Acest tezaur de resurse este un început

şi o provocare pentru membrii Bisericii

Adventiste. Cartea se adresează tuturor
acelora care iubesc Cuvântul lui Dumnezeu şi
sunt dornici să sondeze mai adânc în
Scriptură, căutând mărgăritare ale adevărului.

Preocuparea principală a autorului

acestei cărţi nu a fost prezentarea unor predici
alcătuite după toate regulile omileticii. Scopul
principal al cărţii este acela de a trezi interesul
pastorilor, interesul prezbiterilor şi al
slujbaşilor pentru o predicare calitativă, nu
atât din punct de vedere omiletic, cât din
punct de vedere spiritual. Predicile,
devoţionalele şi ilustraţiile pentru predică sunt
adresate, în primul rând, categoriilor amintite
mai sus, dar sunt disponibile cercetării oricui
este interesat de predicare.

De asemenea, resursele din acest prim

volum, şi din volumele care vor apărea în

5
continuare, pot fi lecturate în acele comunităţi
mici unde nu există vorbitori sau pot fi folosite
doar ca studiu devoţional personal. Nevoia
unei astfel de colecţii de predici, devoţionale şi
ilustraţii pentru predică a fost evidenţiată şi de
Ellen G. White:

„Marea lipsă de oameni, care să meargă din loc în loc

pentru a predica adevărul, trebuie suplinită de broşuri şi
reviste, printr-o corespondenţă inteligentă.

Mulţi dintre cei împrăştiaţi pretutindeni pe pământ care

au văzut rareori un predicator în carne şi oase, pot face
întâlnirile lor extrem de interesante şi profitabile alegând pe
cineva care citeşte bine, pentru a lectura articole sau predici
publicate în revistele sau cărţile noastre.” ( Semnele Timpului,
Jan 2, 1879)

Materialul omiletic oferit în acest prim

volum este preluat, în general, din articole,
predici, povestiri şi alte resurse de pe Internet.
Materialul cules de pe Internet a fost tradus,
prelucrat şi adaptat specificului comunităţilor
româneşti, poate cu mici excepţii. Acest volum
se limitează doar la un număr de aproximativ
o sută de pagini, dar volumele viitoare pot
depăşi cu mult acest număr, în funcţie de
contribuţia dvs.

Cititorii pot contribui cu predici,

devoţionale sau ilustraţii scurte, după modelul

6
celor prezentate deja în acest volum.
Resursele trimise de cititori vor fi analizate, şi
publicate în volumele următoare. Tezaur
Omiletic poate deveni un mijloc de
comunicare între pastori, prezbiteri, slujbaşi şi
membrii bisericii. Reacţiile şi contribuţiile dvs.
pot fi trimise deocamdată doar prin email, la
adresa: sori@fx.ro .

De pe vârful unei stânci, un colecţionar

de mesaje din natura, dă drumul unei pietre
şi-i spune: "caută-mi în vale şi alte înălţimi!"
Piatra , în rostogolirea ei loveşte o alta mai
mare, care la rândul ei împinge un bloc de
marmoră ce se opreşte în curtea unui om.
Acesta o socoteşte inutilă şi o împinge pe
terenul vecinului . Noul proprietar o detestă
şi o rostogoleşte mai departe. Cel din urmă
care o găseşte iese fericit din casă cu o daltă

7
şi un ciocan şi o lucrează cu viziunea lui de
sculptor. De multe ori şi-a dorit bucata aceea
de marmoră albă, dar n-a avut puterea s-o
urnească în vale. Uitându-se spre înaltul
stâncii, îl vede pe cel care a provocat
rostogolirea cea mult aşteptată şi-i trimite un
semn de mulţumire. Prea mult timp a stat
fără lucru.
Cartea "Tezaur omiletic", este o stârnire
de gânduri chemate la un impact cu
gândurile noastre, care cresc şi, în final,
găsesc în calea căutărilor de viaţă adevărată,
un bulgare mare şi alb, un dar al cerului
aruncat în sufletul nostru, căruia Duhul
creator îi dă forma desăvârşită.
E adevărat că nu găsim o structură
elaborată pe o tematică unitară în colecţia de
predici şi nici pretenţia literară pentru fraze
arcuite cu irizări artistice care să surprindă.
Intenţia autorului acestor colecţii de
subiecte, unele din prejma casei, cum sunt
bătăile inimii taţilor, altele din întâmplări
dramatice de pe Titanic sau altele din focul
încrucişat asupra Sabatului, este vădit
spirituală. Prezenţa divină se regăseşte fie în
standardele care nu se negociază, din
"Pledoaria pentru simplitate", sau în
înţelepciunea care vine de sus din "Cel mai

8
înţelept nebun", fie în dragostea neviciată
din" Mirul iubirii".
Parcă simt şi un gest de consideraţie
arătat cititorului, prin aceea că nu-l
copleşeşte cu subiecte care să-l strivească
prin noutatea ideilor şi prin descoperiri
fulminante. Ca un râu curat cu veste bună,
gândurile risipite în cele opt titluri şi în
ilustraţiile finale, ne incită să creăm imagini
cu dalta propriilor noastre forţe spirituale, de
o înălţime mai mare şi de o vigoare mai
pregnantă.
De parcă autorul ar spune: "acum este
rândul vostru"; după ce am citit cartea, cred
că marele câştig abia acum începe să vină.
Luaţi în mâinile sufletului dalta gândului
vostru şi ciocanul simţămintelor şi lucraţi la
acest material, urmărindu-vă creaţia din
aşteptările curate ale unei vieţi sfinte. Veţi fi
câştigaţi!

George Uba

9
 „Mă bucur
de
Cuvântul
Tău
ca cel
ce găseşte
o mare
pradă.”

Ps. 119: 162

10
Prelucrare după o predică apărută în revista Echoes
sub titlul de „predica lunii mai”, anul 2000

O să ne referim în această ocazie la - să-i

spunem – sindromul „femeii super”. Există femei
care se pare că le au pe toate. Pentru ele
treburile gospodăreşti de acasă sunt ca o joacă.
Au timp pentru carieră, pentru familie, au timp
să se angajeze şi în activităţi sociale şi reuşesc
să se descurce cu toate. Casele lor sunt
impecabile. Soţii lor sunt iubiţi şi îngrijiţi, copiii
lor excelează la şcoală şi se poartă frumos, iar
cariera lor este strălucitoare. Ele totdeauna
arată bine, sunt frumos îmbrăcate şi acţionează
mereu cum este cel mai bine. În ciuda tuturor
acestor cerinţe, ele sunt mereu pline de viaţă.
Chiar şi după ce au muncit toată duminica să
reaşeze lucrurile din casă, după plecarea

11
musafirilor de sâmbătă, luni dimineaţă ele sunt
odihnite şi pline de energie (Vezi Proverbe 31:
10 – 31).

V-aţi dorit vreodată să fiţi ca una din aceste

femei? Poate că fiecare dintre dumneavoastră a
încercat din greu să trăiască o astfel de viaţă şi
acum, după eşecurile pe care le-aţi avut, vă
simţiţi frustrate că nu aţi reuşit să le faceţi pe
toate.

Ne propunem ca, pe parcursul acestei

predici, să învăţăm o lecţie, chiar de la prima
femeie perfectă care a trăit pe pământ. Eva era
o doamnă de o frumuseţe desăvârşită, cu o
minte ageră, capacităţi şi posibilităţi fantastice,
având dragoste şi fericire din belşug şi mai
presus de toate poseda şi bogăţiile lumii întregi.
De fapt, întregul pământ era la picioarele ei.
Dumnezeu rostise o binecuvântare specială
asupra ei şi asupra soţului ei: „Creşteţi, înmulţiţi-vă,
umpleţi pământul şi supuneţi-l; stăpâniţi peste peştii mării,
peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe
pământ!” Geneza 1: 28

Ce început! Eva împreună cu soţul ei au

fost aleşi de Dumnezeu să conducă lumea!
Aceasta însemna că Eva era regina! Ea trăia într-
un loc incredibil de frumos – o grădină făcută
chiar de Dumnezeu! Noi plătim o mulţime de
bani ca să petrecem doar câteva zile dintr-un an
într-un loc frumos, mai frumos decât cel în care
locuim, dar Eva trăia zi de zi în această grădină
plantată de Însuşi Dumnezeu, Marele Grădinar.

12
 Ellen G. White descrie în culori vii locuinţa
primilor părinţi - „Cerul albastru era acoperişul;
pământul cu florile sale preţioase şi covorul de verdeaţă era
pardoseala; ramurile pline de frunze ale pomilor maiestuos
împodobiţi erau baldachinul . . .” 1 - dar şi această
descriere inspirată este doar o palidă încercare
pe lângă frumuseţile de care era înconjurată
Eva.

Putem spune că Eva le avea pe toate! Avea

un soţ care o adora, o casă splendidă, o carieră
strălucită, ca regină a lumii, un trup şi o minte
de o desăvârşire fantastică, modelate chiar de
mâna Creatorului. Era o femeie perfectă, într-o
lume perfectă! Acolo unde trăia Eva nu era
boală, durere sau moarte. Acolo nu era foamete
şi sărăcie. Acolo nu era rebeliune şi violenţă.
Viaţa era frumoasă, ca un râu care curge liniştit.

Cuvântul lui Dumnezeu către Eva era

simplu şi clar. Datoria ei era aceea de a popula
pământul, de a-l stăpâni şi de a-l îngriji. Ea avea
acces la toate resursele de pe planetă, cu
excepţia unui singur pom: „Poţi să mănânci după
plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei
binelui şi răului să nu mănânci; căci în ziua în care vei mânca
vei muri negreşit.” Geneza 2: 16, 17

Cu siguranţă, acesta nu era un test prea

greu: un singur pom pe lângă toţi ceilalţi, care
aveau fructe de tot felul, nu era prea mult. Eva a
înţeles Cuvântul lui Dumnezeu şi ştim aceasta

1
E. G. White, Patriarhi şi Profeţi, p. 45

13
din primele cuvinte pe care le-a spus şarpelui:
„Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a
zis: „Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el ca să
nu muriţi!” Geneza 3: 3

Eva a ştiut care este porunca lui Dumnezeu

şi a nesocotit-o. De ce s-a întâmplat aceasta?
Eva era o femeie perfectă care le avea pe toate.
Nu avea nevoie de fructul din mijlocul grădinii.
Poate că, dacă ar fi fost înfometată, după mai
multe zile în care nu a mâncat nimic, fapta ei ar
fi avut circumstanţe atenuante. Dar ea nu avea
nevoie de acel fruct. Avea sute de soiuri de
fructe din care ar fi putut să mănânce.

De ce a ales să nesocotească porunca lui

Dumnezeu? Geneza 3: 6 ne oferă răspunsul: ea
a făcut aceasta pentru că „a văzut că pomul era bun de
mâncat şi plăcut la privit, şi că pomul era de dorit ca să
deschidă mintea cuiva!” Şarpele a înşelat-o şi Eva a
crezut minciuna lui!

Satana o înşelase să creadă că are nevoie

de ceva mai mult, de o nouă senzaţie şi de mai
multă înţelepciune decât cea pe care i-o dăduse
Dumnezeu. Fructul oprit a devenit dintr-odată
ceva ce trebuia să aibă, pentru că până atunci
nu mai avusese aşa ceva. Putem numi aceasta
lăcomie sau nemulţumire. Avea la dispoziţie de
toate şi probabil că nici nu încercase gustul
sutelor de soiuri de fructe, dar mai era ceva ce
nu avea şi Eva a vrut cu tot dinadinsul să aibă.

14
 Acestea sunt lucruri care încă ispitesc pe
femeile şi bărbaţii de azi care au de toate. Când
văd mai mult, ei vor mai mult.

Un prieten al meu spunea: „Sunt cu bugetul pe

roşu, dar ştiu că, dacă voi ieşi la o plimbare şi voi privi la
vitrinele magazinelor, voi găsi încă un lucru de care am
nevoie. Aşa că mai bine stau acasă.”
Prietenul meu învăţase o lecţie pe care
fiecare dintre noi trebuie să o învăţăm. Vitrinele
magazinelor nu ne aduc nici un folos. Pe cei care
se opresc să le privească îi costă. O singură
privire costă! Chiar dacă ai o magazie plină de
lucruri, o plimbare la Mal, sau la un
supermarket, sau la Metro întotdeauna îţi va
descoperi că mai este ceva care îţi lipseşte. Mai
este ceva de care ai nevoie. Aşa că mai bine stai
acasă şi „Te mulţumeşti cu lucrurile pe care le ai”, aşa
cum ni se spune Evrei 13: 5.

În lumea noastră, când reclamele de la

televizor sunt atât de dibaci făcute, cineva poate
sta acasă şi totuşi să fie confruntat cu ispita de a
cumpăra din ce în ce mai multe lucruri. Este cu
adevărat o bătălie să te mulţumeşti cu ceea ce
ai, când zilnic înaintea ochilor tăi sunt
prezentate o mulţime de lucruri şi servicii noi.
Pomul cunoştinţei binelui şi răului nu mai este
aşezat azi în mijlocul grădinii, ci este plasat pe
ecranul televizorului, în ziare, reviste şi chiar pe
Internet.

15
 Datoriile pe care oamenii le au în bancă,
sau la magazinul din cartier ruinează familii.
Falimentul este mai răspândit ca oricând. Mii de
oameni au început să se folosească de cărţile de
credit şi în acest fel pot scoate din contul lor în
minus cât vor pentru a mai cumpăra încă un
lucru de care au nevoie. Datorii copleşitoare
stârnesc certuri în familii şi provoacă despărţiri.
Finanţele scăpate de sub control sunt cauza care
duce la aşa de multe divorţuri.

Avem nevoie cu disperare să stăm departe

de pomul cunoştinţei binelui şi răului care arată
aşa de bine, dar costă aşa de mult! Dacă vom
asculta Cuvântul lui Dumnezeu şi vom trăi în
acord cu el, vom fi protejaţi de falimentul
financiar.

Dar prin Cuvântul Său vom fi protejaţi, de

asemenea, şi de falimentul moral. Mai sunt şi
alte ispite de genul celei menţionate mai sus
pentru bărbaţii şi femeile care au de toate. O
apropiere prea mare faţă de o persoană de sex
opus poate stârni dintr-odată dorinţa de a avea
mai mult decât ai acasă. O nouă relaţie! O nouă
senzaţie! Şi într-un moment de neatenţie ne
vindem pentru fructul fără valoare al poftei.

Cuvântul lui Dumnezeu ne protejează şi de

falimentul spiritual. Sunt o mulţime de voci care
ne cheamă pe căi lăturalnice, diferite de cele pe
care ni le-a arătat Dumnezeu foarte clar.
Religiile ezoterice apelează la dorinţele noastre

16
de a încerca ceva nou şi diferit. Este uşor să
ajungi la o învăţătură falsă atunci când cauţi
doar acele experienţe religioase care te fac să te
simţi bine. Deşi sunt mulţi azi care spun că
toate drumurile duc spre ceruri, aceasta nu
este adevărat. Isus Hristos ne-a spus lămurit că
singura cale de acces către Dumnezeu este prin
El. Domnul Hristos ne-a avertizat, de asemenea,
că vor veni prooroci mincinoşi în aceste ultime
zile. Dar Cuvântul lui Dumnezeu ne poate ajuta
să ne ferim de ei.

Ce putem face dacă acum rătăcim departe

de Cuvântul lui Dumnezeu şi deja am gustat din
fructul oprit? Putem recăpăta viaţa după ce am
căzut în faţa ispitei? Haideţi să privim din nou la
experienţa primei femei perfecte.

Având toată lumea la picioare, toate

nevoile şi dorinţele satisfăcute, Eva a crezut
totuşi minciuna diavolului că are nevoie de ceva
mai mult decât atât. Ea a păşit înainte şi a luat
din fructul de care nu avea nevoie, simţind că nu
mai poate trăi dacă nu îl are. Imediat ce a gustat
din el, sentimentul de goliciune a pus stăpânire
pe sufletul ei. A cuprins-o teama şi vinovăţia.
Tocmai ea, cea mai perfectă femeie, se
ascundea acum din faţa lui Dumnezeu printre
pomii din grădină.

Te-ai simţit vreodată la fel? Te-ai trezit

vreodată dimineaţa, după o noapte pe care ai
petrecut-o în oraş şi simţeai că ai fi dorit să

17
rămâi toată ziua cu pătura în cap? Ţi-ai dat
seama în acel moment că viaţa ta de ieri nu mai
seamănă cu cea de azi şi te-au cuprins
sentimente de frică şi vinovăţie?

Poate că nu mai crezi că vei putea vreodată

să vezi faţa celor din familia ta, sau a prietenilor
după ceea ce ai făcut. Poate că te întrebi dacă
mai poţi vedea faţa lui Dumnezeu în situaţia în
care eşti. Aşa că te ascunzi şi de semeni şi de
Dumnezeu.

Numai că de Dumnezeu nimeni nu se poate

ascunde. Şi Eva a descoperit aceasta.
Dumnezeu i-a găsit pe Adam şi Eva în paradisul
lor pierdut. El te poate găsi şi pe tine cel pierdut
în această lume.

Şi atunci când Dumnezeu te găseşte El îţi

pune aceeaşi întrebare: „Ce ai făcut?” Eva a
aruncat vina asupra şarpelui. Ai acuzat vreodată
pe altcineva pentru greşelile tale? „Nu este vina
mea! Este vina tatălui meu, sau a mamei mele, sau…. S-a
întâmplat din cauza lui ...” Fiecare dintre noi putem
găsi cu uşurinţă scuze pentru păcatele noastre.
Dar nu acesta este drumul către vindecare.
Trebuie să înfruntăm greşelile pe care le-am
făcut. Trebuie să ne recunoaştem păcatele.
Trebuie să le mărturisim.

„Ce ai făcut?” a întrebat Dumnezeu pe Eva.

„Ce ai făcut?” ne întreabă Dumnezeu pe fiecare
dintre noi. Apoi El ne promite că „dacă ne mărturisim

18
păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte şi să ne
curăţească de orice nelegiure”. 1 Ioan 1: 9

Aceasta este ceea ce a făcut şi Eva până la

urmă. Ea s-a întors la Dumnezeu pentru ca El să
repare viaţa ei distrusă. În capitolul 4 din
Genesa citim că atunci când a născut un fiu a
spus: „Am căpătat un om cu ajutorul Domnului!” Genesa
4: 1 u.p
Ea nu a pretins că această realizare se
datorează doar capacităţilor ei. Eva a recunoscut
că fiul ei venea de la Domnul. Ea a învăţat că,
până şi aşa-numiţii oameni perfecţi au nevoie de
Dumnezeu în fiecare domeniu al vieţii lor.

Aceasta lecţie trebuie să o învăţăm fiecare

dintre noi. Nu contează cât de frumoşi suntem –
avem nevoie de Dumnezeu. Nu contează cât de
inteligenţi suntem, nu contează că trăim într-o
casă frumoasă, nu contează că avem de toate şi
lumea este la picioarele noastre – în ciuda a
toate acestea, avem nevoie de Dumnezeu. Nu
contează cât de impecabilă este familia noastră,
avem nevoie de Dumnezeu. Un pas mai departe
de El va aduce dezastrul, durerea şi moartea. Un
pas înapoi către El ne va aduce vindecarea,
iertarea şi o viaţă nouă.

Un pastor povestea:

Nu o voi uita niciodată pe Sandra. Era o alcoolică şi

trăia cu un dealer de droguri. Statul i-a luat copiii pentru că

19
nu era o mamă bună. Deşi Sandra era o fată inteligentă şi
frumoasă şi crescuse într-o familie bună, deşi fusese o fată
care le avusese pe toate, acum viaţa ei era un dezastru.

În ciuda dependenţei ei de alcool şi droguri, Sandra

tânjea după Dumnezeu. Am privit încercările ei disperate de
a se întoarce la El, apoi am văzut cum de fiecare dată cădea
iarăşi. De repetate ori se apropia de Dumnezeu, dar revenea
în scurt timp la vechile obiceiuri.

S-a mutat şi un timp am pierdut orice legătură cu ea.

Într-o zi m-a sunat şi m-a întrebat ce trebuie să facă pentru a
fi reabilitată. Nu mai bea. Nu mai trăia cu dealerul de
droguri. Dumnezeu o iertase şi refăcuse viaţa ei. Primise
copiii înapoi şi se bucura să le fie mamă.

Aceasta este ceea ce face Dumnezeu

pentru copiii Săi care vin la El pentru a primi
ajutor. Aceasta este ceea ce Dumnezeu poate
face şi pentru tine. Dacă viaţa ta este perfectă
ai nevoie de El. Dacă viaţa ta este un dezastru
teribil, El poate să o refacă prin Isus Hristos.

Un material prelucrat după o predică ţinută de

pastorul Ron Aguilera

20
Textul de bază: Luca 7: 36-50
Ilustraţie – Un fermier a intrat în concursul
Kentucky (un concurs de cai) cu un catâr.
Prietenii lui l-au întrebat: „De ce faci asta? Ştii
doar că având un asemenea animal nu vei
câştiga niciodată!” „Ştiu,” a răspuns el, „dar
sper că prin asocierea sa cu mine, să fac din
acest catâr un animal mai bun.”
Descoperim de multe ori că, dacă am
petrecut mai mult timp cu Domnul Hristos, noi,
cu ieşirile noastre necontrolate, cu îndărătnicia
noastră, aproape că dispărem şi Hristos i-a chip
în noi. Prin asocierea cu El devenim mai buni. De
asemenea, vom putea constata că, dacă
petrecem mai mult timp alături de aceia care
iubesc pe Dumnezeu şi se află într-o relaţie
strânsă cu El (prin închinare, prin studii biblice,
sau alte situaţii sociale) vom fi atraşi mult mai
mult către El.
Biblia ne recomandă: „Să iubeşti pe Domnul
Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot
cugetul tău” (Mat. 22: 37). Ce înseamnă aceasta?
Cum putem face aceasta? Ce înseamnă să
iubeşti pe Dumnezeu?

