Sunteți pe pagina 1din 70

TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR

CAPITOLUL X
OBLIGAŢIA CIVILĂ

1. NOŢIUNEA DE OBLIGAŢIE CIVILĂ


2. ELEMENTELE RAPORTULUI JURIDIC DE OBLIGAŢIE
3. IZVOARELE OBLIGAŢIILOR
4. CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR
5. OBLIGAŢIILE COMPLEXE
6. OBLIGAŢIILE AFECTATE DE MODALITĂŢI

1. NOŢIUNEA DE OBLIGAŢIE CIVILĂ


În dreptul civil, termenul de obligaţie are trei accepţiuni:
a.) în sens larg (lato sensu) se înţelege acel raport juridic în care o persoană - numită creditor - pretinde
alteia - numita debitor - să dea, să facă sau să nu facă ceva, iar în cazul neîndeplinirii acestei
îndatoriri, creditorul poate să apeleze la forţa de constrângere a statului, solicitând aplicarea unei
sancţiuni.
b.) în sens restrâns (stricto sensu) obligaţia civilă reprezintă îndatorirea ce revine subiectului pasiv sau
prestaţia la care este ţinut debitorul, fie că acesta constă într-o acţiune, fie într-o abstenţiune.
c.) în al treilea rând, obligaţia denumeste înscrisul care încorporează dreptul subiectiv patrimonial al
creditorului şi obligaţia corelativă a debitorului (ex.obligaţiunile).

2. ELEMENTELE RAPORTULUI JURIDIC DE OBLIGAŢIE


Subiectele raportului juridic de obligaţie pot fi atât persoane fizice cât şi persoane juridice, ori,
excepţional, statul.
Subiectul activ se numeşte creditor, iar subiectul pasiv se numeşte debitor.
Uneori o persoana poate avea o dubla calitate: şi de debitor, şi de creditor.
Conţinutul raportului de obligaţie îl constituie dreptul de creanţă aparţinând creditorului şi
obligaţia corespunzătoare a debitorului.
Dreptul de creanţă se înscrie în activul patrimonial, iar obligaţia corelativă în pasivul acesteia. Dreptul de
creanţă este un drept relativ, nu absolut.
Obiectul raportului de obligaţie este acţiunea sau abstenţiunea subiectului pasiv, corespunzatoare
dreptului subiectului activ.
Obligaţia de a da (dare) nu se confundă cu obligaţia de a preda (care este o obligaţie de a face).
Obligaţia de a nu face ceva este o obligaţie negativă (de abstenţiune) şi constă în îndatorirea debitorului de
a se abţine de la un anumit fapt la care ar fi fost îndreptăţit prin lege să îl facă.
Trebuie distinsă “obligaţia general-negativă de a nu face ceva” care incumbă tuturor persoanelor
în cazul raporturilor juridice ce conţin drepturi absolute, obligaţie care izvorăşte din lege, de obligaţia “de a
nu face ceva” la care este ţinut debitorul într-un raport juridic concret, obligaţional.
Sancţiunea este un element specific raporturilor juridice obligaţionale perfecte. Este posibilitatea
recunoscută de lege creditorului de a recurge la forţa de constrângere a statului, în cazul în care debitorul
nu-şi îndeplineşte obligaţia.

3. IZVOARELE OBLIGAŢIILOR
Prin izvor al obligaţiilor se înţelege acel fapt juridic (lato sensu) care dă naştere unui raport juridic
obligaţional.
Potrivit Codului civil sunt izvoare de obligaţii civile: contractul, cvasicontractul, delictul,
cvasidelictul şi legea.
Contractul este “acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între
dânşii un raport juridic”.
Cvasicontractul este un fapt licit şi voluntar din care se naşte o obligaţie către o altă persoană sau
obligaţii reciproce între părţi. Cvasicontractele reglementate de Codul civil sunt gestiunea de afaceri şi plata
nedatorată. Practica judiciara a adăugat la acestea şi îmbogăţirea fără just temei.
Delictul şi cvasidelictul sunt definite de art.998 şi 999 C.civ. Art.998 C.civ. prevede ca “orice
faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeala s-a ocazionat, a-l
repara”. Art.999 C.civ. stabileşte ca “Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta
sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa să “. Delictul se comite cu intenţie, iar
cvasidelictul din culpă.
Există şi o altă clasificare, împărtăşită de literatura juridică:
- obligaţii civile care izvorăsc din acte juridice;
- obligaţii civile care izvorăsc din fapte juridice(stricto sensu)
- obligaţii civile care izvorăsc din lege (ex. obligaţia de întreţinere).

4. CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR
În functie de obiect obligaţiile pot fi:
- obligaţii de dare, adică de constituire sau transferare a unui drept real;
- obligaţii de facere, care constau în predarea unui bun sau plata unei sume de bani;
- oblgaţii de non-facere care constau în abţinerea debitorului de la ceva ce avea dreptul să facă.
După întinderea obligaţiei, obligaţiile se împart în:
a. obligaţii de rezultat sau determinate, în care debitorul se obligă la o acţiune care are
un rezultat
b. obligaţii de mijloace sau de diligenţa, în care debitorul se obligă să depună toată
străduinţa, toată diligenţa pentru obţinerea unui rezultat (ex.însănătoşirea
bolnavului).
Interesul clasificării priveşte soluţionarea problemei vinovăţiei. În cazul obligaţiilor de rezultat,
dacă debitorul nu atinge rezultatul pentru care este dator, el este prezumat prin aceasta în culpă.
La obligaţiile de mijloace, nerealizarea rezultatului nu este prin ea însăşi o dovadă a culpei
debitorului, deci creditorul trebuie să probeze că debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de mijloace şi din
această cauză nu s-a obţinut rezultatul.
După sancţiune, obligaţiile civile se clasifică în:
- obligaţii civile perfecte, a căror nerespectare este însoţită de o sancţiune civilă
- obligaţii civile imperfecte (naturale) care sunt lipsite de sancţiune, dar care pot fi
executate fără ca debitorul să mai poată pretinde restituirea prestaţiei. Art.1092 al
C.civ.prevede: ”Repeteţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost
achitate de bunăvoie”. Art.20 din Decretul nr.167/1958 privind prescripţia extinctivă prevede,
de asemenea, imposibilitatea repetiţiunii obligaţiei prescrise, dar executate de bunăvoie.
După opozabilitate, obligaţiile se clasifică în trei categorii:
- obişnuite, cele mai numeroase care se bazează pe principiul relativităţii efectelor actelor
juridice (res inter alios acta)
- reale (propter rem), care apar ca un accesoriu al unui drept real;
- scriptae în rem - a căror opozabilitate este strâns legată de posesia lucrului.Titularul
dreptului de folosinţă asupra acelui bun işi poate realiza dreptul său numai daca dobânditorii
succesivi ai proprietăţii lucrului respectă acel drept.
După structură obligaţiile pot fi:
- pure şi simple, în care există un singur creditor şi un singur debitor, şi nu sunt afectate de
modalităţi;
- complexe, în care există o pluralitate de subiecte sau de obiecte, ori ambele
- afectate de modalităţi (de termen sau condiţie).

