Sunteți pe pagina 1din 46

CAPITOLUL I APARIŢIA CONCEPTULUI DE GEOPOLITICĂ

1.1. Doctrină de sorginte geografică Este unanim recunoscut faptul că geopolitica este “fiica” geografiei. Născută din necesităţi utilitare, ea şi-a extins treptat sfera de cunoaştere asupra întregului Pământ. Prin extinderea comerţului internaţional şi deschiderea de noi pieţe comerciale, la începutul epocii moderne geografia a devenit un element esenţial în procesul de cunoaştere a lumii, pentru ca, mai târziu, să devină chiar un argument indispensabil rezolvării conflictelor militare. La finele secolului al XIX-lea nu mai existau, practic, zone necunoscute. În perioada marilor mişcări politice generate de constituirea statelor naţionale, geografia devine o componentă a identităţii naţionale, un factor important educaţional, fiind inclusă în toate treptele de învăţământ, de la cel elementar, până la cel universitar. Într-adevăr, prin obiectul şi metodele sale de cunoaştere, geografia sensibilizează oamenii asupra comportamentelor majore naturale, sociale şi economice, prin care se obţine, se continuă şi se “conservă” unitatea naţională. Geografia, mai mult decât orice altă ştiinţă, contribuie la cunoaşterea fundamentelor majore ale unui stat naţional. Evoluţia geografiei în Franţa, Germania, Marea Britanie şi Rusia, în primele faze de dezvoltare a acestora ca state moderne, este edificatoare. Infiinţarea primelor societăţi de geografie la Paris (1821), Berlin (1828), Londra (1830), Sankt Petersburg (1845), New York (1852), au

trasat, de fapt, jaloanele viitoarelor şcoli geografice principale. La sfârşitul secolului al XIX-lea, întreg Pământul, cu excepţia zonelor polare, este împărţit între marile puteri, astfel că, după conştiinţa naţională apare conştiinţa spaţiului, ultima generată de rivalitatea dintre aceste puteri, ceea ce a condus la premisele apariţiei geopoliticii. “Conştiinţa geopolitică sau, mai pe larg, spaţiul privit drept câmp de exercitare a puterii, s-a făurit de la început în cercurile puterii” 1 . Friedrich Ratzel (1844 – 1904) este considerat fondatorul geopoliticii, prin lucrarea sa “Politische Geographie” ( “Geografie politică”), apărută în 1897, care a stat la baza geopoliticii germane. Ca student la Heidelberg, Ratzel urmează cursurile lui Ernst Hæckel, cel care a introdus termenul de “ecologie”. Sub influenţa acestuia, concepţia sa despre lume este puternic impregnată de evoluţionism şi darwinism, care se va reflecta în viziunea sa asupra omului şi a creaţiilor sale, în principal Statul. În 1870 se înrolează ca voluntar în războiul cu Franţa, după care întreprinde călătorii în Italia (1872) şi S.U.A. (1873), în urma cărora i se dezvoltă interesul pentru geografie. Ocupând în 1876 catedra de geografie la Universitatea Tehnică din München, îşi susţine teza, ’’Die chinesische Auswanderun’’ (Emigraţia chineză), care va orienta preocupările sale spre etnologie şi demografie, concretizate în lucrarea “Antropogeographie”, apărută în 1882. În anul 1886 se transferă la catedra de geografie a Universităţii din Leipzig. Profund angajat în dezbaterile privind locul Germaniei în lume, Ratzel devine membru fondator al Ligii

1 Ph. Moreau Defarges, Introduction à la géopolitique, Points-Seuil, Paris, 1995, p. 29.

pangermanice, apărând ideea unui imperiu colonial german. În 1895, publică lucrarea teoretică “Studien über Politische Räume” (Studii asupra spaţiilor politice), urmată, în anul 1896, de “Der Staat und sein Baden” (Statul şi solul). Toate aceste lucrări au fost încoronate de lucrarea sa capitală, “Politische Geographie”. Însă, nu se opreşte la această sinteză. În 1898, publică “Deutschland, Einfürhung in die Heimat kunde” (Germania. Introducere în ştiinţa ţării natale), urmată de “Die Erde und das Leben. Eine vergleichende Erdkunde” (Pământul şi viaţa. O geografie comparată). Principalul leit motiv al tezelor lui Ratzel, porneşte de la constatarea că Germania, devenită spre sfârşitul secolului al XIX-lea principala putere economică în Europa, “îşi realizează târziu unitatea naţională şi târziu păşeşte ea ca mare putere pe arena politică mondială. Iar instinctul de expansiune colonială începe a se manifesta în Germania mult timp după apariţia şi satisfacerea acestui instinct în Spania, Portugalia, Anglia, Franţa, chiar Rusia”, după cum menţionează Ion Conea 1 .

1.2. Câteva consideraţii asupra lucrării “Geografia Politică” a lui Friedrich Ratzel Referindu-se la lucrarea lui Ratzel “Politische Geographie”, fostul discipol al acestuia, Simion Mehedinţi, se exprima astfel: “Lucrarea aceasta a fost menită să răstoarne şi să transforme o întreagă rubrică a literaturii geografice (). Geografia politică are să se ocupe, zicea el, de stat. Iar statul nu e o ficţiune cartografică, ci o realitate biologică şi el e o parte din faţa Pământului şi o parte din

1 Ion Conea, Geopolitica – o ştiinţă nouă, Sociologia Românească, nr. 9- 10, an. II, 1937, republicat în Geopolitica, vol.I, 1994, p. 38.

omenire diferenţiată în anumite împrejurări naturale ce trebuie studiate” 1 . Se poate afirma că Geografia Politică a lui Ratzel este o antropogeografie aplicată la geografia statelor. Statul este considerat drept un organism care depinde de spaţiu (Raum), poziţie (Lage) şi graniţe (Grenzen), noţiuni în primul rând antropogeografice, dar care raportate la organismul statal devin caracteristici politico-geografice. Problema spaţiului reprezintă în concepţia ratzeliană punctul de sprijin al întregului sistem: orice proces etnic, politic sau cultural are ca suport un anumit spaţiu. Mărimea spaţiului ocupat reprezintă condiţia primară de exprimare a unui stat. Dar suprafaţa statală singură nu poate exprima şi forţa statală, ci ea trebuie asociată cu numărul populaţiei pentru a evalua forţa şi puterea unui stat. Abordând raportul dintre populaţia şi spaţiul unui stat, Ratzel evidenţiază caracterul logic al creşterii acestuia, stabilind şi nişte legi de expansiune a statelor. În acest sens, Ratzel apreciază că doar câteva din statele lumii au posibilitatea de a deveni mari puteri.

Pornind de la rolul poziţiei geografice, Ratzel evidenţiază importanţa politică a acestora în funcţie de caracterul variabil al acesteia. O atenţie aparte este acordată poziţiei de mijloc sau centrale (Mittelaga), exemplificată prin poziţia României, aflată, pe atunci, între interesele directe ale Rusiei şi Turciei. Mai târziu această noţiune a fost echivalată cu cea de stat-tampon. Graniţele sunt al treilea element structural al sistemului politico-geografic conceput de Ratzel. Considerând graniţa ca un organ periferic, el apreciază

1 Simion Mehedinţi, Antropogeografia şi întemeietorul ei Friedrich Ratzel, Bucureşti, 1904. Republicat în S. Mehedinţi, Opere alese, Ed. Ştiinţifică, 1967, p. 187.

caracterul mobil al acesteia în dependenţă de mărimea statului, având deci un caracter dinamic. Importanţa graniţelor este în funcţie de mărimea şi importanţa statului (spaţiul, poziţia, energia centrului, populaţia). Corolarul construcţiei teoretice ratzeliene se concretizează în fundamentarea Mitteleuropei politico- geografice, care în viziunea sa se întinde din Alpi până la Marea Nordului şi de la Canalul Mânecii până pe culmile Carpaţilor. Deutschland – patria germană, constituie cea mai mare parte a acestei Europe Centrale şi rolul ei este de a se manifesta ca “o putere central-europeană între marile puteri mondiale Anglia, Rusia şi Statele Unite” 1 . Aceste considerente preluate şi dezvoltate de geopolitica germană, au justificat, mai târziu, tendinţele expansioniste ale Germaniei naziste. Principiile de bază ale Geografiei Politice au influenţat formarea concepţiilor geopolitice ale şcolilor ulterioare din spaţiul anglo-saxon, fiind puternic combătute în Franţa, etichetate ca rasiste, în cel mai bun caz imperialiste. Oricum nu se poate nega că Ratzel este, de fapt, precursorul geopoliticii.

