa iniţială a evoluţiei puterii politice este dominată de sincretism,
unde puterea militară şi cea religioasă sunt strâns legate/confuze.
Autoritatea corespunde forţei de presiune a obiceiurilor, tabuurilor şi
superstiţiilor. Autonomizarea puterii militare în raport cu puterea religioasă
a condus la apariţia puterii politice; atunci când la nivelul grupului sau a
comunităţii umane a apărut pericolul extern, liderul religios (cu mai mare
influenţă şi carismă asupra membrilor comunităţii) şi-a însuşit puterea
militară, a trecut în fruntea armatei şi a exercitat puterea politică coercitivă.
Trecerea de la o puterea nestructurată (în care formele de putere
militară, religioasă, politică se confundă) la una individualizată se produce
pentru că o societate bazată exclusiv pe cutume nu rezistă evoluţiei sociale;
pentru a rezista, grupul uman este nevoit să se organizeze. Ia naştere astfel
puterea individualizată, concentrată în mâinile unui singur om, care posedă
şi autoritate şi putere de conducere.

B. În cel de-al doilea stadiu al organizării politice, societatea arhaică

cunoaşte puterea concentrată în persoana unui şef. Şeful de familie, de trib,
ori preotul profită de un ansamblu de credinţe şi constituie o forţă
dispersată în comunitatea arhaică. Puterea politică este aici individualizată,
exercitată de o persoană fizică. Puterea personalizată poate fi viageră
(atunci când se exercită doar pe parcursul vieţii titularului), ereditară
(atunci când se transmite dintr-o generaţie în alta), absolută sau delegată (se
exercită prin intermediari/birocraţi şi atunci devine instituţionalizată).

I. În comunităţile evreieşti, bazate pe dreptul Vechiului Testament,

puterea politică absolută era legitimată în voinţa divină. Puterea politică se
identifică cu puterea religioasă. Cărţile lui Moise, Vechiul Testament

28
 instituie statul teocratic, teocraţia; în Pentateuh, puterea politică
personalizată este sinonimă cu puterea religioasă.

II. Creştinismul primitiv produce ruptura dintre autoritatea

religioasă şi cea politică. Creştinii se rup de puterea politică, pe care însă
nu o contestă. În comunităţile creştine primitive (secolul I) şi până la
momentul Sfântul Augustin, inclusiv (430 D.C.), puterea politică
funcţionează în paralel cu puterea religioasă. Epistola către Romani a lui
Pavel afirmă că nu este putere care să nu vină de la Dumnezeu: dacă
suveranul laic exercita puterea politică individualizată în defavoarea
poporului, comunitatea accepta despotismul (puterea suverană legitimată în
sacralitate trebuie respectată), deoarece teza Judecăţii de Apoi şi pedeapsa
divină absorbeau orice potenţial de revoltă împotriva conducătorului.

În Evul Mediu occidental, identificăm următoarele etape în

dinamica relaţiei dintre puterea religioasă şi puterea individualizată laică,
între Biserică şi (ceea ce este impropriu numit Stat şi în fapt era) puterea
individualizată a Monarhului:

1) Momentul istoric al vieţii şi filosofiei Sfântului Augustin11 (400-

430 D.C.), caracterizat prin echilibrul relaţiei dintre Biserică şi Stat.
Cele două instituţii sunt în relaţie de cooperare – Împăratul se ocupă
de interesele cetăţenilor, de problemele laice de guvernare şi de
administraţie, iar Biserica se ocupă de problemele spirituale în vederea
pregătirii creştinilor credincioşi pentru o lume viitoare, lumea de după
Judecata de Apoi. În opera Despre cetatea lui Dumnezeu, Sf. Augustin
nota: Două iubiri au creat două cetăţi. Iubirea de Dumnezeu până la
uitarea de sine a creat cetatea divină, iubirea de sine până la uitarea de
Dumnezeu a creat cetatea terestră. Sunt două puteri pentru două lumi
diferite. Biserica nu se amestecă în treburile Statului; Biserica acţionează,
dar nu interferează. Comunitatea creştină acceptă orice putere politică (nu
există putere care să nu vină de la Dumnezeu) şi găseşte rezolvarea tiraniei
din lumea terestră, sensibilă în cetatea divină, în cetatea suprasensibilă a lui
Dumnezeu.

