Sunteți pe pagina 1din 158

KARL RAIMUND POPPER s-a născut la Viena, la 28 iulie 1902.

A publicat prima sa carte în 1934 — Logik der Forschung (apărută


şi în traducere românească: Logica cercetării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981).
Pentru Popper trăsătura distinctivă a teoriei ştiinţifice este failibilitatea. Logica cercetării este logica învăţării din greşeli.
în tinereţea sa, Karl Popper a fost membru al Partidului Social-Democrat Austriac, care era pe atunci marxist (austro-
marxist). în 1919-l920 a început să se îndoiască însă profund de marxism. A rămas membru, inactiv, al social-democraţiei;
simţea că nu poate teoretiza public vederile sale antimarxiste; în Austria acelor vremi, orice slăbire a ideologiei social-
democraţiei ar fi făcut jocul teribililor ei duşmani.
După venirea la putere a fasciştilor, Popper a fost nevoit să emigreze, între 1936-l946, în Noua Zeelandă. Din 1946, s-a
stabilit în Anglia, unde a predat, ca şi un alt mare gînditor austriac, Fr. Hayek, la London School of Economics.
Popper a scris The Open Society and Its Enemies (Societatea deschisă şi duşmanii ei) în anii celui de al doilea război
mondial. împreună cu o altă carte a sa, The Poverty of Histo-ricism (Mizeria istoricismului), ea face parte din efortul lui
Popper de a identifica tradiţia intelectuală care a favorizat totalitarismul politic şi de a o critica radical.

K. R. POPPER
SOCIETATEA DESCHISĂ ŞI DUŞMANII
EI
Volumul I
VRAJA LUI PLATON
Traducere de D. STOIANOVICI
BUCUREŞTI, 1993
Coperta seriei: Ioana Dragomirescu Mardare
K. R. POPPER
THE OPEN SOCIETYANDITS ENEMIES, I. PLATO,
Routledge and Kegan Paul, Londra, 1957
© 1962, 1966 Karl Raimund Popper
© Humanitas, 1992, pentru prezenta versiune românească
ISBN 973-28-0373-8 ISBN 973-28-0374-6
S-a putut vedea... că erewhonienii sînt un popor blînd şi răbdător; ei se lasă uşor duşi de nas şi sînt gata să
jertfească bunul-simţ pe altarul logicii, atunci cînd din mijlocul lor se ridică vreun filozof în stare să-i
ademenească..., convingîndu-i că instituţiile lor nu se întemeiază pe cele mai stricte principii de moralitate.
SAMUEL BUTLER

PREFAŢĂ LA EDIŢIA ÎNTÎI


Dacă am rostit în această carte cuvinte aspre despre unii dintre cei mai de seamă lideri intelectuali ai omenirii,
sper că la aceasta nu m-a împins dorinţa de a-i minimaliza, ci convingerea că, dacă vrem ca civilizaţia noastră să
supravieţuiască, trebuie să rupem cu obiceiul de a fi deferenţi cu marile personalităţi. Oamenii mari pot să facă
greşeli mari; şi după cum va încerca să arate cartea mea, unii din liderii cei mai de seamă din trecut au sprijinit
atacul peren împotriva libertăţii şi a raţiunii. Prestigiul lor, prea rar contestat, continuă să-i inducă în eroare şi să-
i dezbine pe cei chemaţi să apere civilizaţia. Răspunderea pentru această dezbinare tragică şi posibil fatală ne va
reveni nouă dacă ezităm să fim răspicaţi în critica pe care o facem unor personalităţi şi idei îndeobşte cunoscute
ca făcînd parte din moştenirea noastră intelectuală. Pregetînd să criticăm o parte din această moştenire, s-ar putea
să contribuim la distrugerea ei în întregime.
Cartea este o introducere critică în filozofia politicii şi a istoriei şi o examinare a principiilor reconstrucţiei
sociale. Scopul ei şi linia de abordare urmată sînt indicate în Introducere. Chiar şi atunci cînd priveşte înspre
trecut, problemele ei sînt problemele epocii noastre; iar eu mi-am dat toată silinţa să le expun cît mai simplu cu
putinţă, în speranţa de a clarifica nişte lucruri ce ne privesc pe toţi.
Deşi cartea nu presupune din partea cititorului nimic altceva decît un spirit deschis, intenţia ei nu este atît de a
populariza problemele tratate, cît de a le rezolva. încercînd însă să servesc ambele scopuri, am expediat toate
chestiunile de interes mai specializat în Notele grupate la sfirşitul cărţii.
PREFAŢĂ LA EDIŢIA A DOUA
Deşi multe din ideile şi analizele cuprinse în această carte prinseseră contur anterior, decizia finală de a o scrie
am luat-o în martie 1938, în ziua cînd mi-a parvenit vestea despre invadarea Austriei. Am lucrat la text pînă în
1943; iar faptul că partea cea mai mare a cărţii a fost scrisă în timpul anilor grei cînd soarta războiului era incertă
explică, măcar în parte, de ce unele critici din ea îmi apar astăzi, ca ton, mai emoţionale şi mai vehemente decît
aş fi vrut să fie. Vremurile acelea nu te îmbiau însă la eufemisme, sau, cel puţin, aşa am simţit eu atunci. Nici
războiul, nici vreun alt eveniment contemporan n-a fost explicit menţionat în carte; ea a fost însă e încercare de a
înţelege acele evenimente şi fundalul lor, ca şi unele din problemele ce părea probabil că se vor pune după
cîştigarea războiului. Am vorbit mai pe larg despre marxism fiindcă anticipam că avea să devină o problemă
majoră.
Privită prin prisma confuzei situaţii mondiale actuale, critica marxismului încercată în carte ar putea să pară că
reprezintă pivotul acesteia. O asemenea optică asupra ei nu este cu totul greşită şi probabil că e inevitabilă, deşi
scopurile cărţii au fost mult mai largi. Marxismul e doar unul din episoade — una din multele greşeli pe care noi
le-am făcut în lupta perenă şi primejdioasă pentru edificarea unei lumi mai bune şi mai libere.
Nu m-au surprins reproşurile pe care mi le-au adresat unii de a fi fost prea sever în tratarea lui Marx, în timp ce
alţii au scos în evidenţă contrastul dintre tonul blînd folosit faţă de el şi violenţa atacurilor mele la adresa lui
Platon. Simt totuşi şi acum nevoia de a-l privi pe Platon cu ochi foarte critici, tocmai pentru că adoraţia generală
de care este înconjurat „filozoful divin" are un fundament real în copleşitoarea sa izbîndă intelectuală. Marx, pe
de altă parte,
PREFAŢĂ 9
a fost prea de multe ori atacat pe temeiuri personale sau morale, astfel că în cazul său se simte mai degrabă
nevoia unei severe critici raţionale a teoriilor sale, combinată cu o înţelegere simpatetică a uimitoarei sale atracţii
morale şi intelectuale. Pe drept sau pe nedrept, critica pe care i-am făcut-o mi s-a părut nimicitoare şi, ca atare,
mi-am putut permite să caut contribuţiile reale ale lui Marx şi să acord motivelor sale beneficiul îndoielii. în
orice caz, este evident că trebuie să încercăm să dăm o apreciere justă forţei unui adversar dacă vrem să-l
înfruntăm cu succes.
O carte nu este niciodată încheiată. în timp ce lucrăm la ea învăţăm îndeajuns de multe lucruri pentru ca în
momentul cînd ne-am întors ochii de la ea să o găsim imatură. în cazul criticii făcute de mine lui Platon şi lui
Marx, această experienţă inevitabilă nu a fost mai tulburătoare ca de obicei. Dar, pe măsură ce anii de după
război treceau, cele mai multe din sugestiile mele pozitive şi, mai cu seamă, puternicul sentiment optimist ce
străbate întreaga carte mă izbeau tot mai mult prin naivitatea lor. Propria-mi voce începuse să-mi sune ca şi cum
ar fi răzbătut din trecutul îndepărtat, asemenea vocii unuia din încrezătorii reformatori sociali din secolul al
XVIII-lea sau chiar din cel de-al XVII-lea.
Starea mea de deprimare s-a risipit însă, în bună parte, ca rezultat al vizitei în Statele Unite; sînt bucuros acum
că, revizuind cartea, m-am mărginit să adaug ceva material nou şi să corectez unele greşeli de conţinut sau de
stil, rezistînd ispitei de a-i coborî tonusul. Pentru că în ciuda situaţiei mondiale actuale, mă simt mai optimist ca
niciodată.
Acum îmi dau seama mai limpede ca oricînd înainte că pînă şi necazurile noastre cele mai mari izvorăsc dintr-un
lucru pe cît de primejdios, pe atît de admirabil şi de salutar — din dorinţa noastră nerăbdătoare de a ameliora
soarta semenilor noştri. Pentru că aceste necazuri rezultă ca produse secundare din ceea ce constituie probabil
cea mai mare dintre toate revoluţiile morale şi spirituale din istorie, dintr-o mişcare ce a debutat cu trei secole în
urmă. Este vorba de aspiraţia a nenumăraţi oameni necunoscuţi de a se elibera pe ei şi spiritele lor de tutela
autorităţii şi a prejudecăţilor. Este vorba de încercarea lor de a construi o societate deschisă, care respinge
autoritatea absolută a ceea ce este doar statornicit şi tradiţional, încercînd totodată să păstreze, să dezvolte şi să
stabi-
10
şi
SOCIETATEA DESCHISĂ
sau noi, potrivite cu standardele lor cL, iiUCi-raţională. Este vorba de refuzul lor de a se
MULŢUMIRI
Vreau să-mi exprim gratitudinea faţă de toţi prietenii care mi-au creat posibilitatea de a scrie această carte.
Profesorul C. G. Simkin nu numai că m-a ajutat la o versiune mai veche, dar mi-a oferit şi prilejul de a-mi
clarifica numeroase probleme prin discuţii detaliate purtate de-a lungul unei perioade de aproape patru ani. Dr
Margaret Dalziel m-a ajutat în pregătirea diverselor schiţe şi a manuscrisului final. Ajutorul dumneaei neobosit a
fost de nepreţuit. Interesul manifestat de dr H. Larsen pentru problema istoricismului a însemnat pentru mine o
mare încurajare. Prof. T. K. Ewer a citit manuscrisul şi a făcut multe sugestii pentru îmbunătăţirea lui.
Domnişoara Helen Harvey a depus multă muncă la întocmirea Indicelui.
Sînt profund îndatorat profesorului F. A. von Hayek. Fără interesul şi sprijinul său cartea n-ar fi fost publicată.
Profesorul E. Gombrich a luat asupra sa grija cărţii în timpul tipăririi, grijă la care s-a adăngat povara unei
epuizante corespondenţe între Anglia şi Noua Zeelandă. Dînsul mi-a fost de un asemenea ajutor încît îmi lipsesc
cuvintele prin care să exprim cît de mult îi datorez.
Christchurch, N. Z. , aprilie 1944.
La pregătirea ediţiei revizuite mi-au fost de mare ajutor adnotările critice detaliate la ediţia întîi, pe care au avut
amabilitatea să mi le pună la dispoziţie prof. Jacob Viner şi dl J. D. Mabbot. Doamna Lan Freed şi domnişoară
Lenore Harty au ajutat la lectura şpalturilor.
Londra, august 1951.
12
SOCIETATEA DESCHISĂ
La ediţia a treia au fost adăugate un Indice de materii şi un Indice al pasajelor platoniciene, ambele întocmite de
dr J. Agassi Dmsul rm-a semnalat şi un număr de greşeli, pe care le-am corectat' H sint foarte recunoscător pentru
ajutorul dat. în şase locuri am
reSnti J111??»?2*8* corectez statele din Platan, sau referinţele la textul sau, în lumina criticii
stimulative şi cît se poate de binevenite făcute de dl Richard Robinson la ediţia americană a acestei cărţi (The
PhilosophicalReview, voi. 60,1951, Pp. 487-507)
Stanford, California, mai 1957.
K. R. P.
INTRODUCERE
„Nu vreau să ascund faptul că îmi repugnă...suficienţa arogantă a tuturor acestor volume, ticsite de înţelepciune, care sînt
astăzi la modă. Pentru că sînt ferm convins că... metodele acceptate nu pot decît să înmulţească la nesfîrşit aceste absurdităţi
şi erori grosolane şi că nici completa anihilare a tuturor acestor creaţii fanteziste n-ar putea fi atît de dăunătoare ca această
pretinsă ştiinţă cu blestemata ei fecunditate."
KANT
Cartea de faţă abordează probleme ce nu sînt, poate, suficient de vizibile din chiar sumarul ei.
Ea se opreşte asupra unora din dificultăţile cu care se confruntă civilizaţia noastră — o civilizaţie despre care am
putea, pesemne, să spunem că năzuieşte spre umanism şi raţionalitate, spre egalitate şi libertate; o civilizaţie ce
se află încă, aşa-zicînd, la vîrsta copilăriei şi care continuă să crească în ciuda faptului că a fost de atîtea ori
trădată de atîţia lideri intelectuali ai omenirii. Cartea încearcă să arate că această civilizaţie nu şi-a revenit încă pe
deplin din şocul naşterii sale, al tranziţiei de la „societatea închisă" sau tribală, supusă unor forţe magice, la
„societatea deschisă", care eliberează potentele creatoare ale omului. Ea îşi propune să arate că şocul acestei
tranziţii este unul din factorii care au făcut posibilă naşterea acelor mişcări reacţionare ce au încercat întruna, şi
încearcă şi astăzi, să năruie civilizaţia şi să ne întoarcă la triba-lism. Şi sugerează că ceea ce numim astăzi
totalitarism aparţine unei tradiţii la fel de vechi sau la fel de recente ca însăşi civilizaţia noastră.
Ea îşi propune prin aceasta să contribuie la înţelegerea totalitarismului şi a însemnătăţii pe care o are lupta
necurmată împotriva lui.
14
SOCIETATEA DESCHISĂ
Cartea urmăreşte, în plus, să examineze aplicarea metodelor critice şi raţionale ale ştiinţei la problemele
societăţii deschise. Ea analizează principiile reconstrucţiei sociale democratice, principiile a ceea ce aş putea
numi „inginerie socială graduală" ca opusă „ingineriei sociale utopice" (aşa cum va fi explicată aceasta în capito-
lul 9). Şi încearcă să înlăture unele din obstacolele ce stau în calea abordării raţionale a problemelor
reconstrucţiei sociale. O face prin critica acelor filozofii sociale care sînt răspunzătoare de atitudinea potrivnică
larg răspîndită faţă de posibilităţile reformei democratice. Cea mai puternică dintre aceste filozofii este cea pe
care eu o numesc istoricism. Istoria naşterii şi a influenţei exercitate de unele forme importante ale istoricismului
constituie unul din principalele filoane ale cărţii, încît aceasta ar putea fi descrisă drept o colecţie de note
marginale la evoluţia anumitor filozofii istoriciste. Voi spune acum cîteva cuvinte despre originea cărţii de faţă,
indicînd pe această cale ce înţeleg prin istoricism şi cum se leagă el de celelalte probleme pe care le-am
menţionat.
Deşi mă interesează în principal metodele fizicii (şi, ca atare, anumite probleme tehnice ce au prea puţină
legătură cu cele discutate în această carte), m-a frămîntat de asemenea timp de mulţi ani problema stării oarecum
nesatisfăcătoare a unora din ştiinţele sociale şi îndeosebi a filozofiei sociale. Ceea ce, fireşte, ridică problema
metodelor lor. Interesul meu pentru această problemă a fost puternic stimulat de ascensiunea totalitarismului şi
de nereuşita diferitelor ştiinţe sociale şi filozofii sociale de a-i găsi explicaţia.
Un aspect al acestei situaţii mi s-a impus ea deosebit de presant. Se face auzită foarte des sugestia că o formă sau
alta de totalitarism ar fi inevitabilă. Mulţi din cei ce, avîhd în vedere inteligenţa şi cultura lor, ar trebui să aibă
responsabilitatea afirmaţiilor pe care le fac, declară că de totalitarism nu ne putem feri. Ei ne întreabă daqă
naivitatea noastră merge într-adevăr pînă acolo încît să credem că democraţia poate fi permanentă şi să nu
înţelegem că ea nu este decît una din formele de guvernare ce apar şi dispar în decursul istoriei. Ei argumentează
că democraţia, pentru a combate totalitarismul, este nevoită să copieze metodele lui şi să devină astfel ea însăşi
totalitară. Sau afirmă că sistemul nostru industrial nu poate continua să funcţioneze fără a adopta metodele
planificării colectiviste, iar apoi, din inevitabilitatea unui sistem economic colectivist, trag concluzia că este
inevitabilă şi adoptarea unor forme de viaţă socială totalitară.
INTRODUCERE
15
Asemenea argumente pot să pară destul de plauzibile. Numai că în astfel de chestiuni plauzibilitatea nu este o
călăuză de nădejde, în fapt, aceste argumentări specioase nici nu trebuie discutate înainte de a fi pus următoarea
întrebare metodologică: stă oare în puterea vreunei ştiinţe sociale să facă profeţii istorice atît de ample? Ne
putem oare aştepta să obţinem mai mult decît o iresponsabilă prorocire de ghicitor dacă întrebăm pe cineva ce-i
va aduce omenirii viitorul?
E o problemă ce priveşte metoda ştiinţelor sociale. O problemă, cu siguranţă, mai importantă decît orice discuţie
despre un argument particular sau altul oferit în sprijinul indiferent cărei profeţii istorice.
Examinarea atentă a acestei probleme m-a condus la convingerea că profeţiile istorice de o asemenea anvergură
se situează integral dincolo de perimetrul metodei ştiinţifice. Viitorul depinde de noi, iar noi nu depindem de nici
o necesitate istorică. Există însă filozofii sociale influente care împărtăşesc punctul de vedere opus. Ele pretind
că fiecare om încearcă să-şi folosească inteligenţa pentru a prezice evenimentele ce urmează să aibă loc; că
pentru un strateg este cu siguranţă legitim să încerce să anticipeze deznodămîntul unei bătălii; şi că linia ce
separă o atare predicţie de profeţiile istorice mai ample este incertă. Ei susţin că sarcina ştiinţei în general este să
facă predicţii sau, mai degrabă, să amelioreze predicţiile pe care le facem în viaţa de toate zilele şi să le aşeze pe
o bază mai sigură; şi că, în particular, este sarcina ştiinţelor sociale să ne ofere predicţii istorice pe termen lung.
Ei cred, de asemenea, că au izbutit să descopere legi ale istoriei care le permit să facă profeţii privitoare la cursul
evenimentelor istorice. Eu am grupat laolaltă diversele filozofii sociale ce emit pretenţii de acest fel, dîndu-le
denumirea de istoricism. Am încercat într-o altă lucrare (The Poverty ofHistoricism *, Economica, 1944/45) să
argumentez împotriva acestor pretenţii şi să arăt că, oricît ar părea de plauzibile, ele se bazează pe o gravă
răstălmăcire a metodei ştiinţei, şi îndeosebi pe ignorarea distincţiei dintre predicţia ştiinţifică şi profeţia istorică.
Străduindu-mă să fac o analiză şi o critică sistematice ale tezelor istoricismului, am încercat în acelaşi timp să
strîng material cu care să ilustrez evoluţia lui. Conspectele făcute în acest scop au devenit baza cărţii de faţă.
* Mizeria istoricismului. (N. t.)
16
INTRODUCERE
17
SOCIETATEA DESCHISĂ
Analiza sistematică a istoricismului aspiră la ceea ce am putea numi un statut ştiinţific. Cartea de faţă nu aspiră
la un atare statut. Multe din opiniile exprimate în ea au caracter personal. Cartea datorează metodei ştiinţifice în
principal conştiinţa limitelor sale: ea nu oferă dovezi acolo unde lucrul nu poate fi dovedit şi nu pretinde a fi
ştiinţifică acolo unde nu poate da mai mult decît un punct de vedere personal. Ea nu încearcă să înlocuiască
vechile sisteme de filozofie printr-unul nou. Nu încearcă să adauge încă unul la multitudinea de volume
burduşite cu înţelepciune, astăzi la modă, care expun metafizici ale istoriei şi ale destinului. Ci încearcă să arate
că această înţelepciune profetică este dăunătoare, că metafi-zicile de acest fel barează calea aplicării metodelor
graduale ale ştiinţei la problemele reformei sociale. Şi mai încearcă să arate că, încetînd să pozăm în profeţi,
putem deveni autorii propriului nostru destin.
Urmărind evoluţia istoricismului, am constatat că primejdioasa deprindere de a face profeţii istorice, atît de
răspîndită printre liderii noştri intelectuali, îndeplineşte mai multe funcţii. Mai tot omul se simte măgulit să
aparţină cercului intim de iniţiaţi şi să posede darul rar de a prezice cursul istoriei. în plus, există o tradiţie potri-
vit căreia liderilor intelectuali le sînt proprii asemenea facultăţi, lipsa lor putînd să însemne o scădere în rang. Pe
de altă parte, pericolul de a fi demascaţi drept şarlatani este foarte mic, pentru că ei pot oricînd să învedereze că
formularea de predicţii mai puţin ample este neîndoielnic socotită un lucru permis, iar hotarul dintre acestea şi
preziceri nu este rigid.
Atracţia către concepţiile istoriciste are însă şi alte motive, care sînt poate mai profunde. Profeţii care vestesc
venirea unei vîrste de aur a omenirii dau uneori expresie unui adînc sentiment de nemulţumire; iar visurile lor
pot să ofere într-adevăr speranţă şi încurajare unora din cei ce nu se pot lipsi de ele. Trebuie însă să înţelegem, pe
de altă parte, că influenţa lor ne poate împiedica să ne achităm de sarcinile curente cu care ne confruntăm în viaţa
socială. Iar acei profeţi minori care vestesc că anumite evenimente, cum ar fi căderea în totalitarism (sau,
eventual, în „managerialism") sînt inevitabile, s-ar putea să contribuie, cu sau fără voia lor, la producerea acestor
evenimente. Ponciful lor că democraţia nu poate dura la nesfîrşit e la fel de adevărat şi la fel de puţin relevant ca
şi aserţiunea că raţiunea umană nu va dăinui în veci, dat fiind că numai
democraţia oferă un cadru instituţional ce permite reforma fără violenţă, aşadar folosirea raţiunii în chestiuni
politice. Acest poncif este însă de natură să descurajeze pe cei ce luptă împotriva totalitarismului; mobilul său
este sprijinirea revoltei împotriva civilizaţiei. Un alt mobil poate fi identificat, pare-se, dacă ne gîndim că
metafizicile istoriciste sînt de natură să-i elibereze pe oameni de povara responsabilităţilor lor. Cînd ştii că
anumite lucruri se vor împlini indiferent de ceea ce faci tu, te poţi simţi liber sa abandonezi lupta împotriva lor.
în particular, poţi abandona încercarea de a te împotrivi unor fenomene în privinţa cărora majoritatea oamenilor
sînt de acord că reprezintă flageluri sociale — fenomene cum ar fi războiul sau, spre a menţiona un lucru mai
puţin grav, totuşi important, tirania micului birocrat.
Nu vreau să sugerez că istoricismul are inevitabil întotdeauna asemenea efecte. Există istoricişti — este mai ales
cazul marxiştilor — care nu vor să elibereze pe oameni de povara responsabilităţilor lor. Pe de altă parte, există
filozofii sociale care pot să fie sau nu istoriciste, dar care predică neputinţa raţiunii în viaţa socială şi care, prin
acest antiraţionalism, propagă atitudinea exprimată în deviza „sau urmează-l pe Conducător, pe Marele Om de
Stat, sau devino tu însuţi Conducător"; atitudine ce nu poate însemna, pentru majoritatea oamenilor, decît
supunere pasivă faţă de forţele, personale sau anonime, care cîrmuiesc societatea.
Este interesant de observat că unii din cei ce denunţă raţiunea şi chiar o blamează pentru relele sociale din epoca
noastră o fac pe de o parte pentru că îşi dau seama că profeţia istorică depăşeşte puterile raţiunii, iar pe de altă
parte pentru că nu pot concepe că ştiinţa socială sau raţiunea ar putea avea în societate o altă funcţie decît pe
aceea a profeţiei istorice. Cu alte cuvinte, ei sînt istoricişti dezabuzaţi; sînt oameni care, cu toate că au înţeles
mizeria istoricismului, nu-şi dau seama că păstrează prejudecata fundamentală a acestuia — doctrina că ştiinţele
sociale, dacă e să fie de vreun folos, trebuie să fie profetice. E clar că această atitudine nu poate duce decît la
respingerea aplicabilităţii ştiinţei şi a raţiunii la problemele vieţii sociale — şi, în cele din urmă, la doctrina
puterii, a dominaţiei şi supunerii.
De ce sprijină toate aceste filozofii sociale revolta împotriva civilizaţiei? Şi în ce constă secretul popularităţii
lor? De ce atrag şi
18
SOCIETATEA DESCHISĂ
seduc atîţia intelectuali? Explicaţia rezidă, cred, în faptul că ele dau expresie unei nemulţumiri profunde faţă de o
lume ce nu se află şi nu se poate afla la nivelul idealurilor noastre morale şi al visurilor noastre de perfecţiune.
Tendinţa istoricismului (şi a concepţiilor înrudite) de a sprijini revolta împotriva civilizaţiei s-ar putea datora
faptului că istoricismul însuşi este, în mare parte, o reacţie faţă de tensiunile civilizaţiei noastre şi faţă de
responsabilitatea personală pe care ea o reclamă.
Aceste din urmă aluzii sînt oarecum vagi, dar sînt suficiente pentru o introducere. în cele ce urmează, şi mai ales
în capitolul •„Societatea deschisă şi duşmanii ei", vom aduce material istoric în sprijinul lor. Eram ispitit să
plasez acest capitol la începutul cărţii; dat fiind interesul său actual, el ar fi constituit o introducere mai
îmbietoare. Am apreciat însă că cititorul n-ar putea simţi întreaga greutate a acestei interpretări istorice dacă ea
nu ar fi precedată-de materialul discutat anterior în carte. Se pare că trebuie mai întîi să fii tulburat de identitatea
dintre teoria platoniciană a dreptăţii şi teoria şi practica totalitarismului modern, pentru a simţi cît este de
presantă interpretarea acestor chestiuni.
Volumul I
VRAJA LUI PLATON
în favoarea Societăţii Deschise (cea. 430 a. Chi.):
Deşi numai unii pot să iniţieze o măsură politică, toţi sîntem capabili s-o judecăm.
PERICLE DIN ATENA
împotriva Societăţii Deschise (cea 80 de ani mai tirziu): Principiul cel mai înalt din toate este ca nimeni, fie el
bărbat sau femeie, să nu fie niciodată fără un conducător. Şi nici să nu fie deprins sufletul cuiva să facă ceva din
proprie iniţiativă, fie că e lucru serios sau de joacă. Ci, atît în vreme de război cît şi în vreme de pace, să aibă
ochii aţintiţi spre conducător şi să-l urmeze cu credinţă. Să asculte de el chiar şi în cele mai neînsemnate lucruri;
bunăoară, să se scoale, să se mişte, să se spele ori să mănînce...numai cînd i se porunceşte. într-un cuvînt, să-şi
obişnuiască sufletul, printr-un îndelungat exerciţiu, ca nici măcar să nu i se năzară vreodată să acţioneze de unul
singur şi să devină complet incapabil de aşa ceva.
PLATON DIN ATENA
MITUL ORIGINII ŞI AL DESTINULUI
Capitolul 1
Istoricismul şi mitul destinului
Mulţi cred că o atitudine cu adevărat ştiinţifică sau filozofică faţă de politică şi o înţelegere mai adîncă a vieţii
sociale în general trebuie să se bazeze pe studierea şi interpretarea istoriei omenirii, în timp ce omul de rînd
consideră contextul vieţii sale şi importanţa experienţelor sale personale şi a frămîntărilor sale mărunte ca pe
nişte lucruri de la sine înţelese, despre cel ce se consacră studiului societăţii şi despre filozof se spune că trebuie
să privească lucrurile dintr-o perspectivă mai înaltă. în ochii acestora individul uman apare ca un simplu pion, ca
un instrument oarecum insignifiant în evoluţia de ansamblu a omenirii. Actorii cu adevărat importanţi pe Scena
Istoriei sînt, într-o atare perspectivă, fie Popoarele Mari şi Marii lor Conducători, fie Marile Clase sau Marile
Idei. în oricare din aceste alternative, sociologul sau filozoful social va încerca să înţeleagă sensul piesei care se
joacă pe Scena Istoriei; va încerca să înţeleagă legile dezvoltării istorice. Dacă izbuteşte, el va fi, desigur, în
măsură,să prezică evoluţiile viitoare. El ar putea atunci să aşeze politica pe o temelie solidă şi să ne dea sfaturi
practice, spunîndu-ne care acţiuni politice au şanse de reuşită şi care nu.
Avem aici o descriere concisă a unei atitudini pe care eu o numesc istoricism. Este o idee veche sau mai degrabă
un mănunchi nu prea bine închegat de idei care, din păcate, au devenit în aşa măsură parte componentă a
atmosferei noastre spirituale încît sînt considerate de obicei de la sine înţelese şi aproape că nu mai sînt puse la
îndoială.
Am încercat în altă parte să arăt că perspectiva istoricistă în ştiinţele sociale duce la rezultate precare. Tot acolo
am încercat să schiţez o metodă care, după opinia mea, ar da rezultate mai bune.
Or, dacă istoricismul e o metodă greşită şi care produce rezultate lipsite de valoare, merită să vedem cum anume
a apărut şi cum
22 MITUL ORIGINII ŞI AL DESTINULUI
a izbutit să cîştige atîta teren. O schiţă istorică întreprinsă în acest scop oferă totodată prilejul pentru analiza
multitudinii ideilor ce s-au acumulat cu timpul în jurul doctrinei istoriciste centrale — al doctrinei potrivit căreia
istoria ar fi guvernată de legi istorice sau de evoluţie specifice, a căror descoperire ne-ar da posibilitatea de a
prezice destinul omenirii.
Istoricismul, pe care deocamdată l-am caracterizat doar într-un mod destul de abstract, poate fi bine ilustrat prin
una din formele lui cele mai simple şi cele mai vechi — doctrina poporului ales. Această doctrină constituie una
din încercările de a face inteligibilă istoria printr-o interpretare teistă, adică prin necunoaşterea lui Dumnezeu
drept autorul piesei ce se joacă pe Scena Istoriei. Teoria poporului ales susţine, în speţă, că Dumnezeu a ales un
anume popor ca să servească drept instrument privilegiat al voinţei Sale şi că acest popor va moşteni pămîntul.
Sn cadrul acestei doctrine, Voinţa lui Dumnezeu este cea care dă legea dezvoltării istorice. Aceasta e diferenţa
specifică prin care forma teistă a istoricismului se distinge de alte forme ale acestuia. Un istoricism naturalist,
bunăoară, poate concepe legea dezvoltării istorice ca pe o lege a naturii; un teism spiritualist o poate gîndi ca pe
o lege a dezvoltării spirituale; iar un istoricism economic, ca pe o lege a dezvoltării economice. Ceea ce are
comun istoricismul teist cu aceste alte forme este doctrina existenţei unor legi istorice specifice care pot fi
descoperite şi pe care pot fi întemeiate predicţii cu privire la viitorul omenirii.
Nu încape îndoială că doctrina poporului ales a răsărit din solul formei tribale de viaţă socială. Tribalismul, adică
accentul pus pe importanţa capitală a tribului, fără de care individul nu este nimic, constituie un element ce se
regăseşte în numeroase forme ale doctrinelor istoriciste. Anumite alte forme, care nu mai sînt tribaliste, păstrează
totuşi un element al colectivismului1; ele pun, de asemenea, accentul pe importanţa unui grup sau colectiv social
— a unei clase, de exemplu — fără de care individul nu este nimic. Un alt aspect al doctrinei poporului ales este
plasarea a ceea ce ea gîn-deşte drept sfîrşitul istoriei într-un viitor îndepărtat. Pentru că, deşi ea poate dfcscrie
acest sfîrşit în termeni destul de precişi, pînă să ajungem la el e un drum lung. De altfel, drumul acesta este nu
numai lung, ci şi sinuos, cu urcuşuri şi coborîşuri, cu cotituri spre dreapta şi spre stînga. O atare viziune permite
ca orice eveniment
CAPITOLUL 1: ISTORICISMUL ŞI MITUL DESTINULUI
23
istoric să poată fi integrat în respectiva schemă de interpretare. Nici o experienţă imaginabilă nu o poate infirma.2
în schimb, celor care cred în ea, schema le oferă certitudinea cu privire la deznodămîntul istoriei umane.
Vom încerca o critică a interpretării teiste a istoriei în ultimul capitol al acestei cărţi, unde vom arăta de
asemenea că unii din cei mai de seamă gînditori creştini au repudiat această teorie, considerînd-o idolatră. Atacul
împotriva acestei forme de istoricism nu trebuie deci interpretat ca un atac împotriva religiei. în capitolul de faţă
doctrina poporului ales serveşte doar ca o ilustrare. Valoarea ei ca atare poate fi degajată din faptul că
principalele ei caracteristici3 se regăsesc în două dintre cele mai importante versiuni moderne ale istoricismului,
a căror analiză va ocupa spaţiul cel mai mare în această carte — filozofia istorică a rasismului sau fascismului (la
dreapta spectrului) şi filozofia marxistă a istoriei (la stînga). Rasismul pune în locul poporului ales rasa aleasă
(prin prisma lui Gobineau), menită a fi instrumentul destinului şi, în cele din urmă, moştenitoare a pămîntului.
Filozofia marxistă a istoriei pune în locul poporului ales clasa aleasă, instrumentul creării societăţii fără clase şi
menită, totodată, să moştenească pămîntul. Ambele teorii îşi întemeiază previziunile istorice pe o interpretare a
istoriei ce urmăreşte descoperirea unei legi de dezvoltare a acesteia, în cazul rasismului, ea este concepută ca un
fel de lege naturală; superioritatea biologică a sîngelui rasei alese explică mersul istoriei în trecut, prezent şi
viitor; istoria nu este altceva decît lupta raselor pentru dominaţie. în cazul filozofiei marxiste a istoriei, legea este
economică; întreaga istorie trebuie interpretată ca luptă între clase pentru cîştigarea supremaţiei economice.
Caracterul istoricist al acestor două mişcări conferă actualitate investigaţiei noastre. Vom reveni asupra lor mai
departe. Fiecare din ele se reclamă direct din filozofia lui Hegel. Va trebui deci să ne ocupăm şi de această
filozofie. Iar cum Hegel4 merge în principal pe făgaşul anumitor filozofi antici, va trebui să discutăm teoriile lui
Heraclit, Platon şi Aristotel înainte de a reveni la formele mai recente ale istoricismului.
CAPITOLUL 2: HERACLTT
25
Capitolul 2
Heraclit
Pînă la Heraclit nu întîlnim în Grecia teorii ce ar putea fi comparate, în privinţa caracterului lor istoricist, cu
doctrina poporului ales. în interpretarea teistă sau, mai bine zis, politeistă a lui Homer, istoria este produsul
voinţei divine. Dar zeii homerici nu instituie legi generale ale dezvoltării istorice. Ceea ce Homer încearcă să
sublinieze şi să explice nu este unitatea istoriei, ci mai degrabă lipsa ei de unitate. Autorul piesei ce se joacă pe
Scena Istoriei nu este un Zeu; în ea se amestecă o multitudine de zei. Interpretarea homerică are în comun cu cea
iudaică un anume sentiment vag al destinului şi ideea unor puteri ce acţionează din culise. După Homer însă
destinul ultim nu ni se dezvăluie; spre deosebire de pandantul său iudaic, el rămîne învăluit în mister.
Primul dintre greci care a formulat o doctrină pronunţat isto-ricistă a fost Hesiod, care a fost influenţat, probabil,
de surse orientale. El a făcut uz de ideea unei tendinţe generale a evoluţiei istorice. Interpretarea pe care o dă
istoriei este una pesimistă. Hesiod crede că omenirea, a cărei dezvoltare începe cu Vîrsta de Aur, e sortită să
degenereze atît din punct de vedere fizic, cît şi moral. Diversele idei istoriciste avansate de filozofii greci
timpurii culminează la Platon care, în încercarea sa de a interpreta istoria şi viaţa socială a triburilor greceşti, şi
îndeosebi a atenienilor, a zugrăvit un tablou filozofic grandios al lumii. Istoricismul său a fost puternic influenţat
de diverşi predecesori, îndeosebi de Hesiod; cea mai importantă influenţă a venit însă din partea lui Heraclit.
Heraclit este filozoful care a descoperit ideea de schimbare. Pînă la el, filozofii greci, influenţaţi de idei
orientale, vedeau lumea ca pe un uriaş edificiu avînd ca material de construcţie lucrurile materiale.1 Lumea era
totalitatea lucrurilor — cosmosul (cuvînt ce la origine pare să fi fost denumirea unui cort oriental sau a unei
mantale). întrebările pe care şi le puneau filozofii erau: „Din ce material este făcută lumea?" sau „Cum este ea
întocmită, care e adevăratul ei plan ?" Filozofia sau fizica (acestea două au rămas mult timp indistincte) însemna
pentru ei investigarea „naturii", adică a materialului originar din care a fost clădit edificiul, lumea, în măsura în
care erau luate în considerare şi procese, acestea erau gîndite fie ca avînd loc înăuntrul edificiului, fie drept
construire sau menţinere a lui, drept dereglare şi refacere a stabilităţii sau echilibrului unei întocmiri considerate
a fi funciarmente statică. Ele erau procese ciclice (cu excepţia celor legate de originea edificiului; problema
„Cine l-a înălţat?" a fost discutată de orientali, de Hesiod şi de alţii). Această abordare foarte naturală, care încă
şi astăzi pare multora naturală, a fost dislocată de geniul lui Heraclit. Viziunea propusă de el era că nu există un
asemenea edificiu, o întocmire stabilă, un cosmos. „Cosmosul este ca o grămadă de lucruri vechi, inutile,
aruncate la întîmplare" — sună una din spusele lui.2 El vizualiza lumea nu ca pe un edificiu, ci ca pe un colosal
proces; nu ca totalitate a lucrurilor, ci ca totalitate a evenimentelor sau schimbărilor sau faptelor. „Toate se
mişcă şi nimic nu stă pe loc" este motto-ul filozofiei sale.
Descoperirea lui Heraclit a influenţat pentru multă vreme dezvoltarea filozofiei greceşti. Filozofiile lui
Parmenide, Demoerit» Platon şi Aristotel pot fi descrise toate, pe drept cuvînt, ca încercări de a rezolva
problemele acestei lumi schimbătoare pe care a descoperit-o Heraclit. însemnătatea descoperirii sale nu poate fi
îndeajuns subliniată. Unii au apreciat-o drept înfricoşătoare, iar efectul ei a fost comparat cu cel „al unui
cutremur de pămînt, cînd totul,.. pare că se leagănă"3. Nu mă îndoiesc că Heraclit a fost împins spre această
descoperire de anume experienţe personale înfricoşătoare pricinuite de tulburările sociale şi politice din vremea
sa. Heraclit, primul filozof care s-a ocupat nu numai de „natură", ci într-o măsură şi mai mare de probleme etico-
politice, a trăit într-o epocă de revoluţie socială. Era epoca în care aristocraţiile tribale greceşti începeau să piardă
teren în favoarea noii forţe a democraţiei.
Pentru a înţelege efectele acestei revoluţii, trebuie să ne amintim de stabilitatea şi rigiditatea vieţii sociale într-o
aristocraţie tribală. Viaţa socială este reglementată aici de tabuuri sociale şi religioase; fiecare îşi are locul său
dinainte stabilit în ansamblul alcă-
26
MITUL ORIGINII ŞI AL DESTINULUI
tuirii sociale; fiecare simte că locul său este cel potrivit, „natural", pe care i l-au atribuit forţele ce guvernează
lumea; fiecare „îşi cunoaşte locul".
Potrivit tradiţiei, locul lui Heraclit a fost cel de coborîtor dintr-o familie de regi-sacerdoţi din Efes, dar el a
renunţat la aceste prerogative în favoarea fratelui său. în pofida refuzului său orgolios de a lua parte la viaţa
politică a cetăţii sale, a sprijinit cauza aristocraţilor care încercau zadarnic să stăvilească torentul noilor forţe
revoluţionare. Aceste experienţe din domeniul social sau politic se reflectă în fragmentele rămase din opera sa.4
„Bine ar face efesienii dacă s-ar spînzura cu toţii şi ar încredinţa cetatea în mîinile celor nevîrstnici...", exclamă
el cu prilejul hotărîrii concetăţenilor săi de a-l expatria pe Hermodoros, unul din prietenii aristocraţi ai lui
Heraclit. Este foarte interesantă interpretarea pe care el o dă motivelor poporului, pentru că arată că arsenalul
argumentelor antidemocratice nu s-a schimbat prea mult din zilele de început ale democraţiei şi pînă astăzi. „L-
au izgonit pe Hermodoros... spunînd: « printre noi să nu fie unul cel mai vrednic, iar dacă este, să plece unde o
şti şi să se adune cu alţii»." Această ostilitate faţă de democraţie răbufneşte peste tot în fragmente: „cei mulţi... se
mulţumesc să se ghiftuiască întocmai ca vitele... Dau ascultare aezilor populari, iar ca dascăl îşi iau mulţimea,
fără să ştie că cei mulţi sînt răi şi că puţini sînt oamenii buni... Bias, fiul lui Teutames, s-a născut la Priene.
Cuvîntul său cîntăreşte mai mult decît al altora. (El a spus: «Majoritatea oamenilor sînt haini»...) Mulţimea nu
cugetă la asemenea lucruri, oricît s-ar ciocni de ele şi, cînd deschide ochii asupra lor, nu le pătrunde tîlcul, deşi
îşi închipuie că l-a pătruns."* Pe aceeaşi linie, el spune: „Legea înseamnă şi atunci cînd dai ascultare unui singur
om." Am putea adăuga, în treacăt, că o altă expresie a concepţiei conservatoare şi antidemocratice a lui Heraclit
este pe deplin acceptabilă pentru democraţi în litera, deşi nu şi în intenţia ei: „Poporul trebuie să lupte pentru
legile cetăţii întocmai ca pentru zidurile acesteia"
Lupta lui Heraclit pentru legile vechi ale cetăţii sale a fost însă zadarnică, iar caracterul trecător al tuturor
lucrurilor s-a întipărit
* De la „Cuvîntul său..." am tradus după versiunea engleză utilizată de Popper, deoarece în versiunea românească aceste
fragmente din Heraclit au un înţeles diferit (N. t.)
CAPITOLUL 2: HERACLIT
27
adînc în sufletul său. Sentiment ce-şi află expresie în teoria hera-cliteană a schimbării5: „Totul curge" spunea el;
şi „Nu ne putem scufunda de două ori în acelaşi rîu". Deziluzionat, a argumentat împotriva credinţei că ordinea
socială existentă avea să dăinuie în veci: „Nu trebuie să ne purtăm ca nişte «copii ai părinţilor noştri», adică,
simplu spus, aşa cum am apucat din familie."
Accentul acesta pus pe schimbare, şi îndeosebi pe schimbarea din viaţa socială, este o caracteristică importantă
nu numai a filozofiei lui Heraclit, ci a istoricismului în general. Ideea că lucrurile, ba chiar şi regii, se schimbă se
cere subliniată în mod special pentru cei ce iau mediul lor social ca pe ceva de la sine înţeles. De acord, însă în
filozofia lui Heraclit se manifestă una din caracteristicile cele mai puţin lăudabile ale istoricismului, şi anume
supralicitarea schimbării, combinată cu credinţa complementară într-o inexorabilă şi imuabilă lege a. destinului.
Găsim în această credinţă o atitudine care, deşi la prima vedere vine în contradicţie cu supralicitarea istoricistă a
schimbării, este caracteristică pentru majoritatea, dacă nu totalitatea istoriciştilor. Putem explica, pesemne,
această atitudine dacă interpretăm supralicitarea istoricistă a schimbării ca fiind simptomul unui efort pe care
istoricistul trebuie să-l facă pentru a înfrînge rezistenţa sa subconştientă faţă de ideea schimbării. Aceasta ar
explica şi tensiunea emoţională care-i face pe atîţia istoricişti (chiar şi de astăzi) să sublinieze noutatea
nemaiauzitei dezvăluiri pe care o au de făcut. Astfel de consideraţii sugerează posibilitatea ca aceşti istoricişti să
se teamă de schimbare şi să nu poată accepta ideea schimbării fără un grav zbucium lăuntric. Deseori ai impresia
că ei încearcă să se consoleze pentru pierderea unei lumi aşezate îmbrăţişînd viziunea că schimbarea e guvernată
de o lege neschimbătoare. (La Parme-nide şi Platon vom întîlni chiar teoria că lumea schimbătoare în care trăim
este o iluzie şi că există o lume mai reală sustrasă schimbării.)
Pe Heraclit, accentul pus pe schimbare îl conduce la teoria că toate lucrurile materiale, fie că sînt solide, lichide
sau gazoase, sînt asemenea unor flăcări; că nu sînt lucruri, ci procese şi că toate sînt prefaceri ale focului;
pămîntul, în aparenţă solid (care constă din cenuşă), nu e altceva decît foc într-o stare de transformare şi chiar şi
lichidele (apa, marea) sînt foc transformat (şi pot
28
MITUL ORIGINII ŞI AL DESTINULUI
deveni combustibil, probabil sub formă de petrol). „Prima transformare a focului este marea; dar, din mare,
jumătate devine pămînt, jumătate aer fierbinte".6 Astfel, toate celelalte „elemente" — pămîn-tul, apa şi aerul —
sînt foc transformat: „Toate se preschimbă în egală măsură cu focul şi focul cu toate; aşa cum mărfurile se
schimbă pe aur şi aurul pe mărfuri".
După ce a redus însă toate lucrurile la flăcări, la procese aidoma arderii, Heraclit discerne în procese o lege, o
măsură, o raţiune, o înţelepciune; şi după ce a distrus cosmosul ca edificiu, declarîndu-l o grămadă de lucruri
aruncate la întîmplare, el îl reintroduce în chip de ordine sortită a evenimentelor în cadrul prefacerii universale.
Orice proces din lume, şi îndeosebi focul, se dezvoltă după o lege determinată, care este „măsura"7 lui. Este o
lege inexorabilă şi irezistibilă, asemănătoare în această privinţă cu conceptul nostru modern de lege naturală, ca
şi conceptul de legi istorice sau de evoluţie al istoriciştilor moderni. Ea diferă însă de aceste concepte în măsura
în care se prezintă ca un decret al raţiunii, impus sub ameninţarea pedepsei, aidoma legii impuse de stat. Această
nedis-tingere a legilor sau normelor juridice, pe de o parte, de legile sau regularităţile naturale, pe de alta, este
caracteristică tabuismului tribal: ambele feluri de legi sînt tratate deopotrivă ca nişte lucruri magice, ceea ce face
ca o critică raţională a tabuurilor produse de oameni să fie în aceeaşi măsură de neconceput ca şi o încercare de a
ameliora raţiunea şi înţelepciunea ultimă a legilor sau a regularităţilor lumii naturale: „Toate se ivesc după voia
soartei... Soarele nu-şi va depăşi măsura; altfel Eriniile, ajutoarele dreptăţii, l-ar descoperi." Soarele însă nu este
doar supus legii; focul, sub chipul Soarelui şi (după cum vom vedea) al fulgerului lui Zeus, veghează asupra legii
şi arbitrează în conformitate cu ea. „Soarele, stăpîn şi supraveghetor al perioadelor ciclice, delimitează,
arbitrează, pune în evidenţă şi indică schimbările lor, precum şi anotimpurile «care aduc toate»... Această ordine
cosmică, aceeaşi pentru toate lucrurile, n-a făurit-o nici vreunul din zei, nici vreunul din oameni. Ea a fost
întotdeauna, este şi va fi un foc veşnic viu, care după măsură se aprinde şi după măsură se stinge.. .Pe toate,
focul, la venirea sa, le va judeca şi le va mistui."
Nu o dată ideea istoricistă a unui destin neînduplecat se combină cu un element de misticism. în capitolul 24
vom face o analiză
CAPITOLUL 2: HERACLIT
29
critică a misticismului. Aici vreau doar să arăt rolul antiraţiona-lismului şi al misticismului în filozofia lui
Heraclit8: „Naturii îi place să se ascundă", scrie el, iar „Stăpînul, al cărui oracol se află la Delfi, nici nu vorbeşte,
nici nu tăinuieşte nimic, ci se exprimă numai prin semne". Dispreţul lui Heraclit faţă de cercetătorii mai
preocupaţi de empiric este tipic pentru cei ce adoptă această atitudine: „Mulţimea cunoştinţelor nu te învaţă să ai
minte; altfel i-ar fi învăţat pe Hesiod şi pe Pitagora, de asemenea pe Xenofan... Pita-gora e bunicul tuturor
impostorilor." Dispreţul faţă de oamenii de ştiinţă merge mînă-n mînă cu teoria mistică a unui intelect intuitiv.
Teoria heraclitică a raţiunii îşi ia drept punct de plecare faptul că, în starea de veghe, trăim într-o lume comună,
putînd să comunicăm, să ne controlăm şi să ne corectăm reciproc; în aceasta rezidă siguranţa că nu sîntem
victime ale unei iluzii, Numai că această teorie primeşte la Heraclit şi un al doilea înţeles, simbolic şi mistic. Este
vorba de teoria unei intuiţii mistice, care ar fi hărăzită celor aleşi, celor treji, celor ce au puterea de a vedea, auzi
şi vorbi: „Nu trebuie să ne purtăm şi să vorbim ca cei ce dorm... Pentru oamenii treji există o singură lume,
comună tuturor; dar în somn fiecare se îndreaptă spre propria lui lume... Aceştia nu sînt în stare nici să asculte,
nici să vorbească... Se arată lipsiţi de înţelegere, chiar dacă ascultă, aidoma surzilor; după cum spune proverbul,
deşi sînt de faţă, se află departe... înţelepciunea este un singur lucru: să ai capacitatea de a cunoaşte ceea ce
cîrmuieşte toate (lucrurile) prin mijlocirea tuturor (lucrurilor)." Lumea a cărei experienţă este comună tuturor
celor treji este unitatea mistică, „Unul" comun tuturor lucrurilor sesizabile doar prin raţiune: „Datoria noastră
este să ne orientăm după ceea ce este comun... O judecată sănătoasă comună tuturor... Din toate unu şi unu
toate... Unul, singurul înţelept, doreşte şi nu doreşte să fie chemat cu numele de Zeus... Fulgerul cîrmuieşte toate
lucrurile."
Atît în ceea ce priveşte trăsăturile mai generale ale filozofiei heraclitice a schimbării universale şi a destinului
ascuns. Din această filozofie răsare o teorie a forţei motrice subiacente oricărei schimbări; o teorie ce-şi dă în
vileag caracterul istoricist prin sublinierea importanţei „dinamicii sociale" ca opusă „staticii sociale". Dinamica
heracliteană a naturii în general şi a vieţii sociale în particular confirmă ideea că filozofia sa a fost inspirată de
tulburările sociale şi politice la care el a asistat. într-adevăr, Heraclit declară
30
MITUL ORIGINII ŞI AL DESTINULUI
CAPITOLUL 2: HERACLTT
31
că vrajba sau războiul este principiul dinamic şi deopotrivă creator al oricărei schimbări şi îndeosebi al tuturor
deosebirilor dintre oameni. Şi fiind un istoricist tipic, el acceptă ca fiind moral verdictul istoriei9; pentru că
socoteşte că rezultatul războiului e totdeauna just10: „Războiul este părintele tuturor, regele tuturor; datorită lui
unii apar zei, alţii oameni, pe unii îi face sclavi, pe alţii liberi... Trebuie să se ştie că războiul este universal, că
dreptatea este luptă şi că toate se nasc din luptă şi necesitate."
Dar dacă dreptatea este luptă sau război, dacă Eriniile sînt în acelaşi timp „ajutoarele dreptăţii", dacă istoria sau,
mai precis, succesul, izbînda în război constituie criteriul destoiniciei, atunci standardul destoiniciei trebuie el
însuşi „să curgă", să fie schimbător, în această problemă Heraclit pune îri joc relativismul său şi doctrina sa
privind identitatea contrariilor. Aceasta din urmă izvorăşte din teoria heracliteană a schimbării (care rămîne baza
teoriei lui Platon şi mai mult încă a celei aristotelice). Lucrul care se schimbă pierde cu necesitate anumite
proprietăţi, dobîndind totodată pe cele contrare. Nu e vorba atît de un lucru, cît de un proces de tranziţie de la o
stare la starea opusă şi, astfel, de unificare a stărilor opuse11: „Ce este rece se încălzeşte, ce este cald se răceşte,
ce este umed se usucă, ce este uscat se umezeşte... Boala face ca sănătatea să fie dulce şi plăcută... Ca unul şi
acelaşi lucru coexistă în noi viaţa şi moartea, veghea şi somnul, tinereţea şi bătrîneţea; ultimele, pre-schimbîndu-
se, devin primele, iar primele, la rîndul lor, printr-o nouă schimbare, devin ultimele... Cele discordante se acordă;
există o armonie a tensiunilor opuse ca de pildă la arc şi la liră... Cele opuse se acordă şi din cele discordante
rezultă cea mai frumoasă armonie; toate se nasc din luptă... Drumul în sus şi drumul în jos este unul şi acelaşi...
Calea ... dreaptă şi răsucită... este ... una şi aceeaşi... Pentru divinitate, toate sînt frumoase, bune şi drepte;
oamenii însă consideră că unele sînt drepte, altele nedrepte.... Binele şi răul sînt unul şi acelaşi lucru."
Relativismul valorilor (el ar putea fi caracterizat şi drept relativism etic) exprimat în ultimul fragment nu-l
împiedică însă pe Heraclit să dezvolte pe fundalul teoriei sale privind dreptatea războiului şi verdictul istoriei o
etică tribalistă şi romantică a Gloriei, Destinului şi superiorităţii Oamenilor Mari, avînd toate stranii asemănări
cu unele idei foarte moderne12: „Pe cei căzuţi în luptă îi cinstesc şi zeii şi oamenii... Cu cît moartea e mai
glorioasă, cu atît
e mai mare cinstirea... Oamenii superiori preferă un singur lucru tuturor celorlalte: gloria veşnică... Unul singur
face îrt ochii mei cît zece mii, dacă este Mare."
E surprinzător să întîlneşti în aceste străvechi fragmente, datînd din jurul anului 500 a. Chr., atîtea elemente
caracteristice tendinţelor istoriciste şi antidemocratice moderne. Dar, pe lîngă faptul că Heraclit a fost un gînditor
de o inegalabilă forţă şi originalitate, ceea ce a făcut ca multe din ideile sale să devină (prin intermediul lui
Platon) parte din fondul principal al tradiţiei filozofice, similitudinile de doctrină se pot, pesemne, explica, pînă
la un punct, prin similitudinea condiţiilor sociale din perioadele respective. Pare-se că ideile istoriciste cîştigă
teren cu uşurinţă în epocile de mari schimbări sociale. Ele au apărut atunci cînd s-a produs în lumea greacă
destrămarea vieţii tribale, ca şi atunci cînd viaţa tribală a evreilor a fost zguduită de impactul cuceririi
babiloniene.13 Nu încape îndoială, cred, că filozofia lui Heraclit este expresia unui sentiment de derivă; sentiment
ce pare a fi o reacţie tipică la diso-luţia vechilor forme tribale de viaţă socială. în Europa modernă ideile
istoriciste au- fost readuse la viaţă în timpul revoluţiei industriale, şi îndeosebi sub impactul revoluţiilor politice
din America şi Franţa.14 Pare a fi mai mult decît o simplă coincidenţă faptul că Hegel, care a preluat atît de mult
din gîndirea lui Heraclit, transferînd această moştenire mişcărilor istoriciste moderne, a fost un exponent al
reacţiunii împotriva Revoluţiei franceze;
Capitolul 3
Teoria platoniciană a Formelor sau Ideilor
Platon a trăit într-o perioadă de războaie şi de lupte politice care a fost, din cîte ştim, şi mai zbuciumată decît cea
care-l răscolise pe Heraclit. în timpul copilăriei şi al adolescenţei sale, destrămarea vieţii tribale dusese în cetatea
sa natală, Atena, la o perioadă de tiranie iar mai apoi la instaurarea unei democraţii care s-a străduit din răsputeri
să se apere împotriva oricărei încercări dd reintroducere a tiraniei sau a oligarhiei, adică a dominaţiei familiilor
aristocratice fruntaşe.1 în anii tinereţii lui Platon, Atena democratică era angajată într-un război pe viaţă şi pe
moarte împotriva Spartei — oraşul-stat dominant din Pelopones, care păstrase multe din legile şi obiceiurile
vechii aristocraţii tribale. Războiul peloponesiac a durat, cu o întrerupere, timp de douăzeci şi opt de ani. (în
Capitolul 10, unde este prezentat mai în amănunt fundalul istoric, vom arăta că acest război nu a luat sfîrşit o
dată cu prăbuşirea, în 404 a. Chr., a Atenei, după cum se susţine uneori.2 Platon s-a născut în timpul războiului,
iar la sfîrşitul acestuia avea vreo 24 de ani. Războiul a adus cu sine o groaznică epidemie, iar în ultimul an
foametea, prăbuşirea cetăţii ateniene, războiul civil şi un regim de teroare numit de obicei guvernarea celor
Treizeci de tirani; aceştia erau conduşi de către doi unchi ai lui Platon, care şi-au pierdut viaţa, amîndoi, într-o
tentativă neizbutită de a-şi menţine cîrmuirea în confruntarea cu democraţii. Reinstaurarea democraţiei şi a păcii
n-a însemnat pentru Platon dobîndirea liniştii. Dascălul său iubit, Socrate, din care avea să facă mai tîrziu
principalul purtător de cuvînt în majoritatea dialogurilor sale, a fost judecat şi executat. Se pare că în aceste
împrejurări Platon însuşi a fost în primejdie; împreună cu alţi concetăţeni din cercul lui Socrate, el a părăsit
Atena.
CAPITOLUL 3: TEORIA PLATONICIANĂ A FORiMELOR 33
Mai tîrziu, cu prilejul primei sale vizite în Sicilia, Platon a fost implicat în intrigile politice ţesute la curtea lui
Dionysos cel Bătrîn, tiranul Siracuzei; chiar şi după întoarcerea sa în Atena şi întemeierea Academiei, el a
continuat, alături de unii dintre elevii săi, să ia parte activă şi în cele din urmă fatidică la conspiraţiile şi
revoluţiile3 din care era ţesută viaţa politică siracuzană.
Această scurtă schiţă a evenimentelor politice ne poate ajuta să înţelegem faptul că în opera lui Platon găsim, ca
şi în cea a lui Heraclit, semne ce arată că instabilitatea politică şi nesiguranţa din vremea sa l-au făcut să sufere şi
să se frămînte. Asemenea lui Heraclit, Platon era de obîrşie regală; tradiţia, cel puţin, pretinde că familia tatălui
său descindea din Codros, ultimul rege tribal al Aticii.4 Platon era foarte mîndru de familia mamei sale care,
după cum explică singur în dialogurile sale (în Charmidesşi în Timaios) se înrudea cu cea a lui Solon, legiuitorul
Atenei. Unchii săi Critias şi Charmides, fruntaşii celor Treizeci de tirani, aparţineau şi ei familiei mamei sale. Cu
o asemenea tradiţie familială, era de aşteptat din partea lui Platon să fie profund interesat de treburile publice; şi,
de fapt, majoritatea scrierilor sale confirmă această aşteptare. El însuşi mărturiseşte (dacă Scrisoarea a şaptea îi
aparţine într-adevăr) că a fost5 „de la bun început foarte preocupat de activitatea politică", dar că experienţele
agitate din tinereţea sa l-au îndemnat să fie mai reţinut. „Văzînd cum totul se clatină şi se schimbă fără nici o
noimă, m-am simţit năucit şi disperat." Sentimentul că societatea şi în fapt „totul" e în continuă schimbare a
generat, cred, impulsul fundamental al filozofiei sale, ca şi al filozofiei lui Heraclit; drept care Platon a rezumat
experienţa sa socială, întocmai cum făcuse şi predecesorul său întru istoricism, formulînd o lege a dezvoltării
istorice. Potrivit acestei legi, despre care vom vorbi mai pe larg în capitolul următor, orice schimbare socială
înseamnă corupţie, decădere, degenerare.
Această lege istorică fundamentală face parte, în concepţia lui Platon, dintr-o lege cosmică — dintr-o lege
valabilă pentru toate lucrurile create sau generate. Toate lucrurile schimbătoare, toate lucrurile generate sînt
sortite decăderii. Asemenea lui Heraclit, Platon simţea că forţele ce acţionează în istorie sînt forţe cosmice.
Este însă aproape cert că, în concepţia lui Platon, această lege a degenerării nu exprimă întregul adevăr. Am
constatat, la Heraclit,
34 MITUL ORIGINII ŞI AL DESTINULUI
o tendinţă de a-şi reprezenta legile dezvoltării ca legi ciclice; ele erau concepute după modelul legii ce determină
succedarea ciclică a anotimpurilor. în mod similar putem detecta, în unele din scrierile lui Platon, sugestia unui
Mare An (cu o lungime, pare-se, de 36 000 de ani obişnuiţi), cu o perioadă de ameliorare sau generare ce
corespunde, pesemne, Primăverii şi Verii şi una de degenerare şi decădere corespunzînd Toamnei şi Iernii.
Potrivit unuia din dialogurile lui Platon (Omul politic), unei Vîrste de Aur, vîrsta lui Cronos — vîrstă în timpul
căreia Cronos cîrmuieşte lumea, iar oamenii se ivesc din pămînt —, îi urmează propria noastră epocă, epoca lui
Zeus, în care lumea este părăsită de zei şi lăsată pe seama propriilor ei resurse şi în care, drept urmare, se
produce o tot mai accentuată decădere. Tot în povestea din Omul politic se află şi o sugestie în sensul că, după ce
va fi fost atins punctul cel mai de jos al decăderii totale, zeul va lua din nou cîrma corăbiei cosmice şi lucrurile
vor începe să se îndrepte.
Nu putem şti cît de mult credea Platon în povestea expusă în Omul politic. El a dat limpede de înţeles că nu o
credea adevărată pe toată în sens literal. Pe de altă parte, nu prea încape îndoială că îşi reprezenta istoria umană
în cadrul unui scenariu cosmic; că propria sa epocă o considera a fi una de profundă decădere — poate cea mai
profundă cu putinţă —, iar întreaga perioadă istorică precedentă o considera guvernată de o tendinţă inerentă
spre decădere, tendinţă proprie deopotrivă dezvoltării istorice şi celei cosmice.6 Dacă mai credea, de asemenea,
că această tendinţă trebuie cu necesitate să ia sfîrşit o dată ce a fost atins punctul decăderii extreme, mi se pare
nesigur. în mod sigur însă, Platon a crezut că avem posibilitatea ca printr-un efort omenesc, sau mai degrabă
supraomenesc, să contracarăm tendinţa istorică fatală şi să punem capăt procesului de decădere.
II
Alături de marile similitudini dintre Platon şi Heraclit, am identificat aici şi o importantă deosebire. Platon
credea că legea destinului istoric, legea decăderii, poate fi înfrîntă de voinţa morală a omului, sprijinită de
puterea raţiunii umane.
Nu este foarte clar cum împăca Platon această viziune cu credinţa sa într-o lege a destinului. Există însă unele
indicaţii ce permit găsirea unei explicaţii.
CAPITOLUL 3: TEORIA PLATONICIANĂ A FORMELOR
35
Platon credea că legea degenerării implică degenerarea morală. Degenerarea politică, în orice caz, depinde,
potrivit viziunii sale, în principal de degenerarea morală (şi de lipsa de cunoaştere); iar degenerarea morală se
datorează, la rîndul său, în principal degenerării rasiale. Acesta e modul în care legea cosmică generală a
decăderii se manifestă în sfera lucrurilor omeneşti.
Există, astfel, posibilitatea ca marea cotitură cosmică să coincidă cu o cotitură în sfera lucrurilor omeneşti —
adică în domeniile intelectual şi moral — şi să ni se înfăţişeze, în consecinţă, ca fiind produsă printr-un efort
uman moral şi intelectual. E posibil deci ca Platon să fi crezut că, întocmai cum legea generală a decăderii s-a
manifestat în decăderea morală, care a dus la cea politică, tot aşa cotitura cosmică urmează să se manifeste în
apariţia unui mare legiuitor, ale cărui puteri intelectuale şi a cărui voinţă morală vor fi în măsură să pună capăt
acestei perioade de decădere politică. Pare probabil că profeţia din Omul politic, a revenirii Vîrstei de Aur, a unui
nou mileniu, este expresia, sub formă de mit, a unei asemenea credinţe. Oricum ar sta lucrurile în această
privinţă, sigur e că Platon a crezut în amîndouă — într-o tendinţă istorică generală spre decădere şi în
posibilitatea noastră de a opri decăderea pe mai departe în domeniul politic prin împiedicarea oricărei schimbări
politice. Acesta e deci scopul spre care Platon năzuieşte.7 El încearcă să-l înfăptuiască prin instaurarea unui stat
ferit de relele tuturor celorlalte state, graţie faptului că nu degenerează, că nu se schimbă. Statul ferit de răul
schimbării şi corupţiei este statul ideal, perfect. Este statul Vîrstei de Aur, sustras oricărei schimbări. Este statul
imobil.
III
Prin credinţa sa într-un asemenea stat ideal nesupus schimbării, Platon deviază în chip radical de la ideile
istoriciste pe care le-am înregistrat la Heraclit. Dar, oricît de importantă ar fi această deosebire, ea dă naştere la
noi asemănări între Platon şi Heraclit.
Cu toată cutezanţa sa de gînditor, Heraclit pare să fi dat înapoi în faţa ideii înlocuirii cosmosului prin haos. Pare-
se că, aşa cum am arătat, el s-a consolat de pierderea unei lumi stabile, îmbrăţişînd concepţia că schimbarea e
guvernată de o lege neschimbătoare. Această tendinţă de a da înapoi în faţa consecinţelor ultime ale isto-
ricismului este caracteristică multor istoricişti.
36 MITUL ORIGINII ŞI AL DESTINULUI
La Platon, această tendinţă devine dominantă. (El s-a aflat, în această privinţă, sub influenţa filozofiei lui
Parmenide, marele critic al lui Heraclit.) Heraclit a generalizat experienţa sa referitoare la schimbarea socială,
extinzînd-o la lumea „tuturor lucrurilor", iar Platon — după cum sugeram adineauri — a făcut acelaşi lucru. în
plus însă, Platon a extins credinţa sa într-un stat perfect şi neschimbător la domeniul „tuturor lucrurilor". El
credea că fiecărei categorii de lucruri obişnuite sau coruptibile îi corespunde, tot aşa, un lucru perfect şi
nedegradabil. Această credinţă în lucruri perfecte şi neschimbătoare, numită de obicei Teoria Formelor sau a
Ideilor*, a devenit doctrina centrală a filozofiei sale.
Credinţa lui Platon în posibilitatea noastră de a frînge legea de fier a destinului şi de a evita decăderea prin
suprimarea oricărei schimbări arată că tendinţele lui istoriciste aveau anumite limite. Un istoricism intransigent şi
dezvoltat pînă la capăt ar fi ezitat să admită că omul, prin indiferent ce eforturi, ar putea să modifice legile
destinului istoric, chiar şi după ce le-a descoperit. Un asemenea istoricism ar susţine că omul nu poate acţiona
împotriva acestor legi, pentru că toate planurile şi acţiunile sale nu sînt decît mijloace prin intermediul cărora
legile inexorabile ale dezvoltării realizează destinul său istoric; întocmai cum Oedip şi-a împlinit destinul
datorită, profeţiei şi măsurilor luate de tatăl său pentru a i se sustrage, şi nu în pofida acestora. Spre â înlesni o
mai bună înţelegere a acestei atitudini extrem-istoriciste şi spre a putea analiza tendinţa opusă prezentă în
credinţa lui Platon că el putea să influenţeze destinul, voi pune în contrast istoricismul, aşa cum îl găsim la
Platon, cu un punct de vedere diametral opus, prezent şi el la Platon, care ar putea fi numit atitudinea de
inginerie sociala.9
IV
Inginerul social nu se întreabă care sînt tendinţele istorice sau care este destinul omului. El crede că omul este
stăpînul destinului său şi că, în conformitate cu scopurile pe care le urmărim, noi putem să influenţăm sau să
modificăm istoria omului tot aşa cum am schimbat faţa Pămîntului. El nu crede că aceste scopuri ne sînt impuse
de antecedentele istorice sau de tendinţele istoriei, ci că noi înşine sîntem cei care le alegem sau chiar le creăm,
la fel cum
CAPITOLUL 3: TEORIA PLATONICIANĂ A FORMELOR 37
creăm noi idei sau noi opere de artă, case noi sau utilaje noi. în opoziţie cu istoricistul, care crede că acţiunea
politică inteligentă este posibilă numai dacă este determinat în prealabil cursul viitor al istoriei, inginerul social
crede că o bază ştiinţifică a politicii ar consta din cu totul altceva; ar consta din informaţia factuală necesară
pentru edificarea sau modificarea instituţiilor sociale, în conformitate cu dorinţele sau scopurile noastre. 0 atare
ştiinţă ar urma să ne spună ce măsuri ar trebui întreprinse dacă dorim, de exemplu, să evităm depresiunile
economice ori, dimpotrivă, să le producem; sau dacă vrem să realizăm o distribuire mai uniformă a avuţiei ori
una mai puţin uniformă. Cu alte cuvinte, inginerul social concepe drept bază ştiinţifică a politicii ceva în genul
unei tehnologii sociale (Platon, după cum vom vedea, o compară cu baza ştiinţifică a medi-cinei), în opoziţie cu
istoricistul, care o înţelege ca pe o ştiinţă a tendinţelor istorice inexorabile.
Din ceea ce am spus aici despre atitudinea inginerului social nu trebuie să se conchidă că între diferiţii exponenţi
ai ingineriei sociale n-ar exista nici un fel de deosebiri importante. Dimpotrivă, deosebirea dintre ceea ce eu
numesc „inginerie socială graduală" şi „ingineria socială utopică" formează una din temele principale ale cărţii
de faţă. (Cf. îndeosebi capitolul 9, unde voi prezenta argumentele mele în favoarea celei dintîi şi împotriva celei
de a doua.) Pentru moment însă mă preocupă doar opoziţia dintre istoricism şi ingineria socială. Poate că
opoziţia dintre ele va reieşi mai limpede dacă examinăm atitudinile pe care le adoptă istoricistul şi, respectiv,
inginerul social faţă de instituţiile sociale, adică faţă de entităţi de felul unei societăţi de asigurări, al unei forţe
de poliţie, al unui guvern sau, să zicem, al unei băcănii.
Istoricistul înclină să privească instituţiile sociale în principal din punctul de vedere al istoriei lor, adică al
originii şi dezvoltării lor, al semnificaţiei lor prezente şi viitoare. El poate, eventual, să susţină că apariţia lor se
datorează unui anumit plan sau proiect şi urmăririi anumitor scopuri — umane ori divine; sau poate să susţină că
nu sînt menite să servească nici unui scop clar conceput, ci sînt expresia nemijlocită a anumitor instincte şi
pasiuni; sau să pretindă că odinioară au servit drept mijloace pentru anumite scopuri, dar că ulterior şi-au pierdut
acest caracter. Inginerul şi tehnologul social, pe de altă parte, nu se vor interesa prea mult de originea instituţiilor
sau de intenţiile iniţiale ale întemeietorilor lor (deşi nu
38
MITUL ORIGINII ŞI AL DESTINULUI
există nici un motiv ca ei să nu recunoască faptul că „doar o mică parte a instituţiilor sociale sînt proiectate în
mod conştient, în timp ce marea lor majoritate s-au «ivit», pur şi simplu, ca rezultate neintenţionate ale acţiunilor
umane"10), ci va formula problema care-l preocupă cam în felul următor. Dacă scopurile noastre sînt cutare şi
cutare, este cutare instituţie bine concepută şi organizată pentru a le servi? Să luăm, spre exemplu, instituţia
asigurărilor. Inginerul sau tehnologul social nu-şi va bate prea mult capul să stabilească dacă asigurările au
debutat ca instituţie lucrativă, sau dacă au drept misiune istorică slujirea binelui public. El poate însă să for-
muleze critici la adresa anumitor instituţii de asigurări — arătînd, bunăoară, cum poate fi sporit profitul lor sau
— ceea ce e un lucru foarte diferit — cum pot fi sporite foloasele aduse de ele publicului şi să sugereze
modalităţi de a le face mai eficiente în realizarea unuia sau altuia din aceste obiective. Să luăm acum, ca un al
doilea exemplu de instituţie socială, o forţă de poliţie. Unii istorici pot să descrie această forţă ca pe un
instrument de ocrotire a libertăţii şi siguranţei, alţii ca pe un instrument al dominaţiei şi asupririi de clasă. în
schimb, inginerul sau tehnologul social ar putea să sugereze măsuri apte să facă din ea un instrument propice de
ocrotire a libertăţii şi siguranţei, după cum ar putea să inventeze şi măsuri prin care ea să fie transformată într-o
unealtă puternică a dominaţiei de clasă. (în calitatea sa de cetăţean ce urmăreşte anumite scopuri în care crede, el
poate cere adoptarea acestor scopuri şi a măsurilor apte să le servească. Dar în calitate de tehnolog, el va face o
deosebire netă între problema scopurilor şi a alegerii lor şi problemele privitoare la fapte, adică la efectele
sociale ale oricărei măsuri ce ar putea să fie luată.)11
Vorbind mai general, putem spune că inginerul sau tehnologul abordează instituţiile în mod raţional, ca mijloace
în vederea anumitor scopuri, şi că în calitate de tehnolog el le judecă exclusiv prin prisma adecvării lor, a
eficienţei, simplităţii etc. Istoricistul, pe de altă parte, va încerca mai degrabă să descopere originea şi destinul
acestor instituţii, pentru a putea aprecia „adevăratul rol" jucat de ele în dezvoltarea istorică, ajungînd, de
exemplu, la concluzia că sînt conforme „voinţei divine" sau „voinţei Destinului" sau că sînt „în slujba unor
tendinţe istorice majore" etc. Cele spuse nu înseamnă că inginerul sau tehnologul social subscrie obligatoriu la
teza că instituţiile sînt mijloace sau instrumente în vederea unor
CAPITOLUL 3: TEORIA PLATONICIANĂ A FORMELOR
39
scopuri; el poate foarte bine să fie conştient de faptul că, sub numeroase aspecte importante, ele diferă mult de
instrumentele mecanice sau de mecanisme. Nu va uita, bunăoară, că ele „cresc" într-un mod asemănător (deşi
nicidecum identic) cu creşterea organismelor şi că faptul acesta este de mare importanţă pentru ingineria socială.
Nimic nu-l obligă să îmbrăţişeze o filozofie „instrumentalistă" a instituţiilor sociale. (Nimeni nu va spune despre
o portocală că este un instrument sau un mijloc pentru un scop; deseori însă privim portocalele ca pe nişte
mijloace în vederea unor scopuri — bunăoară atunci cînd vrem să le mîncăm sau, eventual, să ne cîştigăm
existenţa din comerţul cu ele.)
Cele două atitudini — istoricismul şi ingineria socială — se prezintă uneori în combinaţii tipice. Exemplul cel
mai timpuriu şi probabil cel mai influent de atare combinaţie este filozofia socială şi politică a lui Platon. în ea se
combină, aş spune, unele elemente tehnologice cît se poate de evidente, prezentate în prim-plan, cu un fundal
dominat de un complicat eşafodaj de trăsături tipic istori-ciste. O atare combinaţie se întîlneşte la un mare număr
de filozofi sociali şi politici care au produs ceea ce mai tîrziu a căpătat denumirea de sisteme utopice. Toate
aceste sisteme recomandă un soi de inginerie socială, întrucît reclamă adoptarea anumitor mijloace instituţionale,
ce-i drept nu totdeauna foarte realiste, pentru atingerea scopurilor lor. Dar cînd trecem la examinarea acestor
scopuri, descoperim adesea că sînt determinate de istoricism. în particular, scopurile politice ale lui Platon
depind într-o măsură considerabilă de doctrinele sale istoriciste. întîi, el are drept scop să scape de curgerea
heracliteană, ce-şi află expresia în revoluţia socială şi în decăderea istorică. în al doilea rînd, el crede că aceasta
se poate face prin instaurarea unui stat care să fie atît de perfect, încît să fie sustras tendinţei generale a
dezvoltării istorice. în al treilea rînd, crede că modelul sau originalul acestui stat perfect poate fi găsit în trecutul
îndepărtat, într-o Vîrstă de Aur ce ar fi existat în zorii istoriei; căci dacă în timp lumea decade, atunci cu cît
coborîm mai adînc în trecut, cu atît trebuie să găsim o mai mare perfecţiune. Statul perfect este ceva în genul
primului strămoş, este primogeni-torul statelor de mai tîrziu, care sînt, oarecum, vlăstarele degenerate ale acestui
stat perfect, optim sau „ideal"12; un stat ideal ce nu este o simplă fantasmă sau un vis, sau o „idee în intelectul
nostru", ci este, graţie stabilităţii sale, mai real decît toate acele societăţi în declin, care suferă schimbări şi pot în
orice moment să se destrame.
40
MITUL ORIGINII ŞI AL DESTINULUI
'
Astfel, chiar scopul politic al lui Platon, statul ideal, depinde în mare măsură de istoricismul său; iar ceea ce e
valabil despre filozofia platoniciană a statului se poate extinde, după cum am arătat deja, la filozofia platoniciană
generală a „tuturor lucrurilor", la Teoria platoniciană a Formelor sau Ideilor.
Lucrurile prinse în fluxul schimbării, lucrurile care degenerează şi se destramă sînt (ca şi statul), aşa-zicînd,
vlăstarele, copiii lucrurilor perfecte. Şi, ca şi copiii, ele sînt copii ale primogenitorilor lor originari. Tatăl sau
originalul unui lucru schimbător este ceea ce Platon numeşte „Forma" sau „Modelul" sau „Ideea" lui. Subliniem,
cum am mai făcut-o deja, că Forma sau Ideea, în pofida denumirii sale, nu este „idee din intelectul nostru"; că nu
este o fantasmă sau un vis, ci un lucru real. Ea este mai reală chiar decît toate lucrurile obişnuite, supuse
schimbării şi care, în pofida aparentei lor solidităţi, sînt sortite corupţiei; căci Forma sau Ideea este un lucru per-
fect şi imperisabil.
Formele sau Ideile nu trebuie gîndite ca fiind în spaţiu şi timp, asemenea lucrurilor trecătoare. Ele sînt în afara
spaţiului şi totodată în afara timpului (pentru că sînt eterne). Dar sînt în contact cu spaţiul şi cu timpul; căci fiind
primogenitorii sau modelele lucrurilor care sînt generate şi care se dezvoltă şi se destramă în spaţiu şi timp, ele
trebuiau neapărat să fi fost în contact cu spaţiul, la începutul timpului. Nefiind cu noi în spaţiul şi în timpul
nostru, nu pot fi percepute cu simţurile noastre, cum pot fi percepute obişnuitele lucruri schimbătoare care
interacţionează cu organele noastre de simţ şi care de aceea se cheamă „lucruri sensibile". Acele lucruri sensibile
care sînt copii sau vlăstare ale aceluiaşi model sau original, se aseamănă nu numai cu acest original, cu Forma
sau Ideea lor, ci şi unele cu altele, precum copiii ce aparţin aceleiaşi familii; şi întocmai cum copiii poartă
numele tatălui lor, tot aşa lucrurile sensibile poartă numele Formelor sau Ideilor lor. „Ele îşi primesc numele de
la acestea", cum spune Aristotel.13
Aşa cum un copil poate privi pe tatăl său, văzînd în el un ideal, un model unic, o personificare zeiască a propriei
sale aspiraţii, întruchiparea perfecţiunii, înţelepciunii, stabilităţii, gloriei şi virtu-
CAPITOLUL 3: TEORIA PLATONICIANĂ A FORMELOR 41
ţii, puterea care l-a creat înainte ca lumea lui să fi început, care în prezent îl păstrează în viaţă şi îl susţine şi în
„virtutea" căreia el există, tot aşa priveşte Platon Formele sau Ideile. Ideea platoniciană este originalul şi originea
lucrului; este temeiul acestuia, raţiunea existenţei sale, principiul stabil, susţinător, în „virtutea" căruia lucrul
există. Este virtutea lucrului, idealul lui, perfecţiunea lui.
Comparaţia între Forma sau Ideea unei clase de lucruri sensibile şi tatăl unei familii de copii este dezvoltată de
Platon în Timaios, unul din dialogurile sale cele mai tîrzii. El concordă îndeaproape14 cu multe din scrierile sale
anterioare, contribuind la mai buna lor înţelegere. în Timaios însă Platon trece cu un pas dincolo de doctrina lui
anterioară, atunci cînd reprezintă contactul Formei sau Ideii cu lumea spaţiului şi timpului printr-o extindere a
menţionatei comparaţii. El descrie „spaţiul" abstract în care se mişcă lucrurile sensibile (iniţial spaţiul sau golul
dintre cer şi pămînt) ca pe un receptacol şi îl compară cu mama lucrurilor, în care la începutul timpului lucrurile
sensibile sînt zămislite de către Formele care se imprimă sau se întipăresc pe spaţiul pur, dînd astfel vlăstarului
conturul lor. „Trebuie să ne închipuim — scrie Platon — trei feluri de lucruri: întîi pe cele supuse generării; în al
doilea rînd, pe cele în care generarea are loc; iar în al treilea rînd, modelul în asemănare cu care sînt zămislite
lucrurile generate. Iar principiul receptor îl putem compara cu o mamă, modelul cu un tată, iar produsul lor cu un
copil." După care trece la o descriere mai detaliată întîi a modelelor — a taţilor, a Formelor sau Ideilor imuabile:
„întîi vine Forma neschimbătoare, care este necreată şi indestructibilă,... invi- . zibilă şi imperceptibilă prin
vreunul din simţuri şi care poate fi contemplată numai prin gîndirea pură". Fiecăreia din aceste Forme sau Idei îi
aparţine vlăstarul sau speţa proprie de lucruri sensibile, „alt fel de lucruri, ce poartă numele Formei lor şi
seamănă cu aceasta, dar sînt perceptibile cu simţurile, sînt create şi mereu în mişcare, generate într-un loc şi apoi
iar dispărînd din acel loc, apre-hendate de opinia bazată pe percepţie". Iar spaţiul abstract, asemuit mamei, este
descris astfel: „Există un al treilea lucru, spaţiul, care este veşnic şi nu poate fi nimicit şi care oferă sălaş tuturor
lucrurilor generate..."15
Pentru a înţelege mai bine teoria platoniciană a Formelo-Ideilor ar putea fi utilă o comparaţie a ei cu anumite
credinţe icii-gioase greceşti. Ca în multe religii primitive, cel puţin unii dintre
42
MITUL ORIGINII ŞI AL DESTINULUI
zeii greci nu sînt altceva decît primogenitori şi eroi tribali idealizaţi — personificări ale „virtuţii" sau
„perfecţiunii" tribului. Drept urmare, anumite triburi şi familii îşi legau obîrşia de unul sau altul dintre zei.
(Despre familia lui Platon însuşi se spunea că se trage din Poseidon.16) Este suficient să ne gîndim că aceşti zei
erau nemuritori sau eterni, şi desăvîrşiţi — sau aproape desăvîrşiţi — pe cînd oamenii obişnuiţi erau prinşi în
fluxul tuturor lucrurilor şi supuşi decăderii (care constituie, într-adevăr, soarta ultimă a fiecărui individ uman),
pentru a ne da seama că între aceşti zei şi oamenii obişnuiţi există acelaşi raport ca între Formele sau Ideile
platoniciene şi lucrurile sensibile care sînt copiile lor17 (sau între statul perfect al lui Platon şi diversele state
existente acum). Există, totuşi, o importantă deosebire între mitologia greacă şi teoria platoniciană a Formelor
sau Ideilor. în timp ce grecii venerau numeroşi zei ca strămoşi ai diferitelor triburi sau familii, Teoria Ideilor cere
să existe o singură Formă sau Idee a omului18; într-adevăr, una din doctrinele centrale ale Teoriei Formelor este
că există cîte o unică Formă a fiecărei „specii" sau fiecărui „gen" de lucruri. Unicitatea Formei, care corespunde
unicităţii primogenitorului, trebuia să fie un element necesar al teoriei pentru ca aceasta să poată îndeplini una
din funcţiile ei cele mai importante — aceea de a explica asemănarea dintre lucrurile sensibile, postulînd că
lucrurile asemănătoare sînt c6pii sau întipăriri ale aceleiaşi unice Forme. Dacă ar exista două Forme identice sau
similare, similitudinea lor ne-ar obliga să admitem că ambele sînt copii ale unui al treilea original, care, prin
aceasta, s-ar dovedi a fi singura Formă adevărată. Or, după cum spune Platon în Timaios: „Asemănarea ar fi
astfel explicată, mai precis, nu ca asemănare între două lucruri, ci faţă de acel lucru superior care este prototipul
lor"19. în Republica, dialog anterior lui Timaios, Platon se explicase în această privinţă şi mai clar, folosind ca
exemplu „patul esenţial", adică Forma sau Ideea de pat: „Zeul... n-a produs decît un singur pat în firea
lucrurilor, ... doar unul singur... Două de acest fel sau mai multe nu ar fi putut fi sădite în fiinţă de către
zeu...Fiindcă... dacă ar fi produs fie şi două, iarăşi ar fi apărut unul singur, acela a cărui Formă ar avea-o ambele
paturi; şi ar fi acela, şi nu cele două, lucrul care este Pat."20 Raţionamentul acesta arată că Formele sau Ideile îi
oferă lui Platon nu numai o origine sau un punct de plecare pentru tot ce se petrece în spaţiu şi timp (şi în special
pentru istoria umană), ci şi o
CAPITOLUL 3: TEORIA PLATONICIANĂ A FORMELOR
43
explicaţie a asemănărilor dintre lucrurile sensibile de aceeaşi speţă. Dacă lucrurile se aseamănă între ele datorită
unei virtuţi sau proprietăţi pe care o au în comun, cum ar fi albul sau duritatea sau bunătatea, atunci această
virtute sau proprietate trebuie să fie una şi aceeaşi în toate; altminteri, nu le-ar face să se asemene între ele. După
cum spune Platon, ele participă toate la Forma sau Ideea unică de alb, dacă sînt albe; de duritate, dacă sînt dure.
Participă în sensul în care copiii participă la averea şi darurile tatălui lor; întocmai cum multiplele reproduceri
particulare ale unei gravuri care sînt toate imprimări de pe una şi aceeaşi placă şi ca atare asemănătoare între ele
pot să participe la frumuseţea originalului.
Faptul că această teorie este menită să explice asemănările dintre lucrurile sensibile nu pare, la prima vedere, să
aibă nici o legătură cu istoricismul. Totuşi are; şi, după cum ne spune Aris-totel, tocmai această legătură l-a făcut
pe Platon să dezvolte Teoria Ideilor. Voi încerca să schiţez această evoluţie, servindu-mă de explicaţiile lui
Aristotel şi de unele indicaţii din scrierile lui Platon însuşi.
Dacă toate lucrurile sînt în necontenită curgere, este cu neputinţă de spus ceva determinat despre ele. Despre ele
nu putem avea o cunoaştere veritabilă, ci, în cel mai bun caz, „opinii" vagi şi înşelătoare. Această idee, după cum
ştim de la Platon şi Aristotel21, i-a frămîntat pe mulţi din discipolii lui Heraclit. Parmenide, unul din precursorii
lui Platon, care l-a influenţat puternic, susţinuse teza după care cunoaşterea pură prin raţiune, ca opusă opiniei
amăgitoare sprijinite pe experienţă, nu putea să aibă drept obiect decît o lume sustrasă schimbării, iar
cunoaşterea raţională pură dezvăluie tocmai o asemenea lume. Numai că realitatea imuabilă şi nedivizată pe care
Parmenide crezuse a o fi descoperit dincolo de lumea lucrurilor pieritoare22 nu era legată în nici un fel de lumea
aceasta în care noi trăim şi murim. Şi, ca atare, era incapabilă să o explice.
Platon nu se putea mulţumi cu această situaţie. Oricît ar fi detestat şi dispreţuit această lume empirică a
schimbării, el era, în cele din urmă, profund interesat de ea. Voia să descopere taina decăderii ei, a schimbărilor
violente din ea şi a nefericirii ei. Spera să găsească mijloacele de a o salva. L-a impresionat puternic doctrina
parmenidiană a unei lumi neschimbătoare, reale, solide şi perfecte din spatele acestei lumi fantomatice în care el
suferea; această concepţie însă nu-i rezolva problemele cît timp lumea imuabilă şi
44
MITUL ORIGINII ŞI AL DESTINULUI
perfectă rămînea nelegată de lumea lucrurilor sensibile. El urmărea cunoaşterea, şi nu opinia; cunoaşterea
raţională pură a unei lumi sustrase schimbării; în acelaşi timp însă o cunoaştere care să poată fi folosită pentru
investigarea acestei lumi schimbătoare şi îndeosebi a acestei societăţi schimbătoare; a schimbării politice, cu
straniile ei legi istorice. Platon urmărea să descopere secretul cunoaşterii regale a politicii, a artei de a guverna
oamenii.
Dar o ştiinţă exactă a politicii părea la fel de imposibilă ca orice cunoaştere exactă a unei lumi schimbătoare; în
domeniul politic nu existau obiecte imuabile. Cum ar fi fost cu putinţă să discuţi vreo chestiune politică atunci
cînd semnificaţia unor cuvinte ca „guvernare", „stat" sau „cetate" se schimba cu fiecare nouă fază a dezvoltării
istorice? Teoria politică trebuie să-i fi părut lui Platon, în perioada sa heraclitică, la fel de nesigură, fluctuantă şi
lipsită de soliditate ca şi practica politică.
în această situaţie Platon a primit, după cum ne spune Aristotel, o sugestie de cea mai mare importanţă de la
Socrate. Acesta era preocupat de chestiuni etice; era un reformator, un moralist care aborda şi sîcîia tot felul de
oameni, silindu-i să gîndească, să explice şi să dea seama de principiile după care acţionau. Avea obiceiul să le
pună întrebări şi nu se arăta uşor satisfăcut de felul cum îi răspundeau. Răspunsul tipic pe care îl primea — că
acţionăm într-un anumit fel pentru că aşa e „înţelept" sau pentru că aşa e „eficient" sau „drept" sau „pios" etc. —
nu făcea decît să-l incite la noi întrebări, de felul:ce este înţelepciunea, sau eficienţa, sau dreptatea, sau pioşenia.
Cu alte cuvinte, Socrate ajungea astfel să caute „virtutea" unui lucru. Discuta, de pildă, despre înţelepciunea
manifestată în diferite meşteşuguri şi profesii, pentru ca să descopere ce au în comun toate aceste variate şi
schimbătoare moduri de comportare calificate drept „înţelepte" şi astfel să afle ce este în realitate înţelepciunea,
sau ce înseamnă de fapt cuvîntul „înţelepciune", sau (după cum avea să se exprime Aristotel) care este esenţa ei.
„Pe bună dreptate — spune Aristotel — Socrate voia să afle ce este esenţa"23, adică virtutea sau temeiul unui
lucru şi care sînt semnificaţiile reale, neschimbătoare şi esenţiale ale termenilor. „în această privinţă el a fost cel
dintîi care a pus problema definiţiilor universale."
Aceste încercări ale lui Socrate de a discuta termenii etici ca „dreptate", „modestie" sau „pietate" au fost
comparate pe bună
CAPITOLUL 3: TEORIA PLATONICIANĂ A FORMELOR 45
dreptate cu discuţiile moderne despre Libertate (la Mill24, bunăoară) sau despre Autoritate sau despre Individ şi
Societate (la Catlin, de pildă). Nimic nu ne obligă să admitem că Socrate, în căutarea semnificaţiei
neschimbătoare şi esenţiale a unor asemenea termeni, ar fi personificat această semnificaţie sau ar fi conceput-o
în felul unui lucru. Textul lui Aristotel, cel puţin, sugerează că n-a făcut aşa şi că Platon e cel ce a transformat
metoda socratică de cercetare a semnificaţiei sau esenţei într-o metodă de determinare a naturii reale a unui
lucru* a Formei sau Ideii acestuia. Platon a păstrat „consideraţiile lui Heraclit... că toate lucrurile se află într-o
continuă curgere şi că nu poate exista o ştiinţă a lucrurilor ce sînt într-un veşnic flux", dar a descoperit în metoda
lui Socrate o cale de ieşire din aceste dificultăţi. Dacă „nu poate exista o definiţie a vreunui lucru sensibil, pentru
că ele sînt toate mereu schimbătoare", în schimb puteau exista definiţii şi cunoaştere veritabilă despre lucruri de
un fel deosebit — despre virtuţile lucrurilor sensibile. „Dacă e vorba să existe o ştiinţă şi o cunoaştere a vreunui
lucru, trebuie să existe, în afara lucrurilor sensibile, alte realităţi, permanente", spune Aristotel25, şi relatează
despre Platon că „astfel de noţiuni generale ale celor ce există aievea le numi el Idei, afirmînd că lucrurile
sensibile stau în afara acestora şi-şi capătă toate denumirea de la acestea. Căci pluralitatea lucrurilor sensibile
care poartă acelaşi nume cu Ideile de care ţin îşi datoresc existenţa doar faptului că participă la Ideile respective."
Relatarea lui Aristotel corespunde îndeaproape cu argumentele dezvoltate de Platon însuşi în Timaios 26 şi arată
că pentru Platon problema fundamentală a fost aceea de a găsi o metodă ştiinţifică de studiere a lucrurilor
sensibile. El voia să obţină cunoaştere pur raţională, nu doar opinie; şi cum nu se putea obţine o cunoaştere pură
a lucrurilor sensibile, s-a străduit, după cum spuneam mai înainte, să obţină măcar o cunoaştere pură care să fie
într-un fel legată de lucrurile sensibile şi aplicabilă acestora. Această cerinţă era satisfăcută de cunoaşterea
Formelor sau Ideilor, dat fiind că Forma era legată de lucrurile ei sensibile aşa cum era legat tatăl de copiii săi
nevîrstnici. Forma era reprezentantul responsabil al lucrurilor sensibile care, ca atare, putea fi consultat în
chestiuni importante privitoare la lumea celor schimbătoare.
Conform analizei noastre, teoria Formelor sau Ideilor are în filozofia lui Platon cel puţin trei funcţii diferite. 1)
Ea este un instru-
46
MITUL ORIGINII ŞI AL DESTINULUI
ment metodologic de maximă importanţă, care face posibilă cunoaşterea ştiinţifică pură, şi chiar o cunoaştere
aplicabilă la lumea lucrurilor schimbătoare, despre care nu putem obţine în mod nemijlocit cunoaştere, ci doar
opinie. Devine posibilă astfel cercetarea problemelor societăţii schimbătoare şi edificarea unei ştiinţe politice. 2)
Ea oferă cheia pentru urgent necesara teorie a schimbării şi a decăderii, pentru o teorie a generării şi degenerării
şi, în special, o cheie pentru înţelegerea istoriei. 3) Ea deschide, în domeniul social, o cale spre un fel de
inginerie socială; şi permite făurirea de instrumente pentru stăvilirea schimbării sociale, pentru că sugerează
conceperea unui „stat ideal" care să se asemene atît de mult cu Forma sau Ideea de stat, încît să nu poată
degenera.
Problema 2), a teoriei schimbării şi a istoriei, o vom discuta în următoarele două capitole, 4 şi 5, ce au ca obiect
sociologia descriptivă a lui Platon, adică descrierea şi explicaţia date de el lumii sociale schimbătoare în care
trăia. Problema 3), a stăvilirii schimbării sociale, va fi discutată în capitolele 6, 7, 8 şi 9, care se ocupă de
programul politic al lui Platon. Problema 1), a metodologiei lui Platon, a fost schiţată pe scurt în acest capitol, cu
ajutorul relatării pe care o face Aristotel despre evoluţia teoriei lui Platon. Aş vrea să mai adaug acum cîteva
remarci la această discuţie.
VI
Folosesc denumirea de esenţialism metodologic pentru caracterizarea punctului de vedere, împărtăşit de Platon şi
de mulţi discipoli ai săi, că sarcina cunoaşterii pure sau a „ştiinţei" constă în a descoperi şi descrie adevărata
natură a lucrurilor, adică realitatea sau esenţa lor ascunsă. Credinţa specifică a lui Platon era că esenţa lucrurilor
sensibile poate fi găsită în alte lucruri, mai reale — în primogenitorii sau Formele lor. Mulţi din esenţialiştii
metodologi de mai tîrziu, de exemplu Aristotel, nu l-au urmat întru totul în această privinţă; dar au fost toţi de
acord cu el în concepţia că ştiinţa pură are drept obiectiv determinant descoperirea naturii ascunse, a Formei sau
esenţei lucrurilor. Toţi aceşti esenţialişti metodologici erau de acord cu Platon şi în ideea că aceste esenţe pot fi
descoperite şi recunoscute cu ajutorul intuiţiei intelectuale; că fiecare esenţă are un nume al său propriu, după
care sînt numite
CAPITOLUL 3: TEORIA PLATONICIANĂ A FORMELOR
47
şi lucrurile sensibile respective; şi că ea poate fi descrisă în cuvinte. Descrierea esenţei unui lucru era numită de
ei „definiţie". Conform esenţialismului metodologic, există trei moduri de a cunoaşte un lucru: „Vreau să spun că
putem cunoaşte realitatea sau esenţa sa neschimbătoare; şi că putem cunoaşte definiţia esenţei; şi că-i putem
cunoaşte numele. Prin urmare, despre orice lucru real pot fi formulate două întrebări...: Cineva poate să dea un
nume şi să ceară definiţia; sau poate să dea definiţia şi să ceară numele." Drept exemplu pentru această metodă,
Platon foloseşte esenţa lui „par" (opusul lui „impar"): „Un număr poate fi ceva susceptibil a fi divizat în părţi
egale. Dacă este astfel divizibil, numărul se cheamă «par»; iar definiţia numelui de «par» este «număr divizibil în
părţi egale»... Iar cînd ni se dă numele şi ni se cere definiţia, sau cînd ni se dă definiţia şi ni se cere numele,
vorbim, în ambele cazuri, de una şi aceeaşi esenţă, fie că-i vom spune «par» sau «număr divizibil în părţi
egale»." După acest exemplu, Platon trece la aplicarea metodei la o „demonstraţie" privind natura reală a
sufletului, la care vom reveni ceva mai încolo.27
Esenţialismul metodologic, adică teoria conform căreia obiectivul ştiinţei constă în dezvăluirea esenţelor şi în
descrierea lor cu ajutorul definiţiilor, poate fi mai bine înţeles dacă-l privim în contrast cu opusul său,
nominalismul metodologic. în loc să urmărească descoperirea a ceea ce un lucru este cu adevărat şi definirea
adevăratei lui naturi, nominalismul metodologic îşi propune să descrie cum se comportă un lucru în diferite
împrejurări şi, în particular, dacă în comportamentul lui nu există cumva anumite regularităţi. Cu alte cuvinte,
nominalismul metodologic vede scopul ştiinţei în descrierea lucrurilor şi evenimentelor din experienţa noastră şi
în „explicarea" acestor evenimente, adică în descrierea lor cu ajutorul unor legi universale.28 Şi vede în limbajul
nostru, mai ales în acele reguli ale lui care permit distingerea propoziţiilor şi inferenţelor corect construite de
simplele îngrămădiri de cuvinte, marele instrument al descrierii ştiinţifice29; el consideră cuvintele ca pe nişte
instrumente în slujba acestui obiectiv, şi nu ca nume ale unor esenţe. Nominalistul metodologic nu va socoti
niciodată că întrebările de felul „Ce este energia?" sau „Ce este mişcarea?" sau „Ce este un atom?" sînt de mare
importanţă în fizică; în schimb va socoti importante întrebările de felul: „Cum ar putea fi utilizată energia
Soarelui?", „Cum se mişcă o planetă?" sau „în ce condiţii
48
MITUL ORIGINII ŞI AL DESTINULUI
un atom radiază lumină?" Iar acelor filozofi care îi vor obiecta că înainte de a fi răspuns la întrebarea „ce este?",
nu poate spera să dea răspunsuri exacte la nici una din întrebările de tipul „cum?", va replica — dacă se va
sinchisi, în general, de obiecţia lor — arătînd că preferă în mod categoric acel grad modest de exactitate, pe care-
l poate atinge prin metodele sale, pompoasei harababuri obţinute de ei cu metodele lor.
După cum se poate vedea din exemplul nostru, nominalismul metodologic este actualmente acceptat de o
manieră cvasigenerală în ştiinţele naturii. Pe de altă parte, problemele ştiinţelor sociale sînt tratate încă în cea
mai mare parte prin metode esenţialiste. Aici rezidă, după opinia mea, unul din motivele principale ale rămînerii
în urmă a acestor ştiinţe. Mulţi dintre cei ce au luat act de această stare30 a lor emit totuşi judecăţi diferite. Ei cred
că deosebirea de metodă este necesară şi că ea reflectă o deosebire „esenţială" dintre „naturile" celor două
domenii de cercetare.
Argumentele ce se oferă în sprijinul acestui punct de vedere pun accentul pe importanţa schimbării în societate şi
dau în vileag şi alte aspecte ale istoricismului. Fizicianul — sună unul din argumentele tipice — se ocupă de
obiecte cum sînt energia sau atomii, care, deşi se schimbă, păstrează un anumit grad de constanţă. El poate să
descrie schimbările prin care trec aceste entităţi relativ neschimbătoare şi nu e nevoit să construiască sau să
detecteze esenţe, sau Forme, sau alte entităţi invariabile de acest fel, pestru a putea obţine ceva permanent despre
care să poată formula enunţuri determinate. Cercetătorul din ştiinţele sociale se află însă într-o situaţie mult
diferită. întreg domeniul de care se preocupă este schimbător. Nu există entităţi permanente în domeniul social,
unde totul stă sub semnul curgerii istorice. Cum putem studia, de pildă, guvernarea? Cum o putem identifica în
multitudinea de instituţii guvernamentale pe care le găsim în diferite state şi în diferite perioade istorice, fără să
admitem că au toate ceva ce le este esenţialmente comun? Numim guvern o instituţie dacă socotim că este în
chip esenţial un guvern, adică dacă ea este conformă intuiţiei noastre privitoare la ceea ce este un guvern, intuiţie
pe care o putem formula printr-o definiţie. La fel stau lucrurile cu alte entităţi sociologice, bunăoară cu
„civilizaţia". Trebuie să-i sesizăm enţa, susţine istoricistul, şi s-o exprimăm sub forma unei ae "niţii.
CAPITOLUL' 3: TEORIA PLATONICIANĂ A FORMELOR
49
Aceste argumente de dată recentă seamănă, cred, îndeaproape cu cele menţionate mai înainte care, potrivit
relatării lui Aristotel, l-au condus pe Platon la doctrina Formelor sau Ideilor. Singura deosebire este că Platon
(care nu accepta teoria atomistă şi nu ştia nimic despre energie) aplica doctrina sa şi la domeniul fizicii, şi deci la
întregul univers. Avem aici un indiciu al faptului că, în ştiinţele sociale, o discuţie despre metodele lui Platon
poate fi chiar şi astăzi actuală.
înainte de a vorbi despre sociologia lui Platon şi de modul cum a folosit el în acest domeniu esenţialismul
metodologic, vreau să spun cu toată claritatea că discuţia mea se limitează la istoricismul lui Platon şi ia „statul
ideal" preconizat de el. Trebuie deci să-l previn pe cititor să nu se aştepte la o prezentare a întregii filozofii a lui
Platon, sau la ceea ce s-ar putea numi o tratare „justă şi echitabilă" a platonismului. Atitudinea mea faţă de
istoricism este una de făţişă ostilitate, bazată pe convingerea că istoricismul este superficial — şi mai rău de atît.
Din acest motiv, examenul pe care-l fac trăsăturilor istoriciste ale platonismului este unul accentuat critic. Cu
toate că admir o seamă de lucruri din filozofia lui Platon, şi nu doar din părţile ei pe care le consider socratice, ci
mult dincolo de acestea, nu mi-am propus aici să adaug încă unul la nenumăratele omagii aduse geniului său.
Dimpotrivă, mi-am propus să distrug ceea ce, după opinia mea, este dăunător în această filozofie. Ceea ce voi
încerca să analizez şi să critic este tendinţa totalitară din filozofia politică a lui Platon.31
SOCIOLOGIA DESCRIPTIVĂ A LUI PLATON
Capitolul 4
Schimbarea şi repausul
Platon a fost unul dintre primii cercetători ai societăţii şi, în mod neîndoielnic, de departe cel mai influent. în
sensul pe care Comte, Mill şi Spencer îl dădeau termenului „sociologie", el a fost un sociolog; adică a aplicat cu
succes metoda sa idealistă la analiza vieţii sociale a omului şi a legilor ei de dezvoltare, ca şi a legilor şi
condiţiilor stabilităţii ei. în pofida amplei influenţe exercitate de Platon, această latură a doctrinei sale nu a fost
îndeajuns de remarcată. Doi factori par să explice această situaţie. Primul e că Platon a prezentat o mare parte din
sociologia sa într-o legătură atît de strînsă cu postulatele sale etice şi politice, îneît elementele descriptive sînt
deseori pierdute din vedere. Iar cel de-al doilea, că multe din ideile sale au fost în aşa măsură luate ca nişte
lucruri de la sine înţelese, îneît s-a realizat, pur şi simplu, o absorbţie a lor inconştientă şi ca atare necritică.
Aceasta e în principal modalitatea în care teoriile sale sociologice au devenit atît de influente.
Sociologia lui Platon e un ingenios amestec de speculaţie şi de fină observare a faptelor. Cadrul speculativ îl
oferă, fireşte, teoria Formelor şi a curgerii şi degradării universale, a generării şi degenerării. Pe această temelie
idealistă Platon edifică însă o teorie uimitor de realistă a societăţii, capabilă să explice principalele tendinţe din
dezvoltarea istorică a oraşelor-state greceşti, ca şi a forţelor sociale şi politice ce acţionau în propria sa epocă.
I
Fundalul speculativ sau metafizic al teoriei lui Platon despre schimbarea socială a fost deja schiţat. Este vorba de
lumea Formelor sau Ideilor imuabile, a căror odraslă este lumea lucrurilor schimbătoare situate în spaţiu şi timp.
Formele sau Ideile nu sînt
CAPITOLUL 4: SCHIMBAREA ŞI REPAUSUL
51
numai imuabile, indestructibile şi incoruptibile, ci şi perfecte, adevărate, reale şi bune; în fapt, îhtr-un loc din
Republica1 se spune că „binele" este „cel ce păstrează" iar „răul", „cel ce nimiceşte şi corupe totul". Formele sau
Ideile perfecte şi bune sînt anterioare copiilor, lucrurilor sensibile, fiind oarecum primogenitorii sau punctele de
plecare2 ale tuturor schimbărilor din lumea supusă schimbării. Această concepţie este folosită în evaluarea
tendinţei generale şi a direcţiei principale a tuturor schimbărilor din lumea lucrurilor sensibile. Căci dacă punctul
de plecare al oricărei schimbări este perfect şi bun, atunci schimbarea nu poate fi decît o mişcare de îndepărtare
de la ceea ce este perfect şi bun; ea este orientată negreşit spre ceea ce e imperfect şi rău, spre corupţie.
Această teorie poate fi dezvoltată în amănunt. Cu cît un lucru sensibil se aseamănă mai îndeaproape cu Forma
sau Ideea sa, cu atît trebuie să fie mai puţin coruptibil, deoarece Formele înseşi sînt incoruptibile. însă lucrurile
sensibile sau generate nu sînt c6pii perfecte; în fond, nici o copie nu poate fi perfectă, pentru că nu este decît o
imitaţie a adevăratei realităţi, nu este decît aparenţă şi iluzie, nicidecum adevărul. în consecinţă, nici unul din
lucrurile sensibile (exceptînd, poate, doar pe cele mai desăvîrşite) nu seamănă îndeajuns cu Forma sa pentru a fi
neschimbător. „Faptul de a fi întotdeauna acelaşi se potriveşte numai celor mai divine dintre toate, pe cînd natura
corpurilor nu ţine de această rînduială"3, spune Platon. Un lucru sensibil sau generat — cum ar fi un corp fizic
sau un suflet omenesc —, dacă este o bună copie, e posibil ca la început să se schimbe foarte puţin; iar cea mai
veche schimbare sau mişcare — aceea a sufletului — este încă „divină" (prin opoziţie cu schimbările secundare
şi terţiare). Dar orice schimbare, oricît de mică, nu poate să nu-l facă diferit, şi astfel mai puţin perfect,
redueîndu-i asemănarea cu Forma. în felul acesta, lucrul devine cu fiecare schimbare mai schimbător şi mai
coruptibil, pentru că se îndepărtează tot mai mult de Forma lui, care este pentru el „cauză de nemişcare şi de
repaus", după cum spune Aristotel, care parafrazează doctrina lui Platon după cum urmează: „Lucrurile iau
naştere prin participare la Formă, şi se destramă prin pierderea Formei." Acest proces de degenerare la început
lent, iar apoi mai rapid — această lege a declinului şi destrămării — este descris într-o manieră dramatică de
Platon în Legile, ultimul din marile sale dialoguri. Pasajul se ocupă în principal de destinul sufletului
52
SOCIOLOGIA DESCRIPTIVĂ A LUI PLATON
omenesc, dar Platon dă limpede de înţeles că acelaşi lucru este valabil pentru toate lucrurile care „au parte de
suflet", expresie prin care el desemnează toate fiinţele vii. „Toate lucrurile care au parte de suflet se schimbă —
scrie el — ... şi schimbîndu-se sînt antrenate de ordinea şi legea destinului. Cu cît caracterul lor se schimbă mai
puţin, cu atît este mai puţin însemnat declinul incipient al caracterului lor. Atunci însă cînd schimbarea se
accentuează, iar o dată cu ea nelegiuirea, ele se prăbuşesc în abis şi în ceea ce numim regiunile infernale." (în
continuarea acestui pasaj Platon menţionează posibilitatea ca „un suflet înzestrat cu o doză neobişnuit de mare de
virtute să izbutească, prin puterea propriei sale voinţe..., dacă e în comuniune cu virtutea divină, să devină cu
desăvîrşire virtuos şi să treacă într-o regiune înaltă". Despre problema sufletului excepţional care se poate
sustrage — şi, eventual, poate sustrage şi pe alţii — de la legea generală a destinului vom vorbi în capitolul 8.)
Ceva mai devreme, în Legile, Platon rezumă doctrina sa despre schimbare: „Schimbarea de orice fel, cu excepţia
celei suferite de un lucru rău, este cel mai grav dintre toate pericolele perfide ce pîndesc un lucru - fie că e vorba
de o schimbare de anotimp, sau a vîntului, sau a regimului alimentar al corpului, sau a caracterului sufletului." Şi
adaugă, subliniind: „Această constatare se aplică la toate, cu singura excepţie, cum tocmai ziceam, a unui lucru
rău." Pe scurt, Platon susţine că schimbarea e funestă, iar repausul e divin.
Vedem acum că teoria platoniciană a Formelor sau Ideilor presupune că în evoluţia lumii schimbătoare se
manifestă o anumită tendinţă. Tendinţa îmbracă forma legii după care, în mod necesar, coruptibilitatea tuturor
lucrurilor din această lume creşte continuu. Nu e atît o lege rigidă a creşterii universale a corupţiei, cît mai de-
grabă una a creşterii coruptibilităţii; cu alte cuvinte, pericolul sau probabilitatea corupţiei creşte, dar nu sînt
excluse evoluţii excepţionale în direcţia opusă. Este, bunăoară, posibil, după cum se desprinde din ultimele
citate, ca un suflet foarte bun să reziste schimbării şi decăderii, sau ca un lucru foarte rău, de exemplu o cetate
foarte rău întocmită, să fie schimbată în bine. (Pentru ca o atare ameliorare să aibă valoare, ar trebui să încercăm
să o permanentizăm, adică să împiedicăm orice nouă schimbare.)
Povestea platoniciană a originii speciilor, din Timaios, este în deplină concordanţă cu această teorie generală.
Povestea spune că
CAPITOLUL 4: SCHIMBAREA ŞI REPAUSUL
53
omul, cel mai desăvîrşit dintre animale, este plămădit de zei; celelalte specii descind din el printr-un proces de
corupere şi degenerare. Mai întîi, anumiţi bărbaţi — laşii şi bicisnicii — degenerează în femei. Cei lipsiţi de
înţelepciune degenerează pas cu pas în animale inferioare. Despre păsări ni se spune că apar prin transformarea
unor oameni inofensivi dar fluşturatici care se încred prea mult în simţuri; „animalele de uscat provin din oameni
lipsiţi de orice preocupare pentru filozofie"; iar peştii şi moluştele „provin prin degenerare din oamenii cei mai
neghiobi, obtuzi şi.. Josnici"4.
E clar că această teorie poate fi aplicată societăţii omeneşti şi istoriei sale. Ea explică în acest caz legea pesimistă
de dezvoltare a lui Hesiod5, legea declinului istoric. Dacă e să credem mărturia lui Aristotel (schiţată în capitolul
precedent), teoria Formelor sau Ideilor a fost iniţial construită pentru satisfacerea unei cerinţe metodologice, a
cerinţei de a avea o cunoaştere pură sau raţională, care este imposibilă în cazul lucrurilor sensibile supuse
schimbării. Acum constatăm că teoria a avut şi un alt rost. Pe lîngă satisfacerea acestor cerinţe metodologice, ea
oferă şi o teorie a schimbării. Ea explică direcţia generală în care se schimbă toate lucrurile sensibile, iar prin
aceasta şi tendinţa istorică spre degenerare, pe care o manifestă omul şi societatea umană. (Şi mai este încă ceva:
după cum vom vedea în capitolul 6, teoria Formelor determină şi orientarea postulatelor politice ale lui Platon,
ba chiar şi mijloacele pentru realizarea lor.) Dacă, aşa cum cred eu, filozofia lui Platon, ca şi cea a lui Heraclit,
au izvorît din experienţa lor socială, îndeosebi din experienţa războiului de clasă şi din sentimentul deprimant că
lumea lor socială era pe cale să se destrame, putem înţelege de ce teoria Formelor a ajuns să joace un rol atît de
important în filozofia lui Platon cînd acesta şi-a dat seama că ea era în măsură să explice tendinţa spre
degenerare. El trebuie să o fi îmbrăţişat văzînd în ea soluţia unei enigme dintre cele mai profunde. In timp ce
Heraclit n-a fost capabil să rostească o condamnare etică directă a tendinţei ce se manifesta în evoluţia politică,
Platon a găsit în teoria Formelor baza teoretică pentru o judecată pesimistă în spiritul lui Hesiod.
Ceea ce face însă din Platon un mare sociolog nu sînt speculaţiile lui generale şi abstracte despre legea
degenerării sociale, ci bogăţia şi precizia observaţiilcTr sale şi uimitoarea acuitate a intuiţiei sale sociologice. El
a sesizat lucruri ce nu fuseseră remarcate
54
SOCIOLOGIA DESCRIPTIVĂ A LUI PLATON
înaintea sa şi care aveau să fie redescoperite abia în epoca noastră Aş putea menţiona ca exemplu în acest sens
teoria sa privind începuturile primitive ale societăţii, ale patriarhiei tribale şi, în general, încercarea sa de a schiţa
perioadele tipice ale dezvoltării vieţii sociale. Un alt exemplu este istoricismul sociologic şi economic al lui
Platon, accentul pus de el pe fundamental economic al vieţii politice şi al dezvoltării istorice; teorie resuscitată de
Marx sub numele de „materialism istoric". Un al treilea exemplu este extrem de interesanta lege a revoluţiilor
politice, formulată de el, conform căreia toate revoluţiile presupun o clasă dominantă (sau „elită") dezbinată;
lege ce formează baza analizei făcute de el mijloacelor menite să blocheze schimbarea politică şi să creeze un
echilibru social şi care a fost redescoperită recent de teoreticienii totalitarismului, în special de Pareto.
Trec acum la o discuţie mai detaliată a acestor aspecte, îndeosebi a celui de-al treilea — teoria revoluţiei şi a
echilibrului.
II
Dialogurile în care Platon discută aceste chestiuni »înt, în ordine cronologică, Republica, Omul politic (sau
Politicul) — apărut la distanţă mare de Republica — şi Legile, ultimul şi cel mai lung dintre dialogurile sale. în
ciuda unor diferenţe minore, există o mare concordanţă între conţinuturile acestor dialoguri, care sub anumite
aspecte sînt paralele, iar sub altele complementare. Legile6, de exemplu, prezintă povestea declinului şi prăbuşirii
societăţii umane ca pe o relatare a preistoriei greceşti, care trece pe nesimţite în istoria acesteia; pe cînd pasajele
paralele din Republica oferă, într-un mod mai abstract, o schiţă sistematică a dezvoltării formelor de guvernare;
Omul politic, care e şi mai abstract, propune o clasificare a tipurilor de guvernămînt, cu foarte puţine aluzii la
evenimentele istorice. în mod similar, Legile formulează foarte clar aspectul istoricist al investigaţiei. „Care este
arhetipul sau originea unui stat?" se întreabă, aici, Platon, legînd această întrebare de o alta: „Oare metoda cea
mai bună de a căuta un răspuns la această întrebare nu este... de a urmări evoluţia statelor atunci cînd ele se
schimbă fie înspre bine, fie înspre rău?" în cadrul doctrinelor sociologice însă singura deosebire importantă pare
a se datora unei difi-
CAPITOLUL 4: SCHIMBAREA ŞI REPAUSUL
55
cultăţi pur speculative ce pare să-l fi frămîntat pe Platon. Admiţînd ca punct de plecare al dezvoltării un stat
perfect şi deci incoruptibil, i-a fost greu să explice prima schimbare, Căderea Omului, ca să spunem aşa, care
pune totul în mişcare.7 Vom vedea, în capitolul următor, cum încearcă Platon să rezolve această problemă; mai
înainte însă voi face o prezentare generală a teoriei sale despre dezvoltarea socială.
Conform dialogului Republica, forma originară sau primitivă a societăţii, care în acelaşi timp se aseamănă cel
mai îndeaproape cu Forma sau Ideea de stat, cu „statul ideal", este un regat al oamenilor celor mai înţelepţi şi
mai asemănători cu zeii. Acest oraş-stat ideal este atît de apropiat de perfecţiune încît este greu de înţeles cum de
poate ajunge să se schimbe. Şi totuşi, schimbarea se produce; iar o dată cu ea intervine discordia lui Heraclit,
forţa motrice a oricărei schimbări. Platon consideră că vrajba lăuntrică, războiul de clasă, aţîţat de interesul
egoist, îndeosebi de cel material sau economic, este principala forţă a „dinamicii sociale". Formula marxistă
„Istoria tuturor societăţilor de pînă azi este istoria luptelor de clasă"8 se potriveşte cu istoricismul lui Platon
aproape la fel de bine ca şi cu cel al lui Marx. Cele patru perioade principale, sau Jaloane ale istoriei degenerării
politice", care sînt totodată şi „cele mai importante... varietăţi ale statelor existente"9 sînt descrise de Platon în
următoarea ordine. După statul perfect vine întîi „timarhia" sau „timocraţia", cîrmuire exercitată de nobili ce
urmăresc onoarea şi gloria; apoi oligarhia, cîrmuirea familiilor bogate; „urmează apoi, în continuare,
democraţia", domnia libertăţii care înseamnă anarhie; iar la urmă vine „straşnica tiranie... al patrulea şi ultimul
stadiu de boală a unei societăţi".10
După cum se poate vedea din ultima remarcă, Platon priveşte istoria, care pentru el este o istorie a degenerării
sociale, ca şi cum ar fi istoria unei boli. Pacientul este societatea; iar omul de stat, după cum vom vedea mai
departe, trebuie să fie medic (şi viceversa) — un tămăduitor, un salvator. După cum descrierea cursului tipic al
unei maladii nu e totdeauna aplicabilă fiecărui pacient individual, la fel teoria istorică platoniciană a degenerării
sociale nu pretinde a fi aplicabilă la dezvoltarea fiecărei cetăţi individuale. Ea urmăreşte însă să descrie atît
cursul iniţial al dezvoltării prin care au fost generate la început principalele forme ale declinului constituţional,
cît şi traiectoria tipică a schimbării sociale.11 Observăm că
56
SOCIOLOGIA DESCRIPTIVĂ A LUI PLATON
Platon urmărea să construiască un sistem al perioadelor istorice, guvernat de o lege a evoluţiei; aspira, cu alte
cuvinte, la o teorie isto-ricistă a societăţii. Această încercare a fost resuscitată de Rousseau şi a devenit o modă
prin Comte şi Mill, prin Hegel şi Marx; dacă ne gîndim însă la materialul istoric disponibil în vremea sa, sis-
temul perioadelor istorice schiţat de Platon era la fel de bun ca al oricăruia din aceşti istoricişti moderni.
(Principala deosebire rezidă în aprecierea dată cursului urmat de istorie. în timp ce aristocratul Platon condamna
dezvoltarea descrisă, autorii moderni menţionaţi o aprobau, dat fiind că ei credeau într-o lege a progresului
istoric.)
înainte de a discuta mai în detaliu despre statul perfect al lui Platon, voi schiţa pe scurt analiza făcută de el
rolului jucat de mobi-lurile economice şi de lupta de clasă în procesul descendent de trecere de la o formă de stat
la alta. Despre timocraţie, prima forma în care degenerează statul perfect şi care reprezintă dominaţia nobililor
ambiţioşi, se spune că seamănă în aproape toate privinţele cu statul perfect însuşi. Este important de observat că
Platon identifica în mod explicit acest stat — cel mai bun şi mai vechi din cîte au existat — cu constituţia dorică
a Spartei şi a Cretei, şi că aceste două aristocraţii tribale au reprezentat în fapt cele mai vechi forme de viaţă
politică existente în Grecia. Cea mai mare parte din remarcabila descriere făcuta de Platon instituţiilor lor este
dată în anumite părţi ale descrierii făcute de el celui mai bun şi perfect stat, cu care timocraţia se aseamănă. (Prin
doctrina sa privind similitudinea dintre Sparta şi statul perfect, Platon a devenit unul din cei mai eficienţi
propagatori a ceea ce aş numi „Marele mit al Spartei" — mitul peren şi influent al supremaţiei constituţiei
spartane şi a modului de viaţă spartan.)
Principala deosebire dintre statul optim sau ideal şi timocraţie constă în faptul că aceasta din urmă conţine un
element de instabilitate; clasa dominantă odinioară unită este acum dezbinată, şi tocmai această dezbinare duce
la pasul următor, la degenerarea ei în oligarhie. Dezbinarea se naşte din ambiţie. Mai întîi, spune Platon, tînărul
timocrat „aude pe maică-sa plîngîndu-se că bărbatul ei nu este printre cîrmuitori.. ,"12 Aceasta-l face să devină
ambiţios şi să caute să se distingă. Hotărîtoare însă în producerea schimbării următoare sînt tendinţele sociale
competitive şi achizitive. „Acum urmează să descriem", spune Platon, „cum se face trecerea de la timarhie la
oligarhie... E limpede şi pentru un orb cum se face
CAPITOLUL 4: SCHIMBAREA ŞI REPAUSUL
57
trecerea... Vistieria... prăpădeşte orînduirea de acest fel... Ei (timocraţii - K. P.) află prilej de cheltuieli şi apleacă
legile în acest sens, nemaidîndu-le ascultare, atît ei cît şi soţiile lor... Apoi fiecare caută să-i întreacă pe ceilalţi."
Apare în felul acesta primul conflict de clasă: conflictul dintre virtute şi avere, sau dintre vechile deprinderi de
simplitate feudală şi noile deprinderi de înavuţire. Trecerea la oligarhie se încheie atunci cînd cei bogaţi fac o
lege în virtbtea căreia „nu poate participa la cîrmuire cel care nu are averea respectivă. Această schimbare o
înfăptuiesc fie prin forţă, cu ajutorul armelor, fie trezind teama (de o folosire a armelor)..."
O dată cu instaurarea oligarhiei, se ajunge la o stare de potenţial război civil între oligarhi şi clasele mai sărace: ,
JDupă cum un trup bolnăvicios... se află uneori în vrajbă cu sine..., la fel şi cetatea; orînduită asemenea acelui
trup se îmbolnăveşte de pe urma unui mărunt pretext... şi se luptă cu sine — fie că unii aduc ajutor dintr-o cetate
oligarhică, fie ceilalţi — dintr-una democratică. Dar uneori, chiar şi fără cei din afară, se dezbină."13 Acest război
civil dă naştere democraţiei: „Democraţia apare atunci cînd săracii, biruind, îi ucid pe unii dintre cel bogaţi, pe
alţii îi alungă, restului îi dau parte egală în drepturi cetăţeneşti ca şi în demnităţi..."
Descrierea pe care o face Platon democraţiei este o iscusită, dar vizibil ostilă şi nedreaptă parodie a vieţii politice
din Atena şi a crezului democratic care, cam cu trei ani înainte de a se fi născut Platon, fusese formulat de Pericle
de o manieră ce a rămas neîntrecută. (Despre programul lui Pericle vom vorbi mai jos, în capitolul IO.)14
Descrierea platoniciană este un model strălucit de propagandă politică şi nu e greu să ne dăm seama cît de
dăunătoare trebuie să fi fost, dacă ne gîndim, de exemplu, că un om ca J. Adam, excelent clasicist şi editor al
Republicii, se lasă captivat de retorica desfăşurată de Platon în ponegrirea cetăţii sale natale. „Descrierea făcută
de Platon genezei omului democratic - scrie Adam15 - este una din cele mai glorioase şi magnifice pagini din tot
cuprinsul literaturii antice şi modeme deopotrivă." Şi, cînd acelaşi autor scrie mai departe că „descrierea omului
democratic ca fiind cameleonul societăţii omeneşti ne dă portretul acestuia pentru toate epocile", ne dăm seama
că cel puţin pe acest cititor al său Platon a izbutit să-l monteze împotriva democraţiei, şi atunci ne putem închipui
cît rău a făcut scrisul său otrăvit cînd a fost înfăţişat, fără contrapondere, unor oameni de statură intelectuală mai
modestă...
58
SOCIOLOGIA DESCRIPTIVĂ A LUI PLATON
Se pare că adeseori cînd stilul lui Platon devine — ca să folosim cuvintele lui J. Adam16 „un şuvoi de gînduri,
imagini şi cuvinte de înaltă nobleţe", el are neapărată nevoie de o mantie care să acopere zdrenţele şi peticele
argumentării sale sau chiar — cum este cazul aici — totala lipsă de argumente raţionale. în locul acestora el face
uz de invectivă, identificînd democraţia cu anarhia, libertatea cu libertinajul, iar egalitatea în faţa legii cu
dezordinea. Democraţii sînt descrişi drept destrăbălaţi, meschini, insolenţi, anarhici şi neruşinaţi, fioroase şi
redutabile animale de pradă, gata să recompenseze orice capriciu, trăind numai pentru plăceri şi pentru satis-
facerea unor dorinţe deşarte şi impure. („Se ghiftuiesc ca vitele" era vorba lui Heraclit.) Ei sînt acuzaţi că
„numesc sfiala neghiobie..., cumpătarea laşitate..., iar măsura şi cheltuiala măsurată vădesc, după ei, grosolănie
şi fire de sclav"17 etc. .Acestea şi încă alte flecuşteţe se mai întîmplă — spune Platon atunci cînd şuvoiul ocărilor
retorice începe să se mai domolească —... dascălul se teme de elevi şi îi linguşeşte...; bătrînii sînt îngăduitori cu
tinerii..., ca să nu pară că sînt nici neplăcuţi, nici despotici." (Cel ce pune aceste vorbe în gura lui Socrate este
Platon, Maestrul Academiei, care uită că Socrate n-a fost niciodată dascăl şi că nici atunci cînd ajunsese bătrîn
nu era niciodată o prezenţă neplăcută şi despotică. I-a plăcut întotdeauna nu să fie „îngăduitor" cu tinerii, ci să-i
trateze pe aceştia, între ei numărîndu-se şi tînărul Platon, drept parteneri de discuţie şi prieteni. în ce-l priveşte pe
Platon, avem motive de a crede că era mai puţin dispus spre „îngăduinţă" şi spre discuţii destinse cu elevii săi.)
„Ultima etapă... la care ajunge libertatea mulţimii — continuă Platon — este cînd femeile şi bărbaţii cumpăraţi
ca sclavi ajung cu nimic mai puţin liberi decît cumpărătorii... Iar o dată ce se strîng toate acestea laolaltă,... cît de
gingaş fac ele să fie sufletul cetăţenilor! încît, dacă cineva aduce măcar şi oleacă de servitute, se burzuluiesc şi
nu o îndură." Aici, la urma urmei, Platon aduce, deşi în mod involuntar, un omagiu cetăţii sale natale. Va rămîne
în veci unul din cele mai mari triumfuri ale democraţiei ateniene faptul de a-şi fi tratat sclavii cu omenie şi că, în
pofida propagandei inumane a unor filozofi de felul lui Platon şi Aristo-tel, a ajuns, după cum o atestă chiar el,
foarte aproape de abolirea sclaviei.18
Mult mai meritorie, deşi inspirată şi ea din ură, este descrierea făcută de Platon tiraniei şi îndeosebi tranziţiei la
ea. De astă dată el
CAPITOLUL 4: SCHIMBAREA ŞI REPAUSUL
59
subliniază că descrie lucruri la care a fost martor ocular19; este, fără îndoială, o aluzie la experienţele avute la
curtea lui Dionysos cel bătrîn, tiranul Siracuzei. Trecerea de la democraţie la tiranie, spune Platon, o realizează
cel mai lesne un conducător popular, care ştie cum să exploateze antagonismul de clasă dintre săraci şi bogaţi
existent în statul democratic şi care izbuteşte să-şi alcătuiască o gardă personală sau o armată privată proprie.
Oamenii care la început l-au aclamat ca pe campionul libertăţii ajung peste puţină vreme înrobiţi; şi atunci sînt
siliţi să lupte pentru el, deoarece el „stîrneşte necontenit războaie, pentru ca poporul să resimtă nevoia de a avea
cîrmuitor"20. O dată cu tirania, se ajunge la cea mai deplorabilă formă de stat.
O schemă foarte asemănătoare a diverselor forme de guvernare este prezentată în Omul politic, unde Platon
discută cum au apărut „şi tiranul, şi regele, şi oligarhia, şi aristocraţia, şi democraţia"21. Şi aici diversele forme de
guvernare existente sînt explicate drept copii degenerate ale modelului adevărat, adică ale Formei statului, ale
statului perfect, standardul tuturor imitaţiilor, despre care autorul spune că a existat în timpurile străvechi ale lui
Cronos, tatăl lui Zeus. Singura deosebire este că aici Platon distinge şase tipuri de state degradate; dar aceasta
este o deosebire de mică importanţă, mai ales dacă ne amintim că în Republica22 Platon spune că cele patru tipuri
de stat nu sînt exhaustive şi că există şi faze intermediare. La cele şase tipuri se ajunge, în Omul politic, după ce
sînt deosebite mai întîi trei forme de guvernare - - cîrmu-irea unui singur om, a unui „număr mic" şi cîrmuirea
mulţimii. Fiecare din acestea este apoi subîmpărţită în cîte două tipuri, dintre care unul este relativ bun iar
celălalt rău, după cum imită sau nu „unicul original adevărat", copiind şi păstrînd legile lui străvechi.23 în felul
acesta sînt deosebite trei forme conservatoare sau legiuite şi trei forme total corupte sau nelegiuite: monarhia,
aristocraţia şi o formă conservatoare de democraţie sînt imitaţiile legiuite, în această ordine valorică. Democraţia
se preschimbă însă în forma ei nelegiuită, după care perverteşte, prin oligarhie, domnia legiuită a unui „număr
mic" în domnie nelegiuită a unuia singur, tirania, care, după cum Platon spusese în Republica, este cea mai rea
din toate.
într-un pasaj din Legile, dialog ce în parte reia povestea Omului politic, iar în parte24 se leagă de ea, este indicat
că statul cel mai rău, tirania, nu marchează în mod necesar sfîrşitul dezvoltării.
60
SOCIOLOGIA DESCRIPTIVĂ A LUI PLATON
„Daţi-mi un stat cîrmuit de un tiran tînăr — exclamă Platon aici — ... care are norocul să fie contemporan cu un
bun legiuitor şi să se întâlnească, printr-o fericită întîmplare, cu acesta. Ce-ar putea face mai mult un zeu pentru
o cetate pe care vrea s-o facă fericită?" Tirania, cea mai rea formă de stat, poate fi astfel reformată. (Aceasta
concordă cu remarca din Legile, citată ceva mai înainte, că orice schimbare e rea, „exceptînd schimbarea unui
lucru rău". Mi se pare neîndoielnic că vorbind despre marele legiuitor şi despre tiranul tînăr, Platon trebuie să se
fi gîndit la sine însuşi şi la variatele sale experienţe cu tiranii tineri, în special la încercările sale de a reforma
tirania lui Dionysos cel tînăr din Siracuza. Despre aceste experienţe nefericite vom vorbi mai tîrziu.)
Unul din obiectivele principale ale analizei platoniciene a evoluţiilor politice a fost acela de a desluşi forţa
motrice a tuturor schimbărilor istorice. în Legile, turul de orizont istoric este făcut în mod explicit în vederea
acestui obiectiv: „N-au fost oare întemeiate în acest răstimp nenumărate mii de cetăţi... şi n-a avut parte fiecare
din ele de tot felul de cîrmuiri?... Să încercăm a desluşi, dacă ne stă în putinţă, cauza atîtor schimbări. Cred că
vom putea descoperi astfel atît taina naşterii diferitelor rînduieli, cît şi a schimbărilor lor."25 în urma acestor
investigaţii el descoperă legea sociologică după care dezbinarea lăuntrică, războiul dintre clase alimentat de
antagonismul intereselor economice de clasă, este forţa motrice a tuturor revoluţiilor politice. Dar formularea
dată de Platon acestei legi fundamentale merge şi mai departe. El subliniază că numai sediţiunea internă din sînul
clasei dominante înseşi o poate slăbi pe aceasta atît de mult, încît dominaţia ei să poată fi răsturnată. „Orice
regim politic se modifică pornind de la grupul ce are puterea, atunci cînd în interiorul acestuia apare o
dezbinare"26 este formula sa din Republica; iar în Legile spune (făcînd, poate, o referire la pasajul din
Republica): „Cum ar putea un regat, sau orice altă formă de guvernare, să fie distrus de altcineva decît de
cîrmuitorii înşişi? Am uitat noi oare ceea ce spusesem puţin mai înainte, discutînd deunăzi despre aceste
lucruri?" Această lege sociologică, împreună cu observaţia că interesele economice constituie cauzele cele mai
pro-_bjbi|e ale dezbinării, reprezintă pentru Platon cheia istoriei. Ba mai mult. Ea reprezintă şi cheia analizei pe
care o face condiţiilor necesare pentru statornicirea echilibrului politic, adieă pentru împiedicarea schimbării
politice. El presupune că aceste condiţii erau realizate optim sau perfect din timpurile străvechi.
CAPITOLUL 4: SCHIMBAREA ŞI REPAUSUL
III
61
Descrierea platoniciană a statului perfect sau cel mai bun a fost de obicei interpretată ca programul utopic al unui
progresivist. în ciuda faptului că Platon spune în repetate rînduri, în Republica, Timaios şi Critias, că descrie
trecutul îndepărtat, şi în ciuda pasajelor paralele din Legile a căror intenţie istorică este vizibilă, s-a admis adesea
că intenţia sa a fost să ofere o descriere disimulată a viitorului. Eu însă cred că intenţia lui Platon a fost cea
declarată şi că multe din caracteristicile statului său ideal, mai ales aşa cum este descris în cărţile II—IV ale
Republicii, s-au dorit a fi (ca şi descrierile societăţii primitive din Omul politic şi din Legile) istorice27, sau
eventual preistorice. S-ar putea ca această interpretare să nu fie aplicabilă tuturor caracteristicilor statului ideal.
Spre exemplu, privitor la cîrmuirea regilor-filozofi (descrisă în cărţile V-VII ale Republicii) Platon arăta el însuşi
că aceasta s-ar putea să fie o caracteristică doar a lumii atemporale a Formelor sau Ideilor, a „Cetăţii din Ceruri".
Aceste elemente voit anistorice din descrierea sa vor fi discutate mai tîrziu, împreună cu exigenţele etico-politice
ale lui Platon. Trebuie, fireşte, admis că în descrierea rînduielilor politice străvechi sau primitive el n-a urmărit
să ofere o imagine istorică exactă; îşi dădea seama, desigur, că nu dispunea de datele necesare pentru ca să poată
realiza aşa ceva. Eu cred, totuşi, că a făcut o încercare serioasă de a reconstitui cît mai bine cu putinţă vechile
forme tribale de viaţă socială. N-avem nici un motiv de a ne îndoi de aceasta, mai cu seamă avînd în vedere că,
în numeroase detalii, încercarea a fost foarte izbutită. Şi nici nu se putea să nu fie aşa, dat fiind că Platon a ajuns
la tabloul său printr-o descriere idealizată a vechilor aristocraţii tribale din Creta şi din Sparta. Acuta sa intuiţie
sociologică i-a permis să vadă că aceste forme erau nu numai vechi, ci şi pietrificate, încremenite; că erau relicve
ale unei forme şi mai vechi. A tras atunci concluzia că această formă şi mai veche a fost încă mai stabilă, mai
trainic încremenită. Statul acesta foarte vechi şi ca atare foarte bun şi foarte stabil a dorit el să-l reconstituie, în
aşa fel încît să explice cum a putut să rămînă ferit de dezbinare, cum s-a putut evita în el războiul dintre clase şi
cum anume influenţa intereselor economice a fost redusă la minimum şi bine ţinută sub control. Acestea sînt
principalele probleme ale reconstrucţiei platoniciene a celui mai bun stat.
62
SOCIOLOGIA DESCRIPTIVĂ A LUI PLATON
Cum rezolvă Platon problema evitării războiului dintre clase? Dacă ar fi împărtăşit o viziune progresivistă, ar fi
putut să-i vină ideea unei societăţi fără clase, egalitare; pentru că, după cum putem vedea, de exemplu, din
propria sa parodie a democraţiei ateniene, în Atena se manifestau puternice tendinţe egalitare. El nu-şi propunea
însă să descrie un stat ce ar fi putut să apară, ci unul care a existat cîndva — tatăl statului spartan, care de bună
seamă n-a fost o societate fără clase. A fost un stat sclavagist, drept care şi statul optim al lui Platon se
întemeiază pe deosebiri de clasă cît se poate de rigide. Este un stat cu caste. Problema evitării războiului dintre
clase este rezolvată nu prin desfiinţarea claselor, ci prin acordarea unei asemenea superiorităţi clasei dominante,
care să nu poată fi pusă în cumpănă. întocmai ca în Sparta, numai membrilor clasei dominante le este permis să
poarte arme, numai ei au drepturi politice sau indiferent care altele şi numai ei beneficiază de educaţie, adică de
o instruire specializată în arta de a-şi menţine supusă şi ascultătoare turma sau cireada umană. (în fapt,
covîrşitoarea superioritate a clasei dominante îi dă lui Platon şi o oarecare nelinişte; el se teme că membrii ei „ar
putea face rău oilor" în loc să se mulţumească să le tundă, „semănînd cu lupii şi nu cu cîinii"28. La această
problemă vom reveni ceva mai încolo în acest capitol.) Cît timp clasa dominantă rămîne unită, autoritatea ei nu
poate fi primejduită, iar războiul dintre clase va fi evitat.
Platon deosebeşte, în statul său ideal, trei clase: paznicii, ajutoarele lor înarmate, numite războinici, şi clasa
lucrătorilor. De fapt însă, nu există decît două caste, casta militară — cîrmuitorii înarmaţi şi educaţi — şi supuşii
neînarmaţi şi needucaţi, turma umană; pentru că paznicii nu sînt o castă separată, ei fiind de fapt războinici
bătrîni şi înţelepţi promovaţi din rîndul ajutoarelor. Faptul că Platon împarte casta dominantă în două clase, a
paznicilor şi a ajutoarelor, în timp ce înăuntrul clasei lucrătorilor nu face subdiviziuni asemănătoare, se explică
în mare parte prin aceea că îl interesau doar cîrmuitorii. Muncitorii, meseriaşii etc. nu-l interesau defel, ei nefiind
decît turma umană, a cărei singură funcţie era să satisfacă trebuinţele materiale ale clasei dominante. Platon
merge chiar pînă acolo încît interzice cîrmuitorilor săi să legifereze pentru oamenii din această clasă şi să se
ocupe de problemele lor meschine.29 Iată de ce informaţia pe care ne-o dă despre clasele inferioare este atît de
sărăcăcioasă. Tăcerea pe care Platon o păstrează în această privinţă
CAPITOLUL 4: SCHIMBAREA ŞI REPAUSUL
63
nu este totuşi neîntreruptă. „Sînt şi alţi oameni... — scrie el într-un loc — care, din pricina minţii lor slabe, nu
sînt vrednici să participe la treburile obşteşti, dar care, pe de altă parte, au destulă forţă fizică pentru munci
grele." întrucît legat de această remarcă josnică s-a născut comentariul liniştitor cum că Platon nu admite sclavi
în cetatea sa, aş vrea să arăt aici că o atare interpretare este eronată. E adevărat că Platon nu discută nicăieri
explicit despre statutul sclavilor în statul său ideal, e adevărat chiar şi că spune că ar fi mai bine ca numele de
sclav să fie evitat, lucrătorilor urmînd să li se spună „aducători de cîştig" sau chiar „dătători de hrană". O face
însă din raţiuni propagandistice. Nicăieri nu găsim la el nici cea mai vagă sugestie privind abolirea instituţiei
sclavajului sau atenuarea ei. Dimpotrivă, Platon nu are decît cuvinte de dispreţ pentru acei democraţi atenieni
„cu suflete delicate" care susţineau abolirea sclaviei. Şi îşi expune cît se poate de clar punctul de vedere atunci
cînd, de exemplu, descrie timocraţia, inferioară doar statului ideal şi care succede nemijlocit acestuia. Cu această
ocazie el spune despre omul timocratic: „Cu sclavii, un astfel de om ar fi plin de sălbăticie, în loc să-i
dispreţuiască aşa cum ar face-o omul bine educat." Dar, cum numai în cetatea ideală se poate întîlni o educaţie
superioară celei din timocraţie, trebuie să tragem concluzia că în cetatea ideală a lui Platon există sclavi şi că ei
nu sînt trataţi cu cruzime, ci cu dispreţul cuvenit. împărtăşind un atare dispreţ superior, Platon nu zăboveşte mai
amănunţit asupra chestiunii. Această concluzie este pe deplin coroborată de faptul că în finalul unui pasaj din
Republica, unde este dezaprobată practica curentă a înrobirii grecilor de către greci, este explicit aprobată
transformarea în sclavi a barbarilor şi se face chiar „cetăţenilor noştri" — adică celor din cetatea ideală —
recomandarea „să se poarte faţă de barbari precum fac grecii acum unii faţă de ceilalţi". Ea este coroborată şi de
conţinutul Legilor, unde se adoptă cea mai inumană atitudine faţă de sclavi.
întrucît numai clasa dominantă deţine puterea politică, inclusiv puterea de a păstra numeric turma umană
lucrătoare în limite care s-o împiedice să devină un pericol, toată problema menţinerii statului se reduce la cea a
menţinerii unităţii interne a clasei stăpîni^ toare. Cum poate fi păstrată această unitate între cîrmuitori? Prin
educaţie şi alte influenţe psihologice, dar altfel în principal prin eliminarea intereselor economice care pot duce
la dezbinare. Această
64
SOCIOLOGIA DESCRIPTIVĂ A LUI PLATON
abstinenţă economică se realizează şi este controlată prin introducerea comunismului, adică prin abolirea
proprietăţii private, mai ales asupra metalelor preţioase. (în Sparta deţinerea de metale preţioase era interzisă.)
Acest comunism este limitat la clasa dominantă, singura care trebuie ferită de dezbinare; certurilor dintre supuşi
nu merită să li se dea atenţie. Neexistînd decît proprietate comună, femeile şi copiii trebuie să fie şi ei proprietate
comună. Nici un membru al clasei dominante nu trebuie să aibă posibilitatea de a-şi identifica copiii sau părinţii.
Familia trebuie să dispară sau, mai precis, să fie lărgită, astfel încît să cuprindă întreaga clasă a războinicilor.
Altminteri, ataşamentele de familie ar putea deveni o sursă de dezbinare; de aceea „fiecare trebuie să-i
socotească pe toţi ca aparţinînd unei singure familii"30. (Această sugestie nu era nici atît de nouă şi nici atît de
revoluţionară cum pare la prima vedere; să ne amintim de restricţiile spartane asupra intimităţii vieţii de familie,
aşa cum era interzicerea meselor private, despre care Platon vorbeşte constant ca despre instituţia „meselor
comune".) Dar nici posesia în comun a femeilor şi copiilor nu e pe deplin suficientă pentru a feri clasa dominantă
de toate pericolele economice. Important e să se evite deopotrivă prosperitatea şi sărăcia. Ambele reprezintă
primejdii pentru unitate: sărăcia, pentru că îi împinge pe oameni să recurgă la măsuri disperate pentru a-şi
satisface trebuinţele; prosperitatea, pentru că schimbările rezultă cel mai adesea din îmbelşugare, dintr-o
acumulare de bogăţii, care face posibile experimentele periculoase. Numai un sistem comunist care nu lasă loc
nici pentru lipsuri mari, nici pentru mari bogăţii, poate să reducă la minimum interesele economice şi să
garanteze unitatea clasei dominante.
Comunismul clasei dominante din cetatea sa ideală poate fi astfel derivat din legea sociologică fundamentală a
schimbării formulată de Platon; el este o condiţie necesară a stabilităţii politice ce caracterizează în chip
fundamental statul ideal. Nu este însă şi o condiţie suficientă. Pentru ca membrii clasei dominante să se simtă cu
adevărat uniţi, ca şi cum ar aparţine aceluiaşi unic trib, adică aceleiaşi mari familii, este la fel de necesar să existe
presiuni din afara clasei, pe cît sînt de necesare legăturile înăuntrul ei. Aceste presiuni pot fi asigurate adîncind şi
lărgind prăpastia dintre cîrmui-tori şi cîrmuiţi. Cu cît este mai puternic sentimentul că cei cîrmuiţi sînt o rasă
diferită şi în toate privinţele inferioară, cu atît va fi mai
CAPITOLUL 4: SCHIMBAREA ŞI REPAUSUL
65
puternic sentimentul unităţii între cîrmuitori. Ajungem astfel la principiul fundamental, formulat doar după o
oarecare ezitare, că nu trebuie să existe nici un fel de amestec între clase31: „A face mai multe lucruri deodată şi a
schimba între ele condiţiile fiecărei clase — spune Platon — reprezintă cea mai mare vătămare pentru cetate şi
pe drept aşa ceva ar putea fi numit cea mai mare fărădelege." O separare atît de rigidă a claselor se cere, însă,
justificată, iar încercarea de a o justifica nu se poate sprijini decît pe pretenţia superiorităţii cîrmuitorilor faţă de
cîrmuiţi. în consecinţă, Platon încearcă să justifice separatismul său de clasă prin tripla pretenţie că guvernanţii
sînt mult superiori în trei privinţe — rasa, educaţia şi scara de valori. Despre judecăţile morale ale lui Platon,
care sînt, fireşte, identice cu cele ale cîrmuitorilor cetăţii sale ideale, vom vorbi în capitolele 6-8; încît aici pot să
mă limitez la descrierea unora din ideile sale privitoare la originea clasei guvernante, la creşterea şi educarea
membrilor ei. (înainte de a trece la această descriere, vreau să-mi exprim convingerea că superioritatea per-
sonală, fie ea rasială, intelectuală, morală sau educaţională, chiar dacă ar putea fi constatată, nu poate justifica
niciodată vreo pretenţie la prerogative politice. în ţările civilizate, majoritatea oamenilor consideră astăzi ideea
superiorităţii rasiale ca fiind un mit; dar chiar dacă ar fi vorba de un fapt, acesta n-ar trebui să creeze drepturi
politice speciale, deşi ar putea să creeze responsabilităţi morale speciale pentru persoanele superioare. Exigenţe
analoage ar trebui formulate pentru cei ce sînt superiori din punct de vedere intelectual, moral sau educaţional; şi
nu-mi pot reprima sentimentul că tezele opuse susţinute de anumiţi intelectualişti şi moralişti nu fac decît să arate
cît de puţin izbutită a fost educaţia lor, de vreme ce nu i-a făcut conştienţi de limitările şi de fariseismul lor.)
IV
Dacă vrem să înţelegem vederile lui Platon privitoare la originea, creşterea şi educaţia clasei sale cîrmuitoare,
trebuie să nu pierdem din vedere două elemente principale din analiza noastră. Trebuie să ţinem minte, întîi, că
Platon reconstituie o cetate din trecut, deşi una care este legată de prezent în aşa fel încît anumite trăsături ale ei
pot fi recunoscute în statele existente, de exemplu
66
SOCIOLOGIA DESCRIPTIVĂ A LUI PLATON
în Sparta; iar în al doilea rînd, că el reconstituie cetatea sa, aple-cîndu-se asupra condiţiilor ce-i conferă
stabilitate şi caută garanţiile acestei stabilităţi doar înăuntrul clasei guvernante însăşi, mai cu seamă în unitatea şi
forţa ei.
în ceea ce priveşte originea clasei guvernante, putem menţiona că Platon vorbeşte în Omul politic despre o epocă
anterioară chiar şi statului său ideal, cînd pe oameni „îi păstorea un zeu, el însuşi fiindu-le supraveghetor, aşa
cum astăzi oamenii... păstoresc alte neamuri de vieţuitoare inferioare lor. Nu exista... proprietatea asupra
femeilor şi copiilor"32. Aceasta nu este doar parabola bunului păstor; ci, prin prisma a ceea ce Platon spune în
Legile, textul acesta se cere interpretat mai aproape de litera lui. Pentru că acolo ni se spune că această societate
primitivă, anterioară chiar şi primei şi celei mai bune cetăţi, este una de păstori nomazi coborîţi din munţi,
cîrmuiţi de un patriarh: „Cîrmuirea îşi are obîrşia — spune Platon aici despre perioada primei sedentarizări — ...
ca stăpînire a celui mai vîrstnic, care moştenea autoritatea sa de la tatăl sau mama sa; toţi ceilalţi îl urmau ca un
stol de păsări, alcătuind astfel o singură ceată cîrmuită de acea autoritate sau regalitate patriarhală, care este cea
mai dreaptă din toate."
Aceste triburi nomade, aflăm mai departe, s-au aşezat în cetăţile din Pelopones, îndeosebi în Sparta, sub numele
de „dorieni". Cum s-a întîmplat asta nu ni se explică foarte clar, dar înţelegem ezitările lui Platon cînd ni se
sugerează că „descălecarea" a fost de fapt o violentă subjugare. Aceasta e, din cîte ştim, istoria adevărată a
stabilirii dorienilor în Pelopones. Avem astfel toate motivele să credem că Platon urmărea să ofere o descriere
serioasă a unor evenimente preistorice; o descriere nu numai a originii rasei doriene de stăpîni, ci şi a originii
„turmei umane" pe care s-au înstăpînit, adică a locuitorilor băştinaşi. într-un pasaj paralel din Republica, Platon
ne oferă o descriere mitică, dar foarte pregnantă a cuceririi însăşi, atunci cînd vorbeşte despre originea celor
„iviţi din pămînt", adică a clasei stăpînitoare din cetatea ideală. (Despre Mitul Celor „Iviţi din Pămînt" vom
discuta dintr-un alt punct de vedere în capitolul 8.) Intrarea lor victorioasă în cetatea întemeiată mai demult de
către meşteşugari şi muncitori este descrisă astfel: „înarmîndu-i pe aceşti fii ai gliei, să-i ducem înainte sub
cîrmuirea mai marilor lor. Mer-gînd, ei să privească acel loc din cetate unde este cel mai potrivit să fie
încartiruiţi. De acolo ar putea cel mai bine să-i ţină în frîu pe
CAPITOLUL 4: SCHIMBAREA ŞI REPAUSUL
67
cei dinăuntru, dacă vreunul n-ar voi să asculte de legi, şi tot de acolo s-ar putea cel mai bine apăra de cei din
afară, dacă vreun duşman ar sosi, precum lupul la turmă." Această scurtă dar triumfală poveste a subjugării unei
populaţii sedentare de către o ceată de războinici cuceritori (care, în Omul politic, sînt identificaţi cu păstorii
nomazi din munţi din perioada de dinaintea sedentarizării) trebuie să ne fie prezentă în minte atunci cînd
interpretăm insistenţa repetată a lui Platon că guvernanţii buni, fie că sînt zei, semizei sau paznici, sînt păstori
patriarhali de oameni şi că adevărata artă politică, arta cîrmuirii, e un fel de păstorire, adică este arta de a
administra şi ţine în frîu gloata omenească. în această lumină trebuie să privim felul cum descrie el creşterea şi
instruirea „auxiliarilor", care au „rolul unor «cîini» supuşi cîrmuitorilor ca unor păstori ai cetăţii".
Creşterea şi educaţia auxiliarilor şi prin aceasta a clasei guvernante din statul ideal al lui Platon este, ca şi portul
de arme, un simbol de clasă şi deci o prerogativă de clasă.33 Iar creşterea şi educaţia nu sînt simboluri gratuite, ci
sînt, asemeni armelor, instrumente ale dominaţiei de clasă, necesare pentru asigurarea stabilităţii acestei
dominaţii. Platon le tratează exclusiv din acest punct de vedere, deci ca pe nişte puternice arme politice, ca
mijloace utile pentru păstorirea turmei umane şi pentru solidarizarea clasei dominante.
în raport cu acest scop, este important ca clasa stăpînilor să se simtă ca o unică şi superioară rasă de stăpîni.
„Neamul paznicilor să rămînă curat"34, scrie Platon (în apărarea infanticidului) atunci cînd formulează
argumentul rasist că noi acordăm mare atenţie împerecherilor şi reproducerii animalelor, şi în schimb nu ne
preocupăm de propria noastră rasă, argument repetat de atunci în nenumărate rînduri. (Infanticidul nu era o
instituţie ateniană; Platon, aflînd că e practicat în Sparta din raţiuni eugenice, a tras concluzia că era o
reglementare străveche şi ca atare bună.) El cere ca la reproducerea rasei stăpînitoare să fie aplicate aceleaşi prin-
cipii pe care crescătorii de animale pricepuţi le aplică în cazul cîinilor, cailor sau păsărilor. „Dacă reproducerea
nu s-ar face aşa, nu socoteşti că rasa păsărilor şi a cîinilor se va strica?", argumentează Platon; şi trage concluzia
că „lucrurile merg la fel şi cu neamul omenesc". Calităţile rasiale care se cer unui paznic sau unui auxiliar sînt,
mai specific, cele ale unui cîine ciobănesc. , Atleţii în
68
SOCIOLOGIA DESCRIPTIVĂ A LUI PLATON
arta războiului... trebuie să fie precum cîinii de veghe, care să vadă şi să audă cît se poate de bine", scrie Platon,
şi întreabă: „Crezi că există vreo deosebire între firea unui căţel de rasă şi cea a unui tînăr născut să fie paznic?"
Entuziasmul şi admiraţia pentru cîine merg la Platon pînă într-acolo, încît el califică felul de a fi al cîinelui drept
„ cu adevărat filozoficesc"; căci „nu este oare acelaşi lucru iubirea de învăţătură cu iubirea de înţelepciune?"
Principala dificultate de care se loveşte Platon constă în aceea că paznicii şi auxiliarii trebuie să fie înzestraţi cu o
fire în acelaşi timp aprigă şi blîndă. E limpede că educaţia ar trebui să le dezvolte „înflăcărarea", deoarece graţie
acesteia „orice suflet devine, în orice împrejurare, neînfricat şi de neînvins". însă „cum se va putea ca aceşti
paznici să nu se poarte unul faţă de celălalt, cît şi faţă de ceilalţi cetăţeni, cu sălbăticie, dacă ei au această fire?"35
într-adevăr, „cel mai cumplit şi mai ruşinos lucru pentru păstori ar fi să crească nişte cîini care... să încerce să
facă rău oilor, semănînd cu lupii şi nu cu cîinii". Problema e importantă din punctul de vedere al echilibrului
politic, mai precis al stabilităţii statului, pentru că Platon nu-şi pune nădejdea într-un echilibru al forţelor
diferitelor clase, acesta fiind un echilibru instabil. Nu poate fi, deci, vorba de un control asupra clasei
cîrmuitoare, de o îngrădire a arbitrariului şi brutalităţii ei prin forţa opusă a celor guvernaţi, pentru că superio-
ritatea clasei stăpînitoare trebuie să rămînă necontestată. Singurul control admisibil în privinţa clasei stăpînitoare
este, deci, autocontrolul, întocmai cum trebuie să practice abstinenţa economică, adică să se înfrîneze de la
exploatarea economică excesivă a supuşilor, clasa cîrmuitoare trebuie să fie capabilă să se înfrîneze şi de la o
brutalitate excesivă în relaţiile cu supuşii. Ceea ce nu se poate realiza, însă, decît dacă brutalitatea din firea ei
este contrabalansată de blîndeţe. Platon vede aici o problemă foarte gravă, pentru că „firea blîndă este cumva
potrivnică celei înflăcărate". Purtătorul său de cuvînt, Socrate, se află pentru o clipă „în încurcătură", însă iată că-
şi aminteşte iarăşi de cîine. „Prin firea lor, cîinii de rasă se arată cei mai blînzi faţă de cei cunoscuţi lor şi faţă de
cei cu care sînt obişnuiţi, dar se comportă exact pe dos cu cei pe care nu-i cunosc", spune el. Ceea ce dovedeşte
că „nu căutăm un paznic cu o fire potrivnică naturii". Cu aceasta, scopul dresajului rasei stăpînitoare este fixat şi
dovedit a fi realizabil. El a fost dedus dintr-o analiză a condiţiilor care sînt necesare pentru păstrarea stabilităţii
statului.
CAPITOLUL 4: SCHIMBAREA ŞI REPAUSUL
69
Scopul educaţional al lui Platon este exact acelaşi. Este scopul pur politic al stabilizării prin combinarea în
caracterul guvernanţilor a unui element feroce cu unul blînd. Cele două discipline în care erau educaţi copiii
clasei superioare greceşti, gimnastica şi muzica (aceasta din urmă incluzînd, în sensul mai larg al cuvîn-tului,
studiile literare) sînt corelate de Platon cu cele două elemente ale caracterului, ardoarea şi blîndeţea. „Nu-ţi dai
seama — întreabă Platon36 — ce se întîmplă cu mintea celor care, în cursul vieţii, se îndeletnicesc cu gimnastica,
dar nu se ating de arta Muzelor? Sau cu a celor care procedează pe dos?... Cei ce se slujesc doar de gimnastică
ajung mai brutali decît trebuie, iar cei ce se slujesc doar de arta Muzelor ajung mai molateci decît s-ar cuveni...
Or, noi pretindem ca paznicii să aibă, în firea lor, ambele însuşiri... Aş zice că vreun zeu a dăruit oamenilor...
cele două arte —- arta Muzelor şi gimnastica — şi nu pentru suflet şi corp (decît în al doilea rînd). Pentru
înflăcărare şi iubirea de înţelepciune, deci, pentru ca ele să se armonizeze între ele, urmînd să fie întinse şi
relaxate pînă la potrivire." „Acestea ar fi deci tiparele educaţiei şi ale creşterii", îşi încheie Platon analiza.
în ciuda faptului că Platon identifica elementul blînd al sufletului cu dispoziţia filozofică şi în ciuda faptului că
filozofia urmează să joace un rol atît de dominant în părţile următoare ale Republicii, el nu favorizează defel
elementul blînd al sufletului sau al educaţiei muzicale, adică literare. Imparţialitatea în dozarea celor două
elemente este cu atît mai remarcabilă, cu cît îl face să impună cele mai severe restricţii educaţiei literare, în
comparaţie cu ceea ce se obişnuia în vremea sa la Atena. Aceasta se înscrie, fireşte, în tendinţa sa generală de a
prefera obiceiurile spartane celor ateniene. (Celălalt model al său, Creta, a fost şi mai anti-muzicală decît
Sparta.)37 Principiile politice platoniciene ale educaţiei literare se bazează pe o comparaţie simplă. Platon
observase că Sparta îşi trata turma de supuşi cu o brutalitate puţin excesivă; şi a văzut în aceasta un simptom, sau
chiar o recunoaştere a unui sentiment de slăbiciune38, aşadar un simptom de degenerare incipientă a clasei
stăpînitoare. Atena, pe de altă parte, îşi trata sclavii într-un mod mult prea liberal şi îngăduitor. Pentru el acestea
erau dovezi cum că Sparta punea un accent un pic prea mare pe gimnastică, iar Atena, fireşte, unul mult prea
mare pe muzică. Această evaluare simplă îl punea în situaţia de a reface pe loc ceea ce în opinia sa trebuie să fi
70
SOCIOLOGIA DESCRIPTIVĂ A LUI PLATON
însemnat dreapta măsură sau dozajul corect între cele două elemente ale educaţiei din statul ideal şi de a formula
principiile politicii sale educaţionale. Judecată din punctul de vedere atenian, această politică echivala cu
exigenţa ca întreaga educaţie literară să fie strangulată39, printr-o apropiere foarte mare faţă de exemplul Spartei,
unde se exercita un riguros control de stat în materie de educaţie literară. Nu numai poezia, ci şi muzica în sensul
curent al termenului urmau a fi supuse unei cenzuri rigide, pentru a fi puse, amîndouă, cu totul în slujba întăririi
stabilităţii statului, făcîndu-i pe tineri mai conştienţi de disciplina de clasă40 şi astfel mai zeloşi în a servi
interesele clasei lor. Platon uită chiar că funcţia muzicii este să-i facă pe tineri mai blînzi, pentru că îl vedem
cerînd asemenea forme ale muzicii care să-i facă mai curajoşi, adică mai nestăpîniţi. (Avînd în vedere că Platon
era atenian, argumentele sale privitoare la genurile muzicale recomandabile îmi apar aproape incredibile în
intoleranţa lor superstiţioasă, mai ales dacă le privim în comparaţie cu critica contemporană mai luminată.41 Dar
pînă şi astăzi mulţi muzicieni se plasează de partea sa, poate pentru că se simt flataţi de marea importanţă pe care
el o acorda muzicii, mai precis forţei ei politice. Acelaşi lucru este valabil pentru teoreticienii educaţiei, iar într-o
măsură şi mai mare pentru filozofi, despre care Platon pretinde că trebuie să conducă statul; idee la care vom
reveni în capitolul 8.)
Principiul politic care determină educaţia sufletului, şi anume păstrarea stabilităţii statului, determină şi educaţia
trupului. Scopul urmărit aici este pur şi simplu cel al Spartei. în timp ce cetăţeanul atenian era educat în sensul
flexibilităţii şi multilateralităţii, Platon cere ca membrii clasei guvernante să fie educaţi ca nişte războinici de
profesie, gata să dea riposta duşmanilor din afară şi celor dinăuntrul statului. Copiii de ambele sexe, ni se spune
în două rînduri, trebuie duşi „să vadă războiul, călări, iar dacă ar exista siguranţă, ei trebuie să se apropie şi să
«guste sînge» precum căţelandrii"42. Formula unui autor modern, care caracterizează educaţia totalitară de astăzi
ca pe o „formă intensă şi continuă de mobilizare" se potriveşte, într-adevăr, foarte bine întregului sistem
educaţional al lui Platon.
Am oferit în cele de mai înainte o schiţă a teoriei platoniciene a statului ideal sau cel mai vechi, a cetăţii care îşi
tratează turma de supuşi întocmai cum un păstor chibzuit, dar neînduplecat îşi tra-
CAPITOLUL 4: SCHIMBAREA ŞI REPAUSUL
71
tează oile; cu o cruzime nu prea mare, dar cu dispreţul cuvenit... Privită ca o analiză a instituţiilor sociale
spartane şi a condiţiilor de care depinde stabilitatea şi instabilitatea lor şi ca o încercare de reconstituire a
formelor mai rigide şi primitive ale vieţii tribale, descrierea oferită de Platon este cu adevărat remarcabilă. (în
capitolul de faţă ne interesează doar aspectul descriptiv. Aspectele etice le vom discuta mai tîrziu.) Cred că
astfel, multe lucruri din scrierile lui Platon, care în mod obişnuit erau privite ca simplă speculaţie mitologică sau
utopică, pot fi interpretate ca descriere şi analiză sociologică. Dacă examinăm, de pildă, mitul platonician al
cetelor victorioase de războinici care subjugă o populaţie sedentară, trebuie să admitem că din punctul de vedere
al sociologiei descriptive el este foarte izbutit. S-ar putea susţine chiar că el anticipează o interesantă (deşi, poate,
pripit generalizată) teorie modernă despre originea statului, conform căreia puterea politică centralizată şi,
organizată îşi are îndeobşte originea într-o asemenea cucerire.43 S-ar putea să existe în scrierile lui Platon mai
multe descrieri de acest fel decît ne dăm seama în prezent.
Să rezumăm. încercînd să înţeleagă şi să interpreteze lumea socială schimbătoare aşa cum o trăia, Platon s-a
simţit îndemnat să dezvolte în mod detaliat o sociologie sistematică de factură istori-cistă. Statele existente le-a
considerat drept copii degenerate ale unei Forme sau Idei imuabile. El a încercat să reconstruiască această Formă
sau Idee a statului, sau cel puţin să descrie o societate care să-i semene cît mai îndeaproape cu putinţă. Pe lîngă
tradiţiile antice, a folosit în acest scop drept material pentru reconstrucţia sa rezultatele analizei proprii a
instituţiilor din Sparta şi din Creta — cele mai vechi forme de viaţă socială pe care le-a putut găsi în Grecia —
recunoscînd în ele forme încremenite ale unor şi mai vechi societăţi tribale. Pentru a putea utiliza însă cum se
cuvine acest material, a avut nevoie de un principiu conform căruia să deosebească trăsăturile bune, originare,
străvechi ale instituţiilor existente de simptomele decăderii lor. A găsit acest principiu în legea, formulată de el, a
revoluţiilor politice, lege după care la obîrşia oricărei schimbări sociale stă dezbinarea clasei dominante şi preo-
72
SOCIOLOGIA DESCRIPTIVĂ A LUI PLATON
cuparea membrilor ei pentru chestiuni economice. Din acest motiv, statul său ideal a fost reconstituit în aşa fel,
încît să elimine cît mai radical cu putinţă toţi germenii şi toate elementele de dezbinare şi decădere. Ceea ce
înseamnă că acest stat ideal urma a fi clădit pornind de la rînduiala statului spartan şi urmărind realizarea condi-
ţiilor necesare pentru o unitate de nezdruncinat a clasei dominante, garantată prin abstinenţă economică, printr-o
creştere şi educare potrivită a membrilor ei.
Interpretînd societăţile existente ca pe nişte copii degradate ale unui stat ideal, Platon a oferit ideilor oarecum
sumare ale lui Hesiod despre istoria umanităţii deopotrivă un fundament teoretic şi o gamă largă de aplicaţii
practice. El a dezvoltat o teorie istori-cistă remarcabil de realistă, după care cauza schimbării sociale rezidă în
dezbinarea heracliteană şi în lupta dintre clase, în care el recunoştea forţele motrice şi deopotrivă corupătoare ale
istoriei. A aplicat aceste principii istoriciste la povestea Declinului şi Prăbuşirii oraşelor-state greceşti şi
îndeosebi la o critică a democraţiei, pe care o caracteriza drept efeminată şi degenerată. Şi putem adăuga că mai
tîrziu, în Legile44, le-a aplicat şi la povestea Declinului şi Prăbuşirii Imperiului persan, inaugurînd astfel un lung
şir de dramatizări gen „Declin şi Prăbuşire" ale istoriilor de imperii şi civilizaţii. (Faimoasa carte a lui O.
Spengler Declinul Occidentului este probabil cea mai proastă dintre ele, dar nu şi cea din urmă45.) Toate acestea
pot fi interpretate, cred, ca o încercare, cu adevărat impresionantă, de a explica şi raţionaliza propria experienţă a
prăbuşirii societăţii tribale; experienţă analoagă celei care l-a făcut pe Heraclit să elaboreze cea dintîi filozofie a
schimbării.
Dar analiza pe care am făcut-o sociologiei descriptive a lui Platon este încă incompletă. Poveştile sale despre
Declinuri şi Prăbuşiri, iar cu ele şi aproape toate poveştile de mai tîrziu pe această temă, prezintă cel puţin două
caracteristici despre care n-am vorbit pînă aici. El concepea aceste societăţi în declin ca pe un fel de organisme,
iar declinul lor ca pe un proces similar îmbătrînirii. Şi credea că declinul e meritat, în sensul că degradarea
morală, decăderea şi declinul sufletului merg mînă-n-mînă cu cele ale corpului. Toate acestea joacă un rol
important în teoria platoniciană a primei schimbări, în povestea Numărului şi a Căderii omului. Despre această
teorie şi despre legătura ei cu doctrina Formelor sau Ideilor va fi vorba în capitolul următor.