1.2.1. Rudolf Kjellén (1864 – 1922) « părintele geopoliticii » Spre deosebire de Ratzel, ajuns la geografie politică dinspre antropogeografie şi geografia comunităţilor, suedezul Rudolf Kjellén ajunge la geografie studiind rolul Statului, mai precis ştiinţa politicii. Savantul suedez are meritul de a impune în mediile ştiinţifice termenul de Geopolitică, folosit întâia oară într-o prelegere publică din 1899 şi preluat, la scurt timp, de literatura de specialitate germană în monografia “Inledning till Sveriges Geografi”

1 Apud Ionel Nicu Sava, Geopolitica. Teorii şi paradigme clasice. Şcoala

Geopolitică germană, Ed. Info – Team, Bucureşti, 1997, p. 57.

(Introducere în geografia Suediei), publicată în 1900. Este lucrarea în care apare pentru prima dată tipărit cuvântul Geopolitik. Dar adevărata carieră internaţională a termenului de Geopolitică va începe abia în 1916 o dată cu publicarea cărţii lui Kjellén “Problemele ştiinţifice ale războiului mondial”. Kjellén a fost profesor de istorie şi ştiinţe politice la Universitatea din Uppsala, având o orientare germanofilă. Nefiind geograf, el considera Geopolitica drept ştiinţa despre Stat ca organism geografic sau desfăşurare în spaţiu 1 . Deşi considera geopolitica (aşezare, formă şi teritoriul statului) ca un capitol al ştiinţelor politice, ulterior Kjellén o apreciază ca ştiinţă autonomă formată din cinci componente:

topopolitica (analiza aşezării, a fizionomiei şi configuraţiei statului); ecopolitica (analiza statului ca economie); demopolitica (analiza statului ca populaţie); kratopolitica (analiza statului ca formă de guvernământ); sociopolitica (analiza statului ca societate). Analiza Geopolitică a lui Kjellén, acordă atenţie prioritară marilor puteri, văzute ca “organisme politice” şi supuse imperativului creşterii. În ce priveşte statele mici, soarta lor în “epoca marilor puteri” este aceea de a se interpune între acestea. Statele mici, pentru a supravieţui, trebuie să promoveze o politică de echilibru, altfel vor trebui să devină “satelitul” unei mari puteri sau să dispară. Declanşarea războiului mondial, în 1914, este justificată de Kjellén de necesitatea organizării într-o comunitate nouă a “naţiei” germane sub steagul pan-germanismului, intrat în coliziune cu pan-slavismul promovat de Rusia. În opinia sa, Germania a manifestat o sete de spaţiu justificată de existenţa unui popor numeros, iar în viziunea sa poporul

1 Rudolf Kjellén, Der Staat als Lebensform, Leipzig, 1917, p. 46.

german aparţinea unei rase superioare, care determină rolul său de cucerire şi dominare a lumii occidentale. Făcând abstracţie de aceste consideraţii, pentru care a fost adoptat de geopolitica germană, sistemul conceput pentru geopolitică de Kjellén este o ştiinţă a sintezei dintre geografia şi politica statului, dar şi un instrument politic al guvernării.

1.2.2 H. J. MacKinder (1861 – 1947) - Fondator al conceptelor primare ale Geopoliticii Halford J. MacKinder a predat geografia la Oxford din 1887 până în 1905, după care a fost numit director la prestigioasa London School of Economics and Political Science. Între 1910–1922 este membru în Camera Comunelor, iar în anii 1919–1920 activează ca înalt comisar britanic în sudul Rusiei. La 25 ianuarie 1904, expune în faţa Societăţii Regale de Geografie, conferinţa “Pivotul geografic al istoriei”, care îl consacră ca fondator al gândirii geopolitice din secolul al XX-lea. Expozeul său oferă, pentru prima oară, o viziune Geopolitică globală extinsă la scară planetară. Exponent al intereselor de mare putere ale Marii Britanii, MacKinder a formulat ipoteze asupra realizării unui echilibru între puterile continentale şi puterile maritime, favorizând dominaţia mondială a Imperiului Britanic. Stabilind raportul real între evenimentele politice şi factorii geografici, tezele lui MacKinder fac parte din domeniul geostrategiei. Textul conferinţei lui MacKinder poate fi considerat ca principalul text geopolitic din istoria acestei discipline, întrucât conţine, pe lângă generalizarea liniilor precedente ale dezvoltării “Geografiei politice”, şi formularea legii de bază a acestei ştiinţe.

Pornind de la premisa potrivit căreia cea mai favorabilă poziţie geografică pentru un stat este cea de mijloc, centrală, MacKinder afirmă că centralitatea este o noţiune relativă în funcţie de contextul geografic concret. Dar la nivel planetar, în centrul lumii, se află continentul Euroasiatic, iar în centrul acestuia se află “inima lumii” sau “heartland”. Masa continentală eurasiatică reprezintă, aşadar, cel mai favorabil element geografic pentru controlul asupra întregii lumi. Concepţia lui MacKinder ierarhizează spaţiul planetar într-un sistem de cercuri concentrice. În centru se află axa geografică a istoriei” (pivot area) sau heartland. Mai departe urmează semicercul interior”, care coincide cu spaţiul litoral al continentului eurasiatic, caracterizat prin dezvoltarea cea mai intensă a civilizaţiei. Mai departe urmează semicercul exterior sau insular”. În funcţie de acest sistem, MacKinder formulează principala legitate Geopolitică:

Cine conduce Europa de Est stăpâneşte heartlandul; Cine stăpâneşte heartlandul conduce Insula Mondială (Europa, Asia şi Africa); Cine conduce Insula Mondială stăpâneşte lumea. În 1919, după terminarea primului război mondial, MacKinder va publica lucrarea geopolitică Democratic Ideals and Reality”, în care se referă la reorganizarea planetei în concordanţă cu victoria puterilor Antantei asupra Puterilor Centrale. Lucrarea va fi reeditată în 1942, când balanţa războiului înclina în favoarea Puterilor Aliate (SUA, Marea Britanie, Uniunea Sovietică). Principala preocupare a lui MacKinder era reorganizarea lumii în perioada postbelică. “Dacă Uniunea Sovietică iese din acest război cucerind Germania, ea se va clasa drept prima putere continentală a lumii. Heartland-ul

reprezintă cea mai mare fortăreaţă naturală a lumii”, aprecia MacKinder în 1943. Istoria i-a dat dreptate. Uniunea Sovietică şi-a creat după război un spaţiu hegemonic de o amploare nemaiîntâlnită până atunci, ajungând până în inima Europei. În iulie 1943, în revista americană Foreign Affairs apare articolul “The Round World and the Winning of Peace” (Reuşita păcii într-o lume finită), considerat drept testamentul politic al lui MacKinder. Articolul analiza viitoarele raporturi dintre cele două superputeri - SUA şi Uniunea Sovietică - în pragul trecerii la etapa Războiului Rece. Principala preocupare a lui MacKinder a fost de a împiedica crearea unei alianţe strategice între Rusia şi Germania, idee preluată şi dezvoltată de şcoala geopolitică anglo-saxonă. Prin consacrarea unor noţiuni de bază (World Island, Heartland, Rimland, Pivot Area) a îmbogăţit conceptual arsenalul teoretic al geopoliticii, introducând şi elemente ale “noii configuraţii geostrategice şi geopolitice a planetei”. Evoluţia ulterioară a evenimentelor politice la scară planetară a confirmat, în mare parte, previziunile sale. H. MacKinder a avut o participare activă la Conferinţa de Pace de la Paris (1919 – 1920), care a stabilit noua hartă a lumii după primul război mondial. În cadrul conferinţei şi-a susţinut concepţia sa Geopolitică privitoare la înfiinţarea zonei tampon de state de la Marea Baltică la Marea Neagră, pentru a priva Germania de o zonă de influenţă tradiţională. Se urmărea, în acelaşi timp, să nu se permită extensia spre vest a concepţiilor politice emanate dintr-o Rusie cuprinsă de revoluţia bolşevică.