21
 Biblia continuă să ne înveţe: „Nu iubiţi lumea,
nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea
Tatălui nu este în el” (1 Ioan 2: 15).
Isus i-a pus lui Petru o întrebare de genul
acesta: „Mă iubeşti?” Şi El pune astfel de
întrebări tuturor oamenilor pentru că a iubi pe
Dumnezeu este lucrul cel mai important în
relaţia noastră cu El.
Deci, ce înseamnă să iubeşti pe Dumnezeu?
Este dragostea pentru El tot una cu consacrarea
noastră în mâna Sa, ori este acelaşi lucru cu
ascultarea noastră deplină de El? Sigur că poate
fi şi aceasta, dar nu în mod necesar!
Să analizăm istorisirea din Luca 7 pe care o
ştim deja. O femeie ne învaţă că a iubi pe
Dumnezeu înseamnă mai mult decât de ceea ce
am afirmat mai sus că aceasta ar fi. Această
femeie ne vorbeşte despre cea mai înaltă
dragoste: afecţiune, adorare şi mulţumire. Toate
acestea sunt exprimate într-un mod radical.
A iubi pe Hristos înseamnă ceva mai mult
decât a întocmi o listă de lucruri pe care să le
faci pentru El. Dragostea noastră pentru El este
un răspuns al inimii la ceea ce El a făcut pentru
noi. Dar să ne întoarcem la povestirea din Luca
7.
Alături de această femeie ne este prezentat
un om religios, care avea o impresie foarte bună
despre el. Dar este semnificativ ceea ce Domnul
Hristos îi spune tocmai lui, care se considera
desăvârşit (Domnul citise gândurile lui) : „Cel

22
căruia i s-a iertat mult, iubeşte mult. Dar cel căruia i se iartă
puţin, iubeşte puţin” (Lc. 7: 47).
De această dată Domnul Hristos nu este de
partea celui religios, ci devine un apărător al
aceleia care era considerată cea mai mare
păcătoasă.
Fariseii reprezintă acea clasă de oameni
care sunt satisfăcuţi cu neprihănirea lor, cu
realizările şi performanţele lor religioase.
Femeia păcătoasă, din această întâmplare,
reprezintă pe aceia care au căzut în groapa
propriei lor slăbiciuni şi pentru că au fost iertaţi,
şi numai din această cauză, petrec vieţile lor
făcând fapte motivate de dragostea şi
mulţumirea lor faţă de Mântuitorul.
Dacă ar fi să punem întrebări, în acest
punct al meditaţiei noastre nu există decât o
singură întrebare potrivită: în care din cele două
clase ne aflăm noi?
Femeia „păcătoasă” (în ghilimele, pentru că
aşa era privită de ceilalţi) aproape că a stârnit o
ceartă. În acele zile, astfel de evenimente, cum
este cel descris în Luca 7, erau organizate pe
terasa camerei de sus. Oamenii din sat sau din
oraş veneau ca să asculte cum oaspeţii discută
cu gazdele despre probleme politice sau despre
alte evenimente sociale.
Cu această ocazie, locuitorii din acel sat
ştiau că Isus este acolo şi va fi o discuţie pe
teme religioase. Oamenii erau afară, în curte şi

23
ascultau conversaţia. Trimişii fariseilor erau
acolo cu siguranţă ca să prindă totul. Alţii
veniseră doar ca să se distreze, pentru că nu
aveau ce face acasă.
Femeia? Ea a venit pregătită. A venit
intenţionat. A venit pentru a mulţumi Domnului
Hristos.
De câte ori ne trezim dimineaţa spunând:
„Doamne, azi am de gând să exprim dragostea
mea pentru Tine într-un mod deosebit. Azi vreau
să sfărâm ceva la picioarele Tale!” Femeia, pe
care ceilalţi o considerau păcătoasă, venise
intenţionat în casa lui Simon ca să arate
dragostea şi mulţumirea care o avea faţă de
Domnul Isus Hristos.
Dragostea acestei femei era plină de curaj.
Ea venise pe un teritoriu neprielnic. Oamenii nu
o apreciau, iar gazda, nici atât. Dar ea avea o
dragoste plină de curaj: „ Nu-mi pasă ce cred ceilalţi
despre mine, am să-L găsesc pe Domnul şi am să-I arăt
dragostea pe care o am pentru El! ”
Oare de câte ori am mărturisit dragostea
noastră faţă de Dumnezeu în asemenea situaţii
neprielnice, acasă sau la serviciu?
Această femeie ştia exact ce înseamnă
dragostea. Iubirea ei pentru Hristos era
puternică, aşa că a venit la picioarele Lui. Nu a
sărit către El îmbrăţişându-L, ci a venit doar la
picioarele Lui, exact aşa cum ar fi făcut un
slujitor. Îl vedea pe Hristos pe o treaptă
superioară celei pe care se afla ea. Prin gestul

24
ei tăcut i-a transmis lui Hristos dispoziţia ei de a
deveni slujitoare a Lui: „Vreau să te slujesc pentru că
meriţi aceasta!” Cât de potrivit este acest gest
pentru aceia care iubesc pe Domnul Isus Hristos
cu adevărat!
Isus nu fusese tratat ca un Oaspete de
onoare. Nimeni nu-I spălase picioarele, nimeni
nu-L sărutase, nimeni nu-I turnase untdelemn pe
cap. De aceea, femeia s-a hotărât să facă pentru
Isus ceea ce El merita.
Poate că, unii dintre cititori vor spune:
„Astăzi vreau să fiu de partea lui Isus. M-am
săturat să-i aud pe aceia care iau Numele Lui în
deşert! De ce n-aş putea arăta fără teamă
dragostea mea pentru El în faţa oamenilor!”
Este riscant să facem un asemenea lucru în
lumea noastră. A fost riscant şi pentru femeia
„păcătoasă”. Simon gândea acelaşi lucru pe
care oamenii de azi l-ar spune despre noi, dacă
ne-ar vedea făcând ceva asemănător.
Dar Hristos a răspuns frământării lui
Simon: „Cui i se iartă mult, iubeşte mult, dar cui i se iartă
puţin, iubeşte puţin!” (Lc. 7: 47). Mesajul pe care Isus
l-a transmis lui Simon a fost simplu: iertarea.
„Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi
da odihnă!” (Mat. 11: 28). Isus ne asigură că El
poate ridica povara de pe sufletul nostru şi ne
poate oferi în schimb iertarea Sa.
Ne place să gândim despre noi că suntem
la picioarele lui Isus, împreună cu femeia. Dar în

25
realitate, semănăm mai mult cu Simon, chiar
dacă nu ne place să recunoaştem aceasta.
Simon invitase pe Isus la acest eveniment.
Dar de ce oare nu i-a spălat picioarele, de ce nu
i-a oferit sărutul care se cuvenea unui oaspete
de onoare? De ce nu i-a uns capul cu
untdelemn?
Motivul pentru care el nu a făcut aceasta
era că riscul la care s-ar fi expus ar fi fost prea
mare. Fariseii, colegii lui, ar fi comentat fapta
lui. Simon nu a vrut să rişte, ci a vrut să fie în
siguranţă: „ Te chem la mine Isus, dar nu vreau să risc
poziţia mea, nu vreau să pierd respectul pe care îl am în faţa
fariseilor pentru Tine ” gândea Simon. De aceea
fapta femeii l-a intimidat.
Prieteni, este un mare risc să-L avem pe
Hristos în viaţa noastră. De multe ori chiar
spunem aceasta: „Să nu sărim peste bord, mai bine
rămânem aici în siguranţă!” Dar făcând aşa, nu ne
dăm seama că noi arătăm exact opusul a ceea
ce înseamnă dragoste faţă de Dumnezeu . Nu Îl
urâm, dar ne place să fim în siguranţă.
Isus este de multe ori Oaspete neonorat, nu
doar în casa lui Simon, ci chiar şi în viaţa
noastră. Sunt dese ocaziile în care noi nu
onorăm pe Dumnezeu. Uneori tragem o linie
peste care El nu trebuie să treacă în viaţa
noastră. Acceptăm ca El să lucreze în noi, dar
până la un anumit punct. Sunt alte lucruri mai
importante decât El pentru noi. Nu totdeauna

26
suntem dispuşi să ascultăm ceea ce El are să ne
transmită.
De câte ori citim această istorisire parcă
am vrea să spunem: „Simon, trezeşte-te, Isus este la
masa ta!” Numai că El stă la uşa inimii noastre şi
bate. El tânjeşte ca noi să-I deschidem. Dar şi
atunci când Îi deschidem, nu este pentru noi
decât un simplu oaspete.
Simon invitase pe Isus la petrecerea sa. Era
seara lui, toţi cei care fuseseră invitaţi veniseră
pentru Simon.
Mulţi dintre noi invităm pe Isus în inimile
noastre şi credem că El este acolo pentru noi, ca
să ne facă mai fericiţi, ca să ne rezolve
problemele, ca să oprească vaetele noastre, ca
să pedepsească pe vrăjmaşii noştri, ca să ne
facă mai bogaţi şi să ne aducă pace.
Trebuie să schimbăm perspectiva aceasta.
Trebuie să gândim tocmai invers: „Eu sunt aici
pentru Tine, Isus.” El nu a venit pentru ospăţul meu;
adevăratul ospăţ este la picioarele Lui.
Trebuie să renunţăm la mentalitatea
aceasta: „Mă bucur că eşti aici cu mine! Uite de ce am
nevoie de Tine: am de rezolvat problemele acestea . . . !”
Aceasta este mentalitatea celui căruia „i s-a iertat
puţin şi iubeşte puţin”.
Isus nu i-a spus lui Simon: „Tu, eşti un creştin
bun, păzeşti poruncile şi nu ai nevoie prea mult de iertare,
aşa că nu mă aştept să mă iubeşti prea mult!” Nu aceasta
este ceea ce Hristos i-a spus. Domnul Isus

27
Hristos nu tolerează nici măcar un pic pe aceia
care se mulţumesc cu neprihănirea lor. El urăşte
mândria.
Domnul Isus i-a spus lui Simon: „Tu crezi că
eşti bun şi nu ai nevoie de iertare. Aceasta este problema
ta!” Aşa gândim şi noi deseori. „Da, El a murit
pentru mine. Dar oare de ce a trebuit să moară El pentru un
om aşa de bun ca mine?” Dacă există în mintea
noastră această idee, dacă încă mai credem că
nu avem nevoie prea mult de iertare, atunci
trebuie să ştim că neprihănirea şi mândria
noastră îl ofensează pe Dumnezeu.
Isaia a înţeles starea lui: „Sunt un om cu buze
necurate …” (Is. 6: 1 - 8). Isaia a înţeles că trebuie
să trăiască la picioarele lui Isus, aşa cum ar
trebui să înţelegem şi noi.
Dacă nu eşti printre aceia care cred că li s-a
iertat mult, şi au în continuare mare nevoie de
iertare, te înşeli singur. Dacă nu eşti printre
aceia cărora li s-a iertat mult, nu trebuie să fi
surprins că-ţi vine greu să iubeşti pe Dumnezeu.
Doar aceia cărora li s-a iertat mult, vor turna
mirul iubirii lor pe capul Mântuitorului onorându-
L în faţa tuturorm cu orice risc.
Ilustraţie – Viorile lui Stradivarius
Cu două sute de ani în urmă, Stradivarius
făcea cele mai bune viori din lume. Şi astăzi
viorile făcute de el sunt inegalabile. Aceste viori
nu au fost niciodată duplicate şi valorează
milioane de dolari. Sunetul lor este unic şi nu
poate fi imitat de nici o altă vioară.

28
 La un concert, un instrumentist talentat a
cântat folosind alternativ o vioară Stradivarius şi
una obişnuită. Oare s-a putut observa vreo
diferenţă între sunetul viorii lui Stradivarius şi
cel al unei viorii obişnuite?
Ce a făcut Stradivarius ca nimeni să nu mai
poată confecţiona viori la fel de bune ca el?
Stradivarius era foarte sărac. Nu avea bani
ca să cumpere lemn mai bun. El îşi aducea
lemnul pentru viorile sale din mlaştina poluată a
portului unde trăia. De acolo scotea lemnul
pentru vioară, îl spăla şi îl tăia bucăţi. S-a
descoperit că în acel port poluat, lemnul era plin
de carii care rodeau copacul. Stradivarius scotea
lemnul tare de la mijloc, acel lemn care nu putea
fi ros de carii, şi din el îşi făcea viorile. Dintr-un
copac găurit de carii Stradivarius îşi alegea
lemnul pentru realizarea unor viori de excepţie.
Acelaşi lucru îl face Isus cu mine şi cu tine.
El ne scoate din mlaştina păcatului în care ne-
am afundat, El face din noi cei distruşi de păcat
până în adâncul sufletului, instrumentele Sale. El
S-a înălţat pe cruce ca să ne poată curăţa. Şi
acum, pe corzile sufletului nostru, El cântă un
cântec ce nu poate fi imitat de nimeni. El a făcut
aşa de multe pentru noi! Şi când devenim
conştienţi de aceasta, nu putem decât să
strigăm: „Mulţumesc, Te iubesc!” Pentru că
atunci când ţi se iartă mult, iubeşti mult!
Acum nu ne rămâne decât să căutăm pe
Acela care ne-a iertat multe, pentru ca să putem

29
exprima, cu orice risc dragostea noastră faţă de
El . . .

Acest material este preluat de pe Internet, tradus şi

prelucrat în forma expusă mai jos. Pe lângă
aplicaţiile făcute în acest eseu, istoria Titanicului
se pretează la multe alte aplicaţii pe care cititorii le
pot face.

30
 Oare ce putem învăţa din istoria
Titanicului? În acest eseu vom analiza una dintre
bine - cunoscutele întâmplări din istorie. Cred că
din istorie se pot învăţa multe, mai ales atunci
când aplicăm principiile Cuvântului lui
Dumnezeu la întâmplarea pe care o studiem.

În 1985 s-au descoperit rămăşiţele marelui

vas Titanic. Acestea au fost sub ape, la o
adâncime de 13. 000 de picioare, timp de peste
şaptezeci de ani. Întreaga istorie a Titanicului
este fascinantă şi plină de suspans. De
asemenea, sunt o mulţime de lecţii pe care le
putem învăţa din experienţa Titanicului şi a celor
care au fost la bord.

Unii poate ştiu deja că Titanicul a fost

construit în Belfast într-un timp record. De fapt,
Titanicul era una din cele două nave construite
de White Star Lines. Titanicul era o navă avansată
pentru zilele sale. Avea un sistem electric
complet. Avea un radio telegrafic cu un cod
Morse. Era o adevărată capodoperă de artă.

Căpitanul vasului se numea John Smith. Era

la vârsta când se apropia de pensie. Dorind să-l
onoreze, constructorii vasului l-au lăsat să
conducă croaziera inaugurală a Titanicului peste
Oceanul Atlantic. Smith era genul de om

31
arogant. Era sigur că vasul Titanic este invincibil,
atunci când reporterii i-au luat interviu.

Unul dintre reporteri l-a întrebat: „Este

adevărat că Titanicul este invincibil?”

Smith a răspuns: „Nici măcar Dumnezeu nu

poate scufunda acest vas!”

O doamnă care a ascultat interviul şi a auzit

afirmaţia lui Smith a refuzat să mai plece în voiaj
spunând: „Dumnezeu nu va îngădui unui om
slab să-şi trosnească degetele în faţa Lui!” Fiica
acestei doamne, pe nume Emma Wolf, este încă
în viaţă.

Căpitanul Smith dorea să se retragă în

culmea gloriei, şi nu dorea doar să traverseze
Atlanticul, ci să-l traverseze într-un timp record!
Titanicul avea trei elice uriaşe şi patru coşuri
pentru fum. Aşa că atunci când a pornit, nava
înainta repede.

Titanicul a fost singura navă din istorie care

a avut lumină continuu la bord.

Exista un circuit electric într-una din

camere care a luat foc, dar echipajul vasului a
preferat să închidă uşa şi să lase ca acest mic
foc să mocnească şi să ardă tot timpul călătoriei
pe mare. Ei nu au vrut să supere pe oameni, aşa
că nu au spus nimic despre aceasta. Au ascuns
această problemă aşa cum unii oameni îşi

32
ascund păcatele, apoi pleacă încrezători pe
drumul lor către ceruri, sperând că nu vor avea
probleme. Ar fi mult mai bine dacă în loc să facă
aceasta le-ar mărturisi şi prin credinţă ar primi
victoria de la Marele nostru preot! În loc de a
face aceasta, mulţi oameni încearcă să-şi
ascundă păcatele lăsându-le să mocnească în
sufletul lor!

Titanicul a fost numit febleţea milionarilor.

Tot echipamentul era de lux, chiar şi pentru
standardele de astăzi. Atunci a avea o piscină pe
bordul navei era cu adevărat ceva extravagant.
Titanicul avea o piscină de mărimi olimpice, o
frizerie, o sală de gimnastică, un salon de
înfrumuseţare, o pistă de alergare în jurul
vasului, etc.

Titanicul a plecat pe ocean în anul 1912. La

acea dată în America de Nord erau doar 40 de
milionari, azi sunt mii de milionari. Dintre cei
patruzeci, doisprezece erau pe vas pentru
voiajul inaugural. Poate că veţi recunoaşte
numele unora dintre ei.

Unul dintre nume era Molly Brown, o

doamnă care moştenise o mină de argint de la
familia ei.

Un alt nume era John Jacob Astor, cel care a

construit un hotel numit Waldorf Astoria, în New
York City.

33
 În drumul său peste Atlantic, Titanicul a
trecut şi pe lângă câteva vase. Unul dintre ele
era vasul California. Marinarul care era la radioul
vasului California a trimis un mesaj celor de pe
Titanic, spunându-le că merg prea repede şi se
îndreaptă spre o zonă unde sunt multe
aisberguri. Dar cel care se afla la radioul de pe
Titanic nu a auzit mesajele de avertizare, pentru
că era prea ocupat să transmită mesajele
milionarilor către brokerii lor, către bănci şi către
familiile acestora. El aşeza în teancuri mesajele
pe care le primea şi tocmai mesajul, care s-a
dovedit mai târziu că era cel mai important
dintre toate, a fost neglijat.

Asemenea acelui marinar de la radioul

navei Titanic sunt mulţi şi astăzi. Ei sunt aşa de
îngrijoraţi de posesiunile lor şi de lucrurile pe
care le au că sunt prea ocupaţi pentru a mai
asculta mesajul Evangheliei, care le-ar descoperi
dezastrul pe care îl au în faţă, dacă nu se vor
întoarce de la păcatele lor, acceptând să facă
legământ cu Dumnezeu prin credinţă.

De cinci ori în acea zi marinarul de la

radioul navei California a trimis acelaşi mesaj de
avertizare: „Mergeţi prea repede şi vă îndreptaţi
spre aisberguri!” În cele din urmă operatorul de
pe Titanic a auzit mesajul, dar a fost aşa de
nebun, că a trimis înapoi următorul mesaj: „Te-
am auzit! Dar ai face mai bine să-ţi ţii gura!”
Operatorul radioului de pe nava California nu
trebuia să închidă radioul său până la miezul

34
nopţii. Era 11:20 când a primit răspunsul acela
obraznic de pe Titanic. Aşa că, de supărat ce
era, a închis radioul. Cât de trist! Doar câteva
minute mai târziu, Titanicul s-a lovit de un
aisberg. Şi atunci când au cerut ajutor nu a mai
fost nimeni să-i asculte.

De-a lungul vieţii noastre Dumnezeu ne

trimite tot felul de mesaje prin care să ne atragă
atenţia. El ne spune: „Hei! Mai bine o laşi mai
uşor! Mai bine ai fi mai atent la ceea ce faci, la
cea ce crezi, şi încotro te îndrepţi!”

Şi deseori oamenii spun Duhului Sfânt: „Nu

vrei să mai taci odată?” sau pur şi simplu „Lasă-
mă în pace!” Uneori Dumnezeu ne vorbeşte
despre lucruri din viaţa noastră care trebuie
schimbate. Dar noi nu vrem să mai ascultăm
sfatul Său şi nici măcar să mai auzim vocea Sa.

În 1 Timotei 4: 2, Pavel vorbeşte acelora

care sunt însemnaţi cu fierul roşu în însăşi
cugetul lor, dar aceştia nu se lasă convinşi că
sunt păcătoşi. Acesta este păcatul de neiertat.

Titanicul a fost construit cu 16

compartimente etanş diferite, care erau
independente unul de celălalt. Vasul era înalt cât
12 etaje şi mai lung decât două terenuri de
fotbal. Era enorm. În noaptea în care ei s-au lovit
de aisberg, cineva era în aşa numitul „cuib de
cioară” al vasului. Dar totul s-a întâmplat aşa de
repede, că marinarul din „cuibul de cioară” nu a

35
mai putut anunţa nimic şi mulţi oameni, care se
aflau în camerele de jos ale vasului, s-au înecat
fără să ştie vreodată de ce anume s-au lovit.
Câţiva oameni au urcat scările la nivelurile
superioare şi au spus că vasul ia apă foarte
multă. Căpitanul Smith nu mai ştia ce să facă.
Mulţi din oamenii care dormeau, nici nu au simţit
impactul, pentru că erau sus, la ultimele niveluri.
Cei de pe punte spuneau că au simţit o mică
zguduitură, dar cei mai mulţi nu ştiau că sunt în
pericol să-şi piardă viaţa.

Omul care proiectase Titanicul era pe vas.

Căpitanul l-a adus imediat din apartamentul lui
şi i-a spus că primele opt compartimente etanş
ale vasului sunt pline cu apă. El s-a întors către
căpitan şi i-a răspuns: „Vasul se va scufunda!”
Dar căpitanul i-a spus din nou: „Nu se poate!
Acest vas este invincibil!” Cel care a proiectat
vasul a răspuns din nou: „Ştiu că aşa s-a făcut
reclamă despre acest vas, dar eu l-am construit
şi ştiu că nu va mai rezista!”

Lucrurile nu sunt întotdeauna aşa cum apar

la reclamă, nu-i aşa? Diavolul prezintă păcatul
ca şi cum ar fi ceva nemaipomenit de plăcut,
dar nu-ţi spune că nava este gata să se
scufunde şi toată distracţia va dispărea până la
urmă!

Pentru că erau aşa de siguri că vasul nu se

va scufunda, nu au pus pe punte decât câteva
bărci de salvare. Nu existau bărci nici măcar

36
pentru un sfert din pasagerii care se aflau la
bord.
Căpitanul a dat de ştire prima dată
pasagerilor de la clasa întâi care este situaţia,
apoi a mers la formaţia care cântase rock’n roll
în acea zi, şi la cei care cântau jazz şi le-a spus
să continue să cânte pentru ca oamenii să nu
intre în panică. Majordomii (fiecare apartament
avea câte unul) au mers la fiecare uşă şi au
ciocănit spunând: „Îmi pare rău că vă deranjez,
dar căpitanul vrea ca toată lumea să iasă pe
punte, trebuie să fie ceva foarte serios!” Dar ei
nu le-au spus care era cu adevărat problema. Nu
au vrut să supere pe cineva.

Aceasta este asemănător cu ceea ce se

întâmplă în bisericile de azi, în care mulţi
prezintă mântuirea ca şi cum ar fi nişte
vânzători politicoşi şi delicaţi. În loc de a fi aşa
de apatici ar trebui să strige: „Hei, fără Isus
Hristos, vă veţi scufunda! Vieţuirea în păcat vă
va conduce la moarte!”

Isus spunea: „Dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri

în păcatele voastre!”

Tot El a învăţat pe oameni parabola despre

un om care plănuia să construiască hambare
mai mari, dar nu a mai avut timp să facă
aceasta pentru că a murit.