Capitolul 5
Natură şi convenţie
Platon nu a fost primul care a abordat fenomenele sociale în spiritul investigaţiei ştiinţifice. începutul ştiinţei
sociale coboară în trecut cel puţin pînă la generaţia lui Protagoras, primul dintre marii gînditori care s-au numit
„Sofişti". Acest început este marcat de înţelegerea necesităţii de a distinge între două elemente diferite din
mediul de viaţă al omului — mediul său natural şi mediul său social. Este o distincţie greu de făcut şi de sesizat,
după cum rezultă din faptul că nici chiar astăzi ea nu este statornicită cu claritate în gîndirea noastră. De la
Protagoras încoace, ea a fost mereu pusă sub semnul întrebării. Cei mai mulţi dintre noi manifestă, pare-se, o
puternică înclinaţie de a accepta particularităţile mediului nostru social ca şi cum ar fi nişte lucruri „naturale".
Una din caracteristicile atitudinii magice a societăţilor tribale sau „închise" primitive este aceea de a trăi într-un
cerc fermecat1 de tabuuri imuabile, de legi şi obiceiuri simţite a fi la fel de inevitabile ca şi răsăritul Soarelui,
ciclul anotimpurilor sau alte regularităţi evidente ale naturii. Numai după destrămarea în fapt a acestei magice
„societăţi închise", se poate dezvolta o înţelegere teoretică a diferenţei dintre „natură" şi „societate".
I
Pentru a analiza această dezvoltare, este nevoie, cred, să fie sesizată cu claritate o distincţie importantă. Este
vorba de distincţia dintre a) legile naturale, sau legile naturii, cum sînt legile ce descriu mişcările Soarelui, ale
Lunii, ale planetelor, succesiunea anotimpurilor etc, sau legea gravitaţiei, sau, să zicem, legile termodinamicii şi,
pe de altă parte, b) legile normative, adică normele, interdicţiile şi poruncile, adică regulile ce interzic sau ordonă
anu-
74 SOCIOLOGIA DESCRIPTIVĂ A LUI PLATON
mite moduri de conduită; ca exemple putem da aici cele Zece porunci, sau normele juridice care reglementează
procedura de alegere a membrilor unui parlament, sau legile ce alcătuiesc
Constituţia ateniană.
Dat fiind că discuţiile asupra acestor chestiuni sînt adesea viciate de tendinţa de estompare a acestei distincţii,
este cazul să mai stăruim puţin asupra ei. O lege în sensul a) — o lege naturală — descrie o regularitate strictă,
invariabilă care ori are în fapt loc în natură (legea fiind atunci un enunţ adevărat), ori nu are loc (legea fiind în
acest caz falsă). Cînd despre o lege a naturii nu ştim dacă este adevărată sau este falsă şi cînd vrem să atragem
atenţia asupra incertitudinii noastre în această privinţă, adesea o numim „ipoteză". O lege a naturii este
inalterabilă; nu există excepţii la ea. Pentru că dacă se întîmplă să aflăm că s-a întîmplat ceva ce o contrazice, nu
vom spune că există o excepţie la lege sau o modificare a legii, ci că ipoteza noastră a fost infirmată, întrucît s-a
dovedit că presupusa regularitate strictă nu are loc, cu alte cuvinte că presupusa lege a naturii nu e o adevărată
lege a naturii, ci un enunţ fals. Legile naturii, fiind invariabile, nu pot fi nici încălcate, nici impuse. Ele se
situează în afara controlului uman, deşi pot fi, eventual, folosite de noi pentru scopuri tehnice, iar din pricina
necunoaşterii sau a ignorării lor putem avea de suferit.
Lucrurile stau cu totul altfel în privinţa legilor de tipul b), adică a legilor normative. O lege normativă, fie că este
o normă juridică sau un comandament moral, poate fi instituită de oameni. Ea este, de asemenea, modificabilă.
Ea poate fi eventual calificată drept bună sau rea, dreaptă sau nedreaptă, acceptabilă sau inacceptabilă, dar numai
într-un sens metaforic poate fi numită „adevărată" sau „falsă", pentru că nu descrie un fapt, ci trasează direcţii
pentru conduita noastră. Dacă are vreun rost sau semnificaţie, atunci există posibilitatea de a fi încălcată; iar dacă
o asemenea posibilitate nu există, legea în sensul b) va fi superfluă şi lipsită de semnificaţie. „Nu cheltui bani
mai mulţi decît ai" e o lege normativă semnificativă; ea poate fi semnificativă ca regulă morală sau de drept,
regulă cu atît mai necesară cu cît este în mod frecvent încălcată. „Nu lua din pungă mai mulţi bani decît se
găsesc în ea" s-ar putea spune că este, în ce priveşte formularea, tot o lege normativă; nimeni nu va considera
însă în mod serios o asemenea lege drept o parte semnificativă a unui sistem moral sau juridic, deoarece ea nu
poate fi încălcată. Atunci cînd o lege normativă semnificativă este
CAPITOLUL 5: NATURĂ ŞI CONVENŢIE
75
respectată, aceasta se datorează totdeauna controlului uman — unor acţiuni şi decizii umane. De obicei, se
datorează hotărîrii de a aplica sancţiuni — de a pedepsi sau izola pe cei ce încalcă legea.
Eu cred, împreună cu un mare număr de gînditori, şi îndeosebi cu numeroşi cercetători ai fenomenului social, că
distincţia dintre legile în sensul a), adică enunţurile ce descriu regularităţi din natură, şi legile în sensul b), adică
normele de felul interdicţiilor sau ordinelor, este o distincţie fundamentală şi că aceste două genuri de legi
aproape că n-au în comun decît denumirea. Acest punct de vedere, însă, nu este nicidecum unul acceptat de toată
lumea; dimpotrivă, mulţi gînditori cred că există norme — interdicţii sau ordine (porunci) — care sînt „naturale"
în sensul că sînt formulate în conformitate cu nişte legi ale naturii în sensul a). Ei spun, de exemplu, că anumite
norme juridice sînt ce nforme cu natura umană, aşadar cu legile naturale psihologice în sensul a), pe cînd alte
norme juridice pot fi contrare naturii umane; şi adaugă că acele norme despre care se poate arăta că sînt în
concordanţă cu natura umană nu diferă, în fapt, prea mult de legile naturale în sensul a). Alţii spun că legile
naturale în sensul a) sînt în realitate foarte asemănătoare legilor normative, pentru că sînt instituite de voinţa sau
decizia Creatorului Universului — concepţie ce stă, fără îndoială, în spatele utilizării vocabulei, iniţial
normative, „lege" pentru legile de genul a). Toate aceste puncte de vedere merită, poate, a fi discutate. Dar
pentru a le discuta, este necesar mai întîi să distingem între legile în sensul a) şi legile în sensul b) şi să nu creăm
confuzii printr-o terminologie defectuoasă. De aceea, vom rezerva termenul „legi naturale" exclusiv pentru legile
de tipul a), refuzînd să-l aplicăm normelor despre care se susţine că sînt, într-un sens sau altul, „naturale".
Confuzia e foarte uşor de evitat, pentru că putem vorbi foarte bine de „drepturi şi obligaţii naturale", sau de
„norme naturale", dacă vrem să subliniem caracterul „natural" al unor legi de tip b).
II
Pentru a înţelege sociologia lui Platon, cred că este necesar să urmărim modul în care se pare că a evoluat
distincţia dintre legile naturale şi legile normative. Voi discuta mai întîi despre ceea ce pare să fi fost punctul de
plecare şi respectiv ultimul pas al acestei
76 SOCIOLOGIA DESCRIPTIVĂ A LUI PLATON
evoluţii, iar mai tîrziu despre ceea ce par să fi fost trei paşi intermediari, care au jucat toţi cîte un rol în teoria lui
Platon. Punctul de plecare poate fi caracterizat drept monism naiv. Se poate spune că el este caracteristic
„societăţii închise". Ultimul pas, pe care îl voi numi dualism critic (sau convenţionalism critic), este caracteristic
„societăţii deschise". Faptul că mai există încă mulţi care încearcă să evite de a face acest pas poate fi considerat
drept un indiciu că ne aflăm încă în miezul tranziţiei de la societatea închisă la societatea deschisă. (A se vedea,
pentru toate acestea, şi capitolul 10.)
Punctul de plecare pe care l-am numit „monism naiv" este stadiul în care distincţia dintre legile naturale şi legile
normative nu este încă făcută. Experienţele neplăcute sînt mijloace prin care omul învaţă să se adapteze la
mediu. Nu se face însă nici o distincţie între sancţiunile impuse de alţi oameni, în cazul încălcării unui tabu
normativ, şi experienţele neplăcute survenite în mediul natural. în cadrul acestui stadiu putem distinge, de altfel,
două posibilităţi. Una din ele poate fi numită naturalism naiv. în acest stadiu, oamenii simt că regularităţile, fie
ele naturale sau convenţionale, nu pot suferi nici o modificare. Cred însă că acest stadiu reprezintă numai o
posibilitate abstractă, care probabil nu s-a realizat niciodată. Mai important e stadiul pe care îl putem numi
convenţionalism naiv — stadiu în care ai.il regularităţile naturale, cît şi cele normative sînt gîndite ca expresii ale
deciziilor luate de zei sau demoni antropomorfi, sau ca fiind dependente de aceste decizii. Astfel, ciclul
anotimpurilor sau particularităţile mişcărilor Soarelui, ale Lunii şi ale planetelor pot fi interpretate ca supunîndu-
se „legilor", „decretelor", „hotărîrilor" ce „cîrmuiesc cerul şi pămîn-tul" şi care au fost „rostite la începuturi de
către zeul-creator"2. Este lesne de înţeles că cei care gîndesc în acest mod pot crede că chiar şi legile naturale sînt
susceptibile de modificări, în anumite împrejurări excepţionale; că omul poate uneori, prin practici magice, să le
influenţeze; şi că regularităţile naturale sînt întărite prin sancţiuni, ca şi cum ar fi normative. Un atare mod de
gîndire este bine ilustrat de fragmentul din Heraclit unde se spune: „Soarele nu-şi va depăşi măsura; altfel
Eriniile, ajutoarele Dreptăţii, l-ar descoperi." Erodarea tribalismului magic este strîns legată de înţelegerea
faptului că tabuurile diferă de la un trib la altul, că sînt impuse şi aplicate de oameni şi că pot fi încălcate fără
repercusiuni neplăcute dacă cel în cauză izbuteşte să se sustragă sancţiunilor impuse de
CAPITOLUL 5: NATURĂ ŞI CONVENŢIE 77
semeni. înţelegerea acestui fapt este înlesnită atunci cînd se observă că legile le fac şi le modifică legiuitorii
umani. Am în vedere nu doar legiuitori de felul lui Solon, ci şi legile întocmite şi instituite de oamenii de rînd din
cetăţile democratice. Aceste experienţe pot să ducă la o diferenţiere conştientă între legile normative instituite de
oameni, bazate pe decizii sau convenţii, şi regularităţile naturale ce depăşesc puterile omeneşti. Cînd această
diferenţiere este clar înţeleasă, poziţia la care s-a ajuns o putem numi dualism critic, sau convenţionalism critic.
în dezvoltarea filozofiei greceşti acest dualism al faptelor şi normelor se declară sub forma opoziţiei dintre natură
şi convenţie.3
în ciuda faptului că la această poziţie s-a ajuns cu mult timp în urmă, prin sofistul Protagoras, un contemporan
mai vîrstnic al lui Socrate, ea este încă şi astăzi atît de puţin înţeleasă, îneît pare necesar s-o explicăm ceva mai
detaliat. în primul rînd, nu trebuie să credem că dualismul critic implică o teorie a originii istorice a normelor. El
nu are nimic de-a face cu aserţiunea istorică, evident neplauzibilă, cum că normele au fost la început elaborate şi
introduse în mod conştient de către om, şi nu pur şi simplu găsite de el ca funcţionînd deja (indiferent care va fi
fost momentul în care a fost capabil să constate aşa ceva). El nu are, deci, nimic de-a face cu aserţiunea că
normele îşi au originea în om şi nu în Dumnezeu şi nici nu echivalează cu o subestimare a importanţei legilor
normative. Cel mai puţin are de-a face acest punct de vedere cu aserţiunea că normele, fiind convenţionale, adică
întocmite de oameni, ar fi, din acest motiv, „pur şi simplu arbitrare". Dualismul critic susţine doar că normele şi
legile normative pot fi elaborate şi modificate de om, în particular printr-o decizie sau convenţie de a le respecta
sau de a le modifica şi că deci omul este moralmente răspunzător pentru ele; poate că nu pentru normele pe care
le găseşte existente în societate atunci cînd pentru prima dată începe să reflecteze asupra lor, oricum însă pentru
normele pe care este dispus să le tolereze, o dată ce a descoperit că poate face ceva în sensul schimbării lor.
Normele sînt opera omului în sensul că vina pentru ele nu o putem da pe nimeni altcineva afară de noi înşine; nu
o putem da nici pe natură, nici pe Dumnezeu. Ţine de noi înşine să le îmbunătăţim atît cît ne stă în puteri, dacă le
găsim nesatisfăcătoare. Din această din urmă remarcă rezultă că spunînd despre norme că sînt convenţionale, nu
vreau să spun că ele sînt în
78
SOCIOLOGIA DESCRIPTIVĂ A LUI PLATON
mod necesar arbitrare, sau că orice set de norme este la fel de bun (sau rău) ca oricare altul. Dimpotrivă, spunînd
că unele sisteme de legi pot fi îmbunătăţite, că unele legi pot fi mai bune decît altele, spun implicit că putem să
comparăm legile normative (sau instituţiile sociale) existente cu anumite norme standard despre care am decis că
merită a fi realizate. Dar pînă şi aceste standarde sînt opera noastră în sensul că decizia noastră în favoarea lor
este propria noastră decizie şi că numai noi purtăm răspunderea pentru adoptarea lor. Standardele nu pot fi găsite
în natură. Natura constă din fapte şi din regularităţi, nefiind prin ea însăşi nici morală, nici imorală. Noi sîntem
cei ce impunem naturii standardele noastre şi introducem astfel morala în lumea naturală4, în pofida faptului că
facem parte din această lume. Noi sîntem produse ale naturii, dar natura ne-a înzestrat cu puterea de a modifica
lumea, de a prevedea şi planifica viitorul şi de a lua decizii cu consecinţe ample, pentru care sîntem moralmente
responsabili. Responsabilitatea şi deciziile intră în lumea naturii numai o dată cu noi.
III
Pentru înţelegerea acestei atitudini, este important să ne dăm seama că deciziile, deşi vizează fapte, nu pot fi
niciodată derivate din fapte (sau din enunţuri despre fapte). De exemplu, decizia cuiva de a se opune sclaviei nu
depinde de faptul că toţi oamenii se nasc liberi şi egali şi că nimeni nu se naşte în lanţuri. Pentru că şi dacă toţi
oamenii se nasc liberi, unii din ei ar putea eventual încerca să-i pună pe alţii în lanţuri şi ar putea chiar să creadă
că e de datoria lor să facă acest lucru. Şi invers: chiar dacă oamenii s-ar naşte în lanţuri, mulţi dintre noi ar putea
să se pronunţe pentru înlăturarea acestor lanţuri. Sau, pentru a vorbi mai precis, dacă socotim modificabil un
anumit fapt — cum ar fi făptui că mulţi oameni suferă de boli — putem totdeauna să adoptăm, faţă de acest fapt,
mai multe atitudini diferite: bunăoară, putem decide să încercăm să schimbăm această stare de lucruri; sau putem
decide să ne opunem oricărei încercări de acest fel; sau, în fine, să nu acţionăm în nici un fel.
Toate deciziile morale se referă, în felul acesta, la un fapt sau altul, în special la fapte din viaţa socială, şi toate
faptele (modifi-
CAPITOLUL 5: NATURĂ ŞI CONVENŢIE
79
cabile) din viaţa socială pot da prilej la numeroase decizii diferite. Ceea ce arată că deciziile nu pot fi niciodată
derivate din aceste fapte, sau din descrieri ale acestor fapte.
Ele nu pot fi însă derivate nici dintr-o altă clasă de fapte; mă gîndesc la acele regularităţi pe care le descriem cu
ajutorul legilor naturii. E foarte adevărat că deciziile noastre trebuie neapărat să fie compatibile cu legile naturii
(inclusiv cu legile fiziologiei şi psihologiei umane), pentru a putea în general să fie puse în aplicare; pentru că
dacă sînt contrare unor asemenea legi, atunci pur şi simplu nu pot să fie înfăptuite. Spre exemplu, decizia ca toţi
să muncim mai mult şi să mîncăm mai puţin nu poate, dincolo de un anumit punct, să fie tradusă în fapt, din
raţiuni fiziologice, dat fiind că dincolo de un anumit punct ea ar fi incompatibilă cu anumite legi naturale ale
fiziologiei. în mod similar, decizia ca toţi să muncim mai puţin şi să mîncăm mai mult nu poate fi nici ea pusă în
aplicare peste o anumită limită, din variate raţiuni, inclusiv legi naturale ale economiei. (După cum vom arăta
mai jos, în secţiunea IV-a a acestui capitol, există legi naturale şi în ştiinţele sociale; pe acestea le numim „legi
sociologice".)
In felul acesta, anumite decizii pot fi eliminate ca fiind cu neputinţă de înfăptuit, întrucît contravin anumitor legi
naturale (sau „fapte de neschimbat"). Dar aceasta, fireşte, nu înseamnă că din asemenea „fapte de neschimbat" ar
putea fi derivată logic vreo decizie. Mai degrabă avem următoarea situaţie. Cu privire la indiferent ce fapt,
modificabil sau nu, putem adopta decizii diferite — de a schimba respectivul fapt, de a-l proteja faţă de cei ce
doresc să-l schimbe, de a nu interveni în nici un fel etc. Dacă însă faptul în cauză este unul imposibil de
schimbat, fie din pricina legilor existente ale naturii, fie pentru că o schimbare a lui este, din alte raţiuni, prea
dificilă pentru cei dornici să-l schimbe, atunci orice decizie de a-l schimba va fi pur şi simplu irealizabilă; orice
decizie privitoare la un asemenea fapt va fi, în fond, lipsită de orice noimă.
Dualismul critic pune, astfel, accentul pe imposibilitatea reducerii deciziilor sau normelor la fapte; el poate fi,
deci, caracterizat drept un dualism al faptelor şi deciziilor.
Există însă aparenţa că acest dualism este vulnerabil. Se poate spune, bunăoară, că deciziile sînt şi ele fapte.
Dacă decidem să adoptăm o anumită normă, luarea acestei decizii este ea însăşi un fapt psihologic sau sociologic
şi ar fi absurd să se susţină că asemenea fapte nu au nimic comun cu alte fapte. întrucît este
80 SOCIOLOGIA DESCRIPTIVĂ A LUI PLATON
neîndoielnic că deciziile noastre privitoare la norme, adică normele pe care le adoptăm, depind de anumite fapte
psihologice, cum ar fi influenţa educaţiei pe care am primit-o, pare absurd să postulăm un dualism al faptelor şi
deciziilor, sau să spunem că din fapte nu pot deriva decizii. La această obiecţie se poate răspunde arătînd că
putem vorbi despre „decizii" în două sensuri diferite. Putem vorbi despre o anumită decizie ce a fost propusă sau
luată în discuţie sau adoptată; pe de altă parte, putem vorbi despre actul de a decide, numindu-l şi pe el „decizie".
Numai în acest al doilea sens putem caracteriza o decizie drept un fapt. C serie de alte expresii se află într-o
situaţie analoagâ. într-un sens, putem vorbi despre o rezoluţie supusă spre aprobare unui consiliu, iar în celălalt
sens, actul adoptării ei de către consiliu poate fi numit rezoluţie a acestuia. Tot aşa, putem vorbi despre o propu-
nere sau sugestie pe care o avem în faţă, iar pe de altă parte, despre actul de a propune sau sugera ceva, act ce
poate fi numit şi el „propunere", respectiv „sugestie". Este bine cunoscută o ambiguitate analoagă existentă în
domeniul enunţurilor descriptive. Să considerăm enunţul „Napoleon a murit pe insula Sf. Elena". Este util ca
acest enunţ să fie deosebit de faptul pe care îl descrie şi pe care îl putem numi faptul primar, acela că Napoleon a
murit pe insula Sf. Elena. Se poate întîmpla ca un istoric, să zicem dl A., scriind biografia lui Napoleon, să
formuleze enunţul menţionat. Făcînd acest lucru, el descrie ceea ce am numit faptul primar. Dar mai există aici şi
un fapt secundar, total diferit de cel primar, şi anume faptul că el a făcut acest enunţ; iar un alt istoric, dl B.,
scriind biografia dlui A., ar putea descrie acest al doilea fapt spunînd: „Dl A. a enunţat că Napoleon a murit pe
insula Sf. Elena." Faptul secundar, astfel descris, se întîmpla să fie el însuşi o descriere. El este însă o descriere
într-un sens al cuvîntului ce trebuie deosebit de sensul în care am spus despre enunţul „Napoleon a murit pe
insula Sf. Elena" că este o descriere. Formularea unei descrieri sau a unui enunţ este un fapt sociologic sau
psihologic. Dar descrierea făcută se cere deosebită de faptul că a fost făcută. Ea nici nu poate fi derivată din
acest fapt; pentru că aceasta ar însemna să putem deduce valid „Napoleon a murit pe insula Sf. Elena" din „Dl A.
a enunţat că Napoleon a murit pe insula Sf. Elena", ceea ce, evident, nu este cazul.
în domeniul deciziilor situaţia este analoagă. Luarea unei decizii, adoptarea unei norme sau a unui standard este
un fapt. în
CAPITOLUL 5: NATURĂ ŞI CONVENŢIE
81
schimb, norma sau standardul astfel adoptat nu este un fapt. Că majoritatea oamenilor sînt de acord cu norma
„Să nu furi!" este un fapt sociologic. în schimb, norma „Să nu furi!" nu este un fapt şi nu poate fi niciodată
derivată din propoziţii ce descriu fapte. Ne dăm seaim cît se poate de clar de acest lucru dacă ne reamintim că
faţă de un anumit fapt relevant sînt totdeauna posibile decizii diferite şi chiar opuse. Bunăoară, în raport cu faptul
sociologic că majoritatea oamenilor adoptă norma „Să nu furi!", este totuşi posibil de a decide fie să adoptăm
această normă, fie să ne opunem adoptării ei; este posibil să încurajăm pe cei care au adoptat norma sau, dim-
potrivă, să-i descurajăm şi să căutăm să-i convingem să adopte o altă normă. în rezumat: este imposibilă
derivarea unei propoziţii ce enunţă o normă sau o decizie sau, să zicem, o propunere de conduită, dintr-o
propoziţie ce enunţă un fapt; acesta nu este decît un alt mod de a spune că din fapte nu se pot deriva norme sau
decizii sau propuneri5.
Afirmaţia că normele sînt făcute de oameni (nu în sensul că au fost proiectate conştient, ci în sensul că oamenii
pot să le judece şi să le modifice — adică în sensul că responsabilitatea pentru ele ne revine în întregime nouă) a
fost adesea greşit înţeleasă. Aproape toate răstălmăcirile îşi au sorgintea într-o eroare fundamentală, şi anume în
credinţa că ideea de „convenţie" implică pe cea de „arbitrar"; că dacă sîntem liberi să alegem ce sistem de norme
ne place, atunci nici un sistem nu este mai bun decît vreun altul. Nu putem să nu admitem, fireşte, că punctul de
vedere după care normele sînt convenţionale sau artificiale arată prezenţa unui anumit element de arbitrar, adică
posibilitatea existenţei unor sisteme de norme diferite între care nici unul nu se impune a fi ales (fapt subliniat
cum se cuvine de Protagoras). Artificialitatea nu înseamnă însă nicidecum arbitrariu total. Spre exemplu,
calculele matematice, simfoniile sau jocurile sînt lucruri foarte artificiale, dar de aci nu urmează că un calcul, o
simfonie sau un joc este la fel de bun ca oricare altul. Omul a creat lumi noi — a limbajului, a muzicii, a poeziei,
a ştiinţei; iar cea mai importantă dintre ele este lumea postulatelor morale, de egalitate, libertate şi ajutorare a
celor slabi.6 Din comparaţia pe care o fac între domeniul moralei şi cel al muzicii sau al matematicii, nu trebuie
să se tragă concluzia că aş considera implicit că asemănările dintre ele sînt foarte profunde. Există, în particular,
o mare deosebire între deciziile morale şi deciziile din
82
SOCIOLOGIA DESCRIPTIVĂ A LUI PLATON
domeniul artei. Multe decizii morale au repercusiuni pentru viaţa sau moartea altor oameni. Deciziile în
domeniul artei sînt mult mai puţin presante şi importante. Ar fi de aceea extrem de derutant să se spună că un om
decide în favoarea sau împotriva sclaviei, aşa cum ar decide în favoarea sau împotriva anumitor creaţii muzicale
sau literare, sau că deciziile morale sînt o simplă chestiune de gust. Ele nu sînt nici doar decizii despre cum să
facem lumea mai frumoasă sau despre alte lucruri de acest fel; ci sînt decizii de o mult mai mare gravitate.
(Legat de toate acestea, cf. şi capitolul 9.) Comparaţia pe care am făcut-o este menită doar să arate că a susţine că
noi sîntem cei ce luăm deciziile morale nu înseamnă a admite implicit că ele sînt cu totul arbitrare.
în mod destul de straniu, ideea că normele sînt făcute de oameni este contestată şi de unii care văd în această
atitudine un atac la adresa religiei. Trebuie admis, de bună seamă, că ea este un atac la adresa anumitor forme de
religie, şi anume la adresa religiei autorităţii oarbe, la adresa magiei şi a tabuismului. Nu cred însă că ea e opusă
în vreun fel unei religii bazate pe ideea responsabilităţii personale şi a libertăţii de conştiinţă. Ar~ în vedere,
fireşte, în special creştinismul, cel puţin aşa cum este interpretat de obicei în ţările democratice; acel creştinism
care, împotriva oricărui tabuism, propovăduieşte: „Aţi aflat că s-a spus de către cei din vechime... Dară eu vă zic
vouă...", opunînd în fiecare caz simplei supuneri formale şi îndeplinirii formale a legii glasul conştiinţei.
Nu sînt de acord că a gîndi despre legile etice că sînt în acest sens opera oamenilor este incompatibil cu
concepţia religioasă după care ele ne-au fost date de Dumnezeu. Din punct de vedere istoric, nu încape îndoială
că orice etică îşi are începutul în religie; nu discut însă acum chestiuni istorice. Nu pun întrebarea cine a fost
primul legiuitor pe tărîm etic. Susţin doar că noi, şi numai noi, sîntem răspunzători pentru adoptarea sau
respingerea oricărei legi morale sugerate; noi sîntem cei ce trebuie să deosebim între adevăraţii şi falşii profeţi.
Despre tot felul de norme s-a susţinut că au fost date de Dumnezeu. Dacă cineva acceptă etica „creştină" a
egalităţii, toleranţei şi libertăţii de conştiinţă numai pentru că ea se pretinde întemeiată pe autoritatea divină,
acela clădeşte pe o temelie şubredă; căci doar s-a susţinut de către atîţia că inegalitatea exprimă voinţa lui
Dumnezeu şi că faţă de necredincioşi nu trebuie să fim toleranţi. Dacă însă cineva acceptă etica creştină nu
pentru
CAPITOLUL 5 : NATURĂ ŞI CONVENŢIE
83
că i s-a poruncit să facă aşa, ci din convingerea că aceasta este o decizie justă, atunci el este cel ce a decis.
Insistenţa mea asupra ideii că noi sîntem cei ce luăm decizii şi purtăm responsabilitatea nu trebuie înţeleasă în
sensul că nu putem şi nu trebuie să fim ajutaţi de credinţă şi inspiraţi de tradiţie sau de marile exemple. Şi nici în
sensul că elaborarea deciziilor morale este un simplu proces „natural", adică de ordinul proceselor fizico-
chimice. în fapt, Pro-tagoras, primul dualist critic, afirma că natura nu cunoaşte norme şi că introducerea
normelor este datorată omului, fiind realizarea cea mai de seamă a acestuia. El considera, după cum se exprimă
Burnet7, că „instituţiile şi convenţiile sînt cele ce au înălţat pe om deasupra dobitoacelor". Dar, în ciuda
accentului pus pe ideea că omul e cel ce creează normele, că omul este măsura tuturor lucrurilor, Protagoras
credea că omul poate realiza creaţia de norme numai cu ajutor supranatural. Normele, spunea el, sînt suprapuse
peste starea de lucruri originară sau naturală de către om, dar cu ajutorul lui Zeus. La porunca acestuia, Hermes
le dă oamenilor înţelegerea dreptăţii şi a onoarei; şi împarte acest dar, în mod egal, între toţi oamenii. Modul în
care această primă formulare clară a dualismului critic creează spaţiu pentru o interpretare religioasă a simţului
nostru de răspundere arată cît de puţin se opune dualismul critic atitudinii religioase. Un punct de vedere similar
poate fi recunoscut, cred, la Socrate cel istoric (vezi capitolul 10), care s-a simţit îndemnat, de conştiinţa sa şi
deopotrivă de credinţele sale religioase, să pună sub semnul întrebării orice autoritate şi a căutat în mod stăruitor
norme în a căror justeţe să se poată încrede. Doctrina autonomiei eticii este independentă de problema religiei,
dar este compatibilă cu, şi pesemne chiar necesară pentru, orice religie care respectă conştiinţa individuală.
IV
Atît despre dualismul fapte-decizii, adică despre doctrina autonomiei eticii, susţinută pentru prima dată de
Protagoras şi Socrate8. Ea este indispensabilă, cred, pentru o înţelegere rezonabilă a mediului nostru social. Dar
aceasta, fireşte, nu înseamnă că toate „legile sociale", adică toate regularităţile vieţii noastre sociale, sînt
normative sau instituite de oameni. Dimpotrivă, există
84
SOCIOLOGIA DESCRIPTIVĂ A LUI PLATON
şi importante legi naturale ale vieţii sociale. Lor li s-ar potrivi, pare-se, denumirea de legi sociologice. Tocmai
pentru că în viaţa socială ne întîlnim cu ambele feluri de legi, naturale şi normative, este atît de important să le
distingem cu claritate.
Vorbind despre legi sociologice sau legi naturale ale vieţii sociale, nu mă gîndesc atît la pretinsele legi de
evoluţie de care sînt preocupaţi istoricişti ca Platon, deşi, dacă există asemenea regularităţi ale evoluţiilor
istorice, formulările lor s-ar încadra cu siguranţă în categoria legilor sociologice. Nu mă gîndesc atît nici la legile
„naturii umane", adică la regularităţile psihologice sau socio-psihologice ale comportamentului uman. Ci mă
gîndesc la legi de felul celor pe care le formulează teoriile economice moderne, de exemplu teoria comerţului
internaţional sau teoria ciclului industrial. Acestea şi alte legi sociologice importante privesc funcţionarea
instituţiilor sociale. (Cf. capitolele 3 şi 9.) Aceste legi joacă în viaţa noastră socială un rol corespunzător rolului
pe care îl joacă, să zicem, principiul pîrghiei în ingineria mecanică. Căci de instituţii avem nevoie, ca şi de
pîrghii, dacă vrem să realizăm indiferent ce obiectiv care depăşeşte puterea muşchilor noştri. Asemenea
maşinilor, instituţiile multiplică puterea noastră, cu consecinţe bune sau rele. Asemenea maşinilor, şi ele se cer
atent supravegheate de cineva care înţelege modul lor de funcţionare şi, mai ales, destinaţia lor, deoarece nu le
putem construi în aşa fel încît să funcţioneze în întregime automat. în plus, construirea lor necesită o cunoaştere
a regularităţilor sociale ce impun limite obiectivelor ce pot fi atinse cu ajutorul instituţiilor.9 (Aceste limitări sînt
analoage, bunăoară, pînă la un punct, legii conservării energiei, echivalentă enunţului că nu putem construi un
perpetuum mobile.) în esenţă însă instituţiile se formează întotdeauna prin statornicirea respectului anumitor
norme, concepute din perspectiva unui anumit scop. Această constatare se aplică în special instituţiilor create în
mod conştient; dar chiar şi cele care apar ca rezultate neanticipate ale acţiunilor umane (cf. capitolul 14) — iar
acestea reprezintă marea majoritate — sînt rezultate indirecte ale acţiunilor conştiente de un fel sau altul; iar
funcţionarea lor depinde, în mare măsură, de respectarea normelor. (Nici maşinile mecanice nu sînt făcute, ca să
spunem aşa, numai din fier, ci şi din norme; sînt făcute, adică, prin transformarea unor lucruri fizice, dar în
conformitate cu anumite reguli normative, cuprinse în proiectele
CAPITOLUL 5: NATURĂ ŞI CONVENŢIE 85
lor.) în cadrul instituţiilor, legile normative se împletesc strîns cu cele sociologice, adică naturale, fiind de aceea
imposibil să înţelegem funcţionarea instituţiilor dacă nu sîntem în măsură să distingem între cele două.
(Observaţiile mele de aici nu vor decît să sugereze anumite probleme, nu să ofere şi soluţii. în particular, ana-
logia menţionată dintre instituţii şi maşini nu trebuie interpretată ca propunînd teoria că instituţiile sînt maşini —
într-un sens esenţialist sau altul. Bineînţeles că nu sînt maşini. Şi cu toate că aici propun teza că putem obţine
rezultate utile şi interesante întrebîndu-ne dacă o instituţie serveşte vreunui scop, şi cărui anume scop i-ar putea
servi, nu afirm că orice instituţie serveşte pentru un scop determinat, care ar fi, aşa-zicînd, scopul ei esenţial.
După cum am indicat în cele de mai înainte, există mulţi paşi intermediari în evoluţia de la un monism naiv sau
magic la un dualism critic ce sesizează clar distincţia dintre norme şi legile naturale. Majoritatea acestor poziţii
intermediare se datorează ideii greşite că dacă o normă este convenţională sau artificială, înseamnă că este
neapărat cu totul arbitrară. Pentru a înţelege punctul de vedere al lui Platon, care combină elemente din toate
aceste poziţii, este necesar să examinăm pe scurt cele mai importante trei poziţii din rîndul celor intermediare.
Este vorba de 1) naturalismul biologic, 2) pozitivismul etic sau juridic şi 3) naturalismul psihologic sau spiritual.
Interesant e că fiecare din aceste poziţii în parte a fost folosită pentru apărarea unor concepţii etice radical opuse
între ele; în particular, pentru a susţine cultul puterii şi pentru a apăra drepturile celor slabi.
1) Naturalismul biologic sau, mai precis, forma biologică a naturalismului etic, este teoria ce susţine că deşi
legile morale şi legile statelor sînt arbitrare, există legi eterne şi invariabile ale naturii din care putem deriva
asemenea norme. Obişnuinţele alimentare, adică numărul meselor zilnice şi felul mîncărurilor consumate sînt un
exemplu ce ilustrează caracterul arbitrar al convenţiilor, ar putea argumenta naturalistul biologic; totuşi, nu
încape îndoială că în acest domeniu există anumite legi naturale. Spre exemplu, un om va muri dacă nu mănîncă
suficient sau dacă mănîncă prea mult.
86 SOCIOLOGIA DESCRIPTIVĂ A LUI PLATON
încît se pare că, aşa cum în spatele aparenţelor există realităţi, tot aşa în spatele convenţiilor noastre arbitrare
există anumite legi naturale invariabile, în particular legile biologiei.
Naturalismul biologic a fost folosit nu numai în apărarea egalitarismului, ci şi în apărarea doctrinei antiegalitare
a dominaţiei celor puternici. Unul din primii care au avansat acest naturalism a fost poetul Pindar, care l-a folosit
în sprijinul teoriei că cei puternici trebuie să conducă. El pretindea10 că este o lege, valabilă peste tot în natură, că
cel puternic face cu cel slab tot ce-i place; încît legile menite să ocrotească pe cei slabi sînt nu numai arbitrare, ci
sînt deformări artificiale ale adevăratei legi naturale după care cel puternic trebuie să fie liber, iar cel slab să fie
sclavul lui. Platon discută mult despre această lege; ea este atacată în Gorgias, dialog în care se simte încă
puternic influenţa lui Socrate; în Republica, ea este pusă în gura lui Trasimachos şi identificată cu
individualismul etic (vezi capitolul următor); în Legile, Platon nu este atît de critic faţă de poziţia lui Pindar;
totuşi, o pune în contrast cu principiul domniei celui mai înţelept, care, spune el, este un principiu mai bun şi, în
acelaşi timp, la fel de concordant cu natura (vezi şi citatul dat ceva mai jos în capitolul de faţă).
Primul care a formulat o versiune umanitară sau egalitară a naturalismului biologic a fost sofistul Antiphon. Lui i
se datorează şi identificarea naturii cu adevărul, iar a convenţiei cu opinia (sau cu „opinia amăgitoare"11).
Antiphon este un naturalist radical. El consideră că majoritatea normelor sînt nu doar arbitrare, ci de-a dreptul
potrivnice naturii. Normele, spune el, sînt impuse din afară, pe cînd legile naturii sînt inevitabile. încălcarea
normelor impuse de oameni este dezavantajoasaă şi chiar periculoasă dacă este observată de cei ce le impun; ele
nu posedă, însă, vreo necesitate lăuntrică şi nimeni nu trebuie să se ruşineze pentru că le încalcă; ruşinea şi
pedeapsa sînt doar sancţiuni impuse arbitrar din afară. Pe această critică a moralei convenţionale, Antiphon
întemeiază o etică utilitaristă. „Printre acţiunile menţionate aici se găsesc multe potrivnice firii. Pentru că aduc
mai multă suferinţă acolo unde ar trebui să fie mai puţină, mai puţină plăcere acolo unde ar putea fi mai multă şi
nedreptate acolo unde nu este necesar."12 în acelaşi timp, Antiphon pleda pentru necesitatea autosupravegherii. El
îşi formulează egalitarismul după cum urmează: „îi cinstim şi preamărim pe cei de obîrşie nobilă, iar pe cei de
obîrşie umilă, nu.
CAPITOLUL 5: NATURĂ ŞI CONVENŢIE
87
Acestea sînt obiceiuri barbare. Căci atunci cînd e vorba de darurile noastre naturale, toţi sîntem pe picior de
egalitate, în toate privinţele, fie că se întîmplă să fim greci sau barbari... Toţi respirăm aerul pe gură şi pe nări."
Un egalitarism asemănător era predicat de sofistul Hippias, pe care Platon ni-l înfăţişează adresîndu-se
auditoriului cu următoarele cuvinte: „O, bărbaţi, care sînteţi aici de faţă, eu vă socot a fi rude, prieteni;
concetăţeni prin fire, iar nu prin lege; căci cele asemănătoare se înrudesc prin fire, pe cînd legea, fiind tiranul oa-
menilor, impune multe lucruri ce sînt contrare firii."13 Această mentalitate era legată de mişcarea ateniană
împotriva sclaviei (menţionată în capitolul 4), căreia i-a dat expresie Euripide: „Doar numele e cel ce face de
ruşine pe un sclav ce altminteri poate fi eminent în toate privinţele şi cu adevărat egal cu omul născut liber." Tot
el spune, într-un alt loc: „La om legea firii este egalitatea." Iar Alcidamas, unul din discipolii lui Gorgias şi
contemporan cu Platon, a scris: „Zeul i-a făcut liberi pe toţi oamenii; nici un om nu e sclav din fire." Vederi
similare sînt exprimate de Lyco-phron, un alt membru al şcolii lui Gorgias: „Măreţia obîrşiei nobile este o
închipuire, iar prerogativele au ca temei un simplu cuvînt."
Ca reacţie împotriva acestei mari mişcări egalitare — mişcarea „Marii generaţii", cum o voi numi mai tîrziu
(capitolul 10) — Platon şi discipolul său Aristotel au avansat teoria inegalităţii biologice şi morale a oamenilor.
Grecii şi barbarii se deosebesc din fire; opoziţia dintre ei corespunde celei dintre stăpînii naturali şi sclavii
naturali. Inegalitatea din fire a oamenilor este una din raţiunile pentru care ei trăiesc împreună, înzestrările lor
naturale fiind complementare. Viaţa socială începe cu inegalitatea naturală şi trebuie să se perpetueze pe acest
temei. Voi discuta mai amănunţit despre aceste doctrine ceva mai încolo. Aici le invoc doar pentru a arăta cum
poate fi folosit naturalismul biologic în sprijinul unor doctrine etice total divergente. Rezultatul acesta nu este
neaşteptat, dacă ne amintim analiza de mai înainte, privitoare la imposibilitatea întemeierii normelor pe fapte.
Poate că astfel de consideraţii nu sînt totuşi suficiente pentru combaterea unei teorii atît de larg acceptate cum
este naturalismul biologic. Propun de aceea două critici mai directe. întîi, trebuie admis că anumite forme de
comportament pot fi caracterizate ca fiind mai „naturale" decît altele; bunăoară, a umbla dezbrăcat sau
88
SOCIOLOGIA DESCRIPTIVĂ A LUI PLATON
a mînca doar crudităţi ar fi astfel de comportări „naturale". Iar unii oameni cred că această caracteristică justifică
prin ea însăşi alegerea acestor forme. Dar în acest sens, evident că nu este natural să te interesezi de artă sau de
ştiinţă sau, să zicem, de argumentele în favoarea naturalismului. Alegerea conformităţii cu „natura" ca standard
suprem duce în cele din urmă la consecinţe pe care prea puţini ar fi dispuşi să le accepte; ea nu duce la o formă
mai naturală de civilizaţie, ci la animalitate14. Cea de a doua critică este mai importantă. Adeptul naturalismului
biologic îşi închipuie că poate să derive normele sale din legile naturale care determină condiţiile de sănătate etc,
dacă nu cumva are naivitatea de a crede că n-avem nevoie de nici un fel de norme şi că putem trăi pur şi simplu
în conformitate cu „legile naturii". El nu bagă de seamă că de fapt face o alegere, că ia o decizie; că este posibil
ca anumiţi alţi oameni să ţină la anumite lucruri mai mult decît la propria sănătate (de exemplu, aceia, mulţi la
număr, care şi-au riscat conştient viaţa în slujba cercetării medicale). El greşeşte, aşadar; dacă-şi închipuie că n-a
luat o decizie, sau că a derivat normele sale din legi biologice.
2) Pozitivismul etic are în comun cu forma biologică a naturalismului etic credinţa că trebuie să încercăm să
reducem normele la fapte. De data aceasta, însă, este vorba de fapte sociologice, şi anume de normele efectiv
existente. Pozitivismul susţine că nu există alte forme în afara legilor efectiv instituite, care deci au o existenţă
pozitivă. Orice alte standarde sînt considerate a fi simple închipuiri. Legile existente sînt singurele standarde
posibile ale binelui: ceea ce este, este bun. (Puterea e totuna cu dreptul.) Conform unora din formele acestei
teorii, este o eroare grosolană să crezi că individul ar putea să judece normele societăţii; în fapt, societatea este
aceea ce oferă codul după care trebuie judecat individul.
în decursul istoriei, pozitivismul etic (sau moral sau juridic) a fost de regulă conservator sau chiar autoritar; şi a
invocat adesea autoritatea divinităţii. Argumentele sale depind, cred, de caracterul pretins arbitrar al normelor.
Trebuie să credem, spune el, în normele existente, deoarece nu există norme mai bune pe care le-am putea
formula noi înşine. La aceasta s-ar putea replica întrebînd: dar ce statut are norma „Trebuie să credem etc"? Dacă
ea nu este decît o normă existentă, atunci nu poate fi invocată în favoarea acestor norme; iar dacă este un apel la
raţiunea noastră, atunci
CAPITOLUL 5: NATURĂ ŞI CONVENŢIE
89
admite implicit că sîntem în stare, la urma urmei, să formulăm noi înşine norme. Iar dacă ni se spune să
acceptăm anumite norme în temeiul autorităţii, pentru că nu sîntem în măsură să le judecăm, atunci înseamnă că
nu sîntem în măsură să judecăm nici dacă exigenţele respectivei autorităţi sînt justificate şi dacă nu cumva ne
încredem într-un profet mincinos. Iar dacă se va susţine că nu există profeţi mincinoşi pentru că legile sînt
oricum arbitrare, astfel încît lucrul principal este să avem legi, indiferent care ar fi ele, atunci am putea să ne
întrebăm de ce ar fi, la urma urmei, atît de important să avem legi; căci dacă nu există nici un fel de alte
standarde, de ce nu am decide să ne lipsim de orice lege? (Din aceste remarci se degajă, cred, temeiurile
convingerii mele că principiile autoritare sau conservatoare sînt, de obicei, o expresie a nihilismului etic; adică a
unui scepticism moral extrem, a neîncrederii în om şi în posibilităţile lui.)
In timp ce teoria drepturilor naturale a fost invocată adesea, în decursul istoriei, în sprijinul ideilor egalitare şi
umanitare, şcoala pozitivistă s-a aflat de obicei în tabăra opusă. Dar acesta nu este decît un simplu accident.
După cum am arătat, naturalismului etic i se pot da destinaţii foarte diferite. (De curînd el a fost folosit pentru a
crea o confuzie totală, proclamînd anumite drepturi şi obligaţii pretins „naturale" drept „legi naturale".) Pe de
altă parte, există şi pozitivişti partizani ai umanismului şi progresului. Pentru că dacă toate normele sînt arbitrare,
de ce să nu fim toleranţi? Aceasta este o încercare tipică de a justifica în manieră pozitivistă o atitudine
umanitară.
3) Naturalismul psihologic sau spiritual este, într-un fel, o combinaţie a celor două viziuni precedente şi poate fi
cel mai bine explicat cu ajutorul unui raţionament îndreptat împotriva unilateralităţii acestora. Conform acestui
raţionament, pozitivismul etic are dreptate cînd subliniază caracterul convenţional al normelor, faptul că ele sînt
o creaţie a omului şi a societăţii umane; dar el pierde din vedere faptul că ele sînt, tocmai de aceea, o expresie a
naturii psihologice sau spirituale a omului şi a naturii societăţii omeneşti. Adeptul naturalismului biologic are
dreptate să admită că există anumite scopuri naturale, din care putem deriva norme naturale; dar pierde din
vedere faptul că scopurile noastre naturale nu sînt neapărat scopuri de felul sănătăţii, plăcerii, mîncării, adăpos-
tului sau procreaţiei. Natura umană este astfel încît omul, sau, cel
90
SOCIOLOGIA DESCRIPTIVĂ A LUI PLATON
puţin, unii oameni nu vor să trăiască numai cu pîine, ci urmăresc scopuri mai înalte, de ordin spiritual. Putem,
astfel, să derivăm adevăratele scopuri naturale ale omului din adevărata lui natură, care este spirituală şi socială.
Iar apoi, din scopurile lui naturale putem să derivăm formele naturale de viaţă.
Această poziţie plauzibilă a fost formulată, cred, pentru prima dată de Platon, care s-a aflat sub influenţa
doctrinei socratice despre suflet, adică a ideii socratice că spiritul contează mai mult decît trupul15. Atracţia pe
care această poziţie o exercită asupra sentimentelor noastre este fără îndoială mult mai puternică decît a celor-
lalte două poziţii. Ea se poate combina însă, ca şi acestea, cu orice decizie etică; cu o atitudine umanitară, dar şi
cu cultul puterii. Pentru că, de pildă, putem decide să-i tratăm pe toţi oamenii ca împărtăşindu-se din această
natură umană spirituală; sau putem insista, dimpotrivă, asemeni lui Heraclit, pe ideea că mulţi „se ghif-tuiesc
întocmai ca vitele" şi deci au o fire inferioară şi că numai o minoritate de aleşi este demnă de comunitatea
spirituală a oamenilor, în consecinţă, naturalismul spiritual a fost mult folosit, în special de Platon, pentru
justificarea prerogativelor naturale ale omului „nobil", „ales", „înţelept" sau ale „conducătorului din fire".
(Atitudinea lui Platon este expusă şi discutată în capitolele următoare.) Pe de altă parte, naturalismul spiritual a
fost folosit de etica umanitară creştină şi de alte forme16 ale eticii umanitare, bunăoară de către Paine şi Kant,
pentru a revendica recunoaşterea „drepturilor naturale" ale fiecărui individ uman. Este clar că naturalismul
spiritual poate fi folosit pentru apărarea oricărei norme „pozitive", adică existente. Căci oricînd se poate
argumenta că aceste norme nu ar fi în vigoare dacă n-ar exprima anumite trăsături ale naturii umane. în felul
acesta, în probleme practice, naturalismul spiritual poate să coincidă cu pozitivismul, în pofida tradiţionalei
opoziţii dintre ele. în fapt, această formă de naturalism este atît de largă şi atît de vagă, încît poate fi folosită
pentru a apăra indiferent ce. Nu există lucru care să i se fi năzărit vreodată omului şi despre care să nu se poată
pretinde că există „natural"; căci, dacă ar fi străin naturii sale, cum ar putea să-i treacă prin minte?
Rezumînd cele spuse în cuprinsul acestei secţiuni, am putea, pesemne, discerne două tendinţe principale ce stau
în calea adoptării unui dualism critic. Prima este o tendinţă generală spre monism17, adică spre reducerea
normelor la fapte. Cea de a doua
CAPITOLUL 5: NATURĂ ŞI CONVENŢIE
91
este localizată mai adînc şi reprezintă, probabil, fundalul primei. Ea izvorăşte din teama noastră de a admite că
responsabilitatea pentru deciziile noastre etice este în întregime a noastră, neputînd fi trecută asupra altcuiva; nici
asupra lui Dumnezeu, nici asupra naturii, nici asupra societăţii, nici asupra istoriei. Toate aceste teorii etice
încearcă să găsească pe cineva, sau eventual un argument, care să ne scape de povara responsabilităţii18. Nu
avem însă cum să eludăm această responsabilitate. Orice autoritate am accepta, noi sîntem cei ce o acceptăm.
Dacă nu înţelegem acest lucru elementar, nu facem decît să ne amăgim.
VI
Trecem acum la o analiză mai detaliată a naturalismului platonician şi a relaţiei sale cu istoricismul. Platon, de
bună seamă, nu foloseşte termenul de natură (sau fire) totdeauna în acelaşi sens. Semnificaţia cea mai importantă
pe care i-o ataşează este, cred, practic identică cu cea pe care o dă termenului „esenţă". Acest mod de a folosi
termenul „natură" dăinuie pînă şi printre esenţialiştii din zilele noastre; spre exemplu, ei mai vorbesc încă despre
natura matematicii, despre natura inferenţei deductive sau despre „natura fericirii şi a nefericirii"19. Cînd este
folosit în acest fel de către Platon, termenul „natură" înseamnă aproape acelaşi lucru ca „Formă" sau „Idee";
pentru că, după cum am văzut mai sus, Forma sau Ideea unui lucru este totodată esenţa lui. Principala deosebire
dintre naturi şi Forme sau Idei pare a fi următoarea. Forma sau Ideea unui lucru sensibil nu sălăşluieşte, după
cum am văzut, în acel lucru, ci este separată de el; ea este strămoşul sau primogenitorul lui; dar această Formă,
acest strămoş transferă ceva lucrurilor sensibile, care sînt vlăstarele sau progenitura lui, şi anume natura lor.
Această „natură" este, aşadar, calitatea înnăscută sau originară a unui lucru, reprezentînd, ca atare, esenţa lui
inerentă; ea este puterea sau dispoziţia originară a lucrului, cea care determină acele proprietăţi ale sale ce stau la
baza asemănării sale cu Forma sau Ideea sa, la baza participării lui înnăscute la acestea.
„Natural" este, aşadar, ceea ce e înnăscut, originar sau divin în lucru, pe cînd „artificial" este ceea ce ulterior a
fost modificat, adăugat sau impus de om, prin constrîngere exterioară. Platon
92
SOCIOLOGIA DESCRIPTIVĂ A LUI PLATON
insistă frecvent că toate produsele „artei" umane sînt în cel mai bun caz doar copii ale lucrurilor „naturale"
sensibile. Dar cum acestea din urmă sînt, la rîndul lor, doar copii ale unor Forme sau Idei divine, produsele artei
nu sînt decît copii ale unor copii, de două ori îndepărtate de realitate şi ca atare mai puţin bune, mai puţin reale şi
mai puţin adevărate20 chiar şi decît lucrurile (naturale) prinse în fluxul schimbării. Vedem de aici că Platon este
de acord cu Anti-phon21 cel puţin într-o privinţă, şi anume în ideea că opoziţia dintre natură şi convenţie sau artă
corespunde opoziţiei dintre adevăr şi falsitate, dintre realitate şi aparenţă, dintre lucrurile primare sau originare şi
cele secundare sau create de om, ca şi celei dintre obiectele cunoaşterii raţionale şi obiectele opiniei înşelătoare.
Această opoziţie corespunde, în viziunea lui Platon, şi celei dintre lucrurile care sînt „născute printr-un procedeu
divin" sau „create printr-o artă divină" şi „cele alcătuite din ele de om..., create printr-una omenească".22 Toate
acele lucruri a căror valoare intrinsecă el vrea s-o evidenţieze sînt socotite, deci, de Platon a fi naturale, prin
opoziţie cu cele artificiale. Astfel, el insistă în Legile că sufletul trebuie considerat a fi anterior tuturor lucrurilor
materiale şi că despre el trebuie spus că există de la natură: „Aproape toţi oamenii... sînt neştiutori cu privire la
puterile sufletului şi îndeosebi cu privire la originea lui. Ei nu ştiu că el se numără printre lucrurile dintîi,
anterioare tuturor corpurilor... Folosind cuvîntul «natură», ei vor să descrie lucrurile care au fost create primele;
dacă se dovedeşte însă că sufletul e anterior altor lucruri (şi nu, bunăoară, focul sau aerul),... atunci despre suflet
se poate spune cu deplină îndreptăţire că este natural în sensul cel mai veridic al cuvîntului."23 (Platon reafirmă
aici vechea sa teorie că sufletul e mai strîns înrudit cu Formele sau Ideile decît corpul; teorie pe care se sprijină şi
doctrina platoniciană a nemuririi sufletului.)
Platon însă nu susţine doar că sufletul este anterior altor lucruri, fiind ca atare eminamente „natural"; el foloseşte
adesea termenul „natură", cu referire la om, şi ca denumire pentru facultăţile spirituale, pentru înzestrările sau
talentele naturale, încît putem spune că „natura" unui om este aproape acelaşi lucru cu „sufletul" iui; ea este
principiul divin prin care omul participă la Formă sau Idee, la primogenitorul divin al speciei sale. Iar termenul
de specie (sau gen sau neam) este frecvent folosit într-un sens foarte asemănător. „Specia" fiind unită prin faptul
că descinde din acelaşi primoge-
CAPITOLUL 5: NATURĂ ŞI CONVENŢIE
93
nitor, ea trebuie să fie unită şi printr-o natură comună. Aşa se face că termenii „natură" şi „specie" („neam") sînt
adesea folosiţi de Platon ca sinonime, de exemplu atunci cînd vorbeşte despre „neamul filozofilor" şi despre cei
ce au „fire (natură) filozofică"; încît ambii aceşti termeni sînt strîns înrudiţi cu termenii „esenţă" şi „suflet".
Teoria platoniciană a „naturii" ne sugerează un alt mod de abordare a metodologiei sale istoriciste. întrucît
sarcina ştiinţei în general pare a fi aceea de a examina adevărata natură a obiectelor de care se ocupă, sarcina
ştiinţei sociale sau politice este să examineze natura societăţii omeneşti şi a statului. Or, în concepţia lui Platon,
natura unui lucru este originea lui; sau, cel puţin, este determinată de această origine. Metoda oricărei ştiinţe va
consta, deci, în investigarea originii lucrurilor (a „cauzelor" lor). Acest principiu, cînd este aplicat la ştiinţa
societăţii şi a politicii, conduce la cerinţa de a examina originea societăţii şi a statului. Istoria, deci, nu va fi
studiată de dragul ei însăşi, ci va servi drept Metodă a ştiinţelor sociale. Aceasta este metodologia istoricistă.
Care este natura societăţii omeneşti, a statului? Potrivit metodelor istoriciste, această problemă fundamentală a
sociologiei trebuie reformulată după cum urmează: care este originea societăţii şi a statului? Răspunsul dat de
Platon la această întrebare în Republica, precum şi în Legile 7A, concordă cu poziţia numită în cele de mai sus
naturalism spiritual. Originea societăţii este o convenţie, un contract social. Nu este însă numai atît; ea este o
convenţie naturală, adică o convenţie bazată pe natura umană, mai precis, pe natura socială a omului.
Această natură socială a omului îşi are originea în imperfecţiunea individului uman. în opoziţie cu Socrate25,
Platon susţine că individul uman nu-şi poate fi suficient sieşi, din pricina limitărilor inerente naturii umane. Deşi
Platon relevă că există grade foarte diferite de perfecţiune umană, se dovedeşte că şi acei foarte puţini oameni
relativ perfecţi depind totuşi de alţii (mai puţin perfecţi); dacă nu altfel, atunci măcar pentru ca aceştia să facă
pentru ei muncile murdare, manuale26. în felul acesta, chiar şi „firile rare şi alese" care se apropie de perfecţiune
depind de societate, de stat. Ele pot atinge perfecţiunea numai în şi prin stat; statul perfect trebuie să le ofere
„habitatul social" potrivit, fără de care s-ar strica şi ar degenera. Statul trebuie plasat, deci, mai presus de individ,
94
SOCIOLOGIA DESCRIPTIVĂ A LUI PLATON
deoarece numai statul îşi poate fi suficient sieşi („autarhic"), poate fi perfect şi capabil să îndrepte inevitabilele
imperfecţiuni ale individului.
Societatea şi individul sînt, deci, interdependente. Fiecare datorează existenţa sa celuilalt. Societatea îşi
datorează existenţa naturii umane, în particular faptului că aceasta nu-şi este suficientă sieşi; iar individul îşi
datorează existenţa societăţii, el nefiindu-şi suficient sieşi. Dar în cadrul acestui raport de interdependenţă,
superioritatea statului asupra individului se manifestă în diverse moduri; de exemplu, în faptul că sămînţa
decăderii şi dezbinării într-un stat perfect nu încolţeşte în statul însuşi, ci în indivizi; ea rezidă în imperfecţiunea
sufletului uman, a naturii umane; mai precis, în faptul că neamul omenesc tinde să degenereze. La această pro-
blemă, a originilor degenerării politice şi a dependenţei ei de degenerarea naturii umane, voi reveni puţin mai
încolo; înainte de aceasta, aş vrea însă să fac cîteva comentarii privitor la unele din caracteristicile sociologiei
platoniciene, mai ales la versiunea oferită de Platon a teoriei contractului social şi la viziunea sa despre stat ca
supraindivid, adică privitor la versiunea platoniciană a teoriei biologice sau organice a statului.
Nu putem spune cu certitudine dacă teoria potrivit căreia legile îşi au obîrşia într-un contract social a fost
avansată pentru prima dată de Protagoras sau de Lycophron (despre a cărui teorie. vom discuta în capitolul
următor). în orice caz, ideea este strîns înrudită cu convenţionalismul lui Protagoras. Faptul că Platon a combinat
în mod conştient unele idei convenţionaliste, şi chiar o versiune a teoriei contractualiste, cu naturalismul său, este
prin el însuşi un indiciu că, în forma lui iniţială, convenţionalismul n-a susţinut caracterul totalmente arbitrar al
legilor; iar remarcile lui Platon despre Protagoras confirmă acest lucru27. Cît de conştient a fost Platon de
prezenţa unui element convenţionalist în versiunea dată de el naturalismului se poate vedea dintr-un pasaj din
Legile. Platon întocmeşte aici o listă a variatelor principii pe care se poate întemeia autoritatea politică,
menţionînd naturalismul biologic al lui Pindar (vezi mai sus), adică „principiul că cei mai tari trebuie să conducă,
iar cei mai slabi să fie conduşi", spunînd că acesta este un principiu „conform cu natura, după cum a spus odată
poetul teban Pindar". Platon pune acest principiu în contrast cu un altul, pe care îl recomandă arătînd că în el se
îmbină
CAPITOLUL 5: NATURĂ ŞI CONVENŢIE
95
convenţionalismul cu naturalismul: „Dar mai există... o teză, care reprezintă principiul cel mai înalt din toate, şi
anume că oamenii înţelepţi trebuie să fie în frunte şi să guverneze, iar cei lipsiţi de înţelepciune să-i urmeze; ceea
ce, o, Pindar, cel mai desăvîrşit dintre poeţi, nu este nicidecum potrivnic naturii, ci cît se poate de natural; pentru
că nu reclamă o constrîngere exterioară, ci o suveranitate cu adevărat naturală a legii, întemeiată pe
consimţămînt reciproc."28
în Republica găsim elemente ale teoriei convenţionaliste a contractului combinate similar cu elemente ale
naturalismului (şi utilitarismului). „O cetate se naşte — aflăm acolo — deoarece fiecare dintre-noi nu este
autonom, ci duce lipsă de multe... Or... există altă pricină pentru întemeierea unei cetăţi?... Oamenii se strîng
mulţi într-un loc spre a fi părtaşi şi a se întrajutora... Fiecare dă ceva altuia... sau ia ceva, socotind că este în
propriul lui interes."29 Aşadar, locuitorii se adună laolaltă pentru ca fiecare să-şi poată realiza interesul său; ceea
ce constituie un element al teoriei contractualiste. în spatele acestei tendinţe stă însă faptul că indivizii nu sînt
autonomi, fapt ce ţine de natura umană; acesta este un element naturalist. Iar acest element este apoi dezvoltat
astfel: „Fiecare dintre noi nu este întru totul asemănător celuilalt, ci se deosebeşte prin fire; şi fiecare se îndreaptă
către altă îndeletnicire... Şi cînd ar lucra cineva mai bine? Oare atunci cînd ar practica mai multe meserii sau cînd
ar practica numai una?... De aici rezultă că produsele muncii sînt mai numeroase, mai bune şi făcute mai repede,
atunci cînd fiecare face un singur lucru, potrivit cu firea sa."
Este introdus în felul acesta principiul economic al diviziunii muncii (reamintindu-ne afinitatea dintre
istoricismul lui Platon şi interpretarea materialistă a istoriei). Dar acest principiu este bazat aici pe un element al
naturalismului biologic, şi anume pe inegalitatea naturală dintre oameni. La început, această idee este introdusă
discret şi oarecum inocent. Vom vedea însă în capitolul următor că ea are ample consecinţe; într-adevăr, singura
diviziune cu adevărat importantă a muncii se dovedeşte a fi aceea dintre cîrmuitori şi supuşi, întemeiată chipurile
pe inegalitatea naturală dintre stăpîni şi sclavi, dintre înţelepţi şi ignoranţi.
Am văzut că în poziţia lui Platon este prezent un important element convenţionalist şi un element de naturalism
biologic; ceea ce
96 SOCIOLOGIA DESCRIPTIVĂ A LUI PLATON
nu ne surprinde, dacă ne gîndim că poziţia sa este, în ansamblu, cea a naturalismului spiritual care, fiind vagă, se
pretează lesne la orice combinaţii de acest fel. Aceasta versiune spiritualistă a naturalismului este formulată,
poate, cel mai bine în Legile. „Oamenii spun — scrie Platon — că lucrurile cele mai mari şi mai frumoase sînt
cele naturale..., şi că lucrurile mai meschine sînt artificiale." Cu această părere este şi el de acord; mai departe
însă, el îi atacă pe materialiştii care spun că „focul şi apa, pămîntul şi aerul există toate de la natură... şi că toate
legile normative sînt pe de-a-ntregul artificiale şi nenaturale, întemeiate pe superstiţii ce nu sînt adevărate."
împotriva acestui punct de vedere, el arată mai întîi că nici corpurile şi nici elementele nu există cu adevărat, „de
la natură"30, ci sufletul (am citat mai sus acest pasaj); de unde trage concluzia că ordinea şi legea sînt şi ele în
mod necesar de la natură, de vreme ce îşi au izvorul în suflet. „Dacă sufletul este anterior corpului, atunci
lucrurile care depind de suflet (adică cele spirituale) sînt şi ele anterioare celor ce depind de corp... Iar sufletul
rînduieşte şi îndrumă toate lucrurile." Aceasta oferă baza teoretică doctrinei după care „legile şi instituţiile bine
întocmite există în chip natural, şi nu în virtutea a ceva inferior naturii, deoarece se nasc din raţiune şi din
gîndirea adevărată." Iată o formulare clară a naturalismului spiritual, pe care Platon îl combină cu opinii poziti-
viste de factură conservatoare: „Legislaţia chibzuită şi prudentă îşi va afla un reazem de nădejde, pentru că
legile, odată formulate în scris, vor rămîne neschimbate."
Din toate acestea se poate vedea că argumentele derivate din naturalismul spiritual al lui Platon nu sînt de nici un
ajutor în căutarea răspunsului la vreuna din întrebările ce se pot pune privitor la „justeţea" sau caracterul
„natural" al diferitelor legi particulare. Naturalismul spiritual este mult prea vag pentru a putea fi aplicat la vreo
problemă practică. El poate oferi unele argumente generale în favoarea conservatorismului, şi cam atît. în
practică, totul este lăsat pe seama înţelepciunii marelui legiuitor (un filozof asemănător divinităţii, a cărui
imagine, mai ales cea zugrăvită în Legile, este neîndoielnic un autoportret; vezi şi capitolul 8). Spre deosebire de
naturalismul său spiritual, însă, teoria platoniciană a interdependenţei dintre societate şi individ oferă rezultate
mai concrete; la fel şi naturalismul său biologic antiegalitar.
CAPITOLUL 5: NATURĂ ŞI CONVENŢIE
VII
97
Am văzut în cele de mai sus că graţie faptului că-şi este suficient, statul ideal i se înfăţişează lui Platon ca un
individ perfect, în timp ce cetăţeanul individual este văzut ca o copie imperfectă a statului. O dată cu această
viziune, care face din stat un fel de supraor-ganism sau Leviathan, îşi face apariţia în Occident aşa-numita teorie
organică sau biologică a statului. Principiile acestei teorii vor fi criticate mai tîrziu.31 Aici vreau doar să atrag
atenţia asupra faptului că Platon nu apără această teorie şi nici nu s-ar putea spune că o formulează explicit. Este
însă clar că o împărtăşeşte în mod implicit; în fapt, analogia fundamentală dintre stat şi individul uman este unul
din laitmotivele Republicii. Merită menţionat, în legătură cu aceasta, că analogia serveşte pentru a înlesni analiza
individului, şi nu a statului. S-ar putea susţine, eventual, că Platon (poate sub influenţa lui Alcmaion) nu oferă
atît o teorie biologică a statului, cît o teorie politică a individului uman.32 Acest punct de vedere concordă, cred,
pe deplin cu doctrina sa că individul este mai prejos decît statul, un fel de copie imperfectă a acestuia. în chiar
locul în care Platon introduce analogia sa fundamentală, ea este folosită în acest mod, ca o metodă, adică, de
explicare şi elucidare a individului. Cetatea, ni se spune acolo, este mai mare decît individul şi de aceea e mai
uşor de examinat. Platon oferă acest considerent drept temei pentru a sugera „să cercetăm mai întîi în ce fel este
dreptatea în cetăţi. Şi apoi să o privim şi în indivizi, urmărind asemănarea... N-ar fi [astfel] nădejde mai bună să
vedem şi ceea ce căutăm?"
Din felul cum introduce analogia sa fundamentală, putem vedea că Platon ia existenţa ei ca pe un lucru de la sine
înţeles. Faptul acesta este, cred, o expresie a nostalgiei sale după un stat unit şi armonios, „organic", după o
societate de un tip mai primitiv. (Vezi capitolul 10.) Oraşul-stat trebuie să rămînă mic, spune el, şi să crească
doar atît cît creşterea sa nu i-ar primejdui unitatea. întreaga cetate trebuie, prin natura sa, să fie una şi nu mai
multe.33 Platon subliniază astfel caracterul de „unitate" al cetăţii sale, individualitatea ei. Dar, în acelaşi timp,
subliniază „multiplicitatea" individului uman. în analiza pe care o face sufletului individual şi în distingerea celor
trei părţi ale acestuia — raţiunea, energia şi instinctele animale — corespunzătoare celor trei clase din statul său
98
SOCIOLOGIA DESCRIPTIVĂ A LUI PLATON
paznicii, războinicii şi lucrătorii (care continuă încă „să se ghif-tuiască întocmai ca vitele", după cum a spus
Heraclit), Platon merge pînă la a opune aceste părţi una alteia ca şi cum ar fi „persoane distincte şi învrăjbite"34.
„Ni se spune, astfel, — scrie Grote — că deşi omul este în aparenţă Unul, el este în realitate Mulţi..., pe cînd
Comunitatea perfectă, deşi aparent Multiplă, este în realitate Una." E clar că aceasta corespunde caracterului
Ideal al statului, faţă de care individul e un fel de copie nedesăvîrşită. Un accent atît de puternic pus pe unitate
sau totalitate — îndeosebi a statului; posibil şi a lumii întregi — poate fi numit „holism". Holismul lui Platon
este, cred, strîns legat de colectivismul tribal menţionat în capitolele precedente. Platon tînjea după unitatea
pierdută a vieţii tribale. O viaţă de schimbări, în mijlocul unei revoluţii sociale, îi apărea nereală. Numai o
totalitate stabilă, colectivul permanent, are realitate; nu şi indivizii trecători. Este „natural" ca individul să se
subordoneze întregului, care nu e o simplă adunare de indivizi, ci o unitate „naturală" de ordin mai înalt.
Platon oferă multe descrieri sociologice remarcabile ale modului de viaţă social socotit de el „natural", adică
tribal şi colectivist: „Legea... — scrie el în Republica — orînduieşte ca în întreaga cetate să existe fericirea,
punîndu-i în acord pe cetăţeni prin convingere şi constrîngere, făcîndu-i să-şi facă parte unul altuia din folosul pe
care fiecare poate să-l aducă obştii. Legea face să fie în cetate astfel de oameni, nu ca să-l lase pe fiecare să se
îndrepte pe unde ar vrea, ci ca ea să-i folosească pentru a întări coeziunea cetăţii."35 Că în acest holism este
prezent un estetism emoţional, o aspiraţie spre frumos, se poate vedea, de exemplu, dintr-o remarcă făcută în
Legile: „Orice artist... execută partea în vederea întregului, şi nu întregul în vederea părţii." în acelaşi loc găsim
şi o formulare cu adevărat clasică a holismului politic: „Voi sînteţi creaţi în vederea întregului, şi nu întregul
pentru voi." In cadrul acestui întreg, indivizii şi grupurile de indivizi, cu inegalităţile lor naturale, trebuie să-şi
ofere serviciile lor specifice şi foarte inegale.
Toate acestea ar fi dovezi că teoria lui Platon este o formă a teoriei organice a statului, chiar dacă el n-ar vorbi
nicăieri expres despre stat ca despre un organism. Dar cum el face şi acest lucru, nu poate fi nici o îndoială că
trebuie să-l caracterizăm drept un exponent, sau mai degrabă drept unul dintre pionierii acestei teorii. Versiunea
dată de el acestei teorii poate fi calificată drept persona-
CAPITOLUL 5: NATURĂ ŞI CONVENŢIE
99
listă sau psihologică, întrucît ea descrie statul nu doar în general, ca fiind asemănător cu un organism sau altul, ci
ca fiind analog individului uman, mai precis încă, sufletului omenesc. în particular, maladia statului, destrămarea
unităţii sale, corespunde maladiei sufletului omenesc, a naturii umane. în fapt, maladia statului nu este doar
corelată cu coruperea naturii umane, ci este de-a dreptul efectul acesteia, mai precis efectul degradării membrilor
clasei guvernante. Fiecare din fazele tipice ale degenerării statului este pricinuită de o fază corespunzătoare a
degenerării sufletului omenesc, a naturii umane, a genului uman. Şi, cum această degenerare morală se bazează,
în concepţia lui Platon, pe degenerarea rasială, am putea spune că elementul biologic din naturalismul lui Platon
se dovedeşte, finalmente, a avea rolul cel mai important în întemeierea istoricismului său. Pentru că istoria
decăderii primului stat, a statului perfect, nu este altceva decît istoria degenerării biologice a genului uman.
VIII
Am menţionat în capitolul precedent că problema începutului schimbării şi decăderii constituie una din
dificultăţile majore de care se loveşte teoria istoricistă platoniciană a societăţii. Despre primul oraş-stat, natural şi
perfect, nu se poate presupune că purta înăuntrul său germenele disoluţiei, „pentru că o cetate ce poartă în ea
însăşi germenele disoluţiei este, tocmai de aceea, imperfectă"36. Platon încearcă să depăşească această dificultate
dînd vina pe legea sa istorică, biologică şi poate chiar cosmologică a degenerării, şi nu pe forma politică
particulară a cetăţii sale prime sau perfecte37: „Orice lucru apărut trebuie să şi piară." Dar această teorie generală
nu oferă o soluţie pe deplin mulţumitoare, pentru că nu explică de ce nici chiar un stat suficient de perfect nu se
poate sustrage legii decăderii. Şi într-adevăr, Platon dă de înţeles că decăderea istorică ar fi putut să fie evitată38,
dacă guvernanţii primului stat, ai statului natural, ar fi fost filozofi exersaţi. Dar n-au fost. Nu fuseseră deprinşi
(cum cere el pentru cîrmuitorii cetăţii sale paradisiace) cu matematica şi cu dialectica; iar pentru a evita
degenerarea, ei ar fi trebuit să fie iniţiaţi în misterele mai înalte ale eugeniei, ştiinţa „menţinerii purităţii tagmei
paznicilor", şi ale evitării amestecului, în vinele lor, a metalelor nobile cu metalele vulgare ale lucrătorilor.
100
SOCIOLOGIA DESCRIPTIVĂ A LUI PLATON
Aceste mistere înalte sînt însă greu de desluşit. Platon distinge net, în domeniile matematicii, acusticii şi
astronomiei, între simpla opinie (înşelătoare), întinată de experienţă şi care nu poate ajunge la exactitate,
rămînînd la un nivel scăzut, şi cunoaşterea raţională pură, care este exactă şi independentă de experienţa
senzorială. El aplică această distincţie şi în domeniul eugeniei. O artă doar empirică a împerecherilor nu poate fi
precisă, adică nu poate păstra o puritate desăvîrşită a rasei. Aceasta explică decăderea cetăţii originare, care este
atît de bine întocmită, atît de asemănătoare Formei sau Ideii, încît „o cetate astfel organizată este anevoie de
zdruncinat". Dar, continuă Platon, „iată cum se ajunge la destrămarea ei" şi schiţează în continuare teoria sa
despre împerecheri, Număr şi Căderea Omului.
Toate plantele şi animalele, ne spune el, trebuie fecundate potrivit unor perioade bine determinate, dacă vrem să
evităm sterilitatea şi degenerarea. Cîrmuitorii statului ideal vor avea anumite cunoştinţe despre aceste perioade,
care sînt legate de lungimea vieţii fiecărei specii, şi le vor aplica la înmulţirea rasei stăpînitoare. Aceasta nu va fi,
totuşi, o cunoaştere raţională, ci doar una empirică; ea va rezulta din „calcul ajutat de (sau bazat pe) percepţie'''
(cf. citatul următor). Dar, aşa cum spuneam adineauri, percepţia şi experienţa nu pot fi niciodată exacte şi sigure,
deoarece nu au ca obiect Forme sau Idei pure, ci lumea lucrurilor schimbătoare; şi cum paznicii nu au la
dispoziţie o cunoaştere de un soi mai bun, puritatea progeniturii nu poate fi menţinută şi degenerarea rasială
devine inevitabilă. Iată cum explică Platon aceste lucruri: „Deşi cîrmuitorii cetăţii pe care i-aţi educat sînt
înţelepţi, ei nu vor afla totuşi deloc mai bine, prin raţionament însoţit de observaţie, momentul fecundităţii şi al
sterilităţii rasei voastre" (adică a oamenilor, ca deosebiţi de animale), „ci vor nesocoti acele momente". Fiind
lipsiţi de o metodă pur raţională39, ei vor greşi şi „vor zămisli copii atunci cînd nu se cuvine". în continuare
Platon sugerează într-un fel destul de misterios, că acum există o cale de a evita acest lucru, prin descoperirea
unei ştiinţe pur matematice şi raţionale, care, prin „Numărul platonician" (număr ce determină Perioada potrivită
a speţei umane), deţine cheia spre legea fundamentală a eugeniei superioare. Cum însă paznicii din vechime
ignorau mistica pitagoreică a numerelor, iar o dată cu ea şi această cheie a ştiinţei superioare a procreaţiei, statul
altminteri perfect n-a putut evita
l secretul acestui număr miste-
: continuă: „Acest număr este... stapîn... pe zămislirea mai bună şi mai rea; număr pe care, necunoscîndu-l,
paznicii voştri vor uni mirese şi miri cînd nu trebuie40. Atunci se vor naşte copii lipsiţi de o natură bună şi de o
soartă bună. Chiar şi cei mai buni dintre aceştia se vor dovedi nevrednici atunci cînd vor succeda la putere
părinţilor lor" şi vor începe, paznici fiind, să neglijeze educaţia muzicală şi gimnastica, iar mai cu seamă
supravegherea însoţirilor. „Or, cîrmuitorii proveniţi dintre aceştia nu vor fi îndeajuns de buni păzitori spre a
chibzui asupra raselor lui Hesiod, ca şi alor voastre — cea de aur, de argint, de aramă şi de fier. Ames-tecîndu-le
laoialtă argintul cu fierul şi aurul cu arama, vor apărea o Iregularitate şi un dezechilibru lipsite de armonie, care,
acolo unde apar, produc întotdeauna Război şi Ură. Trebuie deci spus că Vrajba este partea acestui neam,
oriunde ar apărea."
Aceasta este povestea platoniciană a Numărului şi a Căderii Omului. Ea constituie baza sociologiei istoriciste a
lui Platon, în particular a legii sale fundamentale privind revoluţiile sociale, discutată în capitolul precedent41.
Pentru că degenerarea rasială explică originea dezbinării înăuntrul clasei dominante, iar o dată cu aceasta şi
originea întregii dezvoltări istorice. Dezbinarea lăuntrică a naturii umane, scindarea sufletului, duce la scindarea
clasei dominante. Şi la fel ca la Heraclit, războiul, războiul de clasă, este tatăl şi promotorul tuturor schimbărilor
şi al istoriei omului, care nu este altceva decît istoria decăderii societăţii. Vedem că istoricismul idealist al lui
Platon se sprijină în cele din urmă nu pe o bază spirituală, ci pe una biologică; se sprijină pe un fel de
metabiologie42 a speciei umane. Platon a fost nu numai un naturalist care a formulat o teorie biologică a statului;
el a fost şi primul care a formulat o teorie biologică şi rasială a dinamicii sociale, a istoriei politice. „Numărul
platonician - spune Adam43 - constituie astfel cadrul în care se plasează «filozofia istoriei» a lui Platon."
Cred că e bine să închei această schiţă a sociologiei descriptive a lui Platon printr-un rezumat şi o apreciere.
Platon a izbutit să ofere o reconstituire uimitor de adevărată, deşi, fireşte, întrucîtva idealizată, a unei societăţi
greceşti timpurii tribale şi colectiviste, similare celei din Sparta. O analiză a forţelor, îndeosebi economice, care
ameninţă stabilitatea unei asemenea societăţi îi dă posibilitatea să descrie strategia generală ca şi in-
102
SOCIOLOGIA DESCRIPTIVĂ A LUI PLATON
CAPITOLUL 5: NATURĂ ŞI CONVENŢIE
103
stitufiile sociale necesare pentru a bloca schimbările. în plus, el oferă o reconstrucţie raţională a dezvoltării
economice şi istorice a oraşelor-state greceşti.
Importanţa acestor reuşite este diminuată de ura sa faţă de societatea în care trăia şi de ataşamentul său romantic
faţă de vechea formă tribală de viaţă socială. Această atitudine este cea care l-a condus la formularea unei legi de
nesusţinut a dezvoltării istorice — legea degenerării sau decăderii universale. Şi tot ea este răspunzătoare pentru
elementele iraţionale, fantastice şi romantice din analiza sa altminteri remarcabilă. Pe de altă parte, tocmai inte-
resul său personal şi atitudinea sa părtinitoare i-au dat o privire mai pătrunzătoare, făcînd astfel posibile reuşitele
sale. El a derivat teoria sa istoricistă din doctrina filozofică fantezistă că lumea vizibilă schimbătoare este doar o
copie degradată a unei invizibile luni neschimbătoare. Dar această ingenioasă încercare de a combina pesimismul
istoric cu un optimism ontologic duce, cînd este elaborată, la dificultăţi. Aceste dificultăţi l-au silit să adopte un
naturalism biologic, care duce (împreună cu „psihologismul"44, adică teoria dvpă care societatea depinde de
„natura umană" a membrilor sâ;) la misticism şi superstiţie, culminînd cu o pseu-doraţională ;.eorie matematică a
procreaţiei. Ele au pus chiar în primejdie imp/esionanta unitate a edificiului său teoretic.
IX
Aruncînd o privire în urmă asupra acestui edificiu, să examinăm pe : curt planul său arhitectonic45. Acest plan,
conceput de o minte măi istră, dă în vileag un dualism metafizic fundamental în gîndirea lui ?laton. Pe tărîmul
logicii, acest dualism îmbracă forma opoziţiei dintre universal şi particular. Pe tărîmul speculaţiei matematice, el
îmbracă forma opoziţiei dintre Unu şi Multiplu. Pe tărîmul epistemologiei, avem opoziţia dintre cunoaşterea
raţională bazată pe gîndirea pură şi opinia bazată pe experienţe particulare. în domeniul ontologiei, avem
opoziţia dintre realitatea unică, originară, invariabilă şi adevărată, şi aparenţele multiple, variabile şi
înşelătoare; între fiinţa pură şi devenire sau, mai precis, schimbare, în domeniul cosmologiei, opoziţia dintre ceea
ce generează şi ceea ce, fiind generat, este sortit şi pieirii. în etică, opoziţia dintre bine,
[ică ceea ce asigură dăinuirea, şi rău, adică ceea ce corupe. în
î>h'tică, opoziţia dintre unul colectiv, statul, care poate să ajungă la
îrfecţiune şi autarhie, şi marea masă a oamenilor — multiplul
xrmat din indivizi, oamenii particulari care rămîn cu necesitate
fcdesăvîrşiţi şi dependenţi şi ale căror particularităţi urmează a fi
[iprimate de dragul unităţii statului (vezi capitolul următor). Iar
pată această filozofie dualistă s-a născut, cred, din dorinţa presantă
te a explica contrastul dintre viziunea unei societăţi ideale şi detes-
abila stare de lucruri reală din domeniul social — contrastul dintre
) societate stabilă şi o societate aflată în plină revoluţie.

PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON


Capitolul 6
Dreptatea totalitară
După ce am analizat sociologia lui Platon, este uşor să prezentăm programul său politic. Revendicările sale
fundamentale pot fi exprimate prin două formule, dintre care prima corespunde teoriei sale idealiste a schimbării
şi repausului, iar cea de a doua, naturalismului său. Formula idealistă este: Opriţi orice schimbare politică!
Schimbarea e funestă, repausul e divin1. Orice schimbare poate fi oprită dacă statul devine o copie exactă a
originalului său, adică aFormei sau Ideii de cetate. La întrebarea cum poate fi realizat acest lucru, putem
răspunde cu formula naturalistă: înapoi la natură! înapoi lactatul originar al strămoşilor noştri, la statul primitiv
întemeiat în conformitate cu natura umană, şi, în consecinţă, stabil; înapoi la patriarhia tribală a epocii de
dinaintea Căderii, la dominaţia de clasă naturală a minorităţii înţelepte asupra mulţimii ignorante.
»
Cred că, practic, toaie elementele programului politic al lui Platon pot fi derivate dinVceste imperative. Acestea
se bazează, la rîndul lor, pe istoricismul s¥u; şi se cer combinate cu doctrinele sale sociologice privitoare la
condiţiile de stabilitate a dominaţiei de clasă. Am în vedere următoarele elemente principale:
A) împărţirea strictă în clase; clasa dominantă, formată din păstori şi din cîini de pază, trebuie separată strict de
turma omenească.
B) Identificarea destinului statului cu cel al clasei dominante; preocupare exclusivă pentru această clasă şi
pentru unitatea ei; şi, în interesul acestei unităţi, reguli rigide privind creşterea şi educaţia membrilor acestei
clase, ca şi o supraveghere şi colectivizare strictă a intereselor acestora.
Din aceste elemente principale pot fi derivate altele, ca de pildă:
C) Clasa dominantă deţine monopolul unor lucruri cum sînt virtuţile şi exerciţiile militare, dreptul de a purta
arme şi de a primi
CAPITOLUL 6: DREPTATEA TOTALITARĂ
105
educaţie de orice fel; în schimb este exclusă de la orice participare la activităţi economice, şi în special de la
agonisirea de bani.
D) Trebuie să existe o cenzură asupra tuturor activităţilor intelectuale ale clasei dominante şi o propagandă
continuă menită să modeleze şi să unifice spiritele. Trebuie împiedicată sau suprimată orice inovaţie în
domeniile educaţiei, legislaţiei şi religiei.
E) Statul trebuie să fie autarhic. Să tindă spre o economie închisă; căci altminteri cîrmuitorii ori vor fi
dependenţi de negustori, ori vor deveni ei înşişi negustori. Prima din aceste alternative le-ar submina puterea, a
doua ar submina unitatea lor şi stabilitatea statului.
Cred că acestui program i se potriveşte bine caracterizarea de totalitar. Şi el se întemeiază, în mod sigur, pe o
sociologie istoricistă.
Dar oare asta e tot? Nu există şi alte trăsături ale programului lui Platon, elemente ce nu sînt nici totalitare, nici
bazate pe istoricism? Cum rămîne cu dorinţa sa arzătoare de Bine şi Frumos, sau cu iubirea sa de înţelepciune şi
Adevăr? Cu imperativul său ca înţelepţii, filozofii să cîrmuiască? Cum rămîne cu speranţele sale de a-i face
virtuoşi şi totodată fericiţi pe cetăţenii statului său? Şi cu exigenţa sa ca statul să se întemeieze pe Dreptate?
Chiar şi autori care-l critică pe Platon consideră că doctrina sa politică, în pofida anumitor similitudini, se
deosebeşte clar de totalitarismul modern prin aceste scopuri ale ei — fericirea cetăţenilor şi domnia dreptăţii. De
exemplu Crossman, pentru a cărui atitudine critică este dătătoare de seamă remarca sa că „filozofia lui Platon
reprezintă cel mai furibund şi mai profund atac la adresa ideilor liberale din cîte se cunosc în istorie"2, pare a
crede, totuşi, că Platon plănuia „edificarea unui stat perfect, în care fiecare cetăţean să fie cu adevărat fericit". Un
alt exemplu este Joad, care poartă o discuţie, de oarecare amploare, asupra asemănărilor dintre programul lui
Platon şi cel al fascismului, dar afirmă, în acelaşi timp, că între cele două există deosebiri fundamentale, dat fiind
că în statul ideal al lui Platon „omul de rînd... dobîndeşte acea fericire care se potriveşte cu firea sa" şi pentru că
acest stat este clădit pe ideile „unui bine absolut şi ale unei dreptăţi absolute".
în ciuda unor astfel de argumente, eu cred că programul politic al lui Platon, departe de a fi superior din punct de
vedere moral totalitarismului, este, în fond, identic cu acesta. Cred că obiecţiile faţă de acest punct de vedere se
întemeiază pe o prejudecată veche
106
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
şi adînc înrădăcinată în favoarea idealizării lui Platon. Cît de mult a făcut Crossman pentru semnalarea şi
distrugerea acestei înclinaţii se poate vedea din următorul pasaj: „înaintea Marelui război... Platon... era rareori
condamnat pe faţă ca un reacţionar, hotărît potrivnic fiecărui principiu din crezul liberal. Era, dimpotrivă, înălţat
pe un piedestal superior,... îndepărtat de viaţa practică, visînd la o transcendentă Cetate divină."3 Totuşi, nici
Crossman însuşi nu e străin de această tendinţă pe care o denunţă răspicat. Este interesant cum această\tendinţă )
a putut să persiste vreme atît de îndelungată, în ciuda faptului că Grote şi Gomperz evidenţiaseră caracterul
reacţionar al unor doctrine din Republica şi Legile. Dar nici chiar ei n-au sesizat toate implicaţiile acestor
doctrine; ei nu s-au îndoit niciodată că Platon a fost în esenţă un gînditor umanist. Cît despre criticile lor, ele au
fosţjgnorate, sau interpretate ca o neînţelegere a lui Platon, pe carejcreştinii)l-au considerat un „creştin înainte de
Hristos", iar revoluţionarii au văzut în el un revoluţionar. Acest gen de credinţă totală în Platon este, fără
îndoială, încă dominant, iar Field, de exemplu, găseşte necesar să-şi prevină cititorii că „pe Platon îl vom
înţelege cu totul greşit dacă îl vom considera un gînditor revoluţionar". Lucru, fireşte, cum nu se poate mai
adevărat; iar avertismentul, evident, nu ar fi avut nici un rost dacă tendinţa de a face din Platon un gînditor
revoluţionar, sau cel puţin un partizan al progresului, n-ar fi fost larg răspîndită. Numai că şi Field însuşi are
acelaşi fel de credinţă în Platon, pentru că atunci cînd, ceva mai departe, spune că Platon s-a aflat „într-o
puternică opoziţie cu tendinţele noi şi subversive" din epoca sa, se vede că acceptă cu mare uşurinţă calificarea
de subversive dată de Platon acestor noi tendinţe. Duşmanii libertăţii i-au acuzat din-totdeauna de subversiune pe
apărătorii ei, şi au izbutit aproape întotdeauna să-i convingă de aceasta pe oamenii cinstiţi şi bine intenţionaţi.
Idealizarea marelui idealist şi-a pus amprenta nu numai asupra interpretărilor date scrierilor lui Platon, ci şi
asupra traducerilor lor. Expresii vehemente ale lui Platon, nepotrivite cu ceea ce traducătorul socoteşte că s-ar
cuveni să spună un exponent al umanitarismului, sînt adesea atenuate sau răstălmăcite. Această tendinţă se
vădeşte chiar şi în felul cum este tradus titlul aşa-numitei „Republici" a lui Platon. Primul lucru care ne vine în
minte cînd auzim acest titlu este că autorul trebuie să fie un liberal, dacă nu cumva
CAPITOLUL 6: DREPTATEA TOTALITARĂ
107
chiar revoluţionar. Or, titlul „Republica" ne vine din tălmăcirea latină a unui cuvînt grecesc ce nu avea astfel de
asociaţii şi care s-ar traduce corect prin „Constituţia" sau „Oraşul-stat" sau „Statul". Traducerea încetăţenită
„Republica" a contribuit, fără îndoială, la convingerea generală că Platon nu putea să fie un reacţionar.
Avînd în vedere tot ce spune Platon despre Bine, Dreptate şi celelalte Idei menţionate, teza mea că revendicările
sale politice sînt pur totalitare şi antiumanitare se cere apărată. în vederea acestei apărări, voi întrerupe, pe
parcursul următoarelor patru capitole, analiza istoricismului, spre a mă concentra asupra examinării critice
a&deilor etice Vnenţionate şi a rolului lor în revendicările politice ale lui Platon. în capitolul de faţă voi examina
Ideea de Dreptate; în următoarele trei capitole voi examina doctrina că cei mai înţelepţi şi mai buni trebuie să
cîrmuiască, apoi Ideile de Adevăr, înţelepciune, Bine şi Frumos.
I
Ce a"em în vedere, de fapt, atunci cînd vorbim de „Dreptate"? Chestiunile verbale de acest fel nu mi se par
deosebit de importante şi nici nu cred că e posibil să li se dea un răspuns precis, dat fiind că astfel de termeni se
folosesc totdeauna în sensuri variate. Totuşi, cred că cei mai mulţi dintre noi, îndeosebi cei cu vederi generale
umanitare, înţeleg prin „Dreptate" lucruri cum ar fi: a) o distribuţie egală a poverii cetăţeniei, adică a acelor
limitări ale libertăţii pe care viaţa socială le face necesare4; b) tratamentul egal al cetăţenilor în faţa legii, cu
condiţia, fireşte, ca c) legile să nu favorizeze ori să defavorizeze cetăţenii individuali, grupuri sau clase; d) im-
parţialitatea organelor judecătoreşti; şi e) o participare egală la avantajele (şi nu doar la sarcina) pe care
apartenenţa la un stat le poate oferi cetăţenilor săi. Dacă la Platon „dreptatea" ar fi însemnat ceva de acest fel,
atunci aserţiunea mea că programul său este pur totalitar ar fi fost evident greşită, iar dreptate ar fi avut toţi cei
care cred că politica lui Platon avea o bază umanitaristă acceptabilă. Fapt este însă că el înţelegea prin „dreptate"
ceva cu totul diferit.
Ce înţelegea Platon prin „dreptate"? Eu susţin că în Republica el folosea acest termen ca simplu sinonim pentru
„ceea ce este în interesul statului ideal". Şi ce anume este în interesul acestuia? Să
108
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
CAPITOLUL 6: DREPTATEA TOTALITARĂ
109
blocheze orice schimbare, prin menţinerea unei rigide împărţiri în clase şi a dominaţiei de clasă. Dacă
interpretarea mea este corectă, va trebui să spunem că revendicarea platoniciană a dreptăţii nu anulează
caracterul totalitar al programului său; şi să tragem concluzia că e riscant să te laşi impresionat de simple
cuvinte.
Dreptatea constituie tema centrală a Republicii; în fapt, subtitlul tradiţional al acesteia este „Despre Dreptate". în
cercetarea sa privind natura dreptăţii, Platon foloseşte metoda menţionată5 în capitolul precedent: întîi încearcă
să descopere această Idee în stat, iar apoi încearcă să aplice rezultatul la individ. Nu se poate spune că întrebarea
lui Platon „Ce este dreptatea?" îşi află repede răspunsul; pentru că acesta este dat abia în Cartea a patra.
Consideraţiile ce conduc la acest răspuns vor fi analizate mai pe larg în continuarea acestui capitol. Pe scurt, ele
sînt următoarele.
Cetatea se întemeiază pe natura umană, pe nevoile şi limitările ei.6 „Am stabilit şi am spus de multe ori, dacă îţi
aminteşti, că fiecare ar trebui să nu facă decît un singur lucru în cetate, lucru faţă de care firea sa ar vădi, în mod
natural, cea mai mare aplecare." De aci Platon trage concluzia că fiecare cetăţean trebuie să-şi vadă de
îndeletnicirile sale: dulgherul să se limiteze la dulgherie, cizmarul la cizmărie. Totuşi, nu rezultă mari prejudicii
dacă doi lucrători îşi schimbă între ei locurile lor naturale. „Dar să presupunem că vreun meşteşugar ori vreun
altul care ia bani pentru munca sa... s-ar apuca să intre în clasa războinicilor...; sau... că vreun războinic este
nevrednic să fie sfetnic şi paznic, dar că sfetnicul şi războinicul îşi schimbă între ei sculele şi cinstirile
cuvenite;... cred că şi tu socoteşti că schimbarea (meseriilor şi ocupaţiilor între ele) ca şi înfăptuirea a mai multor
lucruri deodată este nimicitoare pentru cetate." Din acest argument, care este strîns înrudit cu principiul că portul
de arme trebuie să fie o prerogativă de clasă, Platon frage concluzia sa finală că orice schimbare sau amestec
între cele trei clase este în mod negreşit'(o nedreptâtejşi că, deci, opusul acestei eventualităţi este dreptatea. „Nu
este «oikeiopragia» clasei mercantile, a clasei auxiliarilor şi a celei a paznicilor — aceasta înseamnă că fiecare
face în cetate ceea ce îi aparţine —... n-ar fi ea, «oikeiopragia», dreptatea...?" Această concluzie este reafirmată
şi rezumată ceva mai departe: „Cetatea era dreaptă prin faptul că fiecare parte din ea, dintre cele trei, îşi făcea
propria-i treabă," Dar această formulare înseamnă că Platon identifică dreptatea cu prin-

cipiul dominaţiei de clasă şi al privilegiilor de clasă. Deoarece principiul că fiecare clasă trebuie să-şi vadă de
propria ei treabă înseamnă, scurt şi fără ocolişuri, că statul este drept atunci cînd cîrmuitorul cîrmuieşte,
lucrătorul lucrează şi7 sclavul îşi acceptă condiţia de sclav.
După cum se vede, conceptul de dreptate al lui Platon diferă în chip fundamental de ideile noastre despre
dreptate. Platon numeşte „drept" privilegiul de clasă, în timp ce noi înţelegem, de obicei, prin dreptate absenţa
unor asemenea privilegii. Deosebirea nu se opreşte însă aici. Noi înţelegem prin dreptate un gen de egalitate în
tratamentul indivizilor, pe cînd Platon consideră dreptatea nu ca pe o relaţie între indivizi, ci ca pe o proprietate a
întregului stat, întemeiată pe un anumit raport dintre clasele care îl formează. Statul este drept dacă e sănătos,
puternic, unit, stabil.
II
Dar nu cumva Platon gîndea bine? Nu cumva „dreptatea" înseamnă ceea ce spunea el? N-am intenţia să discut o
asemenea chestiune. Dacă cineva consideră că „dreptatea" înseamnă dominaţie necontestată a unei clase, eu voi
răspunde pur şi simplu că atunci sînt pentru nedreptate. Cu alte cuvinte, eu cred că nimic nu depinde de cuvinte
şi că totul depinde de revendicările noastre practice sau de propunerile pe care decidem să le adoptăm cu privire
la politica de urmat. în spatele definiţiei date de Platon dreptăţii stă, în esenţă, exigenţa sa privind o dominaţie de
clasă totalitară şi hotărîrea sa de a înfăptui acest deziderat.
Dar poate că avea totuşi dreptate într-un alt sens? Poate că ideea sa de dreptate corespundea modului în care
grecii foloseau acest cuvînt? Poate că grecii înţelegeau prin „dreptate" ceva holist, de felul „sănătăţii statului" —
şi n-ar fi, în acest caz, cu totul incorect şi anistoric să aşteptăm de la Platon o anticipare a ideii noastre moderne
de dreptate ca egalitate a cetăţenilor în faţa legii? La această întrebare unii, într-adevăr, au răspuns afirmativ şi au
susţinut că ideea holistă de „dreptate socială" a lui Platon este caracteristică pentru concepţia greacă tradiţională,
pentru „spiritul grec" care, „spre deosebire de cel roman, nu era specific juridic", ci, mai' degrabă, „specific
metafizic"8. Numai că lucrurile nu stau aşa. în
110
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
fapt, modul cum foloseau grecii cuvîntul „dreptate" era surprinzător de asemănător cu uzajul nostru individualist
şi egalitar.
Pentru a arăta acest lucru, mă voi referi întîi la Platon însuşi, care în dialogul Gorgias (dialog mai timpuriu decît
Republica) vorbeşte despre concepţia potrivit căreia „dreptatea este egalitate" ca despre o concepţie împărtăşită
de marea masă a poporului şi care concordă nu numai cu „convenţia", ci şi cu „natura însăşi". Mai pot apoi să-l
citez pe Aristotel, alt oponent al egalitarismului, care, sub influenţa naturalismului lui Platon, a elaborat, între
altele, teoria că unii oameni sînt din fire născuţi să fie sclavi9. Nimeni nu putea fi mai puţin interesat să
răspîndească o interpretare egalitară şi individualistă a termenului „dreptate". Totuşi, cînd vorbeşte despre ju-
decător, pe care îl descrie drept „o personificare a ceea ce e drept". Aristotel spune că este sarcina judecătorului
„să restabileascjţgga: litatea". El ne spune că „toţi oamenii concep dreptatea ca pe un fel de egalitate", şi anume
ca pe o egalitate ce „priveşte persoanele". El crede chiar (dar de astă dată greşeşte) că cuvîntul grecesc pentru
„dreptate" ar deriva dintr-o rădăcină ce înseamnă „împărţire egală". (Ideea că „dreptatea" înseamnă un fel de
„egalitate în împărţirea prăzii de război şi a onorurilor între cetăţeni" concordă cu vederile lui Platon din Legile,
unde sînt deosebite două feluri de egalitate în împărţirea prăzii de război şi a onorurilor —/egalitatea
..numerică'*] sau „aritmetică" şi \egalitatea „proporţionată ;Vlintre care cea de a doua ia în cons e a-are măsura
în care persoanele în cauză posedă rvirtutejfbună creştere|siibogăpe\— şi unde se spune că această egalitate
proporţionată reprezint5|„dreptatea politică"!) Iar cînd Aristotel discută despre principiile democraţie], el spune
că „dreptatea democratică este aplicarea principiului egalităţii .aritmetice (ca deosebită de egalitatea
proporţionată)". Toate acestea nu sînt, desigur, doar impresia sa personală despre semnificaţia dreptăţii şi poate
nici doar o descriere a modului în care acest cuvînt era folosit, după Platon, sub influenţa dialogurilor Gorgias şi
Legile; ci este expresia unui uzai universal, străvechi şi totodată popular al cuvîntului „dreptate".10
Avînd în vedere aceste dovezi, trebuie, cred, să spunem că interpretarea holistă şi antiegalitară a dreptăţii în
Republica a fost o inovaţie şi că Platon încerca aci să prezinte dominaţia de clasă totalitară ca fiind „dreaptă", în
timp ce oamenii înţelegeau îndeobşte prin „dreptate" exact opusul.
CAPITOLUL 6: DREPTATEA TOTALITARĂ
111
Acest rezultat este surprinzător şi ridică un număr de întrebări. De ce a susţinut Platon, în Republica, că dreptatea
înseamnă inegalitate, cînd, în uzul obişnuit, cuvîntul acesta însemna egalitate? Singurul răspuns plauzibil mi se
pare a fi acela că a dorit să facă propagandă în favoarea statului său totalitar, încercînd să-i convingă pe oameni
că acesta era statul cel „drept". Dar merita oare făcută o asemenea încercare, avînJ în vedere că nu cuvintele con-
tează, ci ceea ce semnificăm cu ajutorul lor? Bineînţeles că merita, după cum se poate vedea din faptul că a
izbutit să-şi convingă cititorii, chiar şi pe cei de astăzi, că pledează sincer pentru dreptate, pentru acea dreptate
care este ţinta spre care ei năzuiesc. Şi fapt e că a semănat astfel îndoieli şi confuzie printre adepţii egalitaris-
mului şi individualismului, care, sub influenţa autorităţii sale, au început să se întrebe dacă ideea sa de dreptate
nu era cumva mai bună şi mai adevărată decît ideile lor. Cum cuvîntul „dreptate" simbolizează pentru noi un
scop de asemenea importanţă şi cum atîţia oameni sînt gata să accepte de dragul lui oricîte suferinţe şi să facă tot
ce le stă în putinţă pentru a-l înfăptui, atragerea acestor forţe umanitare sau, cel puţin, paralizarea egalitarismului
era, fireşte, un obiectiv demn de a fi urmărit de către un adept al totalitarismului. Dar era oare conştient Platon că
dreptatea însemna atît de mult pentru oameni? Era; pentru că iată ce scrie în Republica: „Cînd cineva face o
nedreptate... curajul refuză să se deştepte în el... Dar cînd cineva crede că i se face o nedreptate? Oare nu trăieşte
el întru aceasta, nu se mînie şi nu se însoţeşte în luptă cu ceea ce el crede că este drept, nu îndură şi nu biruie el
foamea, frigul şi orice altă suferinţă asemănătoare, fără să înceteze de a mai avea nobile pasiuni, pînă ce, fie ar
izbuti, fie ar pieri?"11
Citind aceste rînduri, nu ne putem îndoi că Platon cunoştea puterea credinţei şi, mai presus de toate, a credinţei
în dreptate. Şi nu ne putem îndoi nici de faptul că Republica trebuia să încerce să pervertească această credinţă şi
s-o înlocuiască prin una diametral opusă. Iar în lumina mărturiilor de care dispunem, mi se pare extrem de
probabil că Platon ştia foarte bine ce face. Egalitarismul era duşmanul său de moarte şi Platon s-a străduit din
răsputeri să-l nimicească; fiind, fără îndoială, sincer convins că acesta era un rău mare şi un mare pericol. Dar
atacul său asupra egalitarismului n-a fost un atac onest. Platon n-a cutezat să-şi înfrunte făţiş duşmanul.
Voi oferi acum dovezi în sprijinul acestei aserţiuni.
112

1/
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
III
Republica este probabil cea mai minuţioasă monografie scrisă vreodată pe tema dreptăţii. Ea trece în revistă o
diversitate de concepţii asupra dreptăţii şi o face într-un fel care ne îndeamnă să credem că Platon n-a omis nici
una din teoriile mai importante pe care le cunoştea. în fapt, Platon dă de înţeles în mod clar12 că întrucît a
încercat zadarnic s-o descopere în concepţiile curente, este nevoie de o nouă cercetare asupra dreptăţii. Totuşi,
cînd trece în revistă şi discută teoriile curente, el nu menţionează niciodată concepţia după care dreptatea este
egalitate în faţa legii (,Jsono-mie"). Această omisiune nu se poate explica decît în două feluri. Ori i-a scăpat din
vedere teoria egalitară13, ori a evitat-o cu bună ştiinţă. Prima eventualitate pare foarte improbabilă^ dacă avem în
vedere grija cu care este redactată Republica şi necesitatea în faţa căreia se găsea Platon de a analiza teoriile
oponenţilor săi pentru a o putea prezenta în mod convingător pe a sa. Această eventualitate ne apare însă şi mai
improbabilă dacă avem în vedere marea popularitate a teoriei egalitariste. Dar nu sîntem siliţi să ne rezumăm la
argumente doar probabile, dat fiind că se poate arăta uşor că Platon nu numai că avea cunoştinţă de teoria
egalitaristă, dar era conştient şi de importanţa ei atunci cînd a scris Republica. Dar cum am menţionat deja în
cadrul capitolului de faţă (în secţiunea II) şi după cum vom arăta mai detaliat ceva mai încolo (în secţiunea VIII),
egalitarismul a jucat un rol considerabil în dialogul mai timpuriu Gorgias, unde era chiar apărat; şi în ciuda
faptului că nicăieri în cuprinsul Republicii nu se discută serios despre meritele şi neajunsurile egalitarismului,
Platon nu-şi schimbase părerea cu privire la influenţa lui, deoarece Republica însăşi oferă mărturii despre
popularitatea lui. La el se face aluzie ca la un crez democratic foarte răspîndit; dar este tratat numai cu dispreţ şi
tot ce aflăm despre ci se rezumă la cîteva sarcasme şi împunsături14, abil combinate cu atacul denigrator la adresa
democraţiei ateniene şi strecurate într-un loc unde obiectul discuţiei nu este dreptatea. Posibilitatea ca Platon să
fi scăpat din vedere teoria egalitară a dreptăţii este, aşadar exclusă, întocmai ca şi posibilitatea ca el să nu-şi fi
dat seama de necesitatea de a discuta despre o teorie influentă diametral opusă propriei sale teorii. Faptul că
tăcerea sa din Republica nu este întreruptă decît de cîteva remarci
CAPITOLUL 6: DREPTATEA TOTALITARĂ
113
glumeţe (pesemne că i se păruseră prea izbutite pentru a le suprima15) nu poate fi explicat decît ca un refuz
conştient de a o discuta. Iar dacă este aşa, atunci nu văd cum poate fi împăcată cu standardele onestităţii
intelectuale metoda lui Platon de a inculca cititorilor săi convingerea că au fost examinate toate teoriile
importante; deşi trebuie să adăugăm că, neîndoielnic, a fost îndemnat să procedeze aşa de devotamentul său fără
rezerve faţă de o cauză de a cărei nobleţe era ferm convins.
Pentru a sesiza pînă la capăt implicaţiile tăcerii practic neîntrerupte a lui Platon pe această temă, trebuie mai întîi
să înţelegem clar că mişcarea egalitaristă, aşa cum a cunoscut-o Platon, a fost pentru el lucrul cel mai detestat, şi
că teoria sa, din Republica şi din toate scrierile ulterioare, a fost în mare parte o reacţie la viguroasa provocare a
noului egalitarism şi umanitarism. Pentru a arăta că aşa stau lucrurile, voi discuta principiile de căpetenie ale
mişcării umanitariste, punîndu-le în contrast cu principiile corespunzătoare ale totalitarismului platonician.
Teoria umanitaristă a dreptăţii formulează trei exigenţe sau propuneri, şi anume: a) principiul egalitarist propriu-
zis, adică propunerea de a elimina privilegiile „naturale", b) principiul general al individualismului şi c)
principiul că sarcina şi scopul statului trebuie să fie ocrotirea libertăţii cetăţenilor săi. Fiecăreia din aceste
exigenţe sau propuneri îi corespunde, în platonism, un principiu diametral opus, şi anume: a1) principiul
privilegiului natural, b1) principiul general al holismului sau colectivismului şi c1) principiul că individului
trebuie să-i revină sarcina şi scopul de a menţine şi întări stabilitatea statului. — Voi discuta pe rînd aceste trei
puncte, consacrînd fiecăruia din ele cîte una din următoarele trei secţiuni ale capitolului de faţă.
IV
Egalitarismul propriu-zis este revendicarea ca cetăţenii statului să fie trataţi în mod imparţial. Este revendicarea
ca obîrşia, legăturile de familie sau averea să nu influenţeze pe cei ce administrează cetăţenilor legea. Cu alte
cuvinte, egalitarismul nu recunoaşte nici un fel de privilegii „naturale", deşi cetăţenii pot să confere anumite
privilegii celor în care au încredere.
114
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
Acest principiu egalitar a fost formulat în mod admirabil de Pericle cu cîţiva ani înainte de naşterea lui Platon,
într-o cuvîntare pe care ne-a transmis-o Tucidide16. Vom cita mai pe larg din această cuvîntare în capitolul 10,
dar vom reproduce şi aici două fraze: „După lege — spunea Pericle — toţi sînt egali în privinţa intereselor
particulare; cît despre influenţa politică, fiecare este preferat după cum se distinge prin ceva, şi nu după categoria
socială, ci mai mult după virtute, iar dacă este sărac, dar poate să facă un lucru bun pentru cetate, nu este
împiedicat pentru că n-are vază." Aceste cuvinte exprimă unele din ţelurile fundamentale ale marii mişcări
egalitariste care, după cum am văzut, n-a pregetat să atace pînă şi sclavia. în cadrul generaţiei lui Pericle, această
mişcare a fost reprezentată de Euripide, Antiphon şi Hippias, citaţi toţi în capitolul precedent, precum şi de
Herodot17. Iar în cadrul generaţiei lui Platon, de Alcidamas şi Lycophron, citaţi ambii mai înainte; un alt susţi-
nător al ei a fost Antistene, unul din prietenii cei mai apropiaţi ai lui Socrate.
Principiul platonician al dreptăţii era, fireşte, diametral opus acestor exigenţe. El pretindea privilegii naturale
pentru conducătorii din fire. Dar cum a combătut Platon principiul egalitarist? Şi cum a justificat propriile sale
revendicări?
După cum ne amintim din capitolul precedent, unele din cele mai cunoscute formulări ale revendicărilor
egalitariste erau îmbrăcate în limbajul impozant, dar discutabil, al „drepturilor naturale", iar unii din exponenţii
lor aduceau în sprijinul acestor revendicări argumentul egalităţii „naturale", adică biologice a oamenilor. Noi am
văzut că acest argument este irelevant; că oamenii sînt egali sub anumite aspecte importante şi inegali sub altele;
şi că din acest fapt şi din nici un altul nu pot fi derivate exigenţe normative. Este, de aceea, interesant de observat
că argumentul naturalist n-a fost folosit de toţi egalitariştii şi că Pericle, cel puţin, nici nu face vreo aluzie la el.18
Platon şi-a dat seama numaidecît că naturalismul constituie punctul vulnerabil din doctrina egalitaristă şi a
profitat din plin de el. Asupra oamenilor exercită o anumită atracţie sentimentală afirmaţia că sînt egali. Această
atracţie este însă mică în comparaţie cu cea pe care o exercită o propagandă care le spune că sînt superiori altora
şi că alţii le sînt inferiori. Eşti dumneata egal cu slugile dumitale, cu sclavii dumitale, cu muncitorul manual care
e mai
CAPITOLUL 6: DREPTATEA TOTALITARĂ 115
curînd aidoma unui animal? întrebarea însăşi sună ridicol! Platon pare să fi fost primul care a sesizat
posibilităţile pe care le oferă această reacţie şi care la teza egalităţii naturale a reacţionat cu dispreţ şi batjocură,
Aşa se explică faptul că a atribuit argumentul naturalist şi acelor oponenţi ai săi care nu se foloseau de el; de
aceea în dialogul Menexenos, o parodie a menţionatei cuvîntări a lui Pericle, el caută cu tot dinadinsul să lege
exigenţa egalităţii în faţa legii cu egalitatea naturală: ,3aza constituţiei noastre este egalitatea din naştere", spune
el ironic. „Toţi sîntem fraţi şi toţi sîntem copiii aceleiaşi mame;... iar egalitatea naturală din naştere ne face să
năzuim după egalitatea în faţa legii."19
Mai tîrziu, în Legile, Platon rezumă replica sa dată egalitarismului în formula: „Tratamentul egal aplicat unor
oameni inegali naşte negreşit inechitatea"20; ceea ce Aristotel a dezvoltat în formula „Egalitate pentru cei egali,
iar inegalitate pentru cei inegali". Această formulă exprimă ceea ce am putea numi obiecţia-standard faţă de
egalitarism; obiecţia că egalitatea ar fi un lucru minunat dacă oamenii ar fi egali, dar că ea este evident
imposibilă de vreme ce oamenii nu sînt şi nu pot fi făcuţi egali. Această obiecţie aparent foarte realistă este, de
fapt, cît se poate de nerealistă, pentru că privilegiile politice nu s-au întemeiat niciodată pe deosebiri naturale de
caracter. Şi, într-adevăr, Platon nu pare să fi avut multă încredere în această obiecţie în timp ce scria Republica,
pentru că aici ea este folosită numai în unul din sarcasmele sale la adresa democraţiei, atunci cînd spune că ea
„împarte egalitatea deopotrivă celor egali şi celor inegali"21. Exceptînd această remarcă, el preferă să nu
argumenteze împotriva egalitarismului, să uite de el.
Rezumînd, putem spune că Platon n-a subestimat niciodată importanţa teoriei egalitariste, care fusese susţinută
de o personalitate ca Pericle, dar că, în Republica, nu s-a ocupat de ea aproape deloc; a atacat-o, dar nu direct şi
făţiş.
Dar cum a încercat să acrediteze propriul său antiegalitarism, principiul privilegiului natural? în Republica a
formulat trei argumente diferite, deşi două din ele nu prea merită să fie numite argumente. Primul22 este remarca
surprinzătoare că, întrucît celelalte trei virtuţi ale statului au fost examinate, cea de a patra, constînd în aceea că
„fiecare să-şi vadă de treaba sa", nu poate fi decît „dreptatea". Mi-e greu să cred că această remarcă a fost
socotită un argument; şi totuşi nu se poate altminteri, de vreme ce „Socrate",

116
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
purtătorul de cuvînt al lui Platon, o pregăteşte întrebînd: „Ştii de unde aflu o dovadă?" Argumentul al doilea este
mai interesant, fiind o încercare de a arăta că acest antiegalitarism poate fi derivat din concepţia obişnuită (adică
egalitaristă) că dreptatea înseamnă imparţialitate. Citez acest pasaj in extenso. Observînd că stăpînii cetăţii vor fi
şi judecătorii ei, „Socrate" spune23: „Oare ei vor judeca avînd în vedere altceva decît ca nimeni să nu aibă ceea ce
este al altuia şi nici să fie lipsit de ceea ce îi aparţine?" — „Nu — răspunde Glaucon — ci acest principiu va fi
avut în vedere." „Deoarece acest principiu este drept?" — „Da." — „Şi în acest chip, deci, s-ar putea doved' că
dreptatea este să nu posezi şi să nu faci decît ceea ce este al tău şi îţi este propriu." în felul acesta este acreditată
ideea că „să nu posezi şi să nu faci decît ceea ce este al tău" reprezintă principiul dreptei jurisdicţii, conform cu
reprezentările noastre ob'şnuite despre dreptate. Aici se încheie cel de-al doilea argument, lăsind loc celui de-al
treilea (analizat mai jos), care duce la concluzia că dreptatea înseamnă ca fiecare să-şi păstreze propria condiţie
socială (sau să-şi vadă de îndeletnicirea ce-i este proprie), condiţia (sau ocupata) aceasta fiind cea a clasei sau
castei căreia îi aparţine.
Unicul scop al acestui al doilea argument este să convingă pe cititor că „cVeptatea", în sensul obişnuit al
cuvîntului, ne cere să ne păstrăm condiţia socială, deoarece trebuie să posedăm totdeauna ceea ce este al nostru.
Platon vrea, aşadar, ca cititorii să facă următorul raţionament: „Este drept să posedăm şi să facem ceea ce este al
nostru. Condiţia mea socială (sau ocupaţia mea) este a mea. Deci este drept pentru mine să-mi păstrez condiţia
(sau să-mi practic ocupaţia)." Modul acesta de a raţiona face cam tot atîtea part le ca şi următorul: „Este drept să
posedăm şi să facem ceea ce este al nostru. Planul acesta de a fura bani de la tine este al meu. Deci, este drept
pentru mine să ţin la acest plan şi să-l pun în aplicare, adică să-ţi fur banii." E clar că inferenţa pe care Platon
vrea să o facem nu-i decît o jonglare destul de puţin abilă cu semnificaţia expresiei „al nostru" (respectiv „al
meu"). (Căci problema este de a şti dacă dreptatea cere ca tot ce este în vreun sens „al nostru", spre exemplu
clasa „noastră" socială, trebuie tratat din acest motiv nu doar ca posesie a noastră, ci ca o posesie inalienabilă.
Or, într-un asemenea principiu nici Platon însuşi nu crede; pentru că el ar face imposibilă trecerea la comunism.
Şi cum rămîne
CAPITOLUL 6: DREPTATEA TOTALITARĂ
117

