Sunteți pe pagina 1din 4

ANALIZA FENOMENULUI DE INCULTURAŢIE ÎN ŞCOALĂ. ŞCOALA CA INSTANŢĂ CULTURALĂ

“Omul are nevoie de educaţie, nu pentru că fără educaţie el n-ar putea creşte, ci pentru că dacă creşte această creştere nu trebuie lăsată pe seama întâmplării” (Herbart, F. J., regăsit în rsănescu, Şt.: 1970, p.153). Inculturaţia reprezintă procesul prin care factorii socio-culturali ai mediului de referinţă modelează şi structurează individul din punct de vedere psiho-comportamental şi ideologico- valoric (Glava, C). Cu alte cuvinte, inculturaţia este procesul prin care cultura fundamentată într-un anumit mediu este asimilată de către individ astfel încât acesta învaţă normele şi valorile acceptate în societatea în care trăieşte. Individul poate deveni un membru acceptat al grupului şi poate îndeplini funcţiile şi rolurile necesare în cadrul acestuia. Aspectul cel mai important al inculturaţiei este cunoşterea şi stabilirea unui context de limite comportamentale acceptate care dictează ce este acceptabil şi ceea ce nu este acceptabil în cadrul societăţii (Kottak, C., Ph.: 2007, pp. 199-217). Inculturaţia se poate manifesta atât în mod conştient, cât şi inconştient. Pot exista 3 modalităţi prin care o persoană poate asimila o cultură. O modalitate ar fi învăţarea directă a unei culturi care se realizează, de obicei, cu ajutorul părinţilor (copilului i se spune să facă un anume lucru pentru că “aşa este bine” sau să nu facă ceva pentru că “aşa este rău”). A doua modalitate conştientă de inculturaţie este de a de a emula comportamentul celor din jur. Astfel, inculturaţia este procesul de dobândire a modelelor de bază ale comportamentului uman şi are drept agenţi, într-o primă fază, părinţii, rudele, vecinii, grupul de joacă (“alţii semnificativi” pentru copil), iar într-o a doua etapă, şi alte instanţe de socializare cu care familia cooperează, cum ar fi grădiniţa, alte familii ş.a. Mecanismul ei fundamental este cel al condiţionării inconştiente, întrucât copilul face ceea ce vede la părinţi, motiv pentru care socializarea primară este strâns dependentă, în conţinutul ei, de structura socială, de diviziunea muncii, de cadrul cultural (etc.) ale societăţii în care trăiesc părinţii (Bădescu, I., Radu, N., 1980, pg. 63).

1

Pe de altă parte, inculturaţia se poate manifesta şi la nivel inconştient, prin intermediul evenimentelor şi tiparelor comportamentale promovate la nivel socio-cultural. În ultimă instanţă, toate cele 3 forme de manifestare ale inculturaţiei au loc simultan şi permanent (Kottak, C., Ph.:

2007, pp. 199-217). Cea mai importantă instituţie socială cu valenţe în socializarea secundară este şcoala. Conţinutul ei este legat de învăţarea rolurilor instituţionale, iar principalul ei rezultat este dobândirea unei pluralităţi de “euri sociale”. Copilul îşi însuşeşte limbajul specific diferitelor instituţii, împreună cu aparatul de legitimare a acestora. Interacţiunile au un pronunţat caracter formalizat, identificarea emoţională nu mai este totală, iar lumea rolurilor instituţionale este percepută ca o lume posibilă. Socializarea secundară (denumită şi aculturaţie), deşi se realizează prioritar prin intermediul proceselor educative instituţionalizate “le transcede în măsura în care presupune procese integrative necontrolate de şcoală, ca de pildă: integrarea în profesie (controlată de complexe instituţional productive), integrare socio-instituţională (controlată de complexe instituţional-educative), integrare culturală (controlată de complexe cultural educaţionale), integrare în familie etc.” (Bădescu, I., Radu, N., 1980, pg. 76). Putem, astfel, observa, că integrarea într-un colectiv are o influenţă puternică asupra conturării tiparului comportamental al unui individ. În acest sens, şcoala – ca etapă esenţială în dezvoltarea personală a indivizilor – se concretizează într-un mediu propice al inculturaţiei. Aşadar, putem evidenţia două orientări ale culturii şcolii în formarea şi inocularea valorilor de bază ale indivizilor şi anume: orientarea de tip antropocentric, respectiv orientarea de tip sociocentric. În primul rând, în ceea ce priveşte orientarea de tip antropocentric, aceasta afirmă ca valoare de bază libertatea elevului şi capacitatea sa de auto-adaptare şi perfecţionare într-un cadru educaţional necoercitiv şi dirijat. În al doilea rând, orientarea sociocentrică consideră ca valori de bază socializarea şi integrarea socială a elevului, într-un cadru organizat şi structurat conform nevoilor sociale. Nivelul de educaţie şi de formare profesională a populaţiei, capacitatea de a învăţa şi de a crea tehnologii mai bune constituie aşa-numitul “capital uman”, considerat la fel de important pentru dezvoltarea unei societăţi ca şi capitalul fizic ori resursele ei naturale.