5. OBLIGAŢIILE COMPLEXE
Obligaţiile complexe pot fi obligaţii cu pluralitate de subiecte, obligaţii cu pluralitate de obiecte
şi obligaţii indivizibile.
A. Obligaţiile cu pluralitate de subiecte se pot clasifica în:
A - obligaţii conjuncte (divizibile). Aceste obligaţii constituie regulă (art.1060 C.civ.). Fiecare creditor
acţionează pentru realizarea drepturilor subiective, proprii, iar fiecare debitor răspunde pentru partea să
din datorie în cadrul obligaţiilor conjuncte.
B - obligaţii solidare (art.1034-1056 C.civ.) în care fiecare creditor solidar poate să pretindă debitorului
executarea întregii datorii sau fiecare debitor solidar poate fi urmărit pentru executarea prestaţiei
datorate de toti debitorii solidari, creditorului.
Solidaritatea activă (între creditori) permite fiecărui creditor să ceara debitorului plata întregii
datorii. Solidaritatea activă trebuie stipulată expres.
Efectele între creditori şi debitorul comun: fiecare creditor are dreptul să pretindă şi să primească
plata întregii creanţe. Debitorul acţionat în justitie de unul din creditorii solidari, nu poate plăti valabil decât
creditorului reclamant.
Actul care întrerupe prescripţia în privinţa unuia din creditorii solidari profită tuturor creditorilor.
Creditorul solidar reprezintă pe ceilalţi cocreditori în toate actele care pot avea ca efect
conservarea obligaţiei (art.1038 C.civ.), dar nu şi când este vorba de înrăutăţirea situaţiei acestora.
Creditorul solidar care a primit toată datoria, este obligat să împarta cu ceilalţi creditori solidari, afară
numai de va proba că obligaţia este contractată numai în interesul său (art.1037 C.civ.).
Solidaritatea pasivă. Art.1039 prevede că “Obligaţia este solidară din partea debitorilor, când toţi
s-au obligat la acelaşi lucru, astfel că fiecare poate fi constrâns pentru totalitate şi plata făcută de unul din
debitori, liberează şi pe ceilalti către creditor”.
Obligaţiile solidare pasive comportă o unitate de obiect, căci ele poartă asupra unui singur lucru
(obiect). De aici urmatoarele consecinţe:
- creditorul are posibilitatea de a urmări pe oricare debitor şi plata făcută de acesta îi eliberează şi pe ceilalţi
codebitori;
- creditorul are posibilitatea de a alege pe oricare dintre debitori, pentru că toţi sunt debitori principali, iar
debitorul urmărit nu poate opune creditorului beneficiul diviziunii (art.1042 C.civ.). Liberarea completă a
debitorilor se poate face şi prin celelalte mijloace de stingere a obligaţiilor nu numai prin plată, cum ar fi:
compensaţia, novaţia, remiterea de datorie etc.
Pluralitatea de legături obligaţionale. Existenţa mai multor debitori creează atâtea legaturi cati
debitori sunt:
- fiecare debitor are un raport juridic propriu cu creditorul său.
Obligatia să poate să fie afectată de modalităţi (termen, condiţie) care nu vor opera cu privire la ceilalţi
codebitori
- datoria fiecărui mostenitor al debitorului solidar este indivizibila în raport cu creditorul
- există două tipuri de excepţii, de apărări pe care le poate opune un debitor solidar; unele excepţii comune,
de care profită şi ceilalţi debitori, şi altele personale, de care profită numai debitorul respectiv.
Raporturile dintre codebitori.
După efectuarea plăţii de către unul dintre codebitorii solidari, între codebitorii solidari datoria
este conjunctă (divizibila) (art.1052 C.civ.).
Deci debitorul care a plătit nu mai beneficiază în continuare de avantajele solidarităţii faţă de ceilalţi
codebitori. În general, împărţirea între codebitorii solidari a prestaţiei executate se face în părţi egale, cu
excepţia cazurilor când între ei a intervenit o întelegere cu privire la împarţirea în mod diferenţiat a plăţii
efectuate, în special în situaţia când unul dintre debitori este insolvabil.
Riscul insolvabilităţii unui debitor se suportă de toti ceilalţi, inclusiv de către cel care a facut
plata, proporţional cu cota fiecăruia din datorie (art.1053 al C.civ.).
Acţiunea în regres pornită de către debitorul plătitor (solvens) împotriva fiecărui debitor, poate fi
considerată fie o acţiune personală întemeiată pe mandat tacit sau gestiune de afaceri, fie o acţiune
subrogatorie în locul debitorului plătit.
Debitorul solvens va rămâne un simplu creditor chirografar; deci nu i se creează anumite garanţii
speciale.
Potrivit art.1056 C.civ.,”Codebitorul solidar reprezintă pe ceilalţi codebitori în toate actele care pot
avea ca efect stingerea sau împuţinarea obligaţiei”.
Codebitorul solidar poate opune împotriva creditorului care l-a chemat în judecată toate excepţiile care îi
sunt personale, precum şi acelea care sunt comune debitorilor; dar nu poate opune excepţiile sau apărarile
personale ale celorlalţi codebitori solidari.
Solidaritatea pasiva nu se prezumă, ea trebuie să fie prevazută expres fie în convenţia părţilor, fie
în lege.
În dreptul comercial, solidaritatea este regulă; ea prezumă, iar în cazul în care părţile doresc să
deroge de la această regulă, trebuie să o faca în mod expres.
În dreptul civil, solidaritatea pasivă este legată în urmatoarele cazuri:
- cei care au cauzat împreuna un prejudiciu printr-o faptă ilicită răspund solidar faţă de victimă (art,1003
C.civ.);
- mandanţii care au desemnat acelaşi mandatar, vor răspunde solidar pentru toate efectele mandatului
(art.1551C.civ.);
- antreprenorul şi arhitectul răspund solidar pentru dărâmarea construcţiei din cauza unui viciu al acesteia
(art.1483 C.civ.);
- executorii testamentari ai aceluiaşi defunct, răspund solidar pentru bunurile mobile încredinţate (art.918
C.civ.).
Practica judiciară şi doctrina au conceptul obligaţiei în solidum, când mai mulţi debitori au
obligaţii independente născute din cauze diferite, dar furnizează creditorului o singură creanţă. Exemplu
obligaţia alimentară: fiecare debitor poate fi urmărit pentru ceea ce creditorul are dreptul, pentru că fiecare
este ţinut personal.
Plata facută de unul din codebitori îi pune pe ceilalţi la adăpostul unei eventuale urmăriri din
partea creditorului.
Debitorul “in solidum” care a plătit mai mult decât partea să din contribuţie, are un drept de recurs
împotriva celorlalţi codebitori. În multe cazuri însă legea stabileşte o ordine în care trebuie făcută urmărirea
debitorilor, încât limitează efectele obligaţiei în solidum.
Astfel art.89 C. familiei stabileşte că “Întreţinerea se datorează în ordinea urmatoare:
a.) soţii îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi
b.) descendentul este obligat la întretinere înaintea ascendentului, iar dacă sunt mai mulţi
descendenţi, cel în grad mai apropiat înaintea celui mai îndepărtat
c.) cel care înfiază este obligat la întreţinere înaintea părinţilor fireşti
d.) fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, însă înaintea bunicilor.
Dar potrivit art.90 al.2 C. familiei, obligaţia în solidum funcţionează:
“Dacă părintele are drept la întreţinere de la mai mulţi copii, el poate, în caz de urgenţă, să porneasca
acţiunea numai împotriva unuia dintre ei. Cel care a plătit întreţinerea se poate întoarce împotriva celorlalţi
pentru partea fiecăruia.”
Solidaritatea pasivă este practic o garanţie acordată creditorilor.
Încetarea solidarităţii pasive are loc prin:
- renunţarea totală sau parţială sau tacită, la solidaritate.
Dacă este parţială, ea va produce numai faţă de codebitorul faţă de care a fost consimţită. Riscul
insolvabilităţii unui debitor îl suportă toţi ceilalţi codebitori, inclusiv cel în favoarea căruia s-a făcut
renunţarea la solidaritate;
- moartea unuia dintre codebitorii solidari. Datoria lui se divide între moştenitori, proporţional cu
partea din moştenirea ce-i revine fiecăruia.