2) După invaziile migratoare (în 410 D.C., Alaric, regele vizigoţilor,

prăda Roma), după căderea Romei (în 476, Odoacru, căpetenia
ostrogoţilor, devastează Roma), după prăbuşirea instituţiilor laice
imperiale, elita preoţească s-a instaurat în locul ierarhiei statale. Instituţiile
care se ocupau de problemele laice au fost transformate în instituţii
religioase. Biserica s-a instituit în locul lăsat de puterea politică

11
Sf. Augustin, episcop african al oraşului Hippone, scrie lucrarea Cetatea lui Dumnezeu (413-427 D.C.) pentru a
clarifica doctrina bisericii creştine. Obiectivul era acela de a demonstra că dincolo de problemele cetăţii terestre a
oamenilor, există o miză mult mai importantă, cea a gloriei lui Dumnezeu, care se înscrie în devenirea spirituală a
comunităţii credincioşilor a Cetăţii lui Dumnezeu.

29
 individualizată12, care nu mai putea gestiona resursele. Puterea religioasă a
absorbit puterea politică, ecleziaştii devin şi administratori ai statului.
Perioada Evului Mediu occidental cuprinsă între 430 – 1300 se
caracterizează prin aceea că gândirea politică a Sf. Augustin este deformată
şi denaturată prin ceea ce se cunoaşte a fi augustinismul politic.
Augustinismul politic se defineşte ca dezechilibrare a relaţiei Biserică şi
Stat (în realitate - Imperiu = putere individualizată) în favoarea puterii
ecleziastice. Doctrina ecleziastică construieşte prin argumente succesive
primatul puterii Papilor în faţa puterii regilor şi a împăraţilor13. Puterea
ecleziastică definită în doctrina pontificală şi dreptul canonic îşi arogă
supremaţia puterii bisericeşti ca putere moştenită de la Sf. Petru, o putere
care poate fi exercitată atât în domeniul laic, cât şi în cel religios.
Documentele ecleziastice au servit la justificarea de drept internaţional a
statului pontifical: Donatio Constantini şi Decretaliile isidoriene (636 D.C)
au servit la concentrarea puterii politice personalizate în mâinile Papei.
Singura contestare a relaţiei de dominare a puterii statale de către
puterea bisericească, apare în secolul al IX-lea, prin regele franc Carol cel
Mare (768-814): încoronarea regelui franc ca Împărat roman al
Occidentului de către Papa Leon al III-lea în anul 800 vine ca o
recunoaştere a superiorităţii Împăratului şi a armatelor sale în raport cu
Biserica. Arabii cuceriseră Spania şi invadaseră jumătate din Franţa când
Carol le-a blocat invazia la Poitiers: papii îi considerau pe franci apărătorii
lor împotriva maurilor arabi, dar şi împotriva împăraţilor
Constantinopolului.
Duşmanii interni, familiile avare din Roma au încercat să-l
asasineze pe Leon III: Papa reuşeşte să nu le cadă victimă întrucât îl aduce
cu sine la Roma pe Carol cel Mare pentru încoronare. Imperiul carolingian
s-a dezmembrat prin cearta nepoţilor lui Carol, iar puterea militară a scăzut
într-atât, încât n-au mai fost în măsură să apere Italia, iar papalitatea a
trebuit să-şi reorganizeze administraţia de stat şi armatele proprii.
Argumentul ecleziastic principal al primatului religios în raport cu
cel laic: Regele poate obţine legitimitatea suveranului doar pentru că este
reprezentantul autorizat/ales al Bisericii, care la rândul ei intermediază
relaţia cu divinitatea. Regele laic capătă legitimitatea pentru că este
reprezentantul ales al Bisericii.
Puterea bisericească absoarbe puterea politică individualizată: ea îşi
arogă dreptul de a sancţiona şi ceea ce se produce la nivelul puterii laice.
Încoronarea şi consacrarea erau precedate de un jurământ solemn prin care
regele/împăratul promitea să apere Biserica şi supuşii
principatului/imperiului. Puterea spirituală este superioară puterii
temporale. În privinţa faptelor, principii erau supuşi judecăţii Bisericii.
Amestecul puterii civile în domeniul religios era refuzat şi condamnabil.

12
Numim instituţionalizare procesul de transfer al puterii unei persoane fizice către o instanţă abstractă.
13
Dreptul canonic – sistem de enunţuri normative ce reglează conduita oamenilor bisericii şi fixează relaţiile
ierarhice şi instanţele sale judecătoreşti, instituie o ordine care emite legi obligatorii pentru întreaga comunitate.

30
Ceea ce era indicat de ecleziaşti trebuia executat de principi. Elita clericilor
a preluat puterea laică pentru vreme de 1000 de ani (430-1300).

3) După 1330 (Dante Aligheri, Despre monarhie) se acuză lipsa de

fundament a superiorităţii dreptului canonic faţă de suveranitatea laică. În
1210-1215 apare prima Universitate (de Drept) la Bologna, instituţie care
nu aparţinea nici Puterii politice, nici Bisericii. Apariţia universităţilor face
posibilă gândirea laică concentrată pe conceptele de libertate, putere
politică şi stat. La începutul secolului al XIV-lea (1310) se dezvoltă
universităţile de la Oxford şi Paris, spaţii autonome în care se exersează o
gândire necontaminată de principiile canonice. Finanţate de autorităţile
locale, universităţile luptau pentru autonomie în raport cu Biserica şi Statul.
Militând pentru utilizarea limbilor particulare (ale naţionalităţilor),
împotriva folosirii limbii latine a Bisericii Catolice, universităţile se
manifestau ca prime forme ale asocierii civice.
Contraatacul intelectual la adresa universalismului pontifical (prin
Dante, Marsillio de Padova, mai târziu prin reformatorii Zewgli, Luther),
prin invocarea utilizării limbilor particulare, regionale împotriva limbii
latine, a stat la baza ideii apariţiei şi constituirii naţiunilor europene.

4) Momentul istoric al gândirii politice a filosofului Toma din

Aquino (1225-1274). Teologul creştin propunea reîntoarcerea la doctrina
originară a creştinismului politic: echilibrul puterilor ecleziastice şi laice.
Filosoful combină doctrina aristotelică holistă (omul este un animal social,
care trăieşte în societate = formă de asociere spontană, prin natura
lucrurilor) cu doctrina Sfântului Augustin (separarea dreptului canonic
ecleziastic de cel pozitiv laic). Pentru Toma din Aquino, revolta populară
este întemeiată/justificată pentru că Regele nu îşi respectă atribuţiile,
indiferent de dreptul canonic sau de cel al Papei. În timp ce în lumea
creştină papalitatea impune primordialitatea autorităţii spirituale asupra
puterilor temporale lumeşti, în regate se impune o practică juridică şi
administrativă care să asigure autonomia puterii exercitată în virtutea
principiilor laice, profane: puterea regală.

5) După Reforma religioasă din secolul al XVI-lea, autoritatea sacră

a preoţilor este subsumată puterii politice laice. Protestantismul şi
revoluţiile burgheze aduc în prim plan în istorie un nou actor simbolic, care
preia suveranitatea: poporul.
Pentru o gestionare mai eficientă a Imperiului, puterea politică
individualizată, prin Diocleţian (284-305) a divizat în plan administrativ
Imperiul Roman în anul 286 în Imperiul Roman Oriental şi Imperiul
Roman Occidental. Pentru mai buna apărare a Imperiului, Constantin cel
Mare (306-337) mută strategic capitala Imperiului la Constantinopol în
330, dar nu reuşeşte să apere Imperiul în vest. După moartea lui Teodosie
în 395, Imperiul Roman se împarte politic şi formal între cei doi fii ai lui
Teodosie: Arcadie primeşte Orientul, Honorius – Occidentul: în 476, Roma

31
 decade sub invaziile barbare şi coboară din drepturile de capitală a
Imperiului Occidental. Forţele Imperiale se regrupează mai târziu în Orient
sub Justinian I care reunifică imperiul.