cu păstrarea propriilor copii?) Printr-un atare truc logic vrea să stabilească Platon ceea ce Adam numeşte „un
punct de contact între propria sa concepţie despre Dreptate şi... semnificaţia uzuală a cuvîntului." în felul acesta
încearcă să ne convingă cel mai mare filozof din toate timpurile că a descoperit adevărata natură a dreptăţii.
Cel de-al treilea şi ultimul argument oferit de Platon este mult mai serios. El apelează la principiul holismului
sau colectivismului şi este legat de principiul că scopul individului rezidă în menţinerea stabilităţii statului. Din
acest motiv îl vom discuta mai jos, în secţiunile V şi VI.
înainte însă de a ajunge acolo, vreau să atrag atenţia asupra „prefeţei" plasate de Platon înainte de a expune
„descoperirea" pe care o discutăm aici. Ea se cere privită în lumina observaţiilor pe care le-am făcut pînă aici.
Privită astfel, această „prefaţă cam lungă" — după cum o descrie Platon însuşi — ni se înfăţişează ca o încercare
abilă de a-l pregăti pe cititor pentru „descoperirea dreptăţii", făcîndu-l să creadă că are de-a face cu un argument,
cînd de fapt este vorba doar de nişte artificii teatrale menite să-i adoarmă facultăţile critice.
După ce a descoperit că înţelepciunea este virtutea proprie paznicilor, iar vitejia virtutea proprie auxiliarilor,
„Socrate" îşi vesteşte intenţia de a face un ultim efort pentru descoperirea dreptăţii. „Două au mai rămas de
căutat în cetate"24, spune el: „cumpătarea şi lucrul pentru care am iscat toată căutarea: dreptatea." — „Aşa e" —
spune Glaucon. Socrate sugerează acum să lase de o parte cumpătarea. Dar cum Glaucon nu este de acord,
Socrate cedează, spunînd că „ar fi rău" să refuze. Această mică dispută îl pregăteşte pe cititor pentru
reintroducerea dreptăţii, îi sugerează că Socrate. posedă mijloacele pentru „descoperirea" ei şi îi reînnoieşte
încrederea că Glaucon veghează cu grijă la onestitatea intelectuală a lui Platon în desfăşurarea argumentării,
scutindu-l astfel pe el, pe cititor, de această grijă25.
Socrate trece apoi la discutarea cumpătării, descoperind în ea singura virtute proprie lucrătorilor. (în treacăt fie
spus, la întrebarea, ce a prilejuit atîtea dispute, dacă „dreptatea" lui Platon poate sau nu să fie deosebită de
„cumpătare", răspunsul e uşor de dat. Dreptatea înseamnă să-ţi păstrezi locul, iar cumpătarea — să-ţi cunoşti
locul, adică, mai precis, să fii mulţumit cu el. Ce altă
118
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
virtute s-ar putea potrivi lucrătorilor care se ghiftuiesc întocmai ca vitele? Iar odată descoperită cumpătarea,
Socrate întreabă: „Ultimul aspect, datorită căruia cetatea ar mai avea parte de încă o virtute, care ar putea fi?
Căci e vădit că tocmai aceasta este dreptatea!" — „Aşa e" — răspunde Glaucon.
„Noi trebuie acum, Glaucon — continuă Socrate —, precum fac unii vînători, să ne aşezăm roată în jurul unui
tufiş, băgînd de seamă ca nu cumva dreptatea să fugă pe undeva şi ca, dispărînd, să devină nevăzută. Căci e
limpede că ea se află pe undeva, pe aici. Uită-te acum şi sileşte-te să o descoperi! Iar dacă cumva o vezi înaintea
mea, arată-mi-o şi mie!" Fireşte că Glaucon, la fel ca şi cititorul, nu e în stare de o asemenea ispravă şi ca atare îl
imploră pe Socrate să conducă mai departe cercetarea. „Atunci urmează-mă, zice Socrate, după ce te vei fi rugat
laolaltă cu mine." Numai că pînă şi Socrate găseşte că „locul pare a fi greu de străbătut şi presărat cu umbre. E
chiar întuneric aici şi-i greu de cercetat... Şi totuşi — spune el — trebuie mers mai departe!" Iar în loc să obiec-
teze: „Cum adică mai departe? Că doar n-am făcut încă nici un pas! Nu-i nici o noimă în ce-ai spus pînă acum",
Glaucon, iar o dată cu el şi cititorul naiv zice cu umilinţă: „Da, trebuie." Acum Socrate ne anunţă că „i-a licărit
un gînd" (nu şi nouă) şi exclamă înviorat: „Ei, ei, Glaucon, se pare că avem o urmă şi cred că vînatul nu ne va
scăpa." „Bună veste" — răspunde Glaucon. „Dar mare prostie din partea noastră! — zice Socrate. Lucrul pe
care... îl căutăm se rostogolea de mult la picioarele noastre, dar nu l-am băgat în seamă!" Socrate continuă încă o
vreme cu astfel de exclamaţii şi aserţiuni repetate, întrerupt de Glaucon, care dă expresie sentimentelor cititorului
şi îl întreabă pe Socrate ce a descoperit. Dar cînd Socrate îi spune doar că „deşi am vorbit şi am auzit despre el
încă de demult, nu ne-am dat seama că, într-un fel, pe el îl numeam", Glaucon exprimă nerăbdarea cititorului şi
zice: „Lungă introducere pentru cel ce doreşte să asculte." Abia acum trece Platon la formularea celor două
„argumente" pe care le-am schiţat ceva mai înainte.
Ultima remarcă a lui Glaucon poate fi socotită un indiciu că Platon era conştient de ceea ce făcea în această „cam
lungă prefaţă". Eu nu o pot interpreta altfel decît ca pe o încercare — ce s-a dovedit foarte reuşită — de a adormi
facultăţile critice ale cititorului şi de a-i abate atenţia, printr-o desfăşurare teatrală de artificii
CAPITOLUL 6: DREPTATEA TOTALITARĂ
119
verbale, de la indigenţă intelectuală a acestui dialog ce excelează prin măiestrie literară. Eşti ispitit să tragi
concluzia că Platon era conştient de slăbiciunea argumentelor sale şi că se pricepea s-o disimuleze.
Problema individualismului şi colectivismului este strîns legată de cea a egalităţii şi inegalităţii. înainte de a trece
la discutarea ei, se pare că se cer făcute cîteva observaţii terminologice.
Termenul de individualism poate fi folosit (conform cu Oxford Dictionary) în două moduri diferite: a) în
opoziţie cu colectivismul şi b) în opoziţie cu altruismul. Nu există alt cuvînt care să exprime primul înţeles, în
schimb, pentru cel de-al doilea există sinonime, cum ar fi de exemplu „egoism". Iată de ce în cele ce urmează voi
folosi termenul „individualism" exclusiv în sensul a), iar cînd am în vedere sensul b), voi folosi termenul
„egoism". Poate ar fi util un mic tabel:
a) Individualismul este opusul a1) Colectivismului
b) Egoismul este opusul b1) Altruismului
Aceşti patru termeni descriu anumite atitudini, exigenţe, decizii sau propuneri de coduri de legi normative. Deşi
inevitabil vagi, ei pot fi ilustraţi, cred, prin exemple şi, astfel, folosiţi cu o precizie suficientă pentru ceea ce
urmărim aici. Să începem cu colectivismul26, fiindcă această atitudine ne este deja familiară din discuţia
privitoare la holismul lui Platon. Exigenţa sa ca individul să se subordoneze intereselor întregului, fie că acest
întreg reprezintă universul, cetatea, tribul, rasa sau orice alt corp colectiv, a fost ilustrată în capitolul precedent
prin cîteva pasaje. Voi cita din nou unul din ele, de astă dată mai complet27. „Partea există în vederea întregului,
iar nu întregul în vederea părţii... Tu eşti creat de dragul întregului, şi nu întregul de dragul tău." Acest citat nu
numai că ilustrează holismul şi colectivismul, ci exercită şi o puternică atracţie emoţională, de care Platon era
conştient (după cum se poate vedea din preambulul pasajului). Această atracţie se adresează mai multor
sentimente, ca de exemplu dorinţei de apartenenţă la un grup sau trib; iar unul din factorii ce o compun este
apelul moral în favoarea altruismului şi
120
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
împotriva egoismului. Platon sugerează că cine nu e în stare să sacrifice interesele sale pentru binele întregului,
acela e un egoist.
Aruncînd însă o privire asupra micului tabel de mai sus, vedem că lucrurile nu stau aşa. Colectivismul nu este
opus egoismului şi nici identic cu altruismul. Egoismul colectiv sau de grup, de exemplu egoismul de clasă, e un
lucru foarte obişnuit (Platon o ştia28 foarte bine), iar aceasta arată destul de clar că colectivismul ca atare nu este
opus egoismului. Pe de altă parte, un anticolecti-vist, adică un individualist, poate fi, în acelaşi timp, un altruist;
el poate fi dispus să facă sacrificii pentru a veni în ajutorul altor indivizi. Poate că unul din cele mai bune
exemple ale acestei atitudini este Dickens. Ar fi greu de spus ce precumpăneşte în el — aversiunea aprigă faţă de
egoism sau interesul cald pentru indivizi cu toate slăbiciunile lor omeneşti; iar această atitudine se combină la el
cu antipatia nu numai faţă de ceea ce astăzi numim corpuri colective sau colectivităţi29, ci chiar şi faţă de
altruismul cu adevărat devotat, dacă acesta este orientat spre grupuri anonime şi nu spre indivizi concreţi. (I-aş
reaminti cititorului de doamna Jellyby din Casa umbrelor, „o doamnă devotată îndatoririlor publice".) Aceste
exemple cred că explică suficient de clar semnificaţia celor patru termeni din tabelul nostru; şi arată că oricare
din ei se poate combina cu oricare din cei doi termeni din celălalt rînd (astfel încît sînt posibile patru combinaţii).
Este interesant că pentru Platon şi pentru majoritatea platoni-cienilor un individualism altruist (cum este, de
exemplu, cel al lui Dickens) nu poate să existe. în viziunea lui Platon, singura alternativă la colectivism este
egoismul; el pur şi simplu identifică orice altruism cu colectivismul şi orice individualism cu egoismul. Aici nu
este vorba de terminologie, de simple cuvinte, căci în loc de patru posibilităţi, Platon recunoaşte numai două.
Aceasta a creat destul de multă confuzie în reflecţia asupra problemelor etice, pînă în zilele noastre inclusiv.
Identificarea de către Platon a individualismului cu egoismul i-a oferit o armă puternică în apărarea
colectivismului ca şi în atacul său împotriva individualismului. în apărarea colectivismului, putea apela la
sentimentul nostru umanitar al altruismului, calificîndu-i pe toţi individualiştii drept egoişti, incapabili de dăruire
faţă de ceva diferit de ei înşişi. Acest atac, deşi îndreptat de Platon împo-
CAPITOLUL6: DREPTATEA TOTALITARĂ
121
triva individualismului în sensul nostru, adică împotriva drepturilor indivizilor umani, nu atinge, fireşte, decît o
ţintă foarte diferită, egoismul. Această deosebire este însă constant ignorată de Platon şi de majoritatea
platoniştilor.
De ce a încercat Platon să discrediteze individualismul? Cred că ştia foarte bine ce face îndreptîndu-şi atacul
împotriva acestei poziţii, pentru că individualismul, într-o măsură poate şi mai mare decît egalitarismul, era o
citadelă din sistemul de apărare al crezului umanitarist. Emanciparea individului a fost într-adevăr acea mare
revoluţie spirituală care a dus la prăbuşirea tribalismului şi la naşterea democraţiei. Strania intuiţie sociologică a
lui Platon se vădeşte în modul său infailibil de a-şi recunoaşte inamicul oriunde îl întîlneşte.
Individualismul făcea parte din vechea idee intuitivă de dreptate. Faptul că dreptatea nu rezidă, cum pretindea
Platon, în sănătatea şi armonia statului, ci într-un anumit mod de a-i trata pe indivizi, este subliniat — să ne
amintim — de Aristotel, atunci cînd spune că „dreptatea este ceva ce ţine de persoane"30. Pe acest element
individualist pusese accentul generaţia lui Pericle. Pericle însuşi a spus limpede că legile trebuie să garanteze
dreptatea pentru toţi „în privinţa intereselor particulare"; dar nu s-a mărginit la atît. „Nu ne mîniem pe vecin —
spunea el — dacă face ceva după pofta inimii lui." (A se compara această mentalitate cu remarca lui Platon31 că
statul îi formează pe oameni „nu ca să-l lase pe fiecare să se îndrepte pe unde ar vrea...") Pericle ţine să
sublinieze că acest individualism trebuie să se asocieze cu altruismul: „Sîntem învăţaţi ... să nu uităm niciodată a
veni în ajutorul oamenilor păgubiţi..."; iar cuvîntarea sa culminează într-o descriere a tînărului atenian crescut în
aşa fel încît să se poată bizui pe sine şi să aibă „supleţe şi graţie, în cele mai multe feluri de ocupaţii".
Acest individualism, unit cu altruismul, a devenit baza civilizaţiei noastre occidentale. El este doctrina centrală a
creştinismului („iubeşte pe aproapele tău" — spune Sfînta Scriptură — şi nu „iubeşte tribul tău"); şi este miezul
tuturor doctrinelor etice care au crescut din solul civilizaţiei noastre, stimulînd-o, la rîndul lor. El este, de
asemenea, ca să mai dăm un exemplu, doctrina practică centrală a lui Kant („recunoaşte totdeauna că indivizii
umani sînt scopuri şi nu-i folosi doar ca pe nişte mijloace pentru scopurile tale"). Nu există altă idee care să fi
fost atît de puternică în evoluţia morală a omului.
122
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
Platon a văzut pe bună dreptate în această doctrină duşmanul statului său împărţit în caste; şi a urît-o mai mult
decît orice altă doctrină „subversivă" din epoca sa. Spre a arăta şi mai desluşit acest lucru, voi cita două pasaje
din Legile 32 a căror ostilitate cu adevărat uluitoare faţă de individ a fost, cred, insuficient remarcată. Primul din
ele este bine cunoscut ca o referire la Republica, mai precis la „comunitatea femeilor, copiilor şi bunurilor",
preconizată acolo. Platon caracterizează aici constituţia din Republica drept „forma supremă a statului". într-un
astfel de stat, ne spune el, „soţiile, copiii şi toate bunurile sînt proprietate comună. Şi s-a făcut tot ce este cu
putinţă ca din viaţa noastră să fie eradicat pretutindeni şi în orice chip tot ce e privat şi individual. în măsura în
care este posibil, chiar şi acele lucruri pe care natura însăşi le-a făcut private şi individuale au devenit într-un fel
proprietatea comună a tuturor. Pînă şi ochii, urechile şi mîinile noastre par să vadă, să audă şi să lucreze ca şi
cum ar aparţine nu indivizilor, ci comunităţii. Toţi oamenii sînt modelaţi în aşa fel încît să fie în cel mai înalt
grad unanimi atunci cînd rostesc laude sau reproşuri şi chiar se bucură şi se întristează privitor la aceleaşi lucruri
şi în acelaşi timp. Şi toate legile sînt astfel întocmite încît să unifice cetatea cît mai mult cu putinţă." Platon
spune mai departe că „nimeni nu poate găsi un criteriu mai bun pentru excelenţa supremă a unui stat decît
principiile expuse aici"; şi califică un asemenea stat ca „divin" şi ca „model" sau „original" al statului, ca Formă
sau Idee a acestuia. Regăsim aici concepţia lui Platon din Republica, exprimată într-un moment cînd abandonase
speranţa de a înfăptui idealul său politic în toată măreţia lui.
Cel de-al doilea pasaj, tot din Legile, este şi mai răspicat (dacă aşa ceva este cu putinţă). Trebuie subliniat că
pasajul se ocupă în primul rînd de expediţiile militare şi de disciplina militară, dar Platon nu lasă nici o îndoială
în privinţa faptului că aceleaşi principii militariste se per promovate nu numai în vreme de război, ci şi „pe timp
de pace, începînd din cea mai fragedă copilărie". Asemeni altor militarişti totalitari şi admiratori ai Spartei,
Platon insistă ca exigenţele de maximă importanţă ale disciplinei militare să fie promovate şi în timp de pace şi
să determine întreaga viaţă a tuturor cetăţenilor; căci nu numai cei ce sînt cetăţeni în sensul deplin al cuvîntului
(şi care sînt toţi soldaţi) şi copiii, ci chiar şi animalele trebuie să-şi petreacă întreaga viaţă într-o stare de
mobilizare per-
CAPIT0LUL6: JJREPTATEA TOTALITARĂ
123
manentă şi totală33. „Principiul cel mai înalt din toate — scrie el — este ca nimeni, fie el bărbat sau femeie, să nu
fie niciodată fără un conducător. Şi nici să nu fie deprins sufletul cuiva să facă ceva din proprie iniţiativă, fie că e
lucru serios sau de joacă. Ci, atît în vreme de război cît şi în vreme de pace, să aibă ochii aţintiţi spre conducător
şi să-l urmeze cu credinţă. Să asculte de el chiar şi în cele mai neînsemnate lucruri; bunăoară, să se scoale, să se
mişte, să se spele ori să mănînce34... numai cînd i se porunceşte... într-un cuvînt, să-şi obişnuiască sufletul, printr-
un îndelungat exerciţiu, ca nici măcar să nu i se năzărească vreodată să acţioneze de unul singur şi să devină
complet incapabil de aşa ceva. în felul acesta viaţa tuturor se va desfăşura într-o comunitate totală. Nu există şi
nici nu va exista vreodată lege mai înţeleaptă decît aceasta, mai bună sau mai eficace în a asigura salvarea şi
victoria în război. Şi pe timp de pace, începînd din cea mai fragedă copilărie, trebuie cultivată această
deprindere de a porunci altora şi de a asculta de porunci. Iar orice urmă de anarhie trebuie sa dispară din viaţa
tuturor oamenilor, ba chiar şi din viaţa animalelor ajunse sub stăpînirea omului."
Sînt cuvinte dure. Niciodată nu şi-a rostit cineva mai răspicat ostilitatea faţă de individ. Iar această ură este adînc
înrădăcinată în dualismul fundamental al filozofiei lui Platon; acesta ura individul şi libertatea sa la fel cum ura
varietatea experienţelor particulare, varietatea lumii schimbătoare a lucrurilor sensibile. în sfera politicului,
individul este pentru Platon întruchiparea răului.
Această atitudine, vădit antiumanitară şi anticreştină, a fost abundent idealizată. I s-au dat interpretări ce o făceau
umană, altruistă, generoasă şi creştinească. E. B. England, de exemplu, spune35 despre primul din aceste două
pasaje din Legile că reprezintă „o denunţare viguroasă a egoismului". Barker foloseşte cuvinte asemănătoare
cînd discută teoria platoniciană a dreptăţii. Scopul lui Platon, spune el, a fost „să aşeze armonia în locul
egoismului şi al discordiei civice", iar „vechea armonie de interese dintre stat şi individ... este astfel restabilită în
doctrina lui Platon; restabilită însă la un nivel nou şi mai înalt, pentru că a fost înălţată la conştiinţa armoniei".
Astfel de declaraţii şi nenumărate altele asemănătoare lor pot fi uşor explicate dacă ne reamintim identificarea
platoniciană a individualismului cu egoismul; fiindcă toţi aceşti platonişti consideră că anti-individualismul este
acelaşi lucru
124
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
cu altruismul. Aceasta ilustrează teza mea că această identificare a avut efectul unei izbutite propagande
antiumanitariste şi că a creat şi creează pînă şi astăzi confuzie în sfera reflecţiei etice. Trebuie însă să înţelegem
în acelaşi timp că cei care, induşi în eroare de această identificare şi de nişte cuvinte pompoase, exalta reputaţia
de moralist a lui Platon şi vestesc lumii că etica sa este cea mai bună aproximare a creştinismului de dinainte de
Hristos, pregătesc drumul totalitarismului şi în special drumul unei interpretări totali-tariste, anticreştine a
creştinismului însuşi. Iar acesta este un lucru periculos, pentru că au existat epoci în care creştinismul era
dominat de idei totalitare. A existat Inchiziţia; şi, sub altă formă, ea poate să revină.
De aceea poate că merită menţionate şi alte cîteva motive pentru care oameni de bună credinţă s-au lăsat
convinşi de umanismul intenţiilor lui Platon. Unul din motive este că Platon, cînd pregăteşte terenul pentru
doctrinele sale colectiviste, începe de obicei prin a cita o maximă sau un proverb (ce pare a fi de origine
pitagoreică): „Comune sînt cele ale prietenilor."36 Iată, fără doar şi poate, un sentiment foarte frumos, înalt şi
altruist. Cine ar putea bănui că un raţionament ce pleacă de la o premisă atît de lăudabilă va ajunge la o concluzie
total antiumanitaristă? Un alt lucru important este că în dialogurile lui Platon, mai ales în cele anterioare
Republicii, cînd se afla încă sub influenţa lui Socrate, sînt exprimate multe sentimente cu adevărat umanitare.
Menţionez îndeosebi doctrina lui Socrate, din Gorgias, că este mai rău să faci o nedreptate decît să ţi se facă ţie.
Evident că această doctrină este nu numai altruistă, ci şi individualistă; pentru că într-o teorie colectivistă a
dreptăţii, cum este cea din Republica, nedreptatea este un act împotriva statului, nu a unui ins particular şi cu
toate că un om poate să comită un act de nedreptate, numai colectivul poate suferi de pe urma unui asemenea act.
în Gorgias însă nu se întîlnesc astfel de idei. Aici, teoria dreptăţii este una perfect normală, iar exemplele de
nedreptate citate de „Socrate" (care aici păstrează probabil multe din trăsăturile lui Socrate cel real) sînt
pălmuirea, vătămarea sau uciderea unui om. Teza lui Socrate că este preferabil să înduri asemenea acte decît să
le săvîrşeşti seamănă într-adevăr îndeaproape cu învăţătura creştină, iar doctrina sa despre dreptate consună per-
fect cu spiritul lui Pericle. (în capitolul 10 vom încerca să dăm o interpretare acestei potriviri.)
CAPITOLUL 6: DREPTATEA TOTALITARĂ
125
Republica însă expune o nouă doctrină a dreptăţii, nu doar incompatibilă cu un asemenea individualism, ci de-a
dreptul ostilă lui. Cititorul ar putea totuşi uşor să creadă că Platon a rămas ferm ataşat doctrinei din Gorgias.
Pentru că în Republica acesta face frecvente aluzii la doctrina că e mai bine să înduri nedreptatea decît să o
comiţi, în ciuda faptului că aşa ceva este pur şi simplu absurd din perspectiva teoriei colectiviste a dreptăţii,
avansate aici. în plus, îi auzim în Republica pe oponenţii lui „Socrate" susţinînd teoria opusă, că este bine şi
plăcut să comiţi nedreptăţi, şi rău să le înduri. Fireşte că oricărui umanitarist îi repugnă un asemenea cinism, iar
cînd Platon formulează scopurile sale prin gura lui Socrate: „Mă tem că este un păcat să trec pe lîngă dreptate,
cînd ea este tîrîtă în noroi şi să nu o sprijin cît încă răsuflu şi pot să glăsuiesc"37, cititorul încrezător este convins
de bunele intenţii ale lui Platon şi gata să-l urmeze oriîncotro ar merge.
Efectul acestor asigurări date de Platon este mult amplificat de faptul că ele urmează după — şi sînt formulate
prin contrast cu — cuvîntările cinice şi egoiste38 ale lui Thrasymachos, care este descris ca un aventurier politic
de cea mai proastă speţă. în acelaşi timp, cititorul este împins să identifice individualismul cu vederile lui
Thrasymachos şi să creadă că Platon, luptînd împotriva acestuia, luptă împotriva tuturor tendinţelor subversive şi
nihiliste din epoca sa. Nu trebuie să ne lăsăm însă înfricoşaţi de o sperietoare individualistă de felul lui
Thrasymachos (există o mare asemănare între portretul acestuia şi sperietoarea colectivistă modernă a
„bolşevismului") pînă într-atît încît să acceptăm o altă formă de barbarie, mai reală şi mai periculoasă tocmai
pentru că e mai puţin evidentă. Căci, într-adevăr, Platon înlocuieşte doctrina lui Thrasymachos că dreptul e
totuna cu puterea individului, prin doctrina la fel de barbară că este drept tot ceea ce contribuie la stabilitatea şi
puterea statului.
Să rezumăm. Din pricina colectivismului său radical, Platon nici măcar nu este interesat de acele probleme pe
care oamenii le numesc de obicei probleme ale dreptăţii, adică de cîntărirea imparţială a pretenţiilor
incompatibile ale indivizilor. Nu este interesat nici de ajustarea pretenţiilor individului la cele ale statului. Pentru
că în ochii săi individul e cu totul inferior statului. „Eu legiferez avînd în vedere ce este cel mai bine pentru
întregul stat — spune Platon —... pentru că interesele individului le socot de mai mică însemnătate."39
126 PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
Nu-l preocupă decît întregul colectiv ca atare, iar dreptatea nu este
pentru el altceva decît sănătatea, unitatea şi stabilitatea corpului
colectiv.
VI
Am văzut, pînă aici, că etica umanitaristă reclamă o interpretare egalitaristă şi individualistă a dreptăţii; dar nu
am schiţat încă viziunea umanitaristă ca atare asupra statului. Pe de altă parte, am văzut că teoria platoniciană a
statului este totalitară, însă nu am explicat cum se aplică această teorie la etica individului. Ne vom concentra
acum asupra acestor două aspecte, mai întîi asupra celui de-al doilea; şi voi începe prin a analiza cel de-al treilea
dintre argumentele avansate de Platon în cadrul demersului său de „descoperire" a dreptăţii, argument care în
cele de mai înainte nu a fost decît vag schiţat. Iată cum sună acest al treilea argument al lui
Platon40:
„Vezi, atunci, dacă eşti de-o părere cu mine — spune Socrate — să zicem că un dulgher se apucă să facă treaba
unui cizmar, sau un cizmar pe cea a unui dulgher...; crezi oare că cetatea ar fi mult vătămată?" — „Nu cine ştie
„ce." — „Dar să presupunem că vreun meşteşugar ori vreun altul care ia bani pentru munca sa, ce este astfel prin
firea lui, s-ar apuca să intre în clasa războinicilor...; sau să presupunem că vreun războinic este nevrednic să fie
sfetnic şi paznic, dar că sfetnicul şi războinicul îşi schimbă între ei sculele şi cinstirile cuvenite...; cred că şi tu
socoteşti că schimbarea [aceasta]... este nimicitoare pentru cetate." — „întru totul." —- „în situaţia cînd [în
cetate] există trei clase, a face mai multe lucruri deodată şi a schimba între ele condiţiile fiecărei clase reprezintă
cea mai mare vătămare pentru cetate şi pe drept aşa ceva ar putea fi numit cea mai mare fărădelege." —
„Hotărît!" — „Dar tu nu numeşti nedreptate cea mai mare fărădelege pentru cetatea ta?" — „Cum să nu?" —
„Aceasta este deci nedreptatea. Acum să vorbim iarăşi aşa: nu este, «oikeiopragia» clasei mercantile, a clasei
auxiliarilor şi a celei a paznicilor — aceasta înseamnă că fiecare face în cetate ceea ce îi aparţine — ceva contrar
situaţiei examinate înainte? N-ar fi ea, «oikeiopragia», dreptatea...?" — „Lucrurile nu mi se par a şedea
altminteri."
CAPITOLUL 6: DREPTATEA TOTALITARĂ
127
Dacă privim mai de aproape acest argumepj, recunoaştem în el a) supoziţia sociologică după care orice relaxare
a sistemului rigid de castă duce negreşit la decăderea cetăţii; b) reluarea întruna a aceluiaşi argument, că
nedreptatea este ceea ce dăunează cetăţii; şi c) concluzia că opusul reprezintă dreptatea. Supoziţia sociologică a)
o putem admite aici, dat fiind că idealul lui Platon este să blocheze schimbarea socială şi dat fiind că el înţelege
prin „daună" tot ce poate să ducă la schimbare; probabil că este perfect adevărat că schimbarea socială poate fi
împiedicată numai printr-un rigid sistem de castă. Putem admite, în fond, şi inferenţa c) că opusul nedreptăţii
este dreptatea. Punctul b), însă, este de mai mare interes; din raţionamentul lui Platon se vede imediat că tot firul
gîndirii sale este dominat de întrebarea: dăunează cutare lucru cetăţii? Dăunează mult sau puţin? El repetă
întruna că ceea ce dăunează cetăţii este moralmente nelegiuit şi nedrept.
Vedem aici că Platon recunoaşte un singur standard suprem, interesul statului. Tot ceea ce promovează acest
interes este bun, virtuos şi drept, orice îl ameninţă este rău, josnic şi nedrept. Acţiunile în slujba lui sînt morale,
iar cele care îl primejduiesc sînt imorale. Cu alte cuvinte, codul moral al lui Platon este strict utilitar; este codul
unui utilitarism colectivist sau politic. Criteriul moralităţii este interesul statului. Moralitatea nu este altceva
decît igienă politică.
Aceasta este teoria colectivistă, tribală, totalitară a moralităţii: „Bun e ceea ce este în interesul grupului meu; sau
al tribului meu; sau al statului meu." Este lesne de înţeles ce implicaţii are această moralitate în sfera relaţiilor
internaţionale: statul însuşi nu poate greşi niciodată în vreuna din acţiunile sale, cît timp este puternic; statul are
dreptul nu numai de a folosi violenţa faţă de cetăţenii săi, dacă aceasta ar duce la o sporire a puterii sale, ci şi să
atace alte state, cu condiţia ca aceasta să nu ducă la propria lui slăbire. (Această concluzie, recunoaşterea
explicită a amoralităţii statului, şi în consecinţă afirmarea nihilismului moral în relaţiile internaţionale, a fost
trasă de Hegel.)
Din punctul de vedere al eticii totalitare, din punctul de vedere al utilităţii colective, teoria platoniciană a
dreptăţii este întru totul corectă. A-ţi păstra locul este o virtute. Este acea virtute civică ce corespunde exact
virtuţii militare a disciplinei. Iar această virtute joacă exact acelaşi rol pe care îl joacă „dreptatea" în sistemul de
128
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
virtuţi platonician. Pentru că rotiţele din marele mecanism al statului îşi pot arăta „virtutea" în două feluri. în
primul rînd, fiind potrivită fiecare în parte pentru sarcina pe care o are, în virtutea mărimii, formei, rezistenţei lor
etc.; iar în al doilea rînd, aflîndu-se fiecare la locul potrivit şi rămînînd în acel loc. Primul tip de virtuţi,
adecvarea la o sarcină specifică, duce la diferenţiere, în conformitate cu sarcina specifică a rotiţei. Unele piese
ale mecanismului vor fi virtuoase, adică potrivite, numai dacă sînt („prin natura lor") mari; altele, dacă sînt
rezistente; iar altele, dacă sînt netede. în schimb virtutea de a rămîne la locul potrivit le este comună tuturor;
aceasta va fi totodată şi o virtute a întregului — aceea a bunei asamblări, a armoniei. Acestei virtuţi universale îi
dă Platon numele de „dreptate". Acest mod de a proceda este întru totul consecvent şi pe deplin justificat din
punctul de vedere al moralităţii totalitare. Dacă individul nu este decît o componentă a unui întreg, atunci etica
nu este altceva decît studiul modului cum poate fi adaptat acestui întreg.
Vreau să spun cu claritate că eu cred în sinceritatea totalitarismului lui Platon. Exigenţa sa de dominaţie
necontestată a unei clase asupra-celorlalte era categorică, dar idealul său nu era exploatarea maximă a claselor
muncitoare de către clasa stăpînitoare, ci era stabilitatea întregului. însă motivul oferit de el pentru necesitatea de
a menţine exploatarea între anumite limite este tot unul pur utilitar: interesul stabilizării dominaţiei de clasă.
Dacă paznicii ar încerca să obţină prea mult, argumentează el, în cele din urmă ar rămîne fără nimic. Dacă
paznicului „nu-i va mai fi de ajuns viaţa măsurată, sigură..., ci se va simţi îndemnat ca, uzînd de forţă, să-şi însu-
şească tot ceea ce există în cetate, atunci el va afla că Hesiod era într-adevăr înţelept cînd spunea că «într-un fel
jumătatea e mai mare decît întregul»"41. Trebuie să înţelegem însă că pînă şi această tendinţă de a îngrădi
exploatarea privilegiilor de clasă este un ingredient destul de comun al totalitarismului. Totalitarismul nu este
pur şi simplu amoral. El exprimă moralitatea societăţii închise — a grupului sau a tribului; el nu este egoism
individual, ci egoism colectiv.
Avînd în vedere că cel de-al treilea argument al lui Platon este consecvent şi corect, ne-am putea întreba de ce a
avut nevoie de acea „cam lungă prefaţă" şi de cele două argumente anterioare? De ce atîta nelinişte sau jenă?
(Platoniştii vor replica, fireşte, că această
CAPITOLUL 6: DREPTATEA TOTALITARĂ 129
nelinişte există doar în închipuirea mea. S-ar putea să fie aşa. Este totuşi anevoie de contestat caracterul iraţional
al acestor pasaje.) Răspunsul la această întrebare este, cred, acela că mecanismul colectiv al lui Platon nu prea ar
fi surîs cititorilor săi dacă le-ar fi fost înfăţişat în toată goliciunea lui absurdă. Platon era neliniştit deoarece
cunoştea şi se temea de atracţia morală exercitată de forţele pe care el încerca să le biruie. Nu s-a încumetat să le
înfrunte, ci a încercat să le cîştige pentru propria sa cauză. Nu vom şti niciodată dacă în scrierile lui Platon avem
de-a face cu o tentativă cinică şi conştientă de a exploata în favoarea propriilor sale scopuri sentimentele morale
ale umanitarismului sau cu o încercare tragică de a convinge propria sa conştiinţă mai bună de ravagiile
individualismului. Impresia mea personală este că cea de a doua interpretare corespunde realităţii şi că în acest
conflict lăuntric rezidă principalul secret al fascinaţiei pe care aceste scrieri o exercită. Eu cred că Platon a fost
mişcat în străfundul sufletului său de noile idei şi îndeosebi de marele individualist Socrate şi de martiriul său.
Cred de asemenea că a luptat cu toată puterea neegalatei sale inteligenţe, deşi nu totdeauna deschis, împotriva
acestei influenţe exercitate asupra sa ca şi asupra altora. Aşa se explică şi faptul că din cînd în cînd întîlnim, în
spaţiul totalitarismului său masiv, şi unele idei umanitare. Ca şi faptul că a fost posibil ca unii filozofi să-l pre-
zinte pe Platon ca pe un gînditor umanitarist.
Un argument puternic în sprijinul acestei interpretări îl oferă modul în care Platon a tratat, sau mai degrabă
maltratat, teoria umanitaristă şi raţionalistă a statului, teorie ce fusese dezvoltată pentru prima dată în timpul
generaţiei sale.
într-o prezentare clară a acestei teorii trebuie folosit limbajul exigenţelor sau propunerilor politice (cf. capitolul
5, III); ceea ce înseamnă că nu trebuie să încercăm să răspundem la întrebarea esenţialistă: Ce este statul, care
este adevărata sa natură, semnificaţia sa reală? Şi nici la întrebarea istoricistă: Cum a apărut statul şi care este
originea obligaţiei politice? Ci să formulăm întrebarea astfel: Ce pretindem unui stat? Ce propunem să fie
considerat drept scopul legitim al activităţii de stat? Iar pentru a afla care sînt exigenţele noastre politice
fundamentale, putem întreba: De ce preferăm să trăim într-un stat bine orînduit decît să trăim fără stat, adică în
anarhie? Acest mod de a întreba este unul raţional. La astfel de întrebări trebuie să încerce să răspundă un
tehnolog înainte
130
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
de a putea să se apuce de construcţia sau reconstrucţia indiferent cărei instituţii politice. Căci numai dacă ştie ce
vrea, el va putea să decidă dacă o anumită instituţie este sau nu bine adaptată la funcţia ei.
Dacă formulăm în acest fel întrebarea, răspunsul unui adept al umanitarismului va fi: Ceea ce pretind de la stat
este să ne ocrotească nu numai pe mine, ci şi pe alţii. Cer ocrotire pentru propria mea libertate şi pentru libertatea
altora. Nu vreau să fiu la discreţia nimănui care este înzestrat cu pumni mai zdraveni sau cu arme mai puternice.
Cu alte cuvinte, vreau să fiu ocrotit împotriva agresiunii altor oameni. Vreau să fie recunoscută deosebirea dintre
agresiune şi apărare, iar apărarea să fie sprijinită de puterea organizată a statului. (Este vorba de apărarea stata
quo -ului, iar principiul propus aici echivalează cu cerinţa ca stătu quo- ui să nu fie schimbat prin mijloace
violente, ci numai în conformitate cu legea, prin compromis sau arbitraj, exceptînd situaţia cînd nu există nici o
procedură legală pentru revizuirea lui.) Sînt cu totul de acord ca propria mea libertate de acţiune să fie întrucîtva
îngrădită de stat, cu condiţia să beneficiez de ocrotirea libertăţii care îmi rămîne, deoarece ştiu că anumite
limitări ale libertăţii mele sînt necesare; de exemplu, trebuie să renunţ la „libertatea" mea de a ataca, dacă vreau
ca statul să sprijine apărarea faţă de orice atac. Cer însă să nu se piardă din vedere scopul fundamental al statului
— ocrotirea acelei libertăţi care nu dăunează altor cetăţeni. Cer de aceea ca statul să limiteze libertatea
cetăţenilor cît mai egal cu putinţă şi nu peste cît este necesar pentru a se realiza o limitare egală a libertăţii.
Cam aceasta ar fi exigenţa umanitarismului, a egalitarismului, a individualismului. Este o exigenţă ce permite
tehnologului social să abordeze problemele politice în mod raţional, adică din punctul de vedere al unui obiectiv
foarte clar şi bine determinat.
S-au ridicat numeroase obiecţii împotriva tezei că un astfel de obiectiv poate fi formulat suficient de clar şi de
precis. S-a spus, bunăoară, că odată recunoscut că libertatea trebuie limitată, întreg principiul libertăţii cade, iar
în problema de a şti care limitări sînt necesare şi care sînt absurde nu se poate decide în mod raţional, ci doar prin
autoritate. Această obiecţie se datorează însă unei confuzii. Ea confundă problema fundamentală a ceea ce dorim
din partea unui stat, cu anumite dificultăţi tehnice, importante, ce-i drept, care ţin de înfăptuirea obiectivelor
noastre. Este de bună
CAPITOLUL 6: DREPTATEA TOTALITARA
131
seamă greu de determinat cu precizie gradul de libertate ce poate să fie lăsat cetăţenilor fără a primejdui acea
libertate pe care statul are menirea de a o ocroti. Dar că ceva de genul unei determinări aproximative a acestui
grad de libertate este posibil, o dovedeşte experienţa, adică existenţa statelor democratice. In fapt, acest proces
de determinare aproximativă constituie una din principalele sarcini ale legislaţiei în statele democratice. Este un
proces dificil, dar dificultăţile pe care el le întîmpină nu sînt de aşa natură încît să ne silească să modificăm
exigenţele noastre fundamentale. Aceste exigenţe, formulate concis, constau în aceea ca statul să fie considerat
drept o societate pentru preîntâmpinarea nelegiuirii, adică a agresiunii. Iar obiecţia că este greu de ştiut unde
sfîrşeşte libertatea şi începe nelegiuirea poate fi parată, în principiu, prin cunoscuta anecdotă cu huliganul care
protesta că, fiind cetăţean liber, avea dreptul să-şi mişte pumnul în orice direcţie dorea; la care judecătorul i-a
replicat cu înţelepciune: „Libertatea de mişcare a pumnului dumitale este limitată de poziţia nasului semenului
dumitale." Concepţia despre stat formulată oe mine aici poate fi numită „proteefionism". Termenul
„protecţionism" a fost adesea folosit pentru a desemna anumite tendinţe opuse libertăţii. Astfel, economistul
înţelege prin protecţionism politica de protejare a anumitor interese industriale împotriva concurenţei; iar
moralistul înţelege prin el exigenţa ca funcţionarii de stat să instituie o tutelă morală asupra populaţiei. Deşi
teoria politică numită de mine „protecţionism" nu este legată de nici una din aceste tendinţe şi deşi ea este
funciarmente o teorie liberală, cred că denumirea poate fi folosită pentru a semnala că, deşi este liberală, ea n-are
nimic de-a face cu politica nonintervenţiei stricte (numită adesea, deşi nu întru totul corect, „laissez fam").
Liberalismul nu este opus intervenţiei statului. Dimpotrivă, e clar că nici un fel de libertate nu este posibilă dacă
nu este ocrotită de stat.42 în domeniul educaţiei, bunăoară, este necesară o anumită doză de control din partea
statului, dacă dorim ca tinerii să fie capabili să-şi apere libertatea, iar statul trebuie să se preocupe ca toţi să poată
beneficia de toate posibilităţile educaţionale. Dar un control prea mare al statului în probleme de educaţie este o
primejdie fatală pentru libertate, întrucît duce în mod sigur la îndoctrinare. După cum am indicat deja, importanta
şi dificila problemă a limitării libertăţii nu poate fi rezolvată printr-o formulă standard. Iar faptul că vor exista
totdeauna
132
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
cazuri-limită este îmbucurător, căci fără stimulul problemelor şi luptelor politice de acest fel, disponibilitatea
cetăţenilor de a lupta pentru libertatea lor ar dispărea repede, iar o dată cu ea, ar dispărea şi libertatea lor. (Privită
în această lumină, pretinsa incompatibilitate dintre libertate şi securitate — e vorba de securitatea garantată de
stat — se dovedeşte a fi o himeră. Pentru că nu există libertate dacă nu este garantată de stat; şi reciproc, numai
un stat aflat sub controlul unor cetăţeni liberi le poate oferi acestora o securitate rezonabilă.)
Formulată în acest fel, teoria protecţionistă a statului este degajată de orice elemente de istoricism sau
esenţialism. Ea nu spune că statul a luat naştere ca o asociaţie de indivizi cu scop protecţionist sau că vreunul din
statele ce au existat de-a lungul istoriei a fost vreodată condus în mod conştient în conformitate cu acest scop.
Tot aşa, ea nu spune nimic despre natura esenţială a statului sau despre vreun drept natural la libertate. Şi nici
despre modul efectiv de funcţionare a statelor. Ea formulează o exigenţă politică, sau mai precis, o propunere
pentru adoptarea unei anumite politici. înclin să cred însă că mulţi convenţionalişti care au descris statul ca
avîndu-şi obîrşia într-o asociaţie menită să ofere protecţie membrilor săi au urmărit să exprime tocmai această
exigenţă, deşi au făcut-o într-un limbaj stîngaci şi derutant — limbajul istoricis-mului. Un mod derutant de
exprimare a acestei exigenţe este şi aserţiunea că statul are drept funcţie esenţială protejarea membrilor săi; sau
aserţiunea că statul trebuie definit drept o asociaţie de ocrotire reciprocă. Toate aceste teorii, înainte de a putea fi
discutate serios, se cer traduse, aşa-zicînd, în limbajul exigenţelor sau propunerilor vizînd acţiunea politică.
Altfel dau naştere la interminabile discuţii cu caracter pur verbal.
Voi da un exemplu de astfel de traducere. Aristotel43 a formulat o critică a ceea ce eu numesc protecţionism,
critică reluată de Burke şi de mulţi platonişti moderni. Această critică afirmă că protec-ţionismul se bazează pe o
concepţie prea meschină despre obiectivele statului, acesta trebuind (după cum se exprimă Burke) „să fie privit
cu altfel de veneraţie, fiindcă nu este o asociere în lucruri ce servesc doar existenţei animalice brute a unei naturi
trecătoare şi pieritoare". Cu alte cuvinte, se afirmă că statul este un lucru mai înalt şi mai nobil decît o asociaţie
cu scopuri raţionale; el este obiect de adoraţie. El are obiective mai înalte decît ocrotirea
CAPITOLUL 6: DREPTATEA TOTALITARĂ
133
fiinţelor umane şi a drepturilor lor. Are obiective morale. „Un stat ce-şi merită cu adevărat numele trebuie să se
ocupe de cultivarea virtuţii", spune Aristotel. încercînd să traducem această critică în limbajul exigenţelor
politice, constatăm că aceşti critici ai protec-ţionismului vor două lucruri. întîi, vor să facă din stat un obiect de
cult. Din punctul nostru de vedere nu-i de spus nimic împotriva acestei dorinţe. Este o problemă religioasă; iar
adoratorii statului trebuie să se întrebe ei înşişi cum se împacă acest crez cu celelalte credinţe religioase ale lor,
de exemplu cu prima din cele zece porunci biblice. A doua lor cerinţă este de ordin politic. în practică, această
cerinţă ar însemna pur şi simplu ca funcţionarii statului să se preocupe de moralitatea cetăţenilor şi să facă uz de
puterea cu care sînt investiţi nu atît pentru a proteja libertatea cetăţenilor, cît pentru a controla viaţa lor morală.
Cu alte cuvinte, este cerinţa ca sfera legalităţii, adică a normelor impuse de stat, să fie lărgită pe seama celei a
moralităţii propriu-zise, adică a normelor impuse nu de stat, ci de propriile noastre decizii morale — de
conştiinţa noastră. O asemenea cerinţă sau propunere poate fi discutată raţional; şi împotriva ei se poate spune că
cei ce formulează astfel de cerinţe par să nu-şi dea seama că aceasta ar însemna sfîrşitul responsabilităţii morale
a individului şi ar avea drept efect nu ameliorarea moralităţii, ci distrugerea ei. Ea ar înlocui responsabilitatea
personală prin tabuuri tribaliste şi prin iresponsabilitatea totalitară a individului. împotriva unei atare atitudini în
întregul ei, individualistul trebuie să susţină că moralitatea statelor (dacă aşa ceva există) este îndeobşte mult
inferioară celei a cetăţeanului mediu, încît este mult mai de dorit ca moralitatea statului să fie ţinută sub control
de cetăţeni, decît vice-versa. Ceea ce ne trebuie şi ceea ce dorim este o moralizare a politicii şi nu o politizare a
moralei.
Se cuvine menţionat că, din punctul de vedere al protecţionis-mului, statele democratice existente, deşi departe
de a fi perfecte, reprezintă o realizare foarte însemnată în domeniul ingineriei sociale în sensul bun al cuvîntului.
Multe feluri de infracţiuni, de atacuri ale unor indivizi la adresa drepturilor altor indivizi au fost practic
suprimate sau considerabil reduse, iar instanţele judecătoreşti administrează cu destul succes justiţia în cazurile
de conflicte dificile de interese. Mulţi cred că extinderea acestor metode44 la crimele şi conflictele internaţionale
nu-i decît un vis utopic; dar n-a trecut prea mult timp de cînd instituirea unor organe de stat efi-
134 PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
ciente pentru menţinerea păcii civile le apărea utopică celor ce trăiau sub ameninţările unor delincvenţi, în ţări
unde în prezent pacea civilă este menţinută cu destul succes. în ce mă priveşte, cred că problemele inginereşti
privind controlul delictelor internaţionale nu sînt de fapt atît de dificile, dacă sînt abordate curajos şi raţional.
Dacă lucrurile sînt înfăţişate clar, nu va fi greu ca oamenii să fie convinşi să cadă de acord că este nevoie de
instituţii protectoare, atît la nivel regional, cît şi la scară mondială. Adoratorii statului n-au decît să continue să-l
adore; important e ca tehnologilor sociali să li se permită nu numai să amelioreze mecanismele lui interne, ci şi
să edifice c organizaţie pentru preîntîmpinarea delictelor internaţionale.
VII
Revenind acum la istoria acestor mişcări, se pare că teoria protecţionistă & statului a fost formulată pentru prima
dată de sofistul Lyconhron, elev al lui Gorgias. Am menţionat deja că el a fost (asemeni Aii Alcidamas, tot un
elev de-al lui Gorgias) unul din primii care i u atacat teoria privilegiului natural. Că a fost susţinător al teoriei
numite de mine „protecţionism", apare consemnat la Aris-totel, care vorbeşte despre el într-un fel din care
rezultă că foarte probabil el i-a fost iniţiatorul. Din aceeaşi sursa aflăm că a formulat-o cu o claritate ce nu pare
să mai fi fost atinsă de vreunul din
succesorii săi.
\ristotel ne spune că Lycophron considera legea statului drept „o î woială prin care oamenii garantează unul
altuia dreptatea" (şi că ea nu are puterea de a-i face pe cetăţeni buni sau drepţi). El ne mai spune45 că Lycophron
privea statul ca pe un instrument pentru ocrotirea cetăţenilor săi faţă de acte de nedreptate (şi pentru a face cu
putinţă comunicarea paşnică între ei, în particular schimbul de bunuri) şi cerea ca statul să fie o „asociaţie
cooperativă pentru preîntîmpinarea delictelor". Este interesant că în relatarea lui Aris-totel nu se află nici un
indiciu că Lycophron şi-ar fi exprimat teoria în formă istoricistă, deci ca pe o teorie privitoare la naşterea statului
în urma unui contract social. Dimpotrivă, din contextul lui Aristotel se desprinde clar că teoria lui Lycophron nu
se preocupa decît de menirea statului; pentru că Aristotel argumentează că
CAPITOLUL 6: DREPTATEA TOTALITARĂ
135
Lycophron n-a înţeles că menirea esenţială a statului este de a-i face virtuoşi pe cetăţenii săi. Acesta e un indiciu
că Lycophron interpreta această menire în chip raţional, din punct de vedere tehnologic, adoptînd postulatele
egalitarismului, individualismului şi protecţionismului.
în această formă, teoria lui Lycophron nu este defel afectată de obiecţiile la care este expusă teoria tradiţională
istoricistă a contractului social. S-a spus nu o dată, spre exemplu de către Barker46, că teoria contractualistă „a
fost infirmată punct cu punct de către gînditorii moderni". Se prea poate; dar parcurgînd obiecţiile lui Barker,
vedem că ele nu infirmă teoria lui Lycophron, în care Barker vede (şi aici înclin să-i dau dreptate) fondatorul
probabil al celei mai timpurii forme a unei teorii ce mai tîrziu a căpătat denumirea de teoria contractualistă.
Obiecţiile lui Barker pot fi formulate astfel: a) Din punct de vedere istoric, nu a existat niciodată un contract; b)
din punct de vedere istoric, statul n-a fost niciodată instituit; c) legile nu sînt convenţionale, ci izvorăsc din
tradiţie, dintr-o forţă superioară, eventual din instinct etc; ele sînt obiceiuri înainte de a deveni coduri; d) forţa
legilor nu rezidă în sancţiuni, în forţa protectoare a statului care le impune, ci în disponibilitatea individului de a
li se supune, adică în voinţa morală a individului.
Se vede din capul locului că obiecţiile a), b) şi c), care sînt, probabil, ca atare, în genere corecte (deşi unele
contracte au existat) privesc teoria doar în forma ei istoricistă, fiind irelevante pentru versiunea lui Lycophron.
Le putem lăsa, de aceea, deoparte. Obiecţia d), în schimb, merită examinată mai îndeaproape. Ce vrea să spună
ea, de fapt? Teoria pe care ea o atacă subliniază, mai mult ca oricare alta, „voinţa" sau, mai bine zis, decizia
individului; în fond, chiar cuvîntul „contract" sugerează un acord „liber consimţit"; ea sugerează, mai mult,
poate, decît orice altă teorie, că forţa legilor rezidă în disponibilitatea individului de a le accepta şi a li se
conforma. Şi atunci, cum poate conta d) drept o obiecţie faţă de teoria contractualistă? Singura explicaţie pare să
fie aceea că Barker nu vede izvorul contractului în „voinţa morală" a individului, ci într-o voinţă egoistă; iar
această interpretare e cu atît mai probabilă cu cît concordă cu critica lui Platon. Dar nu trebuie neapărat să fii
egoist, pentru a fi protecţionist. Protecţia nu înseamnă neapărat autoprotecţie; mulţi oameni îşi asigură viaţa cu
scopul nu de a se proteja pe sine, ci de a proteja pe alţii, şi tot aşa
136
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
ei pot să ceară protecţia statului nu pentru ei înşişi, ci în principal pentru alţii, şi într-o măsură mai mică (sau
deloc) pentru ei înşişi. Ideea fundamentală a protecţionismului este: ocroteşte pe cel slab să nu fie brutalizat de
cel mai puternic. Această exigenţă a fost susţinută nu numai de cei slabi, ci adesea şi de către cei puternici. Este
derutant (ca să nu spunem mai mult) să se sugereze că e vorba de o exigenţă egoistă sau imorală.
PrOtecfionismul lui Lycophron nu este atins, cred, de nici una din aceste obiecţii. El este expresia cea mai fidelă
a mişcării umanitare şi egalitare din epoca lui Pericle. Nu ne-a parvenit însă nealterat. A fost transmis
generaţiilor de mai tîrziu doar într-o formă distorsionată — ca teorie istoricistă privind originea statului într-un
contract social; sau ca teorie esenţialistă ce pretinde că adevărata natură a statului este cea a unei convenţii; şi ca
teorie a egoismului, bazată pe presupoziţia naturii funciarmente imorale a omului. Toate acestea se datorează
influenţei covîrşitoare a autorităţii lui Platon.
VIII
Nu prea încape îndoială că Platon cunoştea bine teoria lui Lycophron, dat fiind că a fost (după toate
probabilităţile) un contemporan mai tînăr al acestuia. Şi într-adevăr, această teorie poate fi uşor identificată cu
una ce apare menţionată pentru prima dată în Gorgias şi mai tîrziu în Republica. (în nici unul din aceste locuri
Platon nu-i menţionează autorul; procedeu ce-l adopta frecvent cînd oponentul său era încă în viaţă.) în Gorgias,
teoria este expusă de Callicles, un nihilist etic asemănător lui Thrasymachos din Republica, în Republica, ea este
expusă de Glaucon, în nici unul din cazuri vorbitorul nu se identifică pe sine cu teoria pe care o expune.
Cele două pasaje sînt, în multe privinţe, paralele. Ambele prezintă teoria într-o formă istoricistă, ca pe o teorie
despre originea „dreptăţii". Ambele o prezintă ca şi cum premisele ei logice ar fi cu necesitate egoiste şi chiar
nihiliste; deci ca şi cum concepţia protec-ţionistă despre stat ar fi susţinută numai de cei cărora le-ar plăcea să
comită nedreptăţi, dar sînt prea slabi pentru aceasta, drept care pretind ca nici cei puternici să nu o facă;
prezentare în mod vădit incorectă, dat fiind că singura premisă necesară a teoriei este exigenţa eliminării
delictelor sau a nedreptăţii.
CAPITOLUL 6: DREPTATEA TOTALITARĂ
137
Pînă aici, cele două pasaje din Gorgias şi Republica sînt paralele, paralelism ce a prilejuit numeroase comentarii.
Există însă şi o imensă deosebire între ele, care, din cîte cunosc, a fost trecută cu vederea de comentatori. Iată
despre ce este vorba. în Gorgias teoria este expusă de Callicles ca una căreia el i se opune; şi cum el se opune şi
lui Socrate, teoria protecţionistă, prin implicaţie, nu este atacată de Platon, ci apărată. Şi într-adevăr, privind
lucrurile mai de aproape, vedem că Socrate susţine cîteva aspecte ale ei împotriva nihilistului Callicles. în
Republica, însă, aceeaşi teorie este prezentată de Glaucon ca o elaborare şi dezvoltare a vederilor lui Thra-
symachos, adică ale nihilistului care ţine aici locul lui Callicles; cu alte cuvinte, teoria este acum prezentată ca
fiind nihilistă, iar Socrate, drept eroul care nimiceşte victorios această doctrină dia-biolică a egoismului.
Astfel, pasajele în care majoritatea comentatorilor descoperă o asemănare între tendinţele din Gorgias şi cele din
Republica dezvăluie, în realitate, o totală schimbare de front. în ciuda prezentării ostile făcute de Callicles,
tendinţa din Gorgias este favorabilă protecţionismului; Republica, în schimb, îi este violent potrivnică.
Iată un extras din cuvîntarea lui Callicles din Gorgias 47: „Legile au fost statornicite de oamenii slabi şi mulţi.
Aşadar, pentru ei, pentru avantajul lor, statornicesc legi...Pentru a înspăimânta pe oamenii mai puternici, pe cei
capabili să aibă mai mult.. .Ei sînt bucuroşi, cred, să aibă tot atît cît şi ceilalţi, deşi sînt mai bicisnici. Pentru
aceasta se şi spune că... este nedrept şi urît să te străduieşti să ai mai mult decît cei mulţi, ceea ce ei tocmai
numesc a fi nedrept." Dacă examinăm acest text şi lăsăm de o parte ceea ce se datorează dispreţului şi ostilităţii
făţişe a lui Callicles, găsim în el toate elementele teoriei lui Lycophron: egalitarismul, individualismul şi
protecţia împotriva nedreptăţii. Chiar şi referirea la cei „puternici" şi la cei „slabi"care sînt conştienţi de
inferioritatea lor se încadrează de fapt foarte bine în teoria protecţionistă, cu condiţia doar de a omite elementul
caricatural. Nu este deloc improbabil ca doctrina lui Lycophron să fi formulat explicit exigenţa ca statul să
ocrotească pe cei slabi, exigenţă ce n-are, fireşte, nimic ignobil. (Speranţa că acest deziderat se va împlini într-o
bună zi este exprimat de învăţătura creştină: „Cei umili vor moşteni pămîntul".)
Callicles însuşi nu agreează protecţionismul; el este în favoarea drepturilor „naturale" ale celor mai puternici.
Este foarte semnifi-
138
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
CAPITOLUL 6: DREPTATEA TOTALITARĂ
139
cativ faptul că Socrate, în argumentaţia sa împotriva lui Callicles, ia apărarea protecţionismului; pentru că îl pune
pe acesta în legătură cu propria sa teză centrală — că este mai bine să înduri nedreptatea decît s-o faci, El spune,
de exemplu48: „Nu cumva tocmai cei mulţi sînt cei ce consideră, aşa cum ai spus, că este drept ca oamenii să fie
egali şi că este mai urît să nedreptăţeşti decît să fii nedreptăţit?" Şi ceva mai departe: „...nu numai conform legii
este mai urît să comiţi o nedreptate decît să o suferi şi este dreaptă egalitatea, ci şi conform naturii." (în pofida
tendinţelor sale individualiste, egalitare şi protecţioniste, Gorgias exprimă şi anumite înclinaţii accentuat
antidemocratice. Explicaţia ar putea fi că Platon, pe cînd scria acest dialog, nu elaborase încă teoriile sale
totalitare; deşi simpatiile sale erau deja antidemocratice, el se afla încă sub influenţa lui Socrate. Eu unul nu
înţeleg cum pot unii să considere că atît Gorgias, cît şi Republica redau fidel opiniile lui Socrate.)
Să ne adresăm acum Republicii, unde Glaucon prezintă pro-tecţionismul ca pe o versiune mai stringentă din
punct de vedere logic, dar din punct de vedere etic neschimbată, a nihilismului lui Thrasymachos. „Ascultă
atunci — zice Glaucon49 — ce este şi unde s-a născut dreptatea: Se zice că a face nedreptăţi este, prin firea
lucrurilor, un bine, a le îndura - un rău. Or, este mai mult rău în a îndura nedreptăţile, decît este bine în a le face;
astfel încît, după ce oamenii îşi fac unii altora nedreptăţi, după ce le îndură şi gustă atît din săvîrşirea cît şi din
suportarea lor, li se pare folositor celor ce nu pot nici să scape de a le îndura, dar nici să le facă, să convină între
ei, ca nici să nu-şi facă nedreptăţi, nici să nu le aibă de îndurat. De aici se trage aşezarea legilor... Aceasta este —
se zice — naşterea şi firea dreptăţii."
Cît priveşte conţinutul ei raţional, este vorba, evident, de aceeaşi teorie; iar felul în care e prezentată seamănă şi
el în detaliu50 cu discursul lui Callicles din Gorgias. Totuşi, Platon şi-a schimbat total punctul de vedere. Teoria
protecţionistă nu mai este acum apărată împotriva alegaţiei că se întemeiază pe un egoism cinic; dimpotrivă.
Sentimentele noastre umanitare, indignarea noastră morală, stîrnite deja de nihilismul lui Thrasymachos, sînt
folosite pentru a ne transforma în duşmani ai protecţionismului. Această teorie, al cărei caracter umanitar a fost
indicat în Gorgias, Platon o face acum să apară antiumanitară, ba chiar ca rezultînd din doctrina respingătoare şi
extrem de neconvingătoare că nedreptatea e un lucru foarte bun —
pentru cei ce pot să o comită. El nu pregetă să apese asupra acestui punct. în continuarea pasajului citat, Glaucon
dezvoltă foarte detaliat supoziţiile sau premisele pretins necesare ale protecţionismului. Printre acestea el
menţionează, de exemplu, ideea că săvîrşirea de nedreptăţi este „extrema cea bună"51; că dreptatea se
statorniceşte numai pentru că mulţi oameni sînt prea slabi pentru a putea să facă fărădelegi; şi că pentru
cetăţeanul individual, o viaţă nelegiuită ar fi cea mai profitabilă. Iar „Socrate", adică Platon, chezăşuieşte în mod
explicit52 autenticitatea interpretării date de Glaucon teoriei pe care o prezintă. Prin această metodă Platon pare
să fi izbutit să convingă pe majoritatea cititorilor săi, şi în orice caz pe toţi platoniştii, că teoria protecţionistă
dezvoltată aici este identică cu egoismul crud şi cinic al lui Thrasymachos53; şi, ceea ce e mai important, că toate
formele individualismului revin la acelaşi lucru, şi anume la egoism. I-a convins însă de asta nu numai pe
admiratorii săi; a izbutit să-i convingă pînă şi pe adversarii săi, în special pe aderenţii teoriei contractualiste. De
la Carneades54 la Hobbes, ei nu numai că au preluat nefasta sa prezentare istoricistă, ci şi asigurările date de
Platon că baza teoriei lor este un nihilism etic.
Trebuie observat că singurul argument al lui Platon împotriva protecţionismului constă în elaborarea bazei
pretins egoiste a acestuia; iar dacă avem în vedere spaţiul considerabil pe care îl ocupă această elaborare, putem
conchide cu siguranţă că nu vreo reticenţă l-a determinat să nu avanseze un argument mai bun, ci faptul că nu
dispunea de unul mai bun. Astfel că protecţionismul a trebuit să fie respins printr-un apel la sentimentele noastre
morale, ca un afront adus ideii de dreptate şi bunei cuviinţe.
Aceasta e metoda lui Platon de a înlătura o teorie ce era nu doar un rival redutabil al propriei lui doctrine, ci şi
reprezentativă pentru noul crez umanitar şi individualist, adică duşmanul de moarte a tot ceea ce îi era scump lui
Platon. Este o metodă dibace, după cum o dovedeşte uimitorul ei succes. N-ar fi însă corect din partea mea dacă
n-aş spune că metoda lui Platon mi se pare necinstită. Pentru că teoria atacată de el n-are nevoie de nici o
presupoziţie mai imorală decît aceea că nedreptatea e un rău şi că deci trebuie evitată şi adusă sub control. Iar
Platon îşi dădea foarte bine seama că această teorie nu se întemeia pe egoism, pentru că în Gorgias nu a
prezentat-o ca fiind identică cu teoria nihilistă din care ea este „derivată" în Republica, ci ca fiind opusă acesteia.
140
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
Rezumînd, putem spune că teoria platoniciană a dreptăţii, aşa cum este prezentată în Republica şi în lucrări
ulterioare acesteia, este o încercare conştientă de a birui tendinţele egalitariste, individualiste şi protecţioniste din
epoca sa şi de a restabili pretenţiile tri-balismului prin dezvoltarea unei teorii morale totalitare. în acelaşi timp
Platon a fost puternic impresionat de noua moralitate umanitaristă; însă în loc să combată egalitarismul cu
argumente, el a evitat pînă şi să-l discute. Şi a izbutit să mobilizeze sentimentele umanitariste, a căror forţă o
cunoştea atît de bine, pentru cauza dominaţiei de clasă totalitare a unei rase de stăpîni superioară de la natură.
Aceste prerogative de clasă, pretindea el, sînt necesare pentru a susţine stabilitatea statului. Ele constituie, deci,
esenţa dreptăţii. în cele din urmă, teza sa se bazează pe argumentul că dreptatea este utilă puterii, sănătăţii şi
stabilităţii statului; argument ce se aseamănă perfect cu definiţia totalitară modernă: drept e tot ceea ce foloseşte
puterii naţiunii mele, a clasei mele sau a partidului meu.
Dar aceasta nu este încă întreaga poveste. Punînd accentul pe prerogativa de clasă, teoria platoniciană a dreptăţii
pune în centrul teoriei politice problema „Cine trebuie să cîrmuiască?" Răspunsul lui a fost că trebuie să
cîrmuiască cei mai înţelepţi şi mai buni. Acest răspuns excelent nu modifică oare caracterul teoriei sale?
Capitolul 7
Principiul cîrmuirii
„Oamenii înţelepţi trebuie să stea în frunte şi să guverneze, iar cei lipsiţi de înţelepciune să-i urmeze."
PLATON
Anumite obiecţii1 aduse interpretării date de mine programului politic al lui Platon m-au determinat să examinez
rolul pe care-l joacă în cadrul acestui program idei morale cum sînt cele de Dreptate, Bine, Frumos, înţelepciune,
Adevăr şi Fericire. Această analiză va fi continuată în capitolul de faţă şi în următoarele două, iar rolul ideii de
înţelepciune în filozofia politică a lui Platon va face obiectul capitolului care urmează după ele.
Am văzut că ideea de dreptate a lui Platon cere, în esenţă, ca stăpînii din fire să cîrmuiască, iar sclavii din fire să
accepte condiţia lor de sclavi. Ea ţine de postulatul istoricist ca statul, pentru a opri schimbarea, să fie o copie a
Ideii sale sau a adevăratei sale „naturi". Această teorie a dreptăţii indică foarte clar că pentru Platon problema
fundamentală a politicii rezidă în întrebarea: Cine trebuie să cîrmuiască statul?
I
Eu sînt convins că exprimînd problema politicii sub forma „Cine trebuie să cîrmuiască statul?" sau „Voinţa cui
trebuie să aibă supremaţie?" etc, Platon a creat o confuzie durabilă în filozofia politică. Confuzia aceasta este
analoagă celei create de el în domeniul filozofiei morale prin identificarea, discutată în capitolul precedent, a
colectivismului cu altruismul. E clar că odată pusă întrebarea „Cine trebuie să cîrmuiască?", este greu de evitat
un răspuns de felul „cei mai buni" sau „cei mai înţelepţi" sau „conducă-
142
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
torii înnăscuţi" sau „cei ce stăpînesc arta cîrmuirii" (sau, eventual, „Voinţa generală" sau „Rasa stăpînilor" sau
„Muncitorii industriali" sau „Poporul"). Dar un asemenea răspuns, oricît ar suna de convingător — căci cine ar
putea susţine că trebuie să cîrmuiască „cei mai răi" sau „cei mai proşti" sau „cei ce sînt din fire sclavi"? — nu
este, după cum voi încerca să arăt, de nici un folos.
întîi de toate, un asemenea răspuns riscă să ne facă să credem că astfel a fost rezolvată o problemă fundamentală
a filozofiei politice. Dacă abordăm însă teoria politică dintr-un unghi diferit, vom constata că, departe de a fi
rezolvat astfel vreo problemă fundamentală, n-am făcut altceva decît să trecem pe lîngă ceea ce e fundamental,
închipuindu-ne că întrebarea „Cine trebuie să cîrmuiască?" este una capitală. Pentru că pînă şi cei ce împărtăşesc
această presupoziţie a lui Platon admit că liderii politici nu sînt întotdeauna suficient de „buni" sau de „înţelepţi"
(nu-i nevoie să ne sinchisim prea mult de semnificaţia precisă a acestor termeni) şi că nu este deloc uşor să creezi
o cîrmuire a cărei bunătate şi înţelepciune să fie implicit asigurate. Iar dacă sîntem de acord asupra acestui punct,
atunci trebuie să ne întrebăm dacă gîndirea politică n-ar trebui să ia din capul locului în considerare posibilitatea
unor guvernanţi răi; şi daca n-ar trebui să fim pregătiţi pentru eventualitatea celor mai răi guvernanţi în timp ce
sperăm ca puterea să revină celor mai buni. Aceasta duce însă la o nouă abordare a problemei politicii, pentru că
ne obligă să înlocuim întrebarea: Cine trebuie să cîrmuiască? prin întrebarea noua"-: Cum am putea face să
organizăm în aşa fel instituţiile politice încît guvernanţii răi sau incompetenţi să fie împiedicaţi să cauzeze prea
multe prejudicii?
Cei care cred că întrebarea mai veche este fundamentală admit în mod tacit că puterea politică este
„esenţialmente" neîngrădită. Ei presupun că cineva — un individ sau un corp colectiv, cum ar fi o clasă — deţine
puterea. Şi mai presupun că cel ce deţine puterea are, practic, posibilitatea de a face ce vrea şi, în particular, că
şi-o poate întări, apropiind-o astfel şi mai mult de o putere nelimitată sau neîngrădită. Ei presupun că puterea
politică este, esenţialmente, suverană. Odată admisă această supoziţie, întrebarea „Cine trebuie să fie suveranul?"
rămîne, într-adevăr, singura importantă.
Voi numi această presupoziţie teoria suveranităţii (neîngrădite), folosind această expresie nu pentru vreuna
anume din variatele teorii ale suveranităţii, cum sînt, în particular, cele avansate de
CAPITOLUL 7: PRINCIPIUL CÎRMUIRII
143
Bodin, Rousseau sau Hegel, ci pentru presupoziţia mai generală că puterea politică este practic neîngrădită sau
pentru postulatul că ea trebuie să fie aşa; împreună cu consecinţa, derivată de aci, că problema principală care
rămîne de rezolvat este de a da această putere pe cele mai bune mîini. Această teorie a suverantităţii este tacit
admisă în teoria lui Platon şi de atunci n-a încetat să-şi joace rolul în gîndirea politică. Ea este admisă implicit,
spre exemplu, şi de acei autori moderni care cred că principala problemă este: cine să dicteze? Capitaliştii sau
muncitorii?
Fără a intra într-o critică detaliată, vreau să arăt aici că se pot ridica obiecţii serioase împotriva acceptării pripite
şi implicite a acestei teorii. Orice merite de ordin speculativ ar putea părea să aibă această presupoziţie, ea este în
mod sigur foarte nerealistă. Niciodată n-a existat undeva putere politică neîngrădită, şi atîta timp cît oamenii
rămîn oameni (adică atîta timp cît „Vajnica Lume Nouă" nu s-a materializat) nu poate exista putere politică
absolută şi neîngrădită. Cît timp un singur om nu poate acumula în mîinile sale destulă putere fizică pentru a-i
domina pe toţi ceilalţi, el va depinde de cei ce-l ajută, Chiar şi tiranul cel mai puternic depinde de poliţia sa
secretă, de scutierii şi călăii săi. Această dependenţă înseamnă că puterea sa, oricît ar fi de mare, nu este
neîngrădită şi că el este silit să facă concesii, folosindu-se de un grup împotriva altuia. Această dependenţă
înseamnă totodată că există şi alte forţe politice, alte puteri afară de a sa proprie, şi că el îşi poate exercita
cîrmuirea doar folosindu-se de ele şi împăcîndu-le. Ceea ce araiă că pînă şi cazurile extreme de suveranitate nu
sînt niciodată cazuri de suveranitate pură. Nici chiar în aceste cazuri voinţa sau interesul unui singur om (sau —
presupunînd că există aşa ceva — voinţa sau interesul unui grup) nu-şi poate atinge scopul în mod direct, fără a
renunţa la o parte din el în vederea atragerii de partea sa a unor puteri pe care nu le poate supune. Iar în
majoritatea covîrşitoare a cazurilor, limitările puterii politice sînt mult mai însemnate.
Am ţinut să evidenţiez aceste aspecte empirice, nu pentru că aş vrea să le folosesc drept argument, ci doar pentru
a evita anumite obiecţii. Eu susţin că orice teorie a suveranităţii omite să se confrunte cu o întrebare mai
fundamentală, şi anume cu întrebarea dacă n-ar trebui cumva să tindem spre un control instituţional asupra
144
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
guvernanţilor, contrabalansînd puterea lor prin alte puteri. Această teorie a controlului şi contrabalansării are
dreptul, cel puţin, la o examinare atentă. Singurele obiecţii la această teză sînt, pe cît îmi pot da seama, a) că un
asemenea control este practic imposibil sau b) că el este esenţiaîmente de neconceput, dat fiind că puterea
politică este esenţiaîmente suverană3. Eu cred că ambele aceste obiecţii dogmatice sînt dezminţite de fapte; iar o
dată cu ele, cad şi un număr de alte concepţii influente (de exemplu, teoria că singura alternativă la dictatura unei
clase este dictatura altei clase).
Pentrtfa ridica problema controlului instituţional asupra guvernanţilor, nu-i nevoie să asumăm mai mult decît că
guvernele nu sînt totdeauna bune sau înţelepte. Dat fiind însă că am apucat să spun ceva ce ţine de fapte istorice,
cred că e cazul să mărturisesc că mă simt îndemnat să admit ceva în plus. înclin să cred că guvernanţii au fost
numai rareori inşi deasupra mediei umane şi adesea au fost chiar sub ea. Şi cred că este rezonabil ca în politică să
adoptăm principiul de a fi cît mai bine pregătiţi pentru eventualitatea cea mai proastă, deşi, fireşte, putem încerca
în acelaşi timp să realizăm pe cea mai bună. Mi se pare o nebunie să bazăm toate eforturile noastre pe speranţa
firavă că vom izbuti să obţinem guvernanţi desăvîrşiţi, sau măcar competenţi. Dar deşi simt cu putere că aşa stau
lucrurile, ţin să subliniez că critica pe care o voi face teoriei suveranităţii nu depinde de aceste opinii ale mele
mai personale.
Dincolo de aceste opinii personale şi dincolo de sus-menţiona-tele argumente empirice împotriva teoriei generale
a suveranităţii, mai există încă un fel de argument logic ce poate fi utilizat pentru a învedera inconsistenţa
oricăreia din formele particulare ale teoriei suveranităţii; mai precis, argumentului logic i se pot da forme diferite
dar analoage pentru a combate teoria că cei mai înţelepţi trebuie să guverneze, sau teoriile că trebuie să
guverneze cei mai buni, sau legea, sau majoritatea etc. O formă particulară a acestui argument logic este
îndreptată împotriva unei versiuni prea naive a liberalismului, democraţiei şi principiului că majoritatea e cea
care trebuie să deţină puterea; această formă seamănă întrucîtva cu binecunoscutul „paradox al libertăţii", care a
fost folosit pentru prima dată, şi cu succes, de Platon. Atunci cînd critică democraţia şi spune povestea acaparării
puterii de către tiran, Platon pune implicit
CAPITOLUL 7: PRINCIPIUL CÎRMUIRII
145
următoarea întrebare: Ce se întîmplă dacă voinţa poporului este să nu cîrmuiască el, ci un tiran? Omul liber,
sugerează Platon, poate să exercite libertatea sa absolută întîi sfidînd legile, iar în cele din urmă sfidînd libertatea
însăşi şi revendicînd zgomotos un tiran.4 Aceasta nu este doar o posibilitate fantezistă; lucrul s-a petrecut de un
număr de ori; şi de cîte ori s-a întîmplat, a pus într-o postură intelectuală disperată pe toţi acei democraţi care
adoptă, drept ultimă bază a crezului lor politic, principiul dominaţiei majorităţii sau o formă similară a
principiului suveranităţii. Pe de o parte, principiul adoptat de ei le cere să se opună oricărei guvernări, alta decît
cea a majorităţii, aşadar şi noii tiranii; pe de altă parte, acelaşi principiu le cere să accepte orice decizie luată de
majoritate, şi deci cîrmuirea noului tiran. Inconsistenţa teoriei lor nu poate, fireşte, să nu le paralizeze acţiunile.5
Aceia dintre noi, democraţii, care cerem controlul instituţional al guvernanţilor de către cei guvernaţi, şi în
special dreptul de a demite guvernul printr-un vot majoritar, trebuie, deci, neapărat să găsim pentru aceste
revendicări temeiuri mai bune decît o teorie autocontradictorie a suveranităţii. (în secţiunea următoare a
capitolului de faţă voi arăta pe scurt că acest lucru este posibil.)
Platon, după cum am văzut, s-a apropiat de descoperirea paradoxurilor libertăţii şi ale democraţiei. Ceea ce însă
Platon şi discipolii săi n-au observat este că şi toate celelalte forme ale teoriei suveranităţii dau naştere la
contradicţii analoage. Toate teoriile suveranităţii sînt paradoxale. Bunăoară, să presupunem că am reuşit să-l
alegem conducător pe „cel mai înţelept" sau pe „cel mai bun". Respectivul „cel mai înţelept" s-ar putea ca, în
înţelepciunea lui, să descopere că nu el trebuie să guverneze, ci „cel mai bun", iar „cel mai bun" să decidă, în
bunătatea lui, că „majoritatea" trebuie să guverneze. Este important de observat că pînă şi acea formă a teoriei
suveranităţii care cere „Domnia Legii" este expusă aceleiaşi obiecţii. Lucrul a fost, de fapt, sesizat, cu foarte
mult timp în urmă, după cum se vede din remarca lui Heraclit6: „Legea înseamnă şi atunci cînd dai ascultare unui
singur om."
Rezumînd această scurtă critică, se poate afirma, cred, că teoria suveranităţii nu e într-o situaţie bună nici din
punct de vedere empiric, nici din punct de vedere logic. Minimul pe care îl putem pretinde este ca ea să nu fie
adoptată înainte de a fi fost atent examinate alte posibilităţi.
146
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
II
Şi într-adevăr, nu este greu de arătat că se poate dezvolta o teorie a controlului democratic care nu generează
paradoxul suveranităţii. Teoria la care mă gîndesc este una ce nu porneşte, aşa-zicînd, de la o doctrină conform
căreia domnia majorităţii este un lucru intrinsec bun sau drept, ci de la caracterul infam al tiraniei; mai precis, ea
se bazează pe decizia, sau pe adoptarea propunerii, de a evita tirania şi de a i ne opune.
Pentru că putem să distingem între două tipuri de guvernare principale. Primul tip îl constituie guvernările de
care putem scăpa fără vărsare de sînge — de exemplu, prin alegeri generale; cu alte cuvinte, aici instituţiile
sociale oferă mijloace prin care guvernanţii pot fi demişi de către guvernaţi, iar tradiţiile sociale7 garantează că
aceste instituţii nu vor fi repede nimicite de cei aflaţi la putere. Cel de-al doilea tip îl formează guvernările de
care cei guvernaţi nu pot să scape decît pe calea unei revoluţii victorioase iar aceasta înseamnă că, în majoritatea
cazurilor, nu pot să scape deloc. Aş sugera să folosim termenul „democraţie" ca o etichetă comodă pentru
guvernările de primul tip, iar termenul „tiranie" pentru cele de tipul al doilea. Cred că aceasta corespunde
îndeaproape uzului tradiţional. Vreau să spun însă clar că argumentarea mea nu depinde cîtuşi de puţin de
alegerea acestor denumiri; iar dacă cineva ar inversa sensurile (ceea ce se şi face nu o dată în zilele noastre) eu
m-aş mulţumi să spun că sînt în favoarea a ceea ce el numeşte „tiranie" şi împotriva a ceea ce el numeşte
„democraţie"; şi aş respinge ca fiind irelevantă orice încercare de a descoperi semnificaţia „reală" sau „esenţială"
a „democraţiei", de exemplu traducînd termenul prin „guvernare de către popor". (Pentru că, deşi „poporul"
poate să influenţeze acţiunile guvernanţilor săi prin ameninţarea că-i va demite, el însuşi nu guvernează niciodată
în sensul concret, practic al cuvîntului.)
Dacă folosim cele două denumiri în felul sugerat, putem descrie acum drept principiu al politicii democratice
propunerea de a crea, dezvolta şi ocroti instituţiile politice necesare evitării tiraniei. Principiul acesta nu
presupune că am putea dezvolta vreodată instituţii de acest fel care să fie infailibile sau să funcţioneze fără greş,
sau să asigure că măsurile politice adoptate de un guvern democratic vor fi drepte, bune sau înţelepte — şi nici
măcar că vor fi cu nece-
CAPITOLUL 7: PRINCIPIUL CÎRMUIRII 147
sitate mai bune sau mai înţelepte decît cele adoptate de un tiran bine intenţionat. (Nefăcînd astfel de aserţiuni,
evităm paradoxul democraţiei.) Ceea ce se poate spune însă că presupune adoptarea principiului democraţiei este
convingerea că acceptarea pînă şi a unei politici proaste într-o democraţie (atît timp cît putem acţiona pentru o
schimbare paşnică) este preferabilă supunerii faţă de o tiranie, fie ea oricît de înţeleaptă sau bine intenţionată.
Privită într-o asemenea lumină, teoria democraţiei nu se bazează pe principiul că majoritatea trebuie să
guverneze; diversele metode egalitare de control democratic, cum sînt alegerile generale şi guvernămîntul
reprezentativ, trebuie considerate a nu fi mai mult decît nişte dispozitive instituţionale încercate şi — în prezenţa
unei larg răs-pîndite neîncrederi tradiţionale faţă de tiranie — rezonabil de eficiente împotriva tiraniei,
susceptibile oricînd de ameliorări şi oferind chiar metode pentru propria 3or ameliorare.
Cine acceptă principiul democraţiei în acest sens nu trebuie, deci, neapărat să privească rezultatul unui scrutin
democratic ca pe o expresie concludentă a ceea ce e drept. Un asemenea om, deşi va accepta decizia majorităţii,
pentru a nu stînjeni funcţionarea instituţiilor democratice, se va simţi liber să o combată cu mijloace democratice
şi să acţioneze pentru revizuirea ei. Iar dacă s-ar în-tîmpla ca într-o bună zi să vadă cum votul majorităţii
lichidează instituţiile democratice, o asemenea tristă experienţă îi va spune doar că nu există vreo metodă
garantată de evitare a tiraniei. Ea nu va slăbi însă hotărîrea sa de a lupta împotriva tiraniei şi nici nu va dovedi că
teoria sa este inconsistentă.
III
Revenind acum la Platon, constatăm că dat fiind accentul pe care-l pune pe problema „cine trebuie să
cîrmuiască?", el acceptă implicit teoria generală a suveranităţii. Prin aceasta, chestiunea controlului instituţional
asupra cîrmuitorilor şi a contrabalansării instituţionale a puterilor lor este eliminată fără să fi fost examinată.
Interesul este deplasat de la instituţii la chestiuni privind personalul, cea mai presantă problemă devenind acum
cea a selectării conducătorilor naturali şi a formării lor pentru funcţiile de conducere.
Din această pricină unii consideră că în teoria lui Platon bunul mers al statului este în ultimă instanţă o chestiune
de ordin etic sau
148
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
spiritual, depinzînd de persoane şi de responsabilitatea personală, şi nu de edificarea unor instituţii impersonale.
O asemenea viziune asupra platonismului mi se pare superficială. Orice politică pe termen lung este
instituţională. Acesta e un adevăr de neevitat, chiar şi pentru Platon. Principiul conducerii nu înlocuieşte proble-
mele instituţionale prin probleme de personal, el creează doar noi probleme instituţionale. După cum vom vedea,
el împovărează chiar instituţiile cu o sarcină ce depăşeşte cerinţele rezonabile care pot fi impuse unei simple
instituţii - sarcina selectării viitorilor conducători. Ar fi, deci, o greşeala să se creadă că opoziţia dintre teoria
echilibrării puterilor şi teoria suveranităţii corespunde celei dintre instituţionalism şi personalism. Principiul
platonician al conducerii este foarte departe de un personalism pur, deoarece presupune funcţionarea anumitor
instituţii; de fapt, s-ar putea spune că un personalism pur nici nu este posibil. Trebuie spus însă că nu estî posibil
nici un instituţionalism pur. Nu numai pentru că edificarea instituţiilor comportă importante decizii personale, ci
şi pentru că funcţionarea chiar şi a celor mai bune instituţii (cum sînt controalele şi echilibrările democratice) va
depinde întotdeauna, într-o măsură considerabilă, de persoanele ce activează în ele. Instituţiile sînt Î idoma unor
fortăreţe; ele trebuie să fie bine concepute şi să aibă un personal de calitate.
Această distincţie dintre elementul personal şi elementul instituţional al unei situaţii sociale este adeseori
pierdută din vedere de către criticii democraţiei. Cei mai mulţi dintre ei sînt nemulţumiţi de instituţiile
democratice, deoarece constată că acestea nu izbutesc totdeauna să împiedice un stat sau o linie politică de a se
abate de la anumite standarde morale sau de la anumite exigenţe politice ce pot fi deopotrivă presante şi
admirabile. Atacurile acestor critici sînt însă greşit orientate; ei nu înţeleg ce şi cît se poate aştepta din partea
unor instituţii şi care ar fi alternativa la instituţiile democra- ■•'j tice. Democraţia (folosind această denumire în
sensul sugerat mai j înainte) oferă cadrul instituţional pentru reformarea instituţiilor I politice. Ea creează
posibilitatea reformării instituţiilor fără recurge-l. re la violenţă, iar prin aceasta, posibilitatea de a folosi raţiunea
în , proiectarea de noi instituţii şi în ajustarea celor vechi. Ea nu ne poate da însă raţiune. Problema standardelor
intelectuale şi morale ,j ale cetăţenilor ei este în bună măsură una de ordin personal. (Ideea!, că această problemă
ar putea fi abordată, la rîndul ei, printr-unf
CAF1TULUL /:
control instituţional eugenie şi educaţional este, cred, eronată; voi oferi ceva mai jos unele temeiuri pe care se
sprijină această convingere a mea.) Este total greşit să dăm vina pe democraţie pentru neajunsurile unui stat
democratic. într-un stat nedemocratic singura cale de înfăptuire a unor reforme rezonabile este răsturnarea vio-
lentă a guvernului şi instaurarea unui cadru democratic. Cei ce critică democraţia pe temeiuri „morale" de un fel
sau altul nu disting între probleme personale şi probleme instituţionale. înfăptuirea de ameliorări ţine de noi.
Instituţiile democratice nu se pot ameliora singure. Problema ameliorării lor este totdeauna o problemă ce se
adresează persoanelor şi nu instituţiilor. Dar dacă dorim ameliorări, trebuie să stabilim clar ce anume instituţii
vrem să ameliorăm.
Există în domeniul problemelor politice încă o distincţie corespunzătoare celei dintre persoane şi instituţii:
distincţia dintre problemele zilei de astăzi şi cele ale viitorului. în timp ce problemele zilei de astăzi sînt în bună
parte personale, edificarea viitorului nu poate fi decît instituţională. Dacă abordăm problema politică între-bînd
„Cine trebuie să cîrmuiască?" şi dacă adoptăm principiul platonician al cîrmuirii — adică principiul că trebuie să
cîrmuiască cei mai buni — atunci problema viitorului îmbracă în mod necesar forma conceperii unor instituţii
pentru selectarea viitorilor conducători.
Aceasta este una din problemele cele mai importante în teoria platoniciană a educaţiei. Trecînd la analiza acestei
probleme, nu ezit să afirm că Platon a deformat şi încîlcit din cale-afară teoria şi practica educaţiei prin faptul că
a legat-o de teoria sa despre cîrmuire. Răul făcut astfel este şi mai mare — dacă e cu putinţă aşa ceva — decît cel
pricinuit eticii prin identificarea colectivismului cu altruismul şi teoriei politice prin introducerea principiului
suveranităţii. Supoziţia lui Platon că obiectivul educaţiei (sau, mai precis, al instituţiilor educaţionale) trebuie să
fie selectarea viitorilor conducători şi pregătirea lor pentru guvernare, este socotită încă de mulţi un lucru de la
sine înţeles. Prin faptul că a împovărat aceste instituţii cu o sarcină ce în mod inevitabil depăşeşte sfera de
activitate a oricărei instituţii, Platon este în parte răspunzător de starea deplorabilă în care ele se găsesc. înainte
de a mă angaja într-o discuţie generală privind concepţia sa despre educaţie, vreau să expun ceva mai detaliat
teoria sa despre cîrmuirea celor înţelepţi.
150
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
IV
Mi se pare foarte probabil că această teorie a lui Platon datorează unele din elementele sale influenţei lui Socrate.
Unul din elementele fundamentale ale concepţiei lui Socrate este, cred, intelectualismul său moral. înţeleg prin
aceasta a) identificarea de către el a binelui cu înţelepciunea, teoria sa că nimeni nu acţionează în dezacord cu
ceea ce ştie că e bine şi că lipsa de cunoaştere este răspunzătoare pentru toate greşelile morale; b) teoria sa că
desă-vîrşirea morală poate fi dobîndită prin învăţare şi că ea nu reclamă facultăţi morale de un fel deosebit,
distincte de inteligenţa omenească universală.
Socrate a fost un moralist şi un entuziast. A fost tipul de om dispus să critice orice formă de guvemămînt pentru
lipsurile ei (şi într-adevăr, o asemenea critică ar fi necesară şi utilă oricărui guvern, deşi este posibilă numai în
condiţii de democraţie) dar care recunoştea importanţa loialităţii faţă de legile statului. S-a întîmplat ca el să
trăiască cea mai mare parte a vieţii sub o formă de guvernare democratică, şi ca bun democrat a socotit de datoria
sa să demaşte incompetenţa şi flecăreala unora din fruntaşii democraţi din epoca sa. în acelaşi timp, el s-a opus
oricărei forme de tiranie; iar dacă ţinem cont de comportarea sa curajoasă sub Tirania celor Treizeci, atunci n-
avem nici un motiv să presupunem că în cazul său critica fruntaşilor democraţi ar fi fost inspirată de vreo
înclinaţie anti-democratică8. Nu este improbabil că a cerut (cum avea să facă şi Platon) ca cei mai buni să
guverneze, ceea ce în concepţia sa ar fi însemnat cei mai înţelepţi sau cei ce cunoşteau cîte ceva despre dreptate.
Trebuie să ne amintim însă că prin „dreptate" el înţelegea dreptatea egalitară (după cum ne-o arată pasajele din
Gorgias citate în capitolul precedent) şi că el a fost nu numai un egalitarist, ci şi un individualist — poate cel mai
mare apostol al eticii individualiste din toate timpurile. Şi trebuie să înţelegem că, dacă a cerut ca oamenii cei
mai înţelepţi să guverneze, a subliniat totodată cu claritate că nu se gîndea la oamenii învăţaţi; în fapt, era sceptic
în privinţa oricărei erudiţii stăpînite ca profesie, fie că era vorba de cea a filozofilor din trecut sau de cea a
învăţaţilor din propria sa generaţie, a sofiştilor. O altfel de înţelepciune avea el în vedere — aceea ce consta în a-
ţi da seama cît de puţin ştii. Cei ce nu aveau această cunoştinţă simplă, aceia nu ştiau nimic. (Aceasta
CAPITOLUL 7: PRINCIPIUL CÎRMUIRII
151
înseamnă veritabilul spirit ştiinţific. Unii cred încă şi astăzi, aşa cum credea Platon atunci cînd a dobîndit faima
de înţelept pitagoreic9 erudit, că atitudinea agnostică a lui Socrate trebuie explicată prin slabul succes al ştiinţei
din vremea sa. Acest mod de a gîndi nu face însă decît să arate că ei nu înţeleg acest spirit şi că sînt încă stăpîniţi
de atitudinea magică presocratică faţă de ştiinţă şi faţă de omul de ştiinţă, pe care îl consideră ca pe un fel de
şaman mai de soi, ca pe un înţelept, un erudit, un iniţiat. Ei îl judecă după cantitatea de cunoştinţe pe care le
posedă, în loc să ia, ca Socrate, drept măsură a nivelului său ştiinţific şi deopotrivă a onestităţii sale intelectuale,
conştiinţa sa despre ceea ce nu ştie.)
Este important să înţelegem că acest intelectualism socratic este unul hotărît egalitar. Socrate era convins că
oricine poate fi instruit; în Menon îl vedem cum îl învaţă pe un sclav o versiune10 a ceea ce se cheamă acum
teorema lui Pitagora, în încercarea de a dovedi că pînă şi un sclav neşcolit are capacitatea de a înţelege chiar şi
lucruri abstracte. Intelectualismul lui Socrate este în acelaşi timp antiauto-ritar. Socrate consideră că o tehnică,
aşa cum este, bunăoară, retorica, poate fi eventual predată dogmatic de către un expert; dar adevărata cunoaştere,
înţelepciunea, precum şi virtutea, pot fi transmise doar printr-o metodă pe care el o descrie ca pe un fel de
moşire. Cei dornici să înveţe pot fi ajutaţi să se debaraseze de prejudecăţi; în felul acesta ei pot deprinde spiritul
autocritic şi se pot convinge că la adevăr nu se ajunge uşor. Dar ei pot învăţa, tot aşa, să ia decizii şi să se bizuie,
critic, pe deciziile luate şi pe propria putere de înţelegere. Dat fiind specificul acestui mod de a-i învăţa pe alţii,
este clar cît de mult diferă exigenţa socratică (dacă el a formulat-o vreodată) ca guvernarea să fie exercitată de
cei mai buni, adică de cei oneşti din punct de vedere intelectual, de exigenţa autoritară ca ea să fie încredinţată
celor mai învăţaţi sau de exigenţa aristocratică de a lăsa cîrmuirea în mîinile celor mai buni, adică ale celor mai
nobili. (Credinţa socratică după care chiar şi curajul este înţelepciune poate fi interpretată, cred, ca o critică
directă a doctrinei aristocratice a eroului de viţă nobilă.)
Acest intelectualism al lui Socrate este însă o sabie cu două tăişuri. El îşi are aspectul său egalitar şi democratic,
pe care mai tîrziu l-a dezvoltat Antistene. Dar are în acelaşi timp şi un aspect ce poate da naştere la tendinţe
pronunţat antidemocratice. Accentul pus de el pe nevoia de cultivare, de educaţie, ar putea lesne să fie
152
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
interpretat ca o pledoarie pentru autoritarism. Aceasta se leagă de un lucru ce pare să-l fi frămîntat mult pe
Socrate: anume că tocmai cei ce nu sînt îndeajuns de educaţi şi deci nu sînt suficient de înţelepţi pentru a-şi
cunoaşte propriile deficienţe, au cea mai mare nevoie de educaţie. Disponibilitatea de a învăţa dovedeşte prin ea
însăşi înţelepciune la cel în cauză, de fapt toată înţelepciunea cîta pretindea Socrate că posedă el însuşi; pentru că
cel dispus să înveţe ştie cît de puţin ştie. Omul needucat pare astfel a avea nevoie de o autoritate care să-l
deştepte, întrucît nu e de aşteptat să aibă el însuşi spirit autocritic. Dar acest unic element de autoritarism era de
minune contrabalansat, în doctrina lui Socrate, de sublinierea că autoritatea nu trebuie nicidecum să revendice
mai mult de atît. Adevăratul învăţător îşi poate dovedi această calitate doar mani-festînd acel spirit autocritic ce
lipseşte omului needucat. „Nu pretind mai multă autoritate decît atîta cît rezultă din faptul că ştiu cît de puţin
ştiu": acesta e modul în care Socrate ar fi putut să justifice misiunea sa de deşteptător al oamenilor din toropeala
lor dogmatică, în această misiune educaţională el vedea în acelaşi timp o misiune politică. Simţea că viaţa
politică a cetăţii poate fi îmbunătăţită doar pe calea educării la cetăţeni a spiritului autocritic. în acest sens el
pretindea că este „singurul politician din vremea sa"11, în opoziţie cu toţi aceia care îi linguşesc pe oameni în loc
să promoveze adevăratele lor interese.
Identificarea socratică a activităţilor sale educaţională şi politică ar putea fi lesne răstălmăcită dîndu-i sensul
exigenţei platoniciene şi aristotelice ca statul să poarte de grijă vieţii morale a cetăţenilor săi. Şi poate fi lesne
folosită în favoarea demonstraţiei periculos de convingătoare cum că orice control democratic este un lucru nesă-
nătos. Căci cum ar putea cei a căror sarcină este de a educa să fie judecaţi de către cei lipsiţi de educaţie? Cum ar
putea fi controlat cineva mai bun de către cineva mai puţin bun? Fireşte, însă, că un asemenea argument este cu
totul ne-socratic. El acceptă o autoritate a omului înţelept şi învăţat, trecînd mult dincolo de modesta idee
socratică după care autoritatea învăţătorului se bazează numai pe conştiinţa propriilor limite, pe care acesta o are.
Autoritatea statului, în astfel de lucruri, va realiza, de fapt, probabil, tocmai opusul scopului urmărit de Socrate.
Ea va genera, probabil, automulţumire dogmatică şi o masivă autoliniştire intelectuală, în locul nemulţumirii
critice şi al dorinţei arzătoare de mai bine. Nu mi se pare de
CAPITOLUL 7: PRINCIPIUL CÎRMUIRII
153
prisos să scoatem în evidenţă acest pericol care rareori este sesizat cu claritate. Chiar şi un autor cum este
Crossman, care cred că a înţeles adevăratul spirit socratic, este de acord12 cu Platon în privinţa a ceea ce el
numeşte cea de a treia critică a lui Platon la adresa Atenei: „Educaţia, care ar trebui să constituie responsabili-
tatea majoră a statului, fusese lăsată pe seama capriciului individual... Era vorba şi aici de o sarcină ce se cuvine
încredinţată doar omului cu probitate dovedită. Viitorul oricărui stat depinde de generaţia mai tînără şi este deci
o nesăbuinţă a lăsa ca spiritele copiilor să fie modelate de gustul individual şi de forţa împrejurărilor. La fel de
dezastruoasă fusese politica de laissez faire a statului faţă de profesori, de învăţători şi de oratorii sofişti."13 însă
politica de laissez faire a statului atenian, criticată de Crossman şi Platon, a avut un rezultat de mare valoare —
acela de a fi dat ora-torilor-sofişti, şi mai ales celui mai mare dintre ei toţi, Socrate, posibilitatea de a vorbi în
public. Iar cînd, ceva mai tîrziu, această politică a fost abandonată, rezultatul a fost moartea lui Socrate. Aceasta
ar trebui să constituie un avertisment că în astfel de lucruri cotrolul de stat este periculos şi că stăruinţa de a
obţine „omul cu probitate dovedită" poate duce uşor la înlăturarea celor mai buni. (Recenta înlăturare a lui
Bertrand Russell e un astfel de exemplu.) Cît priveşte însă principiile de bază, avem aici un exemplu al pre-
judecăţii adînc înrădăcinate că singura alternativă la laissez faire ar fi responsabilitatea integrală a statului. în ce
mă priveşte, sînt, fireşte, convins că statului îi revine răspunderea de a se îngriji ca cetăţenii săi să beneficieze de
o educaţie care să le permită participarea la viaţa comunităţii şi folosirea tuturor posibilităţilor pentru dezvoltarea
intereselor şi talentelor speciale pe care le au; şi fireşte că statul trebuie de asemenea să se preocupe (după cum
pe bună dreptate subliniază Crossman) ca „insolvabilitatea individului" să nu închidă acestuia accesul în
învăţămîntul superior. Cred că aceste lucruri ţin de funcţiile de ocrotire ale statului. A spune însă că „viitorul
statului depinde de generaţia mai tînără şi este deci o nesăbuinţă a lăsa ca spiritele copiilor să fie modelate de
gustul individual" mi se pare că înseamnă să deschizi larg poarta totalitarismului. Interesul de stat nu trebuie
invocat cu uşurinţă în apărarea unor măsuri ce pot să primejduiască cea mai preţioasă dintre toate formele de
libertate, şi anume libertatea intelectuală. Şi cu toate că nu susţin politica de „laissez faire faţă de profesori şi
învăţători", cred
154
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
că o asemenea politică este infinit superioară uneia autoritare care oferă funcţionarilor statului puteri depline în
modelarea spiritelor, puterea de a controla predarea ştiinţei, dublînd astfel dubioasa autoritate a expertului prin
cea a statului, discreditînd ştiinţa prin obişnuita practică de a o preda ca pe o doctrină autoritară şi distru-gînd
spiritul ştiinţific de investigaţie — spiritul căutării adevărului, opus convingerii că sîntem în stăpînirea lui.
Am încercat aici să arăt că intelectualismul lui Socrate a fost fun-ciarmente egalitar şi individualist şi că
elementul de autoritarism pe care îl implica era redus la minimum de către modestia sa individuală şi atitudinea
sa ştiinţifică. Intelectualismul lui Platon este «nul cu totul diferit. „Socrate"-le platonician din Republica14 este
întruchiparea unui autoritarism în toată puterea cuvîntului. (Nici măcar remarcile sale autocritice nu se bazează
pe conştiinţa limitelor sale, fiind mai degrabă un mod ironic de a-şi afirma superioritatea.) Scopul său
educaţional nu este deşteptarea spiritului autocritic şi în general a gîndirii critice, ci îndoctrinarea — modelarea
spiritelor şi a sufletelor care (ca să repet un citat din Legile15) trebuie „să devină, printr-o îndelungată obişnuinţă,
cu totul incapabile de a face ceva în mod independent". Iar marea idee egalitară şi eliberatoare a lui Socrate că
este posibil să faci raţionamente împreună cu un sclav şi că există o legătură intelectuală între om şi om, un
mediu al înţelegerii universale, şi anume „raţiunea", această idee este înlocuită prin revendicarea monopolului
educaţional pentru clasa dominantă, asociat cu cea mai severă cenzură, pînă şi a dezbaterilor orale.
Socrate sublinia că el nu este înţelept; că nu se află în posesia adevărului, ci este un căutător, un explorator, un
iubitor al adevărului. Acest fel de a fi, explica el, este exprimat de cuvîntul „filozof, adică iubitor de înţelepciune
şi căutător al acesteia, ca opus „sofistului", adică înţeleptului de profesie. Dacă a susţinut vreodată că oamenii de
stat trebuie să fie filozofi, nu putem înţelege prin aceasta decît că, fiind împovăraţi de răspunderi covîrşitoare, ei
trebuie să fie căutători ai adevărului şi conştienţi de propriile limitări.
în ce fel a convertit Platon această doctrină? La prima vedere ar putea să pară că n-a modificat-o defel atunci
cînd a pretins ca suveranitatea statului să fie încredinţată filozofilor; mai ales că, aidoma lui Socrate, îi definea pe
filozofi drept iubitori ai adevărului. De fapt însă Platon a operat o schimbare radicală. Iubitorul său de ade-
CAPIT0LUL7: PRINCIPIUL CÎRMUIRII
155
văr nu mai este exploratorul modest, ci orgoliosul posesor al adevărului. Dialectician versat, el este capabil de
intuiţie intelectuală, capabil, adică, să vadă Formele sau Ideile eterne, cereşti şi să comunice cu ele. Situat
deasupra tuturor oamenilor de rînd, el este „oblăduit de spirite bune şi divin"16, atît în privinţa înţelepciunii, cît şi
a puterii. Filozoful ideal al lui Platon aproximează deopotrivă omniscienţa şi omnipotenţa. El este Regele-
Filozof. Mi se pare greu de conceput un contrast mai mare decît cel dintre idealul socratic de filozof şi idealul
platonician. Este contrastul dintre două lumi — lumea unui individualist modest, raţional şi cea a unui semi-zeu
totalitar.
Postulatul platonician ca omul înţelept să cîrmuiască — posesorul adevărului, „filozoful pe deplin format"17 —
ridică, fireşte, problema selectării şi educării cîrmuitorilor. Prin prisma unei teorii pur personaliste (ca opusă
uneia instituţionale), această problemă ar putea fi rezolvată simplu declarînd că un cîrmuitor înţelept va fi în
înţelepciunea sa îndeajuns de înţelept pentru a desemna drept succesor al său pe omul cel mai bun. Acest mod de
abordare a problemei nu este însă întru totul satisfăcător. Prea multe ar depinde de împrejurări necontrolate; un
accident ar putea nimici viitoarea stabilitate a statului. Dar încercarea de a controla împrejurările, de a prevedea
ce ar putea să se întîmple şi de a se pregăti pentru această eventualitate, duce cu necesitate, aici ca peste tot, la
abandonarea unei soluţii pur personaliste şi la înlocuirea ei printr-una instituţională. După cum am mai spus deja,
încercarea de a planifica în perspectiva viitorului duce întotdeauna cu necesitate la institutionalism.
V
Instituţia care, în concepţia lui Platon, urmează să se îngrijească de viitorii cîrmuitori poate fi descrisă drept
departamentul educaţional al statului. Ea este, din punct de vedere pur politic, instituţia de departe cea mai
importantă în societatea preconizată de Platon. Ea deţine cheile puterii. Este clar, chiar şi numai din acest motiv,
că cel puţin treptele superioare ale educaţiei trebuie controlate direct de către guvernanţi. Dar există pentru
aceasta şi alte motive. Cel mai important e că numai „expertul şi ... omul de o probitate dovedită", după cum se
exprima Crossman, ceea ce în
156 PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
viziunea lui Platon înseamnă numai cunoscătorii cei mai înţelepţi, adică înşişi cîrmuitorii, pot deţine prerogativa
iniţierii finale a viitorilor înţelepţi în misterele mai înalte ale înţelepciunii. Lucrul e valabil, mai presus de toate,
pentru dialectică, adică pentru arta intuiţiei intelectuale, a vizualizării originalelor divine, a Formelor sau Ideilor,
a dezvăluirii Marii Taine aflate în spatele lumii cotidiene a aparenţelor, pe care o cunoaşte omul de rînd.
Care sînt exigenţele instituţionale ale lui Platon în ceea ce priveşte această formă supremă a educaţiei? Ele sînt
realmente stranii. Platon cere ca la ea să aibă acces numai cei trecuţi de floarea vîrstei. „Atunci cînd forţa
trupească începe să scadă şi cînd vor fi trecut de vîrsta activităţii politice şi a îndatoririlor ostăşeşti, abia atunci să
li se îngăduie să păşească în această zonă sacră..."18, adică în zona celor mai înalte studii dialectice. Motivul
pentru care Platon instituie această regulă uimitoare este destul de clar. El se teme de forţa gîndirii. „Toate
lucrurile mari sînt primejdioase"19 este cugetarea cu care începe mărturisirea sa că se teme de efectele pe care
gîndirea filozofică ar putea să ts aibă asupra spiritelor neajunse încă în pragul bătrâneţii. (Toate acestea sînt puse
de el în gura lui Socrate, cel care a murit apărîndu-şi dreptul de a discuta liber cu tinerii.) Dar exact la asta
trebuia să ne şi aşteptăm, dacă ne amintim că scopul fundamental al lui Platon era stăvilirea schimbării politice.
în tinereţe, membrii clasei superioare trebuie să lupte. Cînd ajung prea bătrîni ca să mai gîndească independent,
ei trebuie să devină studenţi dogmatici buni de impregnat cu înţelepciune şi autoritate, spre a deveni ei înşişi
înţelepţi şi a transmite generaţiilor viitoare înţelepciunea lor, doctrina colectivismului şi
autoritarismului.
Este interesant că într-un pasaj ulterior şi mai elaborat, care încearcă să-i zugrăvească pe cîrmuitori în cele mai
luminoase culori, Platon modifică această sugestie. Acum20 el permite viitorilor înţelepţi să-şi înceapă studiile
dialectice pregătitoare de la vîrsta de treizeci de ani, subliniind, fireşte, că „este nevoie de multă precauţie" şi că
există primejdia ca cei ce practică dialectica „să se umple de nelegiuire"; şi cere ca „cei cărora li se îngăduie
folosirea raţionamentelor să fie din fire cumpăniţi şi disciplinaţi". Această modificare face, desigur, tabloul mai
luminos. Tendinţa fundamentală rămîne însă aceeaşi. Pentru că, în continuarea acestui pasaj, aflăm că viitorii
cîrmuitori nu trebuie iniţiaţi în studiile filozofice
CAPITOLUL 7: PRINCIPIUL CÎRMUIRII
157
superioare — în viziunea dialectică a esenţei Binelui — înainte ca, trecînd prin numeroase încercări şi ispite, să
fi ajuns la vîrsta de cincizeci de ani.
Aceasta este doctrina din Republica. Se pare că dialogul Par-menide21 cuprinde un mesaj similar, pentru că aici
Socrate este zugrăvit ca un tînăr strălucit, care, după ce s-a îndeletnicit cu succes cu filozofia pură, se simte
serios încurcat atunci cînd i se cere să lămurească nişte probleme mai subtile ale teoriei ideilor. Bătrînul
Parmenide îl concediază, atrăgîndu-i atenţia că trebuie să se exerseze mai temeinic în arta gîndirii abstracte
înainte de a se aventura din nou în zona superioară a studiilor filozofice. E ca şi cum am avea aici (între altele)
răspunsul lui Platon — „Pînă şi un Socrate a fost odată prea tînăr pentru dialectică" — dat acelor învăţăcei ai săi
care îl sîcîiau să le facă o iniţiere pe care el o considera prematură. De ce Platon nu doreşte ca guvernanţii cetăţii
sale ideale să aibă originalitate şi iniţiativă? Cred că răspunsul e evident. El detestă schimbarea şi nu vrea să vadă
că s-ar putea ivi necesitatea unor reajustări. Această explicaţie a atitudinii lui Platon nu merge însă destul de
profund. De fapt, avem de-a face aici cu o dificultate fundamentală de care se loveşte principiul cîrmuirii. însăşi
ideea selectării şi educării viitorilor guvernanţi este contradictorie. Problema poate fi soluţionată, eventual, pînă
la un punct, în domeniul culturii fizice. Iniţiativa fizică şi curajul trupesc nu sînt, poate, atît de greu de evaluat. în
schimb secretul desăvîrşirii intelectuale este spiritul critic; este independenţa de gîndire. Iar aceasta duce la difi-
cultăţi ce se dovedesc insurmontabile pentru orice gen de autoritarism. Omul autoritar va selecta în general pe
cei care se supun, care cred, care receptează influenţa sa. Dar făcînd aşa, el va selecta în mod sigur mediocrităţi,
pentru că îi va exclude pe cei care se revoltă, care se îndoiesc, care îndrăznesc să se opună influenţei sale. O
autoritate nu va admite niciodată că cei curajoşi în plan intelectual, adică cei ce cutează să sfideze această
autoritate, ar putea fi tipul cel mai valoros. Fireşte, autorităţile vor rămîne întotdeauna convinse de capacitatea
lor de a detecta iniţiativele. Ele înţeleg însă prin aceasta doar sesizarea promptă a intenţiilor lor, rămînînd în veci
incapabile să priceapă diferenţa. (Poate că aici ni se dezvăluie secretul dificultăţii deosebite pe care o prezintă
selectarea conducătorilor militari capabili. Exigenţele disciplinei militare sporesc dificultăţile de care vorbim, iar
metodele de promovare în armată
158
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
sînt de aşa natură încît cei ce îndrăznesc să gîndească cu capul lor sînt de obicei eliminaţi. Nimic nu este mai
puţin adevărat, cînd e vorba de iniţiativa intelectuală, decît ideea că cei ce se remarcă prin obedienţă se vor
remarca şi în calitate de comandanţi22. Dificultăţi foarte asemănătoare se ivesc şi înăuntrul partidelor politice:
„Servitorul credincios" al liderului de partid rareori se dovedeşte a fi un succesor capabil.)
Ajungem astfel, cred, la un rezultat de oarecare importanţă, un rezultat, de altfel, ce se pretează la generalizare. E
greu de crezut că s-ar putea crea instituţii pentru selectarea oamenilor eminenţi. Selecţia instituţională s-ar putea
dovedi destul de operantă pentru scopuri de felul celui vizat de Platon, adică stăvilirea schimbării. Ea nu va fi
însă niciodată operantă dacă urmărim mai mult de atît, pentru că totdeauna va tinde să elimine iniţiativa şi
originalitatea şi, vorbind mai general, calităţile neobişnuite şi neaşteptate. Aceasta nu este o critică la adresa
instituţionalismului politic. Nu facem decît să reafirmăm cele spuse mai înainte, şi anume că trebuie totdeauna să
ne pregătim pentru eventualitatea celor mai răi conducători, deşi, fireşte, trebuie să ne străduim să-i avem pe cei
mai buni. Este însă o critică la adresa tendinţei de a pune pe umerii instituţiilor, în particular ai celor
educaţionale, sarcina imposibilă de a selecta pe cei mai buni. O asemenea sarcină n-ar trebui să li se dea
niciodată. Această tendinţă transformă sistemul nostru educaţional într-o pistă de alergări şi transformă studiile
într-o cursă cu obstacole. în loc să-l încurajeze pe elev şi pe student să se consacre studiilor de dragul
conţinutului acestora, în loc să stimuleze în el adevărata pasiune pentru domeniul respectiv şi pentru cercetare23,
ea îl îndeamnă să studieze cu gîndul la cariera personală; să-şi însuşească numai acele cunoştinţe care-i pot fi de
folos în surmon-tarea obstacolelor de care trebuie să treacă pentru a putea să promoveze. Cu alte cuvinte, chiar şi
în domeniul ştiinţei metodele noastre de selecţie se bazează pe apelul la o ambiţie personală de o speţă destul de
grosolană. (Cînd elevul sau studentul silitor este privit cu suspiciune de colegi, trebuie să vedem în aceasta o
reacţie firească la o asemenea situaţie.) Imposibila cerinţă de a face o selecţie instituţională a liderilor intelectuali
primejduieşte viaţa însăşi, nu numai a ştiinţei, ci şi a inteligenţei.
S-a spus, cum nu se poate mai adevărat, că Platon a fost inventatorul atît al învăţămîntului nostru secundar, cît şi
al universităţilor
CAPITOLUL 7: PRINCIPIUL CÎRMUIRII
159
noastre. Nu cunosc un argument mai puternic în sprijinul unei viziuni optimiste despre omenire, o dovadă mai
bună a pasiunii indestructibile a oamenilor pentru adevăr şi decenţă, a originalităţii, tenacităţii şi sănătăţii lor,
decît faptul că acest pustiitor sistem de educaţie nu i-a distrus cu totul. în ciuda trădării atîtora din liderii lor, se
găsesc încă numeroşi oameni, bătrîni şi tineri, care vădesc modestie, inteligenţă şi devotament faţă de sarcinile ce
le revin. „Mă mir uneori că paguba pricinuită n-a fost de mai mari proporţii — spune Samuel Butler24 — şi că
tinerii şi tinerele au crescut atît de inteligenţi şi de buni, în pofida încercărilor făcute aproape deliberat de a le
perverti şi opri dezvoltarea. La unii s-au produs vătămări de pe urma cărora au suferit pînă la sfîrşitul vieţii;
mulţi însă au părut foarte puţin afectaţi sau deloc, iar unii chiar schimbaţi în bine. Motivul pare să fie acela că în
majoritatea cazurilor instinctul natural al tinerilor s-a răzvrătit atît de hotărît împotriva felului cum erau educaţi,
încît orice ar fi făcut profesorii, nu izbuteau niciodată să-i determine să le acorde cu adevărat atenţie."
Am putea menţiona aici că, în practică, Pîaton n-a cules succese prea mari în selectarea liderilor politici. Mă
gîndesc nu atît la rezultatul dezamăgitor al experimentului său cu Dionysos cel Tînăr, tiranul Siracuzei, cît la
participarea Academiei lui Platon la expediţia reuşită a lui Dion împotriva lui Dionysos. Dion, celebrul prieten al
lui Platon, a fost sprijinit în aventura sa de un număr de membri ai Academiei lui Platon. Unul dintre ei era
Callippos, care a devenit tovarăşul ce! mai de nădejde al lui Dion. După ce Dion s-a instalat tiran al Siracuzei, a
poruncit să fie ucis Heraclides, aliatul (şi probabil rivalul) său. La puţină vreme avea să fie ucis el însuşi de către
Callippos, care a uzurpat tirania, urmînd s-o piardă după treisprezece luni. (Calîippos avea să fie omorît, la rîndul
său, de filozoful pitagoreic Leptines.) Acest eveniment n-a fost însă singurul de acest fel în cariera de profesor a
lui Platon. Clearhos, unul din discipolii lui Platon (şi ai lui Isocrate) s-a instalat tiran la Hera-clea după ce pozase
în fruntaş democratic. A fost ucis de ruda sa, Chion, alt membru al Academiei lui Platon. (Nu ştim cum ar fi evo-
luat Chion, pe care unii îl prezintă ca pe un idealist, deoarece şi el a fost curînd ucis.) Aceste experienţe şi alte
cîteva asemănătoare ale lui Platon25 — care se putea mîndri cu un total de cel puţin nouă '<rani proveniţi din
foştii săi elevi şi asociaţi — aruncă lumină asupra dificultăţilor deosebite pe care le comportă selectarea oame-
160
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
nilor ce urmează a fi investiţi cu putere absolută. E greu de găsit un om căruia o asemenea putere să nu-i corupă
caracterul. După cum spune Lordul Acton — orice putere corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut.
Să rezumăm. Programul politic al lui Platon a fost în mult mai mare măsură instituţional decît personalist; el
spera să stăvilească schimbarea politică prin controlul instituţional al succesiunii la cîrma statului. Controlul
urma să fie educaţional, bazat pe o concepţie autoritară despre învăţămînt — pe autoritatea expertului savant şi
„om de probitate dovedită". Aceasta e ceea ce a făcut Platon din teza lui Socrate că un politician responsabil
trebuie să fie nu un expert, ci un iubitor al adevărului şi al înţelepciunii şi că el este înţelept numai dacă26 îşi
cunoaşte limitele.
Capitolul 8
Regele-filozof
„Iar cetatea să le dureze lor monumente şi să le aducă jertfe... ca unor spirite bune, iar de nu, ca unor oameni oblăduiţi de
spirite bune şi divini."
PLATON
Contrastul dintre crezul platonician şi cel socratic este şi mai mare decît am arătat pînă aici. Platon, spuneam mai
înainte, l-a urmat pe Socrate în modul de a-l defini pe filozof. „Pe care îi numeşti filozofi adevăraţi? — Pe cei ce
iubesc să privească adevărul", citim în Republica1. Numai că Platon însuşi nu e tocmai iubitor de adevăr cînd
face o atare declaraţie. El de fapt nu împărtăşeşte conţinutul acesteia, pentru că în alte locuri declară fără
ocolişuri că ţine de privilegiile regale ale suveranului să se folosească din plin de minciuni şi înşelătorie. „Se
cuvine, deci, ca doar cîrmuitorii cetăţii să mintă, fie pe duşmani, fie pe cetăţeni, avînd în vedere folosul cetăţii;
tuturor celorlalţi însă nu li se dă voie să mintă."2
„Avînd în vedere folosul cetăţii", zice Platon. Vedem aici din nou că apelul la principiul utilităţii colective
reprezintă reperul etic de bază. Moralitatea totalitară trece peste orice alt considerent, chiar şi peste definiţia
filozofului, adică peste Ideea de filozof. Abia dacă mai e nevoie de precizarea că, potrivit aceluiaşi principiu al
oportunităţii politice, supuşii trebuie forţaţi să spună adevărul. „Dacă cîrmuitorul l-ar prinde minţind pe vreun alt
cetăţean..., l-ar pedepsi ca pe unul ce aduce asupra cetăţii o nenorocire.. ."3 Numai în acest sens, un pic
neaşteptat, cîrmuitorii platonicieni — re-gii-filozofi — sînt iubitori ai adevărului.
162
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
I
Platon se foloseşte de exemplul medicului pentru a ilustra această aplicare a principiului utilităţii colective.
Exemplul este bine ales, deoarece lui Platon îi place să-şi închipuie misiunea sa politică după modelul misiunii
unui tămăduitor sau salvator al corpului bolnav al societăţii. Iar rolul pe care îl atribuie medicinei aruncă lumină
asupra caracterului totalitar al cetăţii lui Platon, unde interesul de stat domină viaţa cetăţeanului începînd cu
zămislirea lui şi terminînd cu înmormîntarea. Platon interpretează medicina ca pe o formă a politicii sau, după
cum se exprimă el, „îl priveşte pe Asclepios, zeul medicinei, ca pe un om politic"4. Arta medicală, explică el, nu
trebuie să-şi propună drept scop lungirea vieţii, ci doar interesul statului. „Oriunde există o bună rînduială,
fiecare are de îndeplinit o anume treabă în cetate pe care trebuie s-o îndeplinească şi nimeni nu are răgaz să-şi
petreacă viaţa dofto-ricindu-şi suferinţa." Medicul, aşadar, „n-are dreptul să acorde îngrijiri cuiva care nu e în
stare să-şi îndeplinească îndatoririle sale obişnuite; pentru că un asemenea om nu este folositor nici lui însuşi,
nici statului". La aceasta se mai adaugă considerentul că un asemenea om „ar putea să aibă copii, care, probabil,
ar fi şi ei bolnavi" şi care ar deveni şi ei o povară pentru stat. (La bătrîneţe, cu toate că ajunsese să urască şi mai
mult individualismul, Platon vorbeşte despre medicină pe un ton mai personal. El îl înfierează pe medicul care îi
tratează şi pe cetăţenii liberi de parcă ar fi sclavi, „dînd porunci ca un tiran a cărui voinţă este lege şi alergînd
apoi la următorul pacient-sclav"5, şi pledează pentru mai multă blîndeţe şi răbdare în acordarea îngrijirilor
medicale, cel puţin în cazul persoanelor care nu sînt sclavi.) Privitor la folosirea minciunii şi a înşelăciunii,
Platon ţine să sublinieze că acestea sînt „de folos numai în chip de leac"6; însă cîrmuitorul statului, insistă el, nu
trebuie să se poarte ca unul din acei „medici obişnuiţi" care n-au curajul să administreze medicamente puternice.
Regele-filo-zof, care, în calitatea sa de filozof, iubeşte adevărul, trebuie să fie, ca rege, „un om mai curajos",
decis „să administreze numeroase minciuni şi amăgiri" — spre folosul celor cîrmuiţi, se grăbeşte Platon să
adauge. Ceea ce înseamnă, după cum ştim deja şi după cum aflăm aici din nou din referirea sa la medicină, „spre
folosul statului". (Kant a făcut odată, într-un spirit foarte diferit, obser-
CAPIT0LUL8: REGELE-FILOZOF
163
vaţia că dictonul „Adevărul e cea mai bună politică", s-ar putea să nu fie îndeobşte acceptat, dar că „Adevărul e
mai bun decît politica" este incontestabil.)7
La ce fel de minciuni se gîndeşte Platon atunci cînd îi îndeamnă pe cîrmuitorii săi să folosească leacuri
puternice? Crossman subliniază pe bună dreptate că Platon se gîndeşte la „propagandă, la tehnica influenţării
comportamentului... majorităţii celor cîrmuiţi"8. în mod sigur, Platon s-a gîndit în primul rînd la aceştia; nu pot
însă să fiu de acord cu Crossman atunci cînd sugerează că minciunile propagandistice erau destinate doar celor
cîrmuiţi, în timp ce cîrmuitorii trebuiau să constituie o intelighenţia perfect edificată. în ce mă priveşte, cred că
ruptura totală a lui Platon cu tot ceea ce aduce a intelectualism socratic nu este nicăieri mai evidentă decît în
locul unde el îşi exprimă de două ori speranţa că pînă şi cîrmuitorii înşişi, cel puţin după cîteva generaţii, ar
putea fi făcuţi să accepte cea mai mare minciună propagandistică a sa — rasismul, Mitul Sîngelui şi Gliei,
cunoscut drept Mitul Metalelor din Om şi al Celor Iviţi din Pămînt. Aici vedem cum principiile utilitare şi
totalitare ale lui Platon îşi subordonează tot restul, chiar şi privilegiul cîrmuitorului de a cunoaşte adevărul şi de a
pretinde să i se spună adevărul. Motivul dorinţei lui Platon ca înşişi cîrmuitorii să ajungă să creadă în minciunile
propagandei rezidă în speranţa sa de a amplifica efectul ei global, adică de a consolida dominaţia rasei
stăpînitoare şi, în cele din urmă, de a zăgăzui orice schimbare politică.
II
Platon prefaţează Mitul Sîngelui şi Gliei cu recunoaşterea făţişă a faptului că este vorba de o înşelătorie. „Dar
care ar fi oare mijlocul — întreabă personajul Socrate din Republica — de a-i face să creadă, dintre acele
minciuni necesare despre care vorbeam, una vrednică de tot, astfel încît să fie convinşi, mai întîi de toate, cîrmu-
itorii înşişi, iar dacă aceasta nu este cu putinţă, măcar restul cetăţii?"9 Este interesant să luăm aminte la folosirea
expresiei „să fie convinşi". A convinge pe cineva să creadă într-o minciună înseamnă, la drept vorbind, a-l
induce în eroare sau a-l păcăli; încît ar fi fost mai consonant cu cinismul nedisimulat al pasajului să fie tradus
prin „astfel încît să fie păcăliţi, mai întîi de toate, cîrmuitorii
164
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
înşişi"*. Dar Platon foloseşte foarte frecvent termenul „convingere", iar apariţia lui aici aruncă lumină şi asupra
altor pasaje. îl putem lua drept un avertisment că şi în acestea Platon s-ar putea să aibă în vedere minciunile
propagandistice; cu deosebire atunci cînd afirmă că omul politic trebuie să cîrmuiască „prin convingere şi
constrîngere"10.
După ce anunţă minciuna sa „vrednică de tot", Platon, în loc să treacă direct la povestirea Mitului său, dezvoltă
mai întîi o lungă prefaţă, similară oarecum lungii prefeţe care precede descoperirea de către el a dreptăţii; ceea ce
constituie, cred, un indiciu al neliniştii sale. Pare-se că nu se aştepta ca propunerea pe care urma s-o facă să se
bucure de o bună primire din partea cititorilor. Mitul însuşi dezvoltă două idei. Prima este de a întări apărarea
ţării-ma-mă; este ideea că războinicii cetăţii sînt autohtoni, „născuţi din pămîntul ţării lor" şi gata să o apere pe
aceasta, care este mama lor. Desigur, nu această veche şi bine cunoscută idee constituie motivul ezitării lui
Platon (deşi modul în care e redactat dialogul o sugerează în mod subtil). Cea de a doua idee, însă, este mitul
rasismului: „Zeul... a amestecat aur în facerea acelora dintre voi în stare să conducă... Cîţi le sînt acestora
ajutoare, au argint în amestec, iar fier şi aramă se află la agricultori şi la ceilalţi meseriaşi."11 Aceste metale sînt
ereditare, ele sînt caracteristici rasiale. în acest pasaj, unde Platon, în mod ezitant, introduce pentru prima dată
rasismul său, el admite posibilitatea naşterii unor copii în care să fie prezent şi un metal diferit de cel al părinţilor
săi; şi trebuie să recunoaştem că el formulează aici următoarea regulă: dacă în vreuna din clasele inferioare „s-ar
naşte vreun copil avînd în el aur sau argint, să-l cinstească, urcîndu-l printre paznici, ori printre ajutoare".
Această concesie este însă revocată în pasajele ulterioare ale Republicii (precum şi în Legile), îndeosebi în
povestea despre Căderea Omului şi despre Număr12, citată parţial mai sus, în capitolul 5. Din acest pasaj aflăm că
din clasele superioare trebuie exclus orice amestec al vreunuia din metalele fără valoare. Posibilitatea
amestecului şi a schimbărilor corespunzătoare de statut social înseamnă deci numai atît, că copiii de obîrşie
nobilă dar degeneraţi pot să retrogradeze,
* în versiunea românească a Republicii lui Platon, locul respectiv este redat, de altfel, prin „minţiţi fiind, mai înainte de toate,
cîrmuitorii înşişi". Noi ne-am aliniat aici traducerii engleze, de care se leagă comentariul ce urmează imediat, al lui Popper,
despre „convinşi" şi „a convinge". (N. t.)
CAPITOLUL 8: REGELE-FILOZOF 165
nu însă şi că cei de obîrşie umilă ar putea să urce. Modul în care orice amestec de metale duce inevitabil la
distrugere este descris în pasajul final al poveştii despre Căderea Omului: „Amestecîndu-se laolaltă argintul cu
fierul şi aurul cu arama, vor apărea o inegalitate şi un dezechilibru lipsite de armonie, care, acolo unde apar,
produc întotdeauna război şi ură. Trebuie deci spus că vrajba este partea^ acestui neam, oriunde ar apărea."13 în
această lumină trebuie să! privim faptul că Mitul celor Iviţi din Pămînt se încheie cu plăsi muirea cinică a unei
profeţii, rostite de un oracol imaginar, cum că „cetatea va fi nimicită atunci cînd vor fi paznici de fier sau cînd
omul de aramă va sta să păzească"14. Faptul că Platon a pregetat să-şi proclame rasismul de la bun început în
forma lui mai radicală arată, presupun, că el ştia cît de opus era acesta tendinţelor democratice şi umanitare din
vremea sa.
Avînd în vedere că Platon a admis fără înconjur că Mitul Sîngelui şi Gliei, oferit de el, este o minciună
propagandistică, atitudinea comentatorilor faţă de acest mit este de natură să ne nedumerească. Adam, de
exemplu, scrie: „Fără el, schiţa oferită statului ar fi incompletă. Avem nevoie de o garanţie privind permanenţa
cetăţii...; şi nimic nu putea fi mai concordant cu spiritul predominant moral şi religios... al educaţiei lui Platon
decît plasarea acestei garanţii JIU în raţiune, ci în credinţă."1* Sînt de acord (deşi Adam nu s-a gîndit chiar la
acest lucru) că nimic nu e mai concordant cu moralitatea totalitară a lui Platon decît pledoaria sa în favoarea
minciunilor propagandistice. Nu prea pot să înţeleg însă cum poate comentatorul religios şi idealist să plaseze
prin implicaţie religia şi credinţa la nivelul unei minciuni oportuniste, în fapt, comentariul lui Adam aminteşte de
convenţionalismul lui Hobbes, de concepţia conform căreia dogmele religiei^deşi nu jşîrtf adevărate, reprezintă
un foarte convenabil şi indispensabil instru-ment politic. De unde se vede că Platon a fost, în fond, mult mai
convenţionalist decît am putea să ne închipuim. El nu se dă înapoi nici chiar de la statornicirea unei credinţe
religioase „prin convenţie" (nu putem să nu recunoaştem francheţea cu care admite că ea este doar o plăsmuire),
pe cînd reputatul convenţionalist Prota-goras credea, cel puţin, că legile, deşi sînt opera noastră, sînt elaborate cu
ajutorul inspiraţiei divine. Este greu de înţeles de ce aceia dintre comentatorii16 lui Platon care elogiază lupta sa
împotriva convenţionalismului subversiv al sofiştilor şi pentru stator-
166
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
nicirea unui naturalism spiritual bazat în cele din urmă pe religie, nu-l dezaprobă pentru faptul de a fi făcut dintr-
o convenţie, sau mai curînd dintr-o invenţie, baza ultimă a religiei. în fapt, atitudinea lui Platon faţă de religie,
aşa cum ni se descoperă ea în minciuna sa „inspirată", este practic identică cu cea a iubitului său unchi Critias,
strălucitul fruntaş al celor Treizeci de Tirani, care a instaurat la Atena, după războiul peloponesiac, un regim
sîngeros şi lipsit de glorie. Un poet pe nume Critias a fost primul care a preamărit minciunile
propagandistice, a căror născocire o descrie în versuri viguroase ce aduc laudă omului înţelept şi viclean
care a urzit religia cu scopul de a-i „convinge" pe oameni, adică de a-i aduce la supunere prin
ameninţări.17
„... Atunci, pare-mi-se,
Pentru prima oară un om isteţ şi iscusit la minte A născocit pentru muritori teama de zei... A introdus cea
mai ademenitoare dintre învăţături A învăluit adevărul cu vorbă mincinoasă. Mai afirmă că zeii
sălăşluiesc în locul cu care, Rostindu-l, îi înspăimîntă cumplit pe oameni — ... Pe bolta rotitoare a cerului
deasupra unde observa Că sînt scăpărări de fulger, şi pocnetele grozave Ale tunetului şi alcătuirea
înstelată a cerului... Astfel de spaime a presărat el în jurul oamenilor, Datorită cărora a construit în chip
măiestru prin cuvîntul său, Divinitatea, şi a instalat-o la locu-i cuvenit, Şi a stins cu desăvîrşire lipsa de
legi prin legiuiri."
în viziunea lui Critias, religia nu este altceva decît „minciuna vrednică de tot" a unui mare şi isteţ om
politic. Platon dezvoltă idei izbitor de asemănătoare, atît în introducerea la Mitul din Republica (unde
admite fără ocolişuri că Mitul e o minciună) cît şi în Legile, unde spune că instituirea de rituri şi de zei se
cuvine a fi făcută „de un mare gînditor"18. — Să fie însă acesta întregul adevăr despre atitudinea
religioasă a lui Platon? A fost oare Platon doar un oportunist în aceste chestiuni, iar spiritul foarte diferit
al scrierilor sale mai timpurii a fost oare doar socratic? Fireşte că n-avem cum să răspundem cu
certitudine la această întrebare, deşi simt, intuitiv, că pînă şi în scrierile mai tîrzii transpar cîteodată şi
sentimente reli-
CAPIT0LUL8: REGELE-FILOZOF
167
gioase mai genuine. Cred însă că ori de cîte ori e vorba de chestiuni religioase privite în raportul lor cu politica,
oportunismul lui Platon covîrşeşte toate celelalte sentimente. Astfel, el cere, în Legile, cele mai aspre pedepse
chiar şi pentru oameni cinstiţi şi onorabili19, dacă opiniile lor despre zei se abat de la cele susţinute de stat.
Sufletele lor trebuie tratate de către un Consiliu nocturn de inchi-; zitori20 şi dacă nu se căiesc sau dacă repetă
delictul, acuzaţia de impietate înseamnă moartea. Uitase oare că Socrate a căzut victimă aceleiaşi acuzaţii?
Din doctrina religioasă centrală a lui Platon se vede că aceste postulate se inspiră nu din credinţa religioasă
ca atare, ci în principal din interesul de stat. Zeii, afirmă el în Legile, pedepsesc aspru pe toţi cei greşit
situaţi în conflictul dintre bine şi rău, conflict explicat ca fiind acelaşi cu cel dintre colectivism şi
individualism21. Iar zeii, insistă el, se preocupă activ de oameni, nefiind simpli spectatori. Este cu
neputinţă să fie îmbunaţi; nici prin rugăciuni, nici prin sacrificii nu pot fi îndepărtate pedepsele lor.22
Interesul politic ce stă în spatele acestei teorii este clar şi devine şi mai clar în lumina exigenţei lui Platon
ca statul să înăbuşe orice îndoială privitor la vreo parte a acestei dogme politico-religioase şi îndeosebi la
doctrina că Zeii nu se abţin niciodată să pedepsească.
Dat fiind oportunismul lui Platon şi teoria sa despre minciuni, spusele sale sînt, fireşte, greu de
interpretat. în ce măsură credea el în teoria sa despre dreptate? în ce măsură credea în adevărul doc-
trinelor religioase pe care le predica? N-a fost cumva el însuşi un ateu, în ciuda pretenţiei sale de a fi
pedepsiţi ceilalţi atei (mai mici)? Deşi nu putem spera să dăm un răspuns hotărît la vreuna din aceste
întrebări, este, cred, greu şi incorect din punct de vedere metodologic să nu-i acordăm lui Platon măcar
beneficiul îndoielii, în particular, este, cred, greu de pus sub semnul întrebării sinceritatea funciară a
credinţei sale în nevoia urgentă de a bloca orice schimbare. (Voi reveni asupra acestei chestiuni în
capitolul 10.) Pe de altă parte, nu ne putem îndoi că Platon subordonează iubirea socratică pentru adevăr
principiului mai fundamental că dominaţia clasei stăpînitoare trebuie consolidată.
Este, însă, interesant de observat că teoria adevărului a lui Platon este ceva mai puţin radicală decît teoria
sa despre dreptate. Dreptatea, după cum am văzut, este definită, practic, drept ceea ce
168
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
CAPITOLUL 8: REGELE-FILOZOF
169
serveşte intereselor statului totalitar. Ar fi existat, fireşte, posibilitatea ca şi conceptul de adevăr să fie definit în
aceeaşi manieră utilitară sau pragmatică. Mitul este adevărat — putea să spună Platon — deoarece tot ce serveşte
intereselor statului meu trebuie crezut şi deci trebuie numit „adevărat"; alt criteriu al adevărului nu trebuie să
existe. în teorie, un pas analog a fost făcut în fapt de către succesorii pragmatişti ai lui Hegel; în practică, el a fost
făcut de Hegel însuşi şi de succesorii săi rasişti. Platon a păstrat însă suficient de mult din spiritul socratic, pentru
a recunoaşte cu candoare că minţea. Pasul făcut de şcoala lui Hegel ar fi fost, cred, de neconceput pentru vreunul
din cei ce stăteau în preajma lui Socrate.23
III
Atît despre rolul jucat de Ideea de Adevăr în statul ideal al lui Platon. Dar, pe lîngă Dreptate şi Adevăr, trebuie să
mai examinăm şi alte cîteva Idei, cum ar fi cele de Bine, Frumos şi Fericire, dacă vrem să înlăturăm obiecţiile,
ridicate în capitolul 6, împotriva interpretării date de noi programului politic al lui Platon ca fiind pur totalitar şi
ca fiind bazat pe istoricism. Discuţia asupra acestor Idei, ca şi asupra celei de înţelepciune, despre care am spus
deja cîteva lucruri în capitolul precedent, ar putea să debuteze printr-o analiză a rezultatului oarecum negativ la
care am ajuns în discuţia privitoare la Ideea de Adevăr. Pentru că acest rezultat ridică o nouă problemă: De ce
pretinde Platon ca filozofii să fie regi sau regii filozofi, dacă îl defineşte pe filozof ca pe un iubitor al adevărului,
iar pe de altă parte insistă că regele trebuie să fie „mai curajos" şi să se folosească de minciuni?
La această întrebare nu se poate răspunde, fireşte, decît într-un fel, şi anume că, folosind termenul „filozof,
Platon are de fapt în vedere ceva foarte diferit. într-adevăr, am văzut în capitolul precedent că filozoful său nu
este un căutător devotat al înţelepciunii, ci este posesorul satisfăcut al acesteia; este un om învăţat, un înţelept.
Ceea ce cere Platon. deci. este domnia celor învăţaţi — sofocraţia, daca îi putem spune aşa. Pentru a înţelege
această exigenţă a sa, trebuie să încercăm să aflăm din pricina căror funcţii cîrmuitorul stalului lui Platon este de
dorit să posede cunoaştere, să fie ,.i
filozof pe deplin format", cum se exprimă Platon. Funcţiile pe care urmează să le examinăm pot fi împărţite în
două grupuri principale — funcţii legate de întemeierea statului şi funcţii legate de menţinerea lui.
IV
Prima şi cea mai importantă funcţie a regelui filozof este cea de întemeietor şi legiuitor al statului. E clar de ce
pentru această sarcină Platon are nevoie de un filozof. Pentru ca statul să fie stabil, el trebuie să fie o copie fidelă
a Formei sau Ideii divine de Stat. Or, numai un filozof pe deplin versat în cea mai înaltă dintre ştiinţe, dialectica,
este în măsură să contemple şi să imite Originalul ceresc. Pe acest element se pune un mare accent în acea parte
a Republicii unde Platon dezvoltă argumentele sale în favoarea suveranităţii filozofilor24. Filozofilor „le place să
contemple adevărul", iar adevăratului iubitor îi place să contemple întregul, nu doar părţile. Aşa se face că
filozoful nu iubeşte, asemeni oamenilor obişnuiţi, lucrurile sensibile cu „sunetele frumoase, culorile şi formele"
lor, ci vrea „să vadă şi să îndrăgească frumosul însuşi" — Forma sau Ideea de Frumos. în felul acesta, Platon dă
termenului „filozof un nou înţeles, acela de iubitor şi privitor al lumii divine a Formelor sau Ideilor. Aşa fiind,
filozoful este omul ce poate să devină întemeietorul unei cetăţi virtuoase25: „Filozoful avînd de-a face cu ceea ce
este divin...", pentru el poate deveni necesar „să se preocupe a împlînta acele tipuri, pe care le vede dincolo",
înfăptuind viziunea sa cerească despre cetatea ideală şi cetăţenii ei ideali. El este asemeni unui desenator sau
pictor ce se foloseşte de un „model divin". Numai adevăraţii filozofi pot „să schiţeze forma constituţiei statului",
pentru că numai ei pot să vadă originalul şi pot să-l imite, „privind în ambele direcţii, de la model la imagine, şi
înapoi, de la imagine la model".
Ca „pictor al constituţiilor"26, filozoful trebuie să fie ajutat de lumina binelui şi a înţelepciunii. Vom adăuga
cîteva observaţii referitoare la aceste două idei şi la semnificaţia pe care o au pentru exercitarea de către filozof a
funcţiei de întemeietor al cetăţii.
Ideea de Bine platoniciană stă cel mai sus în ierarhia Formelor. Ea este soarele lumii divine a Formelor sau
Ideilor, care nu doar raspîndeşte lumină asupra tuturor celorlalţi membri, ci este şi