B. Obligaţiile complexe cu pluralitate de obiecte pot fi:


1.) obligaţii conjuncte - acelea în care debitorul este obligat să execute mai multe prestaţii
cumulativ
2.) obligaţii alternative - acelea în care dacă obiectul prestaţiei constă în două sau mai multe
prestaţii, executarea unei prestaţii la alegerea uneia dintre părti duce la stingerea obligaţiei. Alegerea o are
debitorul, dacă nu s-a convenit altfel. Nu se poate executa câte o parte din fiecare obligaţie.
Aşa cum s-a arătat, alegerea prestaţiei aparţine debitorului, dacă nu s-a acordat expres creditorului. Dacă la
scadenţă debitorul nu optează pentru una din prestaţii, creditorul poate cere executarea silită pentru oricare
dintre ele.
Dacă vreuna din obligaţii are un obiect imoral, ilicit, sau piere până la scadenţă obligaţia devine
pură şi simplă. Şi în cazul în care alegerea prestaţiei se face de către creditor, dacă numai unul din lucruri a
pierit fără culpa debitorului, el va accepta obiectul ce a mai rămas.
Dacă unul a pierit din culpa debitorului, creditorul poate cere sau bunul rămas, sau preţul aceluia
care a pierit.
3.) obligaţii facultative - acelea în care debitorul se obligă la o singură prestaţie, dar cu facultatea
pentru el de a se libera executând o singură altă prestaţie determinată.
Deci exista o singura prestaţie ca obiect al obligaţiei, dar o pluralitate de prestaţii în privinţa
posibilităţii de a plăti.
Efecte: Dacă obligaţia este facultativă, creditorul nu poate cere decât executarea prestaţiei care
constituie obiectul obligaţiei, deoarece cealaltă rămâne o facultate de plată pentru debitor.
C. Obligaţiile indivize (indivizibile) sunt obligaţiile care, datorită obiectului lor sau convenţiei
părţilor, nu pot fi fracţionate între pluralitatea de subiecte active sau subiecte pasive.
Obligaţia indivizibilă nu poate fi executată decât în totalitate, pentru aceasta trebuie să existe o
pluralitate de subiecte active şi pasive, ce permite fiecărui creditor să ceară fiecărui debitor plata întregii
datorii.
Indivizibilitatea poate fi naturală sau convenţională.
În cazul indivizibilităţii convenţionale, obiectul obligaţiei este prin natura lui divizibil, dar părţile
s-au înteles să-l califice ca un bun indivizibil.
În cazul indivizibilităţii naturale, executarea parţială este de neconceput.
În caz de pluralitate de debitori, fiecare debitor este ţinut să execute integral şi o singură dată;
regula se aplică şi moştenitorilor creditorului.
În caz de pluralitate activă, fiecare creditor poate cere executarea prestatiei în totalitate, regula se
aplică şi moştenitorilor creditorului.
6. OBLIGAŢIILE AFECTATE DE MODALITĂŢI
Modalităţile care pot afecta o obligaţie civilă sunt: termenul (care interesează executarea unei obligaţii) şi
condiţia (care priveşte însăşi existenţa obligaţiei).
Termenul (Art.1022-1025 C.civ.) este un eveniment viitor şi sigur că se va produce, de care
depinde executarea sau stingerea unei obligaţii.
Clasificări:
a.) Dupa cunoasterea sau necunoasterea momentului producerii sale, termenul poate fi cert sau
incert,
Termenul cert este acela a cărui împlinire se cunoaşte din chiar momentul naşterii obligaţiei, fiind
determinat fie printr-o dată calendaristică, fie printr-un interval determinat de timp.
Termenul este incert când nu se cunoaşte în momentul naşterii obligaţiei data la care se va împlini, dar este
sigur că el se va împlini în viitor (de ex.: la decesul unei persoane).
Dacă termenul nu este determinat, judecatorul fixează un termen “rezonabil” dependent de circumstanţe
pentru executarea obligaţiilor.
b.) După interesul persoanei termenele pot fi stipulate: în favoarea creditorului. În favoarea
debitorului sau în favoarea ambelor părţi.
Cel în favoarea căruia este stipulat poate renunţa la el (de ex.: dacş e prevazut în favoarea debitorului, el
poate face o plată anticipată).
Legea prezumă, în lipsa de convenţie contrară, că termenul este stipulat în favoarea debitorului.
c.) După efectele pe care le produc, termenele pot fi:
- suspensive - care întarzie (amână ) executarea obligaţiei până la împlinirea lui. Datoria devine exigibilă la
scadenţă, la termen;
- extinctive - care au ca efect stingerea obligaţiei (în momentul împlinirii termenului, raportul juridic
obligaţional încetează)
d.) După izvor, termenul poate fi: legal, convenţional sau judiciar (de ex.: termenul de graţie),
Renunţarea la termen. Cel în favoarea căruia este prevazut, poate renunţa la el. Aceasta
înseamnă că obligaţia devine pură şi simplă, adică imediat exigibila.
Decăderea din beneficiul termenului intervine când debitorul se află în stare de insolvabilitate
sau când debitorul micşorează în mod culpabil garanţia oferită creditorului (gaj, ipotecă, privilegii).
Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ce se va produce, care suspendă fie naşterea, fie
stingerea unui contract sau a unei obligaţii.
La termen, incertitudinea vizează momentul producerii evenimentului viitor.
La conditie, incertitudinea vizează realizarea evenimentului viitor.
Cracteristicile condiţiei sunt: este un eveniment viitor, este nesigur că se va întampla şi afectează
existenţa obligaţiei.
Clasificare. Condiţia poate fi:
a.) cauzală - când realizarea ei depinde exclusiv de hazard, de întâmplare;
b.) mixtă - când realizarea ei depinde şi de voinţa uneia din părţi, cât şi de cea a unui terţ
determinat;
c.) potestativă - când realizarea ei depinde exclusiv de voinţa uneia din părţi.
Condiţiile potestative pure depind, în exclusivitate, de voinţa debitorului.
Condiţiile potestative simple depind atât de voinţa debitorului, cât şi de elemente exterioare acestuia.
În actele cu titlu gratuit este interzisă condiţia potestativă simpla şi cea pură din partea
debitorului.
În actele cu titlu oneros este interzisă condiţia potestativă pură, cea potestativa simplă este admisă. Însă
practica judiciară a extins interdicţia şi declară nule orice acte în care exista condiţia potestativă din partea
debitorului, şi sunt valabile daca condiţia potestativă este din partea creditorului.
După efectele pe care le produce, condiţia poate fi:
- conditie suspensivă, când de realizarea ei depinde naşterea raportului juridic obligaţional;
- condiţie rezolutorie, când realizarea ei conduce la desfiinţarea retroactivă a raportului juridic obligaţional.
Efectele condiţiei sunt retroactive (art.1015 C.civ.), adică se produc din momentul naşterii
obligaţiei afectate de condiţie (ex.tunc), nu numai din momentul îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei.
Efectele sunt diferite după cum condiţia este suspensivă sau rezolutorie.
Efectele condiţiei suspensive:
- pendente conditione - condiţia suspensivă presupune ca obligaţia nu există, că nu s-a născut. Debitorul
nu este obligat să respecte drepturile creditorului, iar creditorul poate cere executarea obligaţiei;
- eveniente conditione - dreptul este consolidat retroactiv, iar obligaţia produce efecte şi pentru trecut.
Excepţii de la retroactivitate:
- prescripţia extinctivă începe să curgă numai de la data realizării condiţiei;
- riscurile pieirii fortuite a bunului individual determinat rămân în sarcina înstrăinătorului;
- fructele percepute de înstrăinător până la realizarea condiţiei îi aparţin.
Dacă condiţia nu se realizează, raportul juridic obligaţional nu a luat fiinţă.
Data când se realizează sau nu se realizează condiţia, trebuie stabilită de părti în contract sau, în anumite
cazuri, ea este prevazută de legiuitor.
Dacă nu s-a fixat termen, Codul civil dispune ca ea nu se va realiza niciodată dacă este imposibil (în mod
obiectiv) să se împlinească.
Efectele condiţiei rezolutorii:
- pendente conditione
• debitorul trebuie să-şi execute obligaţia sa, iar creditorul poate cere executarea ei;
• debitorul, sub condiţie rezolutorie, suportă riscul pieirii fortuite a bunului, în calitate de proprietar;
-eveniente conditione
• în momentul îndeplinirii ei, raportul juridic se desfiinţează retroactiv. Părţile trebuie să-şi restituie
prestaţiile deja executate; raportul juridic se desfiinţează automat.
Excepţii de la retroactivitate:
- riscurile pendente conditione sunt suportate de debitorul proprietar sub condiţie rezolutorie, care va plăti
preţul deşi bunul nepredat piere la creditorul preţului (vânzător);
- actele de administrare rămân valabile;
- fructele culese de dobânditor rămân valabile.
Dacă condiţia rezolutorie nu s-a împlinit, raportul juridic obligaţional se consolidează retroactiv,
devenind un raport juridic pur şi simplu.
Pentru a produce efecte juridice, condiţia trebuie să fie posibilă (material şi juridic), licită şi morală.
Sarcina este specifică contractelor cu titlu gratuit şi constă într-o obligaţie (dare, facere sau non-
facere) impusă de cel care gratifică celui care beneficiază de liberalitate.
Sarcina imprimă contractului un caracter bilateral (sinalagmatic). Aceasta înseamnă că
beneficiarul sarcinii (creditorul ei) poate cere executarea sarcinii, rezoluţiunea sau rezilierea contractului,
iar la donaţii revocarea.
În cazul condiţiei, efectele ei se produc de drept, instanţa putând să constate doar existenţa sau
inexistenţa lor.
La sarcină instanţa se pronunţă pe aspectul neexecutării ei.
CAPITOLUL XI
CONTRACTUL CA IZVOR PRINCIPAL DE OBLIGAŢII CIVILE

1. NOŢIUNEA DE CONTRACT. IMPORTANŢA CONTRACTULUI


2. CLASIFICAREA CONTRACTELOR
3. ÎNCHEIEREA CONTRACTELOR
1. NOTIUNEA DE CONTRACT. IMPORTANTA CONTRACTULUI
Art.942 C.civ. defineşte contractul ca “acordul între două sau mai multe persoane pentru a
constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic”.
Din definiţie rezultă că acesta este un act juridic de formaţie bilaterală.
Legislaţia română (v. Titlul III art.942 C.civ “Despre contracte sau convenţii”) consideră noţiunile
de contract şi convenţie ca fiind echivalente. Alte legislaţii – cum ar fi C.civ francez – fac distincţie între
convenţie şi contract, cel din urmă fiind considerat o specie a convenţiei.
Factorul esenţial al contractului este acordul de voinţă juridică al părtilor. În principiu,
încheierea oricărui contract este liberă. În materia contractelor functionează, prin urmare, principiul
libertăţii de voinţă al părţilor.
Contractul, care s-a dezvoltat în paralel cu dreptul de proprietate, s-a născut din nevoile
schimbului de marfuri, dar îşi afirmă prezenţa şi în domeniul producţiei, fiind instrumentul prin care se
înfăptuiesc cele două componente ale activităţii economice.
În condiţiile liberalismului economic s-a dezvoltat concepţia autonomiei de voinţă drept bază a
contractului care şi-a găsit expresia în Codul civil francez din 1804, modelul Codului civil roman din 1964.
Principiul autonomiei de voinţă este caracterizat de următoarele idei:
a.) fundamentul forţei obligatorii a contractului îl constituie
voinţa părţilor;
b.) orice contract care este rezultatul voinţei părţilor este just şi
legitim;
c.) există o libertate contractuală de fond (introducerea oricăror
clauze) şi de formă (consensualismul contractelor);
d.) obligativitatea contractelor (pacta sunt servanda).

2. CLASIFICAREA CONTRACTELOR
A. După modul de formare contractele pot fi:
a.) consensuale – cele care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor. Forma
scrisă este cerută uneori doar ad probationem;
b.) solemne - pentru a căror încheiere valabilă se cere respectarea unei forme, de regulă,
forma scrisă autentică. Nerespectarea formei atrage nulitatea absolută a contractului. Exemple:
înstrăinarea terenurilor agricole, donaţia, ipoteca.
c.) reale - pentru formarea acestor contracte nu este suficientă simpla manifestare de
voinţă a parţilor, ci trebuie să aibă loc şi remiterea materială a lucrului. Exemplu: împrumutul de
folosinţă (comodatul), depozitul, gajul. Ele se considera perfectate din momentul remiterii
lucrului.
B. După conţinut contractele pot fi:
a) sinalagmatice (bilaterale) care se caracterizează prin reciprocitatea obligaţiilor ce
revin părţilor şi prin interdependenţa obligaţiilor reciproce;
b) unilaterale, care dau naştere la obligaţii numai în sarcina uneia dintre părti, cealaltă
având calitatea de creditor. Nu trebuie confundat contractul unilateral cu actul unilateral (care nu
este contract). Exemple de contracte unilaterale: împrumutul, depozitul gratuit, gajul.
Contractele sinalagmatice imperfecte sunt contracte concepute iniţial drept contracte unilaterale,
când pe parcursul existenţei lor se naşte o obligaţie şi în sarcina creditorului faţă de debitorul contractual,
transformându-se astfel în contracte sinalagmatice. Exemplu: în cadrul unui contract de depozit gratuit,
depozitarul face cheltuieli de conservare a bunului depozitat pe care deponentul este obligat să i le restituie.
C. După scopul urmărit de părţi contractele se clasifică în: contracte cu titlu oneros (art. 945 C.
civ.): “acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj”, deci prestaţiile sunt reciproce, şi
contracte cu titlu gratuit. Potrivit art. 946 C.civ. “ contractul gratuit sau de binefacere este acela în care una
din parţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte.
Criteriile de distincţie între contractele sinalagmatice şi cele unilaterale sunt: reciprocitatea
prestaţiilor covenite, dar prin aceasta se confunda contractul sinalagmatic cu cel oneros, şi echivalenţa sau
neechivalenţa avantajelor patrimoniale, pe care părţile le au în vedere în contractul pe care îl încheie.
În practică şi doctrină se reţine criteriul cauzei (scopului) impulsive. Cel care a avut drept cauza
impulsivă, determinantă, intenţia de a procura un folos altcuiva, fără a urmări, din punct de vedere juridic,
nimic în schimb (animus donandi) a încheiat un contract unilateral. În cazul contractelor cu titlu oneros,
scopul este de a obţine un folos drept echivalent al obligaţiei asumate.
Contractele cu titlu oneros se clasifică, la rândul lor, în:
a. Contractele comutative sunt acele contracte în care existenţa şi întinderea prestaţiilor datorate
de către părţi sunt certe şi pot fi apreciate în momentul încheierii contractului. Ele nu depind în nici o
măsura de hazard.
Majoritatea contractelor sunt comutative.
b. Contractele aleatorii sunt contracte în care existenţa sau întinderea prestaţiilor, sau numai a
uneia dintre ele, depinde de un eveniment incert, deci la încheierea contractului nu se poate calcula
întinderea prestaţiilor, nu se poate şti cuantumul câstigului ori pierderii şi uneori nu se poate şti nici măcar
dacă va exista sau nu câstig sau pierdere.
Exemplu: contractul de asigurare, renta viagera, de intretinere pe viata.
Actiunea în resciziune (anulare) pentru leziune este admisibila numai în cazul contractelor
comutative (daca cel lezat este un minor cu capacitate de exercitiu restransa).
Contractele cu titlu gratuit se împart în:
a. Contractele dezinteresate sunt contractele prin care se urmareşte a se face un serviciu cuiva,
fără a se micşora patrimoniul celui care se obligă. Exemplu: mandatul gratuit, împrumutul fără dobândă,
comodatul, fidejusiunea.
b. Libertăţile sunt contractele prin care o valoare trece dintr-un patrimoniu în altul, fără a se
urmări un contraechivalent, deci patrimoniul celui care face liberalitatea diminuează; iar corespunzător,
patrimoniul celui care o primeşte creşte.
Exemplu: donaţia.
D. După efectele produse contractele pot fi clasificate:
- contracte constitutive sau translative de drepturi, care produc efecte din momentul
încheierii lor pentru viitor (ex nunc) prin crearea unei situaţii juridice noi, necunoscute anterior.
- contracte declarative de drepturi care recunosc, intre parti, situatii juridice preexistente.
Ele au şi efecte retroactive anterioare încheierii lor (ex tunc). Exemplu: contractul de tranzacţie sau
contractul de împarţeala – prin care se pune capăt unei coproprietăţi sau indiviziuni .
E. După durata (sau modul) de executare se disting:
- contractul cu executare imediată, uno ictu, într-un singur moment;
- contractul cu executare succesivă – de ex..: furnizare în partide de mărfuri, sau
contractul de locaţiune.
Pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractului cu executare imediată,
sancţiunea este rezoluţiunea, care desfiintează contractul cu caracter retroactiv (ex tunc).
În cazul contractelor cu executare succesivă, sancţiunea va fi rezilierea, al cărei efect este
desfiinţarea contractului pentru viitor (ex nunc), lăsând neatinse efectele produse până în momentul
pronunţării rezilierii.
Deşi nulitatea actelor juridice operează cu efect retroactiv, în ipoteza contractului cu executare
succesivă, atunci când executarea este ireversibilă, practic nulităţile se aplică numai pentru viitor.
Numai în ipoteza contractelor cu executare succesiva se pune problema unei suspendări a
executarii, din motive de forţă majoră, pe toata durata imposibilităţii de executare.
Exista deosebiri şi în modul de solutionare a problemei riscurilor contractuale.
F. După nominalizare sau nu în legislaţie contractele pot fi:
- contracte numite
- contracte nenumite
În virtutea libertăţii de voinţă, părţile pot găsi variate feluri de contracte pentru a îmbrăca
operaţiile pe care le săvârşesc, fără a fi ţinute să se adapteze neapărat la unul dintre tipurile de contracte
numite.
În cazul contractelor numite, acestora li se aplică regimul juridic prevazut de lege, chiar dacă
părţile nu l-au prevăzut expres. La contractele nenumite părţile trebuie să-şi exprime voinţa ca acestor
contracte să li se aplice, parţial sau total, singure sau în mod combinat, normele unor contracte numite.
O altă clasificare a contractelor este facută în : contracte principale (care au o existenţă de sine
stătătoare) şi contracte accesorii – care însoţesc unele contracte principale, de a căror soartă depind (de
ex.: contractele de gaj şi ipotecă sau contractele de fidejusiune, ori clauza penală). Încetarea sau
desfiinţarea, din orice cauză, a contractului principal, va atrage automat încetarea sau desfiinţarea
contractului accesoriu.
G. După modul în care se exprimă voinţa părţilor
a.) Contracte negociate sunt cele în cadrul cărora părţile discută, negociază toate
clauzele contractului, fără ca din exterior să se impună ceva.
b.) Contracte de adeziune sunt contractele redactate în întregime sau aproape în
întregime numai de către una din părţile contractante. Celălalt contractant nu poate modifica
clauzele proiectului de contract. El poate să le accepte sau nu. Daca le acceptă, înseamnă că a
aderat la un contract preexistent.
c.) Contracte obligatorii (sau forţate) sunt asemănătoare cu cele de adeziune, dar în
timp ce la contractele de adeziune o parte impune condiţiile sale, la cele obligatorii legea le
impune, sau impune obligativitatea pentru o parte de a le încheia (de regula pentru prestatorul sau
furnizorul unor servicii sau produse strict necesare - transport, apă, energie electrică), în timp ce
pentru cealaltă parte încheierea contractului rămâne facultativă. Un alt exemplu ar fi cel al
Asigurării de Raspundere Civilă pentru proprietarii de autovehicule prin Legea nr.136 / 1995.

3. ÎNCHEIEREA CONTRACTELOR
Prin incheierea contractului se înţelege realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor
contractuale, adică întâlnirea pe deplină concordanţă a ofertei de a contracta cu accptarea ofertei. Validarea
contractului presupune examinarea capacităţii părţilor contractante (capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu)
şi examinarea voinţei juridice (sub aspectul consimtământului şi cauzei sau scopului actului juridic).
Deci se analizează raportul dintre voinţa internă şi cea exprimată, declarată, precum şi viciile de
voinţă.
Cel de al doilea element al voinţei juridice – cauza sau scopul actului juridic – precizează limitele
întinderii voinţei interne. Validitatea contractului va fi conditionată de caracterul licit şi moral al cauzei sau
scopului său.
În plus este necesar ca contractul să aiba un obiect determinat, licit şi moral.
Deci încheierea contractelor poate fi analizată sub aspectul mecanismului formării acordului de vointa şi
sub aspectul formării valabile a acestui acord.
Mecanismul formării acordului de voinţă al părţilor, adică al încheierii contractului.
Propunerea de a contracta se numeşte ofertă sau policitaţiune. Uneori oferta este precedată de reclamă,
publicitate, discuţii, negocieri concretizate în cele din urmă într-o oferta valabilă din punct de vedere
juridic.
Oferta poate fi făcută în scris, verbal sau chiar tacit. Uneori şi tăcerea, în functie de condiţiile
concrete, poate constitui o ofertă; de exemplu staţionarea unui taxiu într-o staţie de taxiuri - sau poate fi
tacită, ca în cazul tacitei reconducţiuni.
Nu se cere pentru valabilitatea ofertei o condiţie specială de formă.Oferta poate fi adresată unei
persoane determinate sau unor persoane nedeterminate (ex.: publicului prin expunerea mărfurilor într-o
vitrină).
Oferta poate fi făcută cu termen sau fără termen de acceptare de către destinatar.
Condiţiile ofertei care este o latură a consimţământului:
a) să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă,
neviciată şi cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic;
b) să fie fermă, neândoielnică pentru un angajament juridic;
c) să fie neechivocă;
d) să fie precisă şi completă.
Forţa obligatorie a ofertei. Răspunderea pentru revocarea ofertei.
Forţa obligatorie a ofertei priveşte momentele anterioare încheierii contractului, adică ale acceptarii ei,
pentru că dupa aceea avem de-a face cu un contract format.
a) Cât timp oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revoca în mod liber şi fără
consecinte.
b) Daca oferta a ajuns la destinaţie, se distinge dacă ea a fost făcută cu termen sau fără
termen:
- în cazul ofertei cu termen, ofertantul este obligat să o menţină până la expirarea termenului;
după expirarea lui, oferta este caducă;
- în cazul ofertei fără termen, ofertantul e obligat să o menţină un timp rezonabil, apreciat în
funcţie de circumstanţele de fapt ale speţei.
Dacă înainte de acceptarea ofertei ofertantul devine incapabil ori decedează, oferta devine caducă
şi deci acceptarea ei, chiar în termen, devine fără efect.
Retragerea ofertei înainte de termen atrage răspunderea ofertantului pentru toate prejudiciile
produse ca urmare a revocării intempestive. Termenul răspunderii este diferit după autori: răspunderea are
ca temei fie un antecontract, fie un act unilateral, fie un fapt juridic exterior ofertei care angajează
răspunderea delictuală a persoanei responsabile pentru exerciţiul abuziv al dreptului de a revoca oferta.
Mulţi autori spun că, deşi oferta a fost revocată, dacă acceptarea ei s-a produs în termen, contractul
ar trebui considerat încheiat.Cu alte cuvinte, că oferta este obligatorie până la expirarea termenului şi că,
deci, revocarea ei anterioara expirării termenului ar fi fără efect.
Oferta şi antecontractul (promisiunea de a contracta).
Oferta este un act juridic de formaţie unilaterală.
Antecontractul este un contract, deci un act juridic de formatie bilaterală, având la bază un acord de voinţă.
Exemplu de antecontract:în condiţiile art. 12 din Decretul nr. 144/1958 se prevedea posibilitatea ca instanţa
să dispunţ încheierea contractului de vânzare-cumpărare imobiliară, hotărârea pronunţată în cauză ţinând
loc de contract.
În condiţiile abrogării Decretului nr.144/1958, Curtea Supremă a decis ca azi instanţele
judecătoresti pot pronuţa, pe baza unui antecontract de vânzare-cumpărare, o hotărâre care să ţina loc de act
autentic de înstrăinare, întemeindu-se pe art.1073 şi 1077 C.civ. Prevederile Codului civil citate permit
creditorului să obţină executarea întocmai a obligaţiei asumate de debitor, iar în cazul în care obligaţia de a
face nu este adusa la îndeplinire de catre debitor, creditorul poate fi autorizat de a o aduce la îndeplinire el
însuşi, pe cheltuiala debitorului.
Unii autori fac o distincţie între antecontract (promisiunea de a contracta) şi promisiunea
sinalagmatică de contract (compromisul), acesta din urmă fiind definit ca un angajament (acord) al părţilor
de a încheia un contract, de regulă de vânzare imobiliară, care nu s-ar putea încheia imediat pe baza
acordului de voinţă al părţilor, fiind necesara îndeplinirea unei anumite formalităţi (o autorizaţie
administrativă sau întocmirea actului în forma autentică la notar)
În cazul, de exemplu, al refuzului uneia dintre părţi de a se prezenta la notar, cealaltă parte poate
cere instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină locul actului de vânzare-cumpărare. Practica noastră
judiciară nu a distins între antecontract şi promisiunea sinalagmatică (compromisul) pe care a denumit-o în
mod constant antecontract şi i-a dat consecinţele pe care le-am înfăţişat mai sus.
În literatura juridica straină, în special franceză, sunt analizate şi aşa-numitele contracte
preparatorii (care preced încheierea contractului propriu-zis şi fac parte din procedura negocierii acestuia,
cum ar fi pactul de preferinţă, clauza de exclusivitate, clauza de monopol, antecontractele-cadru).
Acceptarea ofertei.
Acceptarea ofertei poate fi făcuta în scris sau verbal, expres sau tacit, adică să rezulte în mod cert,
din anumite împrejurari, gesturi sau atitudini ale acceptantului. Simpla tăcere nu poate avea în principiu
valoare de acceptare.
Numai excepţional, prin lege sau în practica judecatoreasca tăcerii i se acorda efecte:
a) când legea admite tacita reconducţiune (ex. la închiriere);
b) când părţile au convenit ca simpla tăcere după primirea
ofertei, să aibă valoare de acceptare;
c) atunci când oferta e făcută exclusiv în interesul celeilalte
părţi, ea poate fi considerată ca exceptata, chiar dacă partea
căreia i-a fost adresată tace.
Pe lângă condiţiile generale de fond privind consimţământul, acceptarea trebuie să îndeplinească
anumite condiţii specifice:
a. să concorde cu oferta. Dacă nu concordă, ea are valoarea unei
contraoferte;
b. să fie neândoielnică;
c. daca oferta a fost adresată unei anumite persoane, numai
aceasta persoana o poate accepta;
d. acceptarea trebuie să intervină înainte ca oferta să devină
caducă ori să fi fost revocată.
Momentul şi locul încheierii contractului
Momentul încheierii contractului este cel în care acceptarea întalneşte oferta şi deci este format
consimţământul. Există deci trei ipoteze privind modalitatea în care acceptarea se poate întâlni cu oferta şi
care determină momentul încheierii contractului:
1) între prezenţi contractul este încheiat în momentul când se realizează acordul;
2) prin telefon contractul este considerat încheiat, ca şi între prezenti, în momentul în care
părţile contractante au ajuns la acord;
3) prin corespondenţa (între absenţi). În cazul încheierii contractului prin corespondenţă,
sistemul care si-a găsit consacrarea în practică este cel al informării, deci momentul încheierii
contractului este cel când ofertantul a luat, efectiv, cunostinţă de acceptare.
În practică se consideră că simpla primire de către ofertant a corespondenţei expediate de
acceptant şi în care fireste se găseşte acceptarea, constituie o prezumţie relativă că ofertantul a luat
cunostinţă de acceptare.
Asfel, sistemul informării se confundă cu cel al recepţiei.
Nu sunt acceptate sistemul emisiuni (declaraţiunii) şi nici cel al expedierii acceptării, pentru ca până la
ajungerea la destinatar a acceptării, acceptantul poate să-şi retragă acceptarea.
Oferta cu termen şi momentul încheierii contractului
Pentru a se produce încheierea contractului e necesar ca acceptarea să fi ajuns la ofertant înainte de
expirarea termenului prevăzut în ofertă.
Ofertantul poate primi ca valabilă şi o acceptare ajunsă peste termen, cu condiţia să încunostinţeze
de îndata pe acceptant despre aceasta.
Elementul determinant pentru stabilirea momentului încheierii contractului este voinţa părţilor.
Momentul încheierii contractului are importanţă din mai multe puncte de vedere:
- în raport de aceasta se apreciază posibilitatea de revocare şi caducitatea ofertei; viciile
voinţei trebuie să nu existe în momentul încheierii contractului;
- legea aplicabila este în vigoare în momentul încheierii contractului;
- efectele contracului se produc, ca regulă, din momentul încheierii contractului;
- momentul încheierii contractului determina şi locul încheierii acestuia.
Locul încheierii contractului şi importanţa lui
Între prezenţi, locul încheierii contractului este unde se află contractanţii.
Dacă contractul se încheie la telefon, locul încheierii contractului va fi acela unde se află
ofertantul.
Dacă contractul se încheie prin corespondenţă, locul încheierii este cel unde se află ofertantul şi
unde i s-a adresat corespondenţa.
Când nu este nevoie să se comunice acceptarea, locul încheierii este localitatea în care se află
destinatarul ofertei.
Din punctul de vedere al dreptului internaţional privat, locul prezintă importanţă pentru stabilirea
legii aplicabile în caz de litigiu privind încheierea sau executarea contractului.
La fel, uneori el prezinta importanţa pentru determinarea instanţei competente teritorial.
CAPITOLUL XII
EFECTELE CONTRACTULUI (PUTEREA OBLIGATORIE A
CONTRACTULUI )

1. NOŢIUNI GENERALE
2. INTERPRETAREA CONTRACTELOR
3. OBLIGATIVITATEA CONTRACTULUI ÎN RAPORTURILE DINTRE PĂRŢI
4. OBLIGATIVITATEA CONTRACTULUI ÎN RAPORT CU PERSOANELE CARE NU AU
CALITATEA DE PĂRŢI CONTRACTANTE
5. EFECTELE SPECIALE ALE CONTRACTELOR SINALAGMATICE

1. NOŢIUNI GENERALE
Efectul imediat al oricărui contract este acela de a da naştere la drepturi şi obligaţii, aşadar se
vorbeşte despre puterea obligatorie a contractului.
Examinarea efectelor implică abordarea următoarelor aspecte principale:
a) stabilirea cuprinsului contractului, prin interpretarea corecta a clauzelor sale;
b) principiul obligativităţii contractului, privit sub trei aspecte:
- în raporturile dintre părţile contractante
- în raporturile cu alte persoane
- în raporturile cu alte persoane care nu au calitatea de părţi contractante
(principiul relativităţii efectelor contractului);
c) efecte speciale ale contractelor sinalagmatice:
- executarea concomitentă a obligaţiilor reciproce
- excepţia de neexecutare a contractului
- suportarea riscului contractului
- rezoluţiunea şi rezilierea contractului.

2. INTERPRETAREA CONTRACTULUI
Interpretarea contractului permite o corectă determinare a însasi forţei obligatorii a acestuia. Ea nu se
confundă cu proba lui, contractul fiind considerat că există.
Clasificarea juridică a contractului apare ca un prim rezultat al interpretării.
Operaţiunea nu se opreşte însa aici, deoarece încadrarea juridică a contractului într-o anumită categorie
-calificarea lui- atrage după sine efectele juridice proprii acelei categorii; cuprinsul acestor efecte poate
constitui, şi el, la randul său, obiect de interpretare.
Reguli de interpretare a contractelor
Reguli generale:
a) Prioritatea voinţei reale a părţilor (interpretarea se va face după intenţia comună a
părţilor contranctante, iar nu după sensul literal al termenilor - art.977 C.civ.).
Voinţa reală trebuie dovedită. Pana la aceasta dovadă, manifestarea (declaraţia) de voinţă, adică
forma în care aceasta se prezintă, este singura realitate dovedită. Până la proba contrarie, voinţa declarată se
consideră a corespunde pe deplin voinţei reale.
Dovada că voinţa reală a fost alta decat cea exprimată, se poate face atât cu elemente intrinseci
contractului, cât şi cu elemente extrinseci (tratative, discuţii etc.).
Discordanţele ce pot apărea între voinţa reală şi forma în care a fost exprimată, nu trebuie
confundată cu simulaţia contractului, când parţile în mod intenţionat urmăresc să mascheze existenţa unui
act juridic real, dar secret, printr-un act juridic public, dar simulat.
b) Contractul produce, pe lângă efectele expres arătate în el, şi alte efecte.
c) Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, chiar dacă nu sunt expres prevăzute într-însul
(art.981 C.civ.).
Reguli speciale:
a. interpretarea coordonată a clauzelor contractului. Toatele clauzele alcătuiesc un întreg.Art.982 C.civil
prevede ca” Toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia
înţelesul ce rezultă din întregul act”.
b. Interpretarea clauzelor îndoielnice (susceptibile de mai multe înţelesuri sau confuze):
- se face în sensul care reiese din natura contractului (art.979 C.civ.);
- în sensul în care ele ar produce un efect, iar nu în cel în care nu ar putea produce nici unul (art.
978 C.civ.);
- după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul (art.980 C.civ.);
- în folosul celui care s-a obligat (in dubio pro reo) (art. 983 C. civ.).
c. Alte reguli de interpretare:
- oricât de generali ar fi termenii întrebuinţati de părţi, obiectul contractului se reduce numai la
lucrurile la care se pare ca părţile şi-au propus a contracta (art.984 C.civ.);
- când părţile, pentru a explicita conţinutul unei clauze, apelează la un exemplu, nu trebuie să se
reducă întinderea obligaţiei la cuprinsul exemplului luat (art.985 C.civ.).

3. OBLIGATIVITATEA CONTRACTULUI ÎN RAPORTURILE DINTRE PĂRŢILE


CONTRACTANTE
Contractul este obligatoriu între părţi.
Art.969 C civ. Prevede :” Conventiile legal facute au putere de lege intre partile contractante”.
Principiul “ pacta sunt servanda “ se fundamentează nu numai pe cerintele morale ale respectarii cuvantului
dat, ci şi pe cerintele societatii insasi, ale sigurantei vietii juridice.
Exista o simetrie intre modul de incheiere a contractului şi modul de modificare, desfacere ori
desfiintare a acestuia.
Contractul este rezultatul unui mutuus consensus, deci şi revocarea lui trebuie să fie rezultatul unui
mutuus dissensus.
Nu sunt excluse insa exceptii, când este posibila denuntarea unilaterala a contractului. Aceste
exceptii expres prevazute de lege sau contract. Ex. De denuntare unilaterala: incheierea fără termen,
contractul de mandate, contractul de depozit. Clauza de denuntare unilaterala nu poate fi insa inclusa intr-
un contract declarat de lege irevocabil (ex. Donatie ) şi nu trebuie să reprezinte o conditie potestativa din
partea celui care se obliga (pentru ca insasi obligaţia sub aceasta conditie este nula).
Alte cazuri de incetare, modificare ori suspendare a forţei obligatorii ale contractului sunt:
a. decesul partii contractante în contracte “intuitu personae” (ex. Imprumutul de folosinta sau
mandatul);
b. prelungirea (prorogarea) legala a unor contracte peste termenele prevazute de părţi (ex.
Contractile de inchiriere a locuintelor);
c. interventia unui cause de forta majora care impiedica un timp executarea obligaţiilor.

4. OBLIGATIVITATEA CONTRACTULUI ÎN RAPORT CU PERSOANELE CARE NU


AU CALITATEA DE PĂRŢI CONTRACTANTE
Principiul relativităţii efectelor contractului
Contractul încheiat nu poate nici profita, nici leza interesele terţelor persoane. Art. 973 C civ.
Stabileste:” Conventiile n-au efect decat intre partile contranctante” . Trebuie distinsă problema efectelor
contractului de cea a opozabilitatii faţă de terţi a contractului.
Efectele contractului (drepturile şi obligaţiile) care se nasc, se modifica ori se sting pe baza
acordului de vointa, se produc numai intre partile contractante.
Fata de terti, contractul încheiat apare ca un fapt juridic care trebuie respectat, deci este opozabil
tertilor.
Si consecintele juridice sunt diferite:
- daca una din părţi nu-si executa obligaţiile ce-i revin din contract, raspunde pe temei
contractual;
- daca o terta persoana nesocoteste drepturile alteia ce izvorasc dintr-un contract, acea
persoana va raspunde delictual, potrivit art.998 şi urm. C.civ.
Din punct de vadere probatoriu, intre părţi contractul se dovedeste conform regulilor de
dovada ale unui act juridic; în schimb un terţ poate invoca orice mijloc de proba pentru a
dovedi existenta sau inexistenta lui, pentru ca faţă de el acesta este un fapt juridic.
Contractul privit ca realitate sociala, ca fapt social, este
opozabil faţă de oricine, chiar şi faţă de aceia care nu au participat la incheierea lui; aceasta este
opozabilitatea contractului, care nu se afla în contradictie cu principiul relativităţii efectelor contractului.
De exemlpu partile pot invoca contractul faţă de terti, ca titlu de dobandire a unui drept real sau de
creanta, sau contractul poate fi invocat ca just titlu pentru uzucapiune.
Si invers: tertele persoane ar putea avea interesul să invoce contractul, în folosul lor personal,
impotriva părţilor insesi din acel contract.
Domeniul de aplicatie al principiului. Parti. Terti. Categorii intermediare.
Partile sunt acele persoane care au încheiat direct sau prin reprezentant contractul.
Terti (penitus extranei) sunt acele persoane complet straine faţă de contract sau în raport
cu oricare dintre parti. Este sigur ca, faţă de ei, contractul nu va produce nici un efect.
Intre cele daua categorii exista succesorii partilor,care , desi nu au participat la incheierea
contractului, datorita raporturilor pe care le au cu partile contractante, suporta efectele acestui contract.
In aceasta categorie intermediara sunt inclusi; succesorii universali şi cu titlu universal, succesorii cu titlu
particular şi creditorii chirografari ai partilor.
Succesorii universali sunt persoanele care succed, care dobandesc intreg patrimonial
( activul şi pasiv) al uneia dintre partile contractante (mostenitorul legal, legatarul universal sau
persoana juridica care primeste intregul patrimoniu al alteia prin comasare- fuziune sau absorbtie).
Succesorii cu titlu universal sunt persoanele care au vocatie la o fractiune din
patrimonial uneia dintre partile contractante (o fractiune atat din activul cat şi din pasivul
patrimonial). Este situatia când exista mai multi succesori legali ori testamentari care culeg
fractiuni din mostenire.
Succesorii cu titlu particular sunt persoanele care dobandesc un drept anumit din
patrimoniul uneaia dintre partile contranctante Ex.:cumparatorul unui bun, donatorul, cesionarul
unei creante etc.
Fata de succesorii universali şi cu titlu universal, contractele incheiate de autorul lor vor produce
toate efectele. Fac exceptie contracte” intuitu personae” şi efectele declarate de partile contractante ca fiind
netransmisibile succesorilor.
In cazul succesorilor cu titlu particular, acestia vor fi tinuti numai de efectele contractelor incheiate de autor
cu alte persoane şi care au legatura cu dreptul transmis catre succesor, astfel drepturile ii profita, dar
obligaţiile în principiu nu-i sunt opozabile.
Exista exceptii în cazul obligaţiilor propter rem şi a celor scriptae în rem care, fiind strins legate de
un anumit lucru, vor produce efecte şi faţă de succesorul cu titlu particular.
Creditorii chirografari sunt creditorii ale caror creante sunt garantate cu intregul
patrimoniu al debitorului, care deci nu beneficiază de o garantie reala care sa-l avantajeze. Ei pot
inlatura opozabilitatea faţă de ei a contractului încheiat de debitor fie pe calea actiunii pauliene
(art. 975 C. civ.), daca actele sunt incheiate de debitor în frauda lor, fie pe calea actiunii în
simulatie (art.1175 C.civ.).
Exceptii de la principiul relativităţii efectelor contractului
Sunt situatiile în care contractul încheiat produce efecte faţă de anumite persoane care nu au
participat în mod direct, nici prin reprezentare la incheierea contractului şi nici nu au calitatea de succesori
ai partilor.
In principiu, trebuie făcută distinctia intre drepturi şi obligaţii. Astfel, daca o persoana poate
dobandi drepturi printr-un contract la care nu a participat şi nici nu are calitatea de succesor; cu privire la
obligaţii, acestea în principiu nu pot apartine tertilor, cu exceptia obligaţiilor ce izvorasc din contractul
colectiv de munca.
a.) Promisiunea faptei altuia este contractul prin care debitorul se obliga să determine o terta
persoana sa-si asume un anumit angajament în folosul creditorului din contract.Este o aparenta exceptie de
la principiul relativitatii.
Debitorul isi asuma, de fapt, el personal, obligaţia de a determina pe terţ sa-si ia un angajament
faţă de creditor.
Deci tertul nu este obligat direct prin contractul dintre debitor şi creditor. Tertul poate fie să refuze
incheierea contractului (situatie când se angajează răspunderea debitorului pentru neexecutarea
obligaţiilor), poate să artifice contractul dintre debitor şi creditor, fie poate să incheie un contract cu
creditorul în limitele promisiunii.
Promisiunea faptei altuia (promesse de porte-fort) de deosebeste de bunele oficii (bons offices)
prin care promitentul promite ca va face ce-i sta în putinta pentru ca un terţ să contracteze cu creditorul. In
acest caz, obligaţia promitentului este numai o obligaţie de mijloace şi el va raspunde numai în masura în
care culpa să va fi dovedita.
In cazul promisiunii faptei altuia, obligaţia promitentului este obligaţie de rezultat la care operează
prezumtia de culpa a debitorului pentru neindeplinirea ei.
b.) Stipulaţia pentru altul (contractul în favoarea unei terte persoane), este contractul prin care se
confera un drept unei persoane care nu este nici parte, nici reprezentant.
Este o exceptie reala de la principiul relativităţii efectelor contractului.
Stipulaţia pentru altul este acel contranct prin care o persoana numita promitent, se obliga faţă de alta
persoana numita stipulant să execute o obligaţie în favoarea unei alte persoane, numita terţ beneficiar.
Tertul devine, prin urmare, creditorul direct al promitentului. Exemplu: asigurarea pentru viata
cuprinde o stipulaţie pentru altul: asiguratorul promite asiguratului să plateasca (in cazul decesului acestuia)
o suma de bani- indemnizatia de asigurare a unui beneficiar pe care asiguratul l-a desemnat.Asiguratul este
stipulantul, iar asiguratorul este promitentul.
Alte exemple: contractul de donaţie cu sarcini, contractul de transport de bunuri (expeditorul
convine cu carausul să efectueze transportul şi să predea marfa destinatarului care este, evident, terţ
beneficiar); contractul de asigurare facultativă de persoane sau bunuri, când se stipulează ca indemnizatia
de asigurare(despăgubirea sau suma asigurata) să se plateasca unei terte persoane.
Conditii de validitate a stipulaţiei pentru altul:
În primul rand trebuie să indeplineasca toate conditiile de validitate cerute de lege în cazul oricarui
contract (capacitatea partilor, consimtamantul, obiectul, cauza şi, pentru unele contracte, forma).
In plus, la stipulaţia pentru altul este nevoie de existenta vointei de a stipula în favoarea unei terte
persoane care să fie certa, neindoielnica, iar beneficiarul să fie determinat sau macar determinabil, chiar
daca s-ar referi la persoane viitoare(ex. Primul copil care se va naste stipulantului).
Efectele stipulaţiei pentru altul:
-intre stipulant şi promitent exista legatura specifica oricarui contract şi deci obligaţiile promitentului
trebuie executate în raport cu drepturile subiective ale stipulantului, deci stipulantul poate cere
promitentului să execute angajamentele luate faţă de el. Daca promitentul nu le executa, stipulantul poate
cere rezolutiunea contractului sau executarea silita în natura sau prin echivalent banesc,
De asemenea, stipulantul are posibilitatea intentarii unei actiuni impotriva promitentului pentru executarea
prestatiei faţă de tert;
-intre tertul beneficiar şi promitent exista doua efecte juridice:
1) promitentul poate opune tertului toate cauzele de nulitate, de caducitate sau de rezolutiune care
afectează contractul. Din momentul în care beneficiarul a acceptat stipulaţiunea pentru altul,
dreptul tertului beneficiar devine irevocabil. Tertul beneficiar poate actiona în justitie promitentul,
dar numai pentru a reclama executarea promisiunii. El nu poate cere rezolutiunea, caci el nu are
nici un drept de a i se restitui prestatia furnizata de stipulant. El nu devine parte în contractul
principal.
2) Tertul beneficiar are un drept direct impotriva promitentului. Se pune intrebarea daca
beneficiarul are vreo obligaţie. Stipulaţia pentru altul nu poate naste decat un drept în favoarea
tertului şi nicidecum o obligaţie în sarcina sa.
In cazul în care s-ar pune problema unei datorii pe care trebuie să o execute tertul, este absolute
necesar ca acesta să o accepte. Prin acceptare, tertul beneficiar adera la un contract încheiat de alte persoane
(stipulant şi promitent);
-intre terţ şi stipulant relatiile sunt create în mod indirect, dar ele sunt scopul stipulaţiei (prestatia pe care
stipulantul doreste să o confere tertului prin intermediul promitentului). Acest interes poate fi cu titlu
oneros (ex. Stipulantul are o datorie faţă de terţ care se va stinge prin plata făcută de promitent tertului) sau
poate fi cu titlu gratuit ( o liberalitate, de exemplu asigurarea vietii permite o liberalitate faţă de un terţ
beneficiar).
In concluzie, stipulaţia pentru altul reprezinta o exceptie de la principiul relativităţii efectelor
actelor juridice, caci tertul nu devine creditor şi nici debitor, decat daca doreste acest lucru.
c.) Actiunile directe pentru plata unor sume de bani.
In unele cazuri, legea creează posibilitatea persoanelor, intre care nu exista relatii contractuale, de
a actiona direct în vederea efectuarii platii pe una din partile acelui contract, invocand contractul faţă de
care terta persoana este straina.
Toate aceste actiuni directe au ca obiect plata unei sume de bani.Ex.: în cazul contractului de
antrepriza de lucrari, potrivit art. 1488 C.civ. lucratorii(parti în contractul de subantrepriza) pot actiona
direct pe beneficiarul constructiei pentru plata sumelor de bani ce li se cuvin, daca aceste sume nu au fost
platite de antreprenor.
La fel, în cazul contractului de mandate; daca mandatarul, la randul lui, incheie un contract cu o
alta persoana pentru indeplinirea mandatului, mandantului din primul contract i se recunoaste o actiune
directa faţă de submandatar, desi acesta din urma este terţ faţă de contractul prin care s-a produs
substituirea (art.1542 al. final C. civ.).
d.) Simulatia este operatia juridica prin care partile incheie doua contracte; unul public, aparent,
numit contract simulat, prin care se creează o anumita aparenta juridica care nu corespunde realitatii, şi
altul secret denumit, contrainscris, care corespunde vointei reale a partilor.
Aceasta institutie juridica care realizează concomitent doua operatiuni juridice, una reala şi alta
fictiva, se numeste simulatie.
Simulatia poate imbraca mai multe forme:
- Deghizarea. Contractul este deghizat daca aparent contractul este cu titlu oneros(vanzare-
cumparare), dar în realitate el este cu titlu gratuit (donatie).
- Interpunerea de persoane In contractul public (aparent) apar unele persoane care nu sunt
aceleasi cu cele existente în contractul secret (real), (ex. Beneficiar al contractului este alta persoana decat
cea care figurează ca beneficiar în contractul aparent). Trebuie să se faca urmatoarea precizare: simulatia
prin interpunere de persoana nu se confunda cu reprezentarea unde reprezentantul ce incheie contractul cu
tertul actionează în numele şi pe seama reprezentantului.
Simulatia are ca principal efect inopozabilitatea faţă de tertele persoane ale contractului secret si,
dupa caz, posibilitatea inlaturarii simulatiei pe calea actiunii în simulatie.
Temeiul legal al efectelor simulatiei il constituie art,1175 C. civ. , potrivit caruia “Actul secret
care modifica un act public nu poate avea putere decat intre partile contractante şi succesorii lor universali;
un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane”.
Deci intre părţi contractante va produce efecte numai contractul secret-contrainscrisul (la fel
şi faţă de succesorii universali şi cu titlu universal al partilor).
Fata de terţi va produce efecte numai contractul aparent, public, chiar daca acesta nu corespunde
vointei reale a partilor.
Ca atare, sanctiunea specifica simulatiei este inopozabilitatea faţă de terţi a situatiei juridice reale.
Terti, în materia simulatiei, sunt succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografari. când exista conflict
intre ei, unii dorind să invoce faţă de părţi contractul aparent, altii contractul ascuns, vor castiga tertii care
se intemeiază cu buna credinta pe actul aparent.
In anumite situatii, chiar succesorii universali sau cu titlu universal pot dobandi calitatea de terţi în masura
în care, prin simulatie, li s-au nesocotit interesele intr-o maniera frauduloasa.
Toate persoanele indreptatite de legiuitor pot apela la actiunea în simulatie prin care se tinde la
dovedirea caracterului simulate al operatiunii juridice, inlaturarea contractului simulate şi aceluia care
corespunde vointei reale a partilor.
De regula simulatia este folosita pentru a eluda dispozitiile legale în materie fiscala (in actul aparent
operatiunea juridica este incadrata la un prêt mai mic pentru a se plati o taxa fiscala mai mica).
Pe langa sanctiunea de drept civil ( inopozabilitatea contractului secret faţă de terti) , simulatia
poate atrage consecinte de ordin penal, fiscal.

5. EFECTE SPECIALE ALE CONTRACTELOR SINALAGMATICE


Caracteristica contractelor sinalagmatice este interdependenta obligaţiilor reciproce ale
cocontractantilor; obligaţiile reciproce depind una de cealalta.

Datorita interdependentei obligaţiilor contractele sinalagmatice au urmatoarele efecte specifice: exceptia


de neexecutare, rezolutiunea contractului şi suportarea riscului contractual.

1. Exceptia de neexecutare a contractului (exception non adimpleti contractus) se poate invoca în situatia
în care, desi una din părţi nu si-a executat propria obligaţie, cere totusi celeilalte să si-o execute pe a sa.
Partea careia i se pretinde executarea obligaţiei poate să se opuna, invocand exception non
adimpleti contractus, care este invocate în cadrul cererii de executare a celeilalte părţi şi are ca efect
respingerea acesteia, fără a fi nevoie de interventia instantei de judecata.
Exceptia de neexecutare nu are o consacrare ca atare în codul civil, dar apare implicit în multe
dispozitii, ca exemplu în art. 1322 C,civ,(vanzatorul nu este obligat să predea lucrul daca cunparatorul nu
plateste pretul).
Exceptia de neexecutare reprezinta, pe de o parte, o garantie pentru creditor, iar pe de alta parte, un mijloc
de constrangere pentru debitor, ca acesta sa-si execute obligaţia.
Institutia exceptiei de neexecutare creează o situatie provizorie, caci refuzul de executare nu poate
dura la infinit. Dintr-un alt punct de vedere, exceptia de neexecutare este o institutie de justitie privata.

Conditii pentru invocarea exceptiei


1) Conditiile pentru invocarea exceptiei de neexecutare privesc natura obligaţiilor şi
natura exscutarii.
2) In ce priveste natura obligaţiilor, exceptia de neexecutare se aplica tuturor
obligaţiilor sinalagmatice (inclusiv celor imperfecte).
Nu se aplica obligaţiilor nascute din contracte distincte, chiar daca sunt incheiate
intre aceleasi parti.
3) In ce priveste natura executarii este necesara existenta unei neexecutari a
obligaţiei de catre una din părţi şi buna-credinta a celui care o invoca. Nu interesează
daca neexecutarea este completa sau partiala, ori daca este imperfecta. Exceptia trebuie
invocata de partea care este de buna-credinta, nu de cea de rea-credinta careia
neexecutarea ii este imputabila.
4) In sfarsit este necesar ca partile san nu fi convenit un termen de executare. Nu este
necesar pentru invocarea exceptiei ca să se adreseze unei instante de judecata sin nu este
necesara punerea în intarzieire a debitorului.
Efectele invocarii exceptiei sunt de natura defensive (de aparare); partea care o invoca se
limitează la a refuza executarea prestatiei la care este obligat. Efectele sunt temporare; obligaţia e
suspendata pana când cocontractantul isi executa obligaţia sa.
2. Rezolutiunea contractului
Rezolutiunea contractului este o sanctiune a neexecutarii culpabile a contractului sinalagmatic şi consta în
desfiintarea cu efect retroactiv a acestuia, partile fiind repuse în situatia anterioara.
Rezolutiunea se deosebeste de nulitate, desi unele dintre efectele sale sunt aceleasi cu efectele
nulitatii. Exista insa doua deosebiri fundamentale: în cazul nulitatii, contractul încheiat a nesocotit
conditiile de fond sau de forma cerute de lege, iar cauza de nulitate exista la momentul încheierii
contractului, deci practic contractul nu a fost valabil incheiat; pe când în cazul rezolutiunii, contractul este
valabil încheiat dar ulterior acestui moment, intervine un motiv de desfiintare a efectelor lui, motiv care
consta în refuzul nejustificat de executare a acestuia.
Singura trasatura comuna a nulitatii şi respectiv rezolutiunii este retroactivitatea efectelor, ceea
ce inseamna ca , în ambele situatii, partile sunt repuse în situatia anterioara momentului încheierii
contractului.
Temeiul juridic al rezolutiunii este reciprocitatea obligaţiilor din contractul sinalagmatic.
Pentru rezolutiune este nevoie de o hotarare judecatoreasca (1021 C.civ.).
Rezolutiunea contractului nu operează de drept, iar instanta are posibilitatea, de la caz la caz, să
dispuna rezolutiunea contractului sau chear să acorde un termen de gratie partii care care nu si-a executat
obligaţiile.
Actiunea în rezolutiune poate fi intentata numai de partea care a executat sau este pe punctual sa-si
execute obligaţiile.
Pentru existenta rezolutiunii judiciare este necesar să fie indeplinite cumulativ urmatoarele
conditii:
-sa existe o neexecutare totala sau, în anumite cazuri, chiar partiala, a obligaţiei de catre una din parti;
-neexecutarea obligaţiei trebuie să fie dovedita şi să fie imputabila debitorului obligaţiei neexecutate. Daca
se dovedeste existenta unei cauze de forta majora sau a unui caz fortuit, instanta nu va putea decide
rezolutiunea, ci în cauza se vor aplica dispozitiile referitoare la suportarea riscului contractual în cazul
contractelor sinalagmatice;
-debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în intarziere printr-una din Modalităţile prevazute de lege. De
la caz la caz, instanta poate să acorde debitorului termen de gratie pana când obligaţia va fi executata.
Pentru ca rezolutiunea judecatoreasca prezinta multe dezavantaje pentru creditor (punerea în
intarziere a debitorului, acordarea termenului de gratie, pronuntarea rezolutiunii prin hotarare
judecatoreasca), partile obisnuiesc să insereze în contract anumite clauze privind rezolutiunea pentru
neexecutare (rezolutiunea convenţonala).
Clauzele contractuale exprese privind rezolutiunea contractului pentru neexecutare poarta
denumirea de pacte comisorii şi sunt derogatorii de la prevederile art.1021 C.civil.
Creditorul are drept de optiune intre a cere executarea sau rezolutiunea în cazul pactului
comisoriu.
Efectele rezolutiunii constau in:
- desfiintarea retroactiva a contractului, cu repunerea părţilor în situatia anterioara, acestea restituindu-si
reciproc eventualele prestatii efectuate.
- Tertii se pot opune la restituire în masura în care au dobandit un drept propriu asupra acelor bunuri prin
uzucapiune sau ca efect al posesiei de buna-credinta;
- obligