Conceptul de "Persoana" in Teologia PR - Prof.Dr. Dumitru Stăniloae

Conceptul de „persoană” în
teologia Pr. Prof. Dr.

Dumitru Stăniloae
Lucrare de atestat
Pr. Prof. Păvăleanu Vasile

Stan Sorin
Anul 2006
3
Cuprins
1. Introducere............................................................pag. 3
2. Persoanele Sfintei Treimi.....................................pag. 5
3. Persoana Mântuitorului Iisus Hristos ..................pag. 12
4. Omul ca persoană.................................................pag. 18
5. Comuniunea persoanelor .....................................pag. 23
6. Încheiere...............................................................pag. 29
« Iubirea nu-i „orice”.... Mai mult decât iubire

iubirea e. Mai mult decât ce este,
decât ce nu-i şi n-are cum să fie
Iubirea e. »
( Lidia Stăniloae )
4
Introducere
S-au scris multe articole şi studii, în ţară şi srăinătate, despre
personalitatea Părintelui Profesor Academician Dumitru Stăniloae şi despre
opera monumentală pe care a elaborat-o de-a lungul întregii sale vieti. Ce
reprezintă el pentru gândirea şi scrisul teologic românesc, pentru Ortodoxie în
general şi pentru cercetarea ecumenică actuală este cu neputinţă de a fi redat în
câteva rânduri deoarece numele său este asociat cu producerea unei opere vaste,
în care a abordat toate subiectele cheie ale doctrinei ortodoxe în vederea
elaborării unei teologii verticale şi personale, de căutare a unor rădăcini noi, în
omul şi în cultura de azi ale spiritualităţii răsăritene.
Vorbind ca nimeni altul în teologia creştină contemporană despre
valoarea infinită a persoanei, despre adâncul ei insondabil, şi văzând în om
„chipul nemuritor al lui Dumnezeu”1, a putut vorbi şi despre iubire, al cărei
izvor unic este Sfânta Treime, „structura supremei iubiri”2.
De la bun început se vede accentul considerabil pe care părintele
Stăniloae îl pune pe noţiunea de persoană în general şi pe cea a lui Iisus Hristos
în special. Astfel, la baza întregului său edificiu dogmatic este aşezată Persoana
Mântuitorului Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Părintele profesor,
autor al unor lucrări teologice de excepţie, „nu cunoaşte numai un Hristos al
discursurilor, ci pe Hristos, care iubind pe Tatăl prin Duhul Sfânt, comunică şi
credincioşilor această iubire a Sfintei Treimi”3, întrucât „...nu moartea şi
învierea, ca teme teologice, constituie centrul teologiei Sfântului Apostol Pavel,
ci Hristos cel răstignit şi înviat”4.
Doar în relaţia iubitoare şi personală cu Hristos, credinciosul primeşte
puterea de a se înălţa, în Biserică, spre asemănarea cu Dumnezeu. Puterea de a
atinge „unirea cu existenţa fără de început”5 i se dăruieşte omului de către
Dumnezeul Treimii. Căci Fiul, una din Persoanele treimice, Şi-a împropriat
umanitatea, jertfindu-Se pentru omul căzut şi ridicându-l pe acesta la plinătatea
vieţii Sale dumnezeieşti, comună cu a Tatălui şi a Duhului Sfânt.
Prin întrupare, jertfă, înviere şi înălţare, Hristos a transfigurat trupul Său
personal şi s-a aşezat la dreapta Tatălui, pe Scaunul slavei Sale cereşti, în
calitate de Cap al Bisericii, prin lucrarea Sfântului Duh pe care L-a trimis
asupra Sfinţilor Apostoli la Cincizecime. Trupul îndumnezeit al Domnului,
aşezat în stare de dreptate şi preamărit, înviat şi înălţat la ceruri, se comunică
prin Sfintele Taine şi rămâne pururea prezent şi viu prin Duhul în creaţie, şi ca
atare se numeşte Biserică. Biserica Ortodoxă vede în Sfânta Treime Dumnezeul
1
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, edit. IBMBOR , Bucureşti, 1993,
pag. 5
2
Ibidem, pag. 5
3
Ibidem, pag. 8
4
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă,vol. 1, edit. IBMBOR, Bucureşti, 1978, pag.5
5
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Relaţii Treimice în viaţa Bisericii, din rev. „Ortodoxia”, nr. 4/1964, pag. 509
5
iubirii, lucrător prin Sfăntul Duh în sufletele credincioşilor, pentru a-i ridica în
relaţia iubitoare dintre Persoanele ei.6
Pentru părintele Stăniloae intersubiectivitatea divină se întemeiază pe
legătura internă dintre Tatăl şi Fiul dată în Sfântul Duh,ca Duh al comuniunii şi
iubirii. Intersubiectivitatea divină, pe care părintele Stăniloae a subliniat-o cu
atâta intensitate, este singura capabilă să depăşească individualismul sau
colectivismul – ambele expresii a stării de păcat în care se zbate omul – pentru a
pune în adevărata ei valoare, în lumina revelaţiei adusă de Hristos, Taina Sfintei
Treimi.
6
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Opera părintelui Dumitru Stăniloae-O remarcabilă contribuţie hristologică, din
„Persoană şi comuniune – Prinos de cinstire Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae”, edit. Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu,
Sibiu, 1993, pag. 137
6
Persoanele Sfintei Treimi
Dogma creştină despre Sfânta Treime ne învaţă că Dumnezeu este Unul
după fiinţă şi întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Aceste trei Persoane
alcătuiesc Sfânta Treime, taina de nepătruns cu mintea omenească, descoperită
oamenilor prin revelaţia divină.
Cele trei Persoane divine sunt de o fiinţă, egale, veşnice, dar nu sunt trei
dumnezei, ci Unul singur. În acelaşi timp cele trei Persoane se întrepătrund
reciproc, fiind Una în Alta în chip neamestecat, printr-o singură fiinţă: Tatăl
este în Fiul şi în Sfântul Duh, Fiul este în Tatăl şi în Sfântul Duh, iar Sfântul
Duh este în Tatăl şi în Fiul. Această învăţătură că Dumnezeu este Unul după
fiinţă şi întreit ca Persoană, fiind mai presus de puterea de înţelegere a minţii
omeneşti, ne-o însuşim prin credinţă. Ea a fost descoperită omului prin revelaţia
divină şi este cuprinsă în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.7
Nici o fiinţă conştientă nu există decât în ipostasuri sau persoane: fiinţa
dumnezeiască în trei Persoane, cea omenească în mai multe persoane.
Dumnezeu este bun şi puternic, pentru că în El este o Persoană care să-şi arate
bunătatea faţă de altă Persoană şi are puterea să facă aceasta. În acest caz este
mai presus de toate prin libertatea de a-şi arăta bunătatea din veci şi neîncetat.
La oameni, firea cea comună e posedată de multe persoane prin repetiţia
ei în acele persoane, deci nedeplin unită în persoanele lor. În Persoanele
dumnezeieşti firea nu se repetă, ci e posedată în modul comun total. În
Persoanele Sfintei Treimi se vede o „continuă şi infinită comunitate”, adică o
comuniune neîntreruptă de vreo discontinuitate şi infinită în conţinutul ce şi-L
comunică cele trei Persoane. Cugetarea nu vede în Dumnezeu nici o întrerupere,
care să fie ca un spaţiu între Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt .8
Când cugetăm pe Tatăl ca necuprins, ca necreat, Îl cugetăm şi pe Fiul şi
pe Duhul Sfânt, pentru că Fiul şi Duhul Sfânt nu pot fi în afara acestei infinităţi
atotcuprinzătoare şi în afara singurei existenţe necreate şi în afara slavei,
înţelepciunii şi atotputerniciei ei, „ci se contemplă în fiecare comunul neîntrupat
şi neîmpărţit”. La fel nu se va putea cugeta Tatăl în afara Fiului sau a Duhului
Sfânt, înţeleşi în infinitatea Lor atotcuprinzătoare. „Căci nu se va putea în nici
un fel inventa vreo tăiere sau împărţire, încât să se poată cugeta Fiul fără Tatăl,
sau Duhul despărţit de Fiul, ci se vede şi în Aceştia o negrăită şi neînţeleasă
comunitate şi distincţie, nici deosebirea ipostasurilor netăind continuitatea
firilor, nici comuniunea firii, neconfundând particularităţile fiecărui ipostas ”.9
Astfel Dumnezeu nu poate fi nici dacă ar fi o singură Persoană, pentru că
ar fi lipsit de comuniunea iubirii, nici dacă ar fi o mulţime de persoane. Căci în
acest caz, aceste persoane ar fi mărginite şi nu s-ar putea cuprinde toate în
fiecare persoană. Deci nu putem vorbi decât de un singur Dumnezeu, dar întreit
7
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte,Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, edit. Diecezană,Caransebeş,2001,pag. 519
8
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, edit. IBMBOR , Bucureşti, 1993, pag. 30
9
Ibidem, pag. 30
7
în Persoane, pentru că Acesta de fapt este un unic Dumnezeu prin unitatea de
fiinţă şi de iubire nemărginită ce-I este proprie prin relaţia de Tată şi Fiu, uniţi
în Duhul Sfânt. E un singur Dumnezeu numai pentru că cele trei Persoane
dumnezeieşti sunt într-o relaţie în care fiecare le cuprinde pe celelalte două prin
locul deosebit ce-l are în relaţia cu acelea.10
„Nu pot gândi şi zice Tatăl, fără să gândesc şi să văd în El pe Fiul. De
aceea, nu-I pot zice Tatălui sau Fiului Dumnezeu fără să văd în El pe Fiul, sau
pe Duhul ca acelaşi Dumnezeu. Calitatea de Tată al unui singur Fiu şi numai de
Tată, Îl prezintă pe Tatăl ca nevăzutul exclusiv, ca iubirea de Tată faţă de Fiul.
Tatăl nu e ca persoană decât cel ce iubeşte pe Fiul ca Tată, deci nu pot să-I spun
Dumnezeu fără să văd unit cu El ca Dumnezeu şi pe Fiul. Iar Fiul este numai
Fiu şi singur Fiu iubitor al Tatălui, şi de aceea nu pot să cuget pe Fiul şi să
numesc pe Fiul ca Dumnezeu fără să-L văd în El şi pe Tatăl ca Dumnezeu”11.
În Dumnezeu o Persoană n-are decât afecţiunea de Tată din veci şi până
în veci faţă de un unic Fiu, iar alta numai afecţiunea de Fiu din veci şi până în
veci faţă de un unic Tată. Tatăl nu poate să nu se gândească şi să nu aibă în El
exclusiv simţirea iubitoare faţă de Fiul şi nu poate voi să nu ne gândim la Fiul
Său ca unit cu El, ca unit în slava de Dumnezeu cu El. Pe cât este El de
Dumnezeu, pe atât este şi Fiul, şi viceversa. „Nu vrea ca eu să spun: «Tu eşti
Dumnezeu, iar El nu este Dumnezeu». El vrea să spun:«Tu eşti Dumnezeu
împreună cu El. Amândoi aveţi aceeaşi slavă a aceluiaşi Dumnezeu. Dacă n-ai
fi Tată al Fiului Dumnezeu, n-ai fi Dumnezeu. Eşti Dumnezeu pentru că Fiul
Tău este Dumnezeu. Sunteţi împreună Dumnezeu»”.12
Trebuie să socotim pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt un unic
Dumnezeu, şi numind pe Tatăl Dumnezeu, să înţelegem în El ca Dumnezeu şi
pe Fiul ca Dumnezeu şi pe Duhul Sfânt ca Dumnezeu, fără să-I socotim trei
dumnezei. Dar şi fără să-I confundăm ca Persoane, deoarece cele trei Persoane
au împreună fiinţa nerepetată în relaţia de Tată, Fiu şi Duhul Sfânt, fără să se
confunde ca Persoane. Fiecare Persoană este purtătoare a întregii fiinţe
dumnezeieşti nerepetate, deci fiecare e Dumnezeu întreg, fără să se despartă,
dar şi fără să se confunde între Ele.13
Mântuitorul Iisus Hristos spune aceste lucruri în multe feluri, mai ales în
Evanghelia după Sfântul Ioan. De pildă, răspunzând la întrebarea lui
Filip:«Arată-ne nouă pe Tatăl!», El zice:«Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe
Tatăl... Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine? Cuvintele pe care
vi le spun, nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl – care rămâne întru Mine – face
lucrurile Lui. Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine»(Ioan 14,9-
10).