1.2.3. Şcoala Geopolitică germană Friedrich Ratzel, Rudolf Kjellén, Halford MacKinder au fost pionieri ai geopoliticii; fără a fi creatori

de şcoală, ideile lor au influenţat puternic dezvoltarea principalelor şcoli geopolitice – una continentală, cea germană, alta continental-maritimă, cea anglo-saxonă. Reprezentantul cel mai strălucit al geopoliticii germane dintre cele două războaie mondiale, Karl Haushofer (1869–1946), a grupat în jurul său tinerii profesori de istorie şi geografie, marcaţi profund de înfrângerea Germaniei şi rezultatele păcii de la Versailles (1919). Puternic influenţat de ideile lui Kjellén, Haushofer tinde spre o geopolitică militantă, pusă în slujba renaşterii Germaniei. În acest sens, el îşi propune impunerea geopoliticii ca “ştiinţă”, apoi ca “disciplină aplicativăşi, de asemenea, ca “o artă indispensabilă conducătorului politic”. Haushofer este primul care face distinctia între Geografia Politică şi Geopolitică, aflate în relaţii de succesiune ; Geopolitica, afirmă el, fiind “o combinaţie între geografie, istorie, ştiinţă politică, economie politică şi sociologie” 1 . În acest sens, el va face deosebirea între cele două discipline astfel:

- geografia politică – ’’învăţătura despre distribuţia puterii statale în spaţiul suprafeţei terestre şi despre condiţionarea sa de pământ prin formă, spaţiu, climă şi înveliş’’;

- Geopolitica – “ştiinţa despre formele de viaţă politice în spaţiile de viaţă naturale, ce se străduieşte să înţeleagă dependenţa lor geografică şi condiţionarea lor de-a lungul mişcării istorice” 2 .

1 Karl Haushofer, De la géopolitique, Paris, Fayard, 1986, p. 101. 2 Karl Haushofer, Erich Obst, Herman Lautensach, Otto Maull, Bausteine zur Geopolitik, Kurt Vowinckel Verlag, Berlin-Grunewald, 1928, p. 49.

Prin eforturile lui Haushofer, geopolitica devine disciplină universitară în cadrul « Şcolii Superioare pentru Politică din Berlin ». De asemenea, împreună cu Erich Obst, Otto Maull şi Herman Latensach, înfiinţează în 1924 revista “Zeitschrift für Geopolitik” (Revista de Geopolitică) ; din 1939 catedra de Geopolitică este transformată în Institut de Geopolitică, având ca director pe Albrecht Haushofer, fiul lui Karl Haushofer. Acelaşi grup, în frunte cu A. Haushofer, îşi va expune programul geopolitic în lucrarea “Bausteine zur Geopolitik” (Piatra de temelie a Geopoliticii), în care se preciza că:

a.geopolitica afirmă rolul determinant al pământului în desfăşurarea evenimentelor politice; b.ea se bazează în special pe geografia politică; c.particularităţile spaţiilor terestre studiate de geografie delimitează cadrul geopolitic în care trebuie să se desfăşoare evenimentele politice; d.geopolitica îşi propune să fie călăuză în viaţa politică; e.geopolitica vrea să devină şi trebuie să devină conştiinţă geografică a statului. La baza sistemului său geopolitic, Haushofer a pus teoria “spaţiului vital”, concept preluat de la Ratzel. Haushofer era convins că situaţia dificilă a Germaniei după primul război mondial se datora lipsei de spaţiu. Stabilind o relaţie directă între populaţia şi teritoriul locuit, Haushofer conchide că, în mod logic, populaţia unei naţiuni, cum era Germania, trebuia să se extindă până la atingerea spaţiului cel mai optim, chiar şi prin recurgerea la război. În consecinţă şi politica externă a statului va trebui să ţină seama de cerinţele natural-geografice, demografice, economice sau culturale ale spaţiului vital.

Prin prisma teoriei spaţiului vital, Haushofer va aborda şi problema frontierelor, căreia îi consacră în 1927 lucrarea “Grenzen in ihrer Geographischen und Politischen Bedentung” (Importanţa geografică şi politică a graniţelor). Geopliticianul emite paradigma “frontierelor în mişcare” care decurg din tendinţa de expansiune a statelor mari. A rămas celebră disputa lui Haushofer cu geograful francez Jacques Ancel pe tema Rhinului ca frontieră (Rhinul ca fluviu german, dar nu şi frontieră germană). În contextul politicii externe, Haushofer porneşte de la stabilirea unui dualism la nivel planetar între forţele mării şi cele continentale. Acest dualism punea în faţa Germaniei sarcina autoidentificării geopolitice. Pornind de la poziţia centrală în cadrul Europei, Germania se afla în opoziţie cu “puterile maritime” (Anglia, Franţa, şi în perspectivă cu SUA), care considerau Germania (împreună cu Rusia) principalul adversar geopolitic. Bazat pe această analiză, Haushofer emite propunerea unui “bloc continental”, adică axa Berlin – Moscova – Tokyo. În studiul “Europa Centrală - Eurasia – Japonia”, publicat în 1940, citează aprecierea englezului Homer Leo că reuşita unei alianţe între Germania, Rusia şi Japonia însemna crepusculul lumii anglo-saxone. Concepţia lui Haushofer a devenit irealizabilă în urma declanşării războiului împotriva URSS, în 1941, încheiat cu înfrângerea celui de-al treilea Reich. Geopolitica promovată de şcoala lui Haushofer a devenit doctrină de stat în Germania nazistă. Ea a influenţat puternic şi formarea unei concepţii geopolitice în Italia, care avea ca temă centrală transformarea Mării Mediterane în “Mare Nostrum”. În Extremul Orient, Japonia a preluat, în expansiunea sa asiatică, concepţia “spaţiului vital”.

Geopolitica germană a fost caracterizată în epocă, drept revanşardă. “Un stat totalitar () cum e Germania de azi, e totalitar şi în sensul mobilizării tuturor conştiinţelor în direcţia intereselor () germane. Şi nici o altă disciplină, prin originea şi metodele ei, nu e aşa de proprie pentru această mobilizare ca geopolitica. Ea serveşte spiritul de revanşă german şi serveşte deopotrivă rasismul german”, aprecia în 1937, Ion Conea. 1 Aprecierea lui I. Conea era în concordanţă cu ideile lui J. Ancel, adversarul cel mai virulent al geopoliticii germane (îşi va sfârşi viaţa, în 1942, într-un lagăr nazist de concentrare). Eşecul militar al Germaniei naziste, la sfârşitul ultimului război mondial, a însemnat şi compromiterea geopoliticii germane antebelice. Geopolitica anglo-saxonă şi franceză individualizau geopolitica revanşardă germană prin cuvântul “Geopolitik”, pentru a o diferenţia de geopolitica propriu-zisă. Exemplul geopoliticii germane ridică o întrebare cardinală: o ştiinţă poate exista ca atare, făcând abstracţie de legile valabile pentru toate locurile şi toate timpurile? Răspunsul a fost dat de Haushofer însuşi când afirma că “Geopolitica nu poate oferi răspunsuri certe, decât la cel mult 25 la sută din cazuri”. Mai mult, singura certitudine pe care geopolitica o putea oferi în epocă, era aceea a unei metode de studiu a fenomenelor internaţionale. Ezitând în definirea geopoliticii ca ştiinţă sau metodă, Haushofer este înclinat spre adoptarea unui alt termen pentru geopolitică, cel de “Geografie dinamică”, al cărui caracter activ ar decurge din “influenţa mediului asupra acţiunii omului, inclusiv a formării raselor, aspectului, a împletirii şi a succesiunii evenimentelor”.

1 Ion Conea,op.cit,p.43

1.2.4. Şcoala Geopolitică franceză Geopolitica de tip clasic de la Mahan la Haushofer a avut ca obiect, studiul puterii în desfăşurarea ei în spaţiu. MacKinder era obsedat de fragilitatea puterii maritime britanice faţă de ascensiunea statelor continentale. Ratzel şi Haushofer porneau de la frustrarea Germaniei, care nu putea să-şi ocupe locul ce i se cuvenea. Problemele geopolitice ale Franţei erau total diferite. Suportând, în secolul al XIX-lea, două majore înfrângeri (în 1814–1815, când Napoleon a fost învins de o coaliţie europeană, şi în 1871, de către Prusia), fiind nevoită să accepte apariţia Imperiului german ; principala preocupare a Franţei a constat în confruntarea cu o Germanie tot mai puternică în Europa. Concentrarea în perioada care a urmat înfrângerii din 1871 asupra expansiunii coloniale în spaţiul afro-asiatic, a făcut din Franţa posesoarea unui important imperiu colonial, fapt ce a accentuat concurenţa cu Marea Britanie. În aceste condiţii, Şcoala Geopolitică franceză a fost dominată de necesitatea de a face faţă rivalităţilor pe două fronturi – pe continent împotriva Germaniei, pe mare şi în spaţiul extraeuropean împotriva Marii Britanii. Această şcoală s-a afirmat ca o reacţie la determinismul formulat de Ratzel. Primul reprezentant de marcă al şcolii franceze de geopolitică a fost Elisée Réclus (1830 – 1905). Participant la Comuna din Paris, este condamnat la zece ani de exil. Instalat în Elveţia întreprinde o seamă de călătorii în lume pe baza cărora va publica lucrarea “La Nouvelle Géographie universelle”, în 19 volume, între 1872 şi 1895 (17 873 pagini, 4 290 de hărţi). A doua lucrare, ’’L’Homme et la Terre’’, va apare după moartea sa. Yves Lacoste îl consideră pe Réclus drept părintele intelectual al geopoliticii franceze. Pornind de la concluzia că “geografia nu este altceva decât

istorie în spaţiu, tot aşa cum istoria este geografie în timp ()’’, tezele lui Réclus pot fi sintetizate astfel:

- o viziune asupra Terrei ca o totalitate complexă în permanentă schimbare;

- acţiunea omului asupra mediului, văzută ca sursă a progresului şi regresului. Ca martor al epocii de glorie a imperialismului, de efervescenţă a partajului colonial, Réclus evidenţiază principalele caracteristici ale epocii: rapiditatea capitalismului în căutarea de noi pieţe; declinul industrial al Marii Britanii; emergenţa Statelor Unite şi a Rusiei. Cu toată celebritatea sa, Réclus n-a fost agreat de geografia universitară, lucrările sale fiind trecute sub tăcere. Vidal de la Blache (1845 – 1918) este considerat fondatorul şcolii franceze de geografie, mai exact al “geografiei umane”. Încă din prima sa lucrare, “Tabloul geografic al Franţei” (1903), Vidal de la Blache afirmă rolul omului în utilizarea posibilităţilor oferite de mediul geografic. Într-unul dintre primele sale articole din “Annales de Géographie”, din 1898 – ’’La géographie politique à propos des écrits de M. Frédérich Ratzel’’, sub pretextul că face cunoscută publicului francez concepţia lui Ratzel, propunea de fapt propriul său punct de vedere, combătând determinismul dur al fostului său dascăl. Prin aceasta el va pune bazele geografiei umane, punând omul pe o altă ierarhie decât cea care-i era atribuită în concepţia Geopolitică germană. În 1917, Vidal de la Blache publică lucrarea “Franţa de Est”, al cărei scop era demonstrarea necesităţii alipirii Alsaciei şi Lorenei la Franţa. Lucrarea abordează relaţiile dintre mediu/viaţa economică şi socială, explicând diferitele strategii de industrializare şi problemele politico-militare.

Ideile geopolitice promovate de Vidal de la Blache au fost exprimate fără echivoc de Jacques Ancel în lucrarea “Manuel géographique de Politique Européenne” (1936), care considera că geopolitica este totuna cu geografia politică sau că ea trebuia să se întemeieze pe analize şi sinteze foarte riguroase, apelând într-una la istorie şi la studiul precis al mediului. Aceeaşi nediferenţiere, între geografia politică şi geopolitică, o gasim şi la Albert Demangeon (1872 – 1940), care considera că aceasta din urmă trebuie definită ca “teorie a acţiunii în spaţiul politic”. Prin lucrarea “Géographie des frontières” (1938), J. Ancel dă o ripostă la lucrarea lui K. Haushofer, “Grenzen”, apărută în 1927, care propunea aşa-zisa frontieră culturală, ce îngloba nu numai Germania ci şi aria germanică (toate regiunile în care se vorbeşte limba germană). După cel de-al doilea război mondial, geopolitica a fost practic inexistentă în Franţa, ca de altfel în toată Europa, datorită ostilităţii faţă de geopolitica nazistă. Doar în perioada 1959–1968, generalul Charles de Gaulle a întreprins unele măsuri antiatlantiste în urma cărora Franţa a ieşit din structura militară (nu şi politică) a Pactul Nord- Atlantic, încercând să elaboreze o strategie Geopolitică proprie. Întrucât această acţiune n-a avut rezultatul scontat, Franţa s-a orientat spre colaborarea intereuropeană franco- germană şi cu URSS, de unde a rezultat cunoscuta teză a lui de Gaulle - “Europa de la Atlantic la Urali” -, teză concepută în spiritul “continentalismului’’ Începând cu anii ’70, când Geopolitica anglo-saxonă începe să ia avânt, geopoliticienii francezi, asemenea altor europeni încep să se încadreze în spiritul anglo-saxon, activând ca experţi ai organizaţiilor internaţionale – NATO, ONU, ş.a. Un reprezentant al acestei direcţii este Jacques Attali, fost consilier al preşedintelui Franţei, François

Mitterand, şi apoi director al Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare ; autorul lucrării “Lignes d’horizon” (1990). Attali afirmă că omenirea a păşit în era economiei de piaţă în care dualismul geopolitic între telurocraţie şi talasocraţie, adică Uscatul şi Marea, dispare şi se instaurează, în aceste condiţii era “geoeconomiei”, ca expresie a mondialismului. După cel de-al doilea război mondial, principala figură geopolitică franceză a devenit Yves Lacoste. Născut în 1929, el îşi începe activitatea cu lucrarea “Géographie du sous-développement”(1965) ;dar afirmarea sa ca geopolitician este marcată de lucrarea “La géographie, ça sert d’abord à faire la guerre” (1976), consacrată analizei războiului din Vietnam. Yves Lacoste are meritul de a readuce în atenţia specialiştilor opera lui Elisée Réclus, subliniindu-i valoarea geopolitică. În demersul de a menţine în circuitul ştiinţific ideile geopolitice valoroase din epoca interbelică, el supune unei analize obiective geopolitica germană (Ratzel, Haushofer) eliberată de imaginea de “ştiinţă nazistă” (’’Grandeur et décadence d’une géopolitique’’, 1990). În 1976 înfiinţează revista “Hérodote” – revistă de geografie şi geopolitică, devenită principala publicaţie periodică de geopolitică din Europa. Apariţie trimestrială, fiecare număr era consacrat unei teme (ex. Jocul de frontiere în Africa, Balcanii şi balcanizarea, Chestiunea sârbă, etc.). Este, de asemenea, coordonatorul a două lucrări de anvergură în domeniul geopoliticii: prima este o amplă monografie de peste trei mii de pagini, “Géopolitique des regimes françaises” (1986), iar cea de-a doua “Dictionnaire de géopolitique”(1993, prima ediţie), la care au colaborat peste patruzeci de specialişti şi care a devenit principalul

cadru de referinţă a geopoliticianului de pe toate meridianele. După Yves Lacoste, geopolitica trebuie percepută ca un nou mod de a vedea lumea şi complexitatea conflictelor sale. Geopolitica, afirmă savantul francez, are de a face cu rivalităţi de putere privind teritoriile şi populaţiile ce le locuiesc. Este interesant de menţionat că, în urmă cu aproape şapte decenii, Ion Conea exprima un punct de vedere similar : “Geopolitica nu va studia statele în parte, ci va studia jocul politic dintre state (). Geopolitica va fi ştiinţa relaţiilor sau a presiunilor dintre state”. 1 În acest spirit Yves Lacoste face abstracţie de schemele lui MacKinder, Mahan sau Haushofer; el utilizează metodica geopolitică pentru a descrie conflictele interetnice şi interstatale, procesele demografice şi chiar “Geopolitica alegerilor politice”. Prin revista “Hérodote”, Yves Lacoste a repus geopolitica în drepturile sale, după o lungă perioadă de ignorare, datorată analogiei cu geopolitica nazistă. El readuce în actualitate poziţiile lui Camille Vallaux şi Lucien Febvre, care declarau că geopolitica are ca obiect de studiu, mai degrabă, “problemele politice şi economice pe care le pun regiunile sau marile individualităţi naturale ale planetei şi nu atât problemele politice şi economice care să privească un singur stat”. În concepţia lui Yves Lacoste, geopolitica este o metodă de analiză a evoluţiei politice şi conflictuale la ordinea zilei. În acest scop, el se bazează pe hartă, “prima formă de percepere a spaţiului”, pe istorie, în măsura în care se poate explica evoluţia actuală, şi pe analiza frontierelor, ca expresie a raportului de forţe.