Fie ca mesajul Evangheliei să fie transmis

cu mai multă convingere! Dacă arde casa

37
vecinului . . . cine mai este timid? Oare nu
trebuie o acţiune hotărâtă? Timiditatea nu este,
aşa cum se crede, un semn al sfinţeniei, ci un
semn al fricii. Oamenii vor privi acest mesaj de
viaţă si de moarte ca având aceeaşi importanţă
şi urgenţă pe care noi le-o transmitem.

Acest lucru s-a întâmplat pe Titanic.

Formaţia cânta, iar avertizările erau aşa de
timid şi politicos transmise că nimeni nu vedea
în ele vreo urmă de urgenţă şi astfel, timpul
preţios era pierdut!
Nu doar că nu aveau destule bărci de
salvare, dar nu avea nici destule veste de
salvare.

Nimeni nu dorea să coboare în bărcile de

salvare pentru că acestea nu erau destul de
luxoase pentru hainele pe care le aveau pe ei.

Nu erau bărci de salvare decât pentru

femei şi, practic, femeile au fost aproape forţate
să intre în bărci.

Prima barcă de salvare era pe jumătate

plină. Dar mulţi oameni au crezut că nava
confortabilă şi călduroasă era mai bună şi mai
sigură decât o barcă fără lumină în frigul de pe
Atlantic.

Una din marile cauze pentru care mulţi şi-

au pierdut viaţa pe Titanic a fost aceea că
oamenii au vrut să fie împreună. Au vrut să

38
rămână cu soţul sau soţia, cu copiii, cu tata sau
cu mama, cu prietenul sau prietena. Au vrut să
stea cu cei mulţi, cu mulţimea.

Prea mulţi oameni astăzi vor să urmeze

mulţimea – să facă ce fac şi ceilalţi, să rămână
lângă cei dragi. Dar Evanghelia ne cheamă să
fim noi înşine – făcând ceea ce este bine pentru
că iubim pe Dumnezeu. Ex. 23: 2 spune: „Să nu te
iei după mulţime ca să faci rău…”

Pe Titanic era un băieţel care a auzit pe

căpitan vorbind despre o crăpătură în vas şi
despre faptul că vasul urma să se scufunde; de
asemenea a auzit ordinul căpitanului ca femeile
şi copiii să fie primii în bărcile de salvare. El a
fugit repede şi a spus aceste lucruri mamei şi
surorii lui, apoi s-a îmbrăcat ca o fată şi a urcat
printre primii, în prima barcă de salvare şi astfel
a trăit!

Curând vasul a început să se scufunde,

operatorul de la radioul Titanicului trimitea
mesaje disperate pretutindeni, dar nu era
nimeni să-l asculte. Au aruncat apoi petarde de
semnalizare în aer şi un alt vas, Carpatia a văzut
semnalul. Radioul de pe Carpatia fusese închis
pentru noapte. Membrii echipajului au spus
căpitanului de pe Carpatia că au văzut petarde
de semnalizare în direcţia unde se afla Titanicul.
Căpitanul a răspuns că, probabil, era doar o
petrecere care se încheia cu petarde şi artificii.

39
Cei de pe Carpatia nu au luat în seamă
semnalele SOS transmise de pe Titanic.

În cele din urmă, când vasul a început să se

încline din ce în ce mai mult, oamenii de pe
Titanic au început să-şi spună: „Hei, acest vas chiar
se scufundă!” Şi atunci a început marea bătălie
pentru că fiecare dorea să ajungă în bărcile de
salvare!

Căpitanul Smith şi cea mai mare parte a

ofiţerilor lui s-au scufundat împreună cu vasul.
Supravieţuitorii spuneau că mulţi dintre cei
bogaţi au alergat în camere pentru a-şi lua banii
şi podoabele şi în timp ce ei adunau bogăţia pe
care o aveau, de teamă să nu o piardă, vasul s-a
scufundat.

Sunt oameni în această lume care sunt aşa

de preocupaţi de bunurile pe care le au şi se tem
atât de mult să nu le piardă încât, până la urmă,
vor pierde Mărgăritarul de Mare preţ, pe Isus
Hristos.

Este uimitor să constaţi, atunci când eşti

confruntat cu ultima realitate, că tocmai ceea
ce era considerat fără valoare are cu adevărat
valoare. Biblia ne vorbeşte despre oameni care
vor arunca aurul lor la lilieci şi hainele la molii
pentru că îşi vor da seama că toate aceste
lucruri sunt lipsite de valoare.

40
 Există azi oameni în biserică care nu vor să
cunoască adevărul Evangheliei, pentru că se
tem că dacă vor asculta de Dumnezeu nu vor
mai avea destul! Martorii de pe Titanic spun că l-
au auzit pentru John Jacob Astor, un bărbat care
avea o voce răsunătoare, declarând că este gata
să ofere milioanele pe care le avea pentru un loc
în barcă!

Domnul Isus spunea: „Şi ce-i foloseşte unui om să

câştige toată lumea, dacă-şi pierde sufletul? Şi ce ar da un om
în schimb pentru sufletul său?”

Apa era foarte rece şi mulţi au murit

îngheţaţi. În acea noapte oceanul era liniştit şi
bărcile de salvare s-au depărtat de aceia care s-
au aruncat pe lângă vas în apă. Şi este adevărat
că înainte ca vasul să se scufunde orchestra a
cântat „Spre cine să mă îndrept”. Unii de pe acel
vas aveau aceeaşi religie cu membrii orchestrei,
dar până atunci ei au vrut jazz şi rock’n roll iar
acum, când vasul era gata să se scufunde s-au
gândit să mai cânte şi din cântările creştine.

Aceeaşi istorie se repetă astăzi. Când totul

este bine ne complăcem în păcat, dar atunci
când barca vieţii noastre este pe cale să se
scufunde ne reîntoarcem la „cântările creştine”.

Slujiţi lui Hristos azi! Consacraţi-I viaţa

voastră atunci când sunteţi plini de vigoarea
tinereţii! Consacraţi lui Hristos viaţa voastră
atunci când soarele străluceşte în viaţa voastră,

41
nu atunci când sunteţi plini de teamă în
întuneric! Lăudaţi pe Domnul acum!

Unul dintre tinerii de pe Titanic se numea

John Harper şi era pastor. El călătorea către
Chicago răspunzând la chemarea venită din
partea Moody Bible Institute pentru a fi pastor
de tineret în Chicago. Venea din Scoţia. Un
scoţian care a supravieţuit a povestit felul în
care acel pastor tânăr l-a condus să primească
pe Hristos. Omul relata că de câte ori pastorul
scotea capul din apa îngheţată îl întreba dacă nu
este dispus să primească pe Hristos ca Mântuitor
personal. Scoţianul povestea că, după mai multe
astfel de ieşiri la suprafaţă, pastorul a intrat în
apă şi nu a mai ieşit, dar această întâmplare l-a
făcut să-şi consacre viaţa lui Hristos chiar atunci
şi acolo. Lăudat să fie Dumnezeu! Ce minune, să
conduci un suflet la Hristos chiar înainte de a-ţi
da ultima răsuflare!

Luminile nu au mai strălucit pe Titanic . . .

vasul acela invincibil s-a scufundat. Martorii
povestesc cum părinţii îşi strigau copiii, cum
copiii îşi strigau părinţii – priveliştea era
îngrozitoare.

Dacă măcar s-ar fi pregătit pentru asta!

Măcar de ar fi avut bărci de salvare suficiente,
sau măcar veste suficiente!

42
 În Matei 24: 44, Domnul Isus spunea: „De
aceea şi voi fiţi gata căci Fiul Omului va veni în ceasul în care
nu vă gândiţi.”

Titanicul nu a fost invincibil . . . Biblia,

totuşi, vorbeşte despre o corabie invincibilă în
Marcu 4: 35-38.

”În seara aceleaşi zile, Isus le-a zis: „Să trecem de partea
cealaltă!” După ce au dat drumul noroadelor, ucenicii L-au
luat în corabia în care se afla şi aşa cum era. Împreună cu El
mai erau şi alte corăbii. S-a stârnit o mare furtună de vânt,
care arunca valurile în corabie, aşa că mai că se umplea
corabia. Şi El dormea la cârmă pe căpătâi. Ucenicii Lui L-au
deşteptat şi I-au zis: „Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim?”

Ucenicii puneau o întrebare stupidă lui

Hristos. El venise în lume ca ei să nu piară, iar
acum ucenicii Îl întrebau: „Nu-Ţi pasă?" Nu a
trăit niciodată cineva pe pământ căruia să-i pese
mai mult că noi pierim!

El, cea de a doua Persoană a Dumnezeirii a

luat o fire asemănătoare cu a păcatului, şi a
devenit om, ca un al doilea Adam, ca să biruie
acolo unde primul Adam a căzut!

El a trăit o viaţă desăvârşită şi prin

credinţa în El, noi avem viaţă! El a gustat
moartea a doua şi prin credinţa în El cei morţi în
Hristos pot învia! 2 Corinteni 5: 14 spune: "Căci
dragostea lui Hristos ne strânge; fiindcă socotim că dacă Unul
singur a murit pentru toţi, toţi deci au murit!” Nu-Ţi pasă
că pierim? au întrebat ucenicii. Dar lui Isus îi

43
pasă. „El s-a sculat, a certat vântul şi a zis mării: „Taci! Fără
gură!” Vântul a stat, şi s-a făcut o linişte mare.”

Pentru Titanic s-a făcut reclamă spunându-

se că ar fi un vas invincibil, dar singura navă
invincibilă este aceea în care se află Isus. Nu
există pericol atunci când El este Căpitanul!
1500 de oameni au pierit la bordul vasului
Titanic. Dar în bărcuţa cea mică, în care se afla
Isus, toţi pasagerii au supravieţuit. Marea şi
vântul au ascultat de vocea Creatorului lor. Dacă
ne punem încrederea în Hristos, nu avem de ce
să ne temem!

„Apoi le-a zis: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot n-

aveţi credinţă? I-a apucat o mare frică şi ziceau unii către
alţii: „Cine este Acesta de Îl ascultă chiar şi vântul, şi marea?”

În faţa noastră se află o furtună şi furia ei

este neîndurătoare. În faţa noastră sunt
aisberguri şi ne aşteaptă multe necazuri. Dar
barca vieţii noastre va sosi în siguranţă la liman
dacă Isus este la cârmă.

Sunt două cazuri în Biblie când Isus se afla

în barcă şi a început furtuna: odată El dormea, şi
altădată a venit pe ape, iar atunci când El a
intrat în barcă, marea s-a liniştit imediat.

Ucenicii s-au luptat cu toate puterile lor să

învingă furtuna, dar nu au reuşit! Dacă vom
încerca să ajungem la limanul din ceruri, prin
propriile noastre eforturi, dacă încercăm să

44
vâslim singuri contra furtunii, cu siguranţă ne
vom scufunda! Numai Isus îl poate salva pe
acela care vine la El în credinţă – care intră în
corabia Sa prin credinţă.

Singura cale de a supravieţui în faţa furtunii

vieţii este să ai pe Isus Hristos în inima ta! El te
va conduce în siguranţă acasă!

Acest material este, de fapt, un devoţional care

poate fi folosit pentru o ocazie de rugăciune din
Sabat dimineaţă. El poate fi îmbunătăţit şi folosit şi
pentru predică. A fost conceput pe 28 . 07. 2000 de
către autorul acestei cărţi.

45
 Era o vreme când viaţa oamenilor era
extrem de simplă, o vreme când viaţa spirituală
a copiilor lui Dumnezeu era caracterizată de
aceeaşi simplitate ca şi viaţa lor cotidiană.
Astăzi, însă, când tehnica a avansat dincolo de
orice imaginaţie, când teologia s-a fărâmiţat pe
zeci şi zeci de domenii de specialitate, viaţa
cotidiană a oamenilor, precum şi viaţa lor
spirituală s-a complicat. Efectele acestui
fenomen se reflectă în rugăciunile pe care le
înălţăm, în predicile pe care le auzim de la
amvon, şi chiar în prelegerile pentru
evanghelizare.

Se pare că băieţelul de zece ani care se

ruga: „Ajută-ne Doamne să nu ne mai complicăm în viaţă!”
a observat corect acest fenomen care a cuprins
ca o boală toate domeniile vieţii noastre.

Putem constata, la un studiu atent al

istoriei, fie ea seculară sau religioasă, că această
dorinţă a omului de a complica totul nu este
nouă. De aceea ne propunem să ne întoarcem în
timp, în istoria salvării, şi să ne apropiem de
câteva personaje biblice, care la un moment dat
în viaţa lor au renunţat la complicaţii,
rezumându-se la un singur gând, o singură

46
dorinţă, o singură rugăciune. Înainte de aceasta,
se impune precizarea că vom analiza fenomenul
în discuţie doar în ce priveşte viaţa de
rugăciune, rămânând la voia cititorului să
dezvolte, după cum este îndemnat, cercetarea
sau meditaţia şi în celelalte domenii enunţate la
început (viaţa cotidiană, predicarea,
evanghelizarea, etc.).

După o viaţă plină de complicaţii, după o

noapte de rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu
(Gen. 32: 1 – 30), Iacov ajunge să înalţe o
singură rugăciune simplă: „Nu Te voi lăsa până nu mă
vei binecuvânta!” (v. 26). Răspunsul la această
singură dorinţă exprimată din toată inima în
rugăciune a venit imediat.

Peste ani, un alt mare bărbat al credinţei,

în momente cruciale ale vieţii sale şi ale
destinului poporului său, exprimă o singură
dorinţă înaintea lui Dumnezeu: „Iartă-le păcatul!
Dacă nu, şterge-mă din cartea Ta pe care ai scris-o!” (Exod.
32: 32). După o viaţă plină de trudă, după o
viaţă în care a legat destinul vieţii sale de cel al
poporului pe care-l slujea, Moise înalţă ultima lui
rugăciune către Dumnezeu – o rugă simplă în
care era exprimată cea mai mare dorinţă a
sufletului său: „Lasă-mă, Te rog, să trec şi să văd ţara
aceea bună de dincolo de Iordan, munţii aceia frumoşi şi
Libanul!” (Deut. 3: 25; sublinierea evidenţiază
oarecum intensitatea dorinţei lui Moise). Dar
Dumnezeu pregătise ceva cu mult mai frumos

47
pentru Moise: el urma să vadă adevăratul
Canaan ceresc.

Nu întotdeauna ultima dorinţă, ultima

rugăciune a unui copil al lui Dumnezeu a fost
pozitivă! Unul dintre cei mai puternici slujitori ai
Domnului a înălţat, în ultima clipă a vieţii sale
următoarea rugăciune: „…Dumnezeule, dă-mi putere
numai de data aceasta, şi cu o singură lovitură să-mi răzbun
pe filisteni pentru cei doi ochi ai mei!” (Jud. 16: 28).
Samson a fost un tânăr căruia i-a plăcut mult să
se complice, dar ultimele cuvinte ale rugăciunii
şi ale vieţii sale au fost tragic de simple: „Să mor
împreună cu filistenii!” (Jud. 16: 30).

În aceeaşi vreme a judecătorilor,

contrastând cu Samson, Ana era o femeie
simplă, care de ani de zile se ruga pentru acelaşi
lucru lui Dumnezeu: „. . . dacă-mi vei da un copil de
parte bărbătească, îl voi închina Domnului pentru toate zilele
vieţii lui. . .” (1Sam. 1: 11, u.p). Toată durerea, tot
necazul şi toată speranţa Anei se adunaseră în
această umilă rugăciune. Şi răspunsul lui
Dumnezeu a fost pe măsura credinţei ei.

Primul împărat al lui Israel, un bărbat

căruia îi plăcea să se complice la fiecare pas, şi-
a încheiat viaţa printr-o rugă îngrozitor de
simplă: „Scoate-ţi sabia, şi străpunge-mă, ca nu cumva aceşti
netăiaţi împrejur să vină să mă străpungă şi să-şi bată joc de
mine” (1Sam. 31: 4). De această dată rugăciunea
simplă a lui Saul exprimă sărăcia lui spirituală. În
clipa necazului el nu îndrăzneşte să se mai

48
 roage la Dumnezeu, ci asemenea păgânilor
idolatri, se roagă, adresându-se unui om.

David, într-un moment de culme al vieţii

sale spirituale, exprimă cea mai mare dorinţă a
lui printr-o rugă simplă: „Un lucru cer de la Domnul, şi-l
doresc fierbinte: aş vrea să locuiesc toată viaţa mea în Casa
Domnului, ca să privesc frumuseţea Domnului, şi să mă
minunez de Templul Lui” (Ps. 27: 4). Dar este trist
faptul că ultima lui rugăciune, deşi simplă – un
singur lucru este cerut - nu a fost aceeaşi. (Vezi
1Regi 2: 2 – 10).

Solomon, cel care a cerut în tinereţea sa

doar un singur lucru de la Dumnezeu (1Regi 3:
9), puţin câte puţin s-a complicat atât de mult
încât, abia spre sfârşitul existenţei sale a reuşit,
printr-o minune a lui Dumnezeu, să mai
descurce firul vieţii. Viaţa lui se încheie cu o
rugăciune simplă adresată tinerilor în special, şi
tuturor oamenilor în general (Vezi Ecl. cap. 12). 1

În Noul Testament, evanghelistul Luca

prezintă rugăciunea simplă a lui Simeon, în care
era exprimată singura dorinţă pe care o mai
avea: „Acum, slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne,
după Cuvântul Tău. Căci au văzut ochii mei mântuirea
Ta . . .” (Lc. 2: 29, 30; vezi şi vers. 25, 31 – 32).
Ana înalţă o rugă similară. (vers. 36 – 38). Nu
ştim dacă viaţa lor a fost vreodată mai
1
Cititorul poate adăuga şi alte exemple de rugăciuni similare din Vechiul Testament
pentru a dezvolta lista oamenilor care şi-au complicat viaţa şi care în final au ajuns la
o singură dorinţă, la o singură rugăciune. Iată alte câteva exemple: Balaam, Neemia,
Ieremia, Habacuc, etc.

49
 complicată ca acum, spre sfârşitul ei, dar putem
remarca simplitatea, şi în acelaşi timp puterea
credinţei lor. Rugăciunea simplă a credinţei
aduce bucurii în viaţa aşteptătorilor Domnului
Isus Hristos.

Alături de Simeon şi Ana, putem aşeza pe

Pavel, Petru şi alte personaje ale Noului
Testament. Toţi cei vindecaţi de Isus au venit
înaintea Lui cu o singură rugăciune simplă, cu o
singură dorinţă – vindecarea, şi rugăciunile lor
au fost ascultate.

Ne putem apropria de Domnul Hristos la

fel ca ucenicii: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm simplu!”
Şi atunci când cercetăm viaţa Marelui nostru
Învăţător, vom găsi cel puţin trei exemple de
rugăciuni simple. După ce se roagă, în grădina
Ghetsemani pentru izbăvire, Domnul Hristos se
rezumă în final la cuvintele: „Facă-se voia Ta!” (Mat.
26: 42). Şi mai târziu, când ar fi avut atâtea să
spună celor care-L chinuiau şi Tatălui Său care
se părea că I-a întors spatele, când ar fi putut să
rostească blesteme asupra soldaţilor care-L
crucificau, ruga Sa a rămas la fel de simplă:
„Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Lc. 23: 43). 2

Dar rugăciunea de suflet a Domnului

Hristos, în care cuprinde pe toţi copiii Lui, din
2
Acest text a fost aplicat deseori greşit la toţi cei adunaţi în jurul lui Hristos cu acea
ocazie, numai că un studiu atent al contextului (Lc. 23: 33. 34) ne va descoperi că
Domnul Isus se ruga pentru soldaţii care-L răstigneau. Ei nu făceau altceva decât să-
şi îndeplinească meseria. Ei nu ştiau ce fac. (vezi de asemenea John Stott, Crucea
lui Hristos )

50
toate timpurile, este rostită la capătul multor
cereri pe care le adresează Tatălui Său: „Tată,
vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia
pe care Mi i-ai dat Tu . . .” (Ioan. 17: 24). Cea mai
mare dorinţă a lui Hristos este şi cea mai
îndrăgită făgăduinţă: „…împreună cu Mine…”

Domnul Hristos ar fi putut să se complice

cu o aşa mare lucrare de făcut. Ar fi putut să se
complice cu un Univers imens pe care trebuie
să-l conducă. Dar viaţa Lui a fost o pledoarie
pentru simplitate, de dragul nostru, ca să putem
fi împreună cu El . . .

Acum este ocazia să renunţăm la

rugăciunile noastre complicate şi să exprimăm
în rugă dorinţa cea mai mare a sufletului nostru,
într-o manieră simplă, rostind o singură frază
sau propoziţie; să exprimăm mulţumirea
noastră simplu; să cerem simplu!

Să facem aceasta pentru a fi împreună cu

El !

Material prelucrat după o prelegere ţinută de Elder

John L. Bechtel, pastorul comunităţii adventiste din
Fremont

51
 “Iată, vă voi trimite pe Proorocul Ilie, înainte de a veni ziua
Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată.
El va întoarce inima părinţilor spre copii, şi inima
copiilor către părinţii lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să
lovesc ţara cu blestem.” (Maleahi 4: 5,6)

Pasajul biblic de mai sus ne reaminteşte că

în zilele sfârşitului, una dintre cele mai
importante lucrări pe care poporul lui Dumnezeu
trebuie să o facă este aceea de a restaura
relaţiile din familie. Lucrarea lui Ilie este
orientată în special către întoarcerea inimii
părinţilor către copii şi întoarcerea inimii copiilor
către părinţi.

Unul dintre cele mai uşoare lucruri în viaţă

este să intri în conflict cu părinţii. Pavel ştia
aceasta! Să ne amintim ce a spus el efesenilor:
„Părinţilor, nu întărâtaţi pe copiii voştri la mânie, ci creşteţi-i,
în mustrarea şi învăţătura Domnului” (Efes. 6: 4).

Să studiem în continuare câteva lucruri

care vor ajuta pe cei care sunt taţi să fie părinţi
buni.

Cu aproape 23 de ani în urmă, Dan Benson

folosea expresia “dispariţia taţilor americani”.1
1
Dan Benson, The Total Man (Wheaton, IL: Tyndale House Publishers, Inc., 1977),
p. 176. Benson preia această expresie de la David Augsburger.