Voi explica ideea unui singur Dumnezeu în trei Persoane şi în modul
următor: „o persoană trebuie să aibă ca eu un tu, ca să comunice întreolaltă, şi
un el care să-i unească din nou. Autenticitatea şi deplinătatea iubirii numai
dintre trei persoane este dedusă din relaţia personală eu – tu – el. Un eu nu
comunică, nu se deschide, nu este obiectiv în faţa unui tu, decât printr-un el. O
10
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,Sfânta Treime sau La început a fost iubirea,edit. IBMBOR ,Bucureşti,1993, pag. 30-31
11
Ibidem, pag. 31
12
Ibidem, pag. 32
13
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Relaţii Treimice în viaţa Bisericii, din rev. „Ortodoxia”, nr. 4/1964, pag. 509
8
persoană trebuie să vorbească cu o alta şi în modul cel mai interesat şi
unificator de o a treia, pentru a se simţi fiecare fericită”.14
La Dumnezeu, fiecare din aceste trei Persoane cuprinzând întreaga fiinţă
nemărginită, nu e necesar să fie o mulţime de persoane pentru a-şi comunica
mai mult fiinţa de persoană. Dar cea mai iubitoare relaţie între eu şi un tu are
loc atunci când una este Tatăl celeilalte şi numai Tată al uneia singure. Iar dacă
aceştia doi n-ar avea pe un al treilea tot atât de nemărginit şi de exclusiv, pe
care să-L iubească împreună, ar lipsi ceva care să-I unească şi în altă formă.15
Acest al treilea nu poate fi nici împreună Născător cu Tatăl al Fiului, nici
împreună născut al Fiului cu Tatăl. El nu poate fi un alt Fiu al Tatălui, sau un alt
Tată al Fiului. Ci este Cineva care reprezintă atenţia sau iubirea Tatălui faţă de
Fiul şi de răspunsul iubirii Fiului ca Fiu faţă de Tatăl. El îi uneşte pe amândoi
prin atenţia reciprocă ce sporeşte iubirea între ei, care-i întăreşte în calitatea lor
de Tată şi de Fiu. El porneşte de la Tatăl, ca Tată, spre Fiul, ca afecţiune de Tată
şi ajuns în Fiul se întoarce ca afecţiune sporită a Fiului ca Fiu faţă de Tatăl.16
Fiinţa fiind nemărginită, nu se poate repeta, iar cele trei Persoane ale Ei
nu se confundă, folosind fiecare în alt fel toată puterea fiinţei într-o reciprocă
comunicare. La oameni există o comunicare între persoanele apropiate corporal
şi spiritual, care poartă aceeaşi fire, dar în mod repetat, ca între nişte noduri
între care sunt întinse nişte fire. Uneori firele comunicative între două persoane
sunt aşa de multe, că firea unică e trăită de firea celeilalte aproape ca identică cu
a sa. Dar nu poate trăi fiecare persoană umană cu toate celelalte, această unitate,
dată fiind distanţa dintre ele. În viaţa viitoare, unde cunoaşterea şi puterea
tuturor de către fiecare în Hristos va avea o maximă dezvoltare, se vor apropia
şi persoanele umane de unitatea care este între Persoanele Treimice, fiind unite
şi ele toate în Fiul cu Tatăl prin Duhul Sfânt, dar nu dintr-o relaţie asemenea
celei dintre Persoanele divine.17
În viaţa pământească o persoană nu este legată prin fire mai multe sau
mai puţine numai cu firea repetată din altă persoană, ca un nod iradiant cu altul,
ci cu multe astfel de noduri, cu unele prin mai multe fire, cu altele prin mai
puţine. Şi pe măsură ce o persoană e mai puţin legată prin astfel de fire cu fiinţa
repetată în alte persoane, e mai moartă spiritual, fără ca aceasta să facă să
înceteze subzistenţa sa în firea proprie. Fiinţa dumnezeiască subzistă din
eternitate, deci fără de început, în cele trei Persoane: în Tatăl nenăscut, în Fiul
născut din Tatăl şi în Duhul Sfânt purces din Tatăl. Una nu este, deci, mai
înainte de alta. Aceasta înseamnă că n-a fost nici fiinţa dumnezeiască
impersonală anterioară subzistenţei lor în cele trei Persoane. Deci Tatăl e
nenăscut, iar Fiul născut şi Duhul purces, nenaşterea Tatălui şi naşterea Fiului şi
purcedera Duhului din Tatăl ne având o succesiune între ele.18
Fiinţa cea una are din eternitate în Tatăl calitatea de nenăscută, dar şi de
născătoare şi purcezătoare, şi prin aceasta are din eternitate în Fiul calitatea de
născută şi în Duhul de purceasă. Deci nu trece în timp de la calitatea de
14
Pr. Lector George Remete, Dogmatica ortodoxă, edit. Episcopiei Ortodoxe Alba Iulia, Alba Iulia, 1997, pag. 150
15
Ibidem, pag. 150
16
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, edit. IBMBOR , Bucureşti, 1993, pag.34
17
Ibidem, pag..34
18
Ibidem, pag. 35
9
nenăscută la cea de născută si purceasă, de la calitatea de fiinţă a Tatălui, la cea
de fiinţă a Fiului şi a Sfântului Duh. Toate trei Persoanele sunt din eternitate, nu
venite pe rând la existenţă. Deci este din eternitate fiecare Persoană în celelalte
două, netrecând ca o debordare de la Tatăl la Fiul şi Sfântul Duh.
În Dumnezeu convorbirea Tatălui cu Fiul este numai pozitivă, este numai
iubire şi numai bucurie. Dumnezeu nu se îndreptează pe Sine, în Persoana
Fiului, ci se bucură de Sine. De aceea, Sfântul Evanghelist Ioan a vorbit de un
Cuvânt personal fără de început la Dumnezeu, ca de o altă Persoană: «La
început era Cuvântul... Şi Dumezeu era Cuvântul şi Cuvântul era la
Dumnezeu»(Ioan 1,1-3). Cuvântul ce-L aude Tatăl de la Fiul Său e cu adevărat
ca de la o altă Persoană cu totul în acord cu El. Acea Persoană vorbeşte,
răspunzând ca o Persoană Cuvânt, Cuvântului Său. Dacă n-ar vorbi Tatăl altei
Persoane, n-ar exista acea altă Persoană. Iar vorbind-I Tatăl, cuvântul ce I-l
spune devine Cuvânt-Persoană deosebit de sine, care-I răspunde, arătând
caracterul de persoană pe care l-a luat cuvântul Tatălui. În convorbirea Tatălui
cu Persoana Cuvântului se descoperă şi se pune în deplină lumină viaţa lui
Dumnezeu ca iubire plină de bucurie. Astfel, se pune într-o lumină plină de
sens, de raţiune, existenţa dumnezeiască19. Dumnezeu se numeşte Cuvânt sau
Raţiunea născută de Tatăl şi pentru faptul că are în El pe Cel ce cuprinde în
Sine toate raţiunile după care se vor crea toate ale lumii.
Fiecare Persoană a Sfintei Treimi, revelându-se în lume şi lucrând în
oameni, manifestă unitatea desăvârşită faţă de celelalte două Persoane prin
fiinţa şi prin iubirea desăvârşită faţă de Ele. Dar în acelaşi timp aduce şi
oamenilor iubirea Sa, din iubirea ce o are faţă de celelalte Persoane20. Noi
suntem chemaţi să creştem în iubirea desăvârşită între noi şi faţă de Dumnezeu,
prin energiile dumnezeieşti necreate, care reprezintă unitatea de fiinţă a lui
Dumnezeu adusă între noi, şi mărind unitatea fiinţei noastre umane. Cu toate
acestea, unitatea naturii noastre, în comparaţie cu unitatea fiinţei lui Dumnezeu,
este mult redusă. Noi suntem nu numai compuşi,ci şi contrari nouă înşine şi unii
altora, nerămânând nici o şi în mod curat aceiaşi, cu atât mai puţin toată viaţa.
Dar şi curgem şi cădem cu sufletele şi cu trupurile21, pe când Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfânt nu Se rup din continuitatea reciprocă22.
Ipostasurile Sfintei Treimi sunt în mod desăvârşit Unul în Altul,
posedând împreună întreaga natură şi Toate au în mod comun întreaga fire, fără
nici o slăbire a continuităţii între Ele. Ca să înţelegem întrucâtva aceasta,
trebuie să avem în minte faptul că natura divină este în întregime spirituală şi de
o spiritualitate mai presus de orice spiritualitate cunoscută sau imaginată de noi.
Ca atare, Ipostasurile divine sunt libere de oricare impermeabilitate şi de
persistenţa în alăturare, de care sunt scutite cu totul ipostasurile umane.
Ipostasurile divine sunt total transparente Unul Alteia şi în interioritatea iubirii
desăvârşite, Fiecare purtând în mod comun cu Celelalte întreaga fire. Ele Îşi
19
20
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 1, edit. IBMBOR, Bucureşti, 2003, pag. 303
21
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântări Teologice 5, din P.S.B., tradus de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, pag. 149
22
Ibidem, pag. 169
10
sunt prin aceasta deplin interioare, neavând să sară peste o punte subţiată între
Ele pentru a realiza printr-o astfel de comunicare o mai mare unire între Ele.23
Ipostasurile divine se pot asemăna, cum spun Sfinţii Părinţi, mai mult cu
trei sori supraluminoşi şi supratransparenţi, care se cuprind şi se arată, purtând
în mod nedespărţit aceeaşi lumină infinită24. «Cine Mă vede pe Mine vede pe
Tatăl... Credeţi-Mă că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine!», a spus
Mântuitorul (Ioan 14,9-11).
Persoanele Sfintei Treimi – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – sunt persoane
reale şi, ca atare, deosebite una de alta, având fiecare însuşiri personale proprii
prin care se deosebesc ca persoane. Se disting, neputându-se confunda una cu
alta, deşi fiecare persoană dumnezeiască are întreaga fiinţă divină care nici nu
se împarte, nici nu se desparte, fiind veşnic una şi aceeaşi. Persoanele Sfintei
Treimi se disting sau se deosebesc după chipul sau modul în care au sau posedă
fiinţa divină întreagă, mod care duce la distincţie între Ele. Astfel, Tatăl este
nenăscut şi nepurces, Fiul este născut, Duhul Sfânt este purces, fără ca prin
această precizare sigură, fiindu-ne revelată, să putem cugeta şi spune că am fi
pătruns taina treimică.25
Din toate acestea rezultă şi excluderea oricărei subordonări a Persoanelor
divine între Ele, după întâietate, autoritate, putere sau demnitate, Persoanele
fiind egale datorită unităţii fiinţiale dumnezeieşti, pe care fiecare persoană o are
întreagă dimpreună cu toate atributele dumnezeieşti. Dumnezeu Fiul zice către
Tatăl: «Toate ale Mele sânt ale Tale şi ale Tale sânt ale Mele şi mă preamăresc
între ei»(Ioan 17,10), «ca toţi să mărescă pe Fiul precum măresc pe Tatăl»(Ioan
5,23). Iar în lucrările externe ale lui Dumnezeu, «cele ce Tatăl le face, acestea şi
Fiul le face întocmai»(Ioan 5,19).
Deosebirea dintre Persoanele Sfintei Treimi este personală, nu fiinţială,
anume: Tatăl din fiinţă naşte veşnic pe Fiul şi purcede pe Sfântul Duh, Tatăl
fiind astfel nenăscut şi nepurces, Fiul născut şi Duhul purces, fără a se altera în
nici un fel perfecta unitate fiinţială dumnezeiască26. Pe lângă aceste însuşiri
personale interne, numite proprietăţi, Persoanele Sfintei Treimi se mai disting
între Ele şi prin ceea ce li se atribuie personal în activitatea personală internă,
adică în afara fiinţei, în lume: creaţie, mântuire, sfinţire. Acestea sunt lucrări în
extern ale Persoanelor divine, lucrări numite predicate, spre a nu se confunda
cu proprietăţile, care sunt însuşiri personale interne. Astfel, Tatăl este Creator,
Fiul Mântuitor, Duhul Sfinţitorul, deşi Acelaşi Dumnezeu este totul în toate,
«pentru că de la El şi prin El şi întru El sânt toate»(Romani 11,36).27
Lucrare proprie a fiecărei Persoane dumnezeieşti nu trebuie gândită ca
petrecându-se separat de a celorlalte Persoane, ca şi cum Persoanele ar lucra
izolat fiecare, ci ca împreună-lucrare, întrucât toate sunt lucrări ale aceleaşi
voinţe ale lui Dumnezeu. Şi cu toate acestea, deşi acţiunea externă este produsul
voinţei cele una şi neîmpărţită a lui Dumnezeu, deci comună Persoanelor
23
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortododoxă,vol. 1, edit. IBMBOR, Bucureşti, 2003, pag. 305
24
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran şi Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, edit. Renaşterea, Cluj-Napoca,
2000, pag. 113
25
Ibidem, pag. 123
26
27
2000, pag. 124
11
divine, totuşi fiecare Persoană îşi are contribuţia personală prin lucrări proprii28:
«Acelaşi Dumnezeu lucrează toate în toţi»(1 Corinteni 12,6)
În Dumnezeu fiecare persoană este şi cuprinde totul, dar fiecare Eu care e
totul, cuprinde celelalte Eu-ri care şi Ele sunt totul, Fiecare fiind totul în această
reciprocă cuprindere. Ele Îşi sunt din veci desăvârşit interioare, dar nu identice,
şi aşa aspiră să devină şi eu-rile omeneşti. Iar totul divin (sau fiinţa
dumnezeiască infinită) nu e multiplicat exterior ca la oameni, căci în acest caz
dumnezeirea nu ar mai fi absolută. El rămâne desăvârşit unul şi totuşi subzistă
în trei moduri personale, fiecare mod cuprinzând în chip perfect în sine şi
celelalte moduri. Totul divin este într-un dialog ontologic în trei. Fiecare are
totul divin infinit în comuniune dialogică cu celelalte două Eu-ri.29
În cele trei Persoane dumnezeieşti este pluralitatea în unitate, sau iubirea
deplină, realizată în amândouă formele: relaţie între persoane, dar trăită în
unitate deplină. În cele trei e totul în relaţie directă, căci Duhul e mereu în Tatăl
şi în Fiul30. Dacă ar fi patru, n-ar fi totul în relaţie directă, rămânând mereu un
El exterior. Nici dacă ar fi două persoane, iarăşi s-ar observa nedeplinătatea, că
ceva lipseşte. În Dumnezeu cel întreit în Persoane e totul.