1 Op. cit., p. 57.

În echipa revistei “Hérodote”, s-a afirmat Michel Foucher, Directorul Observatorului European de Geopolitică din Lyon şi autorul lucrării “Fronts et frontières” (1988). Acestui subiect îi mai fusese, anterior, consacrată lucrarea “Geographie des frontières” (J. Ancel, 1938). Yves Lacoste a impulsionat dezvoltarea “geopoliticii electorale” pentru studierea relaţiei între preferinţele politice ale populaţiei şi teritoriul pe care locuieşte. Promotorul acestei direcţii a fost André Siegfried (1875– 1959), autorul a numeroase lucrări de geografie politică, şi a lucrării “Tableau de partis en France”(1930). De pe poziţii opuse grupului de la ’’Hérodote’’- considerat de orientare politică de stânga - , în 1982 a luat fiinţă Institutul Internaţional de Geopolitică din Paris. Prin intermediul revistei “Géopolitique”, institutul caută să reînvie concepţia Geopolitică a generalului Charles de Gaulle (1890–1970), care vedea Franţa o putere continentală şi maritimă.

1.2.5. Şcoala Geopolitică anglo-saxonă Şcoala Geopolitică anglo-saxonă s-a remarcat îndeosebi prin contribuţia adusă de lucrările britanicului H. MacKinder şi mai ales de cele ale americanului Alfred Mahan şi urmaşilor săi nord-americani. Urmând exemplul Marii Britanii, care devenise stăpâna mărilor şi a unui imens imperiu colonial, SUA nutrea ambiţii similare. Lansarea doctrinei Monroe în 1823, care se împotrivea oricărui amestec al unei puteri străine în afacerile continentului american, a fost urmată de afirmarea făţişă a politicii expansioniste. În 1898, senatorul Albert J. Beveridge afirma: “comerţul mondial trebuie să fie şi va fi al nostru, îl vom avea. Vom acoperi mările cu marina noastră

comercială; vom construi o flotă pe măsura măreţiei noastre”. 1 Primul care a elaborat o doctrină geopolitică adaptată la tendinţele expansioniste americane, a fost amiralul Alfred Thayer Mahan (1840 – 1914), titular, din 1885, al cursului de Istoria flotei maritime la Colegiul naval din New-Port. În 1890, publică prima sa carte, devenită clasică, în domeniul strategiei militare The influence of Sea Power in History (1660 – 1783)” (1890) – Influenţa Puterii maritime de-a lungul istoriei. La intervale scurte publică alte lucrări: The influence of Sea Power upon the French Revolution and Empire (1793 – 1812) (1892) - Influenţa forţei maritime asupra Revoluţiei franceze şi Imperiului -, The Interest of America in Sea Power (1897) - Interesul Americii pentru forţa maritimă, ş.a. Lucrările lui au exercitat o puternică influenţă asupra oficialităţilor politice americane. În această perioadă, sfârşitul secolului al XIX-lea, zona Pacificului devine importantă pentru interesele Americii, impunând o strategie maritimă valabilă până în zilele noastre, care a avut rezultate fructuoase după al doilea război mondial, împotriva Uniunii Sovietice. Esenţa acestei strategii, denumită “politica Anaconda”, constă în încercuirea masei continentale euroasiatice, pentru a împiedica o posibilă alianţă între Germania şi Rusia, eventual şi Japonia. Principalul instrument al “puterii maritime” este comerţul maritim, iar garantul asigurării comerţului este flota militară maritimă, considera Mahan. Mai mult, el aprecia că forţa maritimă”, reprezintă un tip aparte de civilizaţie, predestinată pentru dominaţia mondială.

1 Apud Michel Bugnon-Mordant, America totalitară: armele secrete pentru stăpânirea lumii, Ed. Lucman, Bucureşti, 1999, p. 47.

Nicholas John Spykman (1893–1943), născut la Amsterdam, este considerat continuatorul direct al ideilor amiralului Mahan. Profesor din 1925 la Universitatea Yale, deţinând între anii 1935–1940 conducerea Institutului de Studii Internaţionale, Spykman considera geopolitica drept cel mai important instrument al politicii internaţionale ; o metodă analitică ce permite elaborarea celei mai eficiente strategii. În acest sens, el supune unei critici severe determinismul lui Ratzel, considerând concepţia despre frontiere juste sau nejuste drept o inepţie. Cu toate acestea, pornind de la celebra formulă a lui Napoleon “un stat face politica geografiei sale, Spykman afirmă că geografia creează o predispoziţie spre o anumită politică. Astfel, Marea Britanie, o insulă situată la marginea continentului, a fost silită să-şi caute securitatea, bogăţia şi puterea pe oceane. La rândul ei, Germania, instalată în inima continentului european, prinsă între Franţa şi lumea slavă, a fost silită să revendice un spaţiu vital. Pe de altă parte, Rusia, închisă în imensitatea sa continentală, n-a încetat să lupte pentru a obţine acces la mările calde. În schimb, SUA, o fortăreaţă protejată prin cele două oceane de tulburările planetei, este în măsură să-şi afirme puterea fără riscul invaziei. În lucrarea “America’s strategy in World Politics” (1943) - Strategia americană în politica mondială -, pe baza a zece criterii inspirate de Mahan, el evaluează poziţia geografică a SUA şi posibilitatea unui atac din partea puterilor Axei. A doua lucrare, “The Geography of the Peace” (1944) - Geografia păcii -, este consacrată corecţiei teoriei lui MacKinder privind rolul geopolitic al Heartland- ului euroasiatic. Contrar aprecierii lui MacKinder, Spykman consideră că rolul determinant revine “Rimland-ului”, adică centurii euroasiatice formată din ţările cu ieşire la mare; zonă care reprezintă cheia dominaţiei mondiale.

Parafrazându-l pe MacKinder, el afirmă că “cel ce domină Rimland-ul domină Eurasia; cel de domină Eurasia, ţine în mâinile sale destinul lumii”. De pe poziţiile “forţei maritime”, Spykman introduce o nouă completare la imaginea Geopolitică a lumii – “Oceanul de mijloc” (Midland Ocean). În viziunea lui Spykman, Oceanul Atlantic este practic o mare interioară situată între America şi Europa, care contribuie la realizarea uniunii între aceste două continente, pe baza comunităţii culturale de origine vest-europeană. Rolul principal în această uniune, revine SUA, cu complexul lor economic şi militar, realizat prin intermediul Pactului nord-atlantic (NATO). Importanţa acordată Rimland-ului” de către Spykman, va sta la originea strategiei de încercuire a URSS- ului, în vederea limitării posibilităţilor ei de acţiune. Împreună cu Mahan, Spykman poate fi considerat părintele spiritual al “atlantismului”, încununat de NATO. În concluzie, se poate afirma că şcoala Geopolitică anglo-saxonă, în speţă cea americană, prin abordarea consecventă a concepţiei “Sea Power”, şi-a demonstrat superioritatea asupra şcolilor continentale. Această concepţie geopolitică a continuat şi după cel de-al doilea război mondial. Epoca de după cel de-al doilea război mondial a fost dominată de instaurarea sistemului bipolar de putere – SUA versus URSS. În aceste condiţii, geopolitica americană, continuând linia lui Spykman, îşi orientează eforturile pe confruntarea între cele două superputeri, desfăşurată pe fondul existenţei unui vast arsenal nuclear. Totodată, ea se delimitează de geopolitica interbelică, îndeosebi de cea germană, denumită “Geopolitik”, în opoziţie cu noua “Geopolitics”. Un prim răspuns la această situaţie îl oferă

lucrările “Geography and Politics in a World Divided” din 1963, a lui Saul Cohen şi “The Geopolitics of the Nuclear Era”(1977), scrisă de Colin S. Gray. Afirmând că Geopolitica este ştiinţa puterii în spaţiu, Gray susţine că SUA trebuie să contracareze URSS peste tot unde ea caută să avanseze. Abordând strategia SUA şi NATO, el militează pentru amplasarea armelor nucleare în funcţie de particularităţile geografice şi geopolitice ale diferitelor regiuni. În paralel cu extinderea influenţei SUA în lume, a avut loc afirmarea concepţiei “mondialiste”, care postulează inevitabilitatea integrării planetare depline, trecerea de la multitudinea de state, naţiuni şi culturi la o lume omogenă - “One World”. Această concepţie îşi trage rădăcinile din epoca interbelică, mai exact din 1921, când a fost înfiinţat “Council on Foreign Relations”, avându-l în frunte pe bancherul American J. Morgan. În 1973 a fost creată structura mondialistă Trilateral”. Trilaterala a fost menită să reunească sub egida SUA trei “mari spaţii” aflate în fruntea dezvoltării tehnice şi economiei de piaţă:

1. spaţiul american – America de Nord şi Sud;

2. spaţiul european;

3. spaţiul pacific, controlat de Japonia.

Comisia Trilaterală este condusă de influentul bancher David Rockfeller, iar în cadrul ei activează o seamă de geopoliticieni, în frunte cu Zbigniew Brzezinski. Proiectul mondialist are la bază două variante:

neatlantismulşi “teoria convergenţei”. Prima, presupune ca după dizolvarea Uniunii Sovietice, urmată de controlul total al SUA asupra Eurasiei, să apară noi zone de opoziţie faţă de Occident, aşa-numitele civilizaţii. Reprezentantul cel mai proeminent al acestei direcţii este geopoliticianul Samuel P. Huntington, director al Institutului de Cercetări

Strategice de pe lângă Universitatea Harvard, autorul cunoscutei lucrări “The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order”(1997) - Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale. Ideea principală a acestei lucrări rezidă în aceea că succesul strategic al NATO împotriva ideologiei comuniste, nu presupune şi victoria civilizaţională. El afirmă că civilizaţiei occidentale i se opun alte şapte civilizaţii potenţiale, ceea ce justifică formula:

Vestul şi toţi ceilalţi”. În consecinţă, el recomandă ca Occidentul să nu permită tendinţelor antiatlantice să se coalizeze într-o alianţă continentală periculoasă pentru Occident. În acest spirit el se întreabă retoric: “unde se termină Europa? Europa se termină acolo unde creştinătatea occidentală se termină şi încep Islamul şi ortodoxia”. 1 Linia trasată de Huntington plasează Transilvania în zona creştinătăţii occidentale “cu populaţia ei maghiară catolică”, ignorând că peste 70% din populaţie este de religie ortodoxă. A doua variantă este “teoria convergenţei”, propagată de Francis Fukuyama, fost consilier politic în cadrul Departamentului de Stat al SUA, autorul cărţii “The End of History?”(1989) - Sfârşitul istoriei. Fukuyama susţine că odată cu căderea Uniunii Sovietice va începe o nouă eră, sub semnul Pieţei şi Democraţiei, care vor uni lumea într-o structură raţională. În acest scop, toate regiunile lumii se vor reorganiza după noul model, în jurul centrelor cele mai dezvoltate economic. Zbigniew Brzezinski este unul dintre cei mai proeminenţi reprezentanţi ai geopoliticii americane. Polonez de origine, devine în 1960 profesor la Columbia University, iar din 1961 director al Institutului pentru Studiul

1 Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Ed. Antet, Bucureşti, 1998, p. 232.

Comunismului. Între anii 1973–1976, conduce “Comisia Trilaterală”, al cărei membru fondator este. În 1976, este numit de preşedintele Jimmy Carter şeful Consiliului Securităţii Naţionale. Din 1980, revine la catedră, activând

totodată la Centrul de Studii Strategice şi Internaţionale de

la Universitatea Georgetown din Washington. Consacrat

prin lucrările axate pe fosta lume comunistă, mai ales prin cele care tratează relaţiile dintre Occident şi Rusia, Brzezinski ajunge să abordeze problemele politicii mondiale din perspectiva perpetuării dominaţiei americane în lume. În

lucrarea “The Grand Chessboard”(1997) - Marea tablă de şah 1 , el afirmă că SUA a dobândit statutul de primă putere a lumii, în urma obţinerii supremaţiei pe plan militar, economic, tehnologic şi cultural. SUA a transformat Europa

în cap de pod pentru dominaţia Eurasiei cu ajutorul NATO,

controlând automat Orientul Mijlociu şi Africa. Pentru a demonstra rolul actual de unică superputere a SUA, Brzezinski analizează marile probleme geopolitice ale lumii

contemporane.

Predecesor al lui Brzezinski, în funcţia de consilier

pe probleme de securitate naţională în timpul administraţiei

Nixon, Henry Kissinger, originar din Germania şi profesor

la Harvard, este una dintre cele mai prestigioase figuri ale

diplomaţiei şi ştiinţei politice americane din a doua jumătate

a secolului trecut. Apropiat a lui Nelson Rockefeller,

Kissinger se remarcă prin lucrarea ’’Armele nucleare şi politica externă’’, în care exprimă o serie de rezerve faţă de politica externă a administraţiei Eisenhower. A avut un rol

1 În România au apărut lucrările Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei (Ed. Diogene, Bucureşti, 1995), Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice (Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000) si Marele Esec. Sfarsitul comunismului in secolul XX (Ed Dacia , Cluj – Napoca, 1992)

major în politica de deschidere a administraţiei Nixon către China ; a fost implicat în problemele Orientului Mijlociu după războiul de Yom Kippur (1973) şi în negocierile cu U.R.S.S. privind armele nucleare. Secretar de Stat în administraţiile Nixon şi Ford, Kissinger şi–a expus principiile de politică externă în lucrarea ’’Diplomaţia’’, care reprezintă o sinteză a istoriei relaţiilor internaţionale din epoca modernă şi contemporană.

1.2.6. Şcoala Geopolitică rusă Este dificil de a vorbi de o şcoală Geopolitică rusă, în sensul adevărat al cuvântului, întrucât în perioada Uniunii Sovietice geopolitica era caracterizată ca o “pseudoştiinţă burgheză”, “imperialistă” sau “fascistă”. Funcţiile acesteia erau suplinite de câteva discipline precum strategia, geografia militară, teoria dreptului şi a relaţiilor internaţionale, geografia, etnografia, etc. Cu toate acestea, comportarea geopolitică a URSS pe scena internaţională, dovedeşte existenţa unui model de comportare geopolitică deosebit de raţional şi eficient până la un moment dat. Stabilirea spaţiului hegemonic în Europa Centrală şi de Est, consolidarea poziţiei în sudul Eurasiei, pătrunderea în Africa, demonstrează existenţa unei politici fundamentale din punct de vedere geopolitic şi geostrategic. Geopolitica propriu-zisă a fost dezvoltată de cercurile marginale din emigraţie sau din interior. Conform unui studiu de analiză, perioada anilor ’30- 50 a fost vremea când în geografia sovietică se punea semnul de egalitate între geografia politică şi Geopolitică, în varianta nazistă. Geografia politică era transformată în ideologie, proclamând teze precum “încercuirea capitalistă, “apărarea cuceririlor socialismului”,

îndeplinirea datoriei internaţionale”, etc. 1 “Geopolitica este o concepţie burgheză, reacţionară, care justifică şi explică politica agresivă a statelor imperialiste prin condiţiile fizico-geografice, poziţia geografică şi deosebirile rasiale ale populaţiei (). Geopolitica a luat naştere în perioada imperialismului ca armă ideologică”, aceasta este definiţia geopoliticii în perioada sovietică. În ce priveşte geografia politică, ea era limitată la studiul hărţii politice a lumii. 2

Noile realităţi de pe scena politică internaţională de după 1989 - disoluţia Tratatului de la Varşovia şi a URSS, apariţiei Rusiei ca succesoare a fostei superputeri sovietice şi definirea rolului său în noua configuraţie globală - au determinat ca Geopolitica să devină foarte actuală în societatea rusă. Piotr Nikolaevici Saviţkii (1895–1968) este primul geopolitician rus. Economist de formaţie, după Revoluţia din 1917 emigrează în Cehoslovacia unde, în 1921, împreună cu cneazul N.S. Trubeţkoi, pune bazele mişcării eurasiatice. Concepţia eurasiatică a lui Saviţkii s-a conturat sub influenţa slavofililor, care aveau ca idee centrală specificitatea identităţii istorice a “velikoruşilor”. După război, în 1945, este arestat de sovietici şi condamnat la zece ani de lagăr. În 1956, se întoarce la Praga, unde va înceta din viaţă după 12 ani. Ideea centrală a lui Saviţkii constă în aceea că Rusia reprezintă o formaţiune civilizaţională, definită prin

1 Pevepeciko A.S., Politiceskaia gheografia SSSR, predistoria, sovremenoe sostoianie i perspektivî razvitia (Geografia politică a URSS, preistoria, starea actuală şi perspectivele dezvoltării). Izvestia Vsesoiuznovo gheograficeskovo obşcestva, 1990, nr. 2.