2

În esenţă, şcoala este un mediu care are un impact semnificativ în dezvoltarea socio- culturală şi psihologică a indivizilor, prin intermediul ansamblului de interacţiuni care au loc între aceştia şi membrii colectivului de care aparţin. În acest sens, sunt deopotrivă importante atât interacţiunile între cadre didactice şi elevi, precum şi în interiorul colectivului de elevi. Analizând tiparul interacţiunilor dintre cadrele didactice şi elevi, putem observa că acestea pot avea efecte diverse. Pe de-o parte, un cadru didactic bine pregătit şi cu prestanţă în comportament poate avea o influenţă pozitivă asupra elevilor atât prin valoarea adăugată educaţională pe care le-o poate conferi prin procesul instructiv-educativ, cât şi prin modelul uman pe care îl reprezintă (inducând elevilor un anume grad de respect pentru valori educaţionale şi morale). Pe de altă parte, un cadru didactic care nu este bine pregătit din punct de vedere profesional şi nu impune un grad de respect prin tiparul său comportamental vis-a-vis de prestaţia la catedră nu poate genera decât un feed-back negativ din punctul de vedere al elevilor (accentuarea problemelor comportamentale a elevilor-problemă, stagnarea acumulării educaţionale a elevilor şi reducerea încrederii în sistemul educaţional în ansamblu). Aşadar, rolul cadrelor didactice în promovarea valorilor prin intermediul şcolii este unul esenţial întrucât aceştia coordonează elevii prin consilierea şi orientarea şcolară (şi, ulterior, profesională), precum şi prin prisma profilului uman pe care îl adoptă în interacţiunile cu elevii (putând constitui un model de urmat pentru generaţia de elevi). În ceea ce priveşte relaţia elevului cu membrii colectivului din care face parte, aceasta este definitorie pentru tiparul comportamental pe care acesta şi-l dezvoltă. Astfel, anturajul este esenţial în viaţa fiecărui individ întrucât induce anumite stereotipuri de comportament şi îi influenţează acţiunile. Cu alte cuvinte, de multe ori, pentru a se integra într-un anumit cerc social, un individ adoptă anumite atitudini şi gesturi ale membrior grupului care îl ajută să se identifice cu grupul în sine. La fel, şi în cazul colectivului de elevi, există anumite grupuri de elevi care au diverse caracteristici atât cu un caracter pozitiv (elevi cu o un comportament adecvat şi o atitudine proeducaţională), cât şi negativ (elevi cu probleme de comportament şi cu atitudini antisociale). Această nevoie stringentă de integrare socială a elevilor într-un anumit grup (cel puţin, în şcoala contemporană) consolidează orientarea sociocentrică a culturii şcolii.

3

Astfel, putem observa că fenomenul de inculturaţie are un impact semnificativ asupra indivizilor, însă acesta – la rândul său – este influenţat puternic de o serie de factori, cum ar fi:

familia, grupul de prieteni, grupul de interacţiune din cadrul şcolii (cadre didactice, colegi). În acest sens, dezvoltarea socio-culturală a indivizilor este una complexă şi relativ imprevizibilă (în funcţie de gradul de eterogenitate al personalităţii persoanelor din mediul ambiant). CU alte cuvinte, asocierea individului cu persoane care au un comportament adecvat şi o personalitate plăcută imprimă şi acestuia aceleaşi valori şi atitudini, pe când asocierea cu persoane cu o influenţă nocivă va avea rezultate negative în dezvoltarea comportamentală. Pe parcursul vieţii, dezvoltarea personalităţii indivizilor cunoaşte mai multe faze şi are o dinamică accentuată în funcţie de construcţia emoţională, respectiv valorile inoculate de familie în fazele incipiente ale acestui proces de dezvoltare. Cu toate acestea, o parte importantă a dezvoltării – atât ca perioadă în timp, cât şi ca impact – o reprezintă şcoala. În acest context, fenomenul de inculturaţie la nivelul şcolii dobândeşte o valenţă importantă întrucât conduce decisiv la formarea unui anumit profil uman şi profesional, imprimă anumite valori morale indivizilor (prin intermediul proceselor derulate şi a persoanelor cu care indivizii intră în contact), respectiv defineşte individul în raport cu persoanele din jurul său şi asociază acestuia un anumit format al personalităţii.

BIBLIOGRAFIE:

1. Bădescu, I., Radu, N., (1980). De la comunitatea rurală la comunitatea urbană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

2. Bârsănescu, Şt., (1970). Istoria pedagogiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

3. Kottak, C., Ph. (2007). Windows On Humanity: A Concise Introduction To Anthropology Second Edition, McGraw-Hill Companies Inc., New York, Statele Unite ale Americii. Glava, C., (2007). Şcoala – cultura, climatul şi identitatea instituţiei educaţionale. Fenomenul de inculturaţie, Material de prezentare în cadrul Proiectului Comenius 134018-1-2007-1-CY-COMENIUS-CMP, Teacher In-Service Training for Roma Inclusion.

4.

4