170
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
izvorul existenţei lor.27 Ea este de asemenea izvorul sau cauza oricărei cunoaşteri şi a oricărui adevăr.28 Puterea
de a vedea, preţui şi cunoaşte Binele este, astfel, indispensabilă29 dialecticianului. Fiind soarele şi izvorul de
lumină în lumea Formelor, ea îi permite filozofului-pictor să discearnă obiectele ce-l preocupă. Funcţia sa este,
astfel, de cea mai mare importanţă pentru întemeietorul cetăţii. Nu ni se dă însă mai mult decît această
informaţie pur formală. Ideea de Bine a lui Platon nu joacă nicăieri un rol etic sau politic mai direct; nu aflăm
nicăieri care fapte sînt bune sau generatoare de bine, exceptînd binecunoscutul cod moral colectivist ale cărui
precepte sînt înfăţişate fără a se face apel la Ideea de Bine. Remarcile că Binele este scopul, că este dorit de
fiecare om30 nu ne dau nici ele lămuriri în plus. Acest formalism găunos este şi mai pronunţat în Philebos,
unde Binele apare identificat31 cu Ideea de „măsură" sau „medie". Iar cînd citesc relatarea că Platon, în
faimoasa sa prelegere „Despre Bine", a dezamăgit un auditoriu necultivat definind Binele drept „clasa
celor determinate concepută ca o unitate", nu pot decît să simpatizez cu auditoriul. în Republica, Platon
recunoaşte deschis32 că nu poate să explice ce anume înţelege prin „Bine". Singura sugestie practică de
care beneficiem este cea menţionată la începutul capitolului 4 — că bun este tot ceea ce prezervă, iar rău
tot ceea ce duce la corupţie sau degenerare. (Aici însă „bun" nu pare să fie acelaşi lucru cu Ideea de Bine,
ci mai curînd o proprietate a lucrurilor care le face să semene cu ideile.) Binele este deci o stare de lucruri
neschimbătoare, încremenită; este starea de repaus a lucrurilor.
Toate acestea nu par să ne îndepărteze prea mult de totalitarismul politic al lui Platon; iar analiza Ideii de
înţelepciune duce la rezultate la fel de dezamăgitoare. înţelepciunea, după cum am văzut, nu înseamnă
pentru Platon înţelegerea socratică a propriilor limitări; şi nu înseamnă nici ceea ce majoritatea dintre noi
ne-am aştepta — o preocupare plină de căldură pentru umanitate şi pentru cele omeneşti şi o înţelegere
salutară a lor. înţelepţii lui Platon, superior preocupaţi de problemele unei lumi superioare, „nu au răgaz
să privească în jos, la preocupările omeneşti...; ci privesc şi contemplă realităţile... care rămîn în bună
ordine şi potrivit cu raţiunea". învăţătura potrivită este cea care-l face pe om înţelept. „Firile filozofice...
iubesc învăţătura care le face
CAPITOLUL 8: REGELE-FILOZOF
171
vădită acea esenţă permanentă şi neschimbătoare prin naştere ori pieire..." Ceea ce spune Platon despre
înţelepciune nu pare să ne ducă dincolo de idealul imobilismului.
Analiza funcţiilor proprii întemeietorului cetăţii n-a dezvăluit elemente etice noi în doctrina lui Platon,
dar ne-a arătat că există un motiv determinat ca întemeietorul cetăţii să trebuiască să fie un filozof.
Aceasta nu îndreptăţeşte însă exigenţa suveranităţii permanente a filozofului; explică doar de ce filozoful
trebuie să fie cel dintîi legiuitor, dar nu şi de ce e nevoie ca el să fie cîrmuitorul permanent, mai cu seamă
dacă ne gîndim că nici unul din cîrmuitorii de mai tîrziu nu trebuie să facă vreo schimbare. Pentru o
justificare deplină a exigenţei ca filozofii să cîrmuiască trebuie, de aceea, să mai analizăm sarcinile legate
de menţinerea cetăţii.
Ştim din teoriile sociologice ale lui Platon că statul, odată creat, va continua să fie stabil cît timp nu se
produce vreo sciziune în unitatea clasei stăpînitoare. Educarea acestei clase este, de aceea, marea funcţie
păstrătoare a suveranului, o funcţie ce trebuie exercitată mereu, cît timp există statul. în ce măsură
îndreptăţeşte ea exigenţa ca un filozof să cîrmuiască? Pentru a răspunde la această întrebare, vom deosebi
iarăşi, în cadrul acestei funcţii, între două activităţi diferite: supravegherea educaţiei şi supravegherea
pro-creaţiei eugenice.
De ce trebuie ca supraveghetorul educaţiei să fie un filozof? De ce nu este suficient ca, odată statornicit
statul şi sistemul său educaţional, misiunea supravegherii să fie încredinţată unui general cu experienţă,
unui rege-soldat? La aceasta nu e suficient să se răspundă că sistemul educaţional trebuie să furnizeze nu
numai soldaţi, ci şi filozofi, trebuind, de aceea, să aibă ca supraveghetori nu numai soldaţi, ci şi filozofi;
pentru că dacă n-ar fi nevoie de filozofi pentru supravegherea educaţiei şi pentru cîrmuire permanentă,
atunci n-ar fi nevoie nici ca sistemul educaţional să producă noi filozofi. Exigenţele ca atare ale sistemului
educaţional nu pot să îndreptăţească nevoia de filozofi din statul lui Platon sau postulatul ca guvernanţii
să fie neapărat filozofi. Lucrurile ar sta, fireşte, altfel dacă educaţia, pe lîngă scopul de a servi interesul
statului, ar
172 PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
avea la Platon şi un scop individualist; bunăoară, scopul de a dezvolta aptitudinile filozofice de dragul lor înşile.
Cînd ştim însă (am văzut-o în capitolul precedent) cît de mult se temea Platon să permită ceva ce ar aduce cît de
cît a gîndire independentă33; şi cînd vedem acum că scopul teoretic ultim al educaţiei sale filozofice era doar o
„cunoaştere a Ideii de Bine" neînstare să ofere o desluşire edificatoare a acestei Idei, începem să ne dăm seama
că nu aceasta poate fi explicaţia. Impresie coroborată şi de ceea ce ne amintim din capitolul 4, unde am văzut că
Platon cerea să se impună restricţii şi educaţiei „muzicale" ateniene. Marea însemnătate acordată de Platon
educaţiei filozofice a cîrmuitorilor se cere explicată prin alte motive — prin motive de ordin pur politic.
Motivul principal pe care cred că îl pot sesiza este nevoia de a spori la maximum autoritatea cîrmuitorilor. Dacă
educaţia auxiliarilor se desfăşoară aşa cum trebuie, vor exista din belşug soldaţi buni. Aptitudinile militare, oricît
de remarcabile, s-ar putea deci să nu fie de-ajuns pentru statornicirea unei autorităţi necontestate şi
Incontestabile. O asemenea autoritate are nevoie de titluri mai ţnalte. Platon o întemeiază pe pretenţia înzestrării
cîrmuitorilor săi fcu puteri supranaturale, mistice. Cîrmuitorii nu sînt asemeni altor pameni. Ei aparţin unei alte
lumi, ei comunică cu divinul. Astfel, regele-filozof pare a fi, în parte, o copie a regilor-preoţi, vracilor sau
şamanilor tribali, instituţie pe care am menţionat-o în legătură cu Heraclit. (Instituţia regilor-preoţi, vracilor sau
şamanilor tribali pare să fi influenţat şi vechea sectă pitagoreică, cu uimitor de naivele ei tabuuri tribale. Cele
mai multe din ele se pare că fuseseră abandonate încă înainte de Platon. A rămas însă pretenţia pitagoreicilor de
a-şi întemeia autoritatea pe o bază supranaturală.) Aşadar, educaţia filozofică a lui Platon are o funcţie politică
precisă. Ea imprimă un semn distinctiv cîrmuitorilor şi ridică o barieră între ei şi cei cîrmuiţi. (Aceasta a rămas
o funcţie de căpetenie a educaţiei „superioare" pînă şi în zilele noastre.) înţelepciunea pla-toniciană se dobîndeşte
în bună parte în vederea statornicirii unei dominaţii de clasă politice permanente. Ea poate fi caracterizată drept o
„medicină" politică graţie căreia posesorii ei. vracii, capătă
puteri mistice.34
Dar acesta nu poate fi răspunsul complet la întrebarea noastră privind funcţiile filozofului în stat. El înseamnă
mai degrabă că întrebarea de ce este nevoie de un tilozol a fost doar deplasată şi
CAPITOLUL 8: REGELE-FILOZOF
173
că acum va trebui să ne punem întrebarea analoagă privind funcţiile politice practice ale şamanului sau vraciului.
Platon trebuie să fi avut în vedere un scop determinat atunci cînd a inventat învă-ţămîntul său filozofic
specializat. Trebuie să căutăm o funcţie permanentă a cîrmuitorului, analoagă funcţiei temporare a legiuitorului.
Singura speranţă de a descoperi o asemenea funcţie o oferă domeniul creşterii şi educării rasei stăpînitoare.
VI
Cea mai bună cale de a afla de ce este nevoie de un filozof pentru funcţia de cîrmuitor permanent este să
întrebăm: ce se în-tîmplă, după opinia lui Platon, cu un stat ce nu este cîrmuit în permanenţă de un filozof?
Platon a dat un răspuns clar la această întrebare. Dacă paznicii statului, chiar şi ai unuia perfect, nu cunosc
înţelepciunea pitagoreică şi Numărul platonician, rasa paznicilor şi o dată cu ea statul întreg vor degenera cu
necesitate.
Rasismul deţine, astfel, în programul politic al lui Platon, un rol mai central decît ne-am fi aşteptat la prima
vedere. întocmai cum Numărul rasial sau nupţial al lui Platon oferă cadrul sociologiei sale descriptive, „cadrul în
care se plasează filozofia istoriei a lui Platon" (după cum se exprimă Adam), tot aşa el oferă cadrul exigenţei
politice a lui Platon privind suveranitatea filozofilor. După cele spuse în capitolul 4 despre păstori sau crescători
de vite ca întemeietori ai statului platonician, poate că nu ne va surprinde prea mult să aflăm că regele său este
un rege-crescător sau educator. Unii s-ar putea arăta totuşi surprinşi că filozoful său se dovedeşte a fi un crescător
(educator) filozofic. Necesitatea unei creşteri (educaţii) matematico-dialectice şi filozofice nu este cel mai neîn-
semnat dintre argumentele pe care se sprijină postulatul suveranităţii filozofilor.
Am arătat în capitolul 4 cum problema obţinerii unei rase pure de cîini de pază umană este relevată şi dezvoltată
în unele din primele părţi ale Republicii. Pînă acum însă n-am întîlnit nici un motiv plauzibil pentru care doar un
filozof veritabil şi pe deplin format poate fi un educator politic competent şi eficient. Totuşi, după cum ştie orice
crescător de cîini, de cai sau de păsări, o creştere raţională este imposibilă fără un model, fără un scop care să-i
călăuzească eforturile, fără un ideal de care să încerce să se apropie
174 PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
prin metodele de împerechere şi de selecţie. Fără un asemenea standard, el n-ar putea decide niciodată dacă
progenitura este „îndeajuns de bună"; n-ar putea vorbi niciodată de diferenţa dintre o „progenitură bună" şi una
„nereuşită". Or, acest standard corespunde întocmai Ideii platonice a rasei pe care el urmăreşte s-o
crească.
Aşa cum numai adevăratul filozof, dialecticianul, are, în concepţia lui Platon, capacitatea de a contempla
originalul divin al cetăţii, tot aşa numai dialecticianul poate să contemple acel alt original divin — Forma sau
Ideea de Om. Numai el este în stare să imite acest model, să-l aducă din Cer pe Pămînt35 şi să-l înfăptuiască aici.
Această Idee de Om este o Idee regească. Ea nu reprezintă, cum au crezut unii, ceea ce e comun tuturor
oamenilor, nu este conceptul universal de om. Ci este originalul divin al omului, un supraom neschimbător; un
supra-grec şi un supra-stăpîn. Filozoful trebuie să încerce să realizeze pe pămînt ceea ce Platon descrie drept rasa
oamenilor „celor mai de nădejde, mai curajoşi şi, pe cît se poate, mai mîndri la înfăţişare..., cu obîrşie nobilă şi
caracter impunător"36. O rasă de bărbaţi şi de femei „oblăduiţi de spirite bune şi divini... sculptaţi în desăvîrşită
frumuseţe"37 — rasă de stăpîni meniţi din fire să domnească.
Vedem că cele două funcţii fundamentale ale regelui-filozof sînt analoagc: el trebuie să imite originalul divin al
cetăţii şi trebuie, pe de altă parte, să imite originalul divin al omului. El este singurul care poate şi care simte
nevoia de „a împlînta acele tipuri, pe care le vede dincolo, în caracterele oamenilor, atît în viaţa privată, cît şi
în cea publică"38.
Acum putem înţelege de ce prima sugestie a lui Platon, cum că guvernanţii săi trebuie să posede o desăvîrşire
ieşită din comun, este făcută în acelaşi loc unde el susţine pentru prima dată că principiile creşterii animalelor
trebuie aplicate şi speciei umane. Noi dăm cea mai mare atenţie, spune Platon, reproducerii animalelor. „Dacă
reproducerea nu s-ar face aşa, nu socoteşti că rasa păsărilor şi a cîinilor se va strica?" Inferînd de aici că
reproducerea oamenilor trebuie să beneficieze de aceeaşi grijă, „Socrate" exclamă: „Vai, prietene, tare de ispravă
cîrmuitori ne trebuie, dacă lucrurile merg la fel şi cu neamul omenesc!"39 E o exclamaţie semnificativă; este una
din primele aluzii la faptul că guvernanţii s-ar putea să formeze o clasă de oameni „tare de ispravă", care
beneficiază de un
CAPITOLUL 8: REGELE-FILOZOF
175
statut şi de o educaţie aparte; aluzie care ne pregăteşte pentru formularea postulatului că ei trebuie să fie filozofi.
Pasajul e însă şi mai semnificativ în măsura în care conduce direct la ideea lui Platon că este de datoria
cîrmuitorilor, ca medici ai neamului omenesc, să administreze minciuni şi înşelăciuni. Minciunile sînt necesare,
afirmă Platon, „pentru ca turma să ajungă la cea mai mare desăvîrşire". Principiile împerecherii trebuie ţinute „în
ascuns faţă de toţi, în afara conducătorilor înşişi, pentru ca turma paznicilor să fie cît se poate de neînvrăjbită".
într-adevăr, îndemnul (citat mai sus) adresat cîrmuitorilor de a fi mai curajoşi în administrarea minciunilor în
chip de leac se plasează în acest context; el îl pregăteşte pe cititor pentru următoarea cerinţă, considerată de
Platon deosebit de importantă. Cîrmuitorii, decretează el40, trebuie să pună la punct „un sistem ingenios de
tragere la sorţi, astfel încît persoanele dezamăgite să dea vina pe lipsa de noroc, şi nu pe magistraţi" care, în
taină, trebuie să aranjeze după calcule tragerea la sorţi a împerecherilor. Şi imediat după acest sfat josnic menit
să permită eschivarea responsabilităţii (punîndu-l în gura lui Socrate, Platon întinează figura marelui său dascăl),
„Socrate" dă o sugestie41 care curînd este preluată şi dezvoltată de Glaucon şi pe care de aceea o putem numi
Edictul glauconic. Este vorba de dezgustătoarea lege42 care obliga pe toată lumea, indiferent de sex, să se supună,
pe durata războiului, dorinţelor celui ce a dat dovadă de curaj în luptă. „Atîta vreme cît ei s-ar găsi în acea
campanie, nimănui să nu-i fie îngăduit să-l refuze pe acela care ar voi să-l sărute, pentru ca, dacă s-ar întîmpla să
fie îndrăgostit de vreun bărbat sau de vreo femeie, să se arate încă mai zelos în a face isprăvi frumoase." Statul,
se arată cu grijă în textul lui Platon, va avea de aici două avantaje diferite — mai mulţi viteji, datorită
stimulentului menţionat, şi iarăşi mai mulţi viteji, datorită numărului mai mare de copii născuţi din viteji. (Acest
din urmă avantaj, fiind mai important din unghiul politicii rasiale pe termen lung, este pus în gura lui „Socrate".)
VII
Pentru acest gen de procreaţie nu este nevoie de vreo pregătire filozofică specială. Procreaţiei filozofice îi revine
însă rolul principal în contracararea pericolelor de degenerare. Pentru combaterea
176
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
acestor pericole este nevoie de un filozof pe deplin format, adică versat în matematica pură (inclusiv geometria
în spaţiu), în astronomia pură, în teoria armoniei şi în ştiinţa ce reprezintă încoronarea tuturor celorlalte —
dialectica. Numai cine cunoaşte tainele eugeniei matematice, ale Numărului platonic, poate să redea omului şi să
păstreze pentru el fericirea de care a avut parte înaintea Căderii43. Toate acestea trebuie să ni le reamintim atunci
cînd, după pronunţarea Edictului glauconic (şi după un interludiu în care este vorba de deosebirea naturală dintre
greci şi barbari, corespunzătoare, susţine Platon, celei dintre stăpîni şi sclavi), este expusă doctrina pe care Platon
o evidenţiază anume drept cerinţa sa politică centrală şi cea mai senzaţională — cea a suveranităţii regelui-filo-
zof. Numai în felul acesta, susţine Platon, se poate pune capăt relelor în viaţa socială: răului ce bîntuie statele,
adică instabilităţii politice, precum şi cauzei sale mai ascunse, răului ce bîntuie pe membrii neamului omenesc şi
care este degenerarea rasială. Iată pasajul respectiv.44
„Am ajuns — zice Socrate — exact la problema pe care o ase-muiam cu valul cel mai mare. Voi vorbi, totuşi,
chiar dacă acest val va trezi în urmă-i un rîs nemăsurat şi ne va inunda cu cea mai proastă reputaţie..." —
„Vorbeşte!" zice Glaucon. — „Dacă, zice Socrate, ori filozofii nu vor domni în cetăţi, ori cei ce sînt numiţi acum
regi şi stăpîni nu vor filozofa autentic şi adecvat, şi dacă acestea două — puterea politică şi filozofia — n-ar
ajunge să coincidă (şi dacă numeroasele firi care acum se îndreaptă spre vreuna din ele, dar nu şi spre cealaltă,
nu vor fi oprite [să procedeze astfel]), nu va încăpea contenirea relelor, dragă Glaucon, pentru ce-taţi şi neamul
omenesc." (La care Kant a dat următoarea replică înţeleaptă... „E puţin probabil să se întîmple ca regii să devină
filozofi, sau filozofii regi; şi nici nu-i de dorit, deoarece puterea strică negreşit judecata liberă a raţiunii. Este însă
indispensabil ca un rege — sau un popor regesc, adică un popor care se autoguvernează — să nu îndepărteze pe
filozofi, ci să le recunoască dreptul de a se rosti public."45)
Despre acest important pasaj platonician s-a spus pe drept cu-vînt că reprezintă cheia întregii lucrări. Cuvintele
cu care el se încheie, „pentru ... neamul omenesc" reprezintă, cred, un gînd în-tîrziat, de însemnătate relativ mică
în acest loc. Ele se cer, totuşi, comentate, dat fiind că obiceiul de a-l idealiza pe Platon a generat
CAPITOLUL 8: REGELE-FILOZOF
177
interpretarea 46 după care Platon ar vorbi aici despre „umanitate", extinzînd făgăduiala mîntuirii de la cetăţi la
„omenire ca întreg". Trebuie spus, în legătură cu aceasta, că lui Platon îi este cu totul străină categoria etică de
„umanitate" ca ceva ce transcende deosebirile dintre naţiuni, rase şi clase. în fapt, avem suficiente dovezi de
ostilitate a lui Platon faţă de crezul egalitar, ostilitate ce răzbate din atitudinea sa faţă de Antistene47, un bătrîn
discipol şi prieten al lui Socrate. Antistene a aparţinut şi şcolii lui Gorgias, asemeni lui Alcidamas şi Lycophron,
ale căror teorii egalitare pare să le fi preluat în doctrina mai cuprinzătoare a frăţiei tuturor oamenilor şi a
imperiului universal al oamenilor.48 Acest crez este atacat în Republica prin corelarea inegalităţii naturale dintre
greci şi barbari cu cea dintre stăpîni şi sclavi; şi se întîmplă ca acest atac să fie lansat49 imediat înainte de pasajul-
cheie pe care îl discutăm aici. Din aceste motive şi din anumite altele50 nu pare hazardat să presupunem că,
vorbind despre răul ce bîntuie neamul omenesc, Platon făcea aluzie la o teorie cu care cititorii săi erau îndeajuns
de familiarizaţi în acest loc — la teoria sa că prosperitatea statului depinde, în cele din urmă, de „natura"
membrilor individuali ai clasei dominante; şi că natura lor, precum şi cea a neamului sau progeniturii lor este, la
rîndul ei, ameninţată de relele unei educaţii individualiste şi, ceea ce e şi mai important, de degenerarea rasială.
Remarca lui Platon, cu aluzia ei clară la opoziţia dintre repausul divin şi răul schimbării şi decăderii,
prefigurează mitul Numărului şi al Căderii Omului51.
E cît se poate de firesc că Platon face aluzie la rasismul său în acest pasaj-cheie în care formulează cel mai
important postulat politic al său. Pentru că, în lipsa unor stăpîni care „vor filozofa autentic şi adecvat", fiind
versaţi în toate acele ştiinţe pe care se sprijină eugenia, statul e sortit pieirii. în povestea Numărului şi a Căderii
Omului, Platon ne spune că unul din păcatele dintîi şi fatale comise de paznicii degeneraţi va fi lipsa lor de
interes pentru eugenie, pentru supravegherea şi verificarea purităţii rasei: „Cîrmui-torii... nu vor fi îndeajuns de
buni păzitori spre a chibzui asupra raselor lui Hesiod, ca şi alor voastre — cea de aur, de argint, de aramă şi de
fier.'"52
Necunoaşterea misteriosului Număr nupţial este cea care duce la toate acestea. Dar Numărul a fost, neîndoielnic,
invenţia lui Platon însuşi. (El presupune teoria armoniei, iar aceasta !a rîndul ei. presupune geometria în spaţiu,
care în momentui compunerii
178
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
Republicii era o ştiinţă nouă.) Vedem astfel că nimeni în afară de Platon însuşi nu cunoştea secretul şi cheia
calităţii de bun paznic. Ceea ce nu poate să însemne decît un singur lucru. Regele-filozof este Platon însuşi, iar
Republica formula revendicarea de către Platon a puterii regale — putere ce socotea că i se cuvine, de vreme ce
întrunea deopotrivă cerinţa de a fi filozof şi calitatea de descendent şi moştenitor legitim al lui Codros martirul,
ultimul dintre regii Atenei care, potrivit spuselor lui Platon, s-ar fi jertfit pe sine „spre a păstra regatul pentru
copiii săi".
VIII
Odată ajunşi la această concluzie, multe lucruri ce altminteri ar fi rămas fără legătură se leagă între ele şi devin
clare. Bunăoară, e greu să ne îndoim de faptul că lucrarea lui Platon, plină de aluzii la probleme şi personaje
contemporane, a fost în intenţia autorului ei nu atît un tratat teoretic, cît un manifest politic de actualitate. „îl
răstălmăcim grav pe Platon — spune A. E. Taylor — dacă uităm că Republica nu este o simplă culegere de
discuţii teoretice despre guvernămînt..., ci un proiect serios de reformă practică avansat de un atenian...,
înflăcărat, asemeni lui Shelley, şi «dornic să reformeze lumea»."53 Observaţia e, fără îndoială, adevărată şi am fi
putut să conchidem, chiar şi numai din acest considerent, că, descriindu-şi regii-filozofi, Platon trebuie să se fi
gîndit la vreunul dintre filozofii din vremea sa. Or, pe vremea cînd el scria Republica, în Atena existau numai
trei oameni proeminenţi care s-ar fi putut pretinde filozofi: Antistene, Isocrate şi însuşi Platon. Dacă abordăm
Republica ştiind acest amănunt, descoperim dintr-o dată că, în discuţia despre caracteristicile regi-lor-filozofi,
există un pasaj de oarecare întindere, care este în mod evident conceput de Platon astfel încît să cuprindă aluzii
personale. Pasajul începe54 cu o aluzie transparentă la un personaj bine cunoscut, şi anume Alcibiade, şi se
termină cu menţionarea făţişă a unui nume (cel al lui Theages) şi cu o referire la „Socrate" însuşi55. în el se dă de
înţeles că sînt foarte puţini cei care ar putea fi descrişi drept adevăraţi filozofi, eligibili pentru postul de rege-
filozof. Alcibiade cel cu obîrşie nobilă, care s-ar fi potrivit ca tip, a abandonat filozofia, în pofida străduinţelor
lui
CAPITOLUL 8: REGELE-FILOZOF
179
Socrate de a-l salva. Părăsită şi rămasă fără apărare, filozofia a fost revendicată de pretendenţi nevrednici. Pînă la
urmă au rămas „tare puţini... cei care au de-a face cu filozofia aşa cum se cuvine". Din punctul de vedere la care
am ajuns, ar trebui să ne aşteptăm ca „pretendenţii nevrednici" să fie Antistene şi Isocrate cu şcoala lor (şi ca tot
ei să fie cei a căror „înlăturare cu forţa" o cere Platon în pasajul-cheie despre regele-filozof). Şi există, într-
adevăr, anumite dovezi independente ce vin în sprijinul acestei aşteptări.56 în mod similar, ar trebui să ne
aşteptăm ca printre acei „tare puţini" pretendenţi vrednici să se numere Platon şi, eventual, unii din prietenii săi
(poate Dion); şi într-adevăr, felul cum continuă acest pasaj nu prea lasă îndoială că Platon vorbeşte aici despre
sine însuşi: „Dintre aceştia puţini... care văd bine sminteala mulţimii şi că nimeni... nu face ceva sănătos în
cetate... Filozoful e ca un om căzut printre fiare, care nu vrea să fie părtaş la rău, dar nici nu este în stare, singur,
să se împotrivească tuturor sălbăticiunilor şi e în primejdie să piară el înainte de a putea da sprijin cetăţii sau
prietenilor... înţelegînd el toate acestea, păstrează tăcerea şi îşi vede de ale lui..."57 Puternicul resentiment
exprimat în aceste cuvinte acre şi cum nu se poate mai ne-socra-tice58 arată clar că sînt cuvintele lui Platon
însuşi. Pentru a putea judeca însă pînă la capăt această mărturisire personală, ea trebuie comparată cu
următoarea: „Nu este firesc ca un cîrmaci să ceară mai-marilor să se lase conduşi de el, nici ca înţelepţii să
meargă pe la curţile bogaţilor... Adevărul este că, indiferent dacă eşti bogat sau sărac, cînd suferi, alergi tu pe la
porţile medicilor, iar oricine are nevoie să fie condus, aleargă el însuşi pe la porţile celui ce poate să-l conducă.
Deci nu conducătorul cere de la cei conduşi să se lase conduşi, în situaţia în care, într-adevăr, aceasta le aduce
folos." Cine nu percepe în acest pasaj ecoul unui imens orgoliu personal? Iată-mă, zice Platon, pe mine,
conducătorul vostru firesc, regele-filozof care se pricepe să cîrmuiască. Dacă mă vreţi, trebuie să veniţi la mine,
şi dacă stăruiţi, s-ar putea să primesc să vă fiu conducător. Eu însă n-am să vin să v-o cerşesc. A crezut oare că
vor veni? Ca în multe alte mari opere literare, în Republica sînt indicii că autorul ei nutrea speranţe de reuşită59
extravagante şi însufleţitoare ce alternau cu perioade de deznădejde. Uneori, cel puţin, Platon spera că au să vină,
aduşi de suc-
180
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
cesul scrierii sale, de reputaţia sa de înţelept. Alteori însă simţea că scrierea sa nu va face decît să-i aţîţe şi să-i
înfurie; să stîrnească „un rîs nemăsurat" şi să-i atragă atacuri defăimătoare, poate chiar moartea.
A fost un ambiţios? Aspiraţiile sale ţinteau foarte sus, spre aştri, spre cele divine. Mă întreb cîteodată dacă
entuziasmul pentru Platon nu se datorează în parte faptului că a dat expresie multor visuri tainice60. Chiar şi
atunci cînd argumentează împotriva ambiţiei, nu putem să nu simţim că ambiţia e cea care-l inspiră. Filozoful, ne
încredinţează el61, nu e ambiţios; „cei meniţi să conducă doresc cel mai puţin să conducă". Explicaţia oferită este
însă condiţia prea înaltă a acestuia. Cel ce a sălăşluit printre lucrurile divine poate să coboare din înălţimile sale
printre muritori, jert-findu-se de dragul intereselor statului. El nu e avid de putere; fiind însă din fire un
conducător şi un mîntuitor, este dispus să vină. Bieţii muritori au nevoie de el. Fără el, statul nu poate decît să
piară, fiindcă doar el ştie secretul de a-l face să dăinuie — secretul de a opri degenerarea...
Cred că n-avem cum să ocolim faptul că în spatele suveranităţii regelui-filozof stă dorinţa de putere. Frumosul
portret al suveranului este un autoportret. După ce ne revenim din şocul acestei descoperiri, putem privi cu alţi
ochi acest portret menit să inspire teamă şi veneraţie; şi dacă izbutim să ne fortificăm cu o doză de ironie
socratică, s-ar putea să nu ni se mai pară atît de înfricoşător. S-ar putea să începem să detectăm trăsăturile lui
omeneşti, chiar prea omeneşti. S-ar putea chiar să ne încerce o mică părere de rău pentru Platon, care a trebuit să
se mulţumească cu întemeierea primei catedre de filozofie, în locul primei regalităţi filozofice; care nu şi-a putut
realiza niciodată visul, Ideea de regalitate pe care şi-o formase după propriul său chip. Fortificaţi cu această doză
de ironie, s-ar putea chiar să descoperim, în povestea lui Platon, o melancolică asemănare cu acea mică satiră,
inocentă şi inconştientă, la adresa platonismului, povestea Dulăului cel unt, Tono, Marele danez, ce-şi formează
ideea regească a „Marelui Cîine" după propria sa înfăţişare (dar, din fericire, descoperă finalmente că el însuşi
este Cîinele cel Mare).62
Ce monument de micime umană este această idee a regelui-filozof. Ce contrast între ea şi simplitatea şi omenia
lui Socraie,
CAPITOLUL 8: REGELE-FILOZOF
181
care îl prevenise pe omul politic de pericolul de a se lăsa îmbătat de propria-i putere, desăvfrşire şi înţelepciune
şi care încercase să-l facă să înţeleagă lucrul cel mai important — că sîntem nişte efemere făpturi umane. Ce
declin, de la această lume a ironiei, a raţiunii şi a bunei credinţe la regalitatea platoniciană a înţeleptului ale cărui
puteri magice îl situează deasupra oamenilor de rînd; nu însă destul de sus pentru a se abţine să recurgă la
minciuni sau pentru a nu se preta la jalnica îndeletnicire a oricărui şaman — aceea de a vinde sau de a face
farmece, în schimbul puterii asupra semenilor săi.
Capitolul 9
Estetism, perfecţionism, utopism
„Ca prim pas, totul trebuie făcut praf şi pulbere. Trebuie terminat cu toată blestemata asta de civilizaţie înainte de a putea
aduce lumea într-o stare cît de cît decentă."
„Mourlan" în R. M. DU GARD, Familia Thibault
Programul lui Platon presupune un mod de abordare a politicului ce mi se pare din cale-afară de periculos.
Analiza lui este de mare însemnătate practică din punctul de vedere al ingineriei sociale raţionale. Abordarea
platoniciană pe care o am în vedere poate fi caracterizată drept inginerie utopică, prin opoziţie cu un alt fel de
inginerie socială pe care eu o consider singura raţională şi pe care am putea s-o numim inginerie graduală.
Abordarea utopică este cu atît mai periculoasă cu cît ar putea să pară că ea reprezintă alternativa evidentă la
istoricismul extrem — la abordarea radical istori-cistă, conform căreia noi nu putem să modificăm cursul istoriei;
în acelaşi timp, ea se înfăţişează ca un complement necesar la un isto-ricism mai puţin radical, cum este cel al lui
Platon, care lasă loc intervenţiei umane.
Modul de abordare utopic poate fi descris după cum urmează. Orice acţiune raţională are în mod necesar un
anumit scop. Ea este raţională exact în măsura în care urmăreşte în mod conştient şi consecvent acest scop şi îşi
determină mijloacele în conformitate cu el. Aşadar, primul lucru pe care trebuie să-l facem dacă vrem să
acţionăm raţional este să alegem scopul; şi trebuie să fim atenţi la stabilirea scopurilor noastre reale sau ultime,
de care trebuie deosebite clar acele scopuri intermediare sau parţiale ce nu sînt de fapt decît mijloace sau paşi pe
drumul spre scopul final. Dacă nu dăm atenţie acestei distincţii, atunci cu siguranţă nu vom da atenţie nici
întrebării dacă respectivele scopuri parţiale sînt sau nu de natură să promoveze scopul final şi, ca atare, nu vom
izbuti să acţionăm
CAPITOLUL 9: ESTETISM, PERFECŢIONISM, UTOPISM 183
raţional. Aceste principii, aplicate pe tărîmul activităţii politice, reclamă să determinăm scopul nostru politic
final sau Statul Ideal, înainte de a întreprinde vreo acţiune practică. Numai după ce acest scop final a fost, cel
puţin în linii mari, determinat, numai după ce sîntem în posesia a ceva de genul unui proiect al societăţii pe care
o dorim, numai atunci putem începe să căutăm cele mai bune căi şi mijloace pentru realizarea ei şi să întocmim
un plan de acţiune practică. Acestea sînt preliminariile necesare ale oricărei iniţiative politice practice care poate
fi numită raţională şi în mod deosebit ale ingineriei sociale.
Aceasta e, pe scurt, abordarea metodologică pe care eu o numesc inginerie utopică1. Ea este convingătoare şi
atrăgătoare. Este, de fapt, tocmai genul de abordare metodologică de natură să atragă pe toţi cei care ori nu sînt
afectaţi de prejudecăţi istoriciste, ori reacţionează împotriva lor. Aceasta o face cu atît mai periculoasă, iar
necesitatea de a o critica este cu atît mai imperativă.
înainte de a trece la critica detaliată a ingineriei utopice, vreau să schiţez o altă concepţie despre ingineria
socială, şi anume con- \ cepţia ingineriei graduale. Este o concepţie ce mi se pare sănătoasă din punct de vedere
metodologic. Omul politic care adoptă această metodă poate să aibă sau să nu aibă în mintea sa un proiect de
societate, poate să spere sau să nu spere că omenirea va realiza într-o bună zi un stat ideal, întronînd fericirea şi
perfecţiunea pe Pămînt. El va fi însă conştient că această perfecţiune, dacă e în general posibil de obţinut, e un
lucru foarte îndepărtat şi că fiecare generaţie de oameni, deci şi cea de acum, are anume pretenţii îndreptăţite;
are, poate, nu atît dreptul de a fi făcută fericită, pentru că nu există mijloace instituţionale de a face pe cineva
fericit, ci dreptul de a nu fi făcută nefericită, cînd acest lucru poate fi evitat. Oamenii au dreptul de a li se acorda
tot ajutorul posibil în caz că suferă. Adeptul ingineriei graduale va adopta, în consecinţă, metoda depistării şi
combaterii celor mai presante rele ale societăţii, şi nu pe cea a căutării binelui suprem şi ultim şi a luptei pentru
înfăptuirea lui.2 Deosebirea e departe de a fi pur verbală. în realitate, ea este de cea mai mare importanţă. Este
deosebirea dintre o metodă rezonabilă de ameliorare a vieţii omului şi o metodă care, dacă e pusă în aplicare,
poate uşor să ducă la o creştere intolerabilă a suferinţei umane. Este deosebirea dintre o metodă ce poate fi
aplicată în orice moment şi o metodă a cărei preconizare poate uşor să devină un
184
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
mijloc de continuă amînare a acţiunii pînă la o dată ulterioară, cînd se vor fi creat condiţii mai favorabile. Şi este,
de asemenea, deosebirea dintre singura metodă de ameliorare a lucrurilor care pînă în prezent a dat cu adevărat
roade, indiferent de timp şi loc (inclusiv în Rusia, după cum vom vedea) şi o metodă care, oriunde a fost
încercată, n-a dus decît la folosirea violenţei în locul raţiunii şi, pînă la urmă, la abandonarea dacă nu chiar a ei
însăşi, în orice caz a proiectului iniţial.
In favoarea metodei ingineriei graduale poate fi invocat considerentul că o luptă sistematică împotriva suferinţei,
a nedreptăţii şi a războiului are şanse mult mai mari de a întruni aprobarea şi asentimentul unui mare număr de
oameni decît lupta pentru înfăptuirea unui ideal. Faptul că există rele sociale, altfel spus condiţii sociale în care
mulţi oameni suferă, poate fi stabilit cu relativă siguranţă. Cei ce suferă sîntîn măsură să judece singuri, iar
ceilalţi nu prea au cum să nege că nu le-ar face plăcere să fie în locul lor. Despre o societate ideală este infinit
mai greu să te rosteşti. Viaţa socială este atît de complicată încît nimeni sau foarte puţini pot să evalueze un
proiect amplu de inginerie socială — dacă e realizabil, dacă realizarea lui ar fi o ameliorare reală, ce fel de
suferinţe ar putea să implice şi care ar putea fi mijloacele de a-l înfăptui. Dimpotrivă, proiectele de inginerie
graduală sînt comparativ simple. Ele sînt proiecte pentru cîte o instituţie, spre exemplu medicală sau de asigurări
pentru şomaj, pentru o instanţă de arbitraj, un buget anti-criză3 sau o reformă a învăţămîntului. Dacă nu se
realizează aşa cum trebuie, prejudiciul nu e prea mare iar o reajustare nu e prea greu de efectuat. Ele sînt mai
puţin riscante şi tocmai de aceea mai puţin controversabile. Dar dacă e mai uşor de realizat un consens rezonabil
privitor la relele existente şi la mijloacele de a le combate decît privitor la un bine ideal şi la mijloacele de a-l
transpune în viaţă, atunci există şi o speranţă mai mare ca prin folosirea metodei graduale să putem depăşi cea
mai mare dificultate practică a oricărei reforme politice rezonabile, aceea de a folosi în execuţia programului
raţiunea în locul pasiunii şi al violenţei. Va exista astfel posibilitatea de a realiza un compromis rezonabil şi deci
de a obţine ameliorările prin metode democratice. („Compromis" e un cuvînt urît, dar pentru noi este important
să învăţăm să-l folosim cum trebuie. Instituţiile sînt inevitabil rezultatul unui compromis cu împrejurările,
interesele etc, deşi ca persoane sîntem datori să opunem rezistenţă influenţelor de acest fel.)
CAPITOLUL 9: ESTETISM, PERFECTIONISM, UTOPISM
185
Dimpotrivă, încercarea utopică de înfăptuire a unui stat ideal, folosind un proiect al societăţii ca întreg, reclamă o
guvernare centralizată forte a unei minorităţi, fiind de aceea probabil să ducă la dictatură.4 Consider aceasta drept
o critică a abordării utopice; pentru că am încercat să arăt, în capitolul consacrat Principiului cîrmuirii, că o
conducere autoritară este cea mai proastă formă de guvernare. Cîteva aspecte pe care nu le-am abordat în
respectivul capitol ne oferă argumente şi mai directe împotriva abordării utopice. Una din dificultăţile cu care se
confruntă un dictator bine intenţionat este aceea de a afla dacă efectele măsurilor pe care le ia concordă cu
bunele sale intenţii. Dificultatea este generată de faptul căjurtonţa^ rismulîn.mod invariabil descurajează critica;
drept urmare, dictatorul bine intenţionat nu va afla uşor despre nemulţumirile legate de măsurile pe care le-a luat.
Or, în lipsa unor asemenea informaţii, îi va fi greu să stabilească dacă măsurile luate conduc la scopul fixat cu
bună intenţie. Situaţia poate deveni şi mai proastă pentru promotorul ingineriei utopice. Reconstrucţia societăţii
este o întreprindere de amploare ce nu poate să nu pricinuiască multora, şi pe termene considerabile, neajunsuri
însemnate. Promotorul ingineriei utopice va trebui, de aceea, să ignore multe nemulţumiri; în fapt, îşi va face o
îndeletnicire din înăbuşirea sistematică a obiecţiilor nerezonabile. O dată cu ele, va ajunge însă să înăbuşe şi
criticile rezonabile. O altă dificultate a ingineriei utopice ţine de problema succesiunii dictatorului, în capitolul 7
am menţionat anumite aspecte ale acestei probleme. Ingineria utopică se loveşte de o dificultate analoagă dar şi
mai gravă decît cea cu care se confruntă tiranul bine intenţionat cînd încearcă să-şi găsească un succesor la fel de
bine intenţionat5 Imensitatea însăşi a unei asemenea întreprinderi utopice face improbabilă înfăptuirea scopurilor
ei în decursul vieţii unui singur inginer social sau a unui grup de asemenea ingineri. Iar dacă succesorii nu vor
urmări acelaşi ideal, atunci toate suferinţele îndurate de oameni de dragul idealului se pot dovedi a fi fost
zadarnice.
Generalizînd acest raţionament, obţinem încă un argument împotriva abordării utopice. E clar că această
abordare poate avea valoare practică numai în ipoteza că proiectul iniţial, eventual cu anumite ajustări, rămîne
pînă la sfîrşit baza acţiunilor practice. Dar realizarea unui asemenea proiect cere timp. Timp în care se petrec
revoluţii, politice ca şi spirituale, şi în care intervin noi experimente şi experienţe pe tărîm politic. Este deci de
aşteptat ca ideile
186
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
şi idealurile să sufere schimbări. Ceea ce păruse a fi statul ideal al oamenilor care au întocmit proiectul iniţial
poate să nu mai pară aşa succesorilor lor. Iar dacă admitem acest lucru, întreaga abordare se năruie. Metoda ce
constă în a fixa mai întîi scopul politic final şi a începe după aceea înaintarea spre el este fără valoare dacă
scopul poate să se schimbe considerabil în cursul procesului de realizare a lui. S-ar putea dovedi în orice moment
că paşii între-prinşi pînă atunci au însemnat de fapt o îndepărtare de la realizarea noului scop. Iar dacă schimbăm
direcţia în conformitate cu noul scop, ne expunem din nou aceluiaşi risc. S-ar putea ca, în ciuda tuturor
sacrificiilor făcute, să nu ajungem nicăieri. Cei ce preferă realizării unui compromis parţial un pas spre un ideal
îndepărtat, trebuie să nu uite niciodată că dacă idealul este foarte îndepărtat, s-ar putea chiar să fie greu de ştiut
dacă pasul făcut a însemnat o apropiere de el sau o îndepărtare. Obiecţia e cu atît mai valabilă în cazul cînd
traseul este în zig-zag sau, pentru a folosi jargonul lui Hegel, „dialectic", sau dacă n-a fost proiectat cu claritate.
(Lucrurile acestea se leagă de vechea şi întrucîtva puerila întrebare în ce măsură scopul poate să justifice
mijloacele. Lăsînd de o parte teza după care nici un scop nu poate justifica vreodată orice fel de mijloace, eu cred
că un scop suficient de concret şi de realizabil poate justifica măsuri temporare pe care un ideal mai îndepărtat nu
le-ar putea justifica niciodată6.)
Observăm astfel că abordarea utopică poate fi salvată numai de credinţa platoniciană într-un ideal absolut şi
neschimbat, întărită prin încă două presupoziţii: a) că există metode raţionale de a determina o dată pentru
totdeauna care este acest ideal, şi b) care sînt mijloacele optime pentru realizarea lui. Numai acceptarea unor
presupoziţii de asemenea anvergură ne-ar putea opri să declarăm total lipsită de valoare metodologia utopică. Or,
pînă şi Platon însuşi şi cei mai înflăcăraţi platonişti ar admite că a) în mod sigur nu este adevărată; că nu există
vreo metodă raţională de determinare a scopului ultim ci, cel mult, un fel de intuiţie. Ceea ce înseamnă că orice
deosebire de păreri între inginerii utopişti duce inevitabil, în absenţa unor metode raţionale, la folosirea puterii,
adică a violenţei, în locul raţiunii. Dacă se realizează cumva vreun progres în vreo direcţie, aceasta se întîmplă
nu graţie metodei adoptate, ci în pofida ei. Succesul se poate datora, de exemplu, calităţilor deosebite ale
conducătorilor; dar nu trebuie să uităm niciodată că doar norocul, şi nu nişte metode raţionale, ne poate da
conducători cu calităţi deosebite.
CAPITOLUL 9: ESTETISM, PERFECTIONISM, UTOPISM
187
Este important ca această critică să fie înţeleasă corect; eu nu critic idealul susţinînd că un ideal nu poate fi
niciodată realizat, că el trebuie să rămînă totdeauna o utopie. O asemenea critică n-ar sta în picioare, pentru că
dintre lucrurile despre care s-a declarat odinioară în mod dogmatic că sînt irealizabile, multe au fost realizate,
bunăoară crearea de instituţii menite să asigure pacea civilă, adică preîntîmpinarea delictelor înăuntrul statului; şi
eu cred că, de exemplu, crearea unor instituţii corespunzătoare pentru preîntîmpinarea delictelor internaţionale,
adică a agresiunii armate sau a şantajului militar, taxată adesea drept utopică, nici nu constituie măcar o
problemă din cale-afară de dificilă7. Ceea ce eu critic sub numele de inginerie utopică recomandă reconstrucţia
societăţii ca întreg, adică schimbări de foarte mare anvergură cu consecinţe practice greu de calculat din pricina
experienţelor noastre limitate. O asemenea inginerie pretinde să planifice raţional ansamblul societăţii, cu toate
că sîntem departe de a dispune de cunoştinţele faptice care ar fi necesare pentru reuşita unei întreprinderi atît de
ambiţioase. Nu putem poseda asemenea cunoştinţe pentru că nu avem destulă experienţă practică în acest gen de
planificare, iar cunoaşterea faptelor trebuie să se bazeze pe experienţă. în prezent pur şi simplu nu există
cunoştinţele sociologice necesare pentru o inginerie socială de anvergură.
Faţă de această critică, adeptul ingineriei utopice ar putea foarte bine să conceadă că este nevoie de experienţă
practică şi de o tehnologie socială bazată pe experienţe practice; dar să replice totodată că nu vom ajunge
niciodată să ştim mai mult despre aceste lucruri dacă ne dăm înapoi de la experimente sociale, care sînt singurele
în măsură să ne ofere experienţa practică de care avem nevoie. Şi ar mai putea să adauge că ingineria utopică nu
este altceva decît aplicarea metodei experimentale la societate. Experimente nu se pot efectua fără a produce
schimbări de amploare. Ele trebuie făcute la scară mare, datorită specificului societăţii moderne, cu masele ei
mari de oameni. Un experiment socialist, bunăoară, dacă se limitează la o fabrică sau la un sat, sau chiar la un
district, nu ne-ar oferi niciodată acel gen de informaţie realistă de care avem atît de presant nevoie.
Astfel de argumentări în favoarea ingineriei utopice trădează o prejudecată pe cît de larg răspîndită, pe atît de
vulnerabilă: că experimentele sociale, pentru a se efectua în condiţii realiste, trebuie
188
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
să fie „de anvergură", să implice întreaga societate. Dar experimente sociale parţiale se pot efectua în condiţii
realiste, în mijlocul societăţii, chiar dacă sînt „la scară restrînsă", adică fără revoluţionarea întregii societăţi. De
fapt, noi facem întruna asemenea experimente. Introducerea unui nou fel de asigurare de viaţă, a unui nou gen de
impunere fiscală, a unei noi reforme penale sînt, toate, experimente sociale ce au repercusiuni în întreaga
societate fără însă a remodela societatea ca întreg. Chiar şi un ins care deschide o nouă prăvălie sau care îşi
rezervă un bilet la teatru efectuează un fel de experiment social de mică amploare; şi toate cunoştinţele noastre
despre condiţiile sociale se bazează pe experienţa acumulată din experimente de acest fel. Inginerul utopist pe
care-l criticăm aici are dreptate cînd subliniază că un experiment socialist ar fi de valoare redusă dacă ar fi
efectuat în condiţii de laborator, de exemplu într-un sat izolat, pentru că ceea ce vrem să aflăm este la ce
rezultate se ajunge în societate în condiţii sociale normale. Dar tctemai acest exemplu dă în vileag prejudecata
inginerului utopist. El este convins că întreaga structură a societăţii trebuie remodelată atunci cînd experimentăm
cu ea; şi de aceea nu poate concepe un experiment mai modest decît în sensul remo-delării întregii structuri a
unei societăţi mici. Or, genul de experiment din care putem învăţa cel mai mult este modificarea instituţiilor
sociale una cîte una. Pentru că numai aşa putem învăţa să potrivim instituţiile în cadrul altor instituţii şi să le
ajustăm astfel încît să funcţioneze conform intenţiilor noastre. Şi numai aşa putem să facem greşeli, şi să învăţăm
din ele, fără a risca repercusiuni de o gravitate ce ar putea submina voinţa de noi reforme. în plus, metoda
utopică duce inevitabil la un primejdios ataşament dogmatic faţă de un proiect pentru care s-au făcut nenumărate
sacrificii. Interese puternice ajung inevitabil să depindă de succesul experimentului. Toate acestea nu sînt de
natură să sporească raţionalitatea lui sau valoarea lui ştiinţifică. în schimb metoda graduală permite experimente
repetate şi reajustări continue. Ea ar putea duce chiar la situaţia fericită în care oamenii politici ar căuta să-şi
descopere propriile greşeli, în loc să încerce să le mascheze şi să arate că au avut totdeauna dreptate. Aceasta —
şi nu planificarea utopică sau profeţia istorică — ar însemna introducerea metodei ştiinţifice în politică, deoarece
tot secretul metodei ştiinţifice rezidă în disponibilitatea de a învăţa din greşeli.8
CAPITOLUL 9: ESTETISM, PERFECTIONISM, UTOPISM
189
Aceste considerente pot fi coroborate, cred, comparînd ingineria socială cu cea mecanică, spre exemplu.
Inginerul social utopic va pretinde, de bună seamă, că inginerii mecanici proiectează cîteodată cîte o instalaţie
complicată în întregul ei şi că proiectele lor pot să acopere şi să planifice nu doar o instalaţie, ci chiar şi o
întreagă uzină ce produce această instalaţie. Răspunsul meu ar fi că inginerul mecanic poate să facă toate acestea
pentru că dispune de suficientă experienţă, adică de teorii dezvoltate prin încercări şi erori. Dar aceasta înseamnă
că el poate să planifice graţie faptului că deja a făcut tot felul de greşeli; sau, cu alte cuvinte, pentru că se sprijină
pe experienţa ce-a dobîndit-o aplicînd metode graduale. Noua lui instalaţie este rezultatul a nenumărate
ameliorări mărunte. El de obicei are mai întîi un model şi doar după un mare număr de ajustări graduale ale
diferitelor lui părţi trece în faza cînd este capabil să întocmească planurile finale pentru producţie. în mod
similar, planul pentru fabricarea instalaţiei sale încorporează un mare număr de experienţe, şi anume de
ameliorări parţiale realizate în întreprinderi mai vechi. Metoda globală sau la scară mare dă rezultate numai acolo
unde mai întîi metoda graduală ne-a oferit un mare număr de experienţe detaliate, şi chiar şi atunci, numai în
cuprinsul acestor experienţe. Puţini fabricanţi ar fi dispuşi să treacă la producţia unui motor nou doar pe baza
unui proiect, chiar dacă acesta ar fi fost făcut de cel mai mare expert, fără a construi mai întîi un model pe care
să-l „dezvolte" apoi, pe cît se poate, prin mici ajustări.
Poate că e util să comparăm această critică a idealismului platonician din domeniul politic cu critica lui Marx la
adresa a ceea ce el numea „utopism". Critica lui Marx şi critica mea au un element comun — ambele se pronunţă
pentru mai mult realism. Amîndoi credem că planurile utopice nu vor fi niciodată realizate în forma în care au
fost concepute, pentru că mai niciodată o acţiune socială nu produce exact rezultatul aşteptat. (După opinia mea,
aceasta nu invalidează metoda graduală, pentru că în cazul ei putem învăţa — mai bine zis, ar trebui să învăţăm
— să ne modificăm vederile în timp ce acţionăm.) Dar există şi mari deosebiri. Argumentînd împotriva
utopismului. Marx condamnă, de fapt, orice inginerie socială — lucru rareori înţeles. El denunţă încrederea în
planificarea raţională a instituţiilor sociale ca fiind total nerealistă, pe motiv că societatea se dezvoltă cu
necesitate conform legilor istoriei, şi nu după planurile noastre raţionale. Tot ce putem face, în privinţa
190
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
proceselor istorice, spune el, este să uşurăm durerile facerii. Cu alte cuvinte, el adoptă o atitudine radical
istoricistă, opusă oricărei inginerii sociale. Există însă în utopism un element care este deosebit de caracteristic
abordării platoniciene şi pe care Marx nu-l respinge, deşi este probabil cel mai important dintre elementele pe
care eu le-am atacat ca nerealiste. Este vorba de anvergura utopismului, de încercarea sa de a schimba societatea
în ansamblul ei, nelăsînd nici o cărămidă acolo unde era. Este convingerea că trebuie mers pînă la rădăcina răului
social şi că dacă vrem „să aducem lumea într-o stare cît de cît decentă" (cum se exprimă Du Gard) este neapărat
necesară eradicarea completă a sistemului social incriminat. Pe scurt, este vorba de radicalismul său intransigent.
(Cititorul va observa că eu folosesc acest termen în sensul lui originar şi literal — nu în sensul devenit în prezent
obişnuit, de „progresivism liberal", ci pentru a caracteriza atitudinea de „a merge pînă la rădăcina lucrurilor".)
Atît Platon cît şi Marx visează la o revoluţie apocaliptică în măsură să schimbe radical la faţă întreg universul
social.
Acest radicalism extrem al abordării platoniciene (ca şi al celei marxiste) se leagă, cred, de estetismul ei, adică
de dorinţa de a edifica o lume care să nu fie doar cu puţin mai bună şi mai raţională decît lumea noastră, ci una
din care să nu rămînă nimic din ce este urît în aceasta; nu o plapumă făcută din petice, nu o haină veche şi
cîrpită, ci o togă nou-nouţă, o lume nouă cu adevărat frumoasă.9 Acest estetism este o atitudine lesne de înţeles;
cred, de fapt, că majoritatea oamenilor sînt un pic predispuşi la astfel de visuri de perfecţiune. (Din capitolul
următor vor reieşi, sper, unele din motivele acestei predispoziţii.) Dar acest entuziasm estetic devine un factor
pozitiv numai dacă este ţinut în frîu de raţiune, de simţul responsabilităţii şi de nevoia umanitaristă de a-i ajuta
pe alţii. Altminteri e un entuziasm primejdios, ce riscă să se prefacă într-o formă de nevroză sau de isterie.
Nicăieri nu întîlnim acest estetism mai pregnant exprimat decît la Platon. Platon era un artist; şi asemeni multora
dintre artiştii cei mai buni, el a încercat să vizualizeze un model, „originalul divin" al operei sale, şi să-l
„copieze" fidel. Multe din citatele date în capitolul precedent ilustrează acest lucru. Ceea ce Platon numeşte dia-
lectică este, în ce priveşte principalul, intuirea intelectuală a lumii frumuseţii pure. Filozofii săi versaţi sînt
oameni care „au contemplat adevărul despre cele frumoase, drepte şi bune"10 şi care pot să-l
CAPITOLUL 9: ESTETISM, PERFECTIONISM, UTOPISM
191
aducă din cer pe pămînt. Politica este, în viziunea lui Platon, Arta Regală. Este o artă nu în sensul metaforic în
care putem vorbi de arta manipulării oamenilor sau de arta de a duce o treabă la bun sfîrşit, ci în sensul mai
literal al cuvîntului. Este o artă a compoziţiei, asemeni muzicii, picturii sau arhitecturii. Omul politic al lui Platon
compune cetăţi menite să întruchipeze frumosul.
Aici nu mă pot împiedica să nu protestez. Consider inadmisibil ca nişte vieţi umane să fie transformate în
mijloace pentru satisfacerea dorinţei de autoexprimare a unui artist. Trebuie să cerem ca fiecărui om să i se dea,
dacă doreşte, dreptul de a-şi modela singur viaţa, cîtă vreme procedînd aşa nu stînjeneşte prea mult pe alţii.
Oricît aş simpatiza cu impulsul estetic, sugerez ca artistul să caute pentru exprimarea sa un alt material. Politica,
pretind eu, trebuie să susţină principiile egalitare şi individualiste; visurile de frumuseţe trebuie să se
subordoneze necesităţii de a-i ajuta pe oamenii loviţi de năpastă şi pe cei ce suferă nedreptăţi; şi necesităţii de a
edifica instituţii apte să servească unor asemenea scopuri.11
Este interesant de observat că există o strînsă legătură între radicalismul lui Platon, preconizarea de măsuri
cuprinzătoare şi estetismul său. Următoarele pasaje sînt cele mai caracteristice. Vorbind despre filozoful care
„are de-a face cu ceea ce este divin", Platon arată că pentru acesta „devine necesar... să se preocupe a împlînta
aceste tipuri, pe care le vede dincolo, în caracterele oamenilor, atît în viaţa privată cît şi în cea publică", pentru că
o cetate „nu ar putea fi fericită, dacă pe ea nu ar «schiţa-o» pictorii ce se folosesc de un model divin". Cerîndu-i-
se lămuriri despre această schiţă, „Socrate"-le platonician dă următorul răspuns izbitor: „Preluînd filozofii
cetatea şi caracterele oamenilor, ca pe o pînză, mai întîi ei le vor curăţa, ceea ce nu este deloc lesne. însă să ştii
că tocmai prin aceasta ei s-ar deosebi de alţii, prin aceea că nu ar voi să se atingă I de un particular sau de o
cetate, ori să le prescrie legi, înainte ca, fie; să-i preia curaţi, fie ca ei înşişi să-i cureţe,"12
Ce anume are în vedere Platon vorbind de această curăţire, este explicat ceva mai departe. „în ce fel vor face
aceasta?", întreabă Glaucon. „Pe toţi care se întîmplă să fie trecuţi de zece ani, răspunde Socrate, îi vor trimite la
ţară. Iar pe copiii necontaminaţi de contactul cu caracterele de acum, pe care le au părinţii lor, îi vor creşte în
felurile lor proprii şi în legile lor, care sînt aşa cum am arătat mai demult." în acelaşi spirit, Platon vorbeşte în
Omul poli-

192
PROGRAMUL POLITIC AL LUI PLATON
tic despre cîrmuitorii regali care guvernează în conformitate cu Ştiinţa politică regală; aceştia, „fie că ar conduce
după legi, fie fără legi, fie cu, fie fără consimţămîntul celor conduşi...; şi fie că omo-rîndu-i pe unii sau
expulzîndu-i, purifică cetatea spre binele ei...; atîta timp cît, folosindu-se de ştiinţă şi de justiţie..., o salvează sau
o fac din mai rea mai bună, trebuie să spunem că această formă de guvernămînt... este singura dreaptă."
Iată, dar, în ce mod trebuie să procedeze politicianul-artist. Iată ce înseamnă curăţirea pînzei. Ei trebuie să
desfiinţeze cu totul instituţiile şi tradiţiile existente. Trebuie să purifice, să epureze, să deporteze şi să ucidă. (Să
„lichideze", este teribilul termen modern.) Formularea lui Platon reprezintă într-adevăr o descriere fidelă a
atitudinii intransigente a tuturor formelor de radicalism extrem, de refuz esteticist al oricărui compromis.
Concepţia conform căreia societatea trebuie să fie frumoasă ca o operă de artă duce cu foarte mare uşurinţă la
măsuri violente. Dar acest radicalism, cu violenţa de care se serveşte, este deopotrivă nerealist şi zadarnic. (A
arătat-o exemplul evenimentelor din Rusia. După colapsul economic la care a dus aşa-numitul „comunism de
război" — corespondentul „curăţirii pînzei" —, Lenin a pus în aplicare „Noua politică economică", de fapt un fel
de inginerie graduală, deşi fără o formulare conştientă a principiilor ei sau a unei tehnologii. El a început prin a
repune la loc cele mai multe din elementele tabloului ce fuseseră eradicate cu preţul atîtor suferinţe umane. Au
fost reintroduşi banii, piaţa, diferenţierea veniturilor şi proprietatea privată — pentru o vreme chiar şi libera
iniţiativă în producţie — şi numai după ce această bază a fost restabilită, a început o nouă perioadă de reforme13.)
Pentru a critica fundamentele radicalismului estetic al lui Platon, e indicat să distingem între două aspecte.
Primul este acesta. Ceea ce au în vedere unii care vorbesc despre „sistemul nostru social" şi de necesitatea
înlocuirii lui printr-un alt „sistem" seamănă mult cu o pictură zugrăvită pe o pînză care se cere curăţată înainte de
a picta o alta. Există însă şi mari deosebiri. Una constă în aceea că pictorul şi cei ce cooperează cu el, precum şi
instituţiile graţie cărora ei au posibilitatea de a trăi, visurile şi proiectele sale pentru o lume mai bună, ca şi
standardele lui de decenţă şi moralitate, fac parte toate din sistemul social, adică din pictura ce urmează a fi
ştearsă. încît dacă ar curaţi cu adevărat pînza. ar trebui să se distrugă pe ei şi planurile lor utopice. (Iar ceea
CAPITOLUL 9: ESTETISM, PERFECTIONISM, UTOPISM
193
ce ar urma, probabil că nu ar mai fi o copie frumoasă a unui ideal platonic, ci ar fi haos.) Artistul politic cere,
asemeni lui Arhimede, să i se dea un punct în afara lumii sociale, pe care să-şi sprijine pîrghia ca să scoată
această lume din balamale. Dar un asemenea punct nu există; iar lumea socială trebuie să continue să funcţioneze
în timpul oricărei reconstrucţii. Acesta e motivul simplu care ne sileşte să reformăm instituţiile ei puţin cîte
puţin, pînă cînd dobîn-dim mai multă experienţă în domeniul ingineriei sociale.
Ajungem astfel la cel de-al doilea aspect — mai important — la iraţionalismul inerent radicalismului. în
indiferent ce domeniu, nu i putem învăţa decît prin încercări şi erori, făcînd greşeli şi ameliorări; nu ne putem
bizui niciodată pe inspiraţie, deşi inspiraţiile pot fi extrem de preţioase cît timp sînt puse sub controlul
experienţei, în consecinţă, nu este rezonabil să ne închipuim că o reconstrucţie completă a lumii noastre sociale
ar duce dintr-o dată la un sistem viabil. Mai degrabă trebuie să ne aşteptăm ca, din pricina lipsei de experienţă,
să fie comise numeroase greşeli, care apoi să nu poată fi eliminate decît printr-un lung şi laborios proces de mici
ajustări, adică prin acea metodă raţională a ingineriei graduale pentru a cărei aplicare ne pronunţăm. Aceia însă
cărora această metodă nu le place pentru că nu e destul de radicală, vor fi nevoiţi să şteargă din nou societatea lor
proaspăt construită, pentru a avea iar la dispoziţie o pînză curată; şi cum nici de data aceasta, din aceleaşi motive,
nu vor atinge perfecţiunea, vor trebui să tot repete acest proces fără ca vreodată să ajungă undeva. Cei ce
recunosc acest lucru şi sînt dispuşi să adopte mai modesta noastră metodă a ameliorărilor graduale, dar numai
după o primă curăţire radicală a terenului, cu greu s-ar putea sustrage criticii că primele lor măsuri intransigente
şi violente nu erau deloc necesare.
Estetismul şi radicalismul ne duc cu necesitate la abandonarea raţiunii şi la înlocuirea ei prin credinţa disperată în
miracole politice. Această atitudine iraţională, izvorîtă din îmbătarea cu visuri despre o lume frumoasă, este ceea
ce eu numesc romantism14. Romantismul poate să caute cetatea sa cerească în trecut sau în viitor; să cheme
„înapoi la natură" sau „înainte, spre o lume a iubirii şi frumuseţii"; întotdeauna însă el se adresează emoţiilor
noastre, şi nu raţiunii. Chiar dacă nutreşte cele mai bune intenţii de a crea raiul pe pămînt, el nu izbuteşte decît
să-l transforme într-un iad — în acel iad pe care numai omul îl poate pregăti aproapelui său.
FUNDALUL ATACULUI PLATONICIAN
Capitolul 10
Societatea deschisă şi duşmanii ei
„El ne va întregi în vechea alcătuire, ne va vindeca şi ne va
face neprihăniţi şi fericiţi."
PLATON
Din analiza noastră mai lipseşte totuşi ceva. Teza că programul politic al lui Platon este pur totalitar şi obiecţiile
la această teză ridicate în capitolul 6 ne-au determinat să examinăm rolul pe care-l joacă în acest program idei
morale cum sînt cele de Dreptate, înţelepciune, Adevăr şi Frumos. Rezultatul acestei examinări a fost de fiecare
dată acelaşi. Am constatat că rolul acestor idei este important, dar că ele nu-l duc pe Platon dincolo de
totalitarism şi de rasism. Mai rămîne să examinăm, totuşi, una din aceste idei: cea de Fericire. Cititorul îşi va
aminti, poate, că l-am citat pe Cross-man în legătură cu opinia că programul politic al lui Platon este în esenţă un
„plan de edificare a unui stat perfect în care fiecare cetăţean să fie realmente fericit" şi că am calificat această
opinie drept o relicvă a tendinţei de a-l idealiza pe Platon. Dacă aş fi pus să-mi justific aprecierea, nu mi-ar fi
prea greu să arăt că modul în care Platon tratează fericirea este perfect analog modului în care tratează dreptatea;
şi în particular, că se bazează tot pe credinţa că societatea e „de la natură" împărţită în clase sau caste. Adevărata
fericire1, insistă Platon, se dobândeşte doar prin dreptate, adică prin păstrarea de către fiecare a locului său în
societate. Cîrmuitorul trebuie să-şi afle fericirea în cîrmuire, războinicul în luptă; iar sclavul — putem conchide
noi — în sclavie. Pe lîngă aceasta, Platon spune în repetate rînduri că ceea ce-l preocupă nu este fericirea
indivizilor şi nici cea a vreunei clase particulare din stat, ci doar fericirea întregului, iar aceasta, argumentează el,
nu este altceva decît rezultatul acelei domnii a dreptăţii despre care am arătat că