2 Gheograficeskii enţiklopediceskii slovar (Dicţionar geografic enciclopedic), Moscova, 1988, p. 63.

centralitatea poziţiei sale. Unul dintre articolele sale, “Gheograficeskie i gheopoliticeskie osnovî evraziistva”(1933) - Bazele geografice şi geopolitice ale eurasianismului -, începe cu cuvintele : “Rusia are mult mai multe argumente, decât China, să se numească Statul Central”. Spre deosebire de centralitatea Germaniei, limitată la nivelul Europei, această peninsulă vestică a Eurasiei – Rusia - deţine poziţia centrală în cadrul întregului continent. Prin aceasta, Rusia nu este nici parte a Europei şi nici continuarea Asiei, ci o lume autonomă, denumită de Saviţkii “Eurasia”. El consideră că Rusia – Eurasia (heartland-ul lui MacKinder) este o sinteză a culturii şi istoriei mondiale la a cărei dezvoltare participă şi natura ei. Rusia este considerată de Saviţkii nu ca un stat naţional, ci ca un tip aparte de civilizaţie, la formarea căruia au concurat cultura ariano- slavă, nomadismul turanic, tradiţia ortodoxă. Un principiu important considerat de Saviţkii, era cel al “ideocraţiei”, în sensul că statul eurasiatic trebuie să se bazeze pe o idee apriorică emisă de “conducătorii spirituali”. Comportamentul geopolitic al Uniunii Sovietice coincide în mare cu concepţiile lui Saviţkii, fără a o recunoaşte însă deschis. Continuatorul concepţiei eurasiatice a lui Saviţkii, a fost istoricul şi etnograful Lev Gumiliov. Fără a menţiona în lucrările sale cuvântul “Geopolitică”, din cauza ideologiei comuniste, prin teoria sa despre etnogeneză şi ciclurile etnice, Gumiliov se situează pe poziţiile abordării “organicisteşi a “determinismului geografic”, preluate din lucrările lui Ratzel, Kjellén, Haushofer, ş.a. Analizând perioada timpurie a hărţii etnice eurasiatice, Gumiliov oferă o nouă imagine a istoriei politice

a Orientului eurasiatic, pe care îl prezintă ca un centru aparte de etnogeneză, cultură şi dezvoltare statală. Dezvoltând cauzele etnogenezei, Gumiliov demonstrează cu numeroase exemple cum, prin acumularea unor factori multipli, are loc explozia etnogenă tot aşa cum, conform teoriei organiciste, are loc şi degradarea etnosului până la stadiul de “etnosuri relicve”. Gumiliov nu a formulat concluzii geopolitice pe baza imaginii oferite de el asupra lumii. Ele au fost dezvoltate de urmaşii săi, în perioada dispariţiei cenzurii ideologice marxist-leniniste, când a luat naştere un curent al “neoeurasianismului”. Acest curent consideră că divizarea hărţii geopolitice a Europei a dus la înfrângerea Uniunii Sovietice în cadrul “războiului rece”. Altă idee conceptuală a neoeurasiaticilor se referă la necesitatea alianţei cu ţările islamice (îndeosebi cu Iranul), ca aliat strategic de maxim interes.

Manifestând opoziţia faţă de mondialismul promovat de blocul atlantist, noul curent preconizează instaurarea unei noi “bipolarităţi”, care să se opună tendinţei de dominare unilaterală a Occidentului, fiind necesară formarea unui bloc continental eurasiatic. Această concepţie, şi-a găsit expresia în ampla lucrare “Osnovî gheopolitiki. Gheopoliticeskoe buduşcee Rossii“ (“Bazele geopoliticii. Viitorul geopolitic al Rusiei“) de Alexandr Dughin, apărută în 1997 la Moscova, cu consultanţa ştiinţifică a Academiei Militare a Federaţiei Ruse. Într-un amplu volum, de 600 pagini, sunt expuse, pentru prima dată în literatura rusă, sistematic şi în detaliu, bazele geopoliticii ca ştiinţă, teoria şi istoria acesteia. Definind geopolitica, Dughin susţine că aceasta este “concepţia despre putere şi pentru putere. geopolitica este disciplina elitelor politice”. Expunând doctrina geopolitică

actuală a Rusiei, lucrarea lui Dughin demonstrează o perfectă continuitate între testamentul politic al lui Petru cel Mare şi gândirea strategică actuală a Rusiei. Conform concepţiei eurasiatice, Dughin pune semnul de egalitate între Rusia şi Eurasia, însuşindu-şi teza lui MacKinder despre “heartland”. În consecinţă, Dughin preconizează reconstituirea unui nou imperiu, care să includă, pe lângă republicile pierdute şi ţările Europei Centrale şi de Est, alături de statele Vestului european eliberate de sub tutela atlantică a SUA. Totodată, el vizează uniunea cu estul asiatic (Iran, India, China, Japonia). Elementul de coagulare al noului imperiu ar fi poporul rus, purtătorul unui tip propriu de civilizaţie la scară planetară, de esenţă mesianică. O asemenea afirmaţie este în concordanţă cu teza lui Ratzel, părintele Geopoliticii, conform căreia statele mari au “simţul expansiunii” teritoriale maxime. Dughin afirmă că logica procesului geopolitic, presupune confruntarea între polul oceanic, identificat prin SUA, şi cel terestru – Rusia. Realizarea acestui deziderat se va realiza pe baza axelor Moscova – Berlin – Tokyo şi Moscova – Teheran. Referitor la geopolitica internă a Rusiei, Dughin vizează un spaţiu mult mai mare decât cel actual, incluzând pe lângă spaţiul fostei Uniuni Sovietice şi pe cel al fostului lagăr socialist. Sunt analizate relaţiile actuale ale Rusiei cu fostele republici unionale. O viziune cu totul aparte are Dughin asupra aşa-zisului cordon sanitar, situat între Germania şi Rusia, după primul război mondial, la sugestia lui MacKinder. Aceste state sunt considerate de Dughin “formate din popoare mici, istoriceşte iresponsabile, aservite Occidentului Atlantic, care au acţionat ca pârghii pentru disoluţia formaţiunilor continentale – Imperiul ţarist, Austro-Ungaria şi, mai recent, URSS”.

În acest context, Dughin se exprimă şi în privinţa integrării Republicii Moldova la România. El afirmă că acestea, “reprezintă două părţi ale regiunii geopolitice unitare, populată de acelaşi etnos ortodox – de urmaşii dacilor - care vorbeşte o limbă din grupa latină şi care a preluat într-o măsură însemnată elemente culturale, lingvistice şi rasiale ale încercuirii slave”. Din punct de vedere geopolitic “integrarea României şi Moldovei este inevitabilă, dar Moscova va trebui să realizeze această unire în scopurile sale, pentru a include acest spaţiu în zona propriului control strategic”. Comparând “Bazele geopoliticii” a lui A. Dughin cu “Marea tablă de şah” a lui Z. Brzezinski, se poate observa o mare similitudine a ţelurilor şi metodelor propuse, dar de pe poziţii total opuse.

1.2.7. Şcoala Geopolitică românească Geopolitica românească s-a dezvoltat în perioada dintre cele două războaie mondiale sub impulsul a două mari probleme geopolitice care stăteau în faţa României Mari – ameninţarea potenţială a Uniunii Sovietice, care nu se putea împăca cu pierderea Basarabiei, şi revizionismul maghiar, care n-a putut să recunoască justeţea Tratatului de la Trianon, în urma căruia Transilvania a revenit României. Este semnificativ că ofensiva revizionismului maghiar s-a accentuat odată cu renaşterea din anii ’30 a revanşismului german, cu sloganul său “Drang nach Östen”. În acest context, se poate afirma că geopolitica românească, spre deosebire de cea germană, italiană sau maghiară, a avut un caracter defensiv, axat pe apărarea pământului şi neamului românesc. Axul constitutiv al şcolii româneşti a fost geopolitica naţiunii şi a statului naţional, coordonate abordate pentru prima dată de Simion Mehedinţi

(1868–1962), fondatorul geografiei moderne în România. Sub influenţa lucrării “Politische Geographie” a lui Ratzel, (sub conducerea căruia a studiat la Leipzig), despre care va afirma că “a fost menită să răstoarne şi să transforme o întreagă rubrică a literaturii geografice”, Simion Mehedinţi va publica, în 1914, lucrarea “Chestia orientală din punct de vedere geografic şi etnografic”, reluată mai târziu sub titlul “România în marginea continentului. O problemă de Geopolitică românească şi europeană”, cu o variantă intitulată Fruntaria României spre Răsărit”, completată cu elementele noi apărute în evoluţia politică a Europei, la începutul celui de-al cincilea deceniu al secolului al XIX- lea.

Tema principală dezvoltată de S. Mehedinţi, este aceea a statului naţional în raport cu vecinătăţile sale, în condiţiile fluidizării centrelor de presiune geopolitică. “Pentru cel care observă fenomenele istorice din latura lor geografică, chestia orientală se leagă însă acum, nu numai de strâmtorile dintre Egeea şi Marea Neagră, ci şi de istmul dintre Marea Neagră şi Baltică, se întinde adică peste toată faţada continentală a Europei răsăritene”. De fapt, “chestia orientală” este suprapusă, de S. Mehedinţi, spaţiului “ce se întinde de la Constantinopol până la Königsberg” locuit de numeroase neamuri apăsate de blocul german de o parte şi uriaşul bloc rusesc de altă parte”. Pentru S. Mehedinţi, condiţia Geopolitică a statului român este dependentă de patru repere: istmul ponto-baltic, strâmtorile, Dunărea şi Carpaţii. O atenţie corespunzătoare este acordată evoluţiei chestiunii ruseşti, care exercită o “uriaşă presiune demografică” asupra Europei, subliniind rolul european al statului român. În acest studiu, ca şi în cele ulterioare, S. Mehedinţi se situează la interferenţa geografiei cu istoria, politica şi etnologia, îmbinând criteriul universalităţii

istorice cu cel al organicităţii geopolitice şi geoetnologice ale popoarelor. Potrivit concepţiei sale, înţelegerea geopolitică a unui popor trebuie să se axeze pe două serii de repere – cele legate de dinamica spaţiilor şi, respectiv, cele legate de dinamica popoarelor. Ulterior, S. Mehedinţi îşi va expune consideraţiile geopolitice în lucrarea de sinteză “Le pays et le peuple roumain”, apărută în 1937 şi reeditată în 1944. Ideea centrală este argumentarea continuităţii etnice şi politice a poporului român, singurul popor, spre deosebire de vecini, “care n-a cunoscut altă patrie decât cea pe care o locuieşte în prezent”. “Este imposibil de a înţelege viaţa şi personalitatea unui popor fără a lua în considerare pământul pe care el trăieşte. Aşa cum Egiptul nu poate fi separat de Valea Nilului, Italia de peninsula sa în mijlocul Mediteranei, la fel rasa românească nu poate fi separată de cetatea muntoasă a Carpaţilor şi de Câmpia pontică sau panonică - de la picioarele acestor munţi.” Această teză este susţinută prin abordarea continuităţii privită sub aspectul rasei, masei etnice, continuităţii politice, subliniind că din Evul Mediu până în zilele noastre, statul român, constituit din cele trei principate, a avut o existenţă neîntreruptă, spre deosebire de alte state vecine, deşi a fost supus presiunii a trei mari imperii - otoman, austro - ungar şi ţarist. În încheiere, S. Mehedinţi se pronunţă cu privire la perspectivele economice şi politice în raport cu geografia bazinului dunărean. Subliniind că România se află situată pe diagonala celor mai mari aglomerări urbane din lumea veche şi pe liniile cele mai directe de navigaţie, aeriene, feroviare, având deci o poziţie geoeconomică favorabilă, el atrage atenţia asupra riscului geopolitic al strâmtorilor Mării

Negre, derivat din intenţia seculară a Rusiei de a ajunge la mările calde. “Le pays et le peuple roumain”, rămâne un model strălucit de analiză Geopolitică a unei ţări. Pe baza coordonatelor trasate de S. Mehedinţi, s-a format şcoala românească de geopolitică reprezentată de I. Conea, N.Al. Rădulescu, V. Mihăilescu, M. David, V. Tufescu, ş.a., care au avut contribuţii majore pe tărâmul acestei discipline. Dintre aceştia, Ion Conea (1902 - 1974) trebuie considerat ca primul teoretician al geopoliticii româneşti, cu preocupări acoperind tot spectrul acestei noi ştiinţe, de la teorie şi istorie, la zona aplicabilităţii concrete. Activitatea lui I. Conea pe tărâmul geopoliticii, aşa cum poate fi reconstituită din studiile rămase, cuprinde o perioadă relativ scurtă dar foarte prolifică, suprapunându-se anilor tragici ai amputărilor teritoriale ale statului român şi războiului mondial. Această activitate s-a concretizat prin colaborarea fructuoasă cu şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, ca şi prin activitatea la revista “Geopolitica şi Geoistoria”, al cărei fondator a fost, alături de Gh. I. Brătianu, Anton Golopenţia, Mircea Vulcănescu şi Sabin Manuilă. Trebuie menţionate, de asemenea, cursurile sale de la Şcoala Superioară de Război. Ion Conea îşi începe activitatea în domeniul geopoliticii cu importantul studiu teoretic “Geopolitica – o ştiinţă nouă, publicat în revista “Sociologia Românească” din 1937. Analiza detaliată a diferitelor şcoli şi tendinţe în geopolitica epocii, cu excepţia celei americane, i-a permis să formuleze o concepţie proprie asupra obiectului noii ştiinţe. Deosebit de interesantă este explicaţia oferită de I. Conea a modului cum termenul de geopolitică, folosit de Kjéllen pentru desemnarea unui capitol din sistemul politic, a fost preluat de germani şi atribuit unei discipline care era în

consonanţă cu conceptul “Weltpolitik” (politică mondială), lansat de Germania lui Wilhelm al II-lea. Subliniind caracterul revanşard al noii discipline promovate de germani, I. Conea se raliază poziţiei exprimate de geografii francezi A. Demangeon, J. Ancel, ş.a. Pentru a ajunge la formularea obiectului geopoliticii, I. Conea, porneşte de la constatarea că “Pământul devine cu fiece zi mai mic şi aproape că n-a rămas colţ îngheţat sau minusculă insulă de coral pierdută în larg de ocean – neocupate de el (n.a. : de om). S-a dus vremea în care, în antichitate şi în evul mediu, statele îşi permiteau să lase între ele, ca hotare, adevărate zone largi nelocuite, rămânând destul pământ de locuit în lăuntrul acestor cingători de “viduri de umanitate”. 1 Această constatare îl conduce pe I. Conea la concluzia că “Azi nimeni nu mai poate trăi în izolare, chiar dacă ar vrea. Cu toţii, state sau naţiuni, suntem integraţi (subl. n.n.) definitiv, politic şi mai ales economic”. Oferind o perspectivă proprie asupra procesului de plămădire a geopoliticii, I. Conea, prin afirmaţiile anterioare, îl corelează cu ceea ce în zilele noastre, în mod curent, denumim “mondializare” sau “globalizare”. Această constatare îi permite să afirme că dacă geografia politică este ştiinţa statului, geopolitica va studia jocul politic dintre state sau ştiinţa mediului politic planetar. În continuare, el arată că “Geopolitica analizează, compară şi clasifică fapte de viaţă planetară condiţionate, cum am spus, mai ales geografic. Ea distinge regiuni geopolitice, strategice, economice, de mare convergenţă comercială, într-un cuvânt geopolitica este geografie aplicată”. 2 Apărarea autohtoniei poporului român, cu argumente din domeniul istoriei, geografiei istorice, etnografiei,

1 Op.cit, p.49

2 Op.cit., p. 64.

toponimiei, a constituit un domeniu scump inimii lui I. Conea. În acest sens, va publica în 1941, studiul “Transilvania, inimă a pământului românesc”. Abordarea acestei teme n-a fost singulară, o făcuse şi Simion Mehedinţi în 1940, cu lucrarea “Qu’est-ce que la Transylvanie?”, alături de alte studii similare publicate de George Vâlsan, Laurian Someşan, Tiberiu Morariu. Studiul lui I. Conea, cu un caracter puternic polemic, pledează în favoarea apartenenţei indestructibile a Transilvaniei la pământul românesc. Subiecul va fi reluat în 1967, când publică materialul “Cu privire la teritoriul – nucleu de formare a poporului român”, în care se argumentează că “formarea poporului român a avut loc în spaţiul de la nord de fluviu, având ca teritoriu nucleu ţinuturile de deal şi munte ale Daciei”. 1 În acelaşi cadru, trebuie menţionat şi articolul polemic “Tota Transilvania ad nos venit”, în care este expusă teoria lui Iansco Benedek. Această teorie maghiară, lansată la finele secolului al XIX-lea şi reluată până în zilele noastre, afirmă că preponderenţa românilor în Transilvania s-ar explica prin imigrările masive din Principate în secolul al XVII-lea şi mai ales al XVIII-lea. Cu ajutorul documentelor şi al constatărilor proprii, cu prilejul unei deplasări pe sub munţii Olteniei şi Munteniei, I. Conea demonstrează că “în genere, în tot cursul istoriei româneşti, ţara-stup, ţara de roire etnică în jur, a fost Transilvania împreună cu centura ei de munţi, dealuri, depresiuni. Aş