În Evul Mediu oriental, în Bizanţ sub Arcadie, se instaurează o

relaţie de confuzie între Biserică şi Stat, construită mai degrabă în zona
unui echilibru relativ. Între anii 400-527 se poate afirma un echilibru între
puterea sacră a pontifilor şi cea laică a împăraţilor.
Sub conducerea lui Justinian I, între 527-565, Imperiul Roman de
Răsărit s-a extins până în Italia şi Spania în vest şi până la nord de Dunăre.
Puterea laică domină categoric puterea religioasă. Biserica funcţionează ca
o anexă a puterii laice. Biserica legitimează şi participă la consacrarea
religioasă a statului. Dacă Constantin cel Mare era doar invitat la Conciliile
ecleziastice (313 – Edictul de toleranţă de la Milano; 321 – duminica
devine sărbătoare; 325 – prin Conciliul de la Niceea, creştinismul devine
religie de stat), Justinian I este cel care conduce Conciliile în secolul al VI-
lea. Apare cultul icoanelor cu chipul Împăratului Bizantin.
Între 565-710 se petrece o perioadă confuză, întrucât instituţia
imperială decade în urma năvălirilor arabe succesive. În Bizanţ se
instaurează la putere o dinastie de guvernatori din neamul omeyazilor,
(urmaşii lor, abasizii, mută capitala arabă de la Damasc la Bagdad) care
domină până în 712, când sunt înlăturaţi de Împăratul Leon I.
Între 880 - 1453– anul căderii Constantinopolului sub Mahomed II–
se parcurge perioada paralelismului funcţional al celor două puteri - laică şi
religioasă. În secolul al XIII-lea, apare contestarea puterii religioase: prin
intenţia Împăratului de a unifica cele două Biserici creştine (care suferiseră
Schisma din 1054); Împăratul urmărea să reunifice cele două Biserici cu
centrul la Roma, în acest mod încercând să îl subordoneze Papei de la
Roma pe Patriarhul Constantinopolului.

Dacă în societăţile occidentale, în tradiţie latină, puterea militară şi

puterea laică se disting istoric de puterea religioasă, în contemporaneitate,
în societăţile islamice persistă tradiţia Califatului, conform căreia puterea
militară se confundă cu puterea religioasă şi doar liderul religios
(Ayatolahul) poate îndeplini funcţia politică. Islamul ia fiinţă o dată cu
apariţia lui Mahomed14, la începutul secolului al VII-lea în Arabia şi se
răspândeşte rapid în Orientul Apropiat, din nordul magrebhian al Africii
până în Spania.

14
Mahomed s-a născut prin anul 570 D.C., într-o ramură a Koreiştilor, iniţiaţi în cultul Kaaba, aparţinând familiei
Haşem. Ca profet, s-a afirmat la 40 de ani (610), când arhanghelul Djabrail l-a însărcinat ca profet să întemeieze
islamul, supunerea faţă de Alaah şi faţă de cultul adevărat al lui Avraam. Comandamente: 1. rugăciunea de 5 ori pe
zi cu faţa spre Mecca (calea spre Dumnezeu); 2. postul diurn şi ramadan-ul pe durata unei luni conduc spre Casa
lui Dumnezeu; 3. pelerinajul la Mecca, cel puţin o dată în viaţă; 4. pomana, zakath-ul, zecimea din venit deschide
poarta spre Împărăţia lui Dumnezeu; 5. serbarea zilei de vineri, fără interdicţia muncii; 6. participarea la jihad,
războiul sfânt împotriva necredincioşilor.