CAPITOLUL 10: SOCIETATEA DESCHISĂ ŞI DUŞMANII EI 195


are caracter totalitar. Una din tezele principale ale Republicii este că numai această dreptate poate să ducă la
adevărata fericire.
Avînd în vedere toate acestea, s-ar părea că o interpretare coerentă şi anevoie de respins a materialului ar consta
în a-l prezenta pe Platon ca pe un politician totalitar căruia nu prea i-au reuşit acţiunile imediate şi practice, dar i-
a reuşit cu prisosinţă2, pe termen lung, propaganda desfăşurată pentru stăvilirea şi deturnarea unei civilizaţii pe
care o ura. E de-ajuns însă să auzim o astfel de formulare tranşantă, pentru a simţi că este ceva în neregulă cu
această interpretare. Eu, unul, cel puţin, am simţit aşa atunci cînd am formulat-o. Am simţit, poate, nu atît că e
neadevărată, cît că este deficitară, în consecinţă, am căutat dovezi în măsură să o infirme.3 Dar, în toate privinţele
afară de una, această încercare de a infirma interpretarea mea a eşuat cu totul. Noul material nu făcea decît să
scoată şi mai mult în evidenţă identitatea dintre platonism şi totalitarism.
Singurul punct în care căutarea unei contradovezi mi s-a părut izbutită privea ura lui Platon faţă de tiranie.
Desigur, exista oricînd posibilitatea de a găsi o explicaţie care să împace lucrurile. Ar fi fost uşor să spun că
rechizitoriul său la adresa tiraniei nu era decît propagandă. Totalitarismul îşi declară nu o dată dragostea pentru
„adevărata" libertate, iar elogierea platoniciană a libertăţii ca opusă tiraniei sună la fel ca această pretinsă
dragoste. Cu toate acestea, simţeam că unele din observaţiile sale despre tiranie4, care vor fi menţionate mai jos
în cuprinsul acestui capitol, erau sincere. Desigur, faptul că pe vremea lui Platon „tirania" însemna de obicei o
formă de guvernămînt bazată pe sprijinul maselor mi-ar fi permis să pretind că ura lui Platon faţă de tiranie era în
concordanţă cu interpretarea mea iniţială. Am simţit însă că astfel nu se înlătura necesitatea de a modifica
această interpretare. Am simţit de asemenea că simpla subliniere a sincerităţii fundamentale a lui Platon e cu
totul insuficientă pentru a realiza această modificare. Nici un fel de sublinieri nu puteau echilibra impresia
generală pe care o lăsa tabloul. Era nevoie de un nou tablou ce trebuia să includă credinţa sinceră a lui Platon în
misiunea sa de tămăduitor al corpului social bolnav, precum şi faptul că el a văzut mai limpede decît oricine
dinaintea sa sau de după el ce se întîmpla cu societatea greacă. Cum încercarea de a respinge identitatea dintre
platonism şi totalitarism n-a ameliorat tabloul, am fost în cele din urmă nevoit să modific interpretarea pe care o
dădeam totalitarismului însuşi. Cu alte
196
FUNDALUL ATACULUI PLATONICIAN
cuvinte, încercarea mea de a-l înţelege pe Platon prin analogie cu totalitarismul modern m-a făcut, spre
surprinderea mea, să-mi modific viziunea despre totalitarism. Nu a modificat ostilitatea mea, dar în cele din urmă
m-a făcut să-mi dau seama că forţa atît a vechii mişcări totalitare cît şi a celei noi se baza pe faptul că ele au
încercat să răspundă unei nevoi foarte reale, oricît de strîmb ar fi fost concepută această încercare.
în lumina noii mele interpretări, declaraţia lui Platon că doreşte să facă fericit statul şi pe cetăţenii săi nu mi se
înfăţişează ca fiind doar propagandă. Sînt gata să admit că el a fost funciarmente de bună credinţă.5 Admit, de
asemenea, că analiza sociologică pe care îşi întemeia promisiunea de fericire era parţial corectă. Vorbind mai
precis: cred că Platon, cu profunda sa pătrundere sociologică, a descoperit că oamenii din epoca sa sufereau de o
angoasă profundă şi că această suferinţă se datora revoluţiei sociale ce începuse o dată cu afirmarea democraţiei
şi a individualismului. El a izbutit să descopere principalele cauze ale adînc înrădăcinatei lor nefericiri — schim-
barea socială şi dezbinarea societăţii — şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă să le combată. Nu avem motive să ne
îndoim că unul din mobilurile lui cele mai puternice a fost să readucă concetăţenilor săi fericirea. Din motive pe
care le voi detalia în cele ce urmează, consider că tratamentul medico-politic recomandat de el — stăvilirea
schimbării şi întoarcerea la tribalism — a fost totalmente greşit. Această recomandare însă, deşi nu putea fi
eficace ca terapie, dovedeşte capacitatea diagnostică a lui Platon. Ea arată că acesta ştia ce anume nu e în regulă,
că înţelegea angoasa de care sufereau oamenii, nefericirea lor, chiar dacă a greşit în credinţa sa fundamentală că
ducîndu-i înapoi la tribalism putea să le atenueze suferinţa şi să le redea fericirea.
Intenţionez să ofer în acest capitol o foarte sumară trecere în revistă a materialului istoric în temeiul căruia am
ajuns la astfel de opinii. Cîteva remarci critice despre metoda adoptată, cea a interpretării istorice, vor fi făcute în
ultimul capitol al cărţii. De aceea, aici mă pot mărgini să spun că nu pretind pentru această metodă un statut
ştiinţific, deoarece testele unei interpretări istorice nu pot fi niciodată la fel de riguroase ca acelea ale unei
ipoteze obişnuite. Interpretarea este în principal un punct de vedere, a cărui valoare rezidă în fertilitatea lui, în
capacitatea lui de a arunca lumină asupra materialului istoric, de a ne călăuzi spre găsirea de materiale noi şi
CAPITOLUL 10: SOCIETATEA DESCHISĂ ŞI DUŞMANII EI 197
de a ne ajuta să le raţionalizăm şi să le unificăm. Aşadar, ceea ce urmează să spun aici nu se oferă în chip de
aserţiune dogmatică, cu oricît aplomb s-ar întîmpla să-mi exprim cîteodată opiniile.
I
Civilizaţia noastră occidentală îşi are originile la greci. Ei au fost, pare-se, primii care au făcut pasul de la
tribalism la umanitarism. Să vedem ce înseamnă asta.
Societatea tribală timpurie greacă seamănă în multe privinţe cu cea a unor popoare cum sînt polinezienii,
bunăoară triburile Maori. Mici cete de vînători, trăind de obicei în aşezări fortificate, conduse de căpetenii tribale
sau regi tribali, sau de familii aristocratice, se războiau între ele atît pe mare cît şi pe uscat. Au existat, fireşte,
mari deosebiri între modul de viaţă grec şi cel polinezian, pentru că, după cum se ştie, tribalismul nu se
caracterizează prin uniformitate. Nu există un „mod de viaţă tribal" standardizat. Anumite caracteristici mi se
pare că se întîlnesc, totuşi, la majoritatea acestor societăţi tribale, dacă nu la toate. Am în vedere atitudinea lor
magică sau iraţională faţă de obiceiurile din viaţa socială şi rigiditatea corespunzătoare a acestor obiceiuri.
Despre atitudinea magică faţă de obiceiurile sociale am vorbit în cele de mai sus. Elementul ei principal este
lipsa distincţiei între regularităţile cutumiare sau convenţionale ale vieţii sociale şi regularităţile descoperite în
„natură", ceea ce deseori merge mînă-n mînă cu credinţa că şi unele şi celelalte sînt impuse de o voinţă
supranaturală. Probabil că în majoritatea cazurilor rigiditatea acestor obiceiuri nu este decît un alt aspect al
aceleiaşi atitudini. (Există temeiuri să credem că acest aspect este chiar mai primitiv, credinţa supranaturală fiind
un fel de raţionalizare a fricii de a schimba o rutină — frică ce se întîlneşte la copiii de vîrstă foarte mică.) Vor-
bind despre rigiditatea tribalismului, nu vreau să spun că în modurile de viaţă tribale nu pot să apară nici un fel
de schimbări. Vreau să spun doar că schimbările, relativ rare, au caracterul unor conversiuni şau revirimente
religioase sau al introducerii unor noi tabuuri magice. Ele nu se bazează pe o încercare raţională de ameliorare a
condiţiilor sociale. Exceptînd astfel de schimbări — care sînt rare — tabuurile reglementează şi domină rigid
toate aspectele vieţii,
198
FUNDALUL ATACULUI PLATONICIAN
nelăsînd multe fisuri în ea. în această formă de viaţă există puţine probleme şi nu există nimic realmente
echivalent problemelor morale. Nu vreau să spun că un membru al tribului nu trebuie cîteodată să dea dovadă de
mult eroism şi putere de rezistenţă pentru a acţiona în conformitate cu tabuurile. Vreau să spun doar că el se va
găsi rareori în situaţia de a ezita în privinţa modului cum trebuie să acţioneze. Modul corect de acţiune este
totdeauna determinat, deşi poate fi presărat cu dificultăţi. Este determinat de tabuuri, de instituţii magice tribale
ce nu pot deveni niciodată obiect de examinare critică. Nici măcar un om de talia lui Heraclit nu distinge clar
între legile instituţionale ale vieţii tribale şi legile naturii; el le atribuie deopotrivă un caracter magic. Fiind
bazate pe tradiţia colectivă tribală, instituţiile nu lasă loc responsabilităţii personale. Tabuurile care instituie o
formă sau alta de responsabilitate de grup s-ar putea să fie precursorii a ceea ce numim responsabilitate
personală, dar diferă în chip fundamental de ea. Ele nu se bazează pe principiul răspunderii rezonabile, ci pe idei
magice cum este cea de îmbunare a puterilor destinului.
Se ştie bine cîte din aceste mentalităţi mai supravieţuiesc încă. Propriul nostru mod de viaţă este încă împresurat
de tabuuri — alimentare, de politeţe şi multe altele. Cu toate acestea, există unele deosebiri importante. în
propriul nostru mod de viaţă există, între legile statului, pe de o parte, şi tabuurile pe care de obicei le respectăm,
pe de alta, un tărîm mereu mai larg al deciziilor personale, cu problemele şi responsabilităţile lui; şi noi
cunoaştem importanţa acestui tărîm. Deciziile personale pot să ducă la modificarea unor tabuuri şi chiar a unor
legi politice ce nu mai sînt tabuuri. Marea deosebire constă în posibilitatea reflecţiei raţionale asupra acestor
lucruri. Reflecţia raţională începe, într-un fel, cu Heraclit.6 Cu Alc-meon, Phaleas şi Hippodamos, cu Herodot şi
cu sofiştii, căutarea „celei mai bune constituţii" dobîndeşte, treptat, caracterul unei probleme ce poate fi discutată
raţional. Iar în zilele noastre, mulţi indivizi iau decizii raţionale privitor la dezirabilitatea sau indezira-bilitatea
unei noi legislaţii şi a altor schimbări instituţionale; adică decizii bazate pe evaluarea consecinţelor posibile şi pe
o preferinţă conştientă pentru unele din ele. Noi recunoaştem responsabilitatea personală raţională.
în cele ce urmează, societatea magică, tribală sau colectivistă va mai fi numită societate închisă, iar societatea în
care indivizii se confruntă cu decizii personale, societate deschisă.
CAPITOLUL 10: SOCIETATEA DESCHISĂ ŞI DUŞMANII EI 199
O societate închisă în sensul deplin al cuvîntului poate fi pe drept cuvînt comparată cu un organism. Aşa-numita
teorie organică sau biologică a statului i se potriveşte în mare măsură. O societate închisă seamănă cu o cireada
sau cu un trib prin faptul de a fi o unitate semi-organică ai cărei membri sînt ţinuţi laolaltă prin legături semi-
biologice — de rudenie, convieţuire, participare la eforturi comune, la primejdii comune, la bucurii şi necazuri
comune. Ea este încă un grup concret de indivizi concreţi, legaţi între ei nu doar prin asemenea relaţii sociale
abstracte cum sînt diviziunea muncii şi schimbul de mărfuri, ci prin relaţii fizice concrete cum sînt atingerea,
adulmecarea şi vederea. Şi cu toate că o asemenea societate poate fi bazată pe sclavie, prezenţa sclavilor nu
creează neapărat o problemă fundamental diferită de cea a animalelor domestice. Lipsesc, astfel, acele aspecte ce
fac imposibilă aplicarea cu succes a teoriei organice la societatea deschisă.
Aspectele vizate de mine se leagă de faptul că, într-o societate deschisă, mulţi oameni se străduiesc să urce pe
scara socială şi să ia locurile altora. Aceasta poate să ducă, de exemplu, la un fenomen social atît de important
cum este lupta de clasă. într-un organism nu găsim nimic de genul luptei de clasă. Celulele sau ţesuturile unui
organism, despre care se spune cîteodată că ar corespunde membrilor unui stat, pot eventual să concureze pentru
hrană; dar nu există vreo tendinţă inerentă din partea picioarelor de a deveni creier, sau din partea altor părţi ale
corpului să devină stomac. Cum în organism nu există nimic care să corespundă uneia din cele mai importante
caracteristici ale societăţii deschise, competiţia pentru statut între membrii ei, aşa-numita teorie organică a
statului este bazată pe o falsă analogie. Societatea închisă, pe de altă parte, nu prea cunoaşte asemenea tendinţe.
Instituţiile ei, inclusiv castele ei, sînt sacrosancte, sînt tabu. Aici teoria organică pare a se potrivi destul de bine.
încît nu ne surprinde constatarea că majoritatea încercărilor de a aplica teoria organică la societatea noastră sînt
forme disimulate de propagandă pentru o revenire la tribalism.7
Ca urmare a pierderii caracterului său organic, o societate deschisă poate să devină, treptat, ceea ce aş numi o
„societate abstractă". Ea poate să piardă într-o măsură însemnată caracterul unui grup concret de oameni sau a
unui sistem de asemenea grupuri concrete. Acest aspect, care rareori a fost înţeles, poate fi explicat cu ajutorul
unei exagerări. Am putea concepe o societate în care
200
FUNDALUL ATACULUI PLATONICIAN
oamenii nu se întîlnesc practic niciodată ochi în ochi — în care toate activităţile sînt desfăşurate de indivizi
izolaţi ce comunică între ei prin scrisori dactilografiate sau prin telegrame şi se deplasează în automobile închise.
(Fecundarea artificială ar permite chiar şi înmulţirea fără nici un element personal.) O asemenea societate
imaginară ar putea fi numită „societate complet abstractă sau depersonalizată". Ceea ce e interesant este că
societatea noastră modernă se aseamănă sub multe aspecte cu o astfel de societate complet abstractă. Căci deşi
noi nu ne deplasăm totdeauna singuri în automobile închise (ci ne întîlnim ochi în ochi cu mii de oameni ce trec
pe lîngă noi pe stradă) rezultatul e aproape acelaşi — de regulă, nu stabilim nici o relaţie personală cu co-pietonii
noştri. în mod asemănător, apartenenţa la un sindicat poate să nu însemne mai mult decît a fi în posesia unui
carnet de membru şi a plăti o cotizaţie unei secretare necunoscute. Există mulţi oameni în societatea modernă
care n-au nici un fel de contacte personale intime, sau au foarte puţine, trăind în anonimat şi izolare şi fiind, de
aceea, nefericiţi. Căci deşi societatea a devenit abstractă, constituţia biologică a omului nu s-a schimbat prea
mult; oamenii au nevoi sociale pe care nu şi le pot satisface într-o societate abstractă.
Desigur, tabloul nostru este, chiar şi în această formă, mult exagerat. Niciodată nu va exista şi nu poate exista o
societate complet abstractă şi nici măcar una precumpănitor abstractă, după cum n-a existat şi nu poate exista o
societate complet raţională sau precumpănitor raţională. Oamenii formează şi astăzi grupuri concrete, stabilesc
contacte sociale concrete de tot felul şi încearcă să-şi satisfacă nevoile sociale emoţionale cît pot mai bine. Dar
majoritatea grupurilor sociale concrete dintr-o societate modernă deschisă (cu excepţia unor norocoase grupuri
familiale) sînt substitute nesatisfăcătoare, deoarece nu asigură o viaţă comună. Iar multe din ele n-au nici o
funcţie la scară macrosocială.
Tabloul e exagerat şi dintr-un alt punct de vedere: el conţine numai minusurile, şi nici un fel de plusuri. Dar
plusuri există. Atunci cînd oamenii intră liber în relaţii unii cu alţii, în loc de a fi siliţi de accidente ce ţin de
naşterea lor, apar relaţii personale de un fel nou; iar o dată cu aceasta, se afirmă un nou individualism. Tot aşa,
legăturile spirituale pot să joace un rol major acolo unde slăbesc legăturile biologice sau fizice; etc. Oricum ar sta
lucrurile în această privinţă, sper că exemplul nostru a arătat cu claritate ce
CAPITOLUL 10: SOCIETATEA DESCHISĂ ŞI DUŞMANII EI 201
se înţelege printr-o societate abstractă, ca deosebită de un grup social mai concret; şi că societăţile moderne
deschise funcţionează în bună măsură pe calea unor relaţii abstracte cum sînt schimbul sau cooperarea. (Tocmai
de analiza acestor relaţii abstracte se ocupă în principal teoria socială modernă, cea economică în speţă. Lucrul
acesta n-a fost înţeles de numeroşi sociologi, între care Durkheim, care nu s-a lepădat niciodată de credinţa
dogmatică după care societatea trebuie analizată prin prisma grupurilor sociale concrete.)
în lumina celor spuse, rezultă clar că tranziţia de la societatea închisă la societatea deschisă poate fi considerată
una din cele mai profunde revoluţii prin care a trecut omenirea. Datorită caracterului descris de noi drept
biologic al societăţii închise, această tranziţie nu poate să nu fie resimţită adînc. încît, atunci cînd spunem că civi-
lizaţia noastră occidentală derivă de la greci, trebuie să înţelegem bine ce înseamnă asta. înseamnă că grecii au
demarat pentru noi acea amplă revoluţie care, după cît se pare, este încă la începutul ei — tranziţia de la
societatea închisă la societatea deschisă.
II
Fireşte că această revoluţie nu a fost făcută conştient. Prăbuşirea tribalismului, a societăţilor închise din Grecia
datează, pesemne, de pe vremea cînd creşterea populaţiei a început să se facă simţită în sînul clasei dominante a
proprietarilor funciari. Aceasta a însemnat sfîrşitul tribalismului „organic". Pentru că a creat tensiuni sociale
înăuntrul societăţii închise a clasei dominante. La început s-a părut că există ceva de genul unei soluţii
„organice" a acestei probleme, crearea de cetăţi-fiice. (Caracterul „organic" al acestei soluţii era subliniat prin
procedurile magice urmate cu ocazia plecării coloniştilor.) Acest ritual al colonizării n-a făcut însă decît să amîne
prăbuşirea. El a creat chiar noi focare de primejdie oriunde a dus la contacte culturale; iar acestea, la rîndul lor,
au creat ceea ce a fost poate cea mai gravă primejdie pentru societatea închisă — comerţul, şi o nouă clasă,
ocupată cu negoţul şi cu navigaţia. Cam prin secolul al cincilea a. Chr. aceste evoluţii au dus la disoluţia parţială
a vechilor moduri de viaţă şi chiar la o serie de revoluţii şi reacţii politice. Şi au condus nu numai la încercări de
a păstra şi per-
\
202
FUNDALUL ATACULUI PLATONICIAN
petua tribalismul cu forţa, ca în Sparta, ci şi la acea mare revoluţie spirituală, invenţia dezbaterii critice şi, în
consecinţă, a gîndirii eliberate de obsesii magice. în acelaşi timp constatăm primele simp-tome ale unei noi
nelinişti. Angoasa civilizaţiei începea să se facă simţită.
Această angoasă, această nelinişte, este o consecinţă a prăbuşirii societăţii închise. Ea se face simţită încă şi în
zilele noastre, mai ales în perioadele de schimbare socială. Este angoasa creată de efortul pe care viaţa într-o
societate deschisă şi parţial abstractă îl pretinde în permanenţă de la noi — prin străduinţa de a fi raţionali, de a
lăsa nesatisfăcute cel puţin unele din nevoile noastre sociale emoţionale, de a ne autosupraveghea şi de a accepta
responsabilităţi. Eu cred că trebuie să suportăm această solicitare ca preţ ce trebuie plătit pentru fiecare spor de
cunoaştere, de raţionalitate, de cooperare şi ajutorare reciprocă şi deci pentru sporirea şanselor noastre de
supravieţuire şi pentru creşterea numerică a populaţiei. Este preţul pe care trebuie să-l plătim pentru faptul de a fi
oameni.
Angoasa de care vorbim se leagă în mod foarte strîns cu problema tensiunii dintre clase, apărută pentru prima
dată ca urmare a prăbuşirii societăţii închise. Societatea închisă nu cunoaşte această problemă. Cel puţin pentru
cîrmuitorii ei, sclavia, împărţirea în caste şi dominaţia de clasă sînt „naturale" în sensul de a nu fi puse sub
semnul întrebării. Dar o dată cu prăbuşirea societăţii închise, această certitudine dispare, iar o dată cu ea şi
sentimentul de siguranţă. Comunitatea tribală (iar ulterior „cetatea") este locul unde membrii tribului se simt în
siguranţă. înconjuraţi de duşmani şi de forţe magice periculoase sau chiar ostile, ei simt comunitatea tribală aşa
cum simte copilul familia sa şi căminul părintesc, în care el deţine un rol bine precizat; rol pe care îl cunoaşte
bine şi îl joacă bine. Prăbuşirea societăţii închise, prin faptul că generează probleme de clasă şi alte probleme de
statut social, trebuie să fi avut asupra cetăţenilor acelaşi efect pe care e probabil să-l aibă asupra copiilor o ceartă
gravă în familie şi destrămarea căminului familial.8 De bună seamă, clasele privilegiate, acum că ajunseseră să
fie primejduite, au simţit această angoasă mai puternic decît cei ce mai înainte fuseseră reduşi la tăcere; dar chiar
şi aceştia se simţeau neliniştiţi. Erau şi ei speriaţi de prăbuşirea lumii lor „naturale". Şi cu toate că îşi continuau
lupta, de multe ori pregetau să profite de
CAPITOLUL 10: SOCIETATEA DESCHISĂ ŞI DUŞMANII EI 203
victoriile obţinute asupra duşmanilor lor de clasă, care aveau în sprijinul lor tradiţia, status quo-n\, un nivel
superior de instruire şi un sentiment de autoritate naturală.
în această lumină trebuie să înţelegem istoria Spartei, care a încercat cu succes să oprească aceste evoluţii, şi
istoria Atenei, cea mai de seamă cetate democratică.
Cea mai puternică dintre cauzele prăbuşirii societăţii închise a fost, probabil, dezvoltarea comunicaţiilor
maritime şi a comerţului. Contactul strîns cu alte triburi este de natură să submineze sentimentul de necesitate cu
care erau privite instituţiile tribale; iar negoţul, iniţiativa comercială pare a fi una din puţinele forme în care
independenţa şi iniţiativa individuală9 se pot afirma, chiar şi într-o societate în care domneşte tribalismul. Aceşti
doi factori, navigaţia maritimă şi comerţul, au devenit principalele caracteristici ale imperialismului atenian aşa
cum s-a dezvoltat acesta în secolul al cincilea a. Chr. Şi într-adevăr, oligarhii, membrii claselor privilegiate sau
odinioară privilegiate din Atena au văzut în ele cele mai mari primejdii. Le devenise clar că negoţul Atenei,
comercialismul ei monetar, politica ei navală şi tendinţele ei democratice erau părţi ale unei unice mişcări şi că
democraţia nu putea fi înfrîntă fără a merge pînă la rădăcina răului şi fără a distruge deopotrivă politica navală şi
imperiul. însă politica navală a Atenei se baza pe porturile ei, îndeosebi pe Pireu, centrul comerţului şi bastionul
partidei democratice; iar din punct de vedere strategic, pe zidurile care apărau Atena şi mai tîrziu pe Zidurile
Lungi care o legau de porturile Pireu şi Phaleron. Constatăm, în consecinţă, că timp de peste un secol, imperiul,
flota, portul şi zidurile au fost urîte de partidele oligarhice din Atena ca simboluri ale democraţiei şi ca surse ale
puterii sale, pe care ei sperau ca într-o bună zi s-o distrugă.
Multe informaţii privind aceste evoluţii se găsesc în cartea lui Tucidide Istoria războiului peloponesiac sau, mai
degrabă, a celor două războaie, din 43l-421 şi 419-403 a. Chr., dintre democraţia ateniană şi tribalismul osificat
al Spartei. Citindu-l pe Tucidide, nu trebuie nici o clipă să uităm că sufleteşte el nu era alături de Atena, cetatea
sa natală. Deşi, pe cît se pare, n-a aparţinut aripii extreme a cluburilor oligarhice ateniene care pe toată durata
războiului au conspirat cu inamicul, el a fost cu siguranţă membru al partidei oligarhice, nesimpatizînd nici cu
poporul atenian, demosul, care îl exilase, nici cu politica imperialistă a Atenei. (N-am de gînd să
204
FUNDALUL ATACULUI PLATONICIAN
minimalizez figura lui Tucidide, poate cel mai de seamă istoric din toate timpurile. Dar oricît de mult a izbutit să
se asigure de autenticitatea faptelor pe care le consemnează şi oricît de sincere au fost eforturile sale de a fi
nepărtinitor, comentariile sale şi judecăţile sale morale reprezintă o interpretare, un punct de vedere; şi în această
privinţă nu sîntem obligaţi să fim de acord cu el.) Citez mai întîi dintr-un pasaj ce descrie politica lui Temistocle
din 482 a. Chr., cu o jumătate de secol înainte de războiul peloponesiac: „Temistocle a convins pe atenieni să
construiască şi ceea ce rămăsese nezidit în Pireu... fiindcă socotea... că atenienii, devenind un popor de marinari,
vor realiza un mare progres şi îşi vor construi un imperiu; ... el a fost cel dintîi care a îndrăznit să le spună că tre-
buie să se ocupe de navigaţie..."10 Douăzeci şi cinci de ani mai tîrziu „au început atenienii să construiască şi
Marile Ziduri înspre mare, adică cel dinspre Phaleron şi cel dinspre Pireu"11. De data aceasta însă, cu douăzeci şi
şase de ani înainte de izbucnirea războiului peloponesiac, partidul oligarhic era pe deplin conştient de
semnificaţia acestor evoluţii. De la Tucidide aflăm că membrii săi nu se dădeau în lături de la cele mai flagrante
trădări. Aşa cum se întîmplă uneori cu oligarhii, interesele de clasă le-au anulat patriotismul. O şansă li s-a oferit
atunci cînd o forţă expediţionară spartană a început să opereze la nord de Atena, iar ei s-au hotărît să conspire cu
Sparta împotriva propriei lor ţări. Iată ce scrie Tucidide: , Anumiţi atenieni îi îndemnau pe ascuns (pe spartani —
n. n.), nădăjduind că se va pune capăt puterii poporului şi construcţiei Marilor Ziduri. Dar alţi atenieni... i-au
bănuit întrucîtva că aveau de gînd să răstoarne puterea poporului." Cetăţenii loiali ai Atenei au ieşit, prin urmare,
să-i înfrunte pe spartani, dar au fost învinşi. Se pare, însă, că au izbutit să slăbească îndeajuns forţele inamicului
pentru a le împiedica să facă joncţiunea cu coloana a cincea din interiorul cetăţii. Peste cîteva luni, Marile Ziduri
aveau să fie terminate, ceea ce însemna că democraţia se putea bucura de securitate cît timp izbutea să-şi menţină
supremaţia navală.
Acest incident aruncă lumină asupra situaţiei de clasă încordate din Atena, încă cu douăzeci şi şase de ani înainte
de izbucnirea războiului peloponesiac, în cursul căruia situaţia avea să se înrăutăţească mult. El aruncă lumină şi
asupra metodelor folosite de partidul oligarhic pro-spartan. Tucidide, trebuie spus, menţionează trădarea lor doar
în treacăt şi nu-i condamnă pentru asta, deşi în
CAPITOLUL 10: SOCIETATEA DESCHISĂ ŞI DUŞMANII EI 205
alte locuri vorbeşte foarte vehement împotriva luptei de clasă şi a spiritului de partid. Pasajele pe care le voi cita
în continuare, scrise ca un fel de reflecţie cu caracter general asupra Revoluţiei corcyreene din 427 a. Chr., sînt
interesante în primul rînd ca un excelent tablou al situaţiei de clasă; iar în al doilea rînd, ca o ilustrare a
cuvintelor aspre pe care Tucidide ştia să le găsească atunci cînd voia să descrie tendinţele analoage manifestate
de democraţii din Corcyra. (Pentru a judeca mai bine lipsa sa de imparţialitate, trebuie să amintim că la începutul
războiului Corcyra fusese unul din aliaţii democratici ai Atenei şi că revolta fusese pornită de oligarhi.) In plus,
pasajul e o excelentă expresie a sentimentului de colaps social general. „Mai tîrziu s-a mişcat aproape întreaga
elenime, ca să zicem aşa, fiind dezbinată peste tot, căci fruntaşii poporului voiau să aducă pe atenieni, iar
oligarhii pe lacedemonieni... Chiar rudele de sînge erau socotite că sînt mai înstrăinate decît membrii unui grup
politic... Fruntaşii de prin cetăţi, fiecare cu o denumire cuviincioasă, se prefăceau că năzuiesc [unii] spre
egalitatea politică a poporului şi [alţii] spre aristocraţia înţeleaptă... în realitate însă luptînd prin toate mijloacele,
ca să se înfrîngă unii pe alţii, au îndrăznit să săvîrşească cele mai groaznice fapte... în cugetul elenilor s-au
înscăunat tot felul de răutăţi din pricina răscoalelor..., faptul de a se împotrivi duşmănos şi cu neîncredere unii
altora i^a dezbinat foarte mult. într-adevăr, nu exista nici un cuvînt puternic şi nici un jurămînt înfricoşător care
să-i împace. în fiecare era puternică doar convingerea că nimic nu e sigur."12
Semnificaţia încercării oligarhilor atenieni de a obţine ajutorul Spartei şi de a opri construcţia Marilor Ziduri ni
se dezvăluie pînă la capăt abia cînd constatăm că această atitudine trădătoare nu s-a schimbat în epoca în care
Aristotel îşi scria Politica sa, deci cu mai bine de un secol mai tîrziu. Aflăm aici despre un legămînt oligarhic
care, spune Aristotel, „este acum în vogă". Iată cum sună acest legămînt: „Promit să fiu duşman al poporului şi
să fac tot ce-mi stă în putere ca să-l sfătuiesc prost!"13 E clar că nu putem înţelege a-ceastă perioadă fără a ţine
cont de ura de care vorbeam.
Menţionam mai înainte că Tucidide însuşi a fost un antidemo-crat. Lucrul acesta reiese clar din felul cum descrie
imperiul atenian şi ura pe care i-o purtau acestuia diferite state greceşti. Dominaţia Atenei asupra imperiului ei
era resimţită, ne spune el, întocmai ca o tiranie şi toate triburile greceşti se temeau de ea. Descriind opinia
206
FUNDALUL ATACULUI PLATONICIAN
publică în momentul izbucnirii războiului peloponesiac, Tucidide are uşoare accente critice la adresa Spartei şi
foarte aspre la adresa imperialismului atenian. „Bunăvoinţa oamenilor înclina mai mult spre lacedemonieni, mai
ales că aceştia promiteau că vor elibera Elada. Şi fiecare particular, şi fiecare cetate... făceau eforturi să le dea
ajutor... Cei mai mulţi eleni urau pe atenieni: unii voiau să scape de dominaţia lor, iar alţii se temeau să nu cadă
sub această doi ■ i naţie."14 E cît se poate de interesant că această judecată despre imperiul atenian a ajuns să
devină, mai mult sau mai puţin, judecata oficială a „Istoriei", adică a majorităţii istoricilor. întocmai cum
filozofilor le vine greu să se elibereze de punctul de vedere al lui Platon, tot aşa sînt ataşaţi istoricii de Tucidide.
în chip de exemplu l-aş cita pe Meyer (cea mai mare autoritate germană pentru această perioadă), care nu face
decît să-l reproducă pe Tucidide atunci cînd spune: „Simpatiile lumii cultivate din Grecia... încetaseră să se mai
îndrepte spre Atena."15 :
Asemenea formulări nu fac însă decît să exprime punctul de vedere antidemocratic. Multe fapte consemnate de
Tucidide — spre exemplu, pasajul citat care descrie atitudinea fruntaşilor partidului democratic şi a celor din
partidul oligarhic — arată că Sparta era „simpatizată" nu de popoarele Greciei, ci de oligarhi; de cei „cultivaţi",
cum se exprimă cu delicateţe Meyer. Chiar şi Meyer admite că în multe locuri „masele cu predispoziţii
democratice sperau în victoria ei"16, a Atenei, adică; şi istorisirea lui Tucidide cuprinde multe episoade ce
dovedesc simpatia ce o nutreau faţă de Atena democraţii şi cei oprimaţi, Dar cui îi pasă de opinia maselor necul-
tivate? De vreme ce Tucidide şi lumea „cultivată" spun că Atena era o tirană, înseamnă că era.
Este extrem de interesant cum aceiaşi istorici care aclamă Roma pentru faptul de a fi întemeiat un imperiu
universal condamnă Atena pentru încercarea ei de a realiza un lucru mai bun. Faptul că Roma a izbutit iar Atena
a eşuat nu explică îndeajuns această atitudine, în realitate ei nu critică Atena pentru eşecul ei, fiindcă detestă
ideea însăşi că încercarea ei ar fi putut să izbutească. Atena, cred ei, era o democraţie nemiloasă, un loc guvernat
de oameni necultivaţi, care îi urau şi îi oprimau pe cei cultivaţi, fiind, la rîn-du-le, urîţi de aceştia. Dar acest mod
de a vedea lucrurile — mitul intoleranţei culturale a Atenei democratice — face de neînţeles nişte fapte bine
ştiute, şi înainte de toate uimitoarea productivitate
CAPITOLUL 10: SOCIETATEA DESCHISĂ ŞI DUŞMANII EI 207
spirituală a Atenei în această perioadă anume. Chiar şi Meyer este nevoit să admită această productivitate: „Ceea
ce Atena a produs în acest deceniu — spune el cu modestia-i caracteristică — egalează unul din cele mai
puternice decenii ale literaturii germane."17 Penele, care a fost conducătorul democratic al Atenei în această
perioadă, a avut perfectă dreptate s-o numească „Şcoala Eladei".
Departe de mine ideea de a aproba tot ceea ce a făcut Atena în edificarea imperiului său, şi cu siguranţă că nu
aprob manifestările de dezmăţ (dacă vor fi existat) sau actele de brutalitate; după cum nu uit nici faptul că
democraţia ateniană se întemeia, totuşi, pe sclavie18. Dar cred că este necesar să înţelegem că exclusivismul
tribalist şi autosuficienţa tribalistă nu puteau fi înlăturate decît printr-o formă de imperialism. Şi trebuie spus că
unele din măsurile imperialiste adoptate de Atena au fost destul de liberale. Un exemplu foarte interesant este
faptul că Atena a făcut, în 405 a. Chr., unui aliat al său, insulei ioniene Samos, propunerea „ca samienii să fie de
acum încolo atenieni; ca cele două cetăţi să alcătuiască un singur stat; iar samienii să-şi rînduiască treburile lor
interne aşa cum le place şi să păstreze legile lor"19. Un alt exemplu este metoda Atenei de a stabili impozitele în
imperiul său. Cîte nu s-au spus despre aceste impozite sau tributuri, ce au fost caracterizate — după opinia mea,
foarte nedrept — ca un mod neruşinat şi tiranic de exploatare a cetăţilor mai mici! încereînd să determinăm
semnificaţia acestor impozite, trebuie, fireşte, să le comparăm cu volumul comerţului care, în schimb, era
protejat de flota ateniană. Informaţia necesară ne-o oferă Tucidide, de la care aflăm că atenienii impuseseră
aliaţilor lor, în 413 a. Chr., „în loc de tribut, o taxă de 5 la sută la toate bunurile importate sau exportate pe mare,
socotind că astfel vor încasa mai mulţi bani"20. Această măsură, adoptată sub presiunea dură a războiului, mi se
pare că merită o apreciere mai favorabilă decît metodele de centralizare romane. Atenienii, prin această metodă
de impozitare, deveneau cointeresaţi în dezvoltarea comerţului aliaţilor lor şi, deci, în iniţiativa şi independenţa
diferiţilor membri ai imperiului lor. Iniţial, imperiul atenian s-a dezvoltat dintr-o ligă de state egale. în ciuda
predominării temporare a Atenei, criticată public de unii din cetăţenii ei (cf. Lysistrata lui Aristofan), pare
probabil că interesul ei pentru dezvoltarea comerţului ar fi dus, cu timpul, la un fel de constituţie federală.
Oricum, în cazul Atenei nu cunoaştem nimic asemănător metodelor
208
FUNDALUL ATACULUI PLATONICIAN
romane de „transferare" a valorilor culturale din imperiu în cetatea dominantă, metode ce însemnau jaf. Şi orice
s-ar putea spune împotriva plutocraţiei, ea este preferabilă dominaţiei unor jefuitori21.
Această viziune favorabilă asupra imperialismului atenian poate fi sprijinită comparînd-o cu metodele practicate
de spartani în afacerile lor externe. Aceste metode erau determinate de scopul ultim ce domina politica Spartei,
de încercarea acesteia de a bloca orice schimbare şi de a reveni la tribalism. (Revenire imposibilă, după cum voi
susţine ceva mai încolo. Inocenţa o dată pierdută nu mai poate fi redobîndită, iar o societate închisă artificial
imobilizată sau un tribalism cultivat nu pot avea valoarea lucrului original.) Principiile politicii spartane erau
următoarele: 1) Protejarea tribalismului ei osificat: împiedicarea oricăror influenţe din afară ce ar putea
primejdui rigiditatea tabuurilor tribale. — 2) Antiumanitarismul: în particular, eliminarea tuturor ideologiilor
egalitare, democratice şi individualiste. — 3) Autarhia, independenţa de comerţ. — 4) Anti-universalismul sau
particularismul: păstrarea diferenţierii dintre propriul trib şi toate celelalte, neamestecul cu cei inferiori. — 5)
Stăpînirea, adică dominaţia şi aservirea vecinilor. — 6) Teritoriul să nu devină prea mare: „Cetatea să poată
creşte atît de mare, cît, crescînd, să voiască totuşi a rămîne una; mai mult nu"22 şi mai ales să nu rişte
introducerea unor tendinţe universaliste. — Cine compară aceste şase tendinţe principale cu cele ale
totalitarismului modern, constată că ele concordă în esenţă, cu excepţia doar a ultimei. Deosebirea poate fi
descrisă spunînd că totalitarismul modern manifestă tendinţe imperialiste. Dar acest imperialism este lipsit de
elementul universalismului tolerant, iar ambiţiile globaliste ale totalitariştilor moderni le sînt impuse acestora,
aşa-zicînd, împotriva voinţei lor. Situaţia se explică prin doi factori. Primul este tendinţa generală a tuturor
tiraniilor de a-şi justifica existenţa ca salvatori ai statului (sau ai poporului) de duşmanii lui — tendinţă ce duce
cu necesitate, ori de cîte ori vechii duşmani au fost îndepărtaţi cu succes, la crearea sau inventarea altora noi. Cel
de-al doilea factor îl constituie încercarea de a înfăptui strîns-înruditele puncte 2) şi 5) din programul totalitar.
Umanitarismul, care, conform punctului 2), trebuie exclus, a devenit atît de universal încît, pentru a-l combate cu
succes acasă, el trebuie stîrpit în întreaga lume. Or, lumea noastră a devenit atît de mică, încît acum fiecare e
vecin cu fiecare, aşa că, pentru a traduce în fapt punctul 5), toţi trebuie dominaţi şi înrobiţi. In vechime însă

CAPITOLUL 10: SOCIETATEA DESCHISĂ ŞI DUŞMANII EI 209


celor ce îmbrăţişau un particularism de felul celui al Spartei, nimic nu putea să le pară mai primejdios decît
imperialismul atenian, cu tendinţa sa inerentă de a evolua spre o federaţie a cetăţilor greceşti, poate chiar spre un
imperiu universal al omului.
Rezumînd analiza noastră de pînă aici, putem spune că revoluţia politică şi spirituală care a început o dată cu
prăbuşirea tribalismului grec a ajuns la apogeu în secolul al cincilea, o dată cu izbucnirea războiului
peloponesiac. Ea s-a transformat într-un război de clasă violent şi, în acelaşi timp, într-un război purtat între cele
două cetăţi fruntaşe ale Greciei.
III
Cum am putea explica însă faptul că atenieni eminenţi de felul lui Tucidide au fost de partea reacţiunii, împotriva
acestor noi evoluţii? Interesul de clasă nu constituie, cred, o explicaţie suficientă; căci ceea ce trebuie să
explicăm este faptul că, în timp ce mulţi dintre tinerii aristocraţi ambiţioşi au devenit membri activi, deşi nu
totdeauna şi de nădejde, ai partidei democratice, unii dintre cei mai serioşi şi mai dotaţi au rezistat acestei
atracţii. Principalul motiv pare să fi fost acela că, deşi societatea deschisă exista deja şi în practică începuse deja
să dezvolte noi valori, noi standarde de viaţă egalitare, ceva mai lipsea încă, mai ales pentru cei „cultivaţi". Noul
crez al societăţii deschise, singurul ei crez posibil, umanitarismul, începea să se afirme, dar nu era încă formulat.
Pînă una alta, nu se prea vedea în jur altceva decît război de clasă, teama democraţilor de reacţia oligarhică şi
ameninţarea unor noi desfăşurări revoluţionare. Reacţia împotriva acestor evoluţii avea de aceea multe de partea
sa — tradiţia, apelul la apărarea virtuţilor strămoşeşti şi religia străbună. Aceste tendinţe erau atrăgătoare pentru
sensibilitatea majorităţii oamenilor, iar popularitatea lor a generat o mişcare căreia, deşi era condusă şi folosită
pentru propriile lor scopuri de spartani şi de prietenii lor oligarhi, trebuie că i-au aparţinut mulţi oameni
destoinici, chiar şi la Atena. Din lozinca acestei mişcări „înapoi la statul strămoşesc!" sau „înapoi la vechiul stat
patern" derivă cuvîntul „patriot". E de prisos să mai subliniem că ideile ce aveau trecere la sprijinitorii acestei
mişcări „patriotice" au fost grosolan denaturate de acei oligarhi care n-au pregetat să dea propria lor cetate în
mîinile inamicului, în speranţa de a primi
210
FUNDALUL ATACULUI PLATONICIAN
sprijin împotriva democraţilor. Tucidide a fost unul din liderii reprezentativi ai acestei mişcări pentru „statul
patern"23 şi cu toate că, probabil, n-a sprijinit actul de trădare al antidemocraţilor extremişti, el nu şi-a ascuns
simpatiile ce le nutrea faţă de scopul lor fundamental — acela de a împiedica schimbarea socială şi de a combate
imperialismul universalist al democraţiei ateniene, ca şi instrumentele şi simbolurile puterii sale — flota, zidurile
şi comerţul. (Avînd în vedere doctrinele lui Platon despre comerţ, este poate interesant să notăm cît de mare era
teama de comercialism. Cînd, după victoria sa asupra Atenei din anul 404 a. Chr., regele spartan Lysandros s-a
întors acasă cu o pradă bogată, „patrioţii" spartani, adică membrii mişcării pentru „statul patern" au încercat să
împiedice importul de aur; şi cu toate că pînă la urmă acesta a fost permis, numai statul avea voie să-l deţină, în
timp ce pentru orice cetăţean la care s-ar fi găsit metale preţioase era prevăzută pedeapsa capitală. în Legile lui
Platon se pledează pentru reglementări asemănătoare.24
Deşi a fost în parte expresia dorinţei nostalgice de întoarcere la forme de viaţă mai stabile, la religie, decenţă,
lege şi ordine, mişcarea „patriotică" era ea însăşi putredă din punct de vedere moral. Vechea ei credinţă fusese
pierdută şi înlocuită în bună parte printr-o exploatare făţarnică şi chiar cinică a sentimentelor religioase25.
Nihilismul, aşa cum este zugrăvit de Platon în portretele lui Callicles şi Thrasymachos, putea fi întîlnit
pretutindeni printre tinerii aristocraţi „patrioţi" care, dacă li se ivea prilejul, deveneau fruntaşi ai partidei
democratice. Cel mai tipic exponent al acestui nihilism a fost, poate, fruntaşul oligarhic care a contribuit la a da
Atenei lovitura de moarte, unchiul lui Platon, Critias, conducătorul celor Treizeci de Tirani26.
Dar în această perioadă, la generaţia căreia a aparţinut şi Tucidide s-a afirmat un nou crez în raţiune, în libertate
şi în frăţia dintre toţi oamenii — crezul nou şi, cred eu, singurul posibil, al societăţii deschise.
IV
Această generaţie, prin care se săvîrşeşte o cotitură în istoria omenirii, aş vrea s-o numesc Marea Generaţie; este
generaţia care a trăit în Atena imediat în preajma, şi apoi în timpul războiului pelo-
CAPITOLUL 10: SOCIETATEA DESCHISĂ ŞI DUŞMANII EI 211
ponesiac.27 Din ea au făcut parte mari conservatori, ca Sofocle sau Tucidide. Apoi oameni care, reprezentînd
perioada de tranziţie, erau ezitanţi, ca Euripide, sau sceptici, ca Aristofan. Făceau însă parte din ea şi marele
fruntaş al democraţiei, Pericle, care a formulat principiul egalităţii în faţa legii şi al individualismului politic, şi
Herodot, care a fost primit cu bucurie şi salutat în cetatea lui Pericle ca autor al unei lucrări ce glorifica aceste
principii. Protagoras, originar din Abdera, care a devenit influent la Atena, şi compatriotul său Demo-crit trebuie
incluşi şi ei printre reprezentanţii Marii Generaţii. Ei au formulat doctrina că instituţii umane precum limbajul,
obiceiul şi legea n-au caracterul magic al unor tabuuri, ci sînt operă umană, nu sînt naturale, ci convenţionale,
insistînd totodată că noi sîntem răspunzători pentru ele. Era apoi şcoala lui Gorgias — Alcidamas, Lycophron şi
Antistene, care a dezvoltat ideile fundamentale ale anti-sclavagismului, ale protecţionismului raţional şi ale anti-
naţio-nalismului, adică ale crezului în imperiul universal al oamenilor. Şi mai era, probabil mai mare decît toţi
ceilalţi, Socrate, care îndemna să avem încredere în raţiunea umană, dar în acelaşi timp să ne ferim de
dogmatism; să evităm atît misologia28, neîncrederea în teorie şi în raţiune, cît şi atitudinea magică a celor ce fac
din raţiune un idol; care susţinea, cu alte cuvinte, că spiritul ştiinţei este critica.
Dat fiind că pînă aici n-am vorbit mult despre Pericle, iar despre Democrit n-am vorbit deloc, mă voi folosi de
propriile lor cuvinte pentru a ilustra noul crez. întîi Democrit: „Nu din teamă trebuie să ne abţinem de a face
nedreptăţi, ci din sentimentul de dreptate,.. Virtutea se întemeiază, în cea mai mare parte, pe respectul pentru
ceilalţi... Fiecare om e o mică lume... Trebuie să-i ajutăm după puterile noastre pe cei care suferă pe nedrept...
Binele nu înseamnă numai a nu greşi, ci şi a nu voi să greşeşti... Faptele bune contează, nu vorbele... Sărăcia într-
o orînduire democratică este cu atît mai preferabilă aşa-zisei bune stări dintr-un guvemămînt tiranic pe cît este de
preferat libertatea robiei... Pentru un om înţelept orice ţară este deschisă. Pentru un suflet bun patria este întregul
univers." Lui i se datorează şi acea remarcă a adevăratului om de ştiinţă, anume că „preferă să găsească o singură
explicaţie cauzală decît să dobîndească împărăţia perşilor"29.
Prin miezul lor umanitar şi universalist unele din aceste fragmente din Democrit, deşi sînt anterioare în timp,
sună de parcă ar fi îndreptate împotriva lui Platon. Aceeaşi impresie o lasă, doar că mult mai puternică, celebrul
discurs funebru al lui Pericle, rostit ci
212
FUNDALUL ATACULUI PLATONICIAN
cel puţin o jumătate de secol înainte de a fi fost scrisă Republica. Am citat două fraze din acest discurs în
capitolul 6, în discuţia despre egalitarism30, dar aş cita aici cîteva pasaje mai pe larg, spre a da o imagine mai
clară despre spiritul ce-l animă: „Avem o constituţie care nu imită legile vecinilor, ci mai degrabă noi înşine
sîntem exemplu. în privinţa numelui — din pricină că este condusă nu de cîţiva, ci de mai mulţi cetăţeni — s-a
numit democraţie, şi, după lege, toţi sînt egali în privinţa intereselor particulare; cît despre influenţa politică,
fiecare este preferat după cum se distinge prin ceva, şi nu după categoria socială, ci mai mult după virtute, iar
dacă este sărac,... nu este împiedicat pentru că n-are vază... In privinţa suspiciunii reciproce în activitatea zilnică
ne manifestăm liberi activitatea, fără să ne mîniem pe vecin dacă face ceva după pofta inimii lui... Nu călcăm
legile, cînd chibzuim treburile publice, mai ales din respect pentru legi, dînd ascultare şi oamenilor care sînt, în
orice împrejurare, la conducere, şi legilor, atît acelora care sînt promulgate, spre a veni în ajutorul oamenilor
păgubiţi, cît şi legilor care, deşi nu sînt scrise, comportă totuşi un respect liber consimţit...
Noi le deschidem cetatea tuturor şi... nu izgonim pe străini... Deşi ducem o viaţă mai destinsă, nu înfruntăm
deloc mai puţin curajos... primejdiile... Iubim frumosul, ducînd o viaţă simplă, şi filozofăm fără să ne moleşim...
A-şi recunoaşte sărăcia nu-i pentru nimeni o ruşine, ci este mai ruşinos să nu cauţi s-o înlături prin faptă. Aceiaşi
oameni au grijă, în acelaşi timp, şi de treburile particulare, şi de cele publice... Nu socotim inactiv pe cel care nu
ia parte la chivernisirea treburilor publice, ci-l numim inutil (pentru stat); apoi, noi înşine decidem asupra
treburilor publice... şi nu socotim că discuţiile sînt o pagubă pentru fapte, ci lipsa de lămurire prin discuţii făcute
mai înainte de a porni la înfăptuirea a ceea ce trebuie... Avem convingerea că fericirea e rodul libertăţii, iar
libertatea rodul vitejiei, şi nu ne dăm în lături de la înfruntarea primejdiilor... într-un cuvînt, pot să spun că Atena
este o educatoare a Eladei şi că... fiecare bărbat de la noi ar putea să-şi mlădie corpul, fără ajutorul cuiva, cu
dibăcie şi graţie, în cele mai multe feluri de ocupaţii."31
Aceste cuvinte nu sînt doar un elogiu la adresa Atenei, ele exprimă adevăratul spirit al Marii Generaţii. Ele
formulează programul politic al unui mare individualist egalitar, al unui democrat care îşi dă prea bine seama că
democraţia nu se rezumă la principiul lipsit de noimă că „poporul trebuie să conducă", ci că trebuie întemeiată pe
încrederea în raţiune şi pe umanitarism. în acelaşi
CAPITOLUL 10: SOCIETATEA DESCHISĂ ŞI DUŞMANII EI 213
timp, ele sînt o expresie a adevăratului patriotism, a mîndriei legitime pentru o cetate care şi-a propus să fie
exemplu; şi care a devenit şcoala nu numai a Eladei, ci, după cum se ştie, a omenirii, timp de milenii trecute şi
viitoare.
Discursul lui Pericle nu e doar un program. El este şi o apărare şi poate chiar un atac. El sună, după cum am spus
deja, ca un atac direct la adresa lui Platon. Nu mă îndoiesc ca era îndreptat nu numai împotriva tribalismului
osificat al Spartei, ci şi împotriva cercului totalitar din Atena; împotriva mişcării pentru statul patern, a
„Societăţii ateniene a prietenilor Laconiei" (cum îi numea Gom-perz în 190232). Discursul este prima33 şi
totodată, probabil, cea mai fermă luare de poziţie faţă de o asemenea mişcare. Importanţa lui a fost sesizată de
Platon, care peste o jumătate de secol avea să caricaturizeze oraţia lui Pericîe în pasajele din Republica34 în care
atacă democraţia, ca şi în acea nedisimulată parodie care este dialogul numit Menexenos sau discursul funebru35.
Dar prietenii Laconiei atacaţi de Pericle replicaseră cu mult înaintea lui Platon. La numai cinci sau şase ani de la
discursul ţinut de Pericle a fost publicat un pamflet privind Constituţia Atenei36 de către un autor necunoscut
(posibil, Critias), numit de obicei astăzi „Bătrînul oli-garh". Acest ingenios pamflet, cel mai vechi tratat de teorie
politică cunoscut nouă, este, probabil, în acelaşi timp, cel mai vechi monument al trădării omenirii de către liderii
ei intelectuali. Este un atac furibund la adresa Atenei, scris fără îndoială de una din minţile ei cele mai dotate.
Ideea centrală a pamfletului, idee ce avea să devină crez la Tucidide şi la Platon, este legătura strînsă dintre
imperialismul naval şi democraţie. Autorul încearcă să arate că nu poate exista compromis în conflictul dintre
cele două lumi37, a democraţiei şi a oligarhiei; că numai uzînd de violenţă brutală, de măsuri totale, inclusiv de
intervenţia aliaţilor din afară (a spartanilor) se poate pune capăt nelegiuitei domnii a libertăţii. Acest remarcabil
pamflet urma să devină primul dintr-un şir practic infinit de scrieri de filozofie politică ce aveau să repete mai
mult sau mai puţin, făţiş sau mascat, aceeaşi temă pînă în zilele noastre. Nevrînd sau nefiind în stare să ajute
omenirea pe drumul ei anevoios spre un viitor necunoscut pe care singură trebuie să şi-l făurească, unii dintre cei
„cultivaţi" au încercat s-o convingă să se întoarcă în trecut. Incapabili să meargă în frunte pe un drum nou, nu le-
a rămas altceva de făcut decît să devină liderii revoltei perene împotriva libertăţii. Pentru ei a fost cu atît mai
necesar să-şi afirme superioritatea lup-
214
FUNDALUL ATACULUI PLATONICIAN
tînd împotriva egalităţii, cu cît erau (ca să folosim limbajul lui Socrate) mizantropi şi misologi — incapabili de
acea generozitate simplă şi obişnuită care insuflă încrederea în oameni şi încrederea în raţiunea şi libertatea
umană. Oricît de aspru ar suna această judecată, mă tem că este o judecată dreaptă dacă e aplicată la acei lideri
intelectuali ai revoltei împotriva libertăţii care au urmat după Marea Generaţie şi îndeosebi după Socrate. Putem
încerca acum să-i privim pe fundalul interpretării noastre istorice.
însăşi apariţia filozofiei poate fi interpretată, cred, că o reacţie la prăbuşirea societăţii închise şi a credinţei ei
magice. Ea este o încercare de a înlocui pierderea credinţei magice printr-o credinţă raţională; ea modifică
tradiţia transmiterii unei teorii sau a unui mit, prin întemeierea unei noi tradiţii — a tradiţiei de contestare a teo-
riilor şi a miturilor şi de discutare critică a lor38. (Este semnificativ că această încercare coincide cu răspîndirea
aşa-numitelor secte orfice ai căror membri încercau să înlocuiască sentimentul pierdut al unităţii printr-o nouă
religie mistică.) Cei mai vechi filozofi, cei trei mari ionieni şi Pitagora, au fost probabil total inconştienţi de
stimulii la care de fapt reacţionau. Ei au fost reprezentanţii şi deopotrivă adversarii inconştienţi ai unei revoluţii
sociale. Faptul însuşi că au întemeiat şcoli, secte sau ordine, adică noi instituţii sociale sau, mai bine zis, grupuri
concrete cu o viaţă comună şi cu funcţii comune, şi modelate în bună măsură după cele ale unui trib idealizat,
dovedeşte că au fost reformatori pe tărîm social şi, deci, că au reacţionat la anumite nevoi sociale. Faptul că au
reacţionat la aceste nevoi şi la propriul lor sentiment de derivă, nu plăsmuind, aidoma lui Hesiod, un mit
istoricist al destinului şi decăderii39, ci inventînd tradiţia criticii şi a discuţiei, iar o dată cu ea arta gîndirii
raţionale, este unul din faptele inexplicabile ce stau la începuturile civilizaţiei noastre. Dar chiar şi aceşti
raţionalişti au reacţionat la pierderea unităţii tribale într-un mod în mare măsură emoţional. Raţionamentele lor
dau expresia sentimentului lor de derivă, angoasei generate de o evoluţie ce urma să creeze civilizaţia noastră
individualistă. Una din cele mai vechi expresii ale acestei angoase datează de la Anaximandru40, cel de-al doilea
dintre filozofii ionieni. Lui Anaximandru experienţa individuală îi apărea ca hybris, ca un nelegiuit act de
nedreptate, ca un culpabil act de uzurpare, pentru care indivizii trebuie să sufere şi să ispăşească. Primul care a
devenit conştient de revoluţia socială şi de lupta dintre clase a fost Heraclit. Modul cum a reacţionat el la
sentimentul său de
CAPITOLUL 10: SOCIETATEA DESCHISĂ ŞI DUŞMANII EI 215
derivă, dezvoltînd prima ideologie antidemocratică şi prima filozofie istoricistă a schimbării şi a destinului, a fost
descris în capitolul al doilea al acestei cărţi. Heraclit a fost primul duşman conştient al societăţii deschise.
Aproape toţi aceşti gînditori timpurii au trebuit să facă faţă unei angoase tragice şi deznădăjduite.41 Singura
excepţie este, probabil, monoteistul Xenofan42, care şi-a purtat povara cu bărbăţie. Nu le putem lua în nume de
rău ostilitatea faţă de noile evoluţii, aşa cum nu le-o putem lua, într-o anumită măsură, succesorilor lor. Noul
crez în societatea deschisă, credinţa în om, în dreptatea egalitară şi în raţiunea umană începeau, pesemne, să se
închege, dar nu erau încă formulate.
Cea mai mare contribuţie la acest crez avea s-o dea Socrate, care va muri pentru el. Socrate n-a fost un fruntaş al
democraţiei ateniene, ca Pericîe, sau un teoretician al societăţii deschise, ca Pro-tagoras. Ci a fost un critic al
Atenei şi al instituţiilor ei democratice şi sub acest aspect putea să prezinte o asemănare superficială cu unii din
liderii reacţiunii ce se împotriveau societăţii deschise. Nu este însă deloc necesar ca un om care critică
democraţia şi instituţiile democratice să fie un duşman al lor, deşi este probabil ca atît democraţii pe care el îi
critică, cît şi antidemocraţii care speră să profite de orice dezbinare din tabăra democratică, să-l categorisească
aşa. Există o deosebire fundamentală între o critică democratică a democraţiei şi o critică totalitară a ei. Cea
făcută de Socrate a fost critică democratică, a fost chiar genul de critică ce constituie viaţa însăşi a democraţiei.
(Democraţii care nu pricep deosebirea dintre o critică prietenească a democraţiei şi o critică ostilă a acesteia sînt
ei înşişi pătrunşi de spirit totalitar. Totalitarismul, fireşte, nu poate socoti prietenească nici o critică, deoarece
orice critică a unei asemenea autorităţi contestă inevitabil însuşi principiul autorităţii.)
Am menţionat deja unele aspecte ale doctrinei lui Socrate: intelectualismul său, adică teoria sa egalitară despre
raţiunea umană ca mediu universal de comunicare; accentul pus pe onestitatea intelectuală şi pe autocritică;
teoria sa egalitară despre dreptate şi ideea că este mai bine să fii o victimă a nedreptăţii decît să fii nedrept cu
216
FUNDALUL ATACULUI PLATONICIAN
alţii. Cred că această din urmă idee ne poate ajuta cel mai mult să înţelegem miezul doctrinei sale, crezul său
individualist, credinţa sa în individul uman ca scop în sine.
Societatea închisă, iar o dată cu ea şi crezul că tribul e totul, iar individul nimic, se prăbuşiseră. Iniţiativa
individuală şi autoafirmarea deveniseră un fapt. Fusese trezit interesul pentru individul uman ca individ, şi nu
doar ca erou sau mîntuitor tribal.43 însă abia cu Protagoras debutează o filozofie care face din om centrul pre-
ocupărilor sale. Iar credinţa că în viaţa noastră nu există nimic mai important decît alţi oameni individuali, apelul
către oameni de a se respecta între ei şi pe sine par să se datoreze lui Socrate.
Burnet a subliniat44 că Socrate a fost cel ce a creat concepţia despre suflet, concepţie ce a exercitat o uriaşă
influenţă asupra civilizaţiei noastre. Cred că este mult adevăr în această afirmaţie, deşi mi se pare că formularea
ei şi mai ales modul cum este folosit termenul „suflet" ar putea induce în eroare; pentru că Socrate pare să se fi
ferit cît a putut de mult de teoriile metafizice. Apelul său a fost unul moral, iar teoria individualităţii (sau a
„sufletului", dacă preferaţi acest termen) dezvoltată de el este, cred, o doctrină morală şi nu una metafizică. Cu
ajutorul acestei doctrine el a luptat, ca totdeauna, împotriva automulţumirii şi complezenţei. El a cerut ca
individualismul să nu se reducă la disoluţia tribalismului, ci ca individul să se dovedească demn de libertatea
dobîndită. Din acest motiv a ţinut să sublinieze că omul nu este numai corp, numai o alcătuire biologică. în om
există ceva în plus, o scînteie divină, raţiunea; şi iubirea de adevăr, de generozitate, de omenie, de frumos şi de
bine. Acestea sînt lucrurile ce dau preţ vieţii unui om. Dar dacă nu sînt numai „corp", atunci ce sînt? Eşti, înainte
de toate, inteligenţă, răspundea Socrate. Raţiunea ta este cea care te face om; care-ţi permite să fii mai mult decît
un ghem de pofte şi dorinţe; care face din tine un individ autonom şi-ţi dă dreptul să pretinzi că eşti un scop în
sine. îndemnul lui Socrate „aveţi grijă de sufletele voastre" este în mare măsură un apel la onestitate intelectuală,
întocmai cum maxima „cunoaşte-te pe tine însuţi" este folosită de el spre a ne reaminti limitele noastre
intelectuale.
Acestea, sublinia Socrate, sînt lucrurile care contează. Iar ceea ce a socotit necesar să critice în cazul democraţiei
şi al omului de stat democratic, era realizarea inadecvată a acestor lucruri. A criticat pe bună dreptate lipsa de
onestitate intelectuală şi preocuparea
CAPITOLUL 10: SOCIETATEA DESCHISĂ ŞI DUŞMANII EI 217
obsesivă pentru putere.45 Dat fiind accentul pe care-l punea pe latura umană a problemei politice, nu s-a putut
interesa prea mult de reforma instituţională. Ceea ce l-a interesat a fost aspectul imediat, personal al societăţii
deschise. Greşea atunci cînd se considera om politic; era un dascăl.
Dar dacă Socrate a fost, în chip fundamental, susţinătorul societăţii deschise şi un prieten al democraţiei, atunci
— ar putea să întrebe cineva — de ce s-a amestecat cu antidemocraţii? Căci se ştie că printre companionii săi s-
au numărat nu numai Alcibiade, care pentru un timp a trecut de partea Spartei, ci şi doi dintre unchii lui Platon
— Critias, care avea să devină mai tîrziu liderul brutal al celor Treizeci de Tirani, şi Charmides, mîna dreaptă a
lui Critias.
Există mai mult de un răspuns la această întrebare. întîi de toate, Platon ne spune că atacul lui Socrate împotriva
politicienilor democraţi din epoca sa a fost întreprins în parte cu scopul de a demasca egoismul şi rîvna de putere
ale linguşitorilor făţarnici ai poporului, mai precis ale tinerilor aristocraţi care pozau în democraţi, dar în fond
priveau pe oamenii din popor doar ca pe nişte instrumente ale poftei lor de putere.46 Această activitate a sa l-a
făcut, pe de o parte, atrăgător pentru cel puţin unii din duşmanii democraţiei; iar pe de altă parte, l-a adus în
contact cu aristocraţi ambiţioşi ce aparţineau tocmai tipului criticat. Şi aici intervine un al doilea considerent.
Moralistul şi individualistul Socrate nu s-ar fi mărginit niciodată să-i atace pe aceşti oameni. înţelegea să le arate
un interes real şi să nu-i abandoneze fără să fi făcut o încercare serioasă de a-i converti, în dialogurile lui Platon
există multe aluzii la astfel de încercări. Avem motive să credem — acesta e cel de-al treilea considerent — că
Socrate, dascălul cu preocupări politice, făcea chiar tot posibilul să atragă pe tineri şi să capete influenţă asupra
lor, mai ales dacă îi considera apţi pentru conversiune, şi se gîndea că s-ar putea ca într-o bună zi ei să ajungă în
funcţii de răspundere în cetatea lor. Exemplul cel mai proeminent este, fireşte, Alcibiade, socotit încă din
copilăria sa drept viitorul mare conducător al imperiului atenian. Iar strălucirea, ambiţia şi curajul lui Critias au
făcut din el unul din puţinii competitori probabili ai lui Alcibiade. (O vreme, el a cooperat cu Alcibiade, dar mai
apoi s-a întors împotiva lui. Nu e deloc improbabil ca temporara cooperare să se fi datorat influenţei lui Socrate.)
Din tot ce ştim despre propriile aspiraţii politice ale lui Platon, din tinereţe şi de mai tîrziu, este mai mult decît
probabil că relaţiile sale cu Socrate au fost de un gen asemă-
218
FUNDALUL ATACULUI PLATONICIAN
nător47. Socrate însuşi, deşi unul din spiritele fruntaşe ale societăţii deschise, n-a fost un om de partid. Era dispus
să activeze în orice cerc unde munca sa putea fi de folos cetăţii. Dacă un tînăr dătător de speranţe ajungea să-l
intereseze, legăturile de familie oligarhice nu-l împiedicau să-l primească în cercul său de discuţii.
Aceste legături însă aveau să-i pricinuiască moartea. Cînd marele război a fost pierdut, Socrate a fost acuzat de a
fi educat pe oamenii care trădaseră democraţia şi conspiraseră cu inamicii ca să ducă Atena la pierzanie.
Istoria războiului peloponesiac şi a prăbuşirii Atenei este adesea povestită şi astăzi, sub influenţa autorităţii lui
Tucidide, în aşa fel încît înfrîngerea Atenei apare drept ultima dovadă a slăbiciunii morale a sistemului
democratic. Acest mod de a vedea lucrurile este însă o deformare tendenţioasă, iar faptele bine cunoscute ne
spun o poveste foarte diferită. Principala răspundere pentru pierderea războiului revine oligarhilor trădători care
au conspirat întruna cu Sparta. Printre fruntaşii acestora s-au numărat trei foşti discipoli ai lui Socrate: Alcibiade,
Critias şi Charmides. După căderea Atenei în anul 404 a. Chr., ultimii doi au devenit conducătorii celor Treizeci
de Tirani, care n-au fost altceva decît un guvern-marionetă sub protecţia Spartei. Căderea Atenei şi distrugerea
zidurilor sînt prezentate adesea drept rezultatele finale ale marelui război început în 431 a. Chr. Dar în această
prezentare rezidă principala deformare, pentru că în realitate democraţii au continuat să lupte. La început doar în
număr de şaptezeci, ei au pregătit sub conducerea lui Thrasybulos şi Anytos eliberarea Atenei, unde între timp
Critias ucidea mulţime de cetăţeni; în timpul celor opt luni cît a durat regimul său de teroare, lista morţilor a
ajuns să cuprindă „un număr de atenieni ce aproape că depăşea pe cel al atenienilor ucişi de pelo-ponesieni în
cursul ultimilor zece ani ai războiului"48. După opt luni însă (în 403 a. Chr.) Critias şi garnizoana spartană au fost
atacaţi şi biruiţi de către democraţi, care s-au stabilit în Pireu, şi ambii unchi ai lui Platon şi-au pierdut viaţa în
această bătălie. Discipolii lor oligarhici au prelungit o vreme domnia terorii în însăşi cetatea Atenei, dar forţele
lor erau într-o stare de confuzie şi de disoluţie. Dove-dindu-se incapabili să guverneze, ei au fost în cele din urmă
abandonaţi de protectorii lor spartani, care au încheiat un tratat cu democraţii. Pacea a restabilit democraţia la
Atena. în felul acesta forma democratică de guvernămînt şi-a dovedit forţa ei superioară în condiţiile celor mai
aspre încercări, încît pînă şi duşmanii ei au
CAPITOLUL 10: SOCIETATEA DESCHISĂ ŞI DUŞMANII EI 219
început s-o considere invincibilă. (Nouă ani mai tîrziu, după bătălia de la Cnidos, atenienii au putut să-şi
reclădească zidurile. înfrîngerea democraţiei s-a transformat în victorie.)
De îndată ce democraţia astfel restaurată a restabilit condiţiile juridice normale49, lui Socrate i s-a intentat proces.
Era acuzat de a fi contribuit la educarea celor mai periculoşi duşmani ai statului, Alcibiade, Critias şi Charmides.
Urmărirea judiciară a întîmpinat oare-cari dificultăţi dat fiind că toate delictele politice comise anterior
restabilirii democraţiei fuseseră amnistiate. Actul de acuzare nu putea, deci, să se refere făţiş la aceste cazuri
notorii. Iar acuzatorii au urmărit, probabil, nu atît să-l pedepsească pe Socrate pentru evenimentele politice
nefericite din trecut care, după cum ei ştiau foarte bine, se petrecuseră contrar intenţiilor sale; scopul lor a fost
mai degrabă să-l împiedice de a-şi continua îndeletnicirea de dascăl, pe care, avînd în vedere efectele ei, nu
puteau, practic, s-o privească altfel decît ca primejdioasă pentru stat. Din toate aceste motive, rechizitoriului i s-a
dat forma vagă şi cam lipsită de noimă că Socrate corupea tineretul, că se făcuse vinovat de impietate şi că
încercase să introducă în cetate noi practici religioase. (Ultimele două capete de acuzare exprimau, deşi în mod
stîngaci, sentimentul fără îndoială corect că în domeniul etico-religios el era un revoluţionar.) Din pricina
amnistiei ce fusese dată, „tinerii corupţi" nu puteau fi nominalizaţi cu precizie, dar bineînţeles că toată lumea ştia
cine erau cei vizaţi50. în apărarea sa, Socrate a insistat asupra faptului că,nu a simpatizat cu politica Celor
Treizeci şi că în fapt îşi riscase viaţa opunîndu-se încercării de a-l implica în crimele lor. Şi a reamintit juriului că
printre prietenii săi cei mai apropiaţi şi discipolii săi cei mai entuziaşti s-a numărat cel puţin un democrat,
Chaerephon, care a luptat împotriva Celor Treizeci (fiind, pare-se, ucis în bătălie)51.
în prezent se recunoaşte de obicei că Anytos, fruntaşul democrat care a susţinut acuzarea, nu a urmărit să facă
din Socrate un martir. Scopul a fost să-l exileze. Acest plan a fost zădărnicit însă de refuzul lui Socrate de a-şi
renega principiile. Nu cred că a vrut cu tot dinadinsul să moară sau că i-a plăcut rolul de martir.52 Pur şi simplu, a
luptat pentru ceea ce a crezut că este drept şi pentru opera vieţii sale. N-a urmărit niciodată să submineze
democraţia. în realitate, a încercat să-i dea crezul de care ea avea nevoie. Aceasta fusese opera vieţii sale. El a
simţit că această operă era grav primejduită. Trădarea foştilor săi companioni făcea ca opera şi per-
220
FUNDALUL ATACULUI PLATONICIAN
soana sa să apară într-o lumină ce trebuie s-l fi tulburat profund. Poate că a considerat chiar binevenit procesul,
ca un prilej de a dovedi loialitatea sa neţărmurită faţă de cetate.
Socrate a explicat cum nu se poate mai convingător această atitudine a sa atunci cînd i s-a oferit posibilitatea să
fugă. Dacă i-ar fi dat curs şi ar fi devenit un exilat, toată lumea l-ar fi socotit un oponent al democraţiei. De aceea
a rămas pe loc şi şi-a explicat motivele. Această explicaţie, un fel de testament al său, se găseşte în dialogul
Criton de Platon.53 Ea este simplă. Dacă plec, spune Socrate, încalc legile statului. Un asemenea act m-ar pune în
opoziţie cu legile şi ar dovedi neloialitatea mea. El ar dăuna statului. Numai dacă rămîn, aşez mai presus de orice
îndoială loialitatea mea faţă de stat şi de legile lui democratice şi dovedesc că nu i-am fost niciodată duşman. Nu
poate exista o dovadă mai bună a loialităţii mele decît disponibilitatea mea de a muri pentru ea.
Moartea lui Socrate este ultima dovadă a sincerităţii sale. Neîn-fricarea sa, simplitatea, modestia, simţul măsurii,
umorul nu l-au părăsit niciodată. „Eu sînt musca pe care Zeul a hărăzit-o cetăţii — zice el în Apărarea... — ca să
vă trezească, să vă convingă şi să vă mustre cît e ziua de lungă, ţinîndu-se de voi pretutindeni. Nu veţi mai avea
parte uşor de un astfel de om, atenieni, aşa că, dacă-mi veţi da ascultare, mă veţi cruţa. Voi însă ... veţi lovi poate
în mine şi, dîndu-i ascultare lui Anytos, mă veţi osîndi poate cu uşurinţă la moarte; apoi însă aţi continua să
dormiţi tot restul vieţii, dacă nu cumva Zeul, avînd grijă de voi, v-ar trimite pe altcineva."54 El a arătat că un om
poate să moară nu numai pentru destin şi glorie şi alte asemenea lucruri măreţe, ci şi pentru libertatea gîndirii
critice şi pentru un respect de sine ce nu are nimic de-a face cu orgoliul sau cu sentimentalismul.
VI
Socrate a avut un singur succesor demn, pe vechiul său prieten Antistene, ultimul din Marea Generaţie. Platon,
discipolul său cel mai înzestrat, avea să se dovedească în curînd cel mai puţin fidel. El l-a trădat pe Socrate, aşa
cum făcuseră şi unchii săi. Aceştia, pe lîngă că l-au trădat pe Socrate, au încercat şi să-l implice în actele lor
teroriste, dar n-au izbutit, fiindcă el s-a opus. Platon a încercat
CAPITOLUL 10: SOCIETATEA DESCHISĂ ŞI DUŞMANII EI 221
să-l implice pe Socrate în grandioasa sa încercare de a edifica teoria societăţii imobilizate; şi nu i-a fost deloc
greu să izbutească, fiindcă Socrate nu mai era în viaţă.
Ştiu, fireşte, că această judecată li se va părea exagerat de aspră chiar şi celor ce au o atitudine critică faţă de
Platon55. Dacă privim însă Apărarea... şi Criton drept testamentul făcut la bătrîneţe de Socrate, şi dacă le
comparăm cu testamentul lui Platon din Legile, ne va fi greu să judecăm altfel. Socrate a fost condamnat, dar
iniţiatorii procesului n-au urmărit moartea sa. Legile lui Platon remediază această lipsă de intenţie. în acest
dialog al său el elaborează rece şi minuţios teoria inchiziţiei. Gîndirea liberă, critica instituţiilor politice,
propovăduirea la tineri a unor idei noi, încercările de introducere a unor noi practici sau fie şi opinii religioase
sînt declarate, toate, crime capitale. în statul platonician, lui Socrate nu i s-ar fi dat niciodată prilejul de a se
apăra în public; el ar fi fost dat pe mîna Conciliului nocturn pentru ca sufletul său bolnav să fie „tratat" şi în cele
din urmă pedepsit.
Nu mă pot îndoi de trădarea lui Platon şi nici de faptul că folosirea de către el a lui Socrate ca personaj principal
în Republica a fost cea mai izbutită încercare de a-l implica. Dacă însă această încercare a fost sau nu conştientă,
este o altă întrebare.
Pentru a-l înţelege pe Platon, trebuie să ne reprezentăm întreaga situaţie din vremea sa. După războiul
peloponesiac, angoasele civilizaţiei erau resimţite cu deosebită putere. Vechile speranţe oligarhice erau încă vii,
iar înfrîngerea Atenei a fost de natură să le dea un nou imbold. Lupta de clasă continua. Eşuase însă încercarea
lui Critias de a distruge democraţia prin realizarea programului Bătrînului oligarh. Eşecul nu s-a datorat
indeciziei; recurgerea la cele mai brutale acte de violenţă n-a dat rezultate, în ciuda împrejurărilor prielnice
create de puternicul sprijin al Spartei victorioase. Platon a simţit că era nevoie de o reconstrucţie completă a
programului. Cei Treizeci fuseseră înfrînţi în sfera luptei pentru putere pentru că lezaseră simţul de dreptate al
cetăţenilor. înfrîngerea a fost în bună măsură o înfrîngere morală. Crezul Marii Generaţii şi-a dovedit forţa. Cei
Treizeci nu aveau de oferit nimic comparabil; ei erau nihilişti morali. Platon a simţit că programul Bătrînului
oligarh nu putea fi resuscitat fără a-l aşeza pe fundamentul unui alt crez, pe o convingere ce reafirma vechile
valori ale tribalismului, opunîndu-le crezului societăţii
222
FUNDALUL ATACULUI PLATONICIAN
deschise. Oamenii trebuiau învăţaţi că dreptatea este inegalitate şi că tribul, colectivul, se află mai presus de
individ.56 Cum însă crezul socratic era prea puternic pentru a putea fi contestat pe faţă, Platon s-a văzut nevoit să-
l reinterpreteze ca fiind o pledoarie pentru societatea închisă. Lucrul erau greu de făcut; dar nu imposibil. în
fond, nu democraţia l-a ucis pe Socrate? N-a pierdut democraţia, astfel, orice drept de a şi-l revendica? Şi n-a
criticat Socrate cu orice prilej mulţimea anonimă, ca şi pe liderii ei, pentru lipsa lor de înţelepciune? Şi apoi, nu
era chiar atît de greu ca Socrate să fie reinterpretat în sensul de a fi recomandat cîrmui-rea celor „cultivaţi", a
filozofilor cunoscători. Platon a fost mult încurajat să procedeze la o atare interpretare atunci cînd a descoperit că
ea făcea parte şi din străvechiul crez pitagoreic; şi mai cu seamă, cînd a descoperit în Archytas din Tarent un
înţelept pita-gorician şi în acelaşi timp un om de stat încununat de succes. Aici, a simţit el, se află soluţia
enigmei. Nu i-a încurajat Socrate însuşi pe discipolii săi să participe la viaţa politică? Nu însemna aceasta că el
dorea să-i vadă la cîrmă pe cei luminaţi şi înţelepţi? Cîtă deosebire între grosolănia gloatei guvernante din Atena
şi demnitatea unui Archytas! în mod sigur Socrate, care n-a formulat niciodată soluţia sa la problema
constituţională, trebuie să se fi gîndit la pitagoreism.
Pe această cale e posibil ca Platon să fi descoperit că poate să dea treptat un nou înţeles doctrinei celui mai
influent membru al Marii Generaţii şi să se fi convins pe sine că un adversar a cărui forţă copleşitoare n-ar fi
cutezat niciodată s-o atace direct era un aliat. Aceasta este, cred, cea mai simplă interpretare care se poate da
faptului că Platon l-a păstrat pe Socrate drept principalul său purtător de cuvînt chiar şi după ce s-a îndepărtat atît
de mult de doctrina acestuia, încît nu se mai putea amăgi în privinţa acestei devieri.57 Dar asta nu este întreaga
poveste. El a simţit, cred, în adîncul sufletului, că doctrina lui Socrate era mult deosebită de prezentarea pe care
i-o făcea el; că, de fapt, el îl trădează pe Socrate. Şi cred că străduinţele neîncetate ale lui Platon de a-l face pe
Socrate să se reinterpreteze pe sine sînt în acelaşi timp eforturi de a-şi linişti propriile mustrări de conştiinţă.
încercînd întruna să demonstreze că doctrina sa nu-i decît o dezvoltare logică a adevăratei învăţături socratice, el
căuta să se convingă pe sine că nu este un trădător.
CAPITOLUL 10: SOCIETATEA DESCHISĂ ŞI DUŞMANII EI 223
Simt că, citindu-l pe Platon, sîntem martorii unui conflict lăuntric, ai unei lupte cu adevărat titanice ce se dă în
spiritul său. Chiar şi faimoasa sa „rezervă fastidioasă, refularea propriei sale personalităţi"58 sau, mai degrabă,
încercarea de refulare — pentru că nu este deloc greu să citim printre rînduri — este o expresie a acestei lupte. Şi
cred că influenţa lui Platon se poate explica în parte prin fascinaţia ce o exercită acest conflict dintre două lumi
înăuntrul aceluiaşi suflet, luptă ale cărei repercusiuni puternice asupra lui Platon se simt sub acea suprafaţă de
rezervă fastidioasă. Această luptă atinge sentimentele noastre, pentru că ea are loc încă în noi înşine. Platon a
fost copilul unui timp care este încă şi al nostru. (Nu trebuie să uităm că, la urma urmei, n-a trecut decît un secol
de la abolirea sclaviei în Statele Unite, şi un răstimp şi mai scurt de la abolirea iobăgiei în Europa Centrală.)
Nicăieri nu se dezvăluie mai limpede această luptă decît în teoria platoniciană a sufletului. Faptul că Platon, care
tînjea după unitate şi armonie, a închipuit structura sufletului omenesc ca fiind analoagă celei a unei societăţi
împărţite în clase59 arată cît de adînc trebuie să fi suferit.
Cel mai mare conflict al lui Platon se naşte din impresia profundă pe care a produs-o asupra sa exemplul lui
Socrate, căreia propriile sale înclinaţii oligarhice i s-au împotrivit cu succes. Pe planul argumentării raţionale,
lupta se poartă folosind argumentul umanitarismului lui Socrate împotriva lui însuşi. Pesemne că primul exemplu
de acest fel se întîlneşte în Eutyphron60. N-am să fiu niciodată ca Eutyphron, caută Platon să se liniştească pe
sine; n-am să mă apuc să-i acuz pe tatăl meu, pe venerabilii mei străbuni, de a fi păcătuit împotriva unei legi şi a
unei moralităţi umanitare ce se situează la nivelul pietăţii vulgare. Chiar dacă uneori curmau vieţi umane, era
vorba, la urma urmei, de vieţile propriilor lor slugi, care nu preţuiau mai mult decît nişte criminali; şi nu e treaba
mea să-i judec pentru asta. Oare n-a arătat Socrate cît este de greu să ştii ce e drept şi ce e nedrept, ce este
cucernic şi ce este nelegiuit? Şi oare n-a fost el însuşi acuzat de impietate de către aceşti aşa-zişi umanitari? Alte
simptome ale luptei lui Platon se pot găsi, cred, în aproape toate locurile unde el atacă ideile umanitare,
îndeosebi în Republica. Stilul său evaziv şi faptul că în combaterea teoriei egalitare a dreptăţii recurge la
persiflare, prefaţa sa ezitantă la argumentarea menită să legitimeze minciuna, introducerea rasismului şi definiţia
pe care o va da dreptăţii au fost menţionate toate în capi-
224
FUNDALUL ATACULUI PLATONICIAN
tolele precedente. Dar poate că expresia cea mai clară a conflictului de care vorbesc se găseşte în Menexenos,
această replică sarcastică la discursul funebru al lui Penele. Impresia mea e că aici Platon se dă de gol. în ciuda
încercării sale de a-şi ascunde sentimentele în spatele ironiei şi dispreţului, răzbate totuşi impresia profundă
lăsată asupra sa de consideraţiile lui Pericle. Iată felul maliţios în care „Socrate" descrie în acest dialog impresia
pe care i-a produs-o discursul lui Pericle: „Un simţămînt de exultare stăruie în mine de mai bine de trei zile; abia
în a patra sau a cincea zi, şi nu fără efort, mi-am revenit în simţiri şi mi-am dat seama unde mă aflu."61 Cine s-ar
putea îndoi că Platon dezvăluie aici cît de serios a fost impresionat de crezul societăţii deschise şi ce sforţare a
trebuit să facă pentru a-şi reveni şi a-şi da seama unde se afla — în tabăra duşmanilor.
VII
Argumentul cel mai puternic adus de Platon în aceasta luptă a fost, cred, sincer. Conform crezului umanitar,
spune el, trebuie să fim dornici să-i ajutăm pe semenii noştri. Oamenii au mare nevoie de ajutor, ei sînt nefericiţi
şi măcinaţi de o grea încordare, de un sentiment de derivă. în viaţă nu există nici o certitudine, nici o siguranţă62
cînd totul e cuprins de schimbare. Eu sînt gata să le vin în ajutor. însă nu pot să-i fac fericiţi dacă nu merg pînă la
rădăcina răului.
Şi Platon a descoperit rădăcina răului: este vorba de „Căderea Omului", de prăbuşirea societăţii închise. Această
descoperire l-a convins că Bătrînul oligarh şi discipolii săi avuseseră în esenţă dreptate favorizînd Sparta
împotriva Atenei şi imitînd programul spartan de împiedicare a schimbării. Dar n-au mers destul de departe;
analiza lor n-a coborît destul de adînc. N-au fost conştienţi sau n-au luat în seamă faptul că pînă şi Sparta
manifesta semne de decădere, în ciuda efortului ei eroic de a bloca orice schimbare; că pînă şi Sparta a fost
ezitantă în încercările ei de a controla creşterea şi educaţia cetăţenilor ei cu scopul de a elimina cauzele
Decăderii, ale „variaţiilor" şi „iregularităţilor" în numărul şi deopotrivă în calitatea rasei dominante63. (Platon a
înţeles că una din cauzele Decăderii era creşterea populaţiei.) Tot aşa, Bătrînul oligarh şi dis-
CAPITOLUL 10: SOCIETATEA DESCHISĂ ŞI DUŞMANII EI 225
cipolii săi au crezut, în superficialitatea lor, că prin intermediul tiraniei, aşa cum a fost a Celor Treizeci, puteau
să readucă vremurile bune de altădată. Platon ştia că lucrul acesta nu este posibil. Marele sociolog a văzut clar că
aceste tiranii erau sprijinite de spiritul revoluţionar modern, pe care, la rîndul lor, îl alimentau; că ele erau
nevoite să facă concesii aspiraţiilor egalitare ale poporului; şi că de fapt au jucat un rol important în surparea
tribalismului. Platon ura tirania. Numai ura poate să vadă cu atîta acuitate cum a văzut el, în celebra sa descriere
a tiranului. Numai un duşman adevărat al tiraniei putea să spună că tiranii sînt nevoiţi „să aţîţe un război după
altul, pentru a-i face pe oameni să simtă nevoia unui comandant", a unuia care să-i salveze de primejdie extremă.
Tirania, sublinia Platon, nu e o soluţie, după cum nu este nici vreuna din oligarhiile obişnuite. Deşi este neapărat
necesar ca oamenii să fie ţinuţi fiecare la locul său, îngrădirea lor nu este un scop în sine. Scopul trebuie să fie
totala întoarcere la natură, ştergerea completă a pînzei. Deosebirea dintre teoria lui Platon, pe de o parte, şi cea a
Bătrî-nului oligarh şi a Celor Treizeci, pe de alta, se datorează influenţei Marii Generaţii. Individualismul,
egalitarismul, credinţa în raţiune şi dragostea de libertate erau sentimente noi, puternice şi, din punctul de vedere
al duşmanilor societăţii deschise, sentimente periculoase ce trebuiau combătute. Platon simţise el însuşi influenţa
lor şi în sinea sa se luptase cu ele. Răspunsul dat de el Marii Generaţii a însemnat un mare efort. Efortul de a
închide o poartă ce fusese deschisă şi de a opri în loc societatea aruneînd asupra ei vraja unei filozofii
ademenitoare, de o neegalată profunzime şi bogăţie. în domeniul politic Platon a adăugat prea puţin la vechiul
program oligarhic împotriva căruia argumentase odinioară Pericle.64 Dar el a descoperit, probabil în mod
inconştient, marele secret al revoltei împotriva libertăţii, formulat în zilele noastre de Pareto65: „Să profiţi de
sentimente, neirosindu-ţi energiile în eforturi zadarnice de a le distruge." în loc să-şi arate ostilitatea faţă de
raţiune, el i-a fermecat pe intelectuali cu strălucirea scrisului său, flatîndu-i şi emoţionîndu-i prin cerinţa sa ca cei
învăţaţi să guverneze. Deşi a argumentat împotriva dreptăţii, el i-a convins pe iubitorii dreptăţii că e un apărător
al ei. Nici chiar în sinea sa nu recunoştea pînă la capăt că de fapt combătea libertatea de gîndire pentru care
murise Socrate; şi făcînd din Socrate purtătorul său de cuvînt, i-a convins pe toţi ceilalţi că lupta şi el pentru
această liber-
226
FUNDALUL ATACULUI PLATONICIAN
tate. Platon a devenit astfel, în mod inconştient, antemergătorul atîtor propagandişti care, deseori cu bună
credinţă, au dezvoltat tehnica apelului la sentimente morale, umanitare, în scopuri antiuma-nitare, imorale. Şi a
obţinut efectul oarecum surprinzător de a convinge pînă şi pe unii exponenţi de seamă ai umanitarismului de
imoralitatea şi egoismul crezului lor.66 Nu mă îndoiesc că a izbutit să se convingă pe sine. Ura sa faţă de
iniţiativa individuală şi dorinţa sa de a împiedica orice schimbare el le-a transfigurat într-o iubire a dreptăţii şi
cumpătării, a unui stat ceresc în care toată lumea este mulţumită şi fericită şi în care grosolănia avariţiei67 este
înlocuită de legile generozităţii şi prieteniei. Visul acesta de unitate, de frumuseţe şi perfecţiune, acest estetism,
holism şi colectivism sînt produsul şi deopotrivă simptomul pierdutului spirit al tribalismului68. Ele sînt expresia
sentimentelor celor ce suferă de angoasa civilizaţiei; şi totodată un apel la aceste sentimente. (Ţine de această
angoasă faptul că devenim din ce în ce mai dureros conştienţi de flagrantele imperfecţiuni din viaţa noastră, de
imperfecţiunile personale ca şi de cele instituţionale; de suferinţa evitabilă, de risipă şi de urîţenia nenecesară;
precum şi de faptul că nu ne este cu neputinţă să facem ceva pentru a îndrepta toate aceste lucruri, dar că
ameliorările, pe cît sînt de importante, pe atît sînt de greu de realizat. Conştiinţa acestui fapt sporeşte povara
responsabilităţii personale, povara condiţiei de a fi om.)
VIII
Socrate refuzase să negocieze în privinţa integrităţii sale personale. Platon, cu toată revendicarea sa intransigentă
privind „curăţirea pînzei", a alunecat pe un drum pe care a fost silit să cedeze din integritatea sa cu fiecare nou
pas pe care-l făcea. A fost silit să combată libertatea de gîndire şi căutarea adevărului. A fost silit să apere
minciuna, miracolele politice, superstiţia tabuistă, înăbuşirea adevărului şi, în cele din urmă, violenţa brutală. în
ciuda avertismentului socratic împotriva mizantropiei şi misologiei, a ajuns să-şi piardă încrederea în om şi să se
teamă de raţionamente. Cu toate că e! însuşi ura tirania, a ajuns să aştepte ajutor de la un tiran şi să apere
măsurile cele mai tiranice. Logica internă a scopului său antiumamtar, logica internă a puterii l-au adus în
punctul în care
CAPITOLUL 10: SOCIETATEA DESCHISĂ ŞI DUŞMANII EI 227
fuseseră aduşi odinioară Cei Treizeci şi în care avea să ajungă, mai tîrziu, şi prietenul său Dion şi alţii dintre
numeroşii săi discipoli-ti-rani69. Schimbarea socială n-a izbutit s-o împiedice. (Abia mult mai tîrziu, în veacurile
de întuneric, ea a fost împiedicată prin magia esenţialismului platonico-aristotelic.) A izbutit, în schimb, să se
lege pe sine, prin propria sa vrajă, de puteri pe care odinioară le urîse.
Lecţia pe care ar trebui s-o învăţăm de la Platon este exact opusul celei pe care el încearcă să ne-o transmită. Este
o lecţie ce nu trebuie uitată. Oricît de remarcabil a fost diagnosticul pus de Platon, propria sa evoluţie dovedeşte
că terapia recomandată de el este mai rea decît răul pe care era menită să-l combată. Soluţia nu este blocarea
schimbărilor politice; ea nu poate să aducă fericirea. Nu ne mai putem întoarce niciodată la pretinsa inocenţă şi
frumuseţe a societăţii închise. Visatul paradis nu poate fi realizat pe pămînt. O dată ce am început să ne bizuim
pe raţiune şi să facem uz de facultăţile noastre critice, o dată ce am simţit chemarea responsabilităţilor personale
şi, împreună cu ea, responsabilitatea de a contribui la progresul cunoaşterii, nu ne mai putem întoarce la o stare
de implicită supunere faţă de magia tribală. Pentru cei ce au gustat din pomul cunoaşterii, paradisul e pierdut.70
Cu cît încercăm mai mult să ne întoarcem la vremurile eroice ale tribalismului, cu atît mai sigur ajungem la
Inchiziţie, la Poliţia Secretă şi la un banditism romanticizat. începînd cu înăbuşirea raţiunii şi a adevărului, nu
putem sfirşi decît cu cea mai brutală şi mai violentă distrugere a tot ce-i omenesc.71 Nu există întoarcere la o
armonioasă stare de natură. Dacă ne întoarcem, vom fi siliţi să străbatem pînă la capăt drumul înapoi — să
revenim la animalitate.
Este o problemă pe care trebuie s-o privim în faţă, oricît ne-ar fi de greu. Dacă visăm să ne întoarcem în
copilărie, dacă sperăm să dobîndim fericirea bizuindu-ne pe alţii, dacă dăm înapoi în faţa sarcinii de a ne purta
crucea — crucea condiţiei de om, a raţiunii, a responsabilităţii —, dacă ne pierdem curajul şi dăm înapoi în faţa
poverii, atunci trebuie să ne fortificăm cu o clară înţelegere a deciziei care ne aşteaptă. Putem să ne întoarcem
printre animale. Dacă însă dorim să rămînem oameni, atunci nu putem urma decît o singură cale, calea spre
societatea deschisă. Trebuie să mergem înainte spre necunoscut, spre incert şi nesigur, folosindu-ne raţiunea,
atîta cîtă avem, pentru a planifica realizarea atît a securităţii cît şi a libertăţii.
\
NOTE
Observaţii generale. Textul cărţii a fost conceput în aşa fel încît să poată f citit şi înţeles în mod independent, fără a apela la
aceste note. în ele se găseşte totuşi destul material care va interesa probabil pe toţi cititorii cărţii, iar pe de altă parte există
unele referinţe şi controverse ce s-ar putea să nu fie de interes general. Pentru cititorii dornici să consulte notele de dragul
acestui material, s-ar putea dovedi convenabil să parcurgă mai înfii fără întreruperi textul cîte unui capitol şi abia după aceea
să se adreseze notelor.
Vreau să mă scuz pentru numărul probabil prea mare de referinţe pe care le-am introdus cu gîndul la acei cititori pe care-i
interesează în mod special una sau alta dintre problemele colaterale atinse în cursul discuţiei (cum ar fi preocupările rasiste
ale lui Platon sau Problema socratică). Ştiind că în condiţiile de război nu voi avea posibilitatea să citesc şpalturile, am decis
să nu fac trimiterile la pagini, ci la numerele notelor. în consecinţă, referirile la text au fost făcute prin note de felul: „cf.
textul de la nota 24 la capitolul 3" etc. Tot din pricina războiului mi-a fost îngreunat şi accesul la biblioteci, încît nu am avut
posibilitatea să obţin un număr de cărţi, unele mai recente, altele mai vechi, pe care în condiţii normale le-aş fi consultat.
♦Am plasat între asteriscuri notele ce fac uz de materiale pe care nu le-am avut la dispoziţie în timp ce redactam manuscrisul
pentru prima ediţie a cărţii (ca şi alte note adăugate după anul 1943); n-am aplicat totuşi acest procedeu la toate adăugirile la
note.*
Notă la Introducere
Pentru motto-ul lui Kant, vezi nota 41 la capitolul 24 şi textul respectiv.
Termenii societate deschisă şi societate închisă au fost folosiţi, după cîte ştiu, pentru prima dată de Henri Bergson în Cele
două surse ale moralei şi religiei. In ciuda deosebirii considerabile dintre modul în care foloseşte Bergson aceşti termeni şi
modul în care îi folosesc eu (deosebire datorată abordării fundamental diferite a aproape fiecărei probleme de filozofie),
există, recunosc, şi o anumită asemănare. (Cf. caracterizarea bergsoniană a societăţii închise drept „societate umană proaspăt
ieşită din mîinile naturii".) Principala diferenţă este însă următoarea. Termenii mei indică, aşa-zicînd, o distincţie
raţionalistă; societatea închisă se caracterizează prin credinţa în tabuuri magice, pe cînd
CAPITOLUL 1—NOTELE l-3
229
într-o societate deschisă oamenii sînt în stare să se raporteze într-o anumită măsură critic faţă de tabuuri şi să-şi bazeze
deciziile (după discuţie) pe autoritatea propriei lor inteligenţe. Bergson, pe de altă parte, are în vedere un fel de distincţie
religioasă. Aşa se explică faptul că putem privi societatea sa deschisă ca pe un produs al intuiţiei mistice, în timp ce eu
sugerez (în capitolele 10 şi 24) că misticismul poate fi interpretat drept o expresie a nostalgiei după unitatea pierdută a
societăţii închise şi deci drept o reacţie împotriva raţionalismului societăţii deschise. Din felul cum folosesc eu în capitolul 10
termenul „societate deschisă" se poate vedea că există o anumită asemănare cu termenul „marea societate" al lui Graham
Wallace; termenul meu poate fi aplicat însă şi la o „societate mică" de felul Atenei din vremea lui Pericle, în timp ce, pe de
altă parte, ne putem imagina posibilitatea ca o „mare societate" să fie înţepenită şi închisă. Există, probabil, o asemănare şi
între termenul meu de „societate deschisă" şi termenul folosit de Walter Lippman drept titlu al admirabilei sale cărţi
Societatea bună (1937). Vezi şi nota 59-2) la capitolul 10 şi notele 29, 32 şi 58 la capitolul 24, ca şi textul respectiv.
Note la capitolul 1
Pentru motto-ul din Pericle, vezi nota 31 la capitolul 10 şi textul respectiv. Motto-ul din Platon este discutat ceva mai simplu
în notele 33 şi 34 la capitolul 6 şi în textul respectiv.
1 Folosesc termenul „colectivism" doar pentru o doctrină ce pune accentul pe însemnătatea unei colectivităţi sau a unui grup,
cum ar fi bunăoară „statul" (sau un anumit stat; sau o naţiune; sau o clasă) comparativ cu aceea a individului. Problema
relaţiei dintre colectivism şi individualism va fi discutată mai pe larg în capitolul 6; vezi îndeosebi notele 26 şi 28 la acel
capitol şi textul respectiv. Privitor la „tribalism", cf. capitolul 10 şi mai ales nota 38 la acel capitol (lista tabuurilor tribale
pitagoreice).
2 Aceasta înseamnă că interpretarea nu comunică nici o informaţie empirică, după cum am arătat în cartea mea Logica
cercetării (1935).
3 Una din trăsăturile pe care le au în comun doctrina poporului ales, doctrina rasei alese şi cea a clasei alese este aceea de a fi
apărut şi a fi dobîndit importanţă ca reacţii împotriva anumitor asupriri. Doctrina poporului ales a devenit importantă pe
vremea întemeierii bisericii evreieşti, adică în timpul robiei babiloniene; teoria rasei ariene de stăpîni, formulată de contele
Gobineau, a fost o reacţie a emigrantului aristocrat faţă de pretenţia că Revoluţia franceză a izbutit să alunge pe stăpînii
teutoni. Profeţia lui Marx privind victoria proletariatului este reacţia sa faţă de una din cele mai sinistre perioade de asuprire
şi exploatare din istoria modernă. Cf. în acest sens capitolul 10, îndeosebi nota 39, şi capitolul 17, îndeosebi notele 13-l5 şi
textul respectiv.
*Unul din cele mai concise şi mai bune rezumate ale crezului istoricist poate fi găsit în broşura radical istoricistă citată mai
complet în partea finală a notei 12 la capitolul 9, intitulată Creştinii în lupta de clasă, de Gilbert Cope, Prefaţă de Episcopul
de Bradford. (Publicaţia Magnificat nr.l, editată de Council of Clergy and Ministers for Common Ownership, 1942, 28,
Maypole
230
CAPITOLUL 2 —NOTELE 1-2
Lane, Birmingham 14.) Iată ce citim în ea, la pp. 5-6: „în toate aceste viziuni găsim ca un element comun ideea de
«inevitabilitate plus libertate». Evoluţia biologică, seria conflictelor de clasă, acţiunea Sfîntului Duh — toate trei se
caracterizează printr-o anumită mişcare spre un ţel. Această mişcare poate fi stînjenită sau deviată pentru un timp de acţiunea
umană deliberată, dar impetuozitatea ei crescîndă nu se poate irosi, şi cu toate că stadiul final nu poate fi decît vag
întrezărit..., e posibil să cunoaştem destul de mult despre acest proces pentru a contribui la accelerarea sau la întîrzierea
mersului său inevitabil. Cu alte cuvinte, legile naturale a ceea ce vedem că este progresul sînt îndeajuns... înţelese de oameni
pentru ca ei să poată ... ori ... să depună eforturi pentru a opri, ori să devieze curentul principal — eforturi ce pot părea pentru
un timp încununate de succes, dar de fapt sînt sortite eşecului."*
4 Hegel spunea că, în Logica sa, a păstrat întreaga învăţătură a lui Heraclit. Şi mai spunea că datorează totul lui Platon.
*Poate că merită menţionat că Fer-dinand von Lassalle, unul din întemeietorii mişcării social-democrate germane (şi
hegelian, asemenea lui Marx) a scris două volume despre Heraclit.*
Note la capitolul 2
1 întrebarea „Din ce e făcută lumea ?" este acceptată, în mod mai mult sau mai puţin general, drept problema fundamentală a
primilor filozofi ionieni. Dacă admitem că ei vedeau lumea ca pe un edificiu, întrebarea privind arhitectonica lumii ar fi
complementară celei privitoare la materialul din care e construită. Şi într-adevăr, aflăm că Thales era interesat nu numai de
materialul din care e făcută lumea, ci şi de astronomia şi geografia descriptive, şi că Anaximandru a fost primul care a
întocmit un plan al Pămîntului, adică o hartă. Alte cîteva remarci privitoare la şcoala ioniană (şi îndeosebi la Anaximandru ca
predecesor al lui Heraclit) vor fi făcute la capitolul 10; cf. notele 38-^10 la acel capitol, în special nota 39.
*După R. Eisler, Weltenmantel und Himmelszelt, p. 693, sentimentul homeric al destinului („moira") ar descinde din
misticimul astral oriental care zeifică timpul, spaţiul şi destinul. După acelaşi autor (Revue de Synthese Historique, pp. 16 şi
urm.) tatăl lui Hesiod era originar din Asia Mică, iar sursele ideilor lui Hesiod privind Vîrsta de Aur şi metalele din om sînt
orientale. (Cf. asupra acestei chestiuni studiul postum al lui Eisler despre Platon, Oxford, 1950.) Eisler mai arată (Jesus
Basileus, voi. II, pp. 618 şi urm.) că ideea lumii ca totalitate a lucrurilor („cosmos") îşi are originea în teoria politică
babiloniană. Despre ideea lumii ca edificiu (casă şi cort) Eisler discută în cartea sa Weltenmantel*.
2 Vezi Filozofia greacă pînă la Platon, voi. I, partea a 2-a, redactori-coor-donatori Adelina Piatkowski şi Ion Banu, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, secţiunea a V-a, Heraclit, fragmentul 124. Pentru celelalte două citate din acest
alineat, vezi Platon, Cratylos, 401 d, 402 a/b.
Interpretarea dată de mine doctrinei lui Heraclit diferă, probabil, de cele admise îndeobşte în prezent, spre exemplu de cea a
lui Burnet. Cei ce s-ar putea îndoi de buna ei întemeiere sînt îndemnaţi să citească notele mele, îndeosebi pe cea de faţă şi
notele 6, 7 şi 11, în care mă ocup de filozofia naturii a lui Heraclit, în timp ce în textul capitolului mă limitez la prezentarea
aspectului istori-
CAPITOLUL 2 —NOTA 2
231
cist al doctrinei sale şi a filozofiei sale sociale. Le recomand în plus materialul invocat în capitolele 4-9 şi în special în
capitolul 10, în lumina căruia filozofia lui Heraclit, aşa cum o văd eu, apare ca o reacţie destul de tipică faţă de revoluţia
socială al cărei martor a fost. Cf. şi notele 39 şi 50 la acel capitol (şi textul respectiv) şi critica generală a metodelor lui
Burnet şi Taylor din nota 56.
După cum este indicat în text, eu consider (împreună cu mulţi alţii, ca de exemplu Zeller şi Grote) că doctrina curgerii
universale este doctrina centrală a lui Heraclit. Burnet, dimpotrivă, consideră că ea „poate fi cu greu privită drept punctul
central al sistemului" lui Heraclit (cf. Early Grecie Philosophy, ed. a 2-a, p. 163). Examinînd însă îndeaproape argumentele
sale (pp. 158 şi urm.) nu m-am putut deloc convinge că descoperirea fundamentală a lui Heraclit ar constitui-o doctrina
metafizică abstractă „că înţelepciunea nu constă în a cunoaşte multe lucruri, ci în a sesiza unitatea subiacentă a contrariilor
aflate în luptă", cum se exprimă Burnet. Unitatea contrariilor reprezintă neîndoielnic o parte importantă a doctrinei lui
Heraclit, dar ea poate fi derivată (în măsura în care asemenea lucruri pot fi derivate; cf. nota 11 la acest capitol şi textul cores-
punzător) din teoria mai concretă şi mai intuitivă a curgerii; acelaşi lucru s-ar putea spune despre doctrina heraclitiană a
focului (cf. nota 7 la acest capitol).
Cei care sugerează, alături de Burnet, că doctrina curgerii universale nu era nouă, fiind anticipată de ionienii timpurii, sînt,
am impresia, martori inconştienţi ai originalităţii lui Heraclit; pentru că ei nu izbutesc să sesizeze acum, după 2400 de ani,
miezul viziunii sale. Ei nu observă deosebirea dintre curgerea sau circulaţia dinăuntrul unui vas sau edificiu sau cadru
cosmic, adică dinăuntrul unei totalităţi de lucruri (o parte a doctrinei heraclitiene poate fi într-adevăr înţeleasă în acest fel,
însă numai acea parte a ei care nu este foarte originală; vezi mai jos) şi o curgere universală ce cuprinde totul, pînă şi vasul,
cadrul însuşi (cf. Lucian în Diels, Die Vorsokratiker, ed. a 5-a, 1934, p. 190) şi care este descrisă drept negarea de către
Heraclit a existenţei oricărui lucru fix. (într-un fel, Anaximandru a făcut un început prin dizolvarea cadrului, dar de aici pînă
la teoria curgerii universale mai rămînea un drum lung de făcut. Cf. şi nota 15-4) la capitolul 3.)
Doctrina curgerii universale îl obligă pe Heraclit să încerce o explicaţie a stabilităţii aparente a lucrurilor din această lume şi
a altor regularităţi tipice. Această încercare îl duce la dezvoltarea unor teorii subsidiare, în particular la doctrina focului (cf.
nota 7 la acest capitol) şi a legilor naturale (cf. nota 6). în cadrul acestei preocupări de a explica stabilitatea aparentă a lumii el
se foloseşte în mare măsură de teoriile predecesorilor săi, dezvoltînd teoria lor despre rarefiere şi condensare împreună cu
doctrina lor privind revoluţia corpurilor cereşti, într-o teorie generală a circuitului materiei şi a periodicităţii. Eu consider însă
că această parte a doctrinei sale nu deţine în cadrul ei un loc central, ci unul subsidiar. Această parte este, pentru a spune aşa,
apologetică, deoarece încearcă să împace doctrina nouă şi revoluţionară a curgerii cu experienţa comună, ca şi cu teoriile
predecesorilor. Eu cred, deci, că el nu este un materialist mecanicist care susţine ceva în genul conservării şi circulaţiei
materiei şi a energiei; acest punct de vedere îmi pare a fi exclus de atitudinea sa magică faţă de legi ca şi de teoria sa despre
unitatea contrariilor, care-i subliniază misticismul.
Teza mea că universalitatea schimbării reprezintă teoria centrală a lui Heraclit este coroborată, cred, de Platon. Majoritatea
covîrşitoare a referinţelor
232
CAPITOLUL 2 — NOTELE 3-7
sale explicite la Heraclit (Crat., 401 d, 402 a/b, 411, 437 şi urm., 440); Theaet., 153 c/d, 160 d, 177 c, 179 d şi urm., 182 a şi
urm., 183 a şi urm., cf. şi Banch., 207 d, Phil. 43 a; cf. şi Aristotel, Metal, 987 a 33, 1010 a 13, 1078 b 13) stau mărturie
impresiei profunde lăsate de această doctrină centrală asupra gîndito-rilor din acea perioadă. Aceste mărturii directe şi clare
sînt mult mai puternice decît pasajul, putem admite interesant, ce nu menţionează numele lui Heraclit (Sof, 242 d şi urm., deja
citat, în legătură cu Heraclit, de către Ueberweg şi Zeller), pe care Bumet încearcă să-şi întemeieze interpretarea. (Celălalt
martor al său, Philon Iudeul, nu poate conta mult faţă de ceea ce găsim la Platon şi Aristotel.) Dar chiar şi acest pasaj
concordă pe deplin cu interpretarea noastră, (în legătură cu aprecierea întrucîtva oscilantă a lui Burnet despre valoarea acestui
pasaj, cf. nota 56-7) la capitolul 10.) Descoperirea lui Heraclit că lumea nu este totalitatea unor lucruri, ci a unor evenimente
sau fapte, nu este defel banală; să amintim că foarte recent Wittgenstein a socotit necesar să reafirme această teză: „Lumea
este totalitatea faptelor, nu a obiectelor." (Cf. Tractatus Logico-Philosophicus, 1921, propoziţia I.I.; sublinierea îmi aparţine.)
Să rezum. Consider că doctrina universalităţii schimbării este fundamentală şi că s-a născut pe tărîmul experienţelor sociale
ale lui Heraclit. Toate celelalte doctrine ale sale sînt într-un fel subsidiare acesteia. Doctrina focului (cf. Aristotel, Metafizica,
984 a 7, 1067 a 2; de asemenea 989 a 2, 996 a 9, 1001 a 15; Fizica, 205 a 3) o consider centrală în perimetrul filozofiei
heraclitiene a naturii; ea este o încercare de a împăca doctrina schimbării cu experienţa ce o avem a lucrurilor stabile, o punte
de legătură cu mai vechile teorii ale circulaţiei şi duce la o teorie a legilor. Iar doctrina unităţii contrariilor o consider ceva
mai puţin centrală şi ceva mai abstractă; văd în ea precursoarea unui gen de teorie logică sau metodologică (ce 1-a inspirat pe
Aristotel să formuleze legea non-contradicţiei) şi îmi pare legată de misticimul său.
3 W. Nestle, Die Vorsokratiker (1905), 35.
4 Numerotarea fragmentelor este dată după ediţia a 5-a a lui Diels (indicată prin D3). N.t: această numerotare este păstrată în
lucrarea Filosofia greacăpînă la Platon, menţionată mai sus în nota 2, de unde preluăm traducerea în română a fragmentelor
din Heraclit.
Dintre cele opt pasaje citate în acest alineat, 1) şi 2) sînt din fragmentul D5 121. Celelalte sînt din fragmentele: 3); D529; cf.
Platon, Republica, 586 a/b... 4): D3 104...5): D5 39 (cf D5, voi. I, p. 65)... 6): D5 17... 7): D3 33... 8) D544.
5 Cele trei pasaje citate în acest alineat sînt din fragmentele: 1) şi 20) cf. D5 91; pentru 1) cf. şi nota 2 la acest capitol; 3): D5
74.
6 Cele două pasaje sînt D531, respectiv D5 90.
7 Referitor la „măsurile" (sau legile, perioadele) lui Heraclit, vezi D5 30, 31, 94. (în D5 „măsură" şi „lege" (logos) apar
menţionate împreună.)
Cele cinci pasaje citate mai departe în cuprinsul alineatului sînt din fragmentele: 1): Diog. Laert., IX, 7 (în voi. FGPP la p.
324) ... 2): D394 (cf. nota 2 la capitolul 5) ... 3): D5100 ... 4): D530 ... 5): D5 66.
1) Ideea de lege este corelativă cu cea de schimbare sau curgere, dat fiind că numai legile sau regularităţile în cadrul curgerii
pot să explice stabilitatea aparentă a lumii. Cele mai tipice regularităţi cunoscute omului în cadrul lumii schimbătoare sînt
perioadele naturale: ziua, luna şi anul (anotimpurile). Teoria heraclitiană a legii este, cred, intermediară logic între concepţiile
comparativ moderne despre „legile cauzale" (aparţinînd lui Leucip şi îndeosebi lui Democrit)
CAPITOLUL 2 — NOTELE 8-10
233
şi puterile ascunse ale destinului de care vorbeşte Anaximandru. Legile lui Heraclit sînt încă „magice", adică el nu face încă
distincţie între regularităţile cauzale abstracte şi legile impuse, asemenea tabuurilor, prin sancţiuni (cf. în acest sens cap. 5,
nota 2). Pare-se că această teorie a destinului era legată de o teorie a „Marelui An" sau „Marelui Ciclu" de 18000 sau 36000
de ani obişnuiţi. (Cf., de exemplu, ediţia J. Adam a Republicii lui Platon, voi. II, 303.) Eu, de bună seamă, nu consider că
această teorie ar fi o indicaţie că Heraclit nu credea, de fapt, într-o curgere universală, ci doar în felurite circulaţii în cadrul
stabilităţii ce se reface mereu; consider însă posibil ca el să fi avut dificultăţi în a concepe o lege a schimbării, şi chiar a
destinului, alta decît una ce presupune într-o oarecare măsură periodicitatea. (Cf. şi nota 6 la capitolul 3.)
2) Focul joacă un rol central în filozofia naturii a lui Heraclit. (S-ar putea să fie la mijloc aici o influenţă persană.) Flacăra e
un simbol al curgerii, al unui proces ce se înfăţişează în multe privinţe ca un lucru. Astfel el explică experienţa lucrurilor şi
împacă această experienţă cu doctrina curgerii. Această idee poate fi uşor extinsă la corpurile vii, care sînt asemeni flăcărilor,
doar că ard mai potolit. Heraclit afirmă că toate lucrurile curg, că toate sînt asemeni focului; doar „măsurile" sau legile de
mişcare ale curgerii lor sînt diferite. Doar „cupa" sau „bazinul", în care focul arde, curge mult mai încet decît focul, dar şi el
curge, negreşit. El se schimbă, are destinul şi legile sale, este în mod necesar cuprins de foc şi mistuit, deşi trebuie să treacă
mai mult timp înainte ca destinul să i se împlinească. încît „pe toate ... focul, la venirea sa, le va judeca şi le va mistui". (D5
66)
Aşadar, focul este simbolul şi explicaţia repausului aparent ce se constată în lucruri în pofida stării lor reale de curgere. Dar el
este totodată simbolul transmutaţiei materiei dintr-o stare (combustibil) în alta. El asigură astfel legătura dintre teoria
heraciitiană intuitivă a naturii şi teoriile predecesorilor săi despre rarefiere şi condensare etc. Dar această izbucnire şi
domolire, în raport cu măsura combustibilului disponibil, este şi ea un exemplu de lege. Dacă se combină cu o formă sau alta
de periodicitate, aceste idei pot fi folosite pentru explicarea regularităţii perioadelor naturale, cum sînt zilele sau anii.
(Această orientare din gîndirea heraclitiană face neplauzibilă mefienţa lui Bumet faţă de relatările tradiţionale privind
credinţa lui Heraclit într-o conflagraţie periodică, ce avea, probabil, legătură cu ideea sa a Marelui An; cf. Aristotel, Fizica,
205 a 3 cu D5 66.)
8 Cele treisprezece pasaje citate în acest alineat sînt din fragmentele: 1):D5123 ...2):D593 ... 3): D5 40 ... 4): D573 ... 5):
D389 ... cu4) şi 5) cf. Platon, Republica, 476 c şi urm. şi 520 c ..., 6): D5 19 ..., 7): D534 ..., 8): D541 ..., 9):D52..., 10): D5
113 ..., 11): D5 10 ..., 12): D*32 .... 13): D564.
9 Mai consecvent decît majoritatea exponenţilor istoricismului moral, Heraclit este totodată un pozitivist etic şi juridic
(referitor la acest termen, cf. capitolul 5): „Pentru divinitate, toate sînt frumoase, bune şi drepte; oamenii însă consideră că
unele sînt drepte, altele nedrepte." (D3102; vezi pasajul 8) din nota 11.) Că el a fost primul pozitivist juridic, o atestă Platon
(Theait., 177 c/d). Cu privire la pozitivismul moral şi juridic în general, cf. capitolul 5 (textul de la notele 14-18) şi capitolul
22.
10 Cele două pasaje citate în acest alineat sînt: 1): D3 53 ..., 2): D5 80.
234
CAPITOLUL 3 — NOTELE 1-4
11 Cele nouă pasaje citate în acest alineat sînt: 1): D5 126 ..., 2): D5 111 ..., 3): D588 ..., 4) D'51 ..., 5): D58 ..., 6): D560 ..., 7):
D559 ..., 8): D5102 (cf. nota 9) .... 9): D'58. (cf. Aristotel, Fizica, 185 b 20.)
Curgerea sau schimbarea nu poate fi decît trecerea de la o stare sau proprietate sau poziţie la alta. în măsura în care curgerea
presupune ceva care se schimbă, acest ceva trebuie să rămînă identic cu sine, chiar dacă dobîndeşte o stare, proprietate sau
poziţie opusă. Aceasta leagă teoria curgerii de cea a unităţii contrariilor (cf. Aristotel, Metafizica, 1005 b 25, 1024 a 24 şi 34,
3062 a 32, 1063 a 25) ca şi de doctrina că toate lucrurile sînt una; ele sînt doar stări sau aparenţe diferite a ceva unic care se
schimbă (focul).
Dacă „drumul în sus" şi „drumul în jos" au fost gîndite iniţial ca o cărare obişnuită ce întîi urcă o pantă iar apoi coboară (sau,
eventual: care urcă din punctul de vedere al omului aflat jos şi coboară din cel al omului aflat sus), metafora fiind abia mai
tîrziu aplicată la procesele de circulaţie, la drumul ce urcă de la pămînt, prin apă (poate că e vorba de combustibilul lichid
dintr-o cupă?) la foc, iar apoi coboară de la foc prin apă (ploaie?) la pămînt; sau dacă ideea drumului în sus şi a drumului în
jos a fost aplicată din capul locului de Heraclit la acest proces de circulaţie a materiei — toate acestea, de bună seamă, nu pot
fi lămurite. (Mie însă prima alternativă mi se pare mai probabilă, avînd în vedere marele număr de idei similare din
fragmentele lui Heraclit; cf. textul.)
12 Cele patru pasaje sînt: 1): D5 24 ..., 2): D525 (cf. şi Platon, Legile, 903 d/e; de pus în contrast cu Rep. 617 d/e ..., 3): D5 29
(o parte din restul fragmentului a fost citată mai sus; vezi pasajul 3) din nota 4... 4): D5 49.
13 Pare foarte probabil (cf. Meyer, Gesch. d. Altertums, îndeosebi voi. I) că asemenea doctrine caracteristice cum este cea a
poporului ales au apărut în această perioadă, care a produs şi cîteva alte religii ale mîntuirii, în afară de cea iudaică.
14 Comte, care a dezvoltat în Franţa o filozofie istoricistă nu foarte deosebită de versiunea prusacă a lui Hegel, a încercat, ca
şi Hegel, să zăgăzuiască şuvoiul revoluţionar. (Cf. F. A. von Hayek, The Counter-Revolution of Science, Economica, N.S.
voi. VIII, 1941, pp. 119 şi urm., 281 şi urm.) Privitor la interesul lui Lassalle pentru Heraclit, vezi nota 4 la capitolul 1. Este
interesant de remarcat, în legătură cu aceasta, paralelismul dintre istoria ideilor istoriciste şi cea a ideilor evoluţioniste. Ele au
apărut în Grecia, la semi-hera-clitianul Empedocle (pentru versiunea platoniciană, vezi nota 1 la capitolul 11), fiind
resuscitate în Anglia, precum şi în Franţa, în timpul Revoluţiei franceze.
Note Ia capitolul 3
1 Legat de această explicaţie a termenului „oligarhie", cf. şi finalul notelor 44 şi 57 la capitolul 8.
2 Cf. îndeosebi nota 48 la capitolul 10.
3 Cf. sfîrşitul capitolului 7, îndeosebi nota 25, şi capitolul 10, îndeosebi nota 69.
4 Cf. Diogene Laertios, III, 1. Privitor la legăturile de familie ale lui Platon şi îndeosebi la pretinsa descendenţă a familiei
tatălui său din Codros „şi
CAPITOLUL 3 — NOTELE 5-6
235
chiar din zeul Poseidon", vezi Grote, Plato and other Companions of Socrates (ed. 1875), voi. I, 114. (Vezi, însă, remarca
similară privitoare la familia lui Critias, adică la familia mamei lui Platon, în E. Meyer, Geschichte des Altertums, voi. V,
1922, p. 66.) Platon spune despre Codros în Banchetul (208 d): „Crezi tu ... că Alcestis ..., Ahile ... sau regele vostru Codros
ar fi ieşit înaintea morţii numai ca să asigure aloi săi regatul, dacă ei nu credeau că lasă în urmă-le, prin fapte, o amintire
nepieritoare despre virtutea lor, o amintire care trăieşte şi azi printre noi ?" Platon elogiază familia lui Critias (adică a mamei
sale) în dialogul timpuriu Charmides (157 e şi urm.) şi în dialogul tîrziu Timaios (20 e), unde se spune că familia se trage din
domnitorul (arhon) atenian Dropide, prietenul lui Solon.
5 Cele două citate autobiografice care urmează în acest alineat sînt din Scrisoarea a şaptea (325). Paternitatea platoniciană a
Scrisorilor a fost pusă la îndoială de unii cercetători eminenţi (pesemne, fără suficient temei; foarte convingător mi se pare
modul în care tratează problema Field; cf. nota 57 la capitolul 10; pe de altă parte, chiar Scrisoarea a şaptea mi se pare un pic
suspectă, pentru că repetă prea mult din ceea ce ştim din Apărarea lui Socrate şi spune prea mult din ceea ce respectiva
ocazie reclamă). Am avut grijă, de aceea, să sprijin interpretarea pe care o dau eu platonismului în principal pe unele din cele
mai celebre dialoguri; ea concordă, totuşi, în general cu Scrisorile. Spre folosul cititorului, dau aici, în ordinea lor istorică
probabilă, o listă a dialogurilor platoniciene care sînt frecvent menţionate în text; cf. nota 56-8) la capitolul 10. Criton —
Apărarea lui Socrate —Eutyphron; Protagoras — Me-non — Goigias; Cratylos — Menexenos — Phaidon; Republica;
Parmenide — Theaitetos; Sofistul — Omul politic — Philebos; Timaios — Critias; Legile.
6-1) Platon nu exprimă nicăieri foarte clar ideea că dezvoltările istorice pot să aibă un caracter ciclic. Există însă aluzii în
acest sens în cel puţin patru dialoguri, şi anume în Phaidon, în Republica, în Omul politic şi în Legile. în toate aceste locuri e
posibil ca teoria lui Platon să facă aluzie la Marele An al lui Heraclit (cf. nota 6 la capitolul 2). Dar e posibil, tot aşa, ca aluzia
să nu fie direct la Heraclit, ci la Empedocle, a cărui teorie (cf. şi Aristotel, Met., 1000 a 25 şi urm.) era considerată de Platon
ca ne fiind decît o versiune atenuată a teoriei lui Heraclit despre unitatea curgerii universale. Platon exprimă această apreciere
într-un cunoscut pasaj din Sofistul (242 e şi urm.). Conform acestui pasaj şi unui text din Aristotel (De Gen. Con., B, 6., 334 a
6), există un ciclu istoric ce cuprinde o perioadă în care domneşte iubirea şi una în care domneşte dezbinarea lui Heraclit; iar
Aristotel ne spune că, după Empedocle, perioada actuală „este una în care domină Dezbinarea, aşa cum înainte a fost una a
Iubirii". Această accentuare a ideii că fluxul propriei noastre perioade cosmice este un fel de dezbinare, şi ca atare rău,
concordă îndeaproape atît cu teoriile lui Platon, cît şi cu experienţele lui.
Lungimea Marelui An este, probabil, perioada de timp după care toate corpurile cereşti revin în aceleaşi poziţii unul faţă de
altul pe care le aveau în momentul din care se socoteşte perioada. (Aceasta ar face din el cel mai mic multiplu comun al
perioadelor celor „şapte planete".)
2) Pasajul din Phaidon menţionat la 1) face aluzie întîi la teoria heraclitiană a schimbării ce duce de la o stare la starea opusă
ei sau de la un opus la altul:
236
CAHTOLUL 3 — NOTA 6
„ceea ce devine mai mic trebuie să fi fost altădată mai mare ..." (70 e/71 a). După care indică o lege ciclică de dezvoltare:
„între termenii fiecărei perechi există două procese: de la unul la celălalt şi, invers, de la al doilea la primul." (loc. cit.) Iar
ceva mai departe (72 a/b) argumentarea sună astfel: „... Dacă devenirea reciprocă a contrariilor unele din altele n-ar avea loc
într-o mişcare circulară, ci procesul s-ar petrece rectiliniu şi ireversibil, numai într-un singur sens ..., pînă la urmă toate
lucrurile ar încremeni în aceeaşi stare ... şi orice proces generativ ar înceta." Se vede că tendinţa generală din Phaidon este
mai optimistă (şi arată o mai mare încredere în om şi în raţiunea umană) decît cea din dialogurile de mai tîrziu, dar nu există
referiri directe la dezvoltarea istorică a oamenilor.
3) Asemenea referiri există însă în Republica, unde, în cărţile VIII şi IX, găsim o amplă descriere a decăderii istorice despre
care discutăm aici în capitolul 4. Această descriere începe cu povestea lui Platon despre Căderea Omului şi despre Număr, la
care ne vom opri aici mai detaliat în capitolele 5 şi 8. J. Adam, în ediţia sa a Republicii lui Platon (1902, 1921), numeşte pe
drept cuvînt această poveste „cadrul în care se încheagă Filozofia Istoriei a lui Platon" (voi. II, 210). Povestea nu cuprinde
nici o formulare explicită privind caracterul ciclic al istoriei, dar conţine cîteva aluzii destul de misterioase care, conform
interpretării interesante dar nesigure a lui Aristotel (şi J. Adam), ar putea avea în vedere Marele An heraclitic, adică
dezvoltarea ciclică. (Cf. nota 6 la capitolul 2, şi Adam, op. cit, voi. II, 303; remarca făcută acolo cu privire la Empedocle, 303
şi urm., trebuie corectată; vezi mai sus punctul 1) al acestei note.)
4) Există, apoi, mitul din Omul politic (268 e - 274 e). Conform acestui mit, Divinitatea însăşi conduce universul timp de o
jumătate din ciclul unei perioade cosmice. Cînd Divinitatea încetează să mai conducă, lumea, care pînă atunci se mişca
înainte, începe să se rostogolească înapoi. Avem, astfel, în cadrul ciclului total, două semi-perioade sau semi-cicluri, o
mişcare spre înainte cîrmuită de Divinitate, reprezentînd perioada bună, fără război sau dezbinare, şi o mişcare spre înapoi,
cînd Divinitatea părăseşte lumea, reprezentînd o perioadă de crescîndă dezorganizare şi dezbinare. Este, bineînţeles, perioada
în care trăim. în cele din urmă lucrurile vor ajunge într-o stare atît de proastă încît Divinitatea va lua din nou conducerea şi va
inversa mişcarea, pentru a salva lumea de distrugere totală.
Mitul acesta vădeşte mari asemănări cu mitul lui Empedocle menţionat mai sus la 1) şi, probabil, cu Marele An heraclitic.
Adam (op. cit., voi. II, 296 şi urm.) semnalează şi similitudinile cu povestea din Hesiod. *Unul din punctele unde se face
aluzie la Hesiod este referirea la Vîrsta de Aur a lui Cronos; şi este important de observat că oamenii acestei vîrste sînt
născuţi din pămînt. Prin aceasta se stabileşte o punte de contact între Mitul Celor Născuţi din Pămînt şi cel al Metalelor din
om, care joacă un rol în Republica (414 b şi urm. şi 546 e şi urm.); despre acest rol va fi vorba mai jos, în capitolul 8. La
Mitul Celor Născuţi din Pămînt există o aluzie şi în Banchetul (191 b); aluzia s-ar putea să fie la zicala că atenienii sînt
„asemeni cosaşilor" — autohtoni (cf. notele 32-1) e la capitolul 4 şi 11-2) la capitolul 8).*
Cînd însă mai tîrziu, în Omul politic (302 b şi urm.), cele şase forme de cîrmuire nedesăvîrşită sînt ordonate după gradul lor
de imperfecţiune, nu se
CAPITOLUL 3 — NOTELE 7-8
237
mai poate recunoaşte nici un ecou al vreunei teorii ciclice a istoriei. Toate cele şase forme sînt înfăţişate aici drept c6pii
corupte ale statului perfect sau ideal (Omul politic, 293 d/c; 297 c; 303 b), trepte în procesul de degenerare; ceea ce înseamnă
că atît aici, cît şi în Republica, Platon se limitează, cînd e vorba de probleme istorice mai concrete, la acea parte a ciclului
care duce la decădere.
5) Remarci analoge se pot face despre Legile. Ceva de genul unei teorii ciclice este schiţat în Cartea III, 676 b/c - 677 b, unde
Platon procedează la o analiză mai detaliată a începutului unuia din cicluri; iar în 678 e şi 679 c acest început se vădeşte a fi o
Vîrstă de Aur, încît povestea ce urmează devine iar una a deteriorării. Putem menţiona că doctrina lui Platon că planetele sînt
zei, împreună cu doctrina după care zeii influenţează vieţile oamenilor (şi cu credinţa în acţiunea forţelor cosmice în istorie),
a jucat un rol important în speculaţiile astrologice ale neoplatonicienilor. Toate cele trei doctrine se întîlnesc în Legile (vezi,
de exemplu, 821 b-d şi 899 b; d - 905 d; 677 a şi urm.). Trebuie înţeles că astrologia are în comun cu istoricismul credinţa
într-un destin determinat care poate fi prezis; iar cu unele versiuni importante ale istoricismului (în special cu platonismul şi
cu marxismul) are în comun credinţa că, în pofida posibilităţii prezicerii viitorului, noi avem oarecare influenţă asupra
acestuia, mai cu seamă dacă în fapt cunoaştem ce urmează să se întîmple.*
6) în afară de aceste aluzii răzleţe, nu prea există indicii că Platon ar fi luat în serios partea suitoare şi pe cea coborîtoare a
ciclului. Există însă numeroase remarci, în afara descrierii detaliate din Republica şi a celei citate la 5), care arată că el credea
foarte serios în mişcarea descendentă, în decăderea istorică. Trebuie luate în considerare mai ales Timaios şi Legile.
7) în Timaios (42 b şi urm., 90 e şi urm. şi îndeosebi 91 d şi urm.; cf. şi Phtddros, 248 d şi urm.) Platon descrie ceea ce s-ar
putea numi originea speciilor prin degenerare (cf. textul de la nota 4 la capitolul 4, şi nota 11 la capitolul 11): bărbaţii
degenerează în femei, iar mai apoi în animale inferioare.
8) în Cartea III a Legilor (cf. şi Cartea IV, 713 a şi urm.; vezi însă scurta aluzie la un ciclu, menţionată ceva mai sus) avem o
teorie destul de elaborată a decăderii istorice, analoagă în multe privinţe celei din Republica. Vezi şi capitolul următor, mai
ales notele 3, 6, 7, 27,31 şi 44.
7 O opinie similară despre scopurile politice ale lui Platon este exprimată de G. C. Field, Plato and His Contemporaries
(1930), p. 91: „Putem considera drept scopul principal al filozofiei lui Platon încercarea de a restabili standardele de gîndire
şi conduită pentru o civilizaţie ce părea că se află în pragul disoluţiei." Vezi şi nota 3 la capitolul 6 şi textul respectiv.
8 Cred, pe urmele majorităţii autorităţilor mai vechi şi a unui număr important de autorităţi contemporane (ca de ex. G. C.
Field, F. M. Cornford, A. K. Rogers), şi contrar opiniei lui John Burnet şi A. E. Taylor , că teoria Formelor sau Ideilor este
aproape în întregime a lui Platon, şi im a lui Socrate, în ciuda faptului că Platon o expune prin gura lui Socrate, principalul
său purtător de cuvînt. Deşi dialogurile lui Platon sînt singura noastră sursă de mîna-întîi privind doctrina lui Socrate, cred că
avem posibilitatea de a distinge în ele între trăsăturile „socratice", adică istoriceşte veridice ale personajului platonician
„Socrate", şi trăsăturile lui „platoniciene". Despre aşa-numita problemă socratică mai discut în capitolele 6, 7, 8 şi 10; cf.
îndeosebi nota 56 la capitolul 10.
238
CAPITOLUL 3 — NOTELE 9-15
9 Termenul de „inginerie socială" pare să fi fost folosit pentru prima dată de Roscoe Pound în a sa Introduction to the
Philosophy of Law (1922, p. 99). El foloseşte termenul în sensul „gradual". într-un alt sens termenul este folosit de M.
Eastman în Marxism: is it Science ? (1940). Cartea lui Eastman am citit-o abia după ce scrisesem textul cărţii de faţă;
termenul meu de „inginerie socială" este folosit, deci, fără nici o intenţie de trimitere la terminologia lui Eastman. Din cîte
îmi dau seama, el susţine modul de abordare criticat de mine în capitolul 9 sub denumirea de „inginerie socială utopică"; cf.
nota 1 la acest capitol. Vezi şi nota 18 (3) la capitolul 5. Drept primul inginer social ar putea fi socotit urbanistul Hippodamos
din Milet. (Cf. Aristotel, Politica 1276 b 22, şi R. Eisler, Jesus Basileus, II, p. 754.)
Termenul „tehnologie socială" mi-a fost sugerat de C. G. F. Simkin. Ţin să spun în mod clar că atunci cînd discut problema
metodei, pun principalul accent pe dobîndirea experienţei instituţionale practice. Cf. capitolul 9, îndeosebi textul de la nota 8
din acel capitol. Pentru o analiză mai detaliată a problemelor de metodă legate de ingineria socială şi de tehnologia socială,
vezi partea a IlI-a a lucrării mele The Poverty of Historicism {Economica, 1944/45).
10 Pasajul citat este din cartea mea The Poverty of Historicism, partea II. (Cf. Economica, N.S. voi. XI, 1944, p. 122) Despre
„rezultatele neintenţionate ale acţiunilor umane" discut mai pe larg mai jos, în capitolul 14, vezi îndeosebi nota 11 şi textul
respectiv.
11 Cred într-un dualism al faptelor şi deciziilor sau cerinţelor (sau al lui „este" şi „trebuie"); cu alte cuvinte, cred în
imposibilitatea reducerii deciziilor sau cerinţelor la fapte, deşi, bineînţeles, pot să fie şi ele tratate ca fapte. Cu privire la acest
punct voi spune mai multe în capitolele 5 (textul de la notele 4-5), 22 şi 24.
12 Dovezi în sprijinul acestei interpretări a teoriei platoniciene despre statul ideal vor fi oferite în următoarele trei capitole;
aici mă limitez să fac trimiteri la Omul politic, 293 d/e; 297 c; Legile, 713 b/c; Timaios 22 d şi urm., îndeosebi 25 e şi 26 d.
13 Cf. celebra relatare a lui Aristotel, citată parţial în acest capitol (vezi îndeosebi nota 25 la acest capitol şi textul respectiv).
14 După cum arată Grote în Plato, voi. III, nota u de la p. 267 şi urm.
15 Citatele sînt din Timaios, 50 c/d şi 51 e - 52 b. Comparaţia care descrie Formele sau Ideile drept taţii, iar Spaţiul drept
mama lucrurilor sensibile este importantă şi are vaste conexiuni. Cf. şi notele 17 şi 19 la capitolul de faţă şi nota 59 la
capitolul 10.
1) Ea seamănă cu mitul haosului din Hesiod, unde marele gol (spaţiul, receptacolul) corespunde mamei, iar zeul Eros tatălui
sau Ideilor. Haosul este originea, iar problema explicaţiei cauzale (haos = cauză) rămîne pentru mult timp una a originii
(arene), naşterii sau generării.
2) Mama sau spaţiul corespunde indefinitului sau nemărginitului Iui Anaximandru şi al pitagoricienilor. Ideea, care este
masculul, trebuie deci să corespundă definitului (sau limitatului) pitagoricienilor. Pentru că definitul, ca opus nemărginitului,
masculinul ca opus femininului, lumina ca opusă întunericului, şi binele ca opus răului, se plasează toate în aceeaşi parte a
Tabelei pitagoriciene a opuşilor. (Cf. Aristotel, Metafizica, 986 a 22 şi urm.).
CAPITOLUL 3 — NOTA 15
239
Ne putem deci aştepta, tot aşa, la o asociere a Ideilor cu lumina şi cu binele. (Cf. finalul notei 32 la capitolul 8).
3) Ideile sînt margini sau limite, ele sînt definite în opoziţie cu Spaţiul indefinit şi se imprimă (cf. nota 17-2) la acest capitol)
ca nişte ştampile sau, şi mai bine, ca nişte tipare, asupra Spaţiului (care nu este numai spaţiu, ci în acelaşi timp materie
informă în sensul lui Anaximandru — materie primă fără proprietăţi), generînd astfel lucruri sensibile. *J. D. Mabbott a avut
amabilitatea să-mi atragă atenţia asupra faptului că în viziunea lui Platon Formele sau Ideile nu se imprimă singure asupra
spaţiului, ci sînt imprimate în el de către Demiurg. Urme ale teoriei că Formele sînt „deopotrivă cauzele existenţei şi ale
generării (sau devenirii)" se pot găsi încă în Phaidon (100 d), după cum arată Aristotel (în Metafizica 1080 a 2).*
4) Ca urmare a actului de generare, Spaţiul, adică receptacolul, începe să ges-teze, astfel că toate lucrurile sînt puse în
mişcare, într-o curgere heraclitiană sau empadocleană care este cu adevărat universală în măsura în care mişcarea sau
curgerea se extinde pînă şi asupra cadrului, adică asupra spaţiului (nemărginit) însuşi. (Pentru ideea heraclitiană urzie a
receptacolului, cf. Cratylos, 412 d.)
5) Această caracterizare aminteşte şi ea de „calea opiniei înşelătoare" de care vorbeşte Parmenide, în care lumea experienţei
şi a curgerii este creată de amestecul a doi opuşi, lumina (sau caldul sau focul) şi întunericul (sau recele sau pămîntul). Este
clar că Formele sau Ideile lui Platon ar corespunde primei, iar spaţiul sau ceea ce e nemărginit, celei de a doua; mai cu seamă
dacă ne gîndim că spaţiul pur al lui Platon este strîns înrudit cu materia nedeterminată.
6) Opoziţia dintre determinat şi nedeterminat pare de asemenea să corespundă, îndeosebi după covîrşitor de importanta
descoperire a iraţionalităţii rădăcinii pătrate din doi, opoziţiei dintre raţional şi iraţional. Dar întrucît Parmenide identifică
raţionalul cu fiinţa, aceasta ar duce la o interpretare a spaţiului sau iraţionalului ca ne-fiinţă. Cu alte cuvinte, tabelul
pitagorician al opuşilor ar trebui extins ca să cuprindă raţionalitatea ca opusă iraţionalităţii, şi fiinţa ca opusă ne-fiinţei.
(Aceasta concordă cu Metafizica, 1004 b 27, unde Aristotel spune că „toate contrariile se pot reduce la opoziţia dintre Fiinţă
şi Ne-fiinţă"; 1072 a 31, unde o latură a tabelului — cea a fiinţei — este descrisă drept obiect al gîndirii (raţionale); şi 1093 b
13, unde puterile anumitor numere — pesemne că în opoziţie cu rădăcinile lor — sînt adăugate acestei laturi. Şi ar mai
explica şi remarca lui Aristotel din Metafizica, 986 b 27; şi poate că n-ar mai fi necesar să se presupună, cum face F. M.
Comford în excelentul său articol „Cele două căi ale lui Parmenide", Class. Quant., XVII, 1933, p. 108, că Parmenide, fr. 8,
53/54 „a fost răstălmăcit de Aristotel şi Teofrast"; căci dacă extindem în acest fel tabelul opuşilor, interpretarea foarte
convingătoare dată de Comford pasajului crucial din fr. 8 devine compatibilă cu remarca lui Aristotel.)
7) Comford explică în studiul său {op. cit., 100) că la Parmenide există trei „căi" — calea Adevărului, calea Ne-fiinţei şi
calea Aparenţei (sau, dacă pot să-i spun aşa, a opiniei înşelătoare) şi arată (101) că ele corespund celor trei regiuni discutate
în Republica, lumea perfect reală şi raţională a Ideilor, cea perfect nereală şi lumea opiniei (bazată pe percepţia lucrurilor
aflate în schimbare). EI mai arată (102) că în Sofistul Platon şi-a modificat poziţia. La aceasta pot fi adăugate unele
comenta.ii din punctul de vedere al pasajelor din Timaios cărora le-am ataşat această notă.
240
CAPITOLUL 3 — NOTA 15