Am văzut că în existenţa supremă cea întreită în Persoane constă totul,
care e nemărginit. Dar numai în iubirea fără margini I se deschide fiecărei
Persoane totul nemărginit, sau dumnezeiesc. Existenţa supremă ca unitate
supremă şi ca afirmare reciprocă totală a celor trei Persoane are iubirea
nesfârşită în Sine însăşi, neavând nevoie de alte existenţe pentru a-şi întări
iubirea. În iubirea desăvârşită nu mai rămâne în nici o Persoană ceva nedeschis,
sau nearătat şi necomunicat celorlalte. Conştiinţei fiecărei Persoane
dumnezeieşti, existenţa (fiinţa totală) nu-i mai este deschisă numai ca a sa, ci şi
ca a celorlalte. Iubirea ţine de existenţa proprie a lor, întrucât iubind existenţa
sau fiinţa proprie, fiecare Persoană iubeşte existenţa celeilalte sau celorlalte
două Persoane. Şi la fel bucuria de existenţa proprie e una cu bucuria de
existenţa celeilalte sau celorlalte două Persoane. Iar în distincţia lor, una din
Persoanele dumnezeieşti este Dăruitoarea existenţei desăvârşite şi nemărginite
din veci celorlalte două Persoane. În ea iubirea are calitatea dăruirii părinteşti.
În altă Persoană iubirea are calitatea recunoscătoare a primirii filiale a
existenţei. Iar în a treia, iubirea are calitatea participării la bucuria Tatălui de
Fiul şi a Fiului de Tatăl, primind însă această calitate tot de la Tatăl.31
Dumnezeu este Dumnezeu numai pentru faptul că e Treime, o Persoană
despărţită nefiind Dumnezeu. Fiecare Persoană e Dumnezeu numai în unire cu
celelalte. De aceea nu sunt trei dumnezei. E Dumnezeu Fiul, dar numai pentru
că e de o fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. La fel, fiecare Persoană e Dumnezeu
numai pentru că e de o fiinţă cu celelalte două. „Să luăm deci seama că este un
singur Dumnezeu adevărat şi desăvârşit în trei ipostasuri adevărate şi
desăvârşite. Căci bunătatea nu este întreită, nici o treime de bunătăţi, ci
28
2000, pag. 125
29
30
31
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al Lui Dumnezeu, edit. Mitropoliei Olteniei, Craiova,1987, pag. 221
12
bunătatea cea mai înaltă e Sfânta Treime.”32 Nu poate fi o Persoană bună fără o
legătură cu Alta. Tatăl e bunătate, pentru că naşte pe Fiul; Fiul e bunătate pentru
că se naşte din Tatăl. Tatăl e bun pentru că e Tată al unui Fiu şi Fiul e bun,
pentru că e Fiul unui Tată. Dacă n-ar fi Treime, Dumnezeu n-ar fi bunătate şi
iubire, iar fiind bunătate şi iubire, este Treime.33
Efortul de a înţelege constituţia unitar-distinctă a realităţii ne ajută să ne
înălţăm spre paradoxul supraraţional al unităţii perfecte a celor trei Persoane
distincte, pe care o reprezintă unitatea de fiinţă a celor trei Persoane
dumnezeieşti. Urcând spre această înţelegere, urcăm spre promovarea unei tot
mai mari unităţi între noi, ca persoane umane distincte. Căci cel mai apropiat
chip al Sfintei Treimi e unitatea de fiinţă şi distincţia personală a oamenilor.34
Desigur, acest efort nu ajunge să ne ridicăm prin noi înşine spre o mai
mare înţelegere a Sfintei Treimi, cunoscută prin revelaţie, şi la adâncirea unităţii
între noi. Ci e necesar să fim ajutaţi de harul însuşi al Sfintei Treimi, sau de
puterea Ei, care întăreşte în noi unitatea, fără să ne slăbească ca persoane, şi
prin aceasta ne ajută să înţelegem tot mai mult o asemenea unitate supremă între
persoanele care rămân neconfundate.35
Pentru înţelegerea acestei unităţi supreme a unor persoane distincte e
necesară însăşi puterea ei, folosindu-ne de unitatea imperfectă a persoanelor
umane numai ca de un chip obscur al Sfintei Treimi.
32
Filocalia 7, cap. 37, tradus de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, edit. IBMBOR,Bucureşti, 1977, pag. 447
33
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al Lui Dumnezeu, edit. Mitropoliei Olteniei, Craiova,1987, pag. 221
34
35
Ibidem, pag. 300
13
Persoana Mântuitorului Iisus
Hristos
Biserica a mărturisit dintru început că Mântuitorul Iisus Hristos este ,pe
de o parte, Fiul lui Dumnezeu Unul-Născut, de o fiinţă cu Tatăl, născut înainte
de veci; pe de alta, că S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a
făcut om.
La Sinodul al 4-lea Ecumenic (Calcedon-451) se concretizează această
mărturisire, declarând că Iisus Hristos este „Unul şi Acelaşi Dumnezeu cu
adevărat şi om cu adevărat, din suflet raţional şi trup, de o fiinţă cu Tatăl după
dumnezeire şi de o fiinţă cu noi după omenitate; întru toate asemenea nouă
afară de păcat; înainte de veci născut din Tatăl, după dumnezeire, iar în zilele de
pe urmă din Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu, după omenitate;
cunoscut în două firi în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, nedespărţit,
deosebirea firilor nefiind desfiinţată nicidecum din cauza unirii, ci păstrându-se
mai degrabă însuşirea fiecărei firi şi concurgând într-o persoană şi într-un
ipostas”36.
Iisus Hristos, fiind deopotrivă adevăratul Fiu al lui Dumnezeu şi adevărat
fiu omenesc, nicidecum nu reprezintă două persoane deosebite, adică o
persoană dumnezeiască şi o persoană omenească, ci numai o singură persoană.
Persoana dumnezeiască a Mântuitorului Hristos a primit, astfel, în ipostasul Său
întreaga natură omenească.Că Iisus Hristos era şi Se recunoştea pe Sine o
singură persoană dumnezeiască, care a primit lăuntric în ipostasul Său
dumnezeiesc ipostasul naturii omeneşti, se vede clar în următoarele Lui cuvinte,
adresate ucenicilor puţin înainte de moarte:«Ieşind de la Tatăl am venit în lume
şi iarăşi las lumea şi mă duc la Tatăl» (Ioan 16,28).
După Evanghelia Sfântului Ion, Însuşi Cuvântul, Care din eternitate a fost
la Dumnezeu, S-a făcut om şi a locuit între oameni. El n-a încetat de a fi Cuvînt,
«căci am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia născut din Tatăl, plin de har şi de
adevăr» (Ioan 1,14). După cuvintele Sfântului Apostol Pavel, Acela Care era
chipul lui Dumnezeu şi pentru Care nu era o amăgire a se considera pe Sine
egal cu Dumnezeu, S-a înjosit, luând chip de rob şi făcîndu-Se om, S-a smerit
pe Sine, fiind ascultător chiar până la moarte, şi încă moarte pe cruce (Filipeni
2,2-8). Prin urmare, şi după ce a primit chip de om şi S-a smerit până la moarte
pe cruce, El n-a încetat să fie aceeaşi persoană dumnezeiască, cum a fost şi mai
înainte.”37
În întruparea Mântuitorului Hristos spunem că firea întreagă şi
desăvârşită a Dumnezeirii s-a unit în unul din ipostasele ei cu toată firea
omenească şi nu „parte cu parte”. Nu suntem siliţi să spunem că s-au unit cele
trei ipostasuri ale sfintei Dumnezeiri cu toate ipostasele omenirii. Căci prin
nimic altceva nu a fost părtaş Tatăl şi Sfântul Duh la întruparea Cuvântului lui
36
37
Arhim. Silvestru-episcop de Canev, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 4, edit. Credinţa strămoşească, Argeş,
2001, pag. 50
14
Dumnezeu, decât prin bunăvoinţă şi voinţă. Spunem, însă, că s-a unit întreaga
fiinţă divină cu întreaga fire omenească. Dumnezeu Cuvântul n-a lăsat nimic
din cele ce a sădit în firea noastră când ne-a plăsmuit la început, ci le-a luat pe
toate, corp, suflet gânditor şi raţional şi însuşirile acestora. Căci vieţuitoarea
lipsită de una din acestea nu este om. „El în întregime m-a luat pe mine în
întregime, El în întregime S-a unit cu mine în întregime, ca să-mi dăruiască mie
în întregime mântuirea”.38
Prin unirea celor două firi Cuvântul S-a născut, nu S-a schimbat. Deşi
Dumnezeu a luat chipul robului, fragilitatea formei sale umane n-a slăbit firea
lui Dumnezeu, ci graţie puterii intacte şi integre a Acestuia, tot ce s-a petrecut
în trupul uman a fost progresul omului, nu micşorarea slavei. Cuvântul S-a
născut în trup nu ca El să nu mai fie Dumnezeu în Sine, ci ca El, rămânând
Dumnezeu, omul să fie îndumnezeit.39
De aceea, şi când oamenii au refuzat să răspundă iubirii lui Dumnezeu cu
iubirea lor, tot Fiului i-a încredinţat Tatăl misiunea să Se facă om ca să arate
oamenilor modelul omului cu adevărat iubitor de Dumnezeu şi să le dea puterea
spre aceasta. Fiul Unul-Născut, având şi El în Sine toată infinitatea fiinţei
Tatălui, putea să ne ajute la ridicarea noastră din nou spre asemănarea cu
Dumnezeu. La aceasta a contribuit şi faptul că Fiul a avut faţă de Tatăl iubirea
prin fire; şi a avut-o din eternitate, odată cu existenţa Lui. 40
Făcându-se El omul pe care trebuie să-l realizăm şi noi în unire cu El, a
primit şi pătimirile ce au intrat în firea noastră prin dezbinarea între noi şi între
noi şi Dumnezeu. Dar primind nu patimile plăcerii, ci numai patimile
suferitoare care au venit în firea noastră de pe urma acelora, le-a biruit pe
acelea.Astfel primind şi moartea care a intrat în noi prin voia noastră, a învins-o
şi pe ea, dându-ne în Sine puterea de a o învinge şi noi, dacă ne unim prin
credinţă cu El şi ne despărţim pe cât putem şi noi de patimile plăcerii şi de vina
de-a suporta moartea veşnică de pe urma lor.41
Mântuitorul Hristos nu mai poartă un dialog cu persoanele umane, ca un
partener din alt plan; realitatea Sa de persoană nu mai rămâne un fapt misterios
în alt plan, sesizat printr-o experienţă excepţională numai de unele persoane
umane, în baza unei revelaţii speciale. Acum Persoana divină a Fiului lui
Dumnezeu sau a Cuvântului intră în planul experienţei comune a celor care cred
în El, ca o persoană din rândul persoanelor umane, care, însă, le dă în acelaşi
timp putinţa de a o sesiza ca Persoană dumnezeiască. Acum ştim sigur că
Dumnezeu Cuvântul e Persoană, sau o existenţă asemănătoare existenţei noastre
personale, prin faptul că Se face şi Persoana firii omeneşti, fără să înceteze a fi
Persoana firii dumnezeieşti. Prin aceasta garantează valoarea maximă a
persoanelor omeneşti şi eternitatea lor. Dar aceasta arată,în acelaşi timp,că firea
omenească a fost creată capabilă să primească pe Dumnezeu-Cuvântul ca
ipostas.42
38
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de D. Fecioru, edit. Scripta, Bucureşti, 1993, pag. 105
39
Pr. Prof. Ioan G. Coman, „Şi Cuvântul trup S-a făcut”, edit. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1993, pag. 168
40
41
Ibidem, pag. 51
42
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 2, edit. IBMBOR, Bucureşti, 2003, pag. 37-38
15
Fără a fi amestecate, însă, cele două naturi ale lui Hristos cunosc totuşi o
anumită întrepătrundere. Energiile divine iradiază divinitatea lui Hristos şi
penetrează umanitatea Sa, aceasta fiind divinizată din momentul întrupării, după
cum „fierul într-un cuptor devine foc, deşi rămâne fier prin natură”43. Hristos
este în mod deplin Dumnezeu şi om; prunc în leagăn sau în agonie pe Cruce, El
nu încetează să participe la plinătatea trinitară, nici la stăpânirea universului
prin puterea Sa atotprezentă. «În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un
Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe Scaun împreună cu Tatăl şi Duhul ai fost
Hristoase, pe toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins»44, spune Liturghia
Sfântului Ioan Gură de Aur. Aşadar, Hristos are două voinţe, două intelecte,
două moduri de a activa, însă mereu unite într-o singură Persoană. În fiecare din
lucrările Sale vor fi în joc două energii: energia divină şi energia umană.45
Deosebirea lui Iisus ca om, de ceilalţi oameni, stă în faptul că El ca om
este nu un centru autonom de acte şi reacţii, ci centrul omenesc al acestora şi
este în acelaşi timp şi centrul dumnezeiesc al lor şi al actelor Sale dumnezeieşti.
Toată natura omenească a Sa s-a centrat prin aceasta nu în afară de Dumnezeu,
ci în Dumnezeu – Cuvântul. Între oameni a păşit un om care nu mai e centrat în
el însuşi, ci în Dumnezeu, şi e identic ca persoană cu Dumnezeu. Relaţiile
celorlalţi oameni cu acest semen al lor nu sunt relaţii trăite în afară de
Dumnezeu, ci relaţii cu Dumnezeu Însuşi. Întrucât acest centru ipostatic are o
putere de atracţie spre Dumnezeu şi de iradiere a binelui, care depăşeşte toate
centrele pur omeneşti, el este centrul nostru. În mijlocul creaţiei s-a plasat
pentru eternitate un centru personal omenesc, care e în acelaşi timp
dumnezeiesc. Iisus Hristos are calitatea unui astfel de om central prin faptul că
acum potenţele naturii umane nu mai sunt activate de un ipostas uman, ci de
Ipostasul dumnezeiesc, Care îmbrăţişează cu iubirea Sa nesfârşită pe toţi şi pe
toate.46
Persoana Mântuitorului împlineşte actul mântuitor destinat întregii
omeniri prin dăruirea de Sine în tăcere, ca «jertfă de ispăşire»(Isaia cap.53) şi
prin „golirea de egalitatea Sa cu Dumnezeu”, golire ce poartă numele de
chenoză. Părăsind condiţia de slavă de care nu S-a folosit niciodată, El acceptă
ruşinea, dezonoarea şi starea de om blestemat; Îşi asumă condiţiile obiective ale
păcatului, supunându-Se condiţiei noastre de muritori. Lepădându-Şi
prerogativele Sale Împărăteşti, El Îşi ascunde slava Sa din ce în ce mai mult, în
suferinţă şi moarte. Căci era necesar ca El să descopere în propriul Său Trup în
ce măsură omul, pe care El l-a creat după chipul Său neasemuit de frumos, se
urâţise prin corupţie.47
Prin urmare, chenoza este întruparea sub aspectul smereniei şi al morţii.
Hristos Îşi păzeşte cu sfinţenie natura Sa divină, iar golirea de Sine este un act
voluntar. Mântuitorul împlineşte pe pământ lucrarea iubirii săvârşită de Treime,
iar prin respectul nemărginit purtat libertăţii umane, ajunge până a le arăta
oamenilor doar faţa frăţească a robului, plină de suferinţă şi trupul frăţesc plin
43
Vladimir Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă, edit. Sophia, Bucureşti, 2006, pag. 130
44
Liturghier, edit. IBMBOR, Bucureşti, 1995
45
46
47
16
de suferinţele de pe Cruce. El trezeşte în om credinţa ca răspuns la dragoste;
căci numai ochii credinţei recunosc chipul lui Dumnezeu sub chipul robului şi,
descifrând sub faţa umană prezenţa unei persoane divine, învaţă să dezvăluie în
fiecare faţă taina persoanei create după chipul lui Dumnezeu.48
Fiul lui Dumnezeu, făcându-se om, a dat oamenilor cea mai mare pildă
de smerenie din iubire, arătând că iubirea e atenţie la altul, până la uitarea
deplină a importanţei proprii. Caracterul paradoxal al iubirii, însă, l-a evidenţiat
în faptul că tocmai în uitarea cuiva de sine, din preţuire a altuia, se arată
mărimea spirituală a lui. Fiul lui Dumnezeu, Care e viaţa şi puterea nemărginită,
arată celui creat prin El Însuşi din nimic, atâta iubire, că se coboară la nivelul
lui, ba merge chiar până la moarte pentru el, iar, prin aceasta, dă o valoare
nemăsurată celui creat prin El din nimic, arătând chiar prin aceasta că El poate
investi, din iubirea Lui, chiar pe cel ce n-are nimic de la sine, cu importanţă, de
a-l ridica la nivelul Său.49
Prin întrupare, moarte şi înviere, Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca lumină
deplină omului, arătându-l capabil să fie făcut fiu al lui Dumnezeu şi frate al
Său, şi în stare să se înalţe prin Duhul Sfânt al Fiului, la viaţa neînchisă în viaţa
aceasta. L-a arătat făcut pentru o vieţuire de comuniune cu Sfânta Treime,
pentru o vieţuire de intimitate cu Sfânta Treime, pentru o fericire veşnică în
această comuniune.50
Efectul iubirii Sale faţă de noi ni l-a arătat Hristos în învierea Sa, care ne
va face parte şi nouă de înviere. De aceea, chiar prin moarte, noi trecem nu în
întunericul nefiinţei, ci în lumina deplină a vieţii veşnice. Toţi suntem lumină
prin învierea lui Hristos, toţi trăim în nădejdea că vom fi lumini nesfârşite în
unire cu Hristos Cel înviat.51
Unitatea Persoanei lui Hristos în cele două firi are o serie de consecinţe
sau de implicaţii în care nu numai că ea se pune şi mai mult în lumină, ci se
arată şi mai explicit urmările mântuitoare ale întrupării Cuvântului îndreptate
întâi spre firea omenească asumată, apoi spre noi, prin relaţia intimă în care e
pus omul cu Dumnezeu. Prin ele se arată opera de mântuire a lui Hristos, în
aspectul ei de bază, îndreptată spre firea Sa omenească, ca ţinând de însăşi
Persoana Sa.52
Simbolul de credinţă ne învaţă că Domnul Iisus Hristos,Unul-născut, este
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, deofiinţă cu Tatăl şi făcător a
toate, născut din Fecioara Maria şi apoi răstignit şi îngropat. Simbolul uneşte
astfel pe Fiul lui Dumnezeu cu Fiul omului, pe Dumnezeu cu omul, încât nici în
timp, nici în pătimire nu poate fi o separare între ei. Deci, Hristos însemnează
toate, iar numele Lui desemnează ambele naturi, pentru că şi omul şi Dumnezeu
născut îmbrăţişează toate în aşa fel, încât se ştie că din numele Său nu lipseşte
nimic.53
48
Vladimir Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă, edit. Sophia, Bucureşti, 2006, pag 134-135
49
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, edit. Anastasia, Bucureşti, 1993,
pag. 55
50
Ibidem, pag. 57-58
51
Ibidem, pag. 199
52
53
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Şi cuvântul trup S-a făcut, edit. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1993, pag. 169-170
17
Mântuitorul Hristos nu este numai întemeietor de religie, ci este
Mântuitor, fiindcă opera de răscumpărare se identifică cu Persoana Sa, ca
Dumnezeu şi om adevărat54. „Hristos este şi Se numeşte Mântuitor, fiindcă
opera de răscumpărare rămâne nedespărţită de Persoana Cuvântului întrupat.”55
„Fiul Tatălui S-a coborât din cer nu ca să schimbe locul, fiindcă, odată ce
este Dumnezeu, Se află pretutindeni şi pe toate le împlineşte, ci fiindcă aşa a
bineplăcut Măririi Sale: să Se smerească pe Sine luând firea omenească.
Adevărul cu privire la cele două firi, dumnezeiască şi omenească, în Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, este mărturisit de: profeţiile mesianice ale
Vechiului Testament, Însuşi Mântuitorul Hristos, Sfinţii Apostoli şi cei patru
evanghelişti, precum şi de întreaga Sfântă Tradiţie.”56
Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, ca om adevărat
având şi unele prerogative prin care Se deosebeşte de noi oamenii: naşterea şi
lipsa de păcat. „Sfinţii Părinţi învaţă în umanitate că Iisus Hristos S-a născut
fără păcatul strămoşesc datorită întrupării şi naşterii Sale supranaturale, naştere
care n-a stricat fecioria Maicii Domnului, ea fiind umbrită de puterea Duhului
Sfânt care a coborât asupra-i.”57
Astfel, fără îndoială Persoana lui Hristos e Mântuitorul, întrucât este Fiul
lui Dumnezeu; căci numai în Dumnezeu e puterea mântuirii şi viaţa de veci, şi
numai întrucât e Fiul lui Dumnezeu se explică iubirea Lui faţă de oameni.
Numai întrucât El lucrează asupra noastră din comuniunea iubitoare cu Tatăl şi
cu Duhul Sfânt, ne aduce mântuirea în care este activă întreaga Sfânta Treime,
cu iubirea Ei.
Lucrarea lui Hristos e un tot unitar, însă poate fi privită şi în trei aspecte
ale ei. Ea se împlineşte prin propria jertfă a trupului Său, prin învăţătura şi pilda
de slujire dată oamenilor, prin puterea pe care o exercită asupra naturii prin
minuni, asupra morţii prin Înviere şi asupra oamenilor prin poruncile şi prin
puterea ce le-o dă în vederea mântuirii. Întrucât exercită aceste trei feluri de
activităţi, ca laturi ale lucrării Sale mântuitoare, Iisus Hristos a fost considerat
de la începutul Bisericii ca Arhiereu, ca Învăţător-Profet şi ca Împărat.58
Întreita slujire: de profet, de arhiereu şi împărat se împlineşte şi se uneşte
numai în Hristos, şi nu oarecum, ci în mod desăvârşit, căci este împlinită nu de
un om, ci de o persoană divino-umană, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat.
Cele trei aspecte sau laturi sunt doar feţele sau aspectele unui întreg unitar, ele
aparţinând aceleiaşi opere mântuitoare a lui Iisus Hristos. În centrul operei
mântuitoare stă slujirea arhierească a lui Hristos, prin care se reface legătura
harică a omului cu Dumnezeu, sau împăcarea cu El. Căci chemarea profetică,
luminând prin învăţătură, pregăteşte sufletul pentru primirea împăcării, iar
demnitatea împărătească dăruieşte harul împăcării şi desăvârşeşte pe
credincioşi.
Iisus Hristos mântuieşte El însuşi ca Persoană de neînlocuit, întrucât
calitatea Sa de Persoană dumnezeiască devenită accesibilă de om este unicul
54
55
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, edit. IBMBOR, Bucureşti, 2005, pag. 222
56
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Îndrumări misionare, edit. IBMBOR, Bucureşti, 1986, pag. 303
57
Ibidem, pag. 308
58
18
izvor de putere care ne eliberează de păcat şi de urmările lui, între care cea mai
gravă este moartea. Mântuirea nu o putem dobândi decât în Dumnezeu sau ca o
înveşnicire a relaţiei personale cu El, relaţie prin care ni se comunică şi primim
în mod liber darurile şi puterile vieţii adevărate şi inepuizabile. 59 Astfel, toată
mântuirea are marca unor relaţii personale între Hristos şi, prin El, între Sfânta
Treime şi oameni. Datorită legăturii indisolubile între opera de răscumpărare şi
Persoana Mântuitorului Hristos, întreaga Sfântă Treime este prezentă şi
lucrează pentru mântuirea noastră.60
Dacă în planul existenţei umane trecătoare numai relaţia cu o altă
persoană ne poate prilejui o căldură a vieţii şi exercită o influenţă decisivă
asupra vieţii noastre, constituind chiar temeiul ei, atunci în planul vieţii
netrecătoare temeiul ei deplin nu ne poate veni decăt din Persoana
dumnezeiască intrată în relaţie directă cu noi, prin faptul că S-a făcut persoană
umană, ca să ne ridice la comuniunea de viaţă veşnică a Sfintei Treimi.61
Hristos este Dumnezeu accesibil şi apropiat oamenilor datorită firii Sale
omeneşti. De aceea şi închinarea adusă lui Hristos ca Dumnezeu nu-L arată ca
pe un Dumnezeu îndepărtat şi de neînchipuit, ci ca pe un Dumnezeu Care a
venit aproape şi ne rămâne astfel în eternitate. Pe Hristos Îl ştim ca având
stăpânire peste toate, dar ca stăpânirea unui Miel înjunghiat pentru noi. El este
Stăpânul nostru, dar un Stăpân care ne înduioşează fiindcă S-a făcut Miel
înjunghiat fără să înceteze a fi stăpân, ca Dumnezeu. De aceea, în închinarea
adusă lui Hristos este inclusă nu numai slujirea Lui deplină faţă de noi, ci şi
egalitatea, unitatea sau mărirea Lui cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.62
Prin coborârea Lui la oameni şi prin înălţarea Sa la cer, la dreapta
Tatălui, Hristos este expresia omului desăvârşit, Cel care duce lumea, ca Logos
Creator şi Mântuitor, către starea ei finală, împreună cu toţi oamenii care vor
crede în El şi se vor alătura Lui. De aceea a spus că El este „Învierea şi Viaţa”,
că I s-a dat „toată puterea în cer şi pe pământ” şi că va rămâne cu credincioşii
Săi „până la sfârşitul veacurilor”(Matei 28,18-20).63
Ca Dumnezeu şi om, Hristos rămâne pentru noi ţinta finală a adevăratei
responsabilităţi faţă de Tatăl, sub două aspecte. Mai întâi, ca om, în dialogul cu
Tatăl, Hristos înalţă responsabilitatea Sa umană la nivelul ei suprem, ca să
constituie model de urmat pentru noi, căci are conştiinţa şi puterea de a fi nu
numai Fiul lui Dumnezeu, ci şi Fiul omului. Iar ca Dumnezeu, în dialogul Lui
cu noi, coboară la nivelul iubirii şi apropierii maxime faţă de noi, fiindcă nu
este numai om, ci şi Dumnezeu. El ne porunceşte şi Se roagă împreună cu noi şi
pentru noi; ne cere ascultare şi ne roagă să-I primim iubirea şi să-I urmăm pilda
de smerenie, de blândeţe şi de slujire, ca prin toate acestea să arate răspunderea
lui Dumnezeu faţă de om şi răspunderea omului faţă de Dumnezeu şi de
creaţie.64
59
60
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, edit. IBMBOR, Bucureşti, 2005, pag. 223
61
62
Pr . Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, edit. IBMBOR, Bucureşti, 2005, pag. 219-220
63
Ibidem, pag, 198
64
19
Atât sub aspectul desăvârşirii personale şi al sensului istoriei, cât şi
aspectul responsabilităţii, Hristos rămâne, ca Logos întrupat, ţinta finală a
omului şi a întregului cosmos.]
Omul ca persoană
În acest veac definirea persoanei pare a fi o piatră de încercare pentru
regăsirea sa. După îndelungi căutări, răspunsul îl aflăm tot de la Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, care cu grijă de părinte spiritual începe a ne spune cum că
„în trebuinţa sa de a se întreba mereu şi de a-şi da mereu alte răspunsuri se arată
că omul e însetat de o infinitate de alt ordin. Însetat de infinit în cunoaşterea
despre sine, omul ştie de o infinitate reală care nu e a sa”. E ceva în om, ceva ca
un „dor ontologic”, ecou al unei neîmpăcări cu sine care nu este şi nu poate fi
definitivă şi de aceea caută în preajmă răspunsul.
Aşa ca şi pe Adam, Dumnezeu ne întreabă mereu: „Unde eşti?” Desigur,
nu pentru că El, Creator nu ştie, ci tocmai pentru a-l face conştient pe om de
mereu noul lui orizont ontologic. Aceasta este licărirea dumnezeiască, ce-l face
conştient că nu este singur, ci mereu în faţa lui Dumnezeu şi asemenilor. E o
lumină care nu are cum să piară şi, cum accentuează Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae, „omul este prin responsabilitatea sa, care îi cere să se ia în serios şi
prin care este luat în serios, o fiinţă îndreptată spre eshatologicul veşnic şi înea
are puterea de a se pregăti pentru desăvârşirea şi fericirea eternă”.65
Fiinţa omului constă din două elemente cu totul deosebite unul de altul:
din trup material şi din suflet spiritual.
Trupul omului se aseamănă mult cu al altor vieţuitoare, având în mare
parte aceeaşi structură şi aceleaşi organe, care îndeplinesc aceleaşi funcţiuni.
Omul are, ca toate celelalte fiinţe din lume, aceleaşi trebuinţe fizice, aceeaşi
structură anatomo-fiziologică şi aceeaşi compoziţie chimică, dar, spre deosebire
de celelalte, trupul omenesc este alcătuit în chip artistic în vederea unui scop
special: ca să fie instrumentul sufletului, organul său de manifestare şi
colaboratorul lui.66
Natura sau fiinţa omului este una, deşi e alcătuită din suflet şi trup. În
suflet sunt puterile formatoare ale trupului din materie şi lucrătoare prin el.
Sufletul nu începe să existe decât împreună cu trupul. Prin puterile acestea
sufletul înalţă materia şi începe să o prefacă în trup chiar de la conceperea
omului. Chiar din acel moment omul e trup şi suflet.67
65
Elena Solunca – Moise, Dumnezeu, persoana şi lumea în viziunea Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, din „Persoană şi
comuniune – Prinos de cinstire Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae”, vol. coordonat de Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu şi Diac.
Asist. Ioan I. Ică jr., edit. Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu, Sibiu, 1993, pag. 157
66
Pr. Prof. Ioan Mihălcescu, Apologetica-Noţiuni de filozofie a Religiei pentru elevi şi tineret, ediţia a V-a, edit.
Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1994, pag. 66-67
67
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al Lui Dumnezeu, edit. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, pag. 82
20
Sfântul Grigore Palama exprimă acest adevăr fundamental astfel: „Au
văzut atunci ochii îngerilor sufletul omenesc, unit cu simţire şi cu trup, ca pe un
alt Dumnezeu, nefăcut numai pe pământ minte şi trup pentru bunătatea
dumnezeiască, ci pentru prisosinţa acesteia şi configurat după harul lui
Dumnezeu, ca să fie acelaşi trup, minte şi duh şi să fie sufletul său după chipul
şi asemănarea dumnezeiască, ca o fiinţă deplin unitară din minte, din raţiune şi
din duh.68 Fiind creat după chipul lui Dumnezeu care implică cele trei facultăţi
fundamentale: raţiune, simţire şi voinţă, omul este persoană.
Cuvântul latin „persona”, ca şi cel grecesc „prosopon”, înseamnă iniţial
„mască”. Acest cuvânt, în el însuşi, conţine o adâncă filosofie a persoanei
omeneşti. „Ea ne învaţă că nu există o ordine omenească autonomă, căci a
exista înseamnă a participa la fiinţă sau la neant. Prin participare, omul
realizează chipul lui Dumnezeu, sau prefăcătoria diabolică a imitării lui
Dumnezeu.”69
Spiritul unit cu trupul îl face pe om un adânc inepuizabil şi unic în
manifestările lui multiple şi un mister insondabil pentru cunoaştere. Aceasta îl
face pe fiecare om o persoană unică, neredusă la unele legi uniforme şi la fel
repetate. Prin spirit mişcările trupului şi multe din trup devin mişcări voite,
simţite bşi alese conştient. Aceasta îl arată pe om nu ca pe o maşină automată şi
fără de sens ci ca pe un mister unitar şi unic plin de sensuri şi simţiri
nesfârşite.70
„Misterul persoanei umane constă în actul propriei sale transcenderi spre
Dumnezeu: «În El trăim, ne mişcăm şi suntem» (Fapte 17,28). Persoana nu
poate fi redusă la indixid, iar pe de altă parte, ea nu este ceva care se adaugă
totalităţii „corp – suflet”, ci este această totalitate care-şi dă seama că este
centrată pe subiectul său, pe purtătorul său.”71
Omul se descoperă pe sine însuşi şi creează persoana cu ajutorul celuilalt
om, dar nu se realizează cu adevărat decât când ajunge la conştiinţa pe care o
are Dumnezeu despre el.72
Participând la căutarea comună a umanităţii, de găsire a naturii şi
sensului celor ce sunt, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au acceptat că omul este un
„animal raţional” sau „politic” („Zoon logikon e politikon”) şi n-au pus la
îndoială faptul că el este „ceea ce mănâncă” ori „ceea ce produce”, dar au
adăugat că adevărata lui măreţie nu se găseşte în aceste lucruri, ci în aceea că îi
este dată „porunca să se facă dumnezeu”. Au accentuat faptul că omul îşi
realizează existenţa în măsura în care se înalţă la Dumnezeu şi se uneşte cu El.73
Fiinţă prin Dumnezeu, creaţie a Sa, omul se aseamănă prin aceasta cu
întreaga creaţie cu care este şi ar trebui să se simtă solidar. Dar mai e ceva –
anume ceva esenţial care-l făcea pe David să spună: «Când privesc cerurile,
lucrul mâinilor tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat îmi zic: Ce este
omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului că-l cercetez pe el? Micşoratu-l-ai pe
68
69
Paul Evdokimov, Ortodoxia,trad. de Dr. Irineu Ioan Popa – arhiereu vicar, edit. IBMBOR, Bucureşti, 1996, pag. 83-84
70
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al Lui Dumnezeu, edit. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, pag. 83
71
Paul Evdokimov, Ortodoxia,trad. de Dr. Irineu Ioan Popa – arhiereu vicar, edit. IBMBOR, Bucureşti, 1996, pag. 76
72
Ibidem, pag. 76
73
Panayotis Nellos, Omul – animal îndumnezeit, edit. Deisis, trad. de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, 1999, pag. 59
21
dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-
ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui»
(Psalmi 8,3-6). Chipul şi asemănarea omului cu Dumnezeu înseamnă, deodată,
nedespărţirea de întreaga creaţie cu care poate crea şi menţine echilibrul şi
armonia.74
Fiind „coroana creaţiei”, omul a fost ridicat de Creator deasupra tuturor
făpturilor pământeşti, hotărându-i-se totodată o menire corespunzătoare
demnităţii lui deosebite. Menirea omului se determină în raport cu Dumnezeu,
cu sine însuşi şi cu natura externă. În raport cu Dumnezeu, menirea omului este
să-L cunoască, să-L iubească şi să-L preamărească, prin acestea putând ajunge
la adevărata fericire, la apropierea de Dumnezeu, adevărul, binele şi frumosul
absolut, prin care se realizează persoana umană în forma ei cea mai deplină. În
raport cu sine însuşi, menirea omului constă în neîncetata perfecţionare proprie,
prin trăirea virtuţilor, până la asemănarea cu Dumnezeu, iar în raport cu natura
externă, menirea este de a stăpâni lumea materială, ca reprezentant al lui
Dumnezeu pe pământ şi ca mijlocitor între Creator şi făpturile neraţionale.75
Omul poate şi trebuie să devină „inelul” de legătură a naturii întregi cu
Dumnezeu, aşa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Contrar concepţiilor
panteiste, omul nu este destinat să se „dezinvidualizeze” sau să se
„cosmicizeze” într-un tot impersonal, ci dimpotrivă, să personalizeze lumea. În
acest sens, Vladimir Lossky spunea: „Omul nu se mântuieşte prin univers, dar
universul se mântuieşte prin om. Căci omul e ipostasul cosmosului întreg, care
participă la el. Pământul găseşte sensul său ipostatic în om. Lumea urmează
omului, pentru că este ca o natură a lui... Deci, suntem cuvântul, logosul, în care
lumea vorbeşte şi nu depinde decât de noi pentru că numai prin noi, cosmosul,
ca un trup care se prelungeşte, poate primi harul. Căci nu numai sufletul, ci şi
trupul omului e după chipul lui Dumnezeu.76
Părintele Stăniloae afirmă că Logosul dumnezeiesc a creat universul cu
posibilitatea ca toate părţile acestuia să fie unite în persoana umană,
constituindu-l pe om astfel încât acesta să poată cuprinde în sine toată creaţia.
„Creaţia devine un cosmos în om întrucât e unificată şi umanizată în el”77.
„Dumnezeu nu are ce face cu cosmosul fără om. El vrea să vadă cosmosul
adunat în om, cizelat de om, umanizat şi adus Lui prin om, cu pecetea şi cu
actualizarea pe care i-o dă omul, sau vrea să-l vadă pe om venind în faţa Lui, cu
tot cosmosul adunat şi umanizat în el”.
Îndumnezeirea omului ca ideal al spiritualităţii creştine este şi devine
posibilă prin credinţa în Dumnezeul personal cu care omul poate intra într-un
dialog etern deschis nu ca individ sau ca ins, ci ca persoană. Desăvârşirea se
face în unire cu Dumnezeu cel Unul în Treime şi se împlineşte nu abandonând
lumea, ci fiind în lume să nu fii din lume. Sfinţirea este unirea omului cu
74
Elena Solunca – Moise, Dumnezeu, persoana şi lumea în viziunea Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, din „Persoană şi
comuniune – Prinos de cinstire Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae”, vol. coordonat de Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu şi Diac.
Asist. Ioan I. Ică jr., edit. Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu, Sibiu, 1993, pag. 158
75
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran şi Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, edit. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2000,
pag. 162
76
77
Pr. Doru Costache, Colocviul fără sfârşit – Raţiunea de a fi a creaţiei în gândirea părintelui Dumitru Stăniloae, din
„Dumitru Stăniloae sau Paradoxul Teologiei”, edit. Anastasia, Bucureşti, 2003, pag. 208
22
Dumnezeu care este Creatorul ca şi Mântuitorul său prin aceea că anulează,
omoară păcatul, moartea şi îi redă demnitate pierdută.
Părintele profesor Dumitru Stăniloae arată drumul care de la ştiinţă la
filozofie se împlineşte în teologia creştin ortodoxă, esenţializată în aceste
cuvinte „valoarea omului, în general, e solidară cu conştiinţa crucii lui
Dumnezeu ca persoană de neînlocuit”. Din iubire Dumnezeu a înzestrat omul
cu libertate pentru ca astfel să poată răspunde, să se poată institui şi menţine o
comunicare cu Dumnezeu dar el a căzut într-o existenţă a morţii, prin
cunoaşterea răului. Dar, iubirea lui Dumnezeu, nelimitată fiind, a depăşit
această limită, pe care omul trasânduşi-o singur nu o putea trece şi l-a trimis pe
Fiul Său, Cel de o fiinţă cu Sine, Care „s-a întrupat din Maria Fecioara şi din
Duhul Sfânt s-a făcut om”. Mântuirea aproape că întrece creaţia, pentru că prin
jertfa Sa, Hristos ridică oamenii „la calitatea de a fi egali în umanitate cu
Sine”.78
Setea de cunoaştere aproape aceeaşi cu setea de iubire e una cu setea de
nesfârşire până într-acolo încât până şi clipa ne împărtăşeşte taina ei. Conştiinţa
valorii timpului e o mărturie a nemuririi căreia omul i-a fost destinat dintru
început. Într-un fel timpul este smerenia veşniciei de aceea petrecându-l şi
urmând lui Hristos care însuşi ne-a dat pilda supremei smerenii, putem să ne
împărtăşim din taina cea mare a iubirii.79
Prin Hristos, unicitatea omului nu este nici ignorată, nici anulată, ci
împlinită, „fiecare persoană umană are în El o existenţă pentru eternitate, ca una
ce se află într-un dialog real sau posibil cu cuvântul făcut om şi împreună cu El
cu Tatăl, în Duhul Sfânt”. Cale, Adevăr şi Viaţă, Hristos ne învaţă cum,
persoană fiind, omul poate fi în comuniune cu lumea, cu semenii şi cu
Dumnezeu.
Tuturor filosofiilor şi misticilor şi misticilor care izolează persoana
umană şi fac din ea un individ sau o dizolvă în natură ori în mulţimea solitară
sau uniformă, părintele Stăniloae opune viziunea ortodoxă despre om, adică
persoana în comuniune, creată după chipul Persoanelor divine ale Sfintei Treimi
celei de o fiinţă şi nedespărţită.80 Pentru el, Sfânta Treime este „structura
supremei iubiri”81. Ea este „taina perfectei unităţi a Persoanelor distincte”82.
Chipul lui Dumnezeu în om este fundamentul participării sale la viaţa trinitară
prin har şi permite radierea acestei vieţi trinitare, prin om, în lume83
„Revelarea Treimii, prilejuită de întruparea şi activitatea pe pământ a
Fiului, nu e decât o atragere a noastră prin har sau prin Duhul Sfânt, prin relaţia
filială a Fiului cu Tatăl. Actele de revelare ale Treimii sunt acte mântuitoare şi
îndumnezeitoare, sunt acte de ridicare a noastră, în comuniune cu Persoanele
Sfintei Treimi. Un Dumnezeu monopersonal nu ar avea în Sine iubirea sau
comuniunea eternă, în care să voiască să ne introducă şi pe noi”.84
78
Pr. Doru Costache, Colocviul fără sfârşit – Raţiunea de a fi a creaţiei în gândirea părintelui Dumitru Stăniloae, din
„Dumitru Stăniloae sau Paradoxul Teologiei”, edit. Anastasia, Bucureşti, 2003, pag. 159 – 160
79
Ibidem, pag. 161
80
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 1, edit. IBMBOR, Bucureşti, 1978,pag. 282-320
81
Ibidem, pag. 282
82
Ibidem, pag. 288
83
Ibidem, pag. 390-393
84
Ibidem, pag. 287
23
În calitate de fiinţă creeată după chipul lui Dumnezeu, omul caută
absolutul, dar acest absolut nu este impersonal. La drept vorbind, în căutarea
absolutului, omul caută relaţii interpersonale, infinite şi eterne. Omul nu se
poate mulţumi să rămână închis în relaţii cu realităţi finite. El are nevoie de
relaţie cu realitatea infinită în care se include în acelaşi timp noutatea continuă,
care nu se identifică numai cu interesul mereu nou al omului, ci cu interesul
mereu al acelei Persoane inepuizabile, faţă de el. Numai în această iubire
infinită se poate odihni omul (...). Raţiunea şi inima noastră se cer după
comuniunea cu Persoana capabilă de o relaţie infinită (...). Pe ea o intuieşte
mintea ca sens suprem al vieţii”.85
Dar această comuniune totală şi permanentă a omului cu Dumnezeu a
fost realizată în Hristos care devine fundamentul ei unic pentru eternitate. „Prin
întruparea Sa ca om Hristos ne-a făcut accesibilă comuniunea cu Sine ca
Dumnezeu în forma umană culminantă, mai bine zis cu întreaga Sfântă Treime.
Numai Iisus Hristos ne-a dat puterea să ieşim deplin din egoismul păcatului, din
închisoarea în limitele naturii ca sistem al proceselor de compunere şi
descompunere, sau al coruptibilităţii ce se încheie cu moartea”86.
Lumea modernă a uitat, se pare, câteva adevăruri fundamentale. În
primul rând, oamenii timpurilor noastre par a fi uitat că fiinţa umană este făcută
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, pe care este chemată să le
desăvârşească în sine. Paradoxul suprem al persoanei constă tocmai în faptul că
trăieşte şi participă simultan la două planuri: cel terestru şi cel divin. Persoana,
prin originea sa, depăşeşte planul societăţii terestre, trăind însă, în acelaşi tip, în
chiar mijlocul fierbinte al acesteia. În al doilea rând, pe de o parte, persoana este
subordonată exigenţelor temporale ale comunităţii din care face parte, iar pe de
altă parte ea se află deasupra acestor exigenţe deseori mutilatoare. „Binele
comun” şi împlinirea propriei vocaţii pot ajunge astfel uneori în dezacord, care
poate fi totuşi evitat acolo unde cezarului i se dă ce-i al cezarului şi lui
Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu. A nu confunda şi a nu încurca aceste două
planuri reprezintă un prim pas în revigorarea şi edificarea interioară a
societăţii.87
Marele Părinte al neamului nostru şi al altora care încep a-l cunoaşte ne
aminteşte că „în Hristos, omul începe să fie viu încă de pe pământ, cu sufletul,
ca să continuie să fie viu şi după moarte cu trupul, iar în ziua de apoi să învie cu
trupul spre veşnica viaţă fericită şi spre mărturia valorii sale şi după trup”
Comuniunea persoanelor
85
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 1, edit. IBMBOR, Bucureşti, 1978 , pag. 394
86
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 2, edit. IBMBOR, Bucureşti, 1978, pag. 30-31
87
Asist. Aurelian Crăiuţu, Pentru o societate de inspiraţie personalistă, din „Persoană şi comuniune – Prinos de cinstire
Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae”, edit. Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu, Sibiu, 1993, pag. 238
24
Prin claritatea, concizia şi profunzimea transpunerii în cuvinte a
adevărului revelat despre Sfânta Treime, opera Părintelui Dumitru Stăniloae ar
fi suficientă oricărei raţiuni însetate de cunoaşterea lui Dumnezeu, reprezentând
chintesenţa teologiei noastre panortodoxe. Ea este superioară tuturor celorlalte
încercări de ipostaziere a realităţilor privind Trinitatea, nu doar fiindcă le
cuprinde sintetic, ci şi pentru că le depăşeşte prin metoda de abordare: iubirea,
cea care, fiind modul de comuniune a „Unului în Trei”, ne introduce negreşit în
intimitatea dumnezeirii.88
Comuniunea între Persoanele dumnezeirii – Dumnezeu Tatăl, Fiul Său
întrupat şi Duhul Său cel Sfânt – trebuie să fie înţeleasă ca deplină reciprocitate,
interdependenţă şi libertate atât în cadrul Treimii imanente, cât şi în cel al
iconomiei divine: creaţiune, răscumpărare şi sfinţire. Există o perfectă unitate şi
complementaritate în interiorul dumnezeirii, în fiinţa şi existenţa ei, ca şi în
acţiunea ei iconomică. Cele trei ipostase există şi lucrează în deplină unitate. Nu
există prioritatea unei persoane faţă de alta în planul existenţei veşnice, sau în
cel al lucrării iconomice.89
Ipostasele sunt unite, nu în înţelesul că ele se amestecă, ci în înţelesul că
ele se conţin una pe alta. Fiecare locuieşte în cealaltă, fără nici o amestecare şi
contopire. Ele nu sunt, însă, nici separate, nici împărţite, contrariul ereziei lui
Arie. Într-un cuvânt, dumnezeirea este neîmpărţită în cele împărţite, aşa cum în
trei sori, ce s-ar conţine unul pe altul, ar fi o singură lumină într-o
întrepătrundere lăuntrică.90
Desigur că unitatea lui Dumnezeu Unul este unicitatea Tatălui, Tatăl este
«principiul» dumnezeirii, cauza veşnică a Cuântului, prin naştere, şi a Duhului,
prin purcedere. Naşterea Fiului şi purcederea Duhului sunt însă «după fiinţă» şi
nu din voinţă personală. Adică Fiul şi Duhul aparţin în mod absolut fiinţei
dumnezeieşti, de aceea Dumnezeu-Tatăl nu există vreodată fără celelalte două
Persoane.91
Întruparea nu este, deci, o emanaţie naturală a dumnzeirii ci venirea
personală, liberă, suverană a Fiului. În Persoana Fiului sunt actualizate şi
realizate toate însuşirile care aparţin dumnezeirii. Fiul este Cuvântul,
Înţelepciunea, Chipul, Puterea, Lumina, Viaţa lui Dumnezeu. Duhul este
venirea recreatoare a lui Dumnezeu,dar şi a Fiului. El activează toate atributele
divine actualizate în Fiul şi este activ atât în naşterea Acestuia din Tatăl, ca
Logos (Cuvântul), cât şi în întruparea şi învierea Cuvântului, ca Iisus din
Nazaret. Dacă funcţia Fiului este de a exprima în mod ipostatic plinătatea fiinţei
şi virtuţile lui Dumnezeu, trimiţând după Înălţare Duhul Sfânt care purcede de
la Tatăl, funcţia Duhului este de a pune în mişcare toate aceste atribute,
împărtăşind creaţiei ceea ce aparţine Fiului. Astfel: dacă Dumnezeu este
88
† Calinic Botoşăneanul, episcop-vicar al Arhiep. Iaşilor, Logica Trinităţii, edit. Gedo, Cluj-Napoca, 2005, pag. 234
89
Ioan Bria, Credinţa pe care o mărturisim, edit. IBMBOR, Bucureşti, 1987, pag. 53
90
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. D. Fecioru, edit. Scripta, Bucureşti, 1993, pag. 83
91
25
Domnul cel viu, Fiul este viaţa însăşi, iar Duhul este spiritul dătător de viaţă, al
Fiului şi a tot ce există.92
Desăvârşita unitate fiinţială dumnezeiască nu este în nici un fel alterată
prin deosebirea dintre Persoane, întrucât această deosebire arătată în
proprietăţile Persoanelor (Tatăl nenăscut, Fiul născut, Duhul Sfânt purces) nu
este fiinţială, ci personală. Împreuna-existenţă sau coexistenţa Persoanelor
dumnezeieşti, împreuna-locuire, în înţelesul de a fi una în alta fără amestecare,
teologia o numeşte perihoreză, care înseamnă înconjurarea reciprocă, sau, mai
potrivit, întrepătrunderea reciprocă a Persoanelor divine.93
După perihoreză, un alt aspect important al comuniunii Persoanelor
Sfintei Treimi este cel numit apropiere, numire care se referă la faptul că,
uneori, se atribuie unei persoane divine o însuşire sau o lucrare externă care
aparţine real şi deplin şi celorlalte două Persoane, dar este afirmată ca şi cum i-
ar fi proprie Persoanei Căreia i se atribuie. Atribuirea aceasta, adică apropierea,
nu se face prin excluderea celorlalte Persoane de la ceea ce se atribuie uneia
dintre Ele, ci doar atât că ceea ce este comun Persoanelor se atribuie uneia
dintre Ele, fără ca prin această atribuire să înceteze de a fi şi rămâne comun.
Dacă, de pildă, Tatălui I se atribuie puterea, Fiului adevărul, Duhului Sfănt
harul, nu înseamnă că numai Tatăl este puterea, numai Fiul adevărul şi numai
Duhul Sfânt Harul, ci că toate acestea, ca şi celelalte atribute, sunt comune
Persoanelor dumnezeieşti şi nedespărţite.94
Nu există un lucru total despărţit de altele şi nici o unitate fără o distincţie
în ea. În consecinţă, toate numerele sunt în acelaşi timp o unitate şi orice unitate
e în acelaşi timp un număr; şi orice unu e şi multiplu, şi orice multiplu e şi unu.
Şi una şi alta sunt relative. Realitatea e dincolo de unu şi de multiplu.
Careacterul acesta îl are în mod eminent Dumnezeu. El este în mod eminent
«Unu» şi «Trei», sau, mai bine zis, dincolo de modul cum e la noi unu şi trei.
Cele trei Subiecte sunt atât de interioare în unitatea lor de fiinţă nedisperată, că
nu pot fi în nici un fel despărţite, ca să poată fi numărate ca trei entităţi cu o
oarecare discontinuitate între ele.95
Dacă eu-l fără nici o relaţie poate fi reprezentat ca un punct, iar relaţia
între două subiecte, ca o linie ce leagă un punct cu altul, relaţia cu al treilea
poate fi reprezentată ca o suprafaţă, care cuprinde în interiorul ei totul, mai
precis ca un triunghi. Intenţionalitatea aceasta e realizată în comuniunea
treimică divină. De aceea şi subiectele create sunt înfăţişate şi ridicate la nivelul
de parteneri ai dialogului cu Tatăl şi cu Fiul prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt
reprezintă putinţa întinderii iubirii dintre Tatăl şi Fiul la alte subiecte şi, în
acelaşi timp, drepul unui al treilea la dialogul iubitor al celor doi, drept cu care
El investeşte subiectele create.96
Dumnezeu este dragostea însăşi. El se actualizează ca dragoste în
persoana Fiului, iar prin Duhul Sfânt, Care este în mod necesar şi Duhul Fiului,
92
93
2000, pag. 119
94
Ibidem, pag. 120
95
96
Ibidem,pag. 321-322
26
revarsă această dragoste în inimile noastre. Sau altfel spus: Duhul sfinţeşte
acum cu darurile Sale creaţia pe care Fiul o restaurează şi o binecuvântează cu
Întruparea Sa şi pe care Tatăl a creat-o la început prin voinţa Sa liberă, datorită
iubirii Sale faţă de oameni. Adică, Dumnezeu lucrează totdeauna în şi către
creaţiune prin Cuvântul şi în Duhul Sfânt. Şi invers: creaţiunea lucrează în şi
către Dumnezeu prin Cuvântul şi Duhul Sfânt.97
Creat prin Cuvânt, universul nu trimite numai către cea de a doua
persoană dumnezeiască, de vreme ce Logosul este Fiul Tatălui, ci spre întreaga
Sfântă Treime, taina şi structura supremei iubiri. Spre a înţelege sensul creaţiei
umane şi cosmice, părintele Stăniloae aruncă dese priviri spre misterul
Preafintei Treimi. Numai Dumnezeul tripersonal împlineşte exigenţa
absolutului de a fi viu, liber şi iubitor, Dumnezeul comuniunii, care dă mărturie
despre Sine prin armonia creaţiei.98
Caracteristică prin maniera în care părintele Stăniloae discută despre
absolutul viu (existenţa supremă, fiinţa-comuniune) este teoria
intersubiectivităţii divine99. Teoria propune perspectiva unei reciprocităţi a
iubirii tripersonale, în care Fiul şi Duhul nu provin pasiv din Tatăl, ci, primind
fiinţa Tatălui ca iubire, îşi determină interactiv propria existenţă în comuniune
cu Tatăl şi între ei. Prin aceasta, actul fiinţării trinitare este unul de reciprocă
dăruire, de comunicare antică.100
Mai mult, în această dăruire, fiecare persoană trăieşte ca ale sale – fără
confuzie – tot ceea ce este propriu celorlalte. „Ei nu pot fi decât împreună din
veci. Iubirea nu este înainte de ei şi nici ei înaintea iubirii. Ei sunt structura
veşnică a iubirii, care este una cu însăşi existenţa”101 spune părintele Stăniloae.
Chiar dacă, însă, rămâne o semnificativă diferenţă de nivel între maniera în care
cele trei Persoane divine se dăruiesc reciproc şi maniera în care Creatorul se
oferă creaţiei sale, comuniunea trinitară se manifestă ca atare în planul relaţiilor
lui Dumnezeu cu lumea. Numai o asemenea fiinţare întru iubire poate constitui
sursa şi garanţia sursei umanităţii creaţiei, înţeleasă ca reciprocitate şi
convergenţă dinamică a făpturilor, într-o vastă ţesătură a relaţiilor.102
Pe bună dreptate se întreabă părintele: „Dacă sursa universului nu ar fi
Sfânta Treime - taina eternă a existenţei desăvârşite103 -, de unde ar fi iubirea
peste tot în lume? Lumea structurată ca iubire, ca «ipostas cosmic al iubirii
plasticizate», reprezintă o replică a comuniunii tripersonale divine. În
comunicarea interumană se revelează faptul că am fost creaţi de Cuvântul care
ne-a făcut, după chipul Său, cuvinte (de vreme ce suntem rostuiţi prin rostirea
97
98
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,Sfânta Treime sau La început a fost iubirea,edit. IBMBOR,Bucureşti, 1993,pag. 64-67
99
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, edit. Anastasia, Bucureşti,
1993, pag. 181
100
Pr. Doru Costache, Colocviul fără sfârşit – raţiunea de a fi în gândirea Pr. D Stăniloae, din „Dumitru Stăniloae sau
Paradoxul Teologiei”, edit. Anastasia, Bucureşti, 2003, pag. 191
101
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos,edit. Centrului mitropolitan Sibiu,Sibiu,1991,
pag. 143
102
Pr. Doru Costache, op. cit., pag. 192
103
27
lui) cuvântătoare (căci suntem capabili să rostim şi noi, dacă nu rostuind, cel
puţin arătând un rost).”104
Persoana umană, conştiinţă creată, este constituită după chipul Sfintei
Treimi. Fiind „cuvânt cuvântător inepuizabil”, persoana se adresează totdeauna
altor persoane, care-i pot înţelege cuvintele şi-i pot răspunde. Implicit, prin
faptul că vorbeşte altora, persoana umană solicită şi un răspuns.105 „Restrânsă la
sine, persoana omenească se îngustează prin neputinţa de a se actualiza singură,
de a-şi realiza toate posibilităţile. Mai ales, sărăceşte în lipsa unei noutăţi reale,
absolute, a unei spontaneităţi pe care i-o procură numai relaţia colocvială şi
deplin convivială cu semenii.”106
Diferenţele interumane – care ţin de unicitatea persoanei, de gen, de
vârstă şi rasă, de cultură şi de sânge – reclamă dialogul şi comuniunea, pentru
că nimeni nu se poate împlini exclusiv prin sine. Pentru părintele Stăniloae,
umanizarea deplină fără vieţuirea virtuoasă nu este posibilă, virtutea restituind
persoanei posibilitatea ieşirii iubitoare spre ceilalţi sau puterea comuniunii.
Virtutea este adevărata stare de a fi a omului, în timp ce păcatul îl reduce pe om
la sine, adică la mai nimic.107
Numai printr-o comunicare în dragoste se realizează deplin persoana
umană, căci umanizarea este legată de comuniunea tot mai adâncă între oameni.
Dacă „persoana e viaţă pentru şi prin alte persoane, ea nu poate fi fără altele.”
Numai iubirea, compasiunea, care vin din comunicarea interumană, din
atingerea celuilalt, poate scoate oamenii din simpla abstracţiune a situaţiei
anonimului contemporan.108
Oportunitatea realizării comuniunii între oameni a fost oferită deja,
Dumnezeu Însuşi având iniţiativa de a prilejui apropierea unora de ceilalţi prin
faptul că ne-a pus la dispoziţie lumea – un conţinut pe care să-l dăruim, ca pe
noi înşine, prin comunicare. De aceea, nu întâmplător, în centrul vieţii Bisericii
se află hrana euharistică, lumea transfigurată în dialogul complex dintre
Dumnezeu şi umanitate, dar şi dintre oameni, în Hristos.109
Cultul creştin în întregime este un cult adresat Tatălui, prin Hristos, în
Sfântul Duh; tot aşa, cultul eclezial exprimă darul cunoştinţei, al vieţii celei noi
venind de la Tatăl, prin Hristos, în Duhul Sfânt. Rugăciunile euharistice
exprimă cu multă claritate instaurarea acestei relaţii noi şi fundamentale a
omului cu Tatăl, ca roadă a comuniunii euharistice.110
Nicolae Cabasila a stăruit în mod deosebit asupra procesului de
transformare a credincioşilor prin comuniunea euharistică, afirmând: „O! Ce
taină copleşitoare! Cugetul lui Hristos se face una cu cugetul nostru, voia Lui,
una cu voia noastră, trupul şi sângele Lui, una cu trupul şi sângele nostru! Şi
104
105
106
Pr. Doru Costache, op. cit., pag. 196
107
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, edit. Anastasia, Bucureşti,
1993, pag. 191
108
Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae,Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, edit.Centrului mitropolitan Sibiu,Sibiu,1991,pag.151
109
Pr. Doru Costache, op. cit.,pag. 199
110
Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, Împărtăşirea Sfântului Duh, edit. IBMBOR, Bucureşti, 1999, trad. de Măriuca şi
Adrian Alexandrescu, pag. 289
28
atunci, cât de puternic trebuie să fie cugetul nostru, când e stăpânit de cugetul
lui Dumnezeu, cât de dârză voinţa noastră şi cât de înflăcărat curajul nostru,
când focul însuşi se revarsă peste el!”111 De asemenea, părintele Stăniloae
înfăţişează trupul înviat al lui Hristos ca mister al materiei transfigurate. Ori,
din momentul în care spiritualitatea tinde la transfigurarea nu numai a sufletului
ci şi a trupului, este clar că, departe de a favoriza fuga de lume, angajează
credinciosul în răspundere faţă de semen, societate şi natură.
Aşadar, umanizarea deplină implică nu doar comuniunea interumană ci şi
actualizarea naturii cosmice ca „realitate comună”. Lumea trebuie asumată
comunional, pentru a înceta să mai fie sursă a tensiunilor dintre oameni. Un pas
necesar în direcţia realizării acestui tip de asumare este contemplarea sensului
creaţiei. Contemplarea naturii creaţiei dezvăluie ca insuficientă şi trecătoare
valoarea lumii, de vreme ce, în alcătuirea lui simbolică, universul indică mereu
dincolo de sine, către cele dumnezeieşti şi netrecătoare. Adevărul este că lumea
nici măcar nu poate fi stăpânită, că orice tentativă de a o stăpâni în mod absolut
este sortită eşecului şi că, mai departe, o asemenea intenţie risipeşte şansele
comuniunii interumane. Oamenii trebuie să conştientizeze faptul că, deşi au
primit-o ca dar dumnezeiesc, lumea nu le aparţine şi că prin conceperea lumii
ca proprietate, ca bun exclusiv al unuia, se face mult prea dificilă comunicarea
iubirii între oameni.112
Experienţa istorică precum şi cele mai mărunte întâmplări cotidiene ne
învaţă că umanitatea se formează şi se câştigă clipă de clipă, prin eforturile
oamenilor de a deveni persoane în sensul deplin al cuvântului. Adevărul acesta
este adesea trecut cu vederea, crezându-se că simpla prezenţă a oamenilor ar fi
suficientă pentru ca în jurul lor să se creeze automat un mediu „uman”. Acestă
calitate variază, în realitate, de la caz la caz. În plus, conceptul de persoană nu a
circulat până acum decât în restrânse cercuri filosofice; pentru a fi bine înţeles,
el trebuie încadrat într-o antropologie filosofică care să-i precizeze
fundamentul.
A deveni persoană în adevăratul sens al cuvântului înseamnă a te înălţa în
plan spiritual, a împlini destinul creator cu care ai fost înzestrat. Înseamnă apoi
a încerca să dai viaţă elementului personal din tine, care te diferenţiază profund
de uniformitatea colectivităţii în care eşti angrenat şi pe care trebuie să tinzi
mereu să o depăşeşti. În sfârşit, a deveni persoană mai poate însemna să onorezi
şi să cinsteşti universalul care şi în tine s-a întrupat, cultivându-ţi propria
unicitate şi vocaţie.113
Pentru o societate post-totalitară, cum sper să fie şi societatea românească
de astăzi, urgenţele economice aproape că fac inutile orice alte discuţii despre
problemele legate de edificarea interioară a membrilor săi. La prima vedere,
pare inoportun să vorbeşti despre o societate de inspiraţie personalistă, atât timp
cât necesităţile materiale rămân la cote nepermis de înalte. Dacă judecăm mai
adânc însă, acestea ne-ar putea apărea, totuşi, chiar ca o terapie utilă şi
111
Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, din P.S.B, P.G. 150, 585, SC 355, pag. 195
112
113
Asist. Aurelian Crăiuţu, Pentru o societate de inspiraţie personalistă, din „Persoană şi comuniune – Prinos de
cinstire Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae”, edit. Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu, Sibiu, 1993, pag. 236
29
binevenită. Clădirea societăţii exterioare nu se poate face independent de – sau
ignorând pur şi simplu – edificarea societăţii interioare. A alunga răul din
aceasta din urmă este un prim pas esenţial în restaurarea societăţii exterioare.114
Este, aşadar, posibilă şi realistă în condiţiile noastre edificarea unei
societăţi de inspiraţie personalistă, bazată pe comuniunea interpersonală dintre
semeni? La această întrebare las răspunsul deschis, invitând la reflecţie şi
dialog, la meditaţii ce ar putea deveni fructuoase în timp.
Încheiere
114
Asist. Aurelian Crăiuţu, Pentru o societate de inspiraţie personalistă, din „Persoană şi comuniune – Prinos de cinstire
Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae”, edit. Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu, Sibiu, 1993, pag. 236
30
Teologia adevărată şi vie, în gândirea părintelui profesor Dumitru
Stăniloae, se orientează simultan în trei direcţii: spre trecut, prezent şi viitor. Ea
este în acelaşi timp apostolică, contemporană şi profetică. Caracteristicile ei
sunt „fidelitatea faţă de Revelaţia cu Hristos dată în Sfânta Scriptură şi
Tradiţie... responsabilitatea către credincioşii care sunt contemporani cu
teologia care se face şi deschiderea către viitorul eshatologic”115.
Părintele Dumitru Stăniloae nu este interesat de a angrena reciproc
gândirea modernă şi teologia, ci se preocupă în schimb de o angajare care are
loc în interiorul propriei sale minţi şi inimi. Şi, dacă aceasta are loc acolo,
atunci va avea loc şi în minţile şi inimile celor care se angajează în a crede
cuvântul său. Cel mai clar exemplu al acestei angajări este respectul faţă de
persoană. Întreaga sa teologie – pronind de la concepţia despre Dumnezeu în
Treime, până la Biserică şi la concepţia despre dezvoltare persoanei umane –
este străbătută de un sentiment acut al importanţei planului personal.
Deosebit de important este faptul că în tratarea acestor idei, părintele
Stăniloae se deschide ideilor noi şi descoperă în ele concepte care cristalizează
într-un fel izbitor intuiţii ale Sfinţilor Părinţi. El nu încearcă să reducă ideea de
persoană la o temă strict patristică (cum par să o facă uneori unii scriitori
ortodocşi), ci recunoaşte în aspectele gândirii moderne adâncirea unei intuiţii
patristice. În acelaşi timp, el păstrează o dimensiune patristică ce lipseşte de
obicei cu desăvârşire din idea modernă de personalitate: cosmicul care
îmbrăţişează personalul.116
Trebuie să observăm în primul rând originalitatea interpretării pe care
părintele profesor o dă conceptului de persoană în contextul gândirii moderne.
Teoria lui Descartes, după axioma „cogito, ergo sum”, identifică sinele prin
procesul de gândire, trasând coordonate bine definite în calea înţelegerii
moderne a conceptului de persoană. Părintele Stăniloae vede, însă, raţionalitatea
ca o dimensiune participativă şi iubirea inter-personală drept înţelesul oricărei
forme de existenţă, cu mult superior fiind dictonul patristic „iubesc, deci exist”.
Aşadar, relaţionalitatea şi iubirea sunt dimensiuni inerente creaţiei şi ca urmare
se află în inima fiinţei umane. Deci identitatea nu este negată, ci este posibilă
doar prin participarea la comuniunea iubirii cu ceilalţi şi, în ultimă instanţă, cu
dumnezeirea.
Paradoxul persoanei constă în faptul că ea este în acelaşi timp o realitate
diferită de natură, dar şi realizarea concretă a naturii. Persoana nnu este nici un
lucru adăugat naturii, nici unul opus naturii. Prin urmare, înţelegerea persoanei
ca fiind-în-sine şi fiind-în-relaţie în acelaşi timp, îl împiedică pe părintele
Stăniloae să răstoarne echilibrul ontologic între persoană şi natură, un echilibru
afirmat cu atâta tărie de capadocieni.117
115
† Kallistos Ware, ep. de Diokleia, Experienţa lui Dumnezeu în „Teologia Dogmatică” a Pr. D. Stăniloae, din
„Persoană şi comuniune – Prinos de cinstire Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae”, edit. Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu,
Sibiu, 1993, pag. 108
116
Andrew Louth, Dumitru Stăniloae şi teologia neo-patristică, din „Dumitru Stăniloae sau Paradoxul Teologiei”, edit.
Anastasia, Bucureşti, 2003, pag. 142
117
Silviu Eugen Rogobete, Existenţialismul mistic sau participare comunitară? Două alternative în cadrul tradiţiei
ortodoxe: Vladimir Lossky şi Dumitru Stăniloae, din „Dumitru Stăniloae sau Paradoxul Teologiei”, edit. Anastasia, Bucureşti,
2003, pag. 295-296
31
Totuşi, probabil cea mai importantă implicaţie care se desprinde din
opera părintelui Stăniloae este aceea că ne adresează invitaţia de a participa la
acea realitate care singură poate da sens fiecăruia dintre noi: realitatea personală
a lui Dumnezeu.
Bibliografie
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sf. Sinod, redactată şi adnotată de
†Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, edit. IBMBOR, Bucureşti, 2001
32
2. Stăniloae , Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 1, 2 şi 3, edit.
IBMBOR, Bucureşti, 2003
3. Stăniloae , Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, edit.
IBMBOR , Bucureşti, 1993
4. Stăniloae , Pr. Prof. Dr. Dumitru, Chipul nemuritor al Lui Dumnezeu, edit. Mitropoliei
Olteniei, Craiova, 1987
5. Stăniloae , Pr. Prof. Dr. Dumitru, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, edit. Centrului
mitropolitan Sibiu, Sibiu, 1991
6. Stăniloae , Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului,
edit. Anastasia, Bucureşti, 1993
7. Stăniloae , Pr. Prof. Dr. Dumitru, Relaţii Treimice în viaţa Bisericii, din rev.
„Ortodoxia”, nr. 4/1964
8. † Arhim. Silvestru- episcop de Canev, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 4, edit.
Credinţa strămoşească, Argeş, 2001
9. Bobrinskoy, Pr. Prof. Boris, Împărtăşirea Sfântului Duh, trad. de Măriuca şi Adrian
Alexandrescu, edit. IBMBOR, Bucureşti, 1999
10. Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, edit.
Diecezană, Caransebeş, 2001
11. Bria Ioan, Credinţa pe care o mărturisim, edit. IBMBOR, Bucureşti, 1987
12. † Calinic Botoşăneanul, episcop-vicar al Arhiep. Iaşilor, Logica Trinităţii, edit. Gedo,
Cluj-Napoca, 2005
13. Cabasila Nicolae, Despre viaţa în Hristos, din P.S.B, P.G. 150, 585, SC 355
14. Coman, Pr. Prof. Ioan G., „Şi Cuvântul trup S-a făcut”, edit. Mitropoliei Banatului,
Timişoara, 1993
15. Costache, Pr. Doru, Colocviul fără sfârşit – raţiunea de a fi în gândirea Pr. D
Stăniloae, din „Dumitru Stăniloae sau Paradoxul Teologiei”, vol. coordonat de Teodor
Baconsky şi Bogdan Tătaru-Cazaban, edit. Anastasia, Bucureşti, 2003
16. Crăiuţu, Asist. Aurelian, Pentru o societate de inspiraţie personalistă, din „Persoană
şi comuniune – Prinos de cinstire Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae”, vol. coordonat de Pr.
Prof. Dr. Mircea Păcurariu şi Diac. Asist. Ioan I. Ică jr., edit. Arhiepiscopiei Ortodoxe
Sibiu, Sibiu, 1993
17. Evdokimov Paul, Ortodoxia,trad. de Dr. Irineu Ioan Popa – arhiereu vicar, edit.
IBMBOR, Bucureşti, 1996
18. Filocalia VII, cap. 37, tradus de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, edit.
IBMBOR,Bucureşti, 1977
19. Lossky Vladimir, Introducere în Teologia Ortodoxă, edit. Sophia, Bucureşti, 2006
20. Louth Andrew, Dumitru Stăniloae şi teologia neo-patristică, din „Dumitru Stăniloae
sau Paradoxul Teologiei”, vol. coordonat de Teodor Baconsky şi Bogdan Tătaru-Cazaban,
edit. Anastasia, Bucureşti, 2003
21. † Kallistos Ware, ep. de Diokleia, Experienţa lui Dumnezeu în „Teologia Dogmatică”
a Pr. D. Stăniloae, din „Persoană şi comuniune – Prinos de cinstire Pr. Prof. Acad.
Dumitru Stăniloae”, edit. Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu, Sibiu, 1993
22. Mihălcescu, Pr. Prof. Ioan, Apologetica-Noţiuni de filozofie a Religiei pentru elevi şi
tineret, ediţia a V-a, edit. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1994
23. Nellos Panayotis, Omul – animal îndumnezeit, edit. Deisis, trad. de diac. Ioan I. Ică jr.,
Sibiu, 1999
33
24. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, edit. IBMBOR, Bucureşti,
2005
25. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Opera părintelui Dumitru Stăniloae-O remarcabilă
contribuţie hristologică, din „Persoană şi comuniune – Prinos de cinstire Pr. Prof. Acad.
Dumitru Stăniloae”, vol. coordonat de Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu şi Diac. Asist. Ioan I.
Ică jr, edit. Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu, Sibiu, 1993
26. Radu, Prof. Dr. Dumitru, Îndrumări misionare, edit. IBMBOR, Bucureşti, 1986
27. Remete, Pr. Lector George, Dogmatica ortodoxă, edit. Episcopiei Ortodoxe Alba Iulia,
Alba Iulia, 1997
28. Rogobete Silviu Eugen, Existenţialismul mistic sau participare comunitară? Două
alternative în cadrul tradiţiei ortodoxe: Vladimir Lossky şi Dumitru Stăniloae, din
„Dumitru Stăniloae sau Paradoxul Teologiei”, vol. coordonat de Teodor Baconsky şi
Bogdan Tătaru-Cazaban, edit. Anastasia, Bucureşti, 2003
29. Solunca–Moise Elena, Dumnezeu, persoana şi lumea în viziunea Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae, din „Persoană şi comuniune – Prinos de cinstire Pr. Prof. Acad. Dumitru
Stăniloae”, vol. coordonat de Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu şi Diac. Asist. Ioan I. Ică jr.,
edit. Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu, Sibiu, 1993
30. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de D. Fecioru, edit. Scripta, Bucureşti, 1993
31. Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântări Teologice 5, din P.S.B., tradus de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae
32. Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor şi Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Teologia Dogmatică,
edit. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2000
34

Conceptul de "Persoana" in Teologia PR - Prof.Dr. Dumitru Stăniloae

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Conceptul de "Persoana" in Teologia PR - Prof.Dr. Dumitru Stăniloae

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Conceptul de „persoană” în

teologia Pr. Prof. Dr.

Pr. Prof. Păvăleanu Vasile

2. Persoanele Sfintei Treimi.....................................pag. 5

3. Persoana Mântuitorului Iisus Hristos ..................pag. 12

5. Comuniunea persoanelor .....................................pag. 23

« Iubirea nu-i „orice”.... Mai mult decât iubire

S-ar putea să vă placă și