52
 El cita studii care arătau că taţii petreceau
îngrozitor de puţin timp cu copiii lor. Un grup de
300 de juniori, băieţi, spuneau că au existat
situaţii când nu şi-au văzut tatăl timp de două
săptămâni. Benson spunea că "Durata timpului pe
care taţii îl petrec singuri cu fiii lor este în medie de şapte
minute şi jumătate pe săptămână..2

David Augsburger ne spune, de asemenea:

Impactul pe care dispariţia unui tată îl are se răsfrânge

cel mai puternic asupra copiilor. Un băiat are nevoie de tatăl
său pentru a dezvolta propria sa imagine despre ceea ce
înseamnă un bărbat. . . O fiică are nevoie de tatăl ei pentru a
dezvolta imaginea sa proprie despre feminitate şi pentru a
învăţa ce trebuie să aştepte de la un băiat..3

O ilustraţie potrivită pentru acest subiect

este povestirea Dragostea unui tată, care este
redată atât din perspectiva tatălui, cât şi din
perspectiva fiului. Ea este povestită de Bill
Chaffin în felul următor:

Când fiul nostru, Chad, era în ultimii ani ai

adolescenţei, atitudinea lui sfidătoare şi spiritul lui de
rebeliune m-au încercat până la limită. Încă de când s-a născut
am vrut să am o relaţie apropiată cu el. Nu am crezut vreodată
că relaţia mea cu el va ajunge să fie aşa cum era atunci, în
ultimii săi ani de adolescenţă.

2
Ibid.
3
Citat de Benson, p. 177.

53
 Când mă dezamăgea, mă supăram pe el. Aceasta a
creat o barieră între noi. Când atitudinea mea s-a schimbat, şi
atitudinea fiului meu s-a schimbat. Am învăţat o lecţie
valoroasă atunci când am descoperit cum să dau fiului meu
„binecuvântarea”.

El are acum 29 de ani şi execută o pedeapsă de 16 ani

de temniţă, deoarece a fost găsit vinovat prin asociere (a fost
într-un loc nepotrivit, într-un timp nepotrivit), dar Dumnezeu
mi-a dat o dragoste specială pentru fiul meu, o dragoste pe
care nu o pot descrie.
Bill Chaffin

Din închisoare…

Când eram de 12 ani, tatăl meu a luat o decizie greşită,

fapt pentru care a fost trimis la închisoare pentru 849 de zile. 4
Necazul pe care el l-a adus asupra familiei noastre m-a făcut să
fiu foarte supărat. Aveam nevoie de compania tatălui meu.

Am devenit un singuratic. Am plecat în Alaska şi am

intrat în „Air Force” la vârsta de optsprezece ani. Am avut o
căsnicie care a durat doar şapte luni. Am plecat de la o slujbă
la alta. Visurile pe care le aveam odată erau spulberate.

Când am împlinit 25 de ani am început executarea

sentinţei. Cine era de partea mea? Tatăl meu! El a fost alături
de mine în toată această luptă şi mi-a spus că mă iartă şi mă
iubeşte cu adevărat. Abia acum relaţia noastră s-a refăcut.

Deşi mai am de aşteptat până voi deveni liber, pot simţi

mintea eliberată. Mă simt eliberat emoţional şi spiritual. Şi

4
Adică 2 ani şi 1/3.

54
 acum . . . tatăl meu este un erou pentru mine! Chad
Chaffin5

Care este lecţia pe care o învăţăm din

această povestire? Această întâmplare ne
descoperă faptul că un tată poate avea, şi chiar
are, un impact cutremurător asupra vieţii
copiilor lui. Dumnezeu a plănuit să fie aşa.
Influenţa pe care un tată o exercită asupra
copiilor lui îi poate îndrepta spre bine sau spre
rău. Un tată îşi poate conduce copiii spre
Dumnezeu sau . . . nici nu vrem să ne gândim la
consecinţele care apar dacă un tată îşi conduce
copiii pe calea nelegiurii. Proverbe 20:7 ne
spune: „Cel neprihănit umblă în neprihănirea lui; ferice de
copiii lui după el!”

Taţilor, viaţa pe care voi o trăiţi zi de zi va

determina într-o mare măsură direcţia în care
vor merge copiii voştri. Întrebaţi-vă: „Ce fel de
exemplu ofer eu copiilor mei?”

Poate că vrei ca copiii tăi să fie cinstiţi. Dar

eşti tu cinstit în toate situaţiile? Ai rugat
vreodată pe copiii tăi să spună o minciună
pentru tine? Să fim cinstiţi cu noi înşine!

Poate că doreşti ca copiii tăi să fie iubitori.

De câte ori pe zi arăţi dragostea ta faţă de
mama lor? De câte ori le-ai demonstrat că îi
iubeşti necondiţionat?

5
Bob Carlisle, A Father's Love (Nashville, TN: J. Countryman, 1998).

55
 Poate că doreşti ca copiii tăi să fie în
siguranţă. Dar ai ridicat în jurul lor bariere
sigure? Le-ai spus care sunt consecinţele
neascultării? Copiilor le place să testeze
barierele, dar numai ca să vadă dacă acestea
rezistă. Dacă barierele nu vor rezista, nivelul
siguranţei lor va scădea pentru că nu vor şti la
ce să se aştepte odată ce au distrus orice
barieră.

Gordon McDonald a sumarizat principiile

care ajută pe un tată să aibă o relaţie bună cu
copiii săi. Aceste principii sunt:

1. Dacă sunt un tată eficient, aceasta se

întâmplă pentru că m-am hotărât ca una dintre
priorităţile mele cele mai mari în viaţă să fie crearea
unor condiţii în familia mea, care vor permite copiilor
mei să crească până la deplinătatea potenţialului lor
uman.

2. Dacă sunt un tată eficient, aceasta se

întâmplă pentru că am ales că devin un model de
experienţă umană pentru copiii mei.

3. Dacă sunt un tată eficient, aceasta se

întâmplă pentru că am ascuţit sensibilitatea mea
faţă de nevoile familiei, respectând legile lui
Dumnezeu, şi privind înainte pentru a prevedea
ocaziile sau necazurile care pot apărea. Vreau să mă
asigur că fiecare experienţă a familiei mele va ajuta
pe copiii mei să crească şi îi va maturiza.

56
 4. Dacă sunt un tată eficient, aceasta se
întâmplă pentru că ofer copiilor mei ocazii de a
deveni înţelepţi; pentru că îi feresc de influenţele şi
tendinţele nesfinte care ar împiedica înaintarea lor
către maturitate.

5. Dacă sunt un tată eficient, aceasta se

întâmplă pentru că îi accept pe copiii mei aşa cum
sunt, îi apreciez pentru ceea ce vor să facă şi îi
acopăr cu afecţiune pentru că sunt ai mei.

6. Dacă sunt un tată eficient, aceasta se

întâmplă pentru că sunt conştient de faptul că
trăiesc pe marginea prăpastiei şi pot oricând să cad,
de aceea caut mereu pe Dumnezeu pentru a căpăta
înţelepciune şi putere ca să-mi fac datoria de tată. 6

E. G. White, serva Domnului, oferă sfaturi

preţioase părinţilor:

Părinţi, începeţi lucrarea harului în biserica din casa

voastră, purtându-vă în aşa fel pentru ca fiii şi fiicele voastre
să vadă că lucraţi împreună cu îngerii din ceruri. Asiguraţi-vă
în fiecare zi că sunteţi convertiţi. Educaţi-vă pe voi înşivă, şi
educaţi şi pe copiii voştri pentru viaţa veşnică în Împărăţia lui
Dumnezeu. Satana vă va ispiti, dar să nu cedaţi. Să nu rostiţi
nici un cuvânt care ar pune pe vrăjmaş în avantaj. 7

Dragi fraţi, ca biserică voi aţi neglijat datoria voastră

faţă de copii şi tineri. În timp ce reguli şi restricţii sunt puse
înaintea lor, trebuie manifestată mare grijă pentru a le arăta
6
Gordon MacDonald, The Effective Father (Wheaton, IL: Tyndale House Publishers,
Inc., 1977), pp. 27, 57, 137, 181, 215, 237.
7
Ellen G. White, Mind, Character, and Personality, vol. 1, p. 79.

57
 partea bună a caracterului vostru, nu pe cea satanică. Copiii
au nevoie permanentă de supraveghere şi de o dragoste plină
de tandreţe.

Legaţi-i de inima voastră, şi păstraţi înaintea lor atât

dragostea, cât şi dreptatea lui Dumnezeu. Taţii şi mamele care
nu se pot stăpânii pe ei înşişi nu sunt pregătiţi să controleze
viaţa altora. A ţine în frâu pe copii nu este tot ceea ce se cere.
Voi trebuie să învăţaţi să faceţi dreptate şi să iubiţi mila, dar şi
să umblaţi smeriţi cu Dumnezeu.

Tot ceea ce faceţi voi lasă o impresie asupra minţii

celor tineri. Expresia feţei voastre este studiată, vocea voastră
are influenţă şi ea asupra lor, şi modul vostru de a vă îmbrăca
este imitat de ei. Taţii şi mamele nervoase şi care nu se pot
stăpâni oferă copiilor lor lecţii care vor fi greu dezvăţate.
Copiii trebuie să vadă în viaţa părinţilor lor că purtarea este în
acord cu credinţa pe care ei o mărturisesc. Având o viaţă
consecventă şi fiind stăpâni pe ei înşişi, părinţii pot modela
caracterele copiilor lor. 8

Este important să ne reamintim că noi

suntem fie o reflectare, fie o replică a taţilor
noştri. Unii poate că nu au avut taţi buni. Unii
poate că nici nu au cunoscut pe taţii lor. Dar
aceasta nu este o scuză ca noi să nu fim taţi
buni, pentru că avem un exemplu desăvârşit a
ceea ce înseamnă să fii un tată bun în
Dumnezeu. Prin Isus Hristos putem primi de la
Tatăl toate resursele necesare pentru a restaura
familiile noastre după planul divin. Aceasta este
misiunea lui Ilie: să întoarcă inima taţilor spre

8
Ellen G. White, Testimonies for the Church vol. 4, p. 621.

58
 Dumnezeu, Cel care poate reface relaţiile lor cu
copiii.

Copiii care nu au primit harul, care nu au

experimentat puterea curăţitoare a sângelui lui Hristos, vor fi
prada celui rău şi îngerii răi vor avea intrare la aceşti copii; şi
cu toate acestea sunt părinţi care sunt neatenţi şi lucrează cu
un interes prea mic pentru copiii lor. Părinţii au o mare
lucrare de făcut, corectând şi ţinând în frâu pe copiii lor, apoi
încredinţându-i lui Dumnezeu şi cerând binecuvântarea Lui
asupra lor. Prin eforturile credincioase şi neobosite ale
părinţilor şi prin binecuvântarea şi harul lui Dumnezeu,
revărsate asupra copiilor, puterea îngerilor răi va fi sfărâmată,
şi o influenţă sfântă va înconjura pe copii, iar puterile
întunericului vor da înapoi. 9

Rugăciunea mea este ca fiecare dintre noi să fie

eficient în îndeplinirea lucrării lui Ilie. Fie ca prin duhul şi
puterea care i-au fost dăruite şi lui Ilie, să o primim şi pentru
ca familiile noastre să fie pregătite pentru venirea Domnului.

Prelucrare după predica ţinută pe 27 mai 2000, de

către pastorul Donald J. Gettys, McDonald Road
Seventh-day Adventist Church, McDonald,
Tennessee

9
Ellen G. White, "Duty of Parents to Their Children," Advent Review and Sabbath
Herald, Sept. 15, 1854.

59
 Vom fi preocupaţi în această ocazie de cel
mai isteţ şi înţelept nebun pe care lumea l-a
cunoscut vreodată. Poate că deja aţi ghicit cine
este.

Toţi ştim ce spune Biblia despre Moise şi

Isus, despre Ilie şi David, despre Pavel şi alţi eroi
ai Scripturii. Când ne gândim la Solomon ne
amintim cu toţii că el a scris o carte care se
numeşte Proverbe şi alte câteva cărţi ale Bibliei.
Era un om înţelept şi era bogat. A construit un
templu extraordinar şi a făcut mai multe lucruri
asemănătoare cu acesta.

Puteţi citi în Eclesiastul 1 că el era

predicator. În versetul 12 el spune: "Eu, Eclesiastul
am fost împărat peste Israel.” Deci el nu era doar
predicator, ci era şi rege. Unii pastori acţionează
asemenea unor regi.

Solomon a început să domnească pe tronul

tatălui său ca un rege bun. Acum amintiţi-vă vă
rog, că Solomon nu a mers niciodată la luptă şi
niciodată nu a ucis pe Goliat. El nu a purtat
niciodată cu adevărat o luptă. Probabil, el nici nu
ştia prea multe despre o sabie, afară de faptul
că este posibil să se fi jucat cu o sabie când era
mic. El a crescut puţin alintat.

60
 Dar, la început a fost un rege bun. El a
făcut ca Ierusalimul să strălucească asemenea
unui diamant ce reflectă valurile albastre ale
Mării Mediterane sau se oglindeşte în apele
sărate ale Mării Moarte. Ierusalimul era
împodobit ca o coroană în zilele lui Solomon.
Aurul şi argintul era aşa de obişnuit, ca şi praful.
Haideţi să deschidem la 1 Regi. O să avem
multe de descoperit în 1 Regi. Capitolele trei şi
patru ne vorbesc despre Solomon. În 1 Regi 4:
25 citim: ”Fiecare om stătea în linişte sub via lui şi sub
smochinul său.” Toată lumea era în siguranţă. Era o
experienţă extraordinară. Nu se prefigura nici un
război. Poporul era binecuvântat cu bani şi toţi
aveau hrană din belşug. Erau timpuri bune.
Dumnezeu binecuvânta întreaga naţiune.

Cred că Dumnezeu a făcut acelaşi lucru şi

cu noi. Dumnezeu ne-a binecuvântat. Dar atunci
când mă uit la stilul nostru de viaţă, mă întreb
oare cât timp binecuvântările lui Dumnezeu vor
mai continua să se reverse? Cât timp au
continuat să se mai reverse binecuvântări
asupra lui Solomon?

Primul lucru pe care Solomon l-a făcut

atunci când a ajuns împărat a fost acela de a
ucide pe toţi vrăjmaşii lui. O mică vărsare de
sânge, pentru el. Putem citi în 1 Regi 3: 1,
”Solomon s-a încuscrit cu Faraon, regele Egiptului, şi a luat de
nevastă pe fiica lui Faraon, apoi a adus-o în cetatea lui David.”
A ţinut-o acolo, după ce s-a căsătorit cu ea, până
când şi-a terminat de construit propria casă.

61
 La scurt timp după acest eveniment
Dumnezeu i s-a arătat lui Solomon şi l-a întrebat
ce cere. Iată ce scrie în 1 Regi 3: 5. ”La Gabaon
Dumnezeu S-a arătat lui Solomon noaptea şi Dumnezeu i-a zis:
„Cere ce vrei să-ţi dau!” Dumnezeu este îngăduitor cu
poporul Său, nu-i aşa? El îşi iubeşte poporul. El a
pregătit pentru noi – poporul Său – binecuvântări
extraordinare!

Să continuăm cu versetul 6, ”Solomon a

răspuns: "Tu ai arătat o mare bunăvoinţă faţă de robul Tău
David, tatăl meu, pentru că umbla cu credincioşie înaintea Ta,
în dreptate şi în curăţie de inimă faţă de Tine; i-ai păstrat
această mare bunăvoinţă şi i-ai dat un fiu, care şade pe scaunul
lui de domnie, cum se vede astăzi. Acum Doamne, Dumnezeul
meu, Tu ai pus pe robul Tău să împărăţească în locul tatălui
meu David; şi eu nu sunt decât un tânăr, nu sunt încercat.
Robul Tău este în mijlocul poporului pe care l-ai ales, popor
foarte mare, care nu poate fi nici socotit, nici numărat din
pricina mulţumii lui. Dă dar robului Tău o inimă pricepută ca
să judece pe poporul Tău, să deosebească binele de rău. Căci
cine ar putea să judece pe poporul Tău, pe poporul acesta aşa
de mare la număr!”

Domnul a fost foarte bucuros să audă o

asemenea cerere de aceea Dumnezeu i-a spus:
„Pentru că ai cerut doar aceasta, şi nu Mi-ai cerut viaţă
lungă, sau bogăţie sau alte lucruri pentru tine, pentru că nu
ai cerut să distrug pe vrăjmaşii tăi, sunt bucuros să-ţi
îndeplinesc cererea făcută.” Versetul 12: "Voi face după
cuvântul Tău. Îţi voi da o inimă înţeleaptă şi pricepută, aşa
cum n-a fost nimeni şi nu se va mai scula nimeni după tine.
Mai mult, îţi voi da şi ce nu ai cerut: bogăţii şi slavă, aşa încât
tot timpul vieţii tale nu va mai fi nici un împărat aşa ca tine. Şi

62
dacă vei umbla în căile Mele, păzind legile şi poruncile Mele,
cum a făcut David, tatăl tău, îţi voi lungi zilele.”

Înainte ca David să moară l-a atenţionat pe

fiul său Solomon şi citim despre aceasta în 1
Cronici 28: 9 "Şi tu, fiul meu Solomon, cunoaşte pe
Dumnezeul tatălui tău, şi slujeşte-I cu toată inima şi cu suflet
binevoitor; căci Domnul cercetează toate inimile şi pătrunde
toate închipuirile şi toate gândurile. Dacă-L vei căuta, Se va
lăsa găsit de tine. Dar dacă-L vei părăsi te va lepăda şi El pe
vecie.”

Oh, acest Solomon a fost aşa de mult iubit

de Dumnezeu şi de tatăl său David. Deşi a
devenit cel mai înţelept om de pe pământ, totuşi
a fost în pericolul de a pierde înţelepciunea pe
care o avea. Este posibil să-ţi pierzi
înţelepciunea pe care o ai. Poţi avea o minte
înţeleaptă, dar cu trecerea timpului este posibil
ca înţelepciunea ta să se piardă.

Regele Solomon a demonstrat că are o

înţelepciune nemaiîntâlnită în acea zi în care
două femei au venit înaintea lui. Aceste două
doamne aveau o mare neînţelegere. Amândouă
pretindeau să fie mama adevărată a unui copil.
Citim în I Regi 3: 24 - 25 că Solomon a spus:
"Aduceţi-mi o sabie.” Aşa că ei au adus o sabie regelui. Atunci
el a poruncit: „Tăiaţi copilul în două şi daţi jumătate uneia şi
jumătate celeilalte!” Aş vrea să vă spun că foarte
repede el a descoperit care era mama adevărată
a copilului. Aceasta a spus: „O nu! Nu faceţi aceasta!
Daţi copilul celeilalte femei!” Dar cealaltă a spus:
„Nu! Tăiaţi copilul în două!”

63
 Cu această ocazie întreg Israelul a văzut că
Solomon are o înţelepciune fantastică. El avea o
măsură bogată din înţelepciunea lui Dumnezeu.
De fapt, înţelepciunea lui era aşa de mare că
Biblia spune: I Regi 4: 29-31 ”Dumnezeu a dat lui
Solomon înţelepciune, foarte mare pricepere, şi cunoştinţe
multe ca nisipul de pe ţărmul mării.” Este ceva
extraordinar, nu-i aşa? Nu ştiu care era I. Q. – ul
său, (coeficientul de inteligenţă aşa cum este
măsurat în psihologie), dar el a primit nişte
capacităţi colosale şi era foarte înţelept, cel
puţin la început. Versetul 30 continuă:
”Înţelepciunea lui Solomon era mai mare decât înţelepciunea
tuturor fiilor Răsăritului şi toată înţelepciunea Egiptului. El
era mai înţelept decât orice om . . .” Nimeni nu era mai
înţelept ca Solomon.

După ce a ucis pe toţi vrăjmaşii săi,

următorul său plan a fost acela de a-şi construi
propria gospodărie aşa cum scrie în versetul 26
(KJV) „a avut patruzeci de mii de iesle pentru caii de la carăle
lui şi douăsprezece mii de călăreţi.” Imaginaţi-vă cum ar
fi să aveţi patruzeci de mii de garaje pentru
maşinile voastre! Cum ar fi să vă puteţi permite
orice maşină din lume, să aveţi tot aurul şi
argintul din lume! Patruzeci de mii de garaje pe
care să le deschideţi cu telecomanda. Ce maşină
să aleg în această dimineaţă? Cam aşa trăia
Solomon. El avea toţi aceşti cai şi 12. 000 de
călăreţi! Avea înţelepciune, bogăţie şi faimă!

În cele din urmă, Solomon s-a hotărât să

construiască un Templu măreţ. Muncitorii săi au

64
turnat doi stâlpi de aramă pentru templu înalţi
de 18 coţi şi 12 coţi diametru. Fiecare stâlp
cântărea 20 de tone. (1 Regi 7: 15) Ce templul a
construit! Templul său era una din minunile lumii
contemporane. Şi ce capodoperă era această
clădire. În 1 Regi 6: 7 citim că pietrele pentru
construcţie erau gata cioplite aşa că nu s-a auzit
nici ciocan, nici secure, nici o unealtă de fier nu
s-a auzit în timpul construirii Templului. Era
linişte sfântă, aşa cum se cade să fie într-un loc
sfânt. Fantastic, nu-i aşa?

Câtă grijă pentru păstrarea solemnităţii în

locul unde Dumnezeu se arată poporului Său!
Câte eforturi depuse pentru ca locaşul lui
Dumnezeu să fie cât mai bine realizat!

(Noi suntem Templul Dumnezeului cel viu.

(2 Corinteni 6: 16) În timp ce zilele vieţii noastre
se scurg, în timp ce viaţa pe care Dumnezeu ne-
a dăruit-o trece, oare ne gândim la faptul că
trupul nostru este templul Duhului Sfânt şi că
îngrijirea lui este o lucrare solemnă? Oare
folosim noi „materiale” valoroase la construirea
caracterului nostru?)

Predica ţinută la dedicarea Templului (1

Regi 8: 12-21), a fost încheiată de o rugăciune
minunată a lui Solomon, apoi au fost aduse
jertfe. Faima lui s-a răspândit în jurul lumii. El a
avea un palat încântător şi toate acele „garaje”
pline. Era faimos în toată lumea.

65
 Într-o zi, încântătoarea împărăteasă din
Seba a auzit aşa de multe despre Solomon că a
dorit să vină şi să vadă ce realizase acest om
înţelept şi ce anume i-a adus o asemenea
binecuvântare. Eu cred că mai mult decât
dorinţa ei de a veni să vadă realizările lui
Solomon ea căuta adevărul. Poate că era o
căutătoare sinceră după adevăr. Poate că în
mod sincer căuta o relaţie cu Dumnezeul despre
care auzise, o relaţie cu adevăratul Dumnezeu.

2 Cronici 9: 3 – 8 ”Împărăteasa din Seba a văzut

înţelepciunea lui Solomon şi casa pe care o zidise, şi bucatele
de la masa lui, şi slujbele şi hainele celor ce-i slujeau şi
paharnicii lui şi hainele lor, şi treptele pe care se suia la Casa
Domnului. Uimită ea a zis împăratului: „Era adevărat deci ce
am auzit eu în ţara mea despre faptele şi înţelepciunea ta!”