32
 Acţiunile lui Mahomed au creat simultan un spaţiu religios şi un
spaţiu politic ce se suprapun în aşa fel, încât apartenenţa la comunitatea
credincioşilor precizează imediat şi apartenenţa politică, iar autonomizarea
gândirii politice, a spaţiului public sau a societăţii civile este cel puţin
dificilă. Această identitate nu a permis crearea unei instituţii ecleziastice cu
statut autonom în interiorul colectivităţii: islamul nu cunoaşte conflictul
specific occidentului, dintre puterea spirituală a Bisericii şi puterea politică
individualizată a principilor.
Totuşi, problema succesiunii şi a continuităţii a ridicat întrebarea
cine poate fi succesorul Profetului, atâta vreme cât funcţia profetică este
considerată un subiect închis. Trebuia găsit personajul capabil15 să-şi asume
sarcinile militare şi administrative şi să îndeplinească vocaţia spirituală şi
universalistă a Islamului: pentru califi (khalifat rasul = Allah =
succesorul mesagerului lui Dumnezeu), soluţia rămâne cucerirea,
prozelitismul, jihadul, războiul sfânt: acestea sunt practicile colective prin
care se realizează misiunea de persuasiune religioasă. Aceasta permite
eliberarea păgânilor de credinţa lor idolatră şi informează „oamenii cărţii”
(evrei şi creştini) asupra cuvântului lui Alaah, extinzând astfel calitatea de
membru al Umma (comunitatea musulmană), rezervată iniţial doar arabilor
sau convertiţilor.

4.3 Statul sau puterea instituţionalizată

C. În cel de-al treilea stadiu al organizării social-politice, comunitatea

politică occidentală nu mai acceptă ca întreaga viaţă socială să se
organizeze conform dorinţei unui singur individ şi va impune disocierea
între autoritate şi individul care o exercită: apare ideea instituţionalizării, a
transferului puterii de la persoana guvernanţilor la stat (ca instituţie),
forma instituţionalizată a puterii politice. Puterea instituţionalizată este
rezultatul unui transfer de la individ la naţiune, care devine titulară a
puterii.

15
Ali, vărul lui Mahomed, a fost considerat primul său succesor în tradiţia califatului (655-661). Partizanii lui Ali,
aliţii, care l-au acceptat ca adevărat calif se împart în: sunniţi – tradiţionaliştii care accepta Sunna/Tradiţia şi şiiţi –
adversari ai tradiţiei, reformiştii, persanii, iranienii. Sunniţii s-au divizat în hanyfiti (raţionalişti), maleciti
(tradiţionalişti radicali) şi anabaliţi (care cred că Coranul nu a fost creat). Şiiţii s-au împărţit în: ultraşiiţi şi şiiţi
moderaţi.

33
BIBLIOGRAFIE:

▫ Aristotel, (1998), Politica, Ed. Antet, Bucureşti

▫ Durkheim, Emile, (1995), Forme elementare ale vieţii religioase,
Ed. Polirom, Iaşi
▫ Machiavelli, Niccolo, (1998), Principele, Ed. Mondero, Bucureşti
▫ Pîrvulescu, Cristian, (2002), Politici şi Instituţii politice, Ed. Trei,
Bucureşti
▫ Weber, Max, (1998), Sociologia religiei: tipuri de organizări
comunitare, Ed.Teora, Bucureşti.

Lucrare de verificare:

1. Alegeţi lucrare o lucrare de ştiinţă politică, istorie politică sau

filozofie politică apărută după 2000, care să abordeze apariţia statului
modern prin trecerea de la monarhie absolutistă la monarhie
constituţională ori la republică şi realizaţi recenzia cărţii. Referatul se va
redacta pe minim trei pagini, folosind font-uri Times New Roman de
dimensiunea 12 şi diacritice, la un singur rând. Nerespectarea condiţiilor
de redactare va atrage scăderea a trei puncte din notă.
În elaborarea recenziei trebuie să parcurgeţi următoarele etape
obligatorii:
I Prezentarea volumului: Numele şi prenumele complet al autorului, sau
al coordonatorului; Anul apariţiei cărţii, titlul şi subtitlul lucrării, ediţia,
editura, locul apariţiei sau sintagma sine loco atunci când nu este precizat
oraşul; numărul de pagini tipărite ale volumului. În cazul în care nu se
asumă responsabilitatea ca autor sau coordonator şi apar mai mulţi
semnatari, vor fi precizaţi în ordine alfabetică, plus sintagma et alii. Atunci
când nu identificaţi autorul sau coordonatorul se va nota: A.V. (authorus
varii).
II. Câmpul tematic. Trebuie să precizaţi şi domeniul căruia îi aparţine
lucrarea, ex. ştiinţe politice, antropologie, filosofie politică, etc.
III. Autorul şi problematica. Cine sunt autorii, definirea problemei în
discuţie: cariera autorului, cărţi publicate, domeniul de activitate ştiinţifică.
Poziţia autorului faţă de temă şi perspectiva din care este abordată
problematica (Ex. Autorul porneşte analiza de la rezultatele sondajelor de
opinie, de la date statistice, de analize de conţinut, de la cercetarea de teren
sau anchete sociologice.)
IV. Decuparea subiectului lucrării. De ce este interesant subiectul, de ce
interesantă cartea. (Ex. Subiectul este sondajele de opinie cu privire la o
temă şi justifică de ce trebuie să ne uităm la sondaje)

34
 V. Prezentarea pe capitole a lucrării: Ex. „Volumul conţine patru
capitole. Primul este consacrat…În următorul capitol este analizat… Al
treilea capitol este dedicat studiului..) Este o descriere propriu-zisă, cu
evidenţierea anumitor particularităţi.
VI Enunţarea temelor formulate de autor.
VII. Critica lucrării: Poate fi a) lucrarea este confirmată/infirmată de
studiile..; b) coerenţa tezelor autorului în raport cu premisele; c) corectarea
sau adăugarea de informaţii; d) deschide noi piste de cercetare
BIBLIOGRAFIE TITLUL 1:

▫ Aristotel, (1998), Politica, Ed. Antet, Bucureşti

▫ Aron, Raymond, (2001), Despre politică în democraţie şi totalitarism, Ed. ALL,
Bucureşti
▫ Barbu, Daniel, (1999), Republica absentă, Ed. Nemira, Bucureşti
▫ Berlin, Isaiah, (1996), Patru eseuri despre libertate, Ed. Humanitas, Bucureşti
▫ Boudon, Raymond, (1999), Tratat de sociologie, Ed. Humanitas, Bucureşti
▫ Bochesnski, J. M., (1992) Ce este autoritatea, Ed. Humanitas, Bucureşti
▫ Clastres, Pierre, (1995), Societatea contra statului, Ed. Ararat, Bucureşti
▫ Dahl, Robert, (2000), Poliarhiile, participare şi opoziţie, Institutul European, Iaşi
▫ Dahrendorf, Ralph, (1996), Conflictul social modern, Ed. Humanitas, Bucureşti
▫ Durkheim, Emile, (1995), Forme elementare ale vieţii religioase, Ed. Polirom, Iaşi
▫ Hastings, Michael, (2000) Abordarea ştiinţei politice, Institutul European, Iaşi
▫ Hobbes, Thomas, (1991), The Leviathan, Cambridge University Press, Cambridge
▫ Lapierre, Jean William, (1997), Viaţa fără stat?, Institutul European, Iaşi
▫ Locke, John, (1999), Al doilea tratat despre cârmuire. Scrisoare despre toleranţă, Ed.
Nemira, Bucureşti
▫ Machiavelli, Niccolo, (1998), Principele, Ed. Mondero, Bucureşti
▫ Pîrvulescu, Cristian, (2002), Politici şi Instituţii politice, Ed. Trei, Bucureşti
▫ Sartori, Giovanni, (1999), Teoria democraţiei reinterpretată, Ed. Polirom, Iaşi
▫ Strauss, Leo; Cropsey, Joseph, (1987), History of Political Philosophy, University of
Chicago Press
▫ Weber, Max, (1992), Politica, o vocaţie şi o profesie, Ed. Anima, Bucureşti

35
▫ Weber, Max, (1998), Sociologia religiei: tipuri de organizări comunitare, Ed.Teora,
Bucureşti.

36