CAPITOLUL 3—NOTELE 16-22


241
8) Principala deosebire dintre Formele sau Ideile din Republica şi cele din Timaios constă în aceea că în primul din cele două
dialoguri, Formele (precum şi Divinitatea; cf. Rev., 380 d) sînt, aşa-zicînd, pietrificate, pe cînd în cel de-al doilea sînt
zeificate. In primul, ele se aseamănă mult mai îndeaproape cu Unu parmenidian (cf. nota lui Adam la Rep., 380 d 28, 31)
decît în cel de-al doilea. Această evoluţie duce la Legile, unde Ideile sînt în bună parte înlocuite prin suflete. Deosebirea
hotăritoare constă în aceea că Ideile devin într-o tot mai mare măsură puncte de plecare ale mişcării şi cauze ale generării,
sau, cum se spune în Timaios, taţi ai lucrurilor mişcătoare. Cel mai mare contrast este probabil între Phaidon, 79 e: „Nu este
om care să nu consimtă, oricît ar fi de greu de cap, că, fără cea mai mică îndoială, asemănarea sufletului este nu cu ceea ce se
schimbă, ci cu ceea ce rămîne veşnic neschimbat." (Cf. şi Rep., 585 c, 609 b şi urm.) şi Legile, 895 e/896 a (cf. Phaidros, 245
e şi urm.): „Care este definiţia a ceea ce se cheamă suflet ? Ne putem oare închipui vreo altă definiţie decît ... Mişcarea care
se mişcă pe sine ?" Tranziţia între cele două poziţii se realizează, pesemne, prin Sofistul (care introduce Forma sau Ideea
mişcării înseşi) şi prin Timaios, 35 a, care descrie Formele „divine şi neschimbătoare" şi corpurile schimbătoare şi
coruptibile. Aceasta pare să explice de ce în Legile (cf. 894 d/e) se spune despre mişcarea sufletului că este „prima în origine
şi putere" şi de ce sufletul este descris (966 e) drept „cel mai vechi şi mai divin dintre toate lucrurile a căror mişcare e un
izvor nesecat al existenţei reale". (Dat fiind că, după Platon, toate lucrurile vii au suflete, se poate susţine că el admitea
prezenţa în lucruri a unui principiu cel puţin în parte formal; punct de vedere foarte apropiat de aristotelism, mai ales în
prezenţa credinţei primitive şi larg răspîndite că toate lucrurile sînt vii.) (Cf. şi nota 7 la capitolul 4.)
9) în această evoluţie a gîndirii lui Platon, evoluţie a cărei forţă motrice a fost preocuparea de a explica lumea în schimbare cu
ajutorul Ideilor, adică de a face ca ruptura dintre lumea raţiunii şi cea a opiniei să fie cel puţin inteligibilă, chiar dacă nu poate
fi depăşită, Sofistul pare a juca un rol decisiv. Acest dialog, pe lîngă că face loc, după cum menţionează Cornford (op. cit.
102), pluralităţii Ideilor, le prezintă pe acestea, în cadrul unei argumentări îndreptate împotriva propriei poziţii anterioare a lui
Platon (248 a şi urm.), drept: a) cauze active, ce pot interacţiona, de exemplu, cu intelectul; b) neschimbătoare, cu toate
acestea, deşi există acum o Idee a mişcării la care participă toate lucrurile aflate în mişcare, Idee care nu se află în repaus; c)
capabile de a se amesteca unele cu altele. Sofistul mai introduce în plus „Ne-fiinţa", identificată în Timaios cu Spaţiul (cf.
Cornford, Plato's Theoiy ofKnowledge, 1935, nota de la p. 247), făcînd astfel posibil amestecul ideilor cu ea (cf. şi Philolaos,
fr. 2, 3, 5, Diels) şi producerea de către ele a lumii aflate în schimbare, cu caracteristica ei poziţie intermediară între fiinţa
Ideilor şi ne-fiinţa Spaţiului sau materiei.
10) Vreau, în fine, să apăr afirmaţia mea din text că Ideile sînt nu numai în afara spaţiului, ci şi în afara timpului, deşi se află
în contact cu lumea la începutul timpului. Aceasta înlesneşte, cred, înţelegerea faptului că ele acţionează fără a se afla în
mişcare; pentru că orice mişcare sau curgere se petrece în spaţiu şi timp. Cred că Platon presupune că timpul are un început.
Aceasta e cred interpretarea care se poate da propoziţiei sale din Legile, 721 c: „neamul omenesc e născut ca geamăn cu
întregul timp", ţinînd seama de numeroasele indicii
după care Platon credea că omul a fost una din primele creaturi. (în acest punct sînt într-un uşor dezacord cu Comford,
Plato's Cosmology, 1937, p. 145 şi pp. 26 şi urm.)
11) Rezumînd, aşadar: Ideile sînt anterioare şi superioare capiilor lor schimbătoare şi coruptibile şi nu sînt ele însele în
mişcare. (Vezi şi nota 3 la capitolul 4.)
16 Cf. nota 4 la capitolul de faţă.
17-1) Rolul zeilor în Timaios este similar celui descris aici în text. întocmai cum Ideile decupează lucruri, aşa zeii plămădesc
corpurile oamenilor. Numai sufletul omenesc este creat de Demiurgul însuşi, cel ce creează de asemenea lumea şi zeii. (O
aluzie în sensul că zeii sînt patriarhi se găseşte în Legile, 713 c/d.) Oamenii, copii slăbănogi şi degeneraţi ai zeilor,
degenerează apoi şi mai mult; cf. nota 6-7) la capitolul de faţă şi 37-41 la capitolul 5.
2) într-un interesant pasaj din Legile (681 b; cf. şi nota 32 (1, a) la capitolul 4) găsim o altă aluzie la paralelismul dintre
relaţia Idee-lucruri şi relaţia părinte-copii. în pasajul respectiv originea legii este explicată prin influenţa tradiţiei, şi în
particular prin transmiterea unei porunci rigide de la părinţi la copii; şi se face următoarea remarcă: „Şi ei (părinţii) ar fi siguri
că întipăresc copiilor lor, şi copiilor copiilor lor, propria lor întocmire sufletească."
18 Cf. nota 49, în special 3), la capitolul 8.
19 Cf. Timaios, 31a. Termenul tradus de mine liber prin „lucru superior care este prototipul lor" e un termen pe care Aristotel
îl foloseşte adesea cu sensul de „termen universal" sau „generic". El înseamnă „lucru care este general" sau „care depăşeşte",
„care cuprinde"; şi bănuiesc că iniţial însemnase „cuprinzător" sau „înglobant" în sensul în care un calapod cuprinde sau
acoperă ceea ce trebuie să modeleze.
20 Cf. Republica, 597 c. Vezi şi 596 a (şi nota 2 a lui Adam la 596 a 5): „Noi ne-am obişnuit să stabilim cîte o Idee unică
pentru toate multiplele care primesc acelaşi nume."
21 La Platon există în acest sens nenumărate pasaje; menţionez doar Phaidon (de ex. 79 a), Republica, 54 a, Theaitetos (249
b/c), Timaios (28 b/c, 29 c/d, 51 d şi urm.). Iar la Aristotel, în Metafizica, 987 a 32; 999 a 25 - 999 b 10; 1010 a 6-15; 1078 b
15; vezi şi notele 23 şi 25 la capitolul de faţă.
22 Parmenide susţinea, după cum se exprimă Burnet (în Early Greek Phi-losophy2,208), că „ceea ce este ... este finit, sferic,
imobil, corporal", aşadar că lumea e un glob plin, un întreg fără părţi de vreun fel şi că „în afara ei nu există nimic". Citez din
Burnet pentru că a) descrierea sa este excelentă şi b) ea ruinează propria lui interpretare (E.G.P., 208-11) a ceea ce Parmenide
numeşte „opinia muritorilor" (sau Calea opiniei amăgitoare). Pentru că Bumet respinge acolo drept „anacronisme" sau
„anacronisme palpabile" etc. toate interpretările lui Aristotel, Teofrast, Simplicius, Gomperz şi Meyer. Or, interpretarea pe
care Burnet o respinge este practic aceeaşi cu cea propusă aici în text — anume că Parmenide credea într-o lume a realităţii
aflată dincolo de această lume a aparenţei. Un atare dualism, care ar permite descrierii parmenî-diene a lumii aparenţei să
pretindă a fi măcar cît de cît adecvată, este respins de Burnet ca totalmente anacronic. Eu sugerez însă că dacă Parmenide ar
fi crezut doar în lumea sa imuabilă şi deloc în lumea schimbătoare, el ar fi fost
242
CAPITOLUL 3 — NOTELE 23-26
cu adevărat nebun (aşa cum vrea să dea de înţeles Empedocle). De fapt însă există indicii ale unui dualism similar încă la
Xenofan, fragm. 23-6, dacă le punem pe acestea în relaţie cu fragm. 34 (îndeosebi cu propoziţia „Tuturor le e dată (doar)
părerea"), încît nu pare justificat să vorbim de anacronism. Aşa cum am indicat în nota 15 (6-7), eu urmez interpretarea dată
lui Parmenide de Cornford. (Vezi şi nota 41 la capitolul 10.)
23 Cf. Aristotel, Metafizica, 1078 b 23; următorul citat e din aceeaşi lucrare, 1078 b 19.
24 Această valoroasă comparaţie este datorată lui G. C. Field, Plato and His Contemporaries, 211.
25 Citatul precedent este din Aristotel, Metafizica, 1078 b 15; următorul e din aceeaşi lucrare, 987 b 7.
26 în analiza aristotelică (din Metafizica, 987 a 30 - b 18) a raţionamentelor care au dus la teoria Ideilor (cf. şi nota 56-6) la
capitolul 10) putem distinge următorii paşi: a) curgerea heraclitică, b) imposibilitatea cunoaşterii veritabile a lucrurilor
schimbătoare, c) influenţa esenţelor etice ale lui Socrate, d) Ideile ca obiecte ale cunoaşterii veritabile, e) influenţa
pitagoricienilor, f) „entităţile matematice" ca obiecte intermediare. (Paşii e) şi f) nu i-am menţionat în text, unde, în schimb,
am menţionat g) influenţa parmenideană.)
Poate că merită să arătăm cum pot fi identificaţi aceşti paşi în opera lui Platon însuşi, unde el îşi expune teoria; îndeosebi în
Phaidon şi în Republica, în Theaitetos şi în Sofistul, în fine în Timaios.
t) în Phaidon găsim indicii ale tuturor punctelor menţionate, pînă la e) inclusiv. în 65 a - 66 a sînt pe primul plan paşii d) şi
c), cu o aluzie la b). în 70 e apare pasul a), teoria lui Heraclit combinată cu un element de pitagoreism e). Aceasta duce la 74
a şi urm. şi la o enunţare a pasului d). în 99-100 are loc o apropiere de d) prin c) etc. Pentru a)-d) cf. şi Cratylos, 439 c şi urm.
în Republica, Cartea VI este, de bună seamă, cea care corespunde îndeaproape relatării aristotelice, a) La începutul Cărţii VI,
485 a/b (cf. 527 a/b), se face referire la curgerea heraclitică (privită în contrast cu lumea neschimbătoare a Formelor). Platon
vorbeşte aici de o realitate sau esenţă „permanentă şi neschimbătoare". (Cf. notele 2-2) şi 3 la capitolul 4 şi nota 33 la
capitolul 8, cu textul de acolo.) Paşii, b), d) şi îndeosebi f) joacă un rol destul de evident în celebra Comparaţie cu Linia
(Rep., 509 c - 511 e; cf. notele lui Adam şi apendicele său I la Cartea VII); la influenţa etică a lui Socrate, adică la pasul c) se
fac, fireşte, aluzii peste tot în Republica. Ea joacă un rol important în Comparaţia cu Linia şi îndeosebi imediat înaintea
acesteia, adică în 508 b şi urm., unde este subliniat rolul binelui; vezi în special 508 b/c:,,Eu îl numesc pe Soare odrasla
Binelui, odraslă pe care Binele a zămislit-o asemănătoare cu el însuşi. Căci ceea ce Binele este în locul inteligibil, în raport
atît cu inteligenţa, cît şi cu inteligibilele, acelaşi lucru este Soarele faţă de vedere şi de lucrurile vizibile". Pasul e) este
implicat în f), fiind însă mai amplu dezvoltat în Cartea VII, în celebra învăţătură (cf. îndeosebi 523 a - 527 c), amplu
întemeiată pe Comparaţia cu Linia din Cartea VI.
2) în Theaitetos, a) şi b) sînt tratate pe larg; c) este menţionat în 174 b şi 175 c. în Sofistul sînt menţionaţi toţi paşii, inclusiv
g), sinimrii urnişi fiind e) şi f); vezi îndeosebi 247 a (pasul c); 249 c (pasul b); 253 ii.'; (pasul d).
CAPITOLUL 3 — NOTA 27
243
în Philebos găsim indicii ale tuturor paşilor, cu posibila excepţie a lui 0; paşii a)-d) sînt reprezentaţi mai apăsat în 59 a-c.
3) în Timaios sînt indicaţi toţi paşii menţionaţi de Aristotel, cu posibila excepţie a lui c), la care se fac doar aluzii indirecte în
recapitularea introductivă a conţinutului Republicii şi în 29 d. La pasul e) se fac, într-un fel, aluzii pe tot parcursul acestui
dialog, „Timaios" fiind un filozof „apusean" şi puternic influenţat de pitagoreism. Ceilalţi paşi apar doar de două ori într-o
formă aproape în totul paralelă explicaţiei aristotelice; prima dată pe scurt în 29 a - 29 d, iar apoi mai dezvoltat în 48 e - 55 c.
Imediat după a), adică după o descriere heraclitică (49 a şi urm.; cf. Cornford, Plato's Cosmology, 178) a lumii schimbă-
oare, este avansat (în 51 c-e) argumentul b) că dacă este îndreptăţit să distingem între raţiune (sau cunoaştere veritabilă) şi
simpla opinie, trebuie să admitem existenţa Formelor imuabile; acestea sînt apoi introduse (în 51 e şi urm.) în conformitate cu
pasul d). Fluxul heraclitic revine apoi (ca spaţiu ges-tant), dar de data asta este explicat, ca o consecinţă a actului de generare.
Iar ca pas următor apare f), în 53 c. (Presupun că „liniile, planeta şi solidele" menţionate de Aristotel în Metafizica, 992 b 13,
se referă la 53 c şi urm.)
4) Se pare că acest paralelism între Timaios şi relatarea lui Aristotel n-a fost pînă acum subliniat îndeajuns; în orice caz, nu
este valorificat de G. C. Field în excelenta şi convingătoarea analiză pe care o face relatării lui Aristotel (în Plato and His
Contemporaries, 202 şi urm.) Relevarea acestui paralelism ar fi întărit argumentele lui Field (care, de altminteri, sînt practic
concludente şi n-au nevoie de a fi întărite) împotriva susţinerilor lui Burnet şi Taylor cum că Teoria Ideilor ar fi socratică (cf.
nota 56 la capitolul 10). Pentru că în Timaios Platon nu pune această teorie în gura lui Socrate, fapt ce, conform principiilor
lui Burnet şi Taylor, ar dovedi că teoria nu era a lui Socrate. (Cei doi evită această inferenţă pretinzînd că „Timaios" e un
pitagorician şi că nu expune filozofia lui Platon, ci pe a sa proprie. Aristotel însă 1-a cunoscut personal pe Platon timp de
douăzeci de ani şi putea fi în măsură să se pronunţe în aceste chestiuni; iar Metafizica a scris-o într-o vreme cînd membrii
Academiei ar fi putut contrazice prezentarea făcută de el platonismului.)
5) Burnet scrie, în Oreek Philosophy, I, 155 (cf. şi p. XLIV a ediţiei sale din Phaidon, 1911): „teoria Formelor în sensul în
care este susţinută în Phaidon şi în Republica lipseşte cu totul din dialogurile pe care le putem considera pe drept cuvînt cel
mai caracteristic platoniciene, anume din cele în care Socrate nu mai este principalul purtător de cuvînt. în acel sens ea nu
este nici măcar menţionată vreodată în vreunul din dialogurile ulterioare lui Parmenide..., cu singura excepţie a lui Timaios
(51 c), unde purtătorul de cuvînt este un pitagorician." Dacă însă teoria Formelor este susţinută în Timaiosîn sensul în care
este susţinută în Republica, atunci în mod cert ea este susţinută aşa în Sofistul, 257 d/e; şi în Omul politic, 269 c/d; 286 a; 297
b/c şi c/d; 301 a şi e; 302 e; şi 303 b; şi în Philebos, 15 a şi urm. şi 59 a-d; şi în Legile, 713 b, 739 d/e, 962 c şi urm., 963 c şi
urm., iar cu deosebire în 965 c (cf. Philebos, 16 d), 965 d şi 966 a; vezi şi nota următoare. (Burnet crede în autenticitatea
Scrisorilor, în par-dcular a Scrisorii a VII-a; or, teoria Ideilor este susţinută acolo în 342 a şi urm.; vezi şi nota 56 (5, d) la
capitolul 10.)
27 Cf. Legile, 895 d-e. Nu sînt de acord cu observaţia lui England (din ediţia sa a Legilor, voi. II, 472) că „termenul «esenţă»
ar fi nepotrivit". E drept
244
CAPITOLUL 3 — NOTELE 28-30
că dacă prin „esenţă" am înţelege o parte sensibilă importantă a unui lucru sensibil (parte ce ar putea, eventual, să fie
purificată şi produsă prin vreun procedeu de distilare), cuvîntul „esenţă" ar fi derutant. însă cuvîntul „esenţial" este larg
utilizat într-un mod ce corespunde realmente foarte bine cu ceea ce vrem să exprimăm aici: ceva opus aspectului empiric
accidental, neimportant sau schimbător al lucrului, fie că este conceput (acest ceva) ca sălăşluind în acel lucru, sau într-o
lume metafizică a Ideilor.
Eu folosesc termenul „esenţialism" în opoziţie cu „nominalism", pentru a evita şi a înlocui derutantul termen tradiţional
„realism", ori de cîte ori acesta este opus (nu „idealismului" ci) „nominalismului". (Vezi şi nota 26 şi urm., la capitolul 11, ca
şi textul respectiv, şi îndeosebi nota 38.)
Referitor la aplicarea de către Platon a metodei sale esenţialiste, bunăoară — aşa cum am menţionat în text — la teoria
sufletului, vezi Legile, 895 e şi urm., pasaj citat în nota 15, 8) la capitolul de faţă, şi capitolul 5, îndeosebi nota 23. A se vedea
şi Menon, 86 d/e şi Banchetul, 199 c/d.
28 Cu privire la teoria explicaţiei cauzale, cf. cartea mea Logica cercetării, îndeosebi secţiunea 12. Vezi şi nota 6 la capitolul
25, mai jos.
29 Teoria limbajului indicată aici este a Semanticii, aşa cum aceasta a fost dezvoltată îndeosebi de A. Tarski şi R. Carnap. Cf.
Carnap, Intioduction to Semantics, 1942, şi nota 23 la capitolul 8.
3(1 Teoria după care ştiinţele fizice se bazează pe un nominalism metodologic, pe cînd ştiinţele sociale ar trebui să adopte
metode esenţialiste („realiste") mi-a explicat-o K. Polanyi (în 1925); el a arătat, la acea dată, că o reformare a metodologiei
ştiinţelor sociale s-ar putea realiza, eventual, prin abandonarea acestei teorii. Teoria este susţinută, pînă la un punct, de
majoritatea sociologilor, în special de J. S. Mill (de exemplu în a sa Logic, VI, cap. VI, 2; vezi şi formulările sale istoriciste,
de exemplu, în VI, cap. X, 2, ultimul alineat:,.Problema fundamentală ... a ştiinţei sociale este de a descoperi legile conform
cărora o stare oarecare a societăţii produce starea care îi urmează ..."), de K. Marx (vezi mai jos); de M. Weber (cf., spre
exemplu, definiţiile sale de la începutul studiului său Methodische Grundlagen dei Soziologie, în Wirtschaft und
Gesellschaft, I, şi în Ges. Aufsaetze zur Wissenschaftslehre). De G. Simmel, A. Vierkandt, R. M. Maclver şi de mulţi alţii.
Expresia filozofică a tuturor acestor tendinţe este „Fenomenologia" lui E. Husserl, o resuscitare sistematică a esenţialismului
metodologic al lui Platon şi Aristotel. (Vezi şi capitolul.il, îndeosebi nota 44.)
Atitudinea opusă, nominalistă, în sociologie poate fi dezvoltată, cred, numai ca o teorie tehnologică a instituţiilor sociale.
Poate că e cazul să indic pe scurt, în acest context, cum am ajuns să urmăresc originile istoricismului pînă la Platon şi
Heraclit. Analizînd istori-cismul, mi-am dat seama că el are nevoie de ceea ce eu numesc acum esen-ţialism metodologic;
adică am constatat că argumentele tipice în favoarea esenţialismului sînt legate de istoricism (cf. lucrarea mea The Poverty
ofHis-toricism). Asta m-a făcut să studiez istoria esenţialismului. M-a izbit paralelismul dintre relatarea lui Aristotel şi
analiza pe care eu o făcusem iniţial fără nici o referire la platonism. în felul acesta mi-au revenit în minte rolurile jucate de
Heraclit şi de Platon în această evoluţie.
CAPITOLUL 4 —NOTELE 1-2
245
31 Cartea lui R. H. S. Crossman Plato To-Day (1937) a fost prima (în afară de Plato a lui Grote) în care am descoperit o
interpretare politică a lui Platon asemănătoare propriei mele interpretări. Vezi şi notele 2-3 la capitolul 6 şi textul de acolo.
*Ulterior am descoperit că diferiţi alţi autori au exprimat despre Platon vederi similare. C. M. Bowra (Ancient Greek
Literature, 1933) este probabil primul; scurta dar temeinica sa critică la adresa lui Platon ca scriitor şi filozof (p. 186-80) mi
se pare pe cît de corectă, pe atît de pătrunzătoare. Ceilalţi sînt W. Fite (The Platonic Legend, 1934); B. Farrington (Science
and Politics in the Ancient World, 1939); carte cu care sînt în dezacord în mai multe puncte); A. D. Winspear (The Genesis
ofPlato's Thought, 1940); şi M. Kelsen (Platonic Love, în The American Imago, voi. 3, 1942).*
Note la capitolul 4
1 Cf. Republica, 608 e. Vezi şi nota 2-2) la capitolul de faţă.
2 în Legile, sufletul - „cel mai vechi şi mai divin dintre toate cele ce se mişcă" (966 e) — este descris drept „punctul de
plecare al oricărei mişcări" (895 b).
1) Aristotel opune teoriei platoniciene propria sa teorie, conform căreia ceea ce e „bun" nu este punctul de plecare, ci punctul
final sau scopul schimbării, pentru că prin „bun" se înţelege lucrul urmărit, cauza finală a schimbării. Astfel, el spune despre
platonicieni, adică despre „cei care cred în Forme", că se potrivesc în gîndire cu Empedocle (se exprimă „la fel ca Empe-
docle") în măsura în care nu vorbesc despre cele numite „bune" ca despre „un scop pe care-1 urmăresc lucrurile, ci le
înfăţişează aşa ca şi cum din ele ar decurge mişcările". Şi arată că platonicienii, prin urmare, înţeleg prin „bun" nu „ceea ce
este cauză mtrucît e bun", adică scop, ci socot lucrul bun drept cauză „doar prin accident". Cf. Metafizica, 988 a 35 şi b 8 şi
urm., apoi 1075 a, 34/35. Această critică sună ca şi cum Aristotel ar fi împărtăşit uneori vederi similare celor ale lui Speusip,
teză susţinută, dealtfel, de către Zeller, vezi nota 11 la capitolul 11.
2) Privitor la mişcarea spre corupţie, menţionată în text în acest alineat, şi la semnificaţia ei generală în cadrul filozofiei lui
Platon, trebuie să avem în vedere opoziţia generală dintre lumea lucrurilor neschimbătoare sau a Ideilor, şi lumea lucrurilor
sensibile supuse schimbării. Platon adesea exprimă această opoziţie ca fiind între lumea lucrurilor neschimbătoare şi lumea
lucrurilor coruptibile, sau între lucrurile ce nu sînt generate şi lucrurile ce, fiind generate, sînt sortite degenerării etc; vezi,
de exemplu, Republica, 485 a/b, pasaj citat în nota 26-1) la capitolul 3 şi în textul de la nota 33 la capitolul 8; Republica, 508
d-e; 527 a/b; şi Republica 546 a, pasaj citat în textul de la nota 37 la capitolul 5: „Orice lucru apărut trebuie să şi piară" (sau
să degenereze). Rolul important pe care 1-a jucat în tradiţia şcolii platonice această problemă a generării şi corupţiei (a
naşterii şi pieirii) din lumea lucrurilor schimbătoare rezultă din faptul că Aristotel i-a consacrat un întreg tratat O altă
indicaţie interesantă în acest sens o constituie felul în care Aristotel vorbeşte despre aceste lucruri în introducerea la Politica
sa, reluat în frazele de încheiere ale Eticii
246
CAPITOLUL 4 — NOTA 3
nicomahice (1181 b/15): „Vom cerceta cauzele graţie cărora cetăţile se menţin sau merg spre ruină..." Acest pasaj este
semnificativ nu numai ca o formulare generală a ceea ce Aristotel considera a fi problema de căpetenie a Politicii sale, ci şi
din pricina izbitoarei sale asemănări cu un important pasaj din Legile, şi anume 675 a şi 676 b/c, citat mai jos în textul de la
notele 6 şi 25 la capitolul de faţă, (Vezi şi notele 1, 3 şi 24/25 la capitolul de faţă; vezi nota 32 la capitolul 8 şi pasajul din
Legile citat în nota 59 la capitolul 8.)
3 Acest citat este din Omul politic, 269 d. (Vezi şi nota 23 la capitolul de faţă.) Privitor la ierarhia mişcărilor, vezi Legile, 893
c - 895 b. în legătură cu teoria după care lucrurile perfecte („naturile" divine; cf. capitolul următor) nu pot să devină prin
schimbare decît mai puţin perfecte, vezi îndeosebi Republica, 380 e-3»l c — pasaj paralel în multe privinţe (bunăoară
exemplele din 380 e) cu Legile, 797 <£ Citatele din Aristotel sînt din Metafizica, 988 b 3 şi din De Gen. et Con., 335 b 14.
Ultimele patru citate din acest alineat sînt din Platon, Legile, 904 c şi urm. şi 797 d. Vezi şi nota 24 la capitolul de faţă şi
textul respectiv. (Remarca referitoare la obiectele rele poate fi interpretată ca o altă aluzie la dezvoltarea ciclică, discutată în
nota 6 la capitolul 2, adică o aluzie la credinţa că în mod necesar sensul dezvoltării se va inversa şi că lucrurile vor începe cu
necesitate să se îndrepte după ce-lumea va fi atins punctul cel mai de jos al degradării.
*Dat fiind că interpretarea dată de mine teoriei platoniciene a schimbării şi pasajelor din Legile a fost contestată, vreau să
adaug aici cîteva comentarii în plus, îndeosebi la pasajele 1) Legile, 904 c, f, şi 2) 797 d.
1) Pasajul din Legile, 904 c, „cu atît este mai puţin însemnat declinul incipient al caracterului lor" ar putea fi tradus mai literal
prin „cu cît este mai puţin însemnată mişcarea incipientă în jos a caracterului lor". Din context îmi pare că rezultă cu
certitudine că Platon vrea să spună „a caracterului" şi nu „în privinţa" caracterului, deşi şi aceasta ar fi, evident, o traducere
posibilă. (Ceea ce mă face să cred asta este nu numai contextul dramatic de pînă la 904 a, ci îndeosebi şirul ,J:ata ... kata ...
kato" care, în cadrul unui pasaj de mare forţă expresivă, nu poate să nu coloreze semnificaţia cel puţin a celui de-al doilea
,Jcata".
2) Modul în care continuă acest pasaj (Legile, 798) e cît se poate de caracteristic. Legiuitorului i se cere „să născocească, prin
orice mijloc ce-i stă la dispoziţie, o metodă care să asigure starului său că întreg sufletul fiecăruia din cetăţenii săi se va
opune, din respect sau teamă, oricărei schimbări în vreunul din lucrurile statornicite din vechime". (Platon vizează, explicit, şi
lucruri pe care alţi legiuitori le consideră „ca ţinînd doar de amuzament" — bunăoară schimbările în jocurile copiilor.)
3) în general, principalele dovezi în sprijinul interpretării date de mine teoriei platoniciene a schimbării — pe lîngă
numeroasele pasaje minore menţionate în notele de la capitolul de faţă şi de la cel precedent — se găsesc, fireşte, în pasajele
istorice sau privitoare la evoluţie din toate dialogurile ce conţin asemenea pasaje, îndeosebi Republica (declinul şi prăbuşirea
statului după Vîrsta de Aur, cînd era aproape-perfect, descrise în Cărţile VIII şi IX), Omul politic (teoria Vîrstei de Aur şi a
declinului ei), Legile (povestea patriarhiei primitive şi a cuceririi doriene şi povestea declinului şi prăbuşirii Imperiului
persan), Timaios (povestea evoluţiei prin degenerare, spusă de două ori, şi povestea Vîrstei de Aur a Atenei, continuată în
Critias.)
CAPITOLUL 4 —NOTELE 4-6
247
La aceste dovezi trebuie adăugate frecventele referiri ale lui Platon la Hesiod, ca şi faptul neîndoielnic că spiritul sintetic al
lui Platon nu era mai puţin domic decît cel al lui Empedocle (a cărui perioadă de vrajbă este cea de acum; cf. Aristotel, De
Gen. et Con., 334 a, b) să plaseze destinele omului într-un cadru cosmic (Omul politic, Timaios).
4) Aş putea, în fine, să invoc anumite considerente psihologice generale. Pe de o parte, teama de inovaţie (ilustrată de
numeroase pasaje din Legile, de ex. 758 c/d), iar pe de alta, idealizarea trecutului (aşa cum se vede la Hesipd sau în mitul
paradisului pierdut) sînt fenomene frecvente şi izbitoare. Poate că n-ar fi o prea mare extravaganţă ca ultima, sau chiar
amîndouă, să fie puse în legătură cu idealizarea propriei copilării — a casei natale, a părinţilor, şi cu dorinţa nostalgică de
întoarcere la aceste etape timpurii ale vieţii, la obîrşii. în Platon se găsesc numeroase pasaje în care el socoteşte de la sine
înţeles că starea de lucruri originară sau natura iniţială este o stare binecuvîntată. Să amintim doar cuvântul lui Aristofan din
Banchetul; aici se consideră de la sine înţeles că frămîntările şi suferinţa legate de iubirea pătimaşă capătă o explicaţie satis-
făcătoare arătînd că ele derivă din această nostalgie; şi, tot aşa, că sentimentul plăcerii sexuale poate fi explicat ca satisfacere
a acestei nostalgii. Astfel, Platon spune despre Eros (Banchetul, 193 d): „El ... ne va întregi în vechea alcătuire (vezi şi 191
d), ne va vindeca şi ne va face neprihăniţi şi fericiţi." Acelaşi gînd străbate prin multe remarci, cum este următoarea din
Philebos (16 c): „Oamenii din vechime ... erau mai buni decît noi cei de acum, şi ... trăiau mai aproape de zei ..." Toate
acestea trimit la ideea că starea noastră nefericită şi neprihănită este o consecinţă a dezvoltării care ne face deosebiţi de firea
noastră originară — de Ideea noastră; şi la ideea că dezvoltarea are loc de la o stare bună şi neprihănită spre o stare în care
bunătatea şi neprihănirea sînt pierdute; ceea ce echivalează cu a gîndi dezvoltarea ca pe o degradare crescîndă. în aceeaşi
viziune se înscrie şi teoria platoniciană a anamnezei — teoria conform căreia orice cunoaştere este o re-cunoaştere sau o re-
amintire a cunoaşterii pe care am avut-o în trecutul nostru prenatal: în trecut sălăşluieşte nu numai tot ce-i bun, nobil şi
frumos, ci şi toată înţelepciunea. Pînă şi schimbarea sau mişcarea străveche este mai bună decît mişcarea secundară; căci
despre ea se spune în Legile că este (895 b) „punctul de plecare al tuturor mişcărilor, prima care se iveşte în lucrurile
nemişcate ... mişcarea cea mai veche şi mai viguroasă", în fine (966 e) „cel mai vechi şi mai divin dintre lucruri" (Cf. nota
15-8) la capitolul 3.)
După cum am semnalat mai înainte (cf. îndeosebi nota 6 la capitolul 3), doctrina privind existenţa unei tendinţe istorice şi
cosmice spre degradare pare a se combina, la Platon, cu o doctrină a ciclurilor istorice şi cosmice. (Perioada declinului face,
probabil, parte din acest ciclu.)*
4 Cf. Timaios, 91 d - 92 b/c. Vezi şi nota 6-7) la capitolul 3 şi nota 11 Ia capitolul 11.
5 Vezi mai sus începutul capitolului 2 şi nota 6-1) la capitolul 3. Nu e o simplă întâmplare că Platon menţionează povestea
„metalelor" din Hesiod arunci cînd expune propria sa teorie a decăderii istorice (Rep., 546 e/547 a. îndeosebi notele 39 şi 40
la capitolul 5); este clar că voia astfel să indice cît de bine se potriveşte teoria sa cu cea a lui Hesiod şi cum o explică pe
aceasta.
6 Partea istorică a Legilor este cuprinsă în Cărţile III şi IV (vezi nota 6-5) şi 8) la capitolul 3). Cele două citate din text sînt de
la începutul acestei părţi,
248
CAPITOLUL 4 — NOTA 7
adică Legile, 676 a. Pentru pasajele paralele menţionate, vezi Republica, 369 b şi urm. („O cetate se naşte ...") şi 545 d („în ce
fel deci, Glaucon, se va schimba cetatea noastră ...")
Se spune adesea că Legile (şi Omul politic) sînt mai puţin ostile democraţiei decît Republica, şi trebuie admis că în ele tonul
general al lui Platon este în fapt mai puţin ostil (lucru explicabil, pesemne, prin forţa internă crescîndă a democraţiei; vezi
capitolul 10 şi începutul capitolului 11). însă singura concesie practică făcută în Legile democraţiei este că dregătorii se cere
să fie aleşi de către membrii clasei dominante (adică ai clasei militare); cum însă orice schimbare importantă în legile statului
este oricum interzisă (cf., spre exemplu, citatele din nota 3 la capitolul de faţă), aceasta nu înseamnă prea mult. Tendinţa
fundamentală rămîne pro-spartană, iar această tendinţă, după cum se vede în Aristotel, Politica, II, 6, 17 (1265 b), era
compatibilă cu o aşa-zisă constituţie „mixtă". Dacă e vreo deosebire între dialogurile menţionate, atunci, de fapt, Platon este
în Legile mai ostil faţă de spiritul democraţiei, adică faţă de ideea libertăţii individului, decît fusese în Republica; cf.
îndeosebi textul de la notele 32 şi 33 la capitolul 6 (adică Legile, 739 c şi urm.; 942 a şi urm.) şi cel de la notele 19-22 la
capitolul 8 (adică Legile, 903 c - 909 a). Vezi şi nota următoare.
7 Pare probabil că această dificultate de a explica prima schimbare (sau Căderea omului) 1-a făcut în bună măsură pe Platon
să modifice teoria sa a Ideilor, aşa cum am menţionat în nota 15-8) la capitolul 3; şi anume, să transforme Ideile în cauze şi
puteri active, capabile să se amestece cu anumite alte Idei (cf. Sofistul, 252 e şi urm.) şi să respingă pe celelalte (Sofistul, 223
c), prefăcîndu-le astfel în ceva asemănător zeilor, pe cînd în Republica (cf. 380 d) îi pietrificase chiar şi pe zei în fiinţe
parmenidiene nemişcate şi incapabile să producă mişcare. Un punct de cotitură important îl reprezintă, pesemne, Sofistul, 248
e - 249 c (să se observe în special faptul că aici Ideea de mişcare nu este în repaus). Transformarea pare să rezolve în acelaşi
timp dificultatea aşa-numitului „al treilea om"; căci dacă Formele sînt, ca în Timaios, taţi, atunci nu mai este nevoie de un „al
treilea om" pentru a explica asemănarea dintre ele şi odraslele lor.
Privitor la relaţia în care stă Republica cu Omul politic şi cu Legile, cred că încercarea lui Platon din ultimele două dialoguri
de a împinge din ce în ce mai în urmă originea societăţii omeneşti este legată şi ea de dificultăţile inerente problemei primei
schimbări. în Republica, 546 a, se spune clar că este greu de conceput cum poate să survină o schimbare în cetatea perfectă;
încercarea făcută de Platon în Republica de a rezolva această dificultate va fi discutată în capitolul următor (cf. textul de la
notele 37-40 la capitolul 5). în Omul politic, Platon adoptă teoria unei catastrofe cosmice care produce schimbarea de la
semicercul (empedoclean) al iubirii la perioada de acum, a semicercului vrajbei. Această idee pare a fi fost abandonată în
Timaios, pentru a fi înlocuită prinrr-o teorie (păstrată în Legile) a unor catastrofe mai mici, cum ar fi inundaţiile, care pot să
nimicească civilizaţii fără a afecta, pare-se, mersul universului. (E posibil ca această soluţie a problemei să-i fi fost sugerată
lui Platon de faptul că în anii 373-372 a. Chr. străvechea cetate Helike a fost distrusă de un cutremur şi o inundaţie.) Forma
cea mai timpurie a societăţii, deplasată în
CAPITOLUL 4 —NOTELE 8-11
249
Republica doar cu un pas în urma statului spartan încă existent, este împinsă înapoi spre un trecut din ce în ce mai îndepărtat.
Deşi Platon continuă să creadă că prima întocmire nu putea fi decît cea mai bună cetate, el vorbeşte acum despre societăţi
anterioare acestei prime întocmiri, adică despre societăţile nomade, ale „păstorilor din munţi". (Cf. îndeosebi nota 32 la
capitolul de faţă.)
8 Citatul e din Marx-Engels, Manifestul Partidului Comunist, în K. Marx şi F. Engels, Opere, voi. 4, Edit. Politică, Bucureşti,
1958, p. 466.
9 Citatul e din comentariile lui J. Adam la Cartea VIII a Republicii; vezi ediţia sa, voi. II, 198 nota la 544 a 3.
10 Cf. Republica, 544 c.
11-1) Contrar tezei mele că Platon, asemeni multor sociologi moderni de după Comte, încearcă să schiţeze stadiile tipice ale
dezvoltării sociale, majoritatea criticilor consideră povestea lui Platon ca nefiind decît o prezentare oarecum dramatică a unei
clasificări pur logice a constituţiilor. Acest punct de vedere vine însă în contradicţie nu numai cu ceea ce spune Platon (cf.
nota lui Adam la Rep., 544 c 19, op. cit, voi. II, 199), ci este în dezacord şi cu întregul spirit al logicii lui Platon, conform
căruia esenţa unui lucru trebuie înţeleasă prin prisma naturii sale originare, adică a originii sale istorice. Şi nu trebuie să uităm
că el foloseşte acelaşi cuvînt, „gen", attt pentru clasă în sens logic, cît şi pentru rasă în sens biologic. „Genul" logic este încă
identic cu „rasa" în sensul de „vlăstar al aceluiaşi părinte". (Legat de aceasta, cf. notele 15-20 la capitolul 3, împreună cu
textul respectiv, precum şi notele 23-24 la capitolul 5, împreună cu textul, unde se discută despre echivalările naturi - origine
= rasă.) Avem, aşadar, toate motivele de a lua la propriu ceea ce spune Platon; căci chiar dacă Adam ar avea dreptate atunci
cînd spune (loc. cit.) că Platon urmăreşte să ofere o „ordine logică", această ordine ar fi pentru el în acelaşi timp cea a unei
dezvoltări istorice tipice. Observaţia lui Adam (loc. cit.) că ordinea „e detenninată cu precădere de consideraţii psihologice şi
nu logice" se întoarce, cred, împotriva lui. Pentru că el însuşi arată (de exemplu, în op. cit., voi. II, 195, nota la 543 a şi urm.)
că Platon „păstrează tot timpul ... analogia dintre suflet şi cetate". Conform teoriei politice platoniciene a sufletului (despre
care vom vorbi în capitolul următor), istoria psihologică trebuie să meargă în paralel cu istoria socială, iar pretinsa opoziţie
dintre consideraţiile psihologice şi cele istorice dispare, oferind un argument în plus interpretării noastre.
2) Exact la fel s-ar putea replica dacă cineva ar susţine că ordinea platoni-ciană a înjghebărilor politice nu este, în
fundamentul ei, logică, ci etică; pentru că ordinea etică (şi la fel şi cea estetică) se confundă, în filozofia lui Platon, cu ordinea
istorică. Am putea remarca, legat de aceasta, că viziunea istoricistă oferă lui Platon un fundal teoretic pentru eudemonismul
socratic, adică pentru teoria că virtutea şi fericirea sînt identice. Această teorie este dezvoltată, în Republica (cf. îndeosebi
580 b), sub forma doctrinei că virtutea şi fericirea, sau viciul şi nefericirea, sînt proporţionale; şi nici n-ar avea cum să nu fie
astfel, dacă virtutea unui om ca şi fericirea lui se măsoară prin gradul asemănării sale cu natura noastră originară neprihănită
— cu Ideea perfectă de om. (Faptul că teoria sa duce, sub acest aspect, la o justificare teoretică a unei aparent paradoxale
doctrine socratice e posibil să fi contribuit la dobîndirea de către Platon a convingerii că el nu făcea decît să expună
adevăratul crez socratic; vezi textul de la notele 56/57 la capitolul 10.)
250
CAPITOLUL 4 —NOTELE 12-17
CAPITOLUL 4 —NOTELE 18-24
251
3) Rousseau a preluat clasificarea platoniciană a instituţiilor. (Contractul social, Cartea II, cap. VII, Cartea III, cap. III şi
urm., cf. şi cap. X.) Se pare însă că el nu a fost influenţat în mod direct de Platon atunci cînd a resuscitat ideea platoniciană a
unei societăţi primitive (cf., însă nota 1 la capitolul 6 şi nota 14 la capitolul 9); un produs direct al Renaşterii platoniciene din
Italia a fost însă extrem de influenta Arcadia a lui Sanazzaro, care reînvie ideea lui Platon despre o neprihănită societate
primitivă de păstori munteni greci (dorieni). (Referitor la această idee a lui Platon, cf. textul de la nota 32 la capitolul de faţă.)
Astfel, Romantismul (cf. şi capitolul 9) este, istoriceşte, într-adevăr, un vlăstar al platonismului.
4) E foarte greu de spus cît de mult a fost influenţat istoricismul modern al lui Comte şi Mill şi cel al lui Hegel şi Marx de
istoricismul teist din lucrarea lui Giambattista Vico Noua ştiinţă (1725): Vico însuşi a fost neîndoielnic influenţat de Platon
ca şi de De Civitate Dei a Sf. Augustin şi de Discursurile către Liviu ale lui Machiavelli. Asemeni lui Platon (cf. cap. 5),
Vico identifica „natura" lucrului cu „originea" sa (cf. Opere, ed. a 2-a a lui Ferrari, 1852-4, voi. 5, p. 99); şi credea că toate
naţiunile parcurg cu necesitate aceeaşi traiectorie a dezvoltării, conform unei unice legi universale. Se poate spune, deci,
despre „naţiunile" lui (ca şi despre cele ale lui Hegel), că reprezintă una din verigile de legătură între „Cetăţile" lui Platon şi
„Civilizaţiile" lui Toynbee.
12 Cf. Republica, 549 c/d; următoarele citate sînt din aceeaşi lucrare, 550 d-e şi, mai departe, 551 a/b.
13 Cf. op. cit., 556 e. (Acest pasaj trebuie comparat cu Tucidide, III, 82-4, citat în capitolul 10, textul de la nota 12.)
Următorul citat este din op. cit, 557 a.
14 Pentru programul democratic al lui Pericle, vezi textul de la nota 31, capitolul 10, nota 17 la capitolul 6 şi nota 34 la
capitolul 10.
15 J. Adam în ediţia sa a Republicii lui Platon, voi. II, 240, nota la 559 d 22 (sublinierea din citatul al doilea îmi aparţine).
Adam admite că „tabloul e fără îndoială întrucîtva exagerat"; dar dă îndeajuns de înţeles că îl consideră, în esenţă, adevărat
„pentru toate timpurile."
16 Adam, loc. cit.
17 Acest citat este din Republica, 560 d; iar următoarele două, din aceeaşi lucrare, 563 a-b şi d. (Vezi şi nota lui Adam la 563
d 25.) Este semnificativ că Platon apelează aici la instituţia proprietăţii private, aspru atacată în alte părţi ale Republicii, ca la
un incontestabil principiu de justiţie. Se pare că atunci cînd proprietatea cumpărată e un sclav, apelul la un drept legitim nu-i
de lepădat.
O altă învinuire adusă democraţiei este că ea „calcă în picioare" principiul educaţional conform căruia nimeni „nu ar putea cu
nici un chip ajunge un bărbat de ispravă în cazul cînd, copil fiind, nu ar avea parte de jocuri nobile". (Rep., 558 b*; cf. nota
68 la capitolul 10.) Vezi şi atacurile la adresa egalitarismului citate în nota 14 la capitolul 6.
♦Privitor la atitudinea lui Socrate faţă de tinerii cu care se însoţea, vezi majoritatea dialogurilor mai timpurii, dar şi Phaidon,
unde este descris „felul
* în versiunea românească a Republicii lui Platon (Ed. Ştiinţifică, Buc. 1986), ultima parte a pasajului sună aşa: „copil fiind,
nu s-ar juca înconjurat de lucruri frumoase". (JV. (.)
plăcut, blînd şi respectuos în care el asculta criticile tînărului." Cît priveşte atitudinea diferită a lui Platon, vezi textul de la
notele 19-21 la capitolul 7; vezi şi excelentele prelegeri ale lui H. Chemiss, The Riddle of the Early Academy (1945),
îndeosebi p. 70 şi 79 (despre Parmenide 135 c-d) şi cf. notele 18-21 la capitolul 7, şi textul respectiv.*
18 Despre sclavie (vezi nota precedentă) şi despre mişcarea antisclavagistă din Atena vom mai vorbi în capitolele 5 (nota 13
şi textul respectiv), 10 şi 11; vezi şi nota 29 la capitolul de faţă. Asemeni lui Platon, Aristotel (de exemplu, în Pol., 1313 b 11,
1319 b 20; şi în Constituţia Atenei, 59, 5) oferă mărturii privitor la atitudinea îngăduitoare faţă de sclavi; la fel şi Pseudo-
Xenofon (cf. a sa Const. Atenei, I, 10 şi urm.).
19 Cf. Republica, 577 a şi urm., vezi notele lui Adam la 577 a 5 şi b 12 (op. cit., voi. II, 332 şi urm.).
20 Republica, 566 e; cf. nota 63 la capitolul 10.
21 Cf. Omul politic, 301 c/d. Deşi Platon distinge aici şase tipuri de state degenerate, el nu introduce nici un termen nou;
denumirile de „monarhie" (sau „regat") şi „aristocraţie" sînt folosite în Republica (445 d) pentru însuşi statul ideal, şi nu
pentru formele relativ bune de state degenerate, ca în Omul politic.
22 Republica, 544 d.
23 Cf. Omul politic, 297 c/d „Fiind, după părerea noastră, doar o singură formă de guvernare adevărată, formă pe care am
preze.ntat-o deja,... celelalte (care sînt doar „imitaţii" ale ei; cf. 297 b/c) trebuie să se salveze doar folo-sindu-se de
prescripţiile acesteia." (Cf. nota 3 la capitolul de faţă şi nota 18 la capitolul 7.) „Nimeni,., să nu îndrăznească să întreprindă
ceva împotriva legilor, iar cel care ar îndrăzni să fie pedepsit cu moartea şi cu toate pedepsele extreme. Şi aceasta este ceea ce
avem mai drept şi mai frumos, luat în al doilea rînd." (Privitor la originea legilor, cf. nota 22 (1, a) la capitolul de faţă şi nota
17-2) la capitolul 3.) Iar la 300 e/301 a şi urm., citim: „Astfel de guvernări (inferioare —N.t.)... trebuie ca, dacă vor să imite
cît se poate mai bine acea guvernare adevărată..., să nu întreprindă nimic dincolo de reglementările scrise şi de obiceiurile
străbune... Cînd cei bogaţi imită constituţia adevărată numim acest fel de guvernare aristocraţie; cînd însă nu ţin cont de legi
(străbune): oligarhie" etc. Să se observe că nu legalitatea sau lipsa de legalitate privite abstract reprezintă aici criteriul
clasificării, ci păstrarea instituţiilor străbune ale statului originar sau perfect. (Aceasta contrastează cu Aristotel, Politica,
1292 a, unde principala distincţie este cea între „supremaţia legii" sau, de exemplu, cea a gloatei.)
24 Pasajul Legile, 709 e - 714 a cuprinde mai multe aluzii la Omul politic: de exemplu, 710 d-e, unde, urmîndu-1 pe Herodot
III, 80-82, este adoptat ca principiu de clasificare numărul chinuitorilor: enumerările formelor de guvernare din 712 c şi d; şi
713 b şi urm., adică mitul statului perfect din vremea lui Cronos, „ale eărui imitaţii sînt cele mai bune state de acum". Avînd
în vedere aceste aluzii, îmi pare aproape sigur că Platon dorea ca teoria sa, după care tirania se potriveşte pentru
experimentele utopice, să fie înţeleasă ca un fel de continuare a poveştii din Omul politic (iar prin aceasta, şi a celei din Repu-
blica). Citatele din acest alineat sînt din Legile, 709 e şi 710 c/d; „remarca din Legile citată mai sus" este 797 d, reprodusă în
textul de la nota 3 la capitolul
CAPITOLUL 4 —NOTA 28
253
252
CAPITOLUL 4 —NOTELE 25-27
de faţă. (Sînt de acord cu ceea ce spune E. B. England în nota sa la acest pasaj, din ediţia scoasă de el a Legilor (The Laws of
Plato, 1921, voi. II, 258), anume că în concepţia lui Platon „schimbarea dăunează puterii... oricărui lucru", deci şi puterii
răului; nu sînt însă de acord cu afirmaţia sa că „schimbarea de la rău" la bine este o excepţie prea evidentă pentru a avea
nevoie să fie menţionată; ea nu este evidentă din punctul de vedere al doctrinei lui Platon privind caracterul nefast al
schimbării. Vezi şi nota următoare.)
25 Cf. Legile, 676 b/c (cf. 676 a, citat în textul de la nota 6). în pofida doctrinei platoniciene după care „schimbarea
dăunează" (cf. finalul notei precedente), E. B. England interpretează aceste pasaje privitoare la schimbare şi revoluţie dîndu-
le o semnificaţie optimistă sau progresistă. El sugerează că obiectul cercetării platoniciene este „ceea ce am putea numi
«secretul vitalităţii politice». (Cf. op. cit., voi. I, 344.) Iar pasajul privitor la căutarea adevăratei cauze a schimbării
(dăunătoare), ar reprezenta o cercetare a „cauzei şi naturii adevăratei dezvoltări a statului, adică & progresului său spre
perfecţiune" (subl. îi aparţine; cf. voi. I, 345). Această interpretare nu poate fi corectă, pentru că pasajul pe care-1 are în
vedere reprezintă introducerea la o poveste despre declinul politic; ea arată însă în ce măsură tendinţa de a-1 idealiza pe
Platon şi de a-1 prezenta ca pe un adept al progresului îl poate orbi chiar şi pe un critic de talia lui England faţă de un fapt
constatat de el însuşi, şi anume că Platon considera schimbarea ca fiind dăunătoare.
26 Cf. Republica, 545 d (vezi şi pasajul paralel 465 b). Următorul citat este din Legile 683 e. (Adam, în ediţia sa a Republicii,
voi. II, 203, nota la 545 d 21, se referă la acest pasaj din Legile.) England, în ediţia sa a Legilor, voi. I, 360 şi urm., nota la
683 e 5, menţionează Republica, 609 a, însă nu menţionează nici 545 d, nici 465 b, şi face ipoteza că referirea e „la o discuţie
anterioară sau la una consemnată într-un dialog pierdut". Nu văd de ce Platon n-ar fi putut face aluzie la Republica, uzînd de
ficţiunea că unele din temele ei au fost discutate de interlocutorii prezenţi După cum spune Cornford, în ultimul grup de
dialoguri ale lui Platon nu există „nici un motiv de a întreţine iluzia că convorbirea a avut realmente loc"; el are dreptate şi
atunci cînd spune că Platon „n-a fost sclavul propriilor sale ficţiuni". (Cf. Comford, Plato's Cosmology, pp. 5 şi 4.) Legea
platoniciană a revoluţiilor a fost redescoperită, fără referire la Platon, de către V. Pareto; cf. lucrarea sa Tratat de sociologie
generală, § 2054, 2057, 2058. (în finalul § 2055 există şi o teorie a opririi istoriei.) Rousseau a redescoperit şi el această lege.
{Contractul social, Cartea III, cap. X.)
27-1) Poate că merită observat că trăsăturile voit non-istorice ale statului ideal, îndeosebi cîrmuirea lui de către filozofi, nu
sînt menţionate de Platon în rezumatul de la începutul lui Timaios şi că în Cartea VIII a Republicii el presupune despre
cîrmuitorii statului ideal că nu sînt versaţi în misticismul pitagoreic al numerelor; cf. Republica, 546 c/d, unde se spune
despre cîrmuitori că sînt neştiutori ai acestor lucruri (Cf. şi remarca Rep., 543 d/544 a, după care statul ideal din Cartea VIII
poate fi şi el întrecut, şi anume, după cum spune Adam, de către cetatea din Cărţile V-VII — cetatea ideală din cer.)
în cartea sa Plato's Cosmology, pp. 6 şi urm., Cornford reconstruieşte linia-mentele şi conţinutul trilogiei platoniciene
neterminate Timaios-Critias-Her-mocrates şi arată cum se leagă acestea cu părţile istorice din Legile (Cartea III).
Această reconstrucţie, reprezintă, cred, o valoroasă coroborare a teoriei mele că viziunea lui Platon asupra lumii a fost
funciarmente istorică şi că preocuparea sa pentru felul „cum ea a apărut" (şi cum degenerează) se leagă la el de teoria Ideilor
şi chiar se sprijină pe aceasta. Iar dacă aşa stau lucrurile, n-avem nici un motiv să presupunem despre cărţile fîrzii ale
Republicii că „au pornit de la întrebarea cum ar putea ea (cetatea - K.P.) să fie realizată în viitor şi au schiţat declinul ei
posibil prin forme inferioare ale politicii" (Cornford, op. cit., 6; subliniat de mine); ci trebuie să privim Cărţile VIII şi IX ale
Republicii, dat fiind paralelismul strîns dintre ele şi Cartea III a Legilor, ca pe o schiţă istorică simplificată a declinului real al
cetăţii ideale din trecu/ şi ca pe o explicaţie a originii statelor existente, analoagă marelui obiectiv ce şi 1-a propus Platon în
Timaios, în trilogia neterminată şi în Legile.
2) Legat de remarca mea, făcută mai departe în acelaşi alineat, că Platon „ştia desigur că nu dispune de datele necesare", vezi,
de exemplu, Legile, 683 d şi nota lui England la 683 d 2.
3) La remarca mea, făcută şi mai jos în cuprinsul alineatului, că Platon a recunoscut societăţile cretană şi spartană ca pe nişte
forme pietrificate sau încremenite (şi la remarca din alineatul următor, că starul ideal al lui Platon este nu numai un stat de
clasă ci şi unul de casta) se pot adăuga următoarele. (Cf. şi nota 20 la capitolul de faţă şi 24 la capitolul 10.)
în Legile, 797 d (în introducerea la „declaraţia importantă", cum îi spune England, citată în textul de la nota 3 la capitolul de
faţă), Platon dă de înţeles cum nu se poate mai clar că interlocutorii săi cretan şi spartan sînt conştienţi de caracterul
„încremenit" al instituţiilor lor sociale; Clinias, interlocutorul cretan, subliniază că e dornic să asculte orice apărare a
caracterului arhaic al unui stat. Ceva mai departe (799 a), şi în acelaşi context, se face o referire directă la metoda egipteană
de oprire a evoluţiei instituţiilor, ceea ce reprezintă în mod sigur un indiciu clar că Platon recunoaşte în Creta şi Sparta o
tendinţă paralelă celei din Egipt, şi anume de a împiedica orice schimbare socială.
în acest context îmi pare important un pasaj din Timaios (vezi îndeosebi 24 a-b). Platon încearcă în el să arate a) că o
împărţire în clase foarte asemănătoare celei din Republica a fost statornicită în Atena într-o perioadă străveche a dezvoltării ei
preistorice şi b) că aceste instituţii erau strîns înrudite cu sistemul de caste din Egipt (despre ale cărui instituţii de castă
încremenite Platon presupune că au derivat din străvechiul stat atenian). Astfel, Platon recunoaşte el însuşi, implicit, că statul
ideal, străvechi şi perfect din Republica este un stat de castă. Este interesant că primul comentator al dialogului Timaios,
Crantor, relatează, la numai două generaţii după Platon, că acesta a fost acuzat că se abate de la tradiţia ateniană şi că devine
discipol al egiptenilor. (Cf. Gomperz, Gînditorii greci, ed. germană, II, 476.) Crantor face, pesemne, aluzie la Isocrate,
Busiris, 8, pasajul citat în nota 3 la capitolul 13.
Privitor la problema castelor în Republica, vezi în plus notele 31 şi 32 (l,d) la capitolul de faţă, nota 40 la capitolul 6 şi notele
11-14 la capitolul 8. A. E. Taylor, Plato: The Man and His Work, pp. 269 şi urm. se împotriveşte energic părerii că Platon ar
fi preconizat un stat cu caste.
28 Cf. Republica, 416 a. Problema este examinată mai pe larg în capitolul de faţă, textul de la nota 35. (Pentru problema
castei, menţionată în alineatul următor, vezi notele 27-3) şi 31 la capitolul de faţă.)
254
CAPITOLUL 4 — NOTA 29
29 Privitor la sfatul dat de Platon împotriva legiferării destinate oamenilor de rînd cu „vulgarele lor certuri de piaţă" etc, vezi
Republica, 425 b - 427 a/b; în special 425 d-e şi 427 a. Aceste pasaje atacă, fireşte, democraţia ateniană şi întreaga legislaţie
„graduală" în sensul capitolului 9. *Cornford observă şi el în The Republic of Plato (1941) că lucrurile sta aşa; el scrie, într-o
notă la un pasaj în care Platon recomandă ingineria utopică (este vorba de Republica 500 d şi urm., unde se recomandă
„curăţirea terenului" şi un radicalism romantic; cf. nota 12 la capitolul 9 şi textul respectiv): „Observaţi contrastul cu reforma
concepută prin succesive îndreptări parţiale, satirizată în 425 e..." Lui Cornford nu par să-i fie pe plac reformele graduale, ci
preferă metodele lui Platon; interpretările date de el şi de mine intenţiilor lui Platon par însă să coincidă.*
Cele patru citate care urmează în acelaşi alineat sînt din Republica, 371 d/e; 463 a-b („mîntuitori" şi „ajutoare"); 549 a; şi 471
b/c. Adam comentează (op. cit., voi. I, 97, nota la 371 e 32): „Platon nu admite în cetatea sa munca de sclav, decît eventual în
persoana unor barbari." Sînt de acord că Platon se opune în Republica (469 b-c) transformării în sclavi a prizonierilor de
război greci; în schimb încurajează (471 b-c) înrobirea barbarilor de către greci şi în special de către cetăţenii statului său
ideal. (Aceasta pare a fi şi opinia lui Tarn; cf. nota 13-2) la capitolul 15.) Altminteri, Platon a atacat vehement mişcarea
ateniană împotriva sclaviei şi a insistat asupra drepturilor legale de proprietate cînd proprietatea în cauză era un sclav (cf.
textul la notele 17 şi 18 la capitolul de faţă). După cum rezultă şi din cel de-al treilea citat (din Republica, 548 e/549 a) din
alineatul la care este ataşată această notă, el în cetatea sa ideală nu aboleşte sclavia. (Vezi şi Rep., 590 c/d, unde susţine că cei
neciopliţi şi vulgari ar trebui să fie sclavii omului celui mai bun.) A.E. Taylor greşeşte, aşadar, atunci cînd susţine, în două
rînduri (în cartea sa Plato, 1908 şi 1914, pp. 197 şi 118), că Platon preconizează în mod implicit „să nu existe în comunitate o
clasă de sclavi". Pentru opinii similare enunţate de Taylor în Plato: The Man and His Work (1926), cf. finalul notei 27 la
capitolul de faţă.
Felul cum tratează Platon sclavia în Omul politic ne poate ajuta, cred, mult în elucidarea atitudinii sale din Republica. Pentru
că nici aici el nu vorbeşte mult despre sclavi, deşi e evident ca presupune existenţa lor în statul pe care-1 proiectează. (Vezi
remarca sa caracteristică, 289 b/c, că „despre posesia de animale domestice, cu excepţia sclavilor" a fost deja vorba mai
înainte; şi remarca aproape la fel de caracteristică, 309 a, că „pe cei ce se învîrt în neştiinţă şi... în mare josnicie ea (arta
regală — K.P.) îi leagă la jugul sclaviei". Motivul pentru care Platon nu spune foarte multe despre sclavi rezultă foarte clar
din 289 c şi urm., în special din 289 d/e. El nu vede o mare deosebire între „sclavi şi alţi slujitori", cum ar fi lucrătorii
necalificaţi, meşteşugarii, negustorii (într-un cuvînt, toate persoanele „banausice" care cîştigă bani; cf. nota 4 la capitolul 11);
singura deosebire dintre sclavi şi ceilalţi este că primii sînt „slujitori dobîndiţi prin cumpărare". Cu alte cuvinte, Platon se
vede pe sine atft de mult deasupra celor de obîrşie umilă încît socoteşte că nu merită să-şi dea osteneala cu distincţii fără
însemnătate. Toate acestea seamănă foarte mult cu Republica, fiind doar un pic mai răspicat spuse. (Vezi şi nota 57-2) la
capitolul 8.)
Pentru felul cum Platon tratează sclavia în Legile, vezi îndeosebi G. R. Morrow, „Plato and Greek Slavery" (în Mind, N.S.,
voi. 48, 186-201;
CAPITOLUL 4 —NOTELE 30-32
255
vezi şi p. 402), articol ce cuprinde o excelentă privire critică asupra acestei chestiuni şi ajunge la o concluzie foarte justă;
după părerea mea, autorul manifestă totuşi o oarecare părtinire în favoarea lui Platon. (Articolul, cred eu, nu subliniază
îndeajuns faptul că pe vremea lui Platon mişcarea împotriva sclaviei se afirmase considerabil; cf. nota 13 la capitolul 5.)
30 Citatul e din rezumatul făcut de Platon Republicii în Timaios (18 c/d). Legat de remarca după care comunitatea sugerată a
femeilor şi copiilor nu era o noutate, cf. ediţia Adam a Republicii lui Platon, voi. I, p. 292 (nota la 457 b şi urm.) şi p. 308
(nota la 463 c 17), precum şi pp. 345-355, în special 354; legat de elementul pitagoreic din comunismul lui Platon, cf. op.
cit., p. 199, nota la 416 d 22. (Privitor la metalele preţioase, vezi nota 24 la capitolul 10. Privitor la mesele comune, vezi nota
34 la capitolul 6; iar în ce priveşte principiul comunist la Platon şi la succesorii săi, nota 29.-2) la capitolul 5 şi pasajele
menţionate acolo.)
31 Pasajul citat este din Republica, 434 b/c. Platon pregetă mult înainte de a se pronunţa pentru un stat cu caste. Am în vedere
nu numai „lunga prefaţă" la pasajul respectiv (despre care voi discuta în capitolul 6; cf. notele 24 şi 40 la acel capitol); pentru
că atunci cînd abordează pentru prima dată aceste chestiuni, în 415 a şi urm., el vorbeşte ca şi cum ar fi îngăduită o ridicare
din clasele inferioare spre cele superioare, cu condiţia ca în clasele inferioare să se nască „vreun copil avînd în el aur sau
argint" (415 c), adică avînd sîngele şi virtuţile clasei superioare. Dar în 434 b-d şi, mai clar încă, în 547 a, această permisiune
este în fapt retrasă; iar în 547 a orice amestec de metale este declarat o impuritate ce nu poate fi decît fatală statului. Vezi şi
textul de la notele 11-14 la capitolul 8 (şi nota 27-3) la capitolul de faţă).
32 Cf. Omul politic, 271 e. Pasajele din Legile despre străvechii păstori nomazi şi despre patriarhii lor sînt 677 e - 680 e.
Pasajul citat este din Legile, 680 e. Următorul pasaj citat este din Republica, 440 d. Poate că e necesară adăugarea unor
comentarii la anumite remarci făcute în alineatul de care ţine nota.
1) în text se spune că Platon nu explică foarte clar cum s-a produs „colonizarea". Atît în Legile, cît şi în Republica aflăm mai
înrîi (vezi mai jos a) şi c)) despre un fel de înţelegere sau contract social (privitor la contractul social, cf. nota 29 la capitolul
5 şi notele 43-54 la capitolul 6, şi textul respectiv), iar mai tîrziu (vezi mai jos b) şi c)) despre o subjugare cu forţa.
a) In Legile, diferite triburi de păstori munteni se stabilesc după ce s-au unit formînd cete mai mari de războinici ale căror legi
sînt rezultatul unei înţelegeri sau al unui contract întocmit de arbitri investiţi cu puteri regale (681 b şi c/d; privitor la ordinea
legilor, descrisă în 681 b, cf. nota 17-2) la capitolul 3). In continuare însă Platon devine evaziv. în loc să descrie cum se
stabilesc aceste cete în Grecia şi cum are loc întemeierea cetăţilor greceşti, el trece la povestea homerică a întemeierii Troiei
şi la războiul troian. De acolo, spune Platon, aheenii s-au întors sub numele de dorieni, „iar restul povestirii... face parte din
istoria lacedemoniană" (682 e) „pentru că am ajuns la colonizarea Lacedemoniei" (682 e/683 a). Pînă aici n-am aflat nimic
despre modul în care a avut loc această colonizare, şi iată că intervine o a doua digresiune (Platon însuşi spune despre
argumentarea din această parte a dialogului că e „dezlî-nată"), pentru ca finalmente (în 683 c/d) să ajungem la „aluzia"
menţionată în text; vezi b).
256
CAPITOLUL 4 — NOTA 32
b) Formularea din text, că ni se dă de înţeles că „aşezarea" dorienilor în Pelopones a fost de fapt o subjugare violentă, se
referă la Legile (683 c/d), unde Platon inserează primele sale remarci istorice despre Sparta. El spune căîncege cu o epocă în
care întreg Peloponesul era „practic subjugat" de dorieni. In Menexenos (a cărui autenticitate e greu de pus la îndoială; cf.
nota 35 la capitolul 10) există, la 245 c, o aluzie la faptul că peloponesienii erau „veniţi din afară" (cum spune Grote în cartea
sa Plato, III, p. 5).
c) în Republica (369 b) cetatea este întemeiată de lucrători cu gîndul la avantajele pe care le oferă diviziunea muncii şi
cooperarea, în conformitate cu teoria contractualistă.
d) Mai departe însă (în Rep., 415 d/e; vezi citatul din text) ni se oferă o descriere a invaziei victorioase a unei clase de
războinici de obîrşie oarecum misterioasă — „cei iviţi de sub pămînt". Pasajul decisiv al acestei descrieri spune că aceşti „fii
ai gliei" sînt nevoiţi să caute locul cel mai potrivit unde să se încartiruiască şi (zice Platon literalmente) „să-i ţină în frîu pe
cei dinăuntru", adică pe cei aflaţi deja în cetate, pe localnici.
e) în Omul politic (271 a şi urm.) aceşti „fii ai gliei" sînt identificaţi cu păstorii munteni veniţi foarte de timpuriu, în perioada
de dinaintea colonizării descrise. Cf. şi aluzia la cosaşii (greierii) autohtoni, din Banchetul, 191 b; cf. nota 6-4) la capitolul 3,
şi 11-2) la capitolul 8.
f) în rezumat, se pare că Platon avea o idee destul de clară despre cucerirea doriana, pe care, din motive evidente, prefera s-o
învăluie în mister. Se pare, de asemenea, că exista o tradiţie conform căreia cetele de războinici erau de obîrşie nomadă.
2) în sprijinul remarcii făcute mai departe în textul acestui alineat, privind faptul că Platon subliniază necontenit că
ocîrmuirea este păstorire, pot fi invocate, de exemplu, următoarele pasaje: Republica, 343 b, unde ideea apare pentru prima
dată; 345 c şi urm., unde, sub forma parabolei bunului păstor, ea devine una din temele centrale ale cercetării; 375 a - 376 b,
404 a, 440 d, 451 b-e, 459 a - 460 c şi 466 c-d (pasaj citat în nota 30 la capitolul 5), unde auxiliarii sînt asemuiţi cîinilor de
pază şi unde creşterea şi educarea lor sînt discutate în consecinţă; 416 a şi urm., unde apare problema lupilor din afara şi
dinăuntrul statului; cf. şi Omul politic, unde ideea este continuată pe mai multe pagini, în special 261 d-276 d. Cît priveşte
Legile, pot face trimitere la pasajul 694 e, unde Platon spune despre Cirus că a dobîndit pentru fiii săi „vite şi oi şi multe
cirezi de oameni şi alte animale". (Cf. şi Legile, 735, şi Theait., 174 d.)
3) Legat de toate acestea, cf. şi A. J. Toynbee, A Study ofHistory, în special voi. III, p. 32 (n. 1), unde este citată cartea lui A.
H. Lybyer The Government of the Ottoman Empire etc, apoi p. 33 (n. 2) şi 50-100; vezi îndeosebi remarca sa privitoare la
nomazii cuceritori (p. 22) şi la „cîinii de pază umani" ai lui Platon (p. 94, n. 2). Ideile sclipitoare ale lui Toynbee au fost
pentru mine un important stimulent; am fost puternic încurajat de numeroase remarci ale sale în care văd coroborări ale
interpretărilor mele şi pe care pot să le preţuiesc cu atît mai mult, cu cît presupoziţiile mele fundamentale par a fi în dezacord
cu cele ale lui Toynbee. Datorez lui Toynbee şi un număr de termeni folosiţi în textul meu, cum ar fi cei de „vite omeneşti",
„cireada de oameni" şi „cîine de pază uman".
CAPITOLUL 4 — NOTA 33
257
Cartea lui Toynbee A Study ofHistory este, din punctul meu de vedere, un model de ceea ce eu numesc istoricism; nu-i nevoie
să adaug prea multe la această categorisire pentru a evidenţia dezacordul dintre noi; despre un număr de dezacorduri cu
caracter mai particular voi vorbi în diferite locuri (cf. notele 43 şi 45-2) la capitolul de faţă, notele 7 şi 8 la capitolul 10, şi
capitolul 24; vezi şi critica mea la adresa lui Toynbee în capitolul 24 şi în lucrarea The Poveity of Historicism, Economica,
N.S., voi. XII, 1945, pp. 70 şi urm.). Cartea sa cuprinde însă o mulţime de idei interesante şi stimulative. Cu privire la Platon,
Toynbee subliniază un număr de aspecte într-un mod la care aş putea subscrie, în particular că statul ideal al lui Platon este
inspirat de propria sa experienţă a revoluţiilor sociale şi de dorinţa sa de a bloca orice schimbare şi că este un fel de Spartă
încremenită (Sparta reală fiind, de altminteri, ea însăşi încremenită). în ciuda acestor cîteva puncte de concordanţă, între
vederile lui Toynbee şi ale mele există un dezacord fundamental chiar şi în modul de a-1 interpreta pe Platon. Toynbee
priveşte statul ideal al lui Platon ca pe o utopie (reacţionară) tipică, pe cînd eu îl interpretez în cea mai mare parte, legat de
ceea ce consider a fi teoria platoniciană generală a schimbării, drept o încercare de refacere a unei forme primitive de
societate. Nu cred, tot aşa, că Toynbee ar fi de acord cu interpretarea dată de mine poveştii platoniciene despre perioada de
dinaintea colonizării şi despre colonizarea însăşi, interpretare schiţată în această notă şi în text; pentru că Toynbee spune {op.
cit, voi. III, 80) că „societatea spartană n-a fost de origine nomadă". El subliniazăapăsat (op. cit, III, 50 şi urm.) caracterul
specific al societăţii spartane, care, spune el, a fost oprită în dezvoltarea sa graţie unui efort supraomenesc de a stăpîni
„cireada omenească". Eu cred însă că această subliniere a situaţiei specifice a Spartei îngreuiază înţelegerea similitudinilor
dintre instituţiile Spartei şi cele ale Cretei, similitudini pe care Platon le găsea atît de izbitoare (Rep., 544 c; Legile, 683 a).
Acestea pot fi explicate, cred, numai ca forme încremenite ale unor străvechi instituţii tribale, care trebuie să fi fost
considerabil mai vechi decît eforturile spartanilor din cel de-al doilea război messenian (cea 650-620 a Chr.; cf. Toynbee, op.
cit, III, 53). întrucît condiţiile supravieţuirii acestor instituţii au fost atît de diferite în cele două ţări, similitudinea lor
constituie un argument puternic în favoarea primitivităţii lor şi împotriva explicării lor printr-un factor ce se întîlneşte numai
la una din ele.
♦Privitor la problema colonizării doriene, vezi şi R. Eisler în Caucasia, voi. V, 1928, îndeosebi p. 113, nota 84, unde
termenul „hellenues" este tradus prin „colonizatori", iar „greci" prin „crescători de vite" sau „nomazi". Acelaşi autor a arătat
(Orphisch-Dionysische Mysteriengedanken, 1925, p. 58, nota 2) că ideea zeului-păstor este de origine orfică. în acelaşi loc
sînt menţionaţi cîinii de pază ai zeului (Domini Canes).*
33 Faptul că în statul lui Platon educaţia este un privilegiu de clasă a fost pierdut din vedere de anumiţi teoreticieni ai
educaţiei entuziaşti care-1 creditează pe Platon cu ideea de a fi vrut să facă educaţia independentă de mijloacele financiare; ei
nu observă că răul rezidă în privilegiul de clasă ca atare, fiind relativ neimportant dacă acest privilegiu se întemeiază pe
resurse băneşti sau pe vreun alt criteriu prin care se determină apartenenţa la clasa dominantă. Cf. notele 12 şi 13 la capitolul
7 şi textul respectiv. Privitor la portul de arme, vezi şi Legile, 753 b.
258
CAPITOLUL 4 — NOTELE 34-39
CAPITOLUL 4 — NOTELE 40-41
259
34 Cf. Republica, 460 c. (Vezi şi nota 31 la capitolul de faţă.) Privitor la recomandarea de către Platon a infanticidului, vezi
Adam, op. cit., voi. I, p. 299, nota la 460 c 18 şi p. 357 şi urm. Deşi subliniază că Platon s-a pronunţat în favoarea
infanticidului şi cu toate că respinge ca „irelevante" toate încercările „de a-1 absolvi pe Platon de sancţionarea" unei atare
practici îngrozitoare, Adam încearcă să-1 scuze pe Platon arătînd că „practica era larg răspîndită în Grecia antică". La Atena
însă nu era. Platon preferă în toate privinţele mentalităţile barbare şi rasiste din vechea Sparta mentalităţilor civilizate din
Atena lui Pericle; iar pentru această preferinţă trebuie făcut răspunzător. Pentru o ipoteză menită să explice practica spartană,
vezi nota 7 la capitolul 10 (şi textul de acolo); vezi'şi diferitele trimiteri făcute acolo la alte note.
Citatele ulterioare din acest alineat care favorizează aplicarea principiilor de creştere a animalelor la om sînt din Republica,
459 b (cf. nota 39 la capitolul 8 şi textul respectiv); cele referitoare la analogia dintre cîini şi războinici etc, din Republica,
404 a; 375 a; 376 a/b şi 376 b. Vezi şi nota 40-2) la capitolul 5 şi nota următoare de aici.
35 Cele două citate dinaintea trimiterii sînt ambele din Republica, 375 b. Cel ce urmează după ele este din 416 a (cf. nota 28
la capitolul de faţă); restul sînt din 375 c-e. Problema amestecului între „naturi" (sau chiar Forme; cf. notele 18-20 şi 40-2) la
capitolul 5, împreună cu textul, şi nota 39 la capitolul 8) opuse este unul din subiectele preferate ale lui Platon. (In Omul
politic, 283 e şi urm. şi mai tîrziu la Aristotel, el se transformă treptat în doctrina mediei.)
36 Citatele sînt din Republica, 410 c; 410 d; 410 e; 411 e/412 a şi 412 b.
37 în Legile (680 b şi urm.) Platon însuşi tratează Creta cu o anumită ironie din pricina ignoranţei ei barbare în domeniul
literaturii. Această ignoranţă se extinde chiar şi asupra lui Homer, pe care interlocutorul cretan nu-1 cunoaşte şi despre care
spune: „poeţii străini sînt foarte puţin citiţi de cretani". („Dar în Sparta sînt citiţi", intervine interlocutorul spartan.) Legat de
preferinţa lui Platon pentru obiceiurile spartane, vezi şi nota 34 la capitolul 6, şi textul de la nota 30 la capitolul de faţă.
38 Pentru felul cum priveşte Platon tratamentul rezervat în Sparta şepte-lului uman, vezi nota 29 la capitolul de faţă,
Republica, 548 e/549 a, unde omul timocratic este comparat cu Glaucon, fratele lui Platon: ,JE1 trebuie să fie mai trufaş
(decît Glaucon) şi mai lipsit de cultură muzicală"; continuarea acestui pasaj este citată în textul de la nota 29. Tucidide
istoriseşte (IV, 80) despre omorîrea mîrşavă a 2000 de iloţi; cei mai buni dintre iloţi au fost selecţionaţi pentru a fi omorîţi,
promiţîndu-li-se că vor fi eliberaţi. E aproape cert că Platon cunoştea bine scrierile lui Tucidide şi putem fi siguri că avea şi
surse de informare mai directe.
Privitor la opinia lui Platon despre tratamentul îngăduitor al sclavilor la Atena, vezi nota 18 la acest capitol.
39 Dacă avem în vedere tendinţa hotărît antiateniană şi deci antiliterară din Republica, e un pic greu să ne explicăm de ce
arîţia teoreticieni ai educaţiei sînt attt de entuziasmaţi de teoriile pedagogice ale lui Platon. Eu unul nu găsesc decît trei
explicaţii plauzibile. Aceştia ori nu înţeleg Republica, în ciuda ostilităţii cît se poate de răspicate a acesteia faţă de educaţia
literară ateniană din acea vreme; ori sînt pur şi simplu flataţi de accentul retoric pus de Platon pe puterea politică a educaţiei,
cum sînt flataţi atfţia filozofi, şi chiar unii muzicieni (vezi textul de la nota 41); ori amândouă.
Tot aşa, este greu de înţeles cum anumiţi iubitori ai artei şi literaturii greceşti pot să găsească încurajări la Platon care, mai
ales în cartea a X-a a Republicii, a lansat un atac extrem de virulent împotriva tuturor poeţilor şi tragedienilor, şi în special
împotriva lui Homer (şi chiar a lui Hesiod). Vezi Republica, 600 a, unde Homer este plasat sub nivelul unui bun tehnician sau
artizan mecanic (pe care altminteri Platon l-ar fi dispreţuit ca banausic şi lipsit de nobleţe; cf. Rep., 495 e şi 590 c, şi nota 4 la
capitolul 11); Republica, 600 c, unde Homer este pus mai prejos decît sofiştii Protagoras şi Prodicos (vezi şi Gomperz,
Gînditorii greci, ed. germană, II, 401); şi Republica, 605 a/b, unde poeţii sînt de-a dreptul excluşi din cetatea bine ocîrmuită.
Comentatorii, însă, trec adesea peste aceste expresii clare ale atitudinii lui Platon, oprindu-se, în schimb, stăruitor asupra unor
remarci de felul celei făcute de Platon în pregătirea atacului la adresa lui Homer („... deşi dragostea şi admiraţia pe care din
copilărie le port lui Homer mă opresc să spun tot ceea ce aş vrea"; Rep., 595 b). Adam comentează la aceasta (în nota sa la
595 b 11) spunînd că „Platon vorbeşte cu adîncă simţire"; eu cred însă că remarca lui Platon nu face decît să ilustreze o
metodă destul de larg practicată în Republica, şi anume de a face o oarecare concesie sentimentelor cetăţeanului (cf. capitolul
10, îndeosebi textul de la nota 65) înainte de a lansa atacul principal asupra ideilor umanitare.
40 Despre cenzura rigidă menită să asigure disciplina de clasă, vezi Republica, 377 e şi urm., îndeosebi 378 c: „Cel ce
urmează să ne păzească cetatea trebuie să socotească drept cea mai de ruşine faptă a te certa cu aproapele tău." Este interesant
că Platon nu formulează dintru început acest principiu politic, adică atunci cînd începe să expună teoria sa despre cenzură în
376 e şi urm., ci vorbeşte mai întîi despre adevăr, frumuseţe etc. Cenzura e apoi înăsprită în 595 a şi urm., îndeosebi în 605
a/b (vezi nota precedentă şi notele 18-22 la capitolul 7 şi textul respectiv). Pentru rolul cenzurii în Legile, vezi 801 c/d. Vezi
şi nota următoare.
Că Platon dă uitării principiul său (Rep., 410 c-412 b, vezi nota 36 la capitolul de faţă) după care muzica e menită să
întărească elementul blînd din om ca opus celui aprig, se vede în special din 399 a şi urm., unde se cer cultivate acele armonii
care nu-i moleşesc pe oameni, ci sînt potrivite „pentru oamenii războinici". Cf. şi nota următoare, 2). — Trebuie spus clar că
Platon n-a „uitat" aici un principiu anterior enunţat, ci doar unul la care discuţia sa urmează să conducă.
41-1) Pentru atitudinea lui Platon faţă de arta Muzelor, în particular faţă de muzica propriu-zisă, de exemplu, Republica, 397
b şi urm.; 398 e şi urm.; 400 a şi urm.; 410 b, 424 b şi urm., 546 d. Legile, 657 e şi urm.; 673 a, 700 b şi urm., 798 d şi urm.,
801 d şi urm., 802 b şi urm., 816 c. Atitudinea sa este, în esenţă, aceea că oamenii cetăţii ideale „trebuie să se ferească... de
introducerea unui nou fel de artă a Muzelor, aceasta fiind întru totul plină de primejdii", dat fiind că „nicăieri nu se schimbă
canoanele muzicale fără schimbarea legilor politice celor mai însemnate, după cum afirmă şi Damon, iar eu cred aceasta"
(.Rep., 424 c). Ca de obicei, Platon urmează exemplul spartan. Adam (op. cit, voi. I, p. 216, nota la 424 c 20; subliniat de
mine; cf. şi trimiterile lui) spune că „legătura dintre schimbările muzicale şi cele politice... a fost îndeobşte

260
CAPITOLUL 4 — NOTELE 42-43
recunoscută în toată Grecia, şi îndeosebi în Sparta, unde... lui Timotheos i-a fost confiscată lira pentru că îi adăugase patru
corzi noi". Că modul de a proceda al Spartei 1-a insipirat pe Platon este neîndoielnic; este însă extrem de improbabil ca acest
mod de a proceda să se fi bucurat de recunoaştere universală în Grecia, şi mai cu seamă în Atena lui Penele. (Cf. 2) din nota
de faţă.)
2) în text afirm că atitudinea lui Platon faţă de muzică (cf. îndeosebi Rep., 398 e şi urm.) este superstiţioasă şi retrogradă dacă
o comparăm „cu critica contemporană mai luminată". Critica la care mă gîndesc este cea a unui autor anonim, probabil un
muzician din secolul al cincilea (sau al patrulea), autorul unei cuvîntări (poate un discurs olimpic) cunoscută acum drept piesa
treisprezece din Grenfell şi Huht, The Hibeh Papyri, 1906, pp. 45 şi urm. Pare posibil ca autorul să fie unul din „diferiţii
muzicieni care-1 critică pe Socrate" (pe ,,'Socrate" din Republica lui Platon), menţionaţi de Aristotel (în pasajul la fel de
superstiţios din Politica sa, 1342 b, unde el repetă majoritatea argumentelor lui Platon); critica autorului anonim merge însă
mult mai departe decît indică Aristotel. Platon (şi Aristotel) credea că anumite moduri muzicale, de exemplu modurile
„molcpme" ionian şi lidian îi făceau pe oameni mai moi şi efeminaţi, pe cînd altele, în special cel dorian, îi făceau curajoşi.
Autorul anonim atacă această teză. „Ei spun — scrie el — că unele moduri plămădesc oameni cumpătaţi iar altele oameni
drepţi; altele, iarăşi, eroi, şi altele fricoşi." El denunţă apoi în mod strălucit stupiditatea acestei idei, arătînd că unele din cele
mai războinice triburi greceşti folosesc moduri despre care se zice că plămădesc fricoşi, pe cînd anumiţi cîntâreţi profesionişti
(„de .operă") cîntă de obicei în modul „eroic", fără a da în vreun fel semne că ar deveni eroi. E posibil ca această critică să fi
fost îndreptată împotriva muzicianului atenian Damon, citat adesea de Platon ca o autoritate, şi prieten cu Penele (care era
îndeajuns de liberal pentru a tolera o atitudine pro-spartanăîn domeniul criticii de artă). Este însă la fel de posibil să fi fost
îndreptată împotriva lui Platon însuşi. Privitor la Damon, vezi Diels5; pentru o ipoteză referitoare îa autorul anonim, vezi
ibid., voi. II, p. 334, nota.
3) Dat fiind că aici atac o atitudine „reacţionară" faţă de muzică, este poate cazul să precizez că atacul meu nu este nicidecum
inspirat de vreo simpatie personală pentru „progres" în muzică. De fapt, întîmplarea face să-mi placă muzica veche şi să-mi
displacă intens muzica modernă (în special majoritatea lucrărilor compuse începînd din ziua în care Wagner a început să
compună). Sînt totalmente împotriva „futurismului", atît în domeniul artei cît şi în cel al moralei (cf. capitolul 22 şi nota 19 la
capitolul 25). Sînt însă şi împotriva pretenţiei de a impune altora propriile preferinţe şi idiosincrazii, ca şi împotriva cenzurii
în asemenea chestiuni. Putem să iubim şi să detestăm, mai ales în sfera artei, fără a fi în favoarea unor măsuri de ordin juridic
pentru suprimarea a ceea ce detestăm sau pentru canonizarea a ceea ce nouă ne place.
42 Cf. Republica, 537 a; şi 466 e - 467 e.
Caracterizarea educaţiei totalitariste moderne a fost făcută de A. Kolnai în The Waragainst the West (1938), p. 318.
43 Remarcabila teorie a lui Platon, după care'statul, adică puterea politică centralizată şi organizată, îşi are originea într-o
cotropire (în subjugarea unei populaţii sedentare de agricultori de către nomazi sau vînători) a fost, din cîte
CAPITOLUL 4 —NOTA 43
261
cunosc, redescoperită pentru prima dată (dacă lăsăm la o parte unele remarci ale lui Machiavelli) de către Hume în critica pe
care o face versiunii istorice a teoriei contractualiste (cf. D. Hume, Essays, Moral, Political, and Literary, voi. II, 1752, eseul
XII, Of the Original Contract): „Aproape toate ocîrmuirile — scrie Hume — care există în prezent sau despre care s-au
păstrat însemnări în istorie, au fost întemeiate iniţial fie pe uzurpare, fie pe cotropire, fie pe amîndouă..." Şi arată că pentru
„un ins dibace şi cutezător..., este adesea uspr ca..., făcînd uz uneori de violenţă, alteori de înşelăciune, să-şi impună
dominaţia asupra unui popor de o sută de ori mai numeros decît partizanii săi... Prin atari procedee au fost statornicite multe
ocîrmuiri; în asta constă'tot contractul originar cu care se pot fuduli." Teoria a fost apoi resuscitată de Renan, în Ce este o
naţiune ?(182) şi de Nietzsche în Genealogia moralei (1887); vezi a treia ediţie germană din 1894, p. 98. Despre originea
„statului" Nietzsche scrie (fără referire la Hume): „O hoardă de bestii blonde, o rasă de stăpîni cotropitori cu organizare
războinică... îşi pune cu putere redutabilele ei gheare pe o populaţie ce poate avea o covîrşitoare superioritate — numerică...
Acesta e modul în care ia naştere «statul» pe pămînt; cred că sentimentalismul care-i căuta originea într-un «contract» este
mort." Teoria aceasta este atrăgătoare pentru Nietzsche deoarece lui îi plac bestiile blonde. Ea a fost însă susţinută şi mai
recent, de către F. Oppenheimer (The State, trad. de Gitterman, 1914, p. 68); de un marxist, K. Kautsky (în cartea sa despre
Interpretarea materialistă a istoriei); şi de W. C. Macleod (The Origin and History ofPolitics, 1931). Consider că în multe
cazuri, dacă nu în toate, lucrurile s-au petrecut cam în felul descris de Platon, Hume şi Nietzsche. Vorbesc aici numai despre
„state" în sensul de putere politică organizată şi chiar centralizată.
i Aş menţiona că Toynbee are o teorie foarte diferită. înainte însă de a o discuta, ţin să precizez că din perspectivă
antiistoricistă problema nu prezintă o mare importanţă. Admit că poate fi interesant în sine să cercetăm cum au apărut
„statele", dar asta n-are nici un fel de implicaţii pentru sociologia statelor âşa cum o înţeleg eu, ca tehnologie politică (vezi
capitolele 3, 9 şi 25),
Teoria lui Toynbee nu se limitează la „state" în sensul de putere politicii organizată şi centralizată. El discută, în fapt, despre
„originea civilizaţiilor. Dar aici începe dificultatea; pentru că unele din „civilizaţiile" lui sînt state (în sensul precizat aici),
unele sînt grupuri sau şiruri de state, iar unele sînt societăţi de felul celei a esshimoşilor, care mi sînt state; iar dacă e
problematică ideea că „statele" iau naştere după o unică schemă, atunci e cu atît mai îndoielnic să vorbim de o schemă de
apariţie unică în cazul unei clase de fenomene sociale atît de felurite cum sînt statele timpurii din Egipt şi Mesopotamia, cu
instituţiile şi tehnicile lor, pe de o parte, şi modul de viaţă eschimos, pe de alta.
Ne putem concentra însă asupra felului în care este descrisă de Toynbee (A Study of History, voi. I, 305, şi urm.) originea
„civilizaţiilor" egipteană şi mesopotamică. Toynbee susţine că provocarea unui mediu de junglă dificil generează o reacţie
din partea unor conducători inventivi şi întreprinzători; ei îşi conduc populaţiile dispuse să-i urmeze în văi ce încep să fie
cultivate şi acolo întemeiază state. Această teorie (hegeliană şi bergsoniană) a geniului creator ca lider cultural şi politic mi se
pare extrem de romantică. Dacă luăm Egiptul, atunci trebuie, înainte de toate, să căutăm originea sistemului castelor.
262
CAPITOLUL 4 —NOTELE 44-45
Acest sistem mi se pare a fi, cel mai probabil, rezultatul unor cuceriri, întocmai ca în India, unde fiecare nou val de
cotropitori a impus o nouă castă, peste cele vechi. Există însă şi alte argumente. Toynbee însuşi agreează o teorie, probabil
corectă, după care creşterea animalelor şi mai ales dresajul sau deprinderea lor cu munca, reprezintă un stadiu mai tîrziu, mai
avansat şi mai greu al dezvoltării decît simpla agricultură, şi că acest stadiu avansat este atins întîi de nomazii din stepe. în
Egipt însă găsim atît agricultură cît şi creşterea animalelor, constatarea fiind valabilă pentru majoritatea „statelor" timpurii
(deşi, presupun, nu şi pentru toate statele din America). Acesta pare a fi un semn că respectivele state cuprind un element
nomad; de aici apare foarte firesc să avansăm ipoteza că acest element se datorează unor invadatori nomazi ce-şi impun
dominaţia lor, o dominaţie de castă, asupra populaţiei agricole originare. Această teorie este în dezacord cu teza lui Toynbee
(op. cit, III, 23 şi urm.) că statele înjghebate de nomazi dispar de obicei foarte repede. Dar faptul că în multe din statele tim-
purii cu caste ocupaţia dominantă este creşterea vitelor se cere explicat cumva.
Ideea că nomazii sau chiar vînătorii au constituit clasa superioară originară este coroborată de tradiţia imemorială, dar încă
vie, a clasei superioare, conform căreia războiul, vînătoarea şi caii sînt simbolurile claselor scutite de muncă; tradiţie ce a
constituit baza eticii şi politicii lui Aristotel şi care este încă vie, după cum au arătat Veblen (The Theory of the Leisuie Class)
şi Toynbee; la aceste mărturii am putea adăuga, eventual, credinţa crescătorului de animale în rasism şi, îndeosebi, în
superioritatea rasială a clasei dominante. Despre această din urmă credinţă, care e atît de vie în statele cu caste, ca şi la Platon
şi Aristotel, Toynbee spune că reprezintă „unul din... păcatele... epocii noastre moderne", fiind „străină geniului elen" (op.
cit, III, 93). Dar cu toate că mentalitatea multor greci a depăşit, poate, orizontul rasismului, pare probabil că teoriile lui Platon
şi Aristotel se bazează pe vechi tradiţii; mai ales dacă ne gîndim că ideile rasiste au jucat un rol atît de mare în Sparta.
44 Cf. Legile, 694 a - 698 a.
45-1) După părerea mea, cartea lui Spengler Declinul Occidentului nu trebuie luată în serios. Dar ea e un simptom, pentru că
expune teoria cuiva care crede într-o clasă superioară confruntată cu spectrul înMngerii. Asemeni lui Platon, Spengler
încearcă să arate că de vină e „lumea", guvernată de o lege generală a declinului şi a morţii. Şi tot ca Platon, preconizează şi
el (în Prusa-cism şi socialism) o nouă ordine, un experiment disperat menit să stăvilească forţele istoriei, o regenerare a clasei
dominante prusace prin adoptarea unui fel de „socialism" sau comunism şi a abstinenţei economice. în ceea ce-1 priveşte pe
Spengler, sînt în mare parte de acord cu L. Nelson, care şi-a publicat recenzia sub un lung titlu ironic, din care redau
începutul: „Vrăjitorie, adicătelea Iniţiere în tainele artei spengleriene a ghicitului şi o dovadă cum nu se poate mai evidentă a
adevărului de neclintit al prezicerilor sale" etc. Cred că avem aici o bună caracterizare a lui Spengler. Nelson — aş adăuga —
a fost unul din primii care s-au opus modului de gîndire numit de mine „istoricism" (urmînd în această privinţă critica făcută
de Kant lui Herder; cf. capitolul 12, nota 56).
2) Remarca mea că probabil Declinul Occidentului de Spengler nu este ultima carte apărută de acesj fel vrea să fie în special
o aluzie la Toynbee.
CAPITOLUL 4 — NOTA 45
263
Lucrarea lui Toynbee este într-atît de superioară celei a lui Spengler, încît preget să le menţionez pe amîndouă în acelaşi
context; dar superioritatea se datorează în principal bogăţiei de idei a lui Toynbee şi pregătirii sale superioare ca istoric (care
se vădeşte în faptul că el nu se ocupă, aşa cum face Spengler, deodată cu toate cîte se află sub soare). Scopul şi metoda
investigaţiei sînt însă similare, hotărît istoriciste. (Cf. critica făcută de mine în The Poverty ofHis-toricism, Economica, N.S.
voi. XII, pp. 70 şi urm.) Ele sînt funciarmente hegeliene (deşi nu-mi pare că Toynbee e conştient de acest fapt). „Criteriul
creşterii civilizaţiilor", identificat de el cu „progresul spre autodeterminare", arată destul de clar acest lucru, pentru că în el
recunoaştem cu uşurinţă legea hegeliană a progresului spre „conştiinţa de sine" şi „libertate". (Hegelianismul pare să fi ajuns
cumva la Toynbee prin Bradley, după cum se poate vedea din remarcile pe care le face despre relaţii, op. cit, III, 223: „însuşi
conceptul de «relaţii» existente între «lucruri» sau «fiinţe» comportă o contradicţie logică... Cum poate fi depăşită această
contradicţie?" (Nu pot intra aici într-o discuţie despre problema relaţiilor. Pot să afirm însă în mod dogmatic că toate
problemele privitoare la relaţii pot fi reduse, prin anumite metode simple'ale logicii moderne, la probleme privitoare la
proprietăţi sau clase; cu alte cuvinte, nu există dificultăţi filozofice speciale privitoare la relaţii. Metoda menţionată este
datorată lui N. Wiener şi K. Kuratowski; vezi Quine, A System of Logistic, 1934, pp. 16 şi urm.) în ce mă priveşte, nu cred că
a clasifica o lucrare ca aparţinînd unei anumite şcoli echivalează cu a o discredita; în cazul istoricismului hegelian, însă, cred
că lucrurile stau aşa, din motive pe care le voi discuta în volumul al doilea al cărţii de faţă.
Privitor la istoricismul lui Toynbee, ţin să spun cît se poate de răspicat că am foarte mari îndoieli asupra ideii că civilizaţiile
se nasc, cresc, se prăbuşesc şi mor. Mă simt obligat să fac această subliniere, pentru că eu însumi mă servesc de unii termeni
folosiţi de Toynbee, atunci cînd vorbesc de „prăbuşirea" şi de „încremenirea" anumitor societăţi. Trebuie să fie clar, însă, că
la mine termenul de „prăbuşire" nu se referă la civilizaţiile de orice fel, ci la un fenomen de un gen aparte — la sentimentul
de descumpănire legat de disoluţia „societăţii închise" magice sau tribale. în consecinţă, eu nu cred, ca Toynbee, că societatea
greacă a cunoscut „prăbuşirea sa" în perioada războiului pelopo-nesian; eu găsesc mult mai devreme simptomele prăbuşirii de
care vorbeşte Toynbee. (Cf. în acest sens notele 6 şi 8 la capitolul 10 şi textul respectiv.) în ceea ce priveşte societăţile
,jncremenite", aplic în mod exclusiv acest termen fie la o societate ce rămîne ataşată formelor sale magice închizîndu-se, cu
forţa, faţă de influenţele unei societăţi deschise, fie la o societate ce încearcă să se întoarcă în cuşca tribală.
în plus, nu cred că civilizaţia noastră occidentală e doar un membru, între alţii, al unei specii. Eu cred că există numeroase
societăţi închise ce pot cunoaşte tot soiul de destine; în schimb o „societate deschisă" presupun că nu poate decît să meargă
înainte ori să fie oprită şi readusă cu forţa înapoi în cuşcă, adică la un loc cu fiarele. (Cf. şi capitolul 10, îndeosebi ultima
notă.)
3) Privitor la poveştile despre Declin şi Prăbuşire, aş menţiona că aproape toate stau sub influenţa remarcii lui Heraclit:„Ei se
ghiftuiesc ca vitele" şi a teoriei lui Platon privind instinctele animalice inferioare. Vreau să spun că toate
264
CAPITOLUL 5—NOTELE 1-3
aceste poveşti înfăţişează declinul ca pe o consecinţă a adoptării (de către clasa guvernantă) a acestor „standarde inferioare"
ce sînt, chipurile, fireşti la clasele muncitoare. Cu alte cuvinte — şi exprimîndu-ne frust dar fără ocolişuri — teoria în cauză
susţine că civilizaţii de felul imperiilor persan sau roman au ajuns în declin din pricina ghiftuielii. (Cf. nota 19 la capitolul
10.)
Note la capitolul 5
1 Expresia, „cerc fermecat" este din Burnet, Greek Philosophy, 1,106, unde sînt discutate probleme similare. Nu sînt însă de
acord cu Burnet că „în vechime regularitatea din viaţa oamenilor era sesizată mult mai clar decît cursul uniform al naturii".
Aceasta presupune stabilirea unei diferenţieri pe care eu o consider caracteristică unei perioade mai rîrzii, şi anume perioadei
de disoluţie a „cercului fermecat al legii şi datinii". în plus, perioadele naturale (anotimpurile ş.a.; cf. nota 6 la capitolul 2 şi
Platon (?), Epinomis, 978 d şi urm.) trebuie că s-au impus conştiinţei oamenilor foarte de timpuriu. Privitor la distincţia legi
naturale — legi normative, vezi îndeosebi nota 18-4) la capitolul de faţă.
2 *Cf. R. Eisler, The Royal Art of Astrology. Eisler spune că, în Babilon, „scribii de tăbliţe care au produs Biblioteca lui
Asurbanipal" (op.- cit., 288) interpretau particularităţile mişcării planetelor ca fiind „dictate de «legi» sau «hotărîri» ce
cîrmuiesc «cerul şi pămîntul» (pirishte shame u irsitî) şi care au fost rostite la început de zeul creator." (ibid., 232 şi urm.) Şi
arată (ibid., 288) că ideea de „legi universale" (ale naturii) îşi are obîrşia în „conceptul... mitologic al... «decretelor cerului şi
pămîntului»..."*
Pentru pasajul lui Heraclit, cf. D5, B29 şi nota 7-2) la capitolul 2; de asemeni, nota 6 la acelaşi capitol şi textul respectiv. Vezi
şi Burnet, loc. cit, care dă o interpretare diferită; el consideră că „atunci cînd oamenii au început să observe cursul regulat al
naturii, nu s-a putut găsi pentru el un nume mai potrivit decît Drept sau Dreptate... care la propriu însemna obicei
neschimbător ce călăuzeşte viaţa oamenilor". Nu cred că fenomenul a însemnat la început ceva social, căpătînd apoi o
accepţiune mai largă, ci mai degrabă că regularităţile („ordinea") sociale şi cele naturale erau la început nediferenţiate iar
oamenii le dădeau o interpretare magică.
3 Această opoziţie este exprimată uneori ca opoziţie între „natură" şi „lege" (sau „normă", „convenţie"), alteori ca opoziţie
între „natură" şi „instituire" (de legi normative), alteori, în fine, ca opoziţie între „natură" şi „artă" sau între „natural" şi
„artificial".
Despre antiteza dintre natură şi convenţie se spune adesea (pe temeiul autorităţii lui Diogene Laertios, II, 16 şi 4; Doxogr.,
564 b) că a fost introdusă de Arhelaos, despre care se zice că ar fi fost maestrul lui Socrate. Eu sînt de părere că în Legile, 690
b, Platon dă de înţeles destul de clar că îl consideră pe „poetul teban Pindar" drept primul la care apare această antiteză (cf.
notele 10 şi 28 la capitolul de faţă). în afară de fragmentele din Pindar (citate de Platon; vezi şi Herodot, III, 38) şi de unele
remarci ale lui Herodot (loc. cit.), una din cele mai timpurii surse originare care ni s-au păstrat sînt fragmentele Despre
adevăr ale sofistului Antiphon (vezi notele 11 şi 12 la capitolul de faţă).
CAPITOLUL 5 — NOTELE 4-5
265
Conform informaţiei din dialogul platonician Protagoras, sofistul Hippias pare să fi fost pionierul unor vederi similare (vezi
nota 13 la capitolul de faţă). Dintre tratările timpurii ale acestei probleme, cea mai influentă pare însă să fi fost cea a lui
Protagoras însuşi, deşi e posibil ca el să fi utilizat o terminologie diferită. (De menţionat că şi Democrit s-a preocupat de
această antiteză, pe care o aplica şi la „instituţii" sociale de felul limbajului; lucru făcut şi de Platon în Cratylos, de ex. 384 e.)
4 Un punct de vedere foarte asemănător apare formulat la B. Russell în „A Fiee Man's Worship" (din volumul său Mysticism
and Logic); şi în ultimul capitol al cărţii lui Sherrington Man on His Nature.
5-1) Pozitiviştii vor replica, fireşte, că motivul pentru care normele nu pot fi derivate din propoziţii este acela că normele nu
posedă semnificaţie; dar aceasta nu face decît să arate că (întocmai ca şi Wittgenstein în Tractatus) ei dau „semnificaţiei" o
definiţie arbitrară, în aşa fel încît numai despre propoziţiile factuale să se poată spune că posedă „semnificaţie". (Privitor la
această chestiune, vezi şi cartea mea Logica cercetării, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, pp. 79 şi urm. şi 90-
91.) Adepţii „psihologismului", pe de altă parte, vor încerca să explice imperativele ca expresii ale unor emoţii, normele ca
obişnuinţe, iar standardele ca puncte de vedere. Dar cu toate că obişnuinţa de a nu fura este, desigur, un fapt, este necesar,
după cum am arătat în text, să se facă distincţie între acest fapt şi norma corespunzătoare. în problema logicii normelor sînt
total de acord cu majoritatea ideilor exprimate de K. Mengerîn cartea sa Moral, Wille und Weltgestaltung, 1935. El este, cred,
unul dintre primii care au dezvoltat fundamentele unei logici a normelor. Fie-mi-îngăduit să exprim aici opinia mea că
refuzul de a admite că normele sînt ceva important şi ireductibil reprezintă una din principalele surse ale slăbiciunilor
intelectuale şi de altă natură ale cercurilor mai „progresiste" din epoca noastră.
2) Privitor la teza mea că nu se poate deriva o propoziţie ce enunţă o normă sau o decizie dintr-o propoziţie ce enunţă un fapt,
aş adăuga aici următoarele, în analiza relaţiilor dintre propoziţii (în sens lingvistic — n.t.) şi fapte, ne mişcăm într-un
domeniu de cercetări logice pe care Tarski 1-a numit Semantică (cf. nota 29 la capitolul 3 şi nota 23 la capitolul 8). Unul din
conceptele fundamentale ale semanticii este acela de adevăr. După cum a arătat Tarski, este posibilă (înăuntrul a ceea ce
Carnap numeşte un sistem semantic) derivarea unui enunţ descriptiv cum ar fi „Napoleon a murit pe insula Sf. Elena" din
enunţul „Dl A a spus că Napoleon a murit pe insula Sf. Elena" în conjuncţie cu enunţul că ceea ce a spus dl A este adevărat.
(Iar dacă folosim cuvîntul „fapt" într-un sens atît de larg încît să vorbim nu numai despre faptul descris de o propoziţie, ci şi
despre faptul că această propoziţie este adevărată, am putea spune chiar că este posibil să se derive „Napoleon a murit pe
insula Sf. Elena" din cele două „fapte" că dl A a spus acest lucru şi că ceea ce a spus el este adevărat.) Or, nu există nici un
motiv să nu procedăm într-un mod cu totul analog în domeniul normelor. Am putea atunci introduce, în corespondenţă cu
conceptul de adevăr, conceptul de valabilitate sau justeţe a normei. Aceasta ar însemna că o anumită normă N ar putea fi
derivată (în cadrul unui fel de semantică a normelor) dintr-o propoziţie ce enunţă că N este valabilă sau justă;
266
CAPITOLUL 5 — NOTA 6
cu alte cuvinte, norma sau porunca „Să nu furi" ar fi echivalentă aserţiunii „Norma «Să nu furi» este valabilă sau justă". (Şi
tot aşa, dacă folosim termenul „fapt" într-un sens atît de larg încît să putem vorbi despre faptul că o normă este valabilă sau
justă, am putea chiar să derivăm norme din fapte. Aceasta totuşi nu face incorecte consideraţiile noastre din text, care privesc
doar imposibilitatea derivării normelor din fapte psihologice, sociologice sau altele similare, adică ne-semantice.)
*3) în prima mea discuţie despre aceste probleme am vorbit despre norme sau decizii, dar niciodată despre propuneri.
Sugestia că e preferabil să vorbim despre „propuneri" se datorează lui L. J. Russell; vezi articolul său „Proposi-tions and
Proposals" din Libiary ofthe Tenth International Congress ofPhilo-sophy (Amsterdam, 11-18 august, 1948), voi. I,
Proceedings ofthe Congress. în acest important articol, enunţurile despre fapte sau „propoziţiile" sînt deosebite de sugestiile
pentru adoptarea unei linii de conduită (a unei anumite politici sau' a anumitor norme sau scopuri), acestea din urmă fiind
numite „propuneri". Marele avantaj al acestei terminologii constă în aceea că, după cum toată lumea ştie, o propunere poate fi
discutată, în timp ce, pe de altă parte, nu este clar dacă, şi în ce sens, poate fi discutată o decizie sau o normă; aşa se face că
vorbind despre „norme" sau „decizii" riscam să susţinem involuntar pe cei ce spun că aceste lucruri se află în afara discuţiei
(fie mai presus de discuţie, cum ar putea pretinde unii teologi sau metafizicieni dogmatici, fie dedesubtul ei, pentru că sînt
fără sens, cum pretind unii pozitivişti).
Adoptînd terminologia lui Russell, am avea posibilitatea să spunem că o propoziţie poate fi asertată sau enunţată (sau că o
ipoteză poate fi acceptată), pe cînd o propunere poate fi adoptată; şi vom distinge între faptul adoptării propunerii şi
propunerea adoptată.
Teza noastră dualistă devine atunci teza că propunerile nu sînt reductibile la fapte (sau la enunţuri despre fapte, sau la
propoziţii) chiar dacă vizează fapte.?
6 Cf. şi ultima notă (71). la capitolul 10.
Cu toate că poziţia mea este implicată, cred, destul de clar în text, este bine, poate, să formulez pe scurt principiile care mi se
par cele mai importante ale eticii umaniste şi egalitare.
1) Toleranţa fată de toţi cei care nu sînt intoleranţi şi nu propagă intoleranţa. (Privitor la această excepţie, cf. ceea ce se
spune în notele 4 şi 6 la capitolul 7.) Aceasta implică, în particular, că deciziile morale ale altora trebuie tratate cu respect, cît
timp asemenea decizii nu intră în conflict cu principiul toleranţei.
2) Recunoaşterea ideii că gravitatea problemelor morale se datorează persistenţei durerii şi suferinţei. Din acest motiv sugerez
ca formula utilitaristă „Cît mai multă fericire pentru un număr cît mai mare de oameni" sau, pe scurt, „Maximizează
fericirea !" să fie înlocuită prin formula „Cît mai puţină suferinţă evitabilă pentru toţi" sau, pe scurt, „Minimizează
suferinţa !" O asemenea formulă simpla poate deveni, cred, unul din principiile fundamentale (poate că nu singurul) ale
acţiunii publice. (Pe cînd principiul „Maximizează fericirea !" pare susceptibil să genereze o dictatură generoasă.) Trebuie
înţeles că din punct de vedere moral suferinţa şi fericirea nu trebuie gîndite ca şi cum ar fi sime-
CAPITOLUL 5—NOTELE 7-11
267
trice; promovarea fericirii este în orice caz mult mai puţin presantă decît ajutorarea celor aflaţi în suferinţă şi decît încercarea
de a preîntîmpina suferinţa. (Această din urmă sarcină nu este aproape deloc o „chestiune de gust", pe cînd prima este în bună
măsură aşa.) Cf. şi nota 2 la capitolul 9.
3) Lupta împotriva tiraniei; cu alte cuvinte, încercarea de a salvgarda celelalte principii folosind mijloacele instituţionale ale
unei legislaţii şi nu bunăvoinţa persoanelor aflate la putere. (Cf. secţiunea II din capitolul 7.)
7 Cf. Bumet, Greek Philosophy, I, 117. Doctrina lui Protagoras evocată în acest alineat este expusă în dialogul platonician
Protagoras, 322 a şi urm.; cf. şi Theaitetos, în special 172 b (vezi şi nota 27 la capitolul de faţă).
Deosebirea dintre platonism şi protagoraism ar putea fi exprimată pe scurt astfel:
(Platonismul) Există în lume o ordine sau justiţie „naturală" inerentă — ordinea primă sau originară potrivit căreia natura a
fost creată. De aceea trecutul e bun, pe cînd orice evoluţie ce duce la norme noi este un rău.
(Protagoraismul) Omul este făptura morală din această lume. Natura nu este nici morală, nici imorală. Aceasta şi oferă
omului posibilitatea de a ameliora lucrurile. — Nu este de necrezut ca Protagoras să fi fost influenţat de Xenofan, unul din
primii care au exprimat atitudinea societăţii deschise şi au criticat pesimismul istoric al lui Hesiod: „Nu dintru început le-au
dezvăluit zeii muritorilor toate, ci, cu vremea, căutfnd, izbutesc să găsească ce-î mai bun." (Cf. Diels5, 18.) Se pare că
Speusip, nepotul şi succesorul lui Platon, a revenit la această viziune progresivistă (cf. Aristotel, Metafizica, 1072 b 30 şi nota
11 la capitolul 11) şi că o dată cu el Academia a adoptat şi în domeniul politic o atitudine mai liberală.
Privitor la relaţia dintre doctrina lui Protagoras şi ideile religioase, este de reţinut că el credea că Zeul acţionează prin om. Nu
văd cum ar putea această poziţie să fie în contradicţie cu creştinismul. Ea ar trebui comparată, de exemplu, cu afirmaţia lui K.
Barth (Credo, 1936, p. 188): „Biblia este un document uman" (adică omul este un instrument al divinităţii).
8 Pledoaria lui Socrate pentru autonomia eticului (strîns înrudită cu ideea sa că problemele naturii nu sînt de primă
importanţă) şi-a aflat expresia îndeosebi în doctrina sa despre autonomia sau autarhia individului „virtuos". Mai tîrziu vom
vedea că această teorie contrastează puternic cu vedenie lui Platon despre voinţa individuală; cf. îndeosebi nota 25 la
capitolul de faţă şi nota 36 la capitolul următor, ca şi textul respectiv. (Cf. şi nota 56 ia capitolul 10.)
9 Nu putem, fireşte, să edificăm instituţii a căror funcţionare să nu depindă de calităţile indivizilor ce lucrează în ele. Privitor
la aceste probleme, cf. capitolul 7 (textul de la notele 7-8, 22-23) şi mai ales capitolul 9.
10 Pentru ceea ce spune Platon despre naturalismul lui Pindar, vezi îndeosebi Gorgias, 484 b; 488 b; Legile, 690 b (pasaj citat
mai jos în capitolul de faţă; cf. nota 28); 714 e/715 a; cf. şi 890 a/b. (Vezi şi nota lui Adam la Rep., 359 c 20.)
11 Antiphon foloseşte termenul pe care eu l-am tradus, vorbind despre Par-menides şi Platon, prin „opinie înşelătoare" (cf.
nota 15 la capitolul 3); el însuşi îl opune termenului „adevăr". Cf. şi traducerea lui Barker din Greek Political Theory, I —
Plato and His Predecessors (1918), 83.
268
CAPITOLUL 5—NOTELE 12-14
12 Vezi Antiphon, Despre adevăr; cf. Barker, op. cit., 83-5. Vezi şi nota următoare, punctul 2).
13 Hippias este citat în dialogul platonician Protagoras, 337 e. Pentru următoarele patru citate, vezi 1) Euripide, Ion, 854 şi
urm; şi 2) Euripide, Phoe-nis. ae, 538; cf. şi Gomperz, Gînditorii greci (ed. germană, I, 325); şi Barker, op cit., 75; cf. şi
atacul violent al lui Platon împotriva lui Euripide din Repu-b .;a, 568 a-d. Mai departe, 3) Alcidamas în Schol. to Arist. Rhet.,
I, 13, 1373 b 18. 4) Lycophron în Fragm. din Aristotel, 91 (Rose); (cf. şi Pseudo-Plutarh, De Nobil., 18-2). Pentru mişcarea
ateniană împotriva sclaviei, cf. textul de la nota 18 la capitolul 4 şi nota 29 (cuprinzînd şi alte referinţe) la acelaşi capitol; de
asemenea, nota 18 la capitolul 10.
1) Merită observat că majoritatea platoniştilor nu prea simpatizează cu această mişcare egalitară. Barker, de exemplu,
vorbeşte despre ea sub titlul „Iconoclasm general"; cf. op. cit, 75. (Vezi şi al doilea citat din cartea Plato a lui Field, în textul
de la nota 3, capitolul 6.) Această lipsă de simpatie se datorează, neîndoielnic, influenţei lui Platon.
2) Pentru antiegalitarismul lui Platon şi Aristotel, menţionat în text în alineatul următor, cf. îndeosebi nota 49 (şi textul
respectiv) la capitolul 8 şi notele 3-4 (şi textul) la capitolul 11.
Antiegalitarismul şi efectele lui nefaste au fost descrise clar de W. W. Tarn în excelentul său studiu „Alexander the Great and
the Unity of Mankind" {Proc. of the British Acad., XIX, 1933, pp. 123 şi urm.). Tarn recunoaşte că în secolul al cincilea e
posibil să fi existat o mişcare către „ceva mai bun decît împărţirea tranşantă între greci şi barbari; dar — spune el — ea nu a
avut nici o importanţă pentru istorie, pentru că orice asptaţie de acest fel a fost sugrumată de filozofiile idealiste. Platon şi
Aristotel n-au lăsat nici o îndoială cu privire la vederile lor. Primul spunea că barbarii erau prin firea lucrurilor duşmani şi că
era normal ca grecii să poarte război cu ei mergînd chiar... pînă la a-i transforma în sclavi. Cel de-al doilea a susţinut că toţi
barbarii sînt prin fire sclavi..." (p. 124, subliniat de mine). Sînt total de acord cu aprecierea dată de Tarn influenţei
antiumanitare nefaste a filozofilor idealişti, adică a lui Platon şi Aristotel. Sînt de acord cu- el şi în sublinierea uriaşei
însemnătăţi a egalitarismului, a ideii unităţii omenirii (cf. op. cit, p. 147). Unicul punct în care nu pot fi total de acord cu Tarn
este aprecierea pe care o face despre mişcarea egalitară din secolul al cincilea şi despre cinicii timpurii. Admit că are dreptate
atunci cînd consideră că influenţa istorică a acestor mişcări a fost mică în comparaţie cu cea a lui Alexandru. Cred însă că ar
fi dat acestor mişcări o apreciere mai înaltă dacă ar fi urmărit paralelismul dintre mişcarea cosmopolită şi cea antisclava-gistă.
Paralelismul dintre relaţiile greci-barbari şi oameni liberi-sclavi este relevat de Tam cu destulă claritate în pasajul citat aici;
iar dacă avem în vedere forţa de netăgăduit a mişcării împotriva sclaviei^(vezi îndeosebi nota 18 la capitolul 4), atunci
remarcile răzleţe împotriva distincţiei dintre greci şi barbari dobîndesc o semnificaţie mult mai mare. Cf. şi Aristotel,
Politica, III, 5, 7 (1278 a); IV (VI), 4, 16 (1319 b); şi III, 2, 2 (1275 b). Vezi şi nota 48 la capitolul 8.
14 Pentru tema „întoarcerii la animalitate" cf. capitolul 10, nota 7î şi textul respectiv.
CAPITOLUL 5 —NOTELE 15-18
269
15 Pentru doctrina socratică a sufletului, vezi textul de la nota 44 la capitolul 10.
16 Termenul de „drept natural" în sensul lui egalitar a ajuns la Roma prin stoici (este de luat în considerare şi influenţa lui
Antistene; cf. nota 48 la capitolul 8) şi a fost popularizat prin Drep'tul roman (cf. Institutiones, II, 1, 2; I, 2, 2). Este folosit şi
de Toma d'Aquino (Summa, II, 91, 2). Este regretabilă folosirea derutantă a termenului „lege naturală" în locul celui de „drept
natural" de către tomiştii moderni, precum şi accentul prea slab pus de ei pe egalitarism.
17 Tendinţa monistă, care la început a dus la încercarea de a interpreta normele ca legi naturale, a dus în ultima vreme la
încercarea opusă, de a interpreta legile naturale ca pe nişte convenţii. Acest tip (fizic) de convenţionalism se baza, în cazul lui
Poincare', pe recunoaşterea caracterului convenţional sau verbal al definiţiilor. Poincare\ iar mai recent Eddington, relevă că
noi definim entităţile naturale prin legile cărora li se conformează. De unde se trage concluzia că aceste legi, adică legile
naturii, sînt definiţii, adică convenţii verbale. Cf. scrisoarea lui Eddington din revista Nature, 148 (1941), p.141: „Elementele
(teoriei fizice)... pot fi definite doar... cu ajutorul legilor cărora li se supun; încît într-un sistem pur formal sîntem în situaţia
de a alerga ca să apucăm cu dinţii propria noastră coadă." Am analizat şi criticat această formă a convenţionalismului în
cartea mea Logica cercetării, îndeosebi pp. 107 şi urm.
18-1) Speranţa de a găsi un raţionament sau o teorie care să preia asupra sa din responsabilităţile noastre constituie, cred, unul
din mobilurile de. bază ale eticii „ştiinţifice". Etica „ştiinţifică", cu absoluta ei sterilitate, este unul din cele mai uimitoare
fenomene sociale. Ce urmăreşte ea, de fapt ? Să ne sptmă ce trebuie să facem, adică să construiască pe o bază ştiinţifică un
cod de norme^ astfel ca atunci cînd ne confruntăm cu o decizie morală dificilă să fie de-ajuns să găsim respectivul indice din
cod ? Un asemenea lucru ar fi evident absurd, lăsînd cu totul deoparte faptul că dacă ar putea fi obţinut, el ar anihila orice res-
ponsabilitate personală şi cu aceasta orice etică. Sau, poate, să ofere criterii ştiinţifice pentru adevărul şi falsitatea judecăţilor
morale, adică a judecăţilor în care figurează termeni ca „bun" sau „rău" ? Este însă clar că judecăţile morale sînt absolut
irelevante. Numai un bîrfitor poate fi interesat să-i judece pe oameni sau acţiunile lor; unii dintre noi văd în „Să nu judeci !"
una din legile fundamentale şi prea puţin preţuite ale eticii umanitare. (E posibil să fim nevoiţi să dezarmăm şi să întemniţăm
un infractor pentru a-1 împiedica să comită alte infracţiuni, dar excesul de judecată morală şi mai ales de indignare morală
este totdeauna un semn de ipocrizie şi fariseism.) Astfel că o etică a judecăţilor morale ar fi un lucru nu numai irelevant, dar
chiar imoral. Importanţa capitală a problemelor morale izvorăşte, de bună seamă, din faptul că putem acţiona cu prevedere
inteligentă şi că ne putem întreba care trebuie să fie scopurile noastre, adică cum ar trebui să acţionăm.
Toţi filozofii morali care s-au ocupat de problema cum trebuie să acţionăm (cu posibila excepţie a Iui Kant) au încercat să
răspundă la ea fie apelînd la „natura umană" (cum a făcut pînă şi Kant, invocînd raţiunea umană) sau la natura „binelui".
Prima din aceste două căi nu duce nicăieri, deoarece toate acţiunile ce ne stau în putere se întemeiază pe „natura umană",
astfel că pro-
270
CAPITOLUL 5 —NOTA 18
blema eticii ar putea fi formulată şi întrebînd căror elemente din natura umană ar trebui să le dau curs şi să le dezvolt şi ce
laturi ar trebui să le înăbuş sau să le înfrînez. Dar nici cea de a doua cale nu duce nicăieri; căci dată fiind o anumită analiză a
„binelui" sub forma unei propoziţii de felul „Binele este cutare şi cutare" (sau „cutare lucru este bun"), vom fi obligaţi
întotdeauna să întrebăm: Şi ce-i cu asta ? De ce trebuie să-mi pese de asta ? Numai dacă cuvîntul „bun" este folosit în sens
etic, adică numai dacă are înţelesul lui „ceea ce trebuie să fac", pot să deriv din informaţia „x este bun" concluzia că e de
datoria mea să fac x. Cu alte cuvinte, pentru ca termenul „bun" să aibă o relevanţă etică, el se cere definit prin „ceea ce eu
(sau noi) trebuie să fac (sau să promovez)". Dar dacă e definit aşa, atunci întreaga lui semnificaţie este cuprinsă în acest
definiens şi el poate fi înlocuit în orice context prin acesta, ceea ce înseamnă că introducerea termenului „bun" nu poate
contribui material la problema noastră. (Cf. şi nota 49-3) la capitolul 11.)
Toate discuţiile despre definiţia binelui sau despre posibilitatea de a-1 defini sînt, deci, cu torul superflue. Ele nu fac decît să
arate cît de departe este etica „ştiinţifică" de problemele presante ale vieţii morale. Ceea ce constituie un indiciu că etica
„ştiinţifică" este o formă de evaziune, de eludare a realităţilor vieţii morale, adică a responsabilităţilor noastre. (în lumina
acestor consideraţii nu este surprinzător să constatăm că debutul eticii „ştiinţifice", sub forma naturalismului etic, coincide în
timp cu ceea ce am putea numi descoperirea responsabilităţii personale. Cf. ceea ce se spune în capitolul 10, în textul de la
notele 27-38 şi 55-57, despre societatea deschisă şi despre Marea Generaţie.)
2) Poate că este aici locul potrivit să mă refer la o formă a fugii de răspundere discutate aici, manifestată îndeosebi de
pozitivismul juridic al şcolii hegeliene, ca şi de un naturalism spiritualist îndeaproape înrudit lui. Că e vorba de o problemă
încă actuală, se poate vedea din faptul că un autor remarcabil cum este Catlin rămîne dependent de Hegel în acest punct
important (ca şi în alte cîteva); analiza mea va îmbrăca forma unei critici a argumentelor aduse de Catlin în sprijinul
naturalismului său spiritualist şi împotriva distincţiei dintre legile naturii şi legile normative. (Cf. G. E. G. Catlin, A Study
ofthe Principles ofPolitics, 1930, pp. 96-99.)
Catlin începe prin a face o distincţie clară între legile naturii şi „legile... făcute de legiuitori umani"; şi admite că, la prima
vedere, expresia „lege naturală", dacă e aplicată normelor, „ne apare evident neştiinţifică, dat fiind că ignoră distincţia dintre
acea lege umană care se cere impusă şi legile fizice care n-au cum să fie încălcate". El încearcă însă să arate că lucrurile doar
ne apar aşa şi că de fapt critica făcută acestui mod de folosire a termenului „lege naturală" a fost „pripită". După care trece la
o formulare clară a naturalismului spiritualist, adică la distingerea „legii întemeiate", (sound law) care este „în conformitate
cu natura", de legea care nu întruneşte această condiţie: „Legea întemeiată dă expresie, aşadar, unor tendinţe umane, într-un
cuvînt ea este o copie a legii «naturale» pe care o ştiinţă politică are menirea să o «descopere». O lege întemeiată este, deci,
în acest sens descoperită şi nu făcută. Ea este copia unei legi sociale naturale" (adică a ceea ce eu am numit „legi
sociologice"; cf. textul de la nota 8 la capitolul de faţă). Şi conchide că în măsura în care sistemul juridic devine mai raţional,
regulile lui „încetează
CAPITOLUL 5 — NOTA 18
271
să aibă caracterul unor dispoziţii arbitrare, fiind pur şi simplu deduse din legile sociale primare" (adică din ceea ce eu numesc
„legi sociologice").
3) Avem aici o formulare foarte tranşantă a naturalismului spiritualist. Critica lui este cu atît mai importantă cu cît Catlin
combină doctrina sa cu o teorie a „ingineriei sociale" ce ar putea părea similară la prima vedere cu cea susţinută aici (cf.
textul de la nota 9 la capitolul 3 şi textul de la notele 1-3 şi 8-11 la capitolul 9). înainte de a o discuta, vreau să explic de ce
consider poziţia lui Catlin dependentă de pozitivismul lui Hegel. E necesar să dau această explicaţie, deoarece Catlin
foloseşte naturalismul său pentru a distinge între legi „întemeiate" şi legi „neîntemeiate"; îl foloseşte, altfel spus, pentru a dis-
tinge între lege „justă" şi lege „nejustă", distincţie ce, desigur, nu pare consonantă cu pozitivismul, adică cu recunoaşterea
legii existente drept singurul standard al justiţiei. Cu toate acestea, consider poziţia lui Catlin foarte apropiată de pozitivism,
şi aceasta pentru că el consideră că numai o lege „întemeiată" poate fi eficace şi ca atare „existentă" în sens hegelian. Căci
Catlin spune că atunci cînd codul nostru juridic nu este „întemeiat", adică atunci cînd nu este în acord cu legile naturii umane,
„prevederile lui rămîn literă moartă". Această din urmă aserţiune înseamnă pozitivism de cea mai pură speţă; pentru că în
temeiul ei, din faptul că un anumit cod nu este „literă moartă", ci aplicat cu succes, am avea dreptul să deducem că este
,.întemeiat"; să deducem, cu alte cuvinte, că orice legislaţie care nu rămîne literă moartă este o copie a naturii umane şi ca
atare justă.
4) Trec acum la o succintă evaluare critică a raţionamentului dezvoltat de Catlin împotriva distincţiei dintre a) legile naturii,
care nu pot fi încălcate, şi b) legile normative, care sînt făcute de oameni, adică impuse sub ameninţarea unor pedepse;
distincţie pe care el însuşi a formulat-o foarte clar la început. Raţionamentul lui Catlin constă din două părţi. El arată a1) că şi
legile naturii sînt, într-un anumit sens, făcute de oameni şi că pot fi, într-un anumit sens, încălcate; şi b1) că într-un anumit
sens legile normative nu pot fi încălcate, încep cu a1). „Legile naturale cu care operează fizicianul — scrie Catlin — nu sînt
fapte brute, ele sînt raţionalizări ale lumii fizice, fie că sînt suprapuse de om sau justificate prin aceea că lumea este inerent
raţională şi ordonată," Şi continuă prin a arăta că legile naturale „pot fi anulate" cînd „fapte noi" ne obligă să remodelăm
legea. La acest argument replica mea este următoarea. Neîndoielnic că un enunţ menit să formuleze o lege a naturii este
elaborat de oameni. Noi facem ipoteza că există o anumită regularitate invariabilă, adică descriem bănuita regularitate cu
ajutorul unui enunţ, pe care-1 numim lege naturală. Dar ca oameni de ştiinţă, sîntem pregătiţi să învăţăm de la natură că am
greşit; sîntem pregătiţi să reformulăm legea dacă fapte noi ce contrazic ipoteza noastră arată că presupusa noastră lege nu
era lege, întrucît a fost încălcată. Cu alte cuvinte, acceptînd anularea „pronunţată" de natură, omul de ştiinţă arată că acceptă
o ipoteză numai cît timp aceasta nu a fost falsificată; ceea ce revine la a spune că el priveşte o lege a naturii ca pe o regulă ce
nu poate fi încălcată, dat fiind că în ochii săi încălcarea acestei reguli este o dovadă că regula nu a formulat o lege a naturii. Şi
încă ceva: deşi ipoteza este construită de oameni, e posibil să nuitfim în măsură să împiedicăm falsificarea ei. Aceasta arată
că, prin formularea unei ipoteze, noi nu creăm regularitatea pe care ea

272
CAPITOLUL 5—NOTELE 19-21
este menită să o descrie (deşi creăm implicit un nou set de probleme şi, eventual, sugerăm noi observaţii şi interpretări), b1)
„Nu-i adevărat — scrie Catlin — că infractorul încalcă legea atunci cînd comite o faptă interzisă... Legea nu spune «Nu poţi
să faci cutare lucru»..., ci «Nu vei face cutare lucru, altminteri ţi se va aplica cutare pedeapsă». Ca ordin — continuă Catlin
— ea poate fi încălcată, dar ca lege, într-un sens cît se poate de real, ea este încălcată numai atunci cînd nu se aplică
pedeapsa... Cît timp legea este pusă în aplicare iar sancţiunile ataşate ei sînt executate,... ea aproximează o lege fizică." La
acest argument se poate replica simplu. în orice sens am vorbi de „încălcarea" legii, legile juridice pot fi încălcate; nici un fel
de ajustare verbală nu poate schimba această situaţie. Să acceptăm teza lui Catlin că infractorul nu poate „încălca" legea şi că
legea ar fi „încălcată" numai dacă infractorul n-ar primi pedeapsa prescrisă de lege. Dar chiar şi din acest punct de vedere,
legea poate fi încălcată; bunăoară, de către funcţionarii de stat care ar refuza să-1 pedepsească pe infractor. Şi chiar şi într-un
stat unde toate sancţiunile sînt în fapt executate, funcţionarii ar putea, dacă ar decide aşa, să împiedice această executare şi
astfel să „încalce" legea în sensul lui Catlin. (Altceva e că ei, procedînd aşa, ar „încălca" legea şi în sensul obişnuit al
cuvîntului, adică ar deveni infractori, pufînd fi în cele din urmă pedepsiţi.) Cu alte cuvinte: o lege normativă este totdeauna
impusă de oameni-şi de sancţiunpe lor, deosebindu-se din acest punct de vedere în chip fundamental de o ipoteză. Cu
mijloace juridice putem impune suprimarea omorului sau a actelor de caritate; a falsităţii sau a adevărului; a dreptăţii sau a
nedreptăţii. Dar nu putem sili Soarele să-şi schimbe traiectoria. Nici un fel de raţionamente nu pot face să dispară contrastul
dintre cele două.
19 Despre „natura fericirii şi a nefericirii" se vorbeşte în Theaitetos, 175 c. Privitor la strînsa înrudire dintre „natură" şi
„Formă" sau „Idee", cf. îndeosebi Republica, 597 a-d, unde Platon discută pentru prima dată despre Forma sau Ideea patului,
spunînd că ea este „patul din firea lucrurilor, despre care am putea spune... că Zeul 1-a făcut" (597 b). în acelaşi loc el
avansează distincţia corespunzătoare dintre lucrul „artificial" (sau „confecţionat", care este o „imitaţie") şi „adevăr". Cf. şi
nota lui Adam la Republica, 597 b 10 (cu citatul din Burnet dat acolo) şi notele la 476 b 13, 501 b 9, 525 c 15; de asemenea
Theaitetos, 174 b (şi nota 1 a lui Cornford la p. 85 a cărţii sale Plato's Theory of Knowledge). Vez$şi Aristotel, Metafizica,
1015 a 14.
20 Pentru atacul lui Platon la adresa artei, vezi ultima carte a Republicii şi mai ales pasajele 600 a - 605 b din Republica,
menţionate în nota 39 la capitolul^,
r
21 Cf. notele 11, 12 şi 13 la capitolul de faţă şi textul respectiv. Afirmaţia mea că Platon e cel puţin parţial de acord cu
teoriile naturaliste ale lui Antiphon (deşi, desigur, nu e de acord şi cu egalitarismul acestuia) li se va părea multora stranie;
mai ales cititorilor lui Barker, op. cit. Ei ar putea fi şi mai surprinşi la auzul opiniei că principalul dezacord dintre cei doi n-a
fost atît unul teoretic, cît unul ţinînd de practica morală şi că nu Platon, ci Antiphon a avut dreptate din punct de vedere moral
în ce priveşte egalitarismul ca problemă practică. (Privitor la acordul lui Platon cu principiul lui Antiphon că natura este
adevărată şi dreaptă, vezi şi textul la notele 23 şi 28, ca şi nota 30 la capitolul de faţă.)
CAPITOLUL 5 — NOTELE 22-27
273
22 Aceste citate sînt din Sofistul, 266 b şi 265 e. Dar pasajul conţine (265 c) şi o critică (similară celei cuprinse în pasajul din
Legile citat în textul de la notele 23 şi 30 din acest capitol) a ceea ce am putea numi o interpretare materialistă a
naturalismului, cum a fost, poate, cea susţinută de Antiphon; am în vedere „părerea... că natura... produce fără inteligenţă".
23 Cf. Legile, 892 a şi c. Pentru doctrina afinităţii sufletului cu Ideile, vezi şi nota 15-8) la capitolul 3. Pentru afinitatea dintre
„naturi" şi „suflete", vezi Aristotel, Metafizica, 1015 a 14, pasajele citate din Legile şi 896 d/e: „sufletul sălăşluieşte în
lucrurile care se mişcă..."
A se compara şi următoarele pasaje în care termenii „natura" şi „suflet" sînt folosiţi evident ea sinonime: Republica, 485 a/b,
485 e/486 a şi d, 486 b („natură"); 486 b şi d („suflet"), 490 e/491 a (ambii), 491 b (ambii) şi multe alte locuri (cf. şi nota lui
Adam la 370 a 7). Afinitatea este afirmată direct în 490 b (10). Pentru afinitatea dintre „natură", „suflet" şi „rasă", cf. 501 e,
unde în locul expresiilor „naturi filozofice" sau „suflete filozofice", care se întîlnesc în pasaje analoage, figurează „rasă de
filozofi".
Afinitate există şi între „suflet" sau „natură" („fire") şi clasă socială sau castă; vezi, de exemplu, Republica, 435 b. Legătura
dintre castă şi rasă este fundamentală, pentru că de la bun început (415 a) casta este identificată cu rasa.
Termenul „fire" („natură") este folosit în sensul de „talent" sau „condiţie a sufletului" în Legile, 648 d, 650 b, 655 e, 710 b,
766 a, 875 c. Prioritatea sau superioritatea naturii asupra artei este enunţată în Legile, 889 a şi urm. Pentru „natural" în sensul
de „just" sau „adevărat", vezi Legile, 686 d şi respectiv 818 e.
24 Cf. pasajele citate în nota 32-1), a) şi c), la capitolul 4.
25 Doctrina socratică a autarhiei este menţionată în Republica, 387 d/e (cf. Apărarea lui Socrate, 41 c şi urm., ca şi nota lui
Adam la Rep., 387 d 25). Acesta este doar unul dintre puţinele şi răzleţele pasaje care amintesc învăţătura socratică; el se află
însă în directă contradicţie cu doctrina principală din Republica, aşa cum am expus-o în text (vezi şi nota 36 la capitolul 6, ca
şi textul de acolo); aceasta se poate vedea confruntînd pasajul citat cu 369 c şi urm. şi cu foarte numeroasele pasaje similare.
26 Cf., spre exemplu, pasajul citat în textul de la nota 29 la capitolul 4. Privitor la „firile rare şi alese", cf. Republica, 491 a/b
şi multe alte pasaje, ca de exemplu Timaios, 51 e: „din raţiune se împărtăşesc zeii şi foarte puţini oameni". Referitor la
„habitatul social", vezi 491 d (cf. şi capitolul 23).
In timp ce Platon (şi Aristotel; cf. îndeosebi nota 4 la capitolul 11 şi textul de acolo) insistă că munca fizică este degradantă.
Socrate pare să fi adoptat o atitudine foarte diferită. (Cf. Xenofon, Memorabilia, II, 7; 7-10; spusele lui Xenofon sînt
coroborate, pînă la un punct, de atitudinea lui Antistene şi a lui Diogene_faţă de munca fizică: cf. şi nota 56 la capitolul 10.)
27 Vezi îndeosebi Theaitetos, 172 b (cf. şi comentariile lui Cornford la acest pasaj, din Plato's Theory of Knowledge). Vezi şi
nota 7 la capitolul de faţă. Elementele de conyjşnţionalism din doctrina lui Platon ar putea, pesemne, să explice de ce unii
care mai posedau scrierile lui Protagoras spuneau că Repu-blica se aseamănă cu acestea. (Cf. Diogenes Laertios, III, 37.)
Pentru teoria conrractn^jjgţjj a lui Lycophron, vezi notele 43-54 la capitolul 6 (în special nota 46) şi textul respectiv.

274
CAPITOLUL 5 — NOTELE 28-32
28 Cf. Legile, 690 b/c; vezi nota 10 la capitolul de faţă. Platon menţionează naturalismul lui Pindar şi în Gorgias, 484 b, 488
b; Legile, 714 c, 890 a. Privitor la opoziţia dintre „constrângerea exterioară", pe de o parte, şi a) „acţiunea liberă", b) „natura",
pe de alta, cf. şi Republica, 603 c, şi Timaios, 64 d. (Cf. şi Rep., 466 c-d, pasaj citat în nota 30 la capitolul de faţă.)
29 Cf. Republica, 369 b-c. Aceasta face parte din teoria contractualistă. Citatul următor, care reprezintă prima formulare a
principiului naturalist în statul perfect, este 370 a/b-c. (în Republica naturalismul este menţionat mai întîi de Glaucon în 358
e şi urm.; dar aceasta, fireşte, nu este doctrina naturalistă a lui Platon însuşi.)
1) Pentru dezvoltarea ulterioară a principiului naturalist al diviziunii muncii şi rolul jucat de acest principiu în teoria
platoniciană a justiţiei, cf. îndeosebi textul de la notele 6, 23 şi 40 la capitolul 6.
2) Pentru o versiune modernă radicală a principiului naturalist, vezi formula societăţii comuniste enunţată de Marx: „De la
fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi!" (Cf., de exemplu, Marx-Engels, Opere, voi. 19, Ed. Politică, Bucureşti, 1964,
p. 22; şi nota 8 la capitolul 13; vezi şi nota 3 la capitolul 13 şi nota 48 la capitolul 24, ca şi textul respectiv.)
Pentru rădăcinile istorice ale „principiului comunismului", vezi maxima lui Platon „Comune sînt cele ale prietenilor" (vezi
nota 36 la capitolul 6 şi textul, pentru comunismul lui Platon vezi şi notele 34 la capitolul 6 şi 30 la capitolul 4, ca şi textul
respectiv) şi compară aceste pasaje cu următoarele din Faptele apostolilor: „Toţi cei ce credeau erau împreună la un loc, şi
aveau toate de obşte;... şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia" (2,44-45).,,Nu era nici unul printre ei care să
ducă lipsă:... se împărţea fiecăruia după cum avea nevoie" (4, 34-35).
30 Vezi nota 23 şi textul de acolo. Citatele din acest alineat sînt toate din Legile: 1) 889 a-d (cf. pasajul foarte asemănător din
Theaitetos, 172 b); 2) 896 c-e; 3) 890 e/891 a.
Pentru ceea ce se spune în alineatul următor din text (adică pentru aserţiunea mea că naturalismul lui Platon este incapabil să
rezolve probleme practice) se poate da următoarea ilustrare. Mulţi naturalişti au susţinut că bărbaţii şi femeile diferă „de la
natură" atît fizic, cît şi spiritual şi că de aceea ar trebui să le revină funcţii diferite în viaţa socială. Or, Platon foloseşte acelaşi
argument naturalist pentru a dovedi contrariul; căci, argumentează el, oare nu se folosesc cîini de ambele sexe pentru pază şi
vînătoare ? „Admiţi ca femeile — scrie el (Rep., 466 c-d)... să asigure împreună cu bărbaţii paza şi să vîneze împreună cu ei,
precum fac cîinii... şi că, făcînd ele acestea, vor săvîrşi tot ce este mai bine şi nu vor încălca natura sexului lor feminin în
raport cu cea a sexului masculin, find vorba de caracterele pe care, prin fire, cele două sexe le au în comun?" (Vezi şi textul
de la nota 28 la capitolul de faţă; privitor la cîine ca păzitor ideal, cf. capitolul 4, îndeosebi nota 32-2) şi textul de acolo.)
31 Pentru o scurtă critică a teoriei biologice a statului, vezi nota 7 la capitolul 10 şi textul respectiv. *Privitor la originea
orientală a acestei teorii, vezi R. Eisler, Revue de synthese historique, voi. 41, p. 15.*
32 Pentru unele aplicaţii ale teoriei platoniciene a sufletului şi concluziile trase din ea, vezi notele 58-59 la capitolul 10 şi
textul respectiv. Privitor la ana-
CAPnOLUL 5 — NOTELE 33-38
275
logia metodologică fundamentală dintre oraşul-stat şi individ, vezi îndeosebi Republica, 368 e, 445 c, 577 c. Pentru teoria
politică a individului uman, sau a fiziologiei umane propusă de Alcmaeon, cf. nota 13 la capitolul 6
33 Cf. Republica, 423, b şi d.
34 Acest citat ca şi cel următor sînt din G. Grote, Plato and the Other Com-panions ofSocrates (1875), voi. III, 124.
Principalele pasaje din Republica sînt 439 c şi urm. (povestea lui Leontios); 571c şi urm. (partea bestială opusă părţii
raţionale a sufletului); 588 c (Monstrul apocaliptic; cf. „Fiara" care posedă un Număr platonic, în Apocalipsa, 13, 17 şi 18);
603 d şi 604 b (omul în dezacord cu sine). Vezi şi Legile, 689 a-b şi notele 58-59 la capitolul 10.
35 Cf. Republica, 519 e şi urm. (cf. şi nota 10 la capitolul 8); următoarele două citate sînt ambele din Legile, 903 c. (Am
inversat ordinea lor.) De menţionat că „întregul" despre care e vorba în aceste două pasaje („pan" şi „holon") nu este statul,
ci lumea; totuşi nu încape îndoială că tendinţa subiacentă a acestui holism cosmologic este un holism politic; cf. Legile, 903
d-e (unde medicul şi meşteşugarul sînt asociaţi omului politic) şi faptul că Platon foloseşte adesea cuvîntul ,Jiolon" (în
special pluralul acestuia) pentru a se referi la stat sau la lume. în plus, primul din aceste două pasaje (în ordinea în care le
citez eu) este o versiune mai scurtă a fragmentului din Republica, 420 b-421 c; iar cel de-al doilea, a fragmentului Republica,
520 b şi urm. („Noi... v-am născut pe voi domni şi regi peste voi înşivă şi peste restul cetăţii."* Alte pasaje privitoare la
holism sau colectivism sînt: Republica, 424 a, 449 e, 462 a şi urm., Legile, 715 b, 739 c, 875 a şi urm., 903 b, 923 b, 942 a şi
urm. (Vezi şi notele 31/32 la capitolul 6.) Pentru remarca din acest alineat că Platon vorbea despre stat ca organism, cf.
Republica, 462 c, şi Legile, 964 e, unde statul este comparat chiar cu corpul omenesc.
36 Cf. Adam în ediţia sa a Republicii, voi. II, 303; vezi şi nota 3 la capitolul 4 şi textul de acolo.
37 Acest aspect este subliniat de Adam, op. cit., nota 546 a, b 7 şi pp. 288 şi 307. Următorul citat din acest alineat este
Republica, 546 a; cf. Republica, 485 a/b, citat în nota 26-1) la capitolul 3 şi în textul de la nota 33 la capitolul 8.
38 Aici este punctul principal în care sînt nevoit să mă abat de la interpretarea lui Adam. Platon vrea, cred, să spună că
regele-filozof din Cărţile VI-VII, care se preocupă în principal de lucruri care nu se nasc şi nu pier (Rep., 485 b; vezi nota
precedentă şi pasajele la care ea face trimitere), dobîndeşte prin educaţia sa matematică şi dialectică cunoaşterea Numărului
platonic şi o dată cu aceasta mjloacele pentru a opri degenerarea socială şi, astfel, şi degenerarea statului. Vezi îndeosebi
textul de la nota 39.
Citatele următoare din acest alineat sînt: „neamul paznicilor să rămînă curat"; cf. Republica, 460 c şi textul de la nota 34 la
capitolul 4. „O cetate astfel întocmită etc": 546 a.
Referirea la distincţia pe care o face Platon, în domeniile matematicii, acusticii şi astronomiei, între cunoaşterea raţională şi
opinia înşelătoare bazată pe experienţă sau percepţie are în vedere Republica, 523 a şi urm., 525 d şi urm.,
* în versiunea engleză folosită de Popper această propoziţie sună întrucîtva d«erit: „Noi v-am creat deopotrivă pentru stat şi
pentru voi înşivă". (N.t)
276
CAPITOLUL 5 — NOTA 39
unde-se vorbeşte de „calcul"; vezi îndeosebi 526 a); 527 d şi urm.; 529 b şi urm.; 531 a şi urm. (pînă la 534 a şi 537 d
inclusiv); vezi şi 509 d - 511 e.
39 *Mi s-a reproşat că am „adăugat" cuvintele „fiind lipsiţi de o metodă pur raţională" (pe care însă niciodată nu le-am plasat
între semnele citării); avînd însă în vedere Rep., 523 a - 537 d, mi se pare clar că referirea lui Platon la percepţie implică
tocmai acest contrast.*
Citatele din acest alineat sînt din Rep., 546 b şi urm. Interpretînd Povestea Căderii şi â Numărului, am evitat cu grijă dificila,
nedecisa şi probabil indecidabila problemă a calculării Numărului în cauză. (S-ar putea să fie indecidabila îhtrucît e posibil ca
Platon să nu fi dezvăluit pînă la capăt secretul său.) îmi limitez interpretarea la pasajele imediat anterioare şi imediat
următoare celui care descrie Numărul însuşi; aceste pasaje cred că sînt suficient de clare. Cu toate acestea, interpretarea mea
diferă, pe cît îmi dau seama, de încercările anterioare.
1) Enunţul crucial pe care îmi întemeiez interpretarea este A) că paznicii lucrează prin „calcul ajutat de percepţie". Pe urmă,
folosesc enunţul B) că ei „nu vor descoperi în mod accidental (modul corect de a obţine) o progenitură bună"; C) că vor
„greşi" şi „vor zămisli copii cînd nu se cuvine"; D) că ei „nu cunosc" asemenea lucruri (cum este Numărul în cauză).*
în ceea ce priveşte enunţul A), orice cititor atent al lui Platon îşi dă seama" că o asemenea referire la percepţie este menită să
exprime o critică a metodei în cauză. în sprijinul acestui mod de a înţelege pasajul de care vorbim (546 a şi urm.) vine şi
faptul că el urmează la mică distanţă de pasajele 523 a -537 d (vezi finalul notei precedente), unde una din temele principale o
constituie opoziţia dintre cunoaşterea pur raţională şi opinia bazată pe percepţie şi unde, în particular, termenul „calcul" este
folosit într-un context ce apasă pe opoziţia dintre cunoaşterea raţională şi experienţă, în timp ce termenului „percepţie" (vezi
şi 511 c/d) i se dă un semn vădit tehnic şi dezaprobator. (A se vedea, spre exemplu, şi modul cum se exprimă Plutarh cînd
discută despre această opoziţie, în Viaţa lui Marcellus, 306.) Sînt, de aceea, de părere — o părere întărită de context,
îndeosebi de B), C), D), că remarca A) a lui Platon implică a) „calculi* bazat pe percepţie" este o metodă nesigură şi b) există
metode mai bune, şi anume cele ale matematicii şi dialecticii, qare oferă cunoaştere raţională pură. Ceea ce încerc să
argumentez aici pe îndelete este de fapt un lucru attt de limpede încît n-ar fi fost cazul să stărui atîta asupra lui, dacă n-ar fi
scăpat chiar şi unui autor de talia lui Adam. Acesta, în nota sa la 546 a, b 7, interpretează „calculul" ca pe o referire la sarcina
cîrmuitorilor de a determina numărul mariajelor pe care trebuie s# le permită, iar „percepţia" ca referindu-se la mijloacele
prin care ei „hotărăsc ce perechi trebuie formate, care copii trebuie crescuţi etc." Aşadar, Adam tratează remarca lui Platon ca
pe o simplă descriere şi nu ca pe o polemică împotriva neajunsurilor metodei empirice. Ca atare, nici afirmaţia C) că
ocîrmuitorii vor „greşi", nici remarca D) că ei „nu cunosc" lucrurile respective, nu sînt puse de el în legătură cu faptul că
aceştia
CAPITOLUL 5 — NOTA 39
27?
* în versiunea românească a Republicii nu se regăsesc întocmai aceste expresii, preluate de Popper după o traducere engleză.
A se vedea mai sus alineatul care cuprinde trimiterile 39 şi 40. (N.t.)
folosesc metode empirice. (Remarca B) că ei „nu vor descoperi în mod accidental" metoda corectă ar fi pur şi simplu omisă
din traducere dacă am da curs sugestiei lui Adam.)
Cînd interpretăm pasajul despre care e vorba aici, trebuie să avem în vedere că în Cartea VIII, imediat înaintea lui, Platon
revine la problema cetăţii dinfîi din Cărţile II-IV. (Vezi notele lui Adam la 449 a şi urm. şi 543 a şi urm.) Dar paznicii acestei
cetăţi nu sînt nici matematicieni, nici dialecticieni. Aşadar, ei n-au nici o idee despre metodele pur raţionale pe care se pune
atîta accent în Cartea VII, 525-534. în legătură cu aceasta, viza remarcilor privitoare la percepţie, adică la neajunsurile
metodelor empirice, şi la ignoranţa, decurgînd de aici, a paznicilor, este cum nu se poate mai precisă.
Aserţiunea B), după care cîrmuitorii „nu vor descoperi în mod accidental" (modul corect de a obţine) „o progenitură bună",
este, potrivit interpretării mele, cît se poate de clară. întrucît cîrmuitorii nu dispun decît de metode empirice, numai printr-o
întîtnplare norocoasă ei ar putea nimeri o metodă a cărei determinare necesită instrumente matematice sau alte mijloace
raţionale.
Interpretarea sugerată aici face pe deplin inteligibile punctele C) şi D); iar remarca lui Platon că numărul său este „stăpîn pe...
zămislirea mai bună şi mai rea" se potriyeşte şi ea perfect. De observat că Adam nu face nici un comentariu la D), adică la
ignoranţa cîrmuitorilor, deşi un comentariu ar fi fost aici foarte necesar avînd în vedere teoria sa (nota la 546 d 22) că
„numărul nu este... un număr nupţial" şi nu are vreo semnificaţie de tehnică eugenică.
Or, faptul că Numărul are tocmai o semnificaţie tehnică şi eugenică rezultă, cred, cu claritate dacă ne gîndim că pasajul în
care e vorba despre el este plasat între pasaje ce conţin referiri la cunoaşterea eugenică, sau, mai bine zis, la lipsa unei atare
cunoaşteri. Imediat înaintea pasajului despre Număr apar A), B) şi C), iar imediat după el apare D), precum şi povestea
miresei şi mireiui şi a progeniturii lor degenerate. în plus, C) dinaintea Numărului şi D) de după Număr fac referiri una la
alta; într-adevăr, aserţiunea C) că „vor greşi" se leagă de „vor zămisli copii cînd nu se cuvine", iar afirmaţia D) că ei „nu
cunosc..." se leagă de faptul întru totul analog al „unirii mireselor şi mirilor cînd nu trebuie". (Vezi şi nota următoare.)
_
Ultimul punct în care trebuie să apăr interpretarea dată de "mine este aserţiunea mea că cei ce cunosc Numărul dobîndesc prin
aceasta putinţa de a influenţa „zămislirea mai bună şi mai rea". Aceasta, fireşte, nu decurge din afirmaţia lui Platon că
Numărul însuşi posedă o asemenea putere; pentru că dacă e corectă interpretarea lui Adam, atunci Numărul reglează naşterile
prin faptul că determină o perioadă fixă după care începe cu necesitate degenerarea. Eu susţin însă că referirile lui Platon la-
„percepţie", la „greşeala" cîrmuitorilor şi la „ignoranţa" lor ca fiind cauze nemijlocite ale erorilor eugenice ar fi fost fără rost
dacă n-ar însemna că paznicii, dacă ar fi dispus de o cunoaştere adecvată a metodelor matematice şi pur raţionale, n-ar fi
greşit. Aceasta ne obligă însă să considerăm că Numărul are o semnificaţie tehnică eugenică şi că cunoaşterea lui reprezintă
cheia puterii de a opri degenerarea. (Această concluzie mi se pare a fi singura compatibilă cu ceea ce ştim despre acest gen de
superstiţii; toată astrologia, bunăoară, presupune concepţia oarecum contradictorie după care cunoaşterea destinului nostru
ne-ar putea ajuta să influenţăm acest destin.)
278
CAPITOLUL 5 — NOTA 39
CAPITOLUL 5 — NOTELE 40-45
279
Cred că încercările de a explica Numărul ca fiind altceva decît un tabu secret privitor la procreaţie se datorează refuzului de
a-i atribui lui Platon idei atît de puţin rafinate, chiar dacă el le formulează ca atare. Se datorează, altfel spus, tendinţei de a-1
idealiza pe Platon.
2) Legat de aceasta, trebuie să mă refer la un articol al lui A. E. Taylor, „The Decline and Fall of the State in Republic, VIII"
(Mnd, N.S. 48, 1939, p. 23 şi urm.)- în acest articol Taylor îl atacă (nedrept, după opinia mea) pe Adam, argumentând astfel
împotriva lui: „Este, desigur, adevărat că despre decăderea statului ideal se spune în mod expres în 546 b că începe cînd cei
din clasa cîrmuitoare «vor zămisli copii atunci cînd nu se cuvine». Dar aceasta nu trebuie neapărat să însemne, şi după opinia
mea nu înseamnă, că Platon se ocupă de probleme de igienă a reproducerii. Principalul aici este ideea simplă că dacă Statul,
ca orice întocmire omenească, poartă în sinea sa germenii propriei disoluţii, aceasta trebuie, fireşte, să însemne că mai
devreme sau mai ffirziu persoanele ce deţin puterea supremă vor ajunge să fie inferioare celor care le-au precedat." (pp. 25 şi
urm.) Mie această interpretare mi se pare nu numai de nesusţinut, avînd în vedere formulările neechivoce ale lui Platon, ci
văd în ea un exemplu tipic de încercare de a elimina din scrierile lui Platou asemenea elemente stânjenitoare cum sînt
rasismul sau superstiţia. Adam a început prin a nega că Numărul are o semnificaţie eugenică şi prin a susţine că nu este vorba
de un „număr nupţial", ci doar de o perioadă cosmologică. Taylor continuă acum prin a nega că Platon ar fi interesat aici în
vreun fel de „probleme de igienă a reproducerii". Numai că pasajul din Platon e plin de aluzii la aceste probleme, iar Taylor
însuşi admite, cu două pagini mai înainte (p. 23) că „nu se sugerează nicăieri" că Numărul „ar viza altceva decît «zămislirea
mai bună şi mai rea»". Şi apoi, nu numai pasajul în cauză, ci şi întreaga Republică (similar şi Omul politic, îndeosebi 310 b,
310 e) nu conteneşte să releve importanţa „problemelor de igienă a reproducerii". Teoria lui Taylor, după care Platon,
vorbind de „odraslă omenească" (sau, cum spune Taylor, despre „lucru plămădit de om") are în vedere statul şi că Platon vrea
să facă aluzie la faptul că statul este creaţia unui legiuitor uman, mi se pare nesusţinută de textul lui Platon. întreg pasajul
începe cu o referire la lucrurile lumii sensibile şi schimbătoare, la lucrurile care se nasc şi pier (vezi notele 37 şi 38 la
capitolul de faţă), în particular la cele vii, plante şi animale deopotrivă, şi la problemele reproducerii lor, şi apoi, un lucru
„plămădit de om" ar însemna, dacă ar fi vizat de Platon într-un asemenea context, un lucru „artificial", care este inferior
pentru că e „îndoit îndepărtat" de realitate. (Cf. textul de la notele 20-23 la capitolul de faţă şi întreaga Carte X a Republicii,
pînă la sffrşitul pasajului 608 b.) Platon nu s-ar fi gîndit niciodată că cineva va înţelege prin expresia „lucru plămădit de om"
statul perfect, „natural"; ci se aştepta ca cititorul să se gîndească la ceva mult inferior (cum ar fi poezia; cf. nota 39 la
capitolul 4). Expresia tradusă de Taylor prin „lucru plămădit de om" se traduce de obicei, simplu, prin „odraslă omenească",
ceea ce înlătură toate dificultăţile.
3) Presupunînd că interpretarea dată de mine pasajului în cauză este corectă, se poate face o sugestie cu intenţia de a pune în
legătură credinţa lui Platon în rolul degenerării rasiale cu sfatul dat de el în repetate rînduri ca numărul membrilor clasei
guvernante să fie menţinut constant (sfat ce arată că
sociologul Platon a înţeles efectul destabilizator al creşterii populaţiei). Modul de gîndire al lui Platon, descris în finalul
capitolului de faţă (cf. textul de la nota 45; şi nota 37 la capitolul 8), mai cu seamă felul cum el opune monarhul Unic,
Minoritatea timocrată, Multiplicităţii celor ce nu alcătuiesc decît o gloată, e posibil să-i fi sugerat credinţa că o creştere
numerică echivalează cu o scădere calitativă. (Ceva în sensul acesta este într-adevăr sugerat în Legile, 710 d.) Dacă această
ipoteză este corectă, atunci e foarte posibil ca el să fi tras concluzia că creşterea populaţiei şi degenerarea rasială sînt
interdependente sau chiar că aceasta din urmă este cauza celei dintîi. Cum creşterea populaţiei a fost în fapt principala cauză
a instabilităţii şi disoluţiei societăţilor tribale timpurii din Grecia (cf. notele 6, 7 şi 63 la capitolul 10 şi textul de acolo),
această ipoteză ar explica şi de ce credea Platon că „adevărata" cauză era degenerarea rasială (credinţă ce se armonizează cu
teoriile sale generale despre „natură" şi „schimbare".)
40-1) Adam insistă (nota la 546 d 22) că trebuie tradus prin „în mod nepotrivit", în loc de „cînd nu trebuie". Aş observa aici
că interpretarea mea e cu totul independentă de acest detaliu de traducere: ea e pe deplin compatibilă cu oricare din
traducerile: „în mod nepotrivit", „greşit", „cînd nu trebuie" sau „în afara sorocului potrivit". (în original, expresia
corespunzătoare înseamnă iniţial ceva în genul „contrar măsurii potrivite"; iar în mod curent înseamnă „la vreme
nepotrivită".)
*2) Privitor la remarcile lui Platon despre „încrucişări" şi „amestec" am putea observa că Platon pare să fi fost adeptul unei
teorii primitive, dar larg împărtăşite, despre ereditate (răspîndită, pare-se, şi astăzi printre crescătorii de cai), după care
progenitura este un amestec în doze egale de caractere sau „naturi" ale celor doi părinţi şi că în ea caracterele, firile sau
„virtuţile" acestora (rezistenţa fizică, iuţeala etc. sau, potrivit spuselor din Republica, Omul politic şi Legile, blîndeţea,
ardoarea, cutezanţa, cumpătarea etc.) se amestecă proporţional cu numărul ascendenţilor (bunici, străbunici etc.) care au
posedat aceste caractere. în consecinţă, harta împerecherilor ţine de dozarea judicioasă şi ştiinţifică — matematică sau
armonioasă — a firilor. Vezi îndeosebi Omul politic, unde meşteşugul regal al cîrmuirii statului sau al păstoririi oamenilor
este asemuit cu cel al ţesutului şi unde ţesătorul regal trebuie să îmbine cutezanţa şi cumpătarea. (Vezi şi Republica, 375 c-e
şi 410 c şi urm.; Legile, 731 b; şi notele 34 şi urm. la capitolul 4; 13 şi 39 şi urm. la capitolul 8; plus textele respective.)*
41 Privitor la legea platoniciană a revoluţiilor sociale, vezi îndeosebi nota 26 la capitolul 4 şi textul respectiv.
42 Termenul „metabiologie" este folosit de G. B. Shaw, în acest sens, ca desemnare pentru un fel de religie. (Cf. prefaţa la
Back to Methuselah; vezi şi nota 66 la capitolul 12.)
43 Cf. nota lui Adam la Republica, 547 a 3.
44 Pentru o critică a ceea ce eu numesc „psihologism" în metodologia sociologică, cf. textul de la nota 19 la capitolul 13 şi
capitolul 14, unde discut despre psihologismul metodologic, răspîndit încă şi acum, al lui Mill.
45 S-a spus de multe ori că gîndirea lui Platon nu trebuie înghesuită într-un „sistem"; mă aştept de aceea ca încercările mele
din acest alineat (şi nu numai
280
CAPITOLUL 6 — NOTELE 1-3
din el) de a evidenţia unitatea sistematică a gîndirii lui Platon, care este evident bazată pe tabloul pitagoreic al opuşilor, să dea
prilej la critici. Eu cred însă că o atare sistematizare este o probă necesară a oricărei interpretări. Greşesc cei care cred că n-au
nevoie de nici o interpretare şi că pot să „cunoască" un filozof sau opera lui luîndu-1 exact „aşa cum a fost". Ei nu pot decît
să interpreteze, atît omul cît şi opera lui; nefiind însă conştienţi de faptul că interpretează (că, deci viziunea lor este colorată
de tradiţie, temperament etc), interpretările lor vor fi inevitabil naive şi necritice. (Cf. şi capitolul 10 — notele 1-5 şi 56 — şi
capitolul 25.) O interpretare critică îmbracă însă cu necesitate forma unei reconstrucţii raţionale şi nu poate fi decît
sistematică; ea e obligată să încerce să reconstruiască gîndirea filozofului în cauză ca pe un edificiu coerent. Cf. şi ceea ce
spune A. C. Ewing despre Kant (A Shoit Comentary on Kant's Critique of Pure Reason, 1938, p. 4): „... trebuie să pornim de
la premisa că e improbabil ca un mare filozof să se contrazică întruna, şi ca atare, ori de cîte ori există două interpretări,
dintre care una îl face pe Kant coerent iar cealaltă incoerent, vom prefera pe prima dacă în mod raţional există o atare
posibilitate." Această remarcă se aplică în mod sigur şi în cazul lui Platon şi chiar interpretării în general.
Note Ia capitolul 6
1 Cf. nota 3 la capitolul 4 şi textul, îndeosebi finalul alineatului respectiv, în plus, vezi nota 2-2) la acel capitol. Referitor la
formula înapoi la natură vreau să atrag atenţia asupra faptului că Rousseau a fost puternic influenţat de Platon. într-adevăr,
chiar şi o privire sumară asupra Contractului social ne dezvăluie o mulţime de analogii, mai ales cu acele pasaje platoniciene
despre naturalism pe care le-am comentat în capitolul precedent. Cf. în special nota 14 la capitolul 9. Există de asemenea o
interesantă asemănare între Republica, 591 a şi urm. (şi Gorgias, 472 e şi urm., unde o idee similară apare într-un context
individualist) şi faimoasa teorie rousseauistă (şi hegeliană) apedepsei. (Barker, Greek Political Theory, I, 388 şi urm.,
subliniază pe drept cuvînt influenţa lui Platon asupra lui Rousseau. El însă nu sesizează puternicul element de romantism din
Platon; şi nu toată lumea realizează că romantismul rural care a influenţat atît Franţa cît şi Anglia lui Shakespeare prin
intermediul Arcadiei lui Sânazzaro îşi are obîrşia în păstorii dorieni ai lui Platon; cf. notele 11-3), 26 şi 32 la capitolul 4 şi
nota 14 la capitolul 9.)
2 Cf. R. H. S. Crossman, Plato To-Day, (1937), 132; următorul citat este de la p. 111. Această interesantă carte (ca şi
lucrările lui Grote şi F. Gomperz) m-a încurajat mult să dezvolt vederile mele destul de neortodoxe despre Platon şi să-i
secondez în concluziile lor mai degrabă dezagreabile. Pentru citatele din C. E. M. Joad, cf. al său Guide to the Philosophy
ofMorals andPolitics (1938), 661 şi 660. Ar putea fi menţionate aici şi foarte interesantele remarci privind ideile lui Platon
despre dreptate, făcute de C. L. Stevensonîn articolul său „Persuasive Definitions" (Mind, N.S., voi. 47, 1938, pp. 331 şi
urm.).
3 Cf. Crossman, op. cit, Ybi şi urm. Următoarele două citate sînt din Field, Plato etc, 91; pentru remarci similare cf. Barker,
Greek Political Theory etc. (vezi nota 13 la capitolul 5).
CAPITOLUL 6 — NOTELE 4-8
281
(idealizarea lui Platori a jucat un rol considerabil în dezbaterile privind autenticitatea diferitelor lucrări ce ni s-au transmis sub
numele său. Multe din ele au fost respinse de unii critici pentru simplul motiv că cuprind pasaje ce nu se potrivesc cu
viziunea lor idealizantă despre Platon. O expresie destul de naivă şi totodată tipică a acestei atitudini se găseşte în „Nota
introductivă" a lui Davies şi Vaughan (cf. ediţia Golden Treasury a Republicii, p. VI):,,Nu cumva dl Grote în zelul său de a-1
da jos pe Platon de pe supraomenescul lui piedestal îi atribuie cu prea mare uşurinţă compuneri ce au fost socotite nedemne
de un filozof atît de divin ?" Aceşti autori par a nu-şi da seama că judecata lor despre Platon trebuie să depindă de ceea ce
acesta a scris, şi nu viceversa; şi că dacă aceste compuneri sînt autentice şi în acelaşi timp nedemne, înseamnă că Platon n-a
fost un filozof chiar atît de divin cum presupun dînşii.
4 Formularea a) rivalizează cu una a lui Kant, care descrie o {.constituţie ^reapţăicn fiind „o constituţie ce realizează
maximum de libertate posibilă a indivizilor umani, prin formularea legilor în aşa fel încît libertatea fiecăruia să poată
coexista culibertatea tuturor celorlalţi". (Critica raţiunii pure2,373); vezi şi a sa Teorie a dreptului, unde spune: „Dreptul
(sau justiţia) este totalitatea condiţiilor care sînt n^cRsarp pentru ca alegerea liberă a fiecăruia să poată i rii li î
ţ p g p
coexista cu cea a oricui altcuiva, în conformitate cu o lege generală a libertăţii." Kant credea că acesta a fost scopul urmărit
de Platon în Republica; de unde putem vedea că el a fost unul din numeroşii filozofi care ori s-au lăsat înşelaţi de Platon, ori
l-au idealizat atribuindu-i propriile lor idei umanitare. Fie-mi îngăduit să remarc, în această ordine de idei, că liberalismului
înflăcărat al lui Kant i se dă prea puţină atenţie în scrierile de filozofie politică engleze şi americane (în pofida lucrării lui
Hastie, Kant's Principles of Politics). Foarte des se afirmă despre el că este un precursor al lui Hegel; avînd însă în vedere că
a recunoscut în romantismul lui Herder ca şi în cel al lui Fichte o doctrină diametral opusă propriei sale doctrine, o asemenea
afirmaţie îi face lui Kant o crasă nedreptate şi nu încape îndoială că el ar fi dezavuat-o în mod categoric. Uriaşa influenţă a
hegelianismului este cea care a dus la acceptarea acestor afirmaţii, după mine total greşite.
5 Cf. textul de la notele 32/33 la capitolul 5.
6 Cf. textul de la notele 25-29 la capitolul 5. Citatele date în acest alineat sînt din: 1) Republica, 433 a; 2) Republica, 434 a/b;
3) Republica, 441 d. Legat de |ormulareajilatgniciană din primul citat, „am spus de mai multe ori", cf. şi, mai ales, Republica,
397 e, unde teoria dreptăţii este pregătită cu grijă, şi, fireşte, Republica, 369 b-c, pasaj citat în textul de la nota 29, capitolul 5.
Vezi şi notele 23 şi 40 la capitolul de faţă.
7 După cum am arătat în capitolul 4 (nota 18 şi textul şi nota 29), Platon nu vorbeşte mult despre sclavi în Republica, deşi atît
cît spune este destul de grăitor, el risipeşte însă orice dubiu cu privire la atitudinea sa în Legile (cf. îndeosebi articolul lui G.
R. Morrow din Mind, citat în nota 29 la capitolul 4).
8 Citatele sînt din Barker, Greek Political Theory, I, p. 180. Barker afirmă (pp. 176 şi urm.) că „dreptatea platoniciană" este
„dreptate socială" şi relevă corect natura ei holistă. El menţionează (178 şi urm.) că această formulă ar putea fi eventual
critkată pentru că „nu... atinge esenţa a ceea ce oamenii înţeleg îndeobşte prin dreptate", şi anume „un principiu pentru
reglementarea ciocnirilor dintre voinţe", adică dreptatea întrucît îi priveşte pe indivizi. El
282
CAPITOLUL 6 — NOTA 9
crede însă că „o asemenea obiecţie este irelevantă" şi că ideea lui Platon „nu ţine de drept",,ci reprezintă „o concepţie despre
moralitatea socială" (179); şi spune mai departe că modul acesta de a trata dreptatea corespundea, într-un fel, ideilor greceşti
curente despre dreptate: „Dînd dreptăţii acest sens, Platon nu se îndepărta mult de ideile curente din Grecia." El nici nu
menţionează măcar că există dovezi ce atestă contrariul, aşa cum arătăm aici în notele următoare şi în text
9 Cf. Gorgias, 488 e şi urm.; pasajul este citat mai complet şi discutat mai jos în secţiunea VIII (vezi nota 48 la capitolul de
faţă şi textul de acolo). Pentru teoria aristoteliciană a sclaviei vezi nota 3 la capitolul 11 şi textul respectiv. Citatele din
Aristotel reproduse în acest paragraf sînt: 1) şi 2) din Etica nicom., V, 4, 7 şi 8; 3) Politica, III, 12, 1 (1282 b; vezi şi notele
20 şi 30 la capitolul de faţă. Pasajul conţine o referire la Etica nicom.); 4) Etica nicom., V, 4, 9; 5) Politica, IV, (VI), 2-1
(1317 b). în Etica nicom., V, 3, 7 (cf. şi Pol, III, 9, 1; 1280 a), Aristotel menţionează de asemenea că semnificaţia „dreptăţii"
variază în statele democratice, oligarhice, şi aristocratice. în conformitate cu ideile, lor diferite despre ..merit"
*Pentru tvederile lui Platon. din Legile, despreţ
şi Egalitatea poli-