„Nu credeam tot ce se zicea, până n-am venit şi am

văzut cu ochii mei. Şi iată că nu mi s-a istorisit nici jumătate
din măreţia şi înţelepciunea ta. Tu întreci faima pe care am
auzit-o despre tine. Ferice de oamenii tăi, care sunt pururi
înaintea ta şi care aud înţelepciunea ta. Binecuvântat să fie
Domnul Dumnezeul tău, care S-a îndurat de tine şi te-a pus pe
scaunul Lui de domnie ca împărat pentru Domnul Dumnezeul
tău! Pentru că Dumnezeul tău iubeşte pe Israel şi vrea să-l facă
să rămână în picioare pe vecie, pentru aceea te-a pus împărat
peste el, ca să faci judecată şi dreptate.”
Solomon a impresionat pe împărăteasa din
Seba cu înţelepciunea şi bogăţia sa şi chiar cu
Dumnezeul său. Aş dori să te întreb, când cineva
vine la tine acasă ce îi arăţi, mai întâi? Îi arăţi
realizările tale? Toate hainele tale, şi lenjeriile, şi
covoarele? Şi dacă cel care a venit la tine acasă

66
vrea să-l vadă pe Isus? Oricine ar veni la tine
acasă, atunci când intră pe uşa ta trebuie să
vadă pe Isus! Împărăteasa din Seba a plecat
impresionată de Solomon, dar nu de Dumnezeul
lui Solomon. Ea a venit tot acel drum din Africa
ca să găsească pe Dumnezeu şi adevărata
înţelepciune şi în loc de aceasta l-a găsit pe
Solomon.

Treptat, Solomon a început să alunece

decăzând spiritual. Putem citi aceasta în 1 Regi
11: 1 – 11. Căderea lui nu s-a produs deodată,
ci treptat. Dar atunci când a căzut, Solomon a
căzut de la mare înălţime! Amintiţi-vă că el este
cel mai bogat şi el mai înţelept om dintre toţi
oamenii care au trăit vreodată! Dar cel mai
înţelept om, a devenit cel mai nebun om. Poate
că laudele miilor se slujitori care-l înconjurau şi
laudele celor care veneau şi se mirau de
înţelepciunea lui – poate că toate acestea au
fost prea mult pentru el. Măreţia şi puterea pe
care a avut-o l-au schimbat complet şi l-au făcut
să „se umfle în pene”.

Haideţi să citim în Eclesiastul 2. În cartea

Eclesiastul putem vedea o listă destul de mare
de constatări ale lui Solomon referitoare la
semnificaţia vieţii şi la fericire. El a încercat
totul. Eclesiastul 2: 9 – 11 (NAS) "Tot ce mi-au poftit
ochii le-am dat!” Nu este aceasta extraordinar? Tot
ceea ce a văzut, Solomon a putut avea. Dacă
oamenii luau droguri, sau făceau orice altceva el
a văzut şi a încercat. Puteţi citi lista tuturor

67
lucrurilor pe Solomon le-a încercat. El a încercat
şi banii. Nu aduc banii fericirea? (Cine ar spune
nu?!) Toţi tânjesc după ei! Dacă aţi avea mai
mulţi bani, oare nu ar merge lucrurile puţin mai
bine? Dragostea pentru bani nu aduce fericirea.
Nici folosirea greşită a banilor nu aduce fericirea.
Nici a avea mulţi bani nu te va face mai fericit.
Prosperitatea nu aduce fericirea.

Plăcerea? El a încercat râsul, odihna,

lichiorul, destrăbălarea, munca, pofta, femeile, a
încercat totul. Apoi s-a plictisit de moarte. A
devenit un mofturos nefericit. El scris în
Eclesiastul 2: 10, 11 "Tot ce mi-au poftit ochii le-am dat;
nu mi-am oprit inima de la nici o veselie, ci am lăsat-o să se
bucure de toată truda mea, şi aceasta mi-a fost partea din
toată osteneala mea! Apoi, când m-am uitat cu băgare de
seamă la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele, şi
la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai
deşertăciune şi goană după vânt, şi nu este nimic trainic sub
soare." Cred că atunci când toată lumea lucrează
pentru tine reuşeşti să înţelegi acest sentiment
pe care l-a trăit Solomon. Şi mai cred că o
muncă cinstită aduce o oarecare satisfacţie şi o
răsplată. Munceşti din greu, câştigi ceva, şi ceea
ce câştigi are o valoare pentru tine. Dar atunci
când totul ţi se dă de-a gata, atunci ceea ce ai
nu va avea o valoare prea mare pentru tine.

Cred că aţi descoperit şi dumneavoastră că

atunci când pierzi pe Isus, viaţa este goală. Şi
tocmai aceasta s-a întâmplat cu Solomon: a avut
tot ce şi-a dorit, dar a pierdut pe Dumnezeu.

68
 Când a început Solomon să coboare pe
această pantă? Punctul de plecare a fost
căsătoria cu o persoană nepotrivită. În familia
noastră există o hartă a lucrurilor care fac pe o
persoană fericită sau nefericită. Numărul unu pe
acea hartă este - 90 % din fericirea sau necazul
care vine în viaţa noastră depinde de căsătoria
cu persoana potrivită. Trebuie să te căsătoreşti
cu persoana potrivită!

Cu cine s-a căsătorit Solomon? Solomon s-a

căsătorit cu o păgână: cu simpatica fată a lui
Faraon. Şi oare nu sunt fetele din lume
frumoase? De ce sunt fetele din lume aşa de
frumoase? Pentru că sunt! Deci s-a căsătorit cu
încântătoarea fată a lui Faraon. Fructul oprit
arată mult mai bine!? Vitele întotdeauna
încearcă să mănânce iarba care este de cealaltă
parte a gardului. Arată mai bine decât cea pe
care o au lângă ele. Dar fata lui Faraon avea o
inimă idolatră. În plus, avea în bagajele ei toţi
idolii! Şi Solomon a adus-o acasă la el. Ea a adus
o mulţime de lucruri în bagajele ei de care el nu
avea nevoie. Cu aceste lucruri l-a necăjit pe
Solomon tot timpul.

Ce căsătorie fericită poate avea cineva care

şi-a luat ca ajutor potrivit în drumul său spre
ceruri pe cineva care nu merge în aceiaşi
direcţie? Nici să nu vă întâlniţi măcar cu cineva
care nu merge pe acelaşi drum cu voi! Chiar
dacă arată bine, acea persoană merge într-o altă
direcţie – opusă celei în care mergeţi voi.

69
 Solomon a început să se închine la
dumnezeii soţiei lui şi să aducă jertfe pe înălţimi.
Citim aceasta în 1 Regi 3: 2 - 3. Era ceva diferit
şi nostim, dar a avut efect în dreptul lui
Solomon. Pe furiş, imperceptibil, asemenea unei
infecţii, aceste lucruri au pătruns în inima lui
Solomon. Păcatul a făcut un pas în viaţa lui. Apoi
s-a răspândit pe deplin în trupul şi sufletul lui,
până când a înghiţit inima vieţii lui spirituale şi a
distrus până şi scopul vieţii sale. Abia spre
sfârşitul vieţii a descoperit că este mort
spiritual..

Haideţi să privim şi la un alt lucru pe care l-

a făcut. În 1Regi 9: 10 – 13 citim despre faptul
că Solomon plătea pe Hiram, prietenul său
pentru cedrii pe care acesta îi trimitea. ”După
douăzeci de ani Solomon zidise cele două case, Casa Domnului
şi casa împăratului. . . împăratul Solomon a dat lui Hiram
douăzeci de cetăţi în ţara Galileei, pentru lemnele de cedru şi
de chiparos şi pentru aurul pe care acesta il dăduse.” Deci
în acest fel l-a plătit Solomon pe Hiram. „Îţi voi da
douăzeci de cetăţi!” Dar Hiram a venit din Tir ca să
vadă cetăţile pe care Solomon i le-a dat şi nu i-
au plăcut. „Ce cetăţi mi-ai dat frate?” a întrebat el. Şi
le-a numit ţara Cabul, nume pe care l-a păstrat
până în ziua de azi. Ştiţi ce înseamnă Cabul?
Fără valoare. Poate fi un teren secetos sau
mlăştinos – un loc care nu este bun. Solomon l-a
umilit şi l-a înşelat pe Hiram.

Şi cred că nu este nimic mai rău decât ca

cineva să te umilească sau să te înşele în

70
afaceri! Le ceri o anumită sumă pentru lucrarea
pe care ai făcut-o şi ei nu o plătesc. Ei îţi sunt
datori. Ceea ce ei fac se numeşte înşelăciune.
Dar şi atunci când tu înşeli pe ceilalţi în afaceri
porneşti pe drumul pe care a mers Solomon.
Însă noi suntem cinstiţi, nu-i aşa?

În 1 Regi 10: 22 citim că Solomon ”avea o

flotă de corăbii din Tars cu ale lui Hiram; şi corăbiile din Tars
veneau la fiecare trei ani aducând aur şi argint, fildeş maimuţe
şi păuni.” Păunii erau aduşi pentru frumuseţe şi
maimuţele pentru distracţii frivole şi alte scopuri
pe care sunt siguri că nu aţi vrea să le ştiţi.
Întreaga lume privea la ceea ce face Solomon!

În 1 Regi 11: 1, 2 citim că el a „importat”

femei străine şi le-a adus în împărăţia sa.
”Împăratul Solomon, a iubit multe femei străine, afară de fata
lui Faraon; moabite, amonite, edomite, sidoniene, hetite, care
făceau parte din neamurile despre care Domnul zisese copiilor
lui Israel: „Să nu intraţi la ele, şi nici ele să nu intre la voi; căci
v-ar întoarce negreşit inimile spre dumnezeii lor.” De aceste
neamuri s-a alipit Solomon, târât de iubire.” Cred că aici s-
ar potrivi mai bine cuvântul sex în locul
cuvântului iubire. Solomon a trăit cu toate
aceste femei deodată! Şi nu putem spune că
aceasta a fost iubire! O, dacă el ar fi trăit alături
de Dumnezeu!

Versetul 3 ”El a avut de neveste şapte sute de

crăiese împărăteşti şi trei sute de ţiitoare; şi nevestele i-au
abătut inima.”

Inima senzuală a lui Solomon a distrus

spiritualitatea lui. Încet, dar sigur, Solomon a

71
fost sedus şi a căzut în păcat. Dispreţuind
Cuvântul lui Dumnezeu Solomon cel credincios a
alunecat în păcat şi s-a despărţit de Mântuitorul
Său.

Cel mai mare înţelept al lumii, el cel care a

avut răspuns pentru cele mai grele întrebări, a
flirtat cu păcatul prea mult. El a lucrat aproape
opt ani ca să construiască un Templu glorios
pentru Dumnezeu, dar Cuvântul lui Dumnezeu
nu a locuit în inima lui. Ierusalimul era oraşul
unde locuia Dumnezeu! Era un oraş sfânt
datorită prezenţei lui Dumnezeu! Solomon a trăit
în oraşul sfânt şi, deşi Dumnezeu locuia acolo, El
nu a fost binevenit în inima lui Solomon. Inima
lui era deja plină de pofte şi obsedată de femeile
frumoase. Solomon nu a fost un sfânt pentru că
Dumnezeu nu a locuit în inima lui. Ce paradox!
Să locuieşti în Casa Domnului, dar Domnul să nu
fie în inima ta! Să lucrezi pentru Dumnezeu, dar
El să fie străin pentru tine!

Solomon a avut şapte sute de neveste şi

trei sute de concubine! Solomon a făcut o
colecţie de femei frumoase aşa cum un om
bogat ar face o colecţie de maşini antice! Acesta
este un hobby! În fiecare zi Solomon era
înconjurat de o mie de femei, dintre cele mai
frumoase femei ale lumii! Şi aceasta nu era un
fleac. Aceste femei l-au despărţit pe Solomon de
lucrurile cereşti.

72
 Dacă tu stai acasă şi priveşti la imaginile
senzuale care apar la TV, dacă faci aceasta de
multe ori, încet, încet vei fi schimbat. Dacă îţi
aţinteşti privirea şi te uiţi la astfel de filme
senzuale vei pleca pe acelaşi drum ca şi
Solomon. Frate, fii atent la ce te uiţi!

1 Corinteni 10: 11, 12 ne oferă un sfat în

acest sens. ”Aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne
slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura
noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor. Astfel dar,
cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă!” Ceea
ce i s-a întâmplat lui Solomon ţi se poate
întâmpla şi ţie!

Solomon ar fi trebuit să fie mult mai atent,

în loc să-şi aţintească privirile către femeile
păcătoase care l-au îndepărtat de Dumnezeu.
Înţeleptul Solomon a fost biruit de apetit, de
propriile capricii, s-a mândrit cu realizările pe
care le-a avut, cu faima lui şi s-a alipit de femei.
Când mergi spre Egipt (nu ţara de azi), inima
păcatului, pentru a-ţi căuta o mireasă, ai apucat
deja pe un drum greşit. Vei aduce în casa ta pe
cineva care se va lupta să distrugă relaţia pe
care o ai cu Dumnezeu.

Albert Einstein spunea: "Cea mai mare tragedie a

vieţii începe atunci când încetezi să creşti şi începi să decazi!”
Aceasta poate începe chiar la vârsta
adolescenţei. Voi, dragi adolescenţi, puteţi
creşte şi vă puteţi dezvolta foarte bine, dar
există pericolul ca, la un moment dat, să apucaţi
pe un drum al degradării. Cât de mulţi tineri

73
strălucitori sunt mânaţi pe culmile nebuniei de
droguri, alcool sau de plăcerile vieţii. Sau este
posibil ca aceasta să se întâmple cu acele
persoane care sunt chiar la vârsta când apar
crizele de la mijlocul vieţii. Multe din
preocupările pe care le-au avut în tinereţe şi
vechile obiceiuri revin în viaţa unui om atunci
când acesta ajunge la mijlocul vieţii. Dar
Solomon a ajuns la apogeul decăderii şi
degradării atunci când era bătrân.

Poate că, aceia care sunt mai în vârstă, vor

crede că o persoană care a trecut de şaizeci de
ani şi a rezistat ispitelor vieţii se îndreaptă către
un frumos apus al experienţei lor. Dar drumuri
dificile îi aşteaptă chiar şi pe sfinţii seniori.

1 Regi 11: 4 ”Când Solomon a îmbătrânit, nevestele

i-au plecat inima spre alţi dumnezei; şi inima nu i-a fost în
totul a Domnului, Dumnezeului său, cum fusese inima tatălui
său David. Solomon s-a dus după Astarteea, zeiţa sidonienilor,
şi după Milcom, urâciunea amoniţilor. Şi Solomon a făcut ce
este rău înaintea Domnului şi nu a urmat în totul pe Domnul,
ca tatăl său David.”

Astarteea era zeiţa fertilităţii care veghea

asupra vieţii sexuale atât a oamenilor cât şi a
animalelor. Pentru Astarteea se practicau tot
felul de ritualuri senzuale. Închinarea la Milcom
includea şi sacrificarea copiilor. Solomon a făcut
toate acestea. Credeţi că îl vom mai întâlni pe
Solomon în ceruri?

74
 Genele păgânilor s-au amestecat cu genele
Israeliţilor şi, din acest punct de vedere,
împărăţia lui Israel nu a mai fost niciodată
aceeaşi. Roboam şi Ieroboam au condus
naţiunea şi mai adânc în păcat. Împărăţia a fost
divizată - zece seminţii de o parte şi două
seminţii de cealaltă parte. Războiul şi vărsarea
de sânge nu au mai încetat niciodată. Aceasta a
început cu Solomon, cel mai înţelept om al lumii.
Fiii lui au urmat exemplul tatălui lor.

Ştiţi, aici se află o lecţie. Dacă aveţi copii şi

aţi căzut la jumătatea vieţii, sau la o vârstă mai
înaintată, oare ce se va întâmpla cu generaţiile
care vor urma după voi? V-aţi gândit vreodată la
aceasta? Fiii lui Solomon i-au urmat exemplul.
Prieteni, exemplul vostru va avea efecte
fantastice asupra descendenţilor voştri fie spre
rău, fie spre bine. Nu vă puteţi permite să
alunecaţi în păcat. Exemplul vostru rău poate
conduce pe sute de oameni pe drumul pierzaniei
veşnice.

Solomon a semănat seminţele amărăciunii,

în special în ultima parte a vieţii lui. El a trecut la
odihnă. Dar copiii lui şi întreaga naţiune -
aceştia au cules roadele: dezbinare şi vărsare de
sânge. Greşelile lui au costat. Osea 8: 7 ”Fiindcă
au semănat vânt şi vor secera furtună.”

Lord Byron, poetul englez scria:

"Spinii pe care i-am cules sunt din copacul
pe care eu l-am plantat,

75
 ei m-au rănit
şi m-au făcut să sufăr;
Ar fi trebuit să ştiu ce fruct va ieşi
dintr-o asemenea sămânţă.”
Dumnezeu plănuise să facă ceva prin
Solomon, ceva deosebit, dar nu a reuşit. Azi
Dumnezeu caută bărbaţi şi femei evlavioase.
Dumnezeu are nevoie de oameni integri. El nu
vrea ca tu să te hrăneşti cu muzica de pe MTV
sau de pe alte canale TV cu muzică, nici cu
filmele de pe HBO. El nu doreşte ca tu să-ţi
umpli mintea cu pofta firii şi cu păcat. El vrea să
te hrănească cu Cuvântul Său. El vrea să te vadă
pe genunchi. El vrea să stai de vorbă cu El, să fii
sfânt şi curat aşa cum este El. Poate că tatăl tău
a fost imoral sau alcoolic. Tu poţi rupe acest lanţ
vicios. Nu este nevoie ca să continui la fel. Ai
putea spune: „Pentru că tatăl meu a făcut aceasta şi eu
sunt sortit să fac la fel!” Dar tu poţi rupe acest lanţ al
viciului prin Hristos. Se poate întâmpla aceasta.
Nu este nevoie ca un viciu să se propage din
generaţie în generaţie. Nu este nevoie să fii la
fel de păcătos ca tatăl tău. Tu poţi evita greşelile
lui. Poţi fi ca Isus şi poţi face aceasta cu ajutorul
Său.

Azi este timpul când trebuie să-L urmezi pe

Dumnezeu. Ceea ce ai făcut în trecut aşa va
rămâne. Nu poţi schimba nimic. Ce ai făcut este
făcut. Tot Lordul Byron, poetul englez scria
odată: "Nici o mână nu-mi poate aduce înapoi
orele care au trecut!"

76
 Dar azi, şi de aici înainte, tu Îl poţi alege pe
Dumnezeu. Nu renunţa. Ascultă ultimele cuvinte
ale lui Solomon: Eclesiastul 12:1

”Adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale,

până nu vin zilele cele rele şi până nu se apropie anii când vei
zice: „Nu găsesc nici o plăcere în ei!” Versetele 6, 7.
Aminteşte-ţi de Făcătorul tău – până nu se rupe funia de
argint, până nu se sfarmă vasul de aur, până nu se sparge
găleata la izvor, şi până nu se strică roata de la fântână; până
nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se
întoarce duhul la Dumnezeu care l-a dat. Versetele 13,14.
Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de
Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria
oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată,
şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ceea ce este
ascuns, fie bine, fie rău.”

Aş vrea să vă spun că, după opinia mea,

Solomon este cel mai mare eşec despre care
vorbeşte Biblia. El a avut o inteligenţă mai mare
decât oricare altă persoană care a trăit
vreodată. Luca 12: 48 „Cui i s-a dat mult, i se va cere
mult; şi cui i s-a încredinţat mult i se va cere mai mult!”
Nimeni nu a trăit vreodată având aceleaşi ocazii
pe care le-a avut Solomon, cel mai înţelept
nebun al lumii.

Şi totuşi, tu poţi fi mai înţelept decât el. Şi

chiar eşti mai înţelept decât el atunci când
predai inima ta lui Isus şi îi rămâi credincios
până la sfârşitul zilelor tale.
Material preluat şi prelucrat din Endtime Issues No.
12, 3 April 1999, de Samuele Bacchiocchi, Prof. Dr.
în Teologie, predă la Andrews University

77
 Samuele Bacchiocchi a lucrat aproape 23
de ore non-stop pentru realizarea acestui articol,
care reprezintă suma celor prezentate în cartea sa
THE SABBATH UNDER CROSSFIRE (Sabatul sub foc
încrucişat). Această carte, în totalitate, oferă un
palpitant răspuns biblic la principalele argumente
populare folosite pentru a nega continuitatea şi
validitatea Sabatului. Materialul prezentat va fi de
ajutor tuturor acelora care doresc răspunsuri
concise la cele mai frecvente obiecţiuni împotriva
Sabatului.

SABATUL SUB FOC ÎNCRUCIŞAT

O PRIVIRE LA EVENIMENTELE RECENTE
Câteva doctrine biblice au fost sub focul
încrucişat al controversei în timpul istoriei
creştine. Una dintre ele este Sabatul. Doar în
acest secol, peste 1000 de mari tratate au fost
publicate în ce priveşte controversa Sabat –
Duminică, alături de alte nenumărate articole.
Se poate spune că acest subiect a fost neobosit
cercetat.

78
 Recent, controversa Sabat – Duminică a
fost readusă în discuţie de trei evenimente
semnificative:
A. Scrisoarea pastorală a Papei Ioan Paul al
– II–lea Dies Domini prezentată pe 31 Mai 1998, în
care se face un apel pasionant pentru o reformă
în ce priveşte păzirea duminicii, apelând-se la
imperativul moral al poruncii Sabatului. Aceasta
reprezintă o depărtare semnificativă faţă de
poziţia istorică romano-catolică exprimată, de
exemplu, de Toma d’ Aquino : „Păzirea Zilei
Domnului a luat locul păzirii Sabatului nu prin
porunca biblică, ci a fost instituită de Biserică.” 2
B. Numeroase teze de doctorat scrise de
teologii catolici şi protestanţi în care se
argumentează abrogarea Sabatului în Noul
Testament şi se afirmă originea apostolică a
Duminicii.
C. Abandonarea Sabatului de către foştii
sabatarieni cum ar fi liderii Bisericii lui Dumnezeu din
Lumea Întreagă şi alţi câţiva pastori adventişti.
Articolul lui Samuele Bacchiocchi se
concentrează în special asupra argumentelor
majore folosite de foşti păzitori ai Sabatului, care
au renunţat la principiul continuităţii şi validităţii
păzirii Sabatului. O analiză mai adâncă a acestor
argumente poate fi găsită în cartea lui Samuele
Bacchiocchi, THE SABBATH UNDER CROSSFIRE:

2
Toma d’ Aquino, Summa Theological (New York, 1947), II, 0, 122 Art. 4, p. 1702.

79
A BIBLICAL ANALYSIS OF RECENT
SABBATH/SUNDAY DEVELOPMENTS (capitolul
care analizează evenimentele recente legate de
Sabat şi duminică). Materialul de faţă prezintă
doar un răspuns concis la provocările foştilor
păzitori ai Sabatului.
PROTAGONIŞTII
La începutul anului 1995 liderii Bisericii lui
Dumnezeu din Lumea Întreagă au declarat că Sabatul
este o instituţie mozaică, a Vechiului Legământ
dat iudeilor, dar care a fost împlinit de Hristos şi,
în consecinţă, creştinii Noului Legământ nu
trebuie să-l mai respecte. Rezultatul abandonării
Sabatului şi a altor doctrine a fost un adevărat
exod – peste 70. 000 de membrii au părăsit
biserica.
În Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea aşa-
numita „Teologie a Noului Legământ” a fost
popularizată, în special, de către Dale Ratzlaff,
un fost pastor adventist care a slujit ca profesor
la Monterey Bay Academy şi ca pastor timp de
doi ani în bisericile din sudul Californiei. Cartea
lui SABBATH IN CRISIS, de 345 de pagini este
cea mai importantă prezentare a „teologiei
Noului Legământ” – teologie anti-sabatariană.
Această teologie a fost produsă şi susţinută de
foşti adventişti.
Ratzlaff promovează punctele lui de vedere
anti-sabatariene la talk-showuri radio şi în
ziarele religioase locale, pe care le oferă gratuit.
O staţie radio din St. Louis, numită KJSL, l-a

80
invitat pe Samuele Bacchiocchi ca să răspundă
argumentelor lui Ratzlaff într-o emisiune
programată pe 15 iunie 1998. Discuţia purtată a
fost incitantă, dar timpul de o oră acordat
acestei dezbateri s-a dovedit a fi insuficient.
Discuţia pe aceeaşi temă a fost continuată pe
Internet, unde Samuele Bacchiocchi a oferit mai
multe eseuri ca răspuns la argumentele lui
Ratzlaff. În doar câteva săptămâni, 5000 de
oameni s-au înscris la această discuţie despre
Sabat pe Internet. Adunând eseurile prezentate
pe Internet ca răspuns la argumentele lui
Ratzlaff, Samuele Bacchiocchi a publicat cartea
THE SABBATH UNDER CROSSFIRE.
Influenţa „teologiei Noului Legământ”
promovată de Ratzlaff a fost simţită printre
bisericile sabatariene, inclusiv Biserica
Adventistă. Un exemplu este şi cartea lui Clay
Peck, un fost pastor adventist care a slujit
împreună cu Richard Frederick Biserica
Adventistă Damascus, din Maryland. În prezent,
Peck este pastor al unei biserici nou înfiinţate,
neadventiste, numite Grace Palace Congregation
din Berthoud, Colorado. În introducerea cărţii
sale, Peck recunoaşte că este îndatorat lui
Ratzlaff: „În timp ce citeam şi studiam pentru a
scrie această carte, cel mai mult am fost atras
de cartea lui Dale Ratzlaff. Am urmărit
cercetarea lui, conceptele şi diagramele
concepute de el.”
Un alt exemplu este Richard Frederick, un
fost pastor adventist la comunitatea Damascus

81
SDA Church din Maryland. Pe 4 Februarie, 1999
Frederick a trimis membrilor congregaţiei sale o
scrisoare prin care-i invita la o sesiune specială
de patru seri. În aceste patru seri, Frederick a
încercat să demonstreze „că sistemul care se
numeşte Adventism este plin de slăbiciuni
fatale, şi împiedică construirea unei adevărate
comunităţi biblice.”
În centrul dezbaterii a fost păzirea
Sabatului care, pentru Frederick, constă în
primul rând într-o experienţă a odihnei mântuirii
zilnică şi nu în păzirea literală a zilei a şaptea. În
scrisoarea lui, Frederick scria: „Inima acestor
dezbateri va fi problema Sabatului. Voi încerca
să arăt, demonstrând cu Biblia, că Domnul
nostru este realitatea Sabatului (Col. 2: 16 – 17)
– împlinirea lui şi singura Sursă a adevăratei
odihne, care este oferită fiecărui adevărat
credincios (Mat. 11: 28 – 30).” El continuă
spunând că, pentru sine, esenţa păzirii Sabatului
înseamnă „să experimentezi în fiecare zi a
săptămânii minunea odihnei spirituale în
Hristos”, mai degrabă decât păzirea literală a
celor 24 de ore ale zilei a şaptea.
Este evident faptul că argumentele anti-
sabatariene, prezentate de Frederick şi Peck,
sunt în mare măsură preluate din cartea lui
Ratzlaff, SABBATH IN CRISIS. La patru dintre
argumentele majore prezentate de Ratzlaff în
cartea sa, Samuele Bacchiocchi a răspuns în
ENDTIME ISSUES Nr. 12. Răspunsul său va fi
prezentat în acest material.

82
 (1) Sabatul nu este o poruncă dată la Creaţiune
Acesta este primul argument folosit pentru
a nega universalitatea şi continuitatea păzirii
Sabatului. Ratzlaff încearcă să dovedească
faptul că Sabatul nu este o poruncă dată la
Creaţiune pentru întreaga omenire, ci este o
instituţie mozaică dată iudeilor. Argumentul său
major se bazează pe teza că în Genesa 2: 2-3 nu
există o poruncă explicită pentru păzirea Zilei a
Şaptea. „Nu există nici o poruncă a Sabatului
dată omenirii în raportul Genesei.” 3 „Nu este
nimic menţionat explicit cu privire la faptul că
omul s-a odihnit în ziua a şaptea de la
Creaţiune .” 4
Acest argument ignoră şase lucruri
importante. În primul rând, cartea Genesei nu
este o carte a poruncilor, ci a originilor. Nici una
din cele Zece Porunci nu este menţionată în
Genesa, deşi ştim că principiile care au stat la
baza celor Zece Porunci erau cunoscute, cum
aflăm, de exemplu din Genesa 26: 5: „Avraam a
ascultat porunca Mea, şi a păzit ce I-am cerut, a păzit
poruncile Mele, orânduirile Mele şi legile Mele.” Este
evident că Avraam cunoştea poruncile lui

3
Dale Ratzlaff, Sabbath in Crisis. Transfer/Modification?
Reformation/Continuation? Fulfillment/Transformation? (Applegate, California,
1990), p. 25.

4
Ibid., p. 26.

83
Dumnezeu, deşi în Genesa nu se face referire la
nici o poruncă.
În al doilea rând, absenţa unei porunci de a
păzi Sabatul în Genesa se poate datora funcţiei
cosmologice a zilei a şaptea în istorisirea
Creaţiunii. Actul divin al odihnei în Ziua a Şaptea
ne transmite ceva despre modul în care
Dumnezeu s-a raportat la creaţia Sa. Lucrarea
Sa era desăvârşită şi pentru a dramatiza această
idee a desăvârşirii, de două ori ni se spune că El
„S-a odihnit” (Gen. 2: 2-3), ceea ce literal
înseamnă că El a încetat activitatea. De ce?
Deoarece nu mai era nevoie să se atingă de
lucrările pe care le făcuse pentru că acestea
erau perfecte. Nu mai avea nimic de îmbunătăţit
în toată creaţia Sa.
În cel de al treilea rând, înfiinţarea
Sabatului ca zi de odihnă prin exemplu, şi nu
prin poruncă, poate reflecta foarte bine intenţia
lui Dumnezeu. El dorea ca într-o lume fără
păcat, păzirea Sabatului să fie un răspuns liber
la harul Creatorului şi nu ceva impus. Alegând în
mod liber să se aşeze, în întregime, la dispoziţia
Creatorului în Sabat, fiinţele umane puteau fi
reînnoite şi îmbogăţite fizic, intelectual şi
spiritual. Deoarece aceste nevoi nu au dispărut
odată cu căderea omului în păcat, funcţiile
veşnice ale Sabatului au fost repetate sub forma
unei porunci mai târziu.
În cel de al patrulea rând, un principiu
stabilit prin exemplu divin nu este mai puţin

84
valoros ca unul enunţat printr-o poruncă divină.
Faptele vorbesc mai convingător decât
cuvintele. Ce înseamnă principiu divin moral
universal? Nu privim noi oare Legea Morală ca
fiind o reflectare a naturii lui Dumnezeu? Şi ar
putea oare Dumnezeu să ne ofere o dovadă mai
convingătoare despre natura morală a Sabatului
decât stabilind acest principiu prin propriul Său
exemplu?
În cel de al cincilea rând, argumentul lui
Ratzlaff că Sabatul îşi are originea la Sinai îl face
pe Moise vinovat de distorsionarea adevărului,
sau cel puţin ne lasă impresia că Moise nu a
înţeles corect revelaţia lui Dumnezeu. Moise
trasează originea Sabatului înapoi la creaţiune,
când, după opinia lui Ratzlaff, Sabatul este
înfiinţat abia acum, la Sinai. Dacă un asemenea
argument este susţinut, atunci apar îndoieli
serioase cu privire la integritatea şi realitatea
celor raportate de Moise în Biblie.
În cel de al şaselea rând, dovada de
netăgăduit a originii Sabatului încă de la
creaţiune este oferită de însuşi Hristos: „Sabatul a
fost făcut pentru om, nu omul pentru Sabat” (Marc. 2: 27).
Cuvintele alese de Hristos sunt semnificative.
Verbul „făcut” – ginomai – se referă la originea
Sabatului şi cuvântul „om” – anthropos –
sugerează funcţia sa umană. Astfel, pentru a
stabili valoarea lui umană universală, Hristos se
reîntoarce chiar la originea Sabatului, chiar după
crearea omului. De ce? Pentru că, pentru

85
 Domnul, Legea de la început este supremă (vezi
Mat. 19: 8).
Mărturia consecventă a Scripturii este că
păzirea Sabatului a fost stabilită la creaţiune
pentru binele umanităţii. Avem argumente
pentru păzirea Sabatului de la creaţiune până în
veşnicie.

(2) Sabatul este o instituţie a Vechiului Legământ care a

fost abolită la cruce
Al doilea argument major împotriva
Sabatului este luat din literatura
dispensaţionalistă 5
veche. O armă veche a
dispensaţionaliştilor era aceea că Sabatul este o
instituţie a Vechiului Legământ, dată iudeilor,
dar care a fost abolită. Strategia lor, a
dispensaţionaliştilor este aceea de a trage o linie
de demarcaţie între Vechiul şi Noul Legământ,
între Lege şi Har, între Sabat şi duminică.
Într-o mare măsură, Ratzlaff propune
aceleaşi idei teologice construite pe premisa că
există o distincţie radicală între Vechiul
Legământ, care a fost bazat pe un pachet de
legi, şi Noul Legământ, care este bazat pe
principiul dragostei. El argumentează că
distincţia dintre „Lege” şi „Dragoste” este
reflectată în semnele legămintelor. „Semnul de
intrare în Vechiul Legământ era circumciziunea,
şi semnul permanent, repetabil pentru Israel era

5
Dispensaţionaliştii susţin ideea că istoria mântuirii este împărţită în dispensaţiuni
(perioade) diferite.

86
 ’să-şi aducă aminte de ziua Sabatului’. Intrarea
în Noul Legământ are ca semn botezul, şi ca
semn permanent Cina Domnului.” 6
Încercarea de a reduce Vechiul şi Noul
Legământ la două seturi de legi cu semnele lor
distinctive, Legământul cel Nou fiind mai simplu
decât Legământul Vechi, este desemnată să
susţină supoziţia sa că Cele Zece Porunci, în
general, şi Sabatul în particular, erau esenţa
Vechiului Legământ care s-a încheiat la cruce.
Problema cu această interpretare fantezistă este
aceea că este lipsită de suport biblic, dincolo de
faptul că incriminează consecvenţa morală a
guvernării lui Dumnezeu.
Nici unde în Biblie nu se sugerează că Noul
Legământ al lui Dumnezeu este bazat pe
„porunci mai bune” decât poruncile Vechiului
Legământ. De ce Hristos nu a simţit nevoia de a
altera cerinţele morale pe care tot El le-a
descoperit în Legea Sa? Pavel declară că „Legea
(vechi testamentală) este sfântă, şi porunca este
sfântă, dreaptă şi bună” (Rom. 7: 12). Pentru el
era de la sine înţeleasă validitatea Legii morale
a lui Dumnezeu, de aceea el a afirmat fără
echivoc: „Ştim că Legea este bună, dacă cineva
o întrebuinţează bine” (1Tim. 1: 8). Hristos nu a
venit pentru a schimba cerinţele morale ale Legii
lui Dumnezeu, ci pentru a face ispăşire pentru

6
Ibid., pp. 182, 183, 185.

87
păcatele noastre, satisfăcând astfel tocmai
aceste cerinţe morale (Rom 4: 25; 5: 8-9; 8: 1-3).
Este evident că fiind sacrificat ca Miel, care
ia păcatele lumii (Ioan 1: 29; 1 Cor 5: 7), Hristos
a împlinit toate serviciile sacrificiale şi legile care
slujeau în timpurile Vechiului Testament ca
indicatoare spre răscumpărarea mesianică din
viitor. Dar Noul Testament face o distincţie clară
între legile sacrificiale pe care Hristos, prin
venirea Sa le „desfiinţează” (Evr. 7: 18; 10: 9), şi
păzirea Sabatului care „rămâne pentru poporul
lui Dumnezeu” (Evr. 4: 9).
Noul Legământ nu constă în înlocuirea
Celor Zece Porunci cu legi mai simple şi mai
bune, ci din interiorizarea Legii lui Dumnezeu.
„Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel, după
zilele acelea, zice Domul: Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o
voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi
poporul Meu” (Ier. 31: 33). Acest pasaj ne învaţă că
diferenţa dintre Vechiul şi Noul Legământ nu
este diferenţa dintre „Lege” şi „Har”. Mai
degrabă este diferenţa dintre eşecul de a
interioriza Legea lui Dumnezeu, fapt care are ca
rezultat neascultarea, şi succesul interiorizării
Legii lui Dumnezeu, care are ca rezultat
ascultarea din dragoste.
Nu există nici o dihotomie între Lege şi
Dragoste. În Sfânta Scriptură nu există nici o
dihotomie între Lege şi Dragoste în relaţia dintre
Dumnezeu şi poporul Său, pentru că un
legământ nu poate exista fără o Lege. Un
legământ înseamnă o relaţie ordonată pe care

88
Dumnezeu o stabileşte şi o menţine cu poporul
Său. Legea garantează ordinea care este
necesară pentru ca această relaţie să aibă un
sens.
În relaţia Sa cu credincioşii, Legea morală
descoperă voinţa şi caracterul lui Dumnezeu şi
în acest mod este posibilă menţinerea unei
relaţii ordonate şi pline de semnificaţie. Legea
nu este produsul păcatului, ci al dragostei.
Dumnezeu a dat Cele Zece Porunci israeliţilor
după ce le-a arătat dragostea Sa
răscumpărătoare (Ex. 20: 2). Prin Legea lui
Dumnezeu cel evlavios va ajunge să cunoască
cum să reflecte dragostea lui Dumnezeu,
compasiunea Sa, credincioşia şi alte atribute ale
Sale.
Decalogul nu este doar o listă de zece legi,
ci în primul rând aceste zece legi sunt principii
ale dragostei. Nu există nici o dihotomie între
„Lege” şi „Dragoste”, pentru că una nu poate
exista fără cealaltă. Decalogul sugera modul în
care oamenii trebuie să-şi exprime dragostea
faţă de Domnul şi faţă de semenii lor. Porunca
cea nouă a lui Hristos, de a iubi pe Dumnezeu şi
pe semeni nu este nimic altceva decât
întruchiparea spiritului celor Zece Porunci, deja
găsite în Noul Testament (Lev. 19: 18; Deut. 6:
5). Hristos a petrecut mult timp în slujirea Sa
pentru a clarifica modul în care principiul
dragostei întruchipează Cele Zece Porunci. El a
clarificat, în special faptul, că esenţa păzirii

89
Sabatului este să iubeşti pe oameni, nu să
păzeşti nişte reguli.
Încercarea lui Ratzlaff de a despărţi legea
Vechiului Legământ de dragostea Noului
Legământ ignoră simplul adevăr că în ambele
legăminte, dragostea este manifestată prin
ascultarea faţă de Legea lui Dumnezeu. Hristos
a repetat acest adevăr în mod foarte clar: „Dacă
Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” (Ioan 14: 15). „Cine are
poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte” (Ioan 14:
21). „Dacă păziţi poruncile Mele rămâneţi în dragostea Mea”
(Ioan 15: 10).
Sub ambele legăminte Dumnezeu a avut un
singur standard moral pentru comportamentul
uman. El doreşte ca fiinţele umane să-L
iubească pe El şi pe semeni, trăind în armonie
cu principiile morale exprimate în Cele Zece
Porunci. Acestea slujesc ca un ghid pentru
imitarea caracterului lui Dumnezeu. Duhul nu
înlocuieşte aceste principii morale în Noul
Legământ. Mai degrabă, El face ca litera să
prindă viaţă şi să aibă putere în inima celor
evlavioşi.

(3) Hristos a împlinit Sabatul devenind „odihna”

mântuirii noastre
Cel de al treilea argument, folosit în general
pentru a nega continuitatea Sabatului, se
bazează pe presupunerea că Hristos a împlinit
şi a încheiat tipologia mesianică a Sabatului,
devenit odihna noastră de Sabat. În consecinţă,
Ratzlaff şi cei care sunt de aceeaşi părere cu el

90
susţin că nici un creştin nu trebuie să mai
păzească Sabatul literal prin odihna fizică în Ziua
a Şaptea, deoarece Mântuitorul, spre care arăta
odihna de Sabat, a venit şi a împlinit toate
funcţiile lui tipologice. El oferă credincioşilor
zilnic odihna mântuirii, care era ilustrată prin
tipul Sabatului. „Credinciosul Noului Legământ
se bucură de odihna lui Dumnezeu permanent.
El nu trebuie să aştepte până la sfârşitul
săptămânii.” 7
Pentru a susţine această teză, Ratzlaff
acordă cinci capitole (6 la 10) materialului
despre Sabat din Evanghelii. Concluzia lui este
că metoda provocatoare a lui Hristos de a păzi
Sabatul era desemnată să arate că „Vechiul
Legământ, inclusiv Sabatul arătau către El”, şi
nu pentru a clarifica, prin exemplul Său, „care
este modul potrivit de a păzi Sabatul sau acela
de a corecta interpretarea Sabatului din Vechiul
Legământ.” 8 „Hristos a călcat Sabatul sinaitic,
şi făcând aşa, El a adus adevărata odihnă.” 9
Există patru probleme majore în legătură
cu acest punct de vedere popular susţinut de
Ratzlaff. În primul rând, semnificaţia Sabatului în
Evanghelii este greşit înţeleasă. După o citire
obiectivă a pasajelor care vorbesc despre
7
Ibid., p. 247.

8
Ibid. p. 110.

9
Ibid. p. 141.

91
maniera provocatoare în care Isus Hristos păzea
Sabatul vom observa că intenţia Lui nu era
aceea de a desfiinţa porunca a patra, ci aceea
de a o clarifica. În mod repetat, în Evanghelii,
Hristos acţionează ca Interpret Suprem al Legii,
condamnând o ascultare exterioară şi tradiţiile
omeneşti care uneori obscurizează spiritul şi
intenţia poruncilor lui Dumnezeu (Mat. 5: 21 -
22, 27 - 28; 9: 13; 12: 7; 23: 1 - 39).
Este demn de notat faptul că în toate
situaţiile unde Hristos sau ucenicii Săi erau
acuzaţi că au călcat Sabatul, El apără purtarea
lor apelând la Scriptură („Nu aţi citit…” – Mat.
12: 3, 5) şi astfel arată că acţiunile lor erau în
armonie cu intenţia divină în legătură cu
Sabatul. O lectură atentă a declaraţiilor lui
Hristos cu privire la păzirea Sabatului (Sabatul
este văzut de Hristos ca o zi în care trebuie să
faci bine – Mt. 12: 12, ca o zi în care să salvezi
viaţa cuiva – Marc. 3: 4, o zi în care să arăţi mai
degrabă milă, decât religiozitate – Mat. 12: 7, o
zi în care oamenii trebuie eliberaţi de poverile
lor fizice şi spirituale - Lc. 13: 16), ne va conduce
la concluzia că intenţia lui Hristos era aceea de a
clarifica porunca a patra şi nu aceea de a o
anula.
În al doilea rând, a susţine că experienţa
odihnei săptămânale în Sabat şi renunţarea la
orice alte lucrări a fost intenţionată doar pentru
iudei, ca să-i ajute să comemoreze Creaţiunea şi
să experimenteze răscumpărarea mesianică ce
urma să vină, înseamnă a trece cu vederea

92
faptul că şi creştinii au nevoie de acelaşi ajutor
la fel de mult ca şi iudeii. Diferenţa între creştini
şi iudei este că, pentru iudei Sabatul arăta
înainte către odihna răscumpărătoare oferită de
Mesia care urma să vină, iar pentru creştini
odihna Sabatului arată înapoi către odihna
răscumpărătoare a Mântuitorului care a venit şi
către odihna finală care este în viitor pentru
poporul lui Dumnezeu (Evr. 4: 9).
În al treilea rând, a susţine că în „Noul
Legământ” creştinii păzesc Sabatul spiritual prin
experimentarea zilnică a odihnei mântuirii, şi nu
literal prin păzirea zilei a Şaptea, înseamnă a nu
recunoaşte faptul că odihna spirituală nu neagă,
ci presupune şi include odihna Sabatului fizic.
Dumnezeu ne invită să încetăm lucrarea noastră
fizică în Sabat pentru a putea intra deplin în
odihna Lui spirituală (Evr. 4: 10). Elementele
fizice, ca şi apa la botez, pâinea şi vinul la Cină,
şi odihna fizică a Sabatului nu sunt inutile. Ele
sunt desemnate ca să ne ajute să
conceptualizăm şi să interiorizăm realităţile
spirituale pe care le reprezintă.
În cel de al patrulea rând, Frederick, prin
afirmaţia făcută în articolul său, că păzirea
literală a Sabatului Zilei a Şaptea reflectă o
atitudine „cultică şi sectară” şi o „mentalitate
legalistă” care „distorsionează Evanghelia lui
Hristos şi autoritatea Scripturii”, ignoră faptul
că o înţelegere corectă a experienţei Sabatului
poate fi cel mai puternic antidot împotriva
legalismului şi a sectarismului. De ce? Pentru că

93
Sabatul ne învaţă să nu mai lucrăm la propria
noastră mântuire, şi să ne oprim de la toate
activităţile noastre, pentru ca, aşa cum exprima
foarte bine Calvin să-i „permitem lui Dumnezeu
să lucreze în noi.” 10
A ne odihni în Sabat, dând prioritate lui
Dumnezeu în gândurile noastre şi stilul nostru
de viaţă, înseamnă a renunţa la eforturile
noastre de a câştiga propria mântuire, pentru a
permite harului atotputernic al lui Dumnezeu să
lucreze mult mai deplin în vieţile noastre. Într-
adevăr, corect înţeles şi păzit, Sabatul rezumă
Evanghelia, Vestea Bună a chemării pe care
Dumnezeu ne-o adresează de a renunţa la
faptele noastre pentru a intra în odihna Lui (Evr.
10: 4).
În rezumat, venirea lui Hristos este văzută
în Noul Testament, nu ca o încheiere a tipologiei
răscumpărătoare a Sabatului ci, ca o actualizare
şi o împlinire a ei. Prin misiunea Lui
răscumpărătoare, Hristos oferă credincioşilor
aşteptata „slobozenie” (Lc. 4: 18) şi „odihnă”
sabatică (Mat. 11: 28). În lumina crucii, Sabatul
este un memorial nu numai al lucrării creatoare
a lui Dumnezeu, ci de asemenea, este un
memorial al lucrării răscumpărătoare a lui
Hristos pentru omenire. Prin actul fizic al
odihnei în Sabat noi conceptualizăm şi
interiorizăm realitatea odihnei mântuirii,

10
John Calvin, Institutes of the Christian Religion (Grand Rapids, 1972), vol., II,
p. 339.

94
celebrăm dragostea creatoare şi
răscumpărătoare a lui Dumnezeu.

(4) Pavel învaţă că Legea nu mai este valabilă

Cel de al patrulea argument, folosit de
Ratzlaff şi păzitorii duminicii în general, este
pretenţia că Pavel învaţă că Legea Vechiului
Testament nu mai este valabilă, în special
Sabatul.
În cartea sa, Ratzlaff, în mod repetat afirmă
categoric faptul că Pavel învaţă că Legea nu mai
este valabilă: „Pavel învaţă că creştinii nu mai
sunt sub Vechiul Legământ al Legii.” 11 „Galateni
3 afirmă că creştinii nu mai sunt sub legea
sinaitică.” 12 „Romani 7 afirmă că până şi iudeii
creştini sunt eliberaţi de Legea care a fost un
îndrumător spre Hristos . . . Romani 10 afirmă
că Hristos este sfârşitul Legii pentru cei
credincioşi.” 13
O mare eroare. Aceste afirmaţii
categorice reflectă o înţelegere total greşită a
învăţăturilor lui Pavel, privind locul Legii în viaţa
creştinului. Din fericire, un număr tot mai mare
de teologi recunosc această problemă. De
exemplu, în articolul său „Pavel şi Legea”,
publicat în Scottish Journal of Theology, C. E. B.

11
Dale Ratzlaff (note 1), p. 200.

12
Ibid., p. 218.

13
Ibid., p. 219.

95
Cranfield scrie: „Astăzi este nevoie de o
reexaminare a locului şi a semnificaţiei pe care
Legea o are în Biblie.” 14 El continuă spunând că
„materialele scrise recent reflectă, într-o mare
măsură, o gândire încurcată şi, de asemenea,
există în ele presupuneri neconcludente în ce
priveşte atitudinea Domnului Isus Hristos şi a lui
Pavel faţă de Lege”. 15
Samuele Bacchiocchi împărtăşeşte
convingerea lui Cranfield că teologi
incompetenţi, în ce priveşte studiul Bibliei, au
contribuit la răspândirea concepţiei greşite că
toţi creştinii sunt eliberaţi de Lege. Este nevoie
urgentă ca să reexaminăm semnificaţia Legii în
Noul Testament şi locul ei în viaţa creştină,
pentru că ideile false, promovate pe marginea
acestui subiect afectează întreg spectrul
credinţelor şi practicilor creştine. De fapt, multe
din polemicile anti–sabatariene pleacă de la
presupunerea greşită că Noul Testament, şi în
special Pavel, îi eliberează pe creştini de păzirea
Legii, în general, şi de păzirea Sabatului, în
special.
Această eroare răspândită pretutindeni este
negată de un număr mare de pasaje pauline
care înalţă Legea ca standard pentru vieţuirea
creştină. Apostolul Pavel întreabă: „Deci, prin
14
C. E. B. Cranfield, "St. Paul and the Law," Scottish Journal of Theology 17
(March 1964), pp. 43-44.

15
Ibid., p. 44.

96
credinţă desfiinţăm noi Legea?” (Rom. 3: 31).
Răspunsul său este clar: „Nicidecum. Dimpotrivă, noi
întărim Legea” (Rom. 3: 31). Acelaşi adevăr este
afirmat şi în Galateni: „Atunci oare Legea este împotriva
făgăduinţelor lui Dumnezeu? Nicidecum!” (Gal. 3: 21).
Aceste afirmaţii ar trebuie să trezească pe
oameni ca Ratzlaff, Peck, sau Frederick.
Un studiu atent al scrierilor lui Pavel va
arăta că Legea este şi rămâne a lui Dumnezeu
(Rom. 7: 22, 25), pentru că a fost dată de
Dumnezeu (Rom 9: 4; 3: 2), a fost scrisă de El (1
Cor 9: 9; 14: 21; 14: 34), descoperă voinţa Lui
(Rom 2: 17, 18), mărturiseşte despre
neprihănirea Lui (Rom 3: 21), şi este în acord cu
făgăduinţele Lui (Gal 3: 21).
Fiind o descoperire a voinţei lui Dumnezeu
către lume, Legea revelează natura păcatului ca
fiind neascultare faţă de Dumnezeu. Pavel
explică: „Prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului”
(Rom. 3: 20), deoarece Legea determină pe
oameni să recunoască păcatele lor şi să fie
conştienţi de păcătoşenia lor. Este evident că
această funcţie importantă a Legii nu se putea
împlini în Hristos, deoarece nevoia de a
recunoaşte păcatul din viaţă este fundamentală
vieţuirii creştine şi azi, la fel cum era importantă
şi pentru israeliţii din vechime.
Funcţia misiunii răscumpărătoare a lui
Hristos nu era aceea de a abroga Legea, aşa
cum cei mulţi creştini cred în mod greşit, ci
aceea de a face capabili pe credincioşi că

97
trăiască principiile Legii lui Dumnezeu în viaţa
lor. Pavel afirmă că, în Hristos, Dumnezeu a
făcut ceea ce Legea nu putea face prin sine,
adică, El a împuternicit pe credincioşi să trăiască
în acord cu „cerinţele Legii” (Rom. 8: 3 – 4).
O înţelegere a diferitelor circumstanţe care
au determinat discuţiile lui Pavel despre Lege
este esenţială pentru rezolvarea aparentelor
contradicţii dintre afirmaţiile negative şi pozitive
pe care el le face despre Lege. De exemplu, în
Efeseni 2: 15, Pavel vorbeşte despre Lege ca
fiind abolită de Hristos, în timp ce în Romani 3:
31 el explică faptul că îndreptăţirea prin credinţa
în Isus Hristos nu desfiinţează Legea, ci o
întăreşte. În Romani 7: 6, el afirmă că „acum noi
am fost izbăviţi de Lege” şi cu câteva versete mai
târziu scrie că „Legea este sfântă, şi porunca este sfântă,
dreaptă şi bună” (Rom. 7: 12). În Romani 3: 28, el
susţine că un om este îndreptăţit prin credinţă,
fără faptele Legii, dar în 1 Corinteni 7: 19, el
afirmă că „tăierea împrejur nu este nimic, şi netăierea
împrejur nu este nimic, ci păzirea poruncilor lui Dumnezeu”.
Cum este posibil ca Pavel să vadă Legea ca
fiind desfiinţată (Efes. 2: 15) şi în acelaşi timp
întărită (Rom. 3: 31), să vadă Legea ca fiind
necesară (1 Cor 7: 19; Efes. 2: 3; 1 Tim 1: 8 - 10)
şi în acelaşi timp nefolositoare (Rom. 3: 28)?
Rezolvarea acestei aparente contradicţii este
găsită în contextele diferite în care Pavel
vorbeşte despre Lege. Când vorbeşte despre
Lege în contextul mântuirii (îndreptăţirea – ca
drept de a sta în faţa lui Dumnezeu), în special

98
în controversele lui cu iudaizanţii, el afirmă
foarte clar că păzirea Legii nu are nici o valoare
(Rom. 3: 20). Pe de altă parte, când Pavel
vorbeşte despre Lege în contextul conduitei
creştine (sfinţirea ca drept de a sta înaintea lui
Dumnezeu), în special atunci când stătea de
vorbă cu antinomiştii, el înalţă valoarea şi
validitatea Legii lui Dumnezeu (Rom 7: 12; 13: 8
- 10; 1 Cor 7: 19).
În rezumat, Pavel nu condamnă valoarea
morală a Legii, ca ghid pentru conduita
creştinilor, ci înţelegerea soteriologică a Legii,
văzută ca un document al alegerii care include
pe iudei şi exclude pe neamuri. Eşecul de a face
o diferenţă în scrierile lui Pavel între utilizarea
morală şi cea soteriologică a Legii i-a condus pe
oameni ca Ratzlaff la concluzia că Pavel
respinge valoarea şi validitatea Legii ca întreg. O
asemenea perspectivă este total falsă, deoarece
Pavel respinge Legea ca metodă de mântuire,
dar înalţă Legea ca standard al conduitei morale
creştine.

(5) Pavel învaţă că Sabatul a fost desfiinţat

Cea de a cincia, şi cea mai populară armă
folosită pentru a ataca Sabatul sunt următoarele
trei texte pauline: Coloseni 2: 14 – 17, Galateni
4: 8 – 11 şi Romani 10: 4 – 5. 2: 14-17. Pe baza
acestor texte Ratzlaff şi mulţi alţi creştini trag
concluzia că Pavel priveşte Sabatul ca o parte a
Vechiului Legământ, care a fost pironit pe cruce.
Ratzlaff merge mai departe spunând că, după

99
 Pavel „păzirea Sabatului de către creştini
subminează în mod serios lucrarea încheiată a
lui Hristos.” 16 „În fiecare situaţie, în epistole
(cele ale lui Pavel), unde se vorbeşte despre
Sabat este sugerat faptul ori că acesta
subminează poziţia creştinului în Hristos, ori că
Sabatul este neimportant.” 17 „Continuarea
păzirii Sabatului de către creştini are la bază o
credinţă iudaică, probabil, prin care este
subminată poziţia credincioşilor dintre neamuri
în Hristos.” 18
Oare chiar a afirmat Pavel că păzirea
Sabatului este periculoasă? În ce fel ar putea
încetarea lucrărilor noastre în Sabat pentru a
permite Mântuitorului să lucreze în vieţile
noastre mult mai deplin să submineze lucrarea
încheiată a lui Hristos?
Sunt trei probleme fundamentale legate de
interpretarea pe care Ratzlaff o dă acestor texte
(Col 2:14-16; Rom 14:5, Gal 4:10). În primul
rând, trebuie remarcat eşecul lui de a
recunoaşte că, nici unul din aceste pasaje nu se
referă la validitatea sau invaliditatea poruncii a
patra în sine. În loc de aceasta, Pavel se referă
la practicile ceremoniale şi ascetice care
subminau (în special în Colose şi Galatia)

16
Dale Ratzlaff (note 1), p. 174.

17
Ibid., p. 44.

18
Ibid., 173.

100
 principiul vital al îndreptăţirii prin credinţa în
Isus Hristos.
În al doilea rând, în pasajul crucial din
Coloseni 2: 16, Pavel avertizează pe Coloseni
împotriva acelora care îi judecă în legătură „cu ce
mănâncă sau ce bea sau cu privire la o sărbătoare sau la o lună
nouă, sau la un Sabat” (RSV). Această avertizare nu
este o condamnare a celor cinci practici
amintite, ci este o denunţare a autorităţii falşilor
învăţători care dădeau porunci cu privire la
maniera în care toate aceste sărbători trebuie
păzite. Implicit, Pavel îşi exprimă aprobarea faţă
de aceste practici mai degrabă decât
dezaprobarea. Orice condamnare paulină în
aceste pasaje are de a face cu pervertirea
promovată de falşii învăţători şi nu cu practicile
în sine.
Acest fapt important este recunoscut chiar
şi de teologii păzitori ai duminicii. De exemplu,
Douglas De Lacey, un teolog care a participat la
simpozionul „De la Sabat la duminică”
concluzionează în analiza lui în legătură cu acest
pasaj spunând: „Aici (în Coloseni 2: 16), se pare
că Pavel încurajează păzirea Sabatului.” 19 Troy
Martin, profesor la Saint Xavier University în
Chicago, ajunge la aceeaşi concluzie într-un
recent articol publicat în New Testament
Studies. 20
Este încurajator să vezi teologi care,
în final recunosc, contrar interpretării

19
Douglas R. De Lacey, "The Sabbath/Sunday Question and the Law in the Pauline
Corpus," From Sabbath to Lord's Day. A Biblical, Historical, and Theological
Investigation, ed. Donald A. Carson (Grand Rapids, 1982), p. 182.

101
 tradiţionale şi populare susţinute de oameni ca
Ratzlaff, că textul din Coloseni 2: 16 nu se referă
la desfiinţarea Sabatului, ci este o dovadă a
aprobării pauline faţă de păzirea Sabatului.
În cel de al treilea rând, toleranţa pe care
Pavel o arată faţă de dietă şi zile (Rom. 14: 3 –
6) indică faptul că el nu susţine ideea renunţării
la Sabat şi adoptarea păzirii duminicii în schimb.
Dacă el ar fi făcut aşa, ar fi încurajat dispute
nesfârşite cu unii fraţi din Ierusalim, aşa cum s-a
întâmplat în ce priveşte circumciziunea. Absenţa
vreunui ecou despre vreo controversă în acest
sens este, poate, cea mai grăitoare dovadă că
Pavel respecta instituţia Sabatului.
În finalul analizei, atitudinea lui Pavel faţă
de Sabat trebuie determinată nu pe baza
criticilor sale aduse păzirii superstiţioase a
Sabatului, ci pe baza atitudinii sale faţă de Lege,
în general.
Eşecul de a înţelege că Pavel respinge
Legea ca metodă de mântuire, dar înalţă Legea
ca standard moral pentru conduita creştină este
cauza înţelegerii greşite a atitudinii lui Pavel faţă
de Lege şi faţă de Sabat. Să sperăm că studiile
care vor fi făcute de aici înainte vor contribui la
clarificarea acestei concepţii greşite şi va ajuta
pe mulţi să descopere că „Legea este bună,
dacă cineva o întrebuinţează bine” (1Tim. 1: 8).

20
Troy Martin, "Pagan and Judeo-Christian Time-keeping Schemes in Galatians
4:10 and Colossians 2:16," New Testament Studies 42 (1996), p. 111.

102
 Concluzii

Sabatul a fost atacat continuu în timpul

istoriei creştine, fără îndoială pentru că el soma
pe oameni să ofere lui Dumnezeu o închinare,
nu numai cu buzele, ci printr-o slujire totală,
consacrând 24 de ore ale zilei a şaptea lui
Dumnezeu. Nu este surprinzător faptul că
Sabatul este atacat şi astăzi, când cei mai mulţi
oameni vor vacanţe în care să-şi satisfacă
plăcerile, în locul unei zile sfinte în care să caute
prezenţa păcii lui Dumnezeu în vieţile lor.
Noile atacuri împotriva Sabatului vin din
diferite părţi, inclusiv din partea foştilor păzitori
ai Sabatului. Sabatul nu este în criză pentru că
este o instituţie divină. Dumnezeu nu este
niciodată în criză. Cei care sunt în criză suntem
noi, cu problemele noastre şi societatea noastră
fără odihnă, care are nevoie mai mult decât
oricând înainte de refacerea fizică, intelectuală
şi spirituală pe care Sabatul o oferă.
În această eră cosmică, Sabatul oferă o
temelie pentru o credinţă cosmică, o credinţă
care uneşte Creaţiunea, Răscumpărarea şi în
final Restaurarea; care uneşte trecutul,
prezentul şi viitorul; care uneşte pe om şi natura
cu Dumnezeu; care leagă această lume de
lumea care va veni. Este o credinţă care
recunoaşte stăpânirea lui Dumnezeu peste

103
 întreaga creaţie şi peste viaţa umană
consacrându-I Ziua a Şaptea; o credinţă care
împlineşte destinul adevărat al creştinului în
timp şi pentru veşnicie; o credinţă care permite
Mântuitorului să îmbogăţească vieţile noastre cu
o mai mare măsură din prezenţa, pacea şi
odihna Lui.

Material prelucrat după o parte a unui articol Endtime

Issues de Samuele Bacchiocchi

În această meditaţie vom descoperi

corespondenţele care există între strategia lui
Lucifer de a ispiti pe Eva şi strategia pe care el a
folosit-o cu ani mai târziu pentru a ispiti pe
Hristos.

Prima ispitire – cea a Evei

Este interesant şi educativ să compari
ispitirea lui Hristos cu ispitirea Evei. În ambele
cazuri există trei componente semnificative la
care se referă 1Ioan 2: 16: „Căci tot ce este în lume:
pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşenia vieţii,
nu este de la Tatăl, ci din lume.”

104
 Aceste trei elemente au fost prezente şi în
ispitirea Evei. Pofta firii pământeşti, care este o
dorinţă nestăpânită de a satisface apetitul, este
reflectată în mărturisirea ei că „pomul era bun
de mâncat” (Gen. 3: 6). Pofta ochilor este evidentă
deoarece Eva recunoaşte că „pomul era plăcut
la privit” (Gen. 3: 6). Lăudăroşenia vieţii este
prezentă în afirmaţia femeii că „pomul era de
dorit ca să deschidă mintea cuiva” (Gen. 3: 6).
Ispita de a păcătui este inspirată de făgăduinţa
înşelătoare că gusturile noastre senzuale vor fi
satisfăcute: are gust bun, arată bine, mă face să
mă simt bine, deci cu siguranţă este bine să fac
aceasta.

Metoda folosită de ispititor pentru a semăna

seminţele neîncrederii şi ale necredinţei în mintea
Evei a fost lansarea unei întrebări cu privire la
validitatea instrucţiunilor lui Dumnezeu şi
sugerarea ideii că acestea ar fi o violare a libertăţii
omului. „Oare a zis Dumnezeu să nu mâncaţi
din toţi pomii din grădină?” (Gen. 3: 1). Apoi el
a continuat asigurând-o pe Eva din nou: „Hotărât
că nu veţi muri” (Gen. 3: 4). Din contră, Veţi fi
ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”
(Gen. 3: 5). Eva a cedat acestei ispitiri pentru că a
fost ÎNŞELATĂ, dar Adam s-a unit cu Eva în
fărădelegea ei datorită IUBIRII sale pentru ea (Gen
3: 13-17; 1 Tim 2: 14).

Ispititorul a abordat pe Eva deoarece, după

câte se pare, ea era mai predispusă îndoielii
deoarece nu a primit direct de la Dumnezeu

105
instrucţiunea de a nu se apropia de copac. Mai
mult decât atât ea putea atinge mult mai eficient
inima lui Adam decât Lucifer.

Raportul biblic sugerează că natura primei

ispitiri constă din îndoială, necredinţă şi mândrie.
Aceşti trei factori au condus la prima neascultare
fatală. Eva a pus la îndoială bunătatea lui
Dumnezeu, ea nu a crezut avertizările Sale şi a
aspirat la cunoaşterea care nu îi era destinată ei.

Primul păcat a fost manifestat mai întâi în

minte, ca necredinţă şi neîncredere în Dumnezeu,
apoi a fost manifestat prin voinţa de a fi ca
Dumnezeu, şi în cele din urmă a fost manifestat şi
în inimă ca satisfacţie nesfântă de a mânca fructul
interzis de Dumnezeu.

În esenţă, prima ispitire a fost o dorinţă

nestăpânită de a face din sine ultima preocupare
mai degrabă decât din Dumnezeu. Actul exterior
de a lua din fructul oprit este doar o expresie a
dorinţei interioare de a se prefera pe sine în locul
lui Dumnezeu.

Prima ispitire sugerează faptul că ispitele

apelează la nevoi şi dorinţe legitime. Păcatul
apare atunci când aceste nevoi sunt îndeplinite
într-un mod contrar voinţei lui Dumnezeu. Aceasta
se întâmplă atunci când oamenii plasează
împlinirea dorinţelor lor mai presus de voinţa lui
Dumnezeu. În ce priveşte acest aspect Isus este
exemplul nostru perfect deoarece El a refuzat să
Îşi satisfacă nevoile sau să îndeplinească dorinţele

106
Sale în vreun fel dacă aşa ar fi violat voinţa Tatălui
Său.

Prima ispită prezentată lui Hristos

În multe aspecte, prima ispită prezentată lui
Hristos este similară cu cea prezentată Evei. Ca şi
în cazul Evei, prima ispită prezentată lui Hristos
apela la satisfacerea apetitului (nu prin a lua un
fruct oprit) prin prefacerea pietrelor în pâini (Mat.
4: 1 – 4). Intensitatea ispitei prezentate lui Hristos
era mult mai mare decât cea prezentată Evei,
deoarece ea chema la satisfacerea apetitului după
40 de zile de post.

Prima ispită prezentată lui Hristos era atât

un test al realităţii întrupării Sale cât şi un test al
naturii Împărăţiei Sale. Postul Său şi foamea
descoperă că Hristos era cu adevărat o fiinţă
omenească care nu folosea puteri divine pentru a
depăşi dificultăţile Sale omeneşti. El a împlinit
voinţa lui Dumnezeu în faţa foamei intense,
arătând că Împărăţia Sa trebuia să fie spirituală şi
nu făcea parte din această lume (Ioan 18: 36).

Cea de a doua ispită prezentată lui

Hristos
Ca şi în cazul Evei, cea de a doua ispitită
prezentată lui Hristos apela la „pofta ochilor”. În
cazul Evei fructul oprit care „era plăcut la privit” a
constituit ispita care apela la pofta ochilor. În cazul

107
lui Hristos ispita era aceea de a încânta pe iudei
printr-o săritură spectaculoasă de pe parapetul
Templului (Mat. 4: 5, 6), mai ales că ei credeau că
Mesia va veni pe aripa Templului. A se pune pe
Sine în mod nenecesar în pericol însemna
încumetare, nu încredere în protecţia lui
Dumnezeu. Hristos a recunoscut implicaţiile
acestei ispitiri şi a răspuns: „Să nu ispiteşti pe
Domnul Dumnezeul tău” (Mat. 4: 7). Hristos a
ales să manifeste mesianitatea Sa nu prin a uimi
privirile oamenilor, ci prin lucrarea tăcută a
Duhului Sfânt în inimile lor.

Cea de a treia ispitire prezentată lui

Hristos
Cea de a treia ispită prezentată lui Hristos, ca
şi în cazul Evei, apela la „lăudăroşenia vieţii”. În ce
o priveşte pe Eva, Satana a apelat la mândria ei
oferindu-i posibilitatea de a deveni mai înţeleaptă.
În cazul lui Hristos, Satana a apelat la orgoliul Său
oferindu-i posibilitatea de a deveni conducătorul
acestei lumi, simplu, doar printr-o plecăciune în
semn de închinare înaintea lui (Mat. 4: 8 –9).

Această ispită viza chiar scopul pentru care

venise Hristos în lume, adică restaurarea
Împărăţiei lui Dumnezeu, conducând pe oameni să
accepte suveranitatea lui Dumnezeu peste inimile
lor. Satana oferea lui Hristos posibilitatea de a
atinge această ţintă acceptând să se închine lui.
Dacă ar fi făcut după propunerea lui, Hristos ar fi
devenit doar conducătorul unei lumi păcătoase,

108
pierdute. Dar Hristos nu venise să conducă o
lume păcătoasă, ci ca să răscumpere pe oameni
pentru a face din ei cetăţeni ai Împărăţiei veşnice
a lui Dumnezeu. Calea lui Satana încă mai este
urmată de mulţi deoarece nu cere suferinţă sau
moarte. Calea propusă de el este trăirea unei vieţi
orientate către sine, în rebeliune făţişă faţă de
Dumnezeu. Dar Hristos a ales calea lui Dumnezeu
care cerea suferinţă şi moarte pentru ispăşirea
păcatelor noastre. Această cale ne conduce la
trăirea unei vieţi orientate către Dumnezeu, în
armonie cu voinţa Sa.

Relaţia dintre ispitire şi încercare

Trebuie făcută o distincţie între încercarea pe
care o trimite Dumnezeu şi ispitele prezentate de
Satana. Încercarea este rânduirea unor situaţii de
către Dumnezeu pentru a descoperi loialitatea
cuiva faţă de El şi pentru a întări pe credincioşi
împotriva păcatului. Satana poate transforma o
astfel de situaţie de încercare într-o ocazie în care
să ispitească. Interdicţia de a mânca din pomul
cunoştinţei binelui şi răului a fost intenţionată de
Dumnezeu ca să încerce ascultarea lui Adam şi a
Evei. Satana s-a folosit de această încercare din
partea lui Dumnezeu pentru a stârni necredinţa şi
neîncrederea lor faţă de Dumnezeu.

„Isus a fost dus de Duhul în pustie ca să

fie ispitit de diavolul” (Mat. 4: 1). Dumnezeu
poruncise ca Hristos să fie dus în pustie pentru
testarea loialităţii Sale faţă de El. Dar propunerea

109
ca El să-Şi folosească puterea divină pentru a-Şi
satisface foamea intensă, a venit de la Satana. Şi
ispita de a se închina lui Satana pentru a deveni
conducătorul lumii a fost permisă de Dumnezeu,
dar Satana a fost acela care L-a dus pe Hristos pe
terasa Templului. Dumnezeu poate folosi anumite
situaţii pentru a testa loialitatea noastră şi pentru
a adânci legământul nostru faţă de El.

Am fost învăţaţi să ne rugăm: „şi nu ne

duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel
rău” (Mat. 6: 13). Aceasta înseamnă a ne ruga lui
Dumnezeu să nu permită ca în viaţa noastră să
apară situaţii pe care Satana să le poată folosi
pentru a ne ispiti să nu mai ascultăm de El.
Aceasta înseamnă, de asemenea, că noi trebuie să
ne rugăm în fiecare zi ca puterea Duhului Sfânt să
ne facă capabili să învingem ispitele care vin în
faţa noastră în fiecare zi. Dumnezeu permite lui
Satana să ne ispitească, dar El ne-a promis că
„ Nu ne va ajunge nici o ispită care să fie
peste puterile noastre. Dumnezeu, care este
credincios, nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi
peste puterile noastre; ci împreună cu ispita
a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea ca să o
puteţi răbda.” (1Cor. 10: 13). Dumnezeu
permite ca să vină ispita, dat tot El a pregătit
mijlocul prin care aceasta poate fi biruită.

Cum să înfrângem ispitele

Ispitirea este o realitate de care nimeni nu
scapă. „ Este cu neputinţă să nu vină

110
prilejurile de păcătuire” (Luca 17: 1). Pentru a
înfrunta ispita cu succes este important, în primul
rând să urmăm sfatul lui Hristos de a elimina
cauza ispitei care se află în noi: Dacă mâna ta,
sau piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-
le şi leapădă-le de la tine” (Mat. 18: 8, 9).
Aceste hiperbole arată nevoia de a înfrunta ispita
chiar de la rădăcină, eliminând cauzele ei.

Acest proces implică câştigarea unei

înţelegeri mai clare a motivelor noastre ascunse,
interioare, a dorinţelor şi obiceiurilor noastre şi
trebuie ca apoi să ne rugăm ca Duhul Sfânt să ne
curăţească de tot ceea ce ne-ar putea face să
cădem. Mai departe trebuie să învăţăm să ne
stăpânim pe noi înşine prin puterea Duhului Sfânt.

Atunci când suntem ispitiţi trebuie să urmăm

exemplul lui Hristos , apelând la Scriptură. Cu cât
vom permite mai mult Scripturii să modeleze
valorile noastre şi să modeleze convingerile
noastre morale, cu atât va fi mai mare capacitatea
noastră de a rezista ispitelor. Şi mai importantă
decât toate este reasigurarea că ne putem bizui
pe înţelegerea lui Hristos , Marele nostru Preot
„ care a fost ispitit în toate ca şi noi, dar
fără păcat” (Evr. 4: 15).

Cu mulţi ani în urmă, una din Metropolele

lumii era înconjurată de armate de mai multe zile.
Cetatea Constantinopole era păzită foarte atent de
pe ziduri, şi duşmanii care se aflau în afara ei au

111
încercat zadarnic să distrugă porţile ei uriaşe care
erau bine închise.

Multe zile la rând, turcii au încercat să

distrugă zidul sau vreuna dintre porţi, să găsească
o intrare în cetate. Dar fiecare poartă era bine
păzită şi zidul rezistent era bine apărat de soldaţii
aflaţi sus. Fiecare locuitor al oraşului avea câte
ceva de făcut pentru a apăra cetatea. Toţi îşi
dădeau silinţa de a rezista duşmanilor care căutau
să-i cotropească. Au fost încercate toate metodele
pentru a pătrunde în cetate, dar toate au eşuat.

Într-o zi, în timp ce spionii armatei

cotropitoare studiau cu atenţie pentru a găsi
vreun punct mai slab al zidului, sau o poartă mai
şubredă, au descoperit, undeva în spatele cetăţii,
o mică intrare, o portiţă prin care, în vreme de
pace era aruncat gunoiul din cetate şi care acum
era deschisă. În timp ce grosul armatei din
interiorul cetăţii era la poarta principală, pe ziduri,
în faţa cetăţii, pe neaşteptate duşmanii au intrat
unul câte unul în cetate prin poarta uitată
deschisă. Stefan Zweig numeşte această portiţă
Poarta Uitată, sau în greceşte Kerca Porta.

Aşa se întâmplă de cele mai multe ori şi cu

noi. Ne luptăm şi rezistăm ispitelor mult timp.
Concentrăm toate forţele noastre pentru a ţine
piept duşmanului. Şi în timp ce noi facem aceasta,
printr-o portiţă a sufletului, uitată deschisă, fie ea
„pofta firii pământeşti” (sau apetitul), sau „pofta

112
ochilor” sau „lăudăroşenia vieţii”, forţele
întunericului cotropesc sufletul nostru.

Să rugăm pe Acela care „ a fost ispitit ca şi

noi, dar fără păcat” să ne ajute să descoperim
care este Kerca Porta vieţii noastre şi, de asemenea
să ne dea puterea de a zăvorî orice intrare prin
care cel rău ar putea pătrunde în sufletul nostru.

Un set de ilustraţii pentru predică cules din diverse surse orale sau scrise.

113
Un singur scop

Ieşiţi afară primăvara, când soarele este

departe de tropic şi abia veţi puteţi simţi
căldura razelor sale împrăştiate peste întreaga
natură. Dar dacă veţi lua o lupă, şi veţi focaliza
razele sale într-un singur punct pe o coală de
hârtie, în scurtă vreme aceasta va lua foc. Mai
multe raze, care împrăştiate dau puţină căldură,
concentrate într-un singur punct pot aprinde un
foc.

În acelaşi fel stau lucrurile cu darurile şi

puterile pe care Dumnezeu ni le-a dăruit. Mulţi
oameni irosesc talanţii şi puterile lor în stânga şi
în dreapta, fără să vadă vreun rezultat. Dar se
vor întâmpla minuni, dacă aceleaşi daruri,
aceleaşi puteri, care au fost risipite până acum,
vor fi concentrate spre realizarea unui singur
plan, către atingerea unei singure ţinte.

114
 Anon
Preotul agricultor
Un om sărac săpa în grădină, când a
descoperit o monedă veche. A chemat pe un
domn care se afla în apropiere, şi i-a arătat-o,
apoi i-a tradus inscripţia din latină, şi i-a povestit
cum, cu ani în urmă romanii veniseră în acea
regiune. Domnul care îl asculta a fost foarte
surprins să constate că un ţăran agricultor ştia
aşa de multe şi s-a gândit că trebuie să fie o
greşeală că el ajuns în situaţia în care se afla.
Deci l-a întrebat pe om cum a ajuns aşa.

Ca răspuns omul i-a povestit totul: fusese

educat la universitate, era licenţiat, şi devenise
preot; dar s-a apucat de băut şi a fost
excomunicat din biserica din care făcea parte,
iar acum ducea o viaţă vrednică de milă, trăind
din cei doi penny pe oră pe care îi câştiga
săpând în grădinile oamenilor. Un om cu
capacităţi strălucitoare şi cu o perspectivă
demnă de invidiat a ajuns, datorită nestăpânirii
de sine şi a imoralităţii, în cea mai josnică
postură – un biet ţăran beţiv, care este plătit cu
doi penny pe oră pentru că sapă în grădină.

Uitucii
Toma d’ Aquino, marele teolog al secolului
al XIII–lea, deseori uita de el însuşi. Odată, pe
când cina cu regele Louis al IX–lea, după o

115
tăcere prelungă, a dat tare cu pumnul în masă
spunând: „Acesta este un argument copleşitor
împotriva lui Manacheans.” Superiorul lui l-a
mustrat şi el şi-a cerut scuze, apoi regele i-a
poruncit să-i spună care era acel argument.

Într-o altă ocazie, ţinea un discurs despre

Trinitate, având în mână o torţă care a ars până
la degete, dar el era aşa de concentrat că abia
după ce mâna lui avea arsuri destul de serioase,
şi-a dat seama că degetele îi arseseră.

Altădată a fost anunţat să iasă din cameră

ca să întâmpine pe legatul papal şi pe
arhiepiscopul de Capua în capela mănăstirii, dar
în timp ce mergea spre capelă a căzut într-o
reverie şi a uitat unde se duce. Venindu-şi în
fire, şi-a cerut scuze vizitatorilor săi, blestemând
slăbiciunea minţii lui care putea să rezolve mai
repede o problemă teologică, decât să fi ţinut
minte că are vizitatori.

Isaac Newton a invitat într-o ocazie un

prieten să ia cina cu el, apoi a uitat şi a
comandat doar o porţie pentru cină. Fiind prins
de ideile lor filosofice, Newton nici nu a observat
că prietenul lui a venit. Acesta, nu a vrut să-l
deranjeze, şi crezând că farfuria de pe masa din
sufragerie era pentru el, s-a apucat şi a mâncat
tot, apoi, pentru că Newton părea că nu-l vede, a
plecat.

După câteva minute, Newton a venit în

sufragerie ca să mănânce şi a găsit farfuria

116
goală. Rămas încă pe făgaşul raţionamentelor lui
filosofice, Newton a spus: „Cred că dacă nu
găseam farfuria goală, aş fi putut spune că nu
am mâncat! Dar pentru că farfuria există, şi este
goală atunci înseamnă că am mâncat!”

Un accident salvator?
Thomas Paine a fost membru al convenţiei
care a guvernat Parisul în timpul Domniei
Terorii. El s-a opus vărsării de sânge pe care o
promova convenţia, de aceea a fost aruncat în
închisoarea din Luxemburg, până când
Robespiere a căzut de la putere. A stat în
temniţă aproape 11 luni. Paine ştia că îl aşteaptă
ghilotina şi se aştepta în fiecare zi ca executorul
să vină şi să-l cheme. Un funcţionar al închisorii
trecea pe culoar şi făcea un semn distinct pe uşa
celor care urmau să fie ghilotinaţi. Uşa lui Paine
era deschisă în afară până la perete. Când
funcţionarul a trecut pe lângă uşa lui a făcut pe
ea un semn care nu semăna cu semnele făcute
pe celelalte uşi. Dar noaptea uşa a fost închisă şi
călăul nu a putut vedea semnul de pe uşa lui
Paine, astfel el a fost salvat de la ghilotină în
acea noapte în care o sută şaizeci şi opt de
oameni au fost executaţi. Paine spunea că „după
toate aparenţele, salvarea sa a fost un simplu
accident!”

Aplicaţiile care pot fi făcute în dreptul

acestei ilustraţii sunt multiple (de exemplu, Ex.
11 şi 12). Rămâne la voia cititorului să aplice,

117
cum va crede că este mai potrivit, această
ilustraţie.

Acuzatorii păcătosului

Toată lumea mă acuză. Cerul spune: „Ţi-

am dat lumina ca să te simţi bine!” Atmosfera
strigă: „Ţi-am arătat tot felul de creaturi
înaripate ca să te bucuri!” Apele murmură şi ele:
„Am umplut masa ta cu nenumăratele mele
sortimente de hrană de lux!” Pământul îmi
spune: „Ţi-am dat pâine şi vin; dar tu ai abuzat
de toate aceste binecuvântări, dar tu le-ai
pervertit pe toate dispreţuind pe Creator!” Toate
binecuvântările pe care le-am primit strigă
împotriva mea! Focul strigă: „Lăsaţi-l să ardă în
mine!” Apele spun: „Lăsaţi-l să se scufunde în
adâncurile noastre!” Atmosfera strigă şi ea:
„Lăsaţi-l să fie luat de furtună!” Pământul spune:
„Lăsaţi-l să fie îngropat în mine!”

Chiar şi îngerii lui Dumnezeu, care au fost

slujitorii mei mă acuză. Prin păcatele mele am
zădărnicit lucrarea lor şi am pierdut orice
speranţă pentru viitor. Vocea lui Dumnezeu,
care este Legea divină, mă acuză. Legea trebuie
să fie împlinită şi eu voi pieri; îmi este imposibil
să mai împlinesc Legea! Este inadmisibil ca eu
să pier pentru veşnicie! Dumnezeu, Cel mai
exact Judecător, Cel mai puternic Executor al
legilor Sale veşnice, mă acuză! Nu-L pot înşela,
pentru că El este Atotştiutor! Nu pot scăpa de El

118
pentru că El este Omniprezent şi domneşte
pretutindeni! (Vezi Ps. 139)
Gerhard

Cântecul durerii
Un bătrân puritan spunea: „Poporul lui
Dumnezeu este ca păsările; el cântă cel mai
bine în colivii.” Apoi a continuat: „Poporul lui
Dumnezeu cântă cel mai bine când se află în
cele mai mari încercări!” O carte veche a
evreilor spunea: „Cu cât era mai adâncă apa
potopului , cu atât mai sus urca spre ceruri
corabia!” Aşa este şi cu copiii lui Dumnezeu: cu
cât sunt mai adânci necazurile şi problemele, cu
atât ei se înalţă mai sus spre ceruri, dacă au o
relaţie bună cu Mântuitorul.

Necazurile ne cheamă către înălţimi. În

general greutatea ne atrage spre pământ după
legile mecanicii. Dar există legi mai mari decât
acestea conform cărora greutatea ne înalţă mai
sus. Dacă vom reuşi să facem din greutăţile
noastre un mijloc pentru a urca mai sus atunci
vom fi mai aproape de cer.

Atunci când nu ştim să mulţumim lui

Dumnezeu, atunci când nu ştim să-L lăudăm,
deşi toate lucrurile merg bine, cu siguranţă
necazul va scoate din gura noastră aceste
mulţumiri sau laude. De multe ori nu mulţumim
lui Dumnezeu pentru miile de binecuvântări pe
care ni le trimite şi atunci când apar problemele,
abia atunci începem să-i mulţumim lui

119
Dumnezeu. Durerea trezeşte cântecul nostru.

Această ilustraţie poate fi folosită în

legătură cu Ps. 137; Fapte 16: 25; Apoc. 7: 14
comp. cu 14: 2, 3. (Numai cei care vin din
necazul cel mare pot cânta cântarea lui Moise şi
cântarea Mielului).
Spurgeon

Harpa eoliană
Uneori copiii aşează nişte fire de argint la
fereastră făcând astfel o harpă eoliană. Atunci
când nu adie vântul, totul este calm şi liniştit.
Dar când vântul adie se aude o muzică slabă şi
cu cât vântul bate mai tare, cu atât muzica se
aude mai tare.

Aşa se întâmplă şi cu inima omului. Am fost

martorul celei mai curate, celei mai dulci şi celei
mai sfinte bucurii pe care am putut să o văd în
sufletul unei fiinţe umane pe acest pământ. Era
o fată care de paisprezece stătea în scaunul ei
fără să poată mişca mâinile şi picioarele. În tot
timpul acestor paisprezece ani ea a comunicat
cu Dumnezeu şi necazurile care suflau
asemenea unei furtuni peste corzile sufletului ei
scoteau la iveală un cântec ce părea că este
interpretat de corurile cereşti ale îngerilor.
J. R. Miller

120
Ascuns cu Hristos în Dumnezeu
Cât de diferite sunt furtunile de vară de
acelea care se pornesc iarna! În timpul iernii,
furtunile suflă peste pământ cu toată violenţa
lor; şi dacă prin copaci mai rămân câteva frunze
sau flori, acestea sunt măturate la prima suflare.
Totul este dezolant în urma furtunii. Mult timp
după ce ploaia şi furtuna s-au oprit rămân bălţi
şi noroi amestecat cu resturile pe care vântul le-
a risipit peste tot.

Dar atunci când norii de vară revarsă

torentele lor, mult mai bogate decât ploile de
iarnă, când vântul dezlănţuie furia lui şi soarele
răsare în toată frumuseţea lui printre nori, totul
pare că a reînviat după o baie care a
împrospătat întreaga natură. Florile, încărcate cu
picături de apă scânteiază şi parcă miros mult
mai frumos decât înainte; iarba de la umbra
copacilor pare că a căpătat o nouă strălucire; şi
firicele plantelor care abia au scos căpşorul lor la
lumină au rămas în stratul lor printre firele surori
şi se pregătesc să-şi lungească „gâtul” în zilele
următoare. Aerul încărcat cu praf şi alte
particule a devenit mai curat şi este plin de
prospeţime.

Această diferenţă dintre ploaia de iarnă şi

cea de vară ilustrează foarte sugestiv
deosebirea care există între ceea ce se întâmplă
într-un suflet fără Hristos, după o furtună de
necazuri, şi ceea ce se întâmplă în sufletul celui

121
care este ascuns în Hristos, în aceeaşi situaţie.
În viaţa unui om fără Hristos, suferinţa distruge
totul lăsând o pustietate care nu era sesizabilă
înainte; de această dată nu este adevărata
zicala că după orice nor răsare soarele.

Dar în viaţa celui care s-a ascuns cu Hristos

în Dumnezeu, după o noapte de lacrimi,
dimineaţa vine bucuria. Un zâmbet cald, plin de
speranţă urmează după fiecare lacrimă; şi
încercarea în sine se transformă într-o ploaie de
binecuvântări.
Anon

Semnificaţia cuvântului „Amin”

Termenul este ebraic şi înseamnă

„hotărâre”, „fidelitate”, dar şi „adevărat” – sau
„aşa este”. Forma sa, cu mici variaţii, a fost
păstrată în aproape toate limbile. În multe
biserici din Anglia, cuvântul „Amin” este
pronunţat cu voce tare de către oameni.

Aceasta este o practică veche în lumea

creştină. Jeronim relata că atunci când poporul
adunat la Roma pronunţa „Amin”, murmurul
mulţimii părea asemenea unui bubuit de tunet.
Primii creştini, după exemplu iudeilor, atribuiau
o semnificaţie deosebită acestui „Amin” rostit cu
voce tare. Ei credeau că acest cuvânt, care rostit
de o mare mulţime cu voce tare semăna cu
bubuitul unui tunet, va deschide zăgazurile

122
cerurilor şi o ploaie de binecuvântări va cădea
peste cei ce se roagă, aşa cum după tunet în
lumea naturală, începe ploaia.

J. Timbs

În siguranţă pe oceanul vieţii

La ţărmul oceanului care înconjoară insula
unde locuim noi, poate fi observată deseori câte
o corabie care trage la mal. Vântul suflă cu
putere şi nava este smucită de curent încoace şi
încolo; se pare că în curând corabia va fi lovită
de stâncile care se află în apropiere. Dar în ciuda
acestui zbucium al apelor, în ciuda furtunii
ameninţătoare şi a urletului valurilor care mută
până şi stâncile de la locul lor, nava rezistă şi nu
se mişcă din acel loc.

Nu ştiu dacă putem găsi în natură o

privelişte mai interesantă sau mai sugestivă. O
navă care este prinsă între valuri, vântul suflă cu
putere şi se pare că este în voia lor. Naufragiul
este aproape şi stâncile din apropiere te fac să
crezi că în curând corabia va fi sfărâmată în mii
de bucăţele. Dar după ce priveşti mai mult timp
poţi constata că nava nu se mişcă din acel loc.
Este ridicată de valuri, se pleacă în stânga şi în
dreapta, dar este ţinută pe loc.

O legătură nevăzută asigură nava împotriva

oricărei primejdii. Nava este ancorată. Ancora
navei nu depinde de furia apelor, ci trece dincolo

123
 de ele până la terenul sigur de pe fundul
oceanului.

Omul călător peste oceanul vieţii şi al

timpului are nevoie de o ancoră; are nevoie de o
legătură care să fie mai puternică decât orice
furtună, decât furia oricărui necaz. O ancoră
sigură şi puternică este oferită oricărui suflet
(Vezi Ps. 46: 1 – 3).
Delitzsch

Palmierul din deşert

„Palmierul, lovit de soarele arzător şi

furtunile înspăimântătoare de nisip, rămâne verde
şi plin de viaţă, rodind în mijlocul deşertului.
Rădăcinile lui sunt înfipte adânc până la izvoarele
vii. Coroana lui de verdeaţă este văzută de la
distanţă, în pustia dezolantă; călătorul, care este
gată să moară, îşi grăbeşte paşii către umbra lui
răcoritoare şi către izvoarele dătătoare de apă.
Copacul din deşert este un simbol . . .”

E. G. White, Education, p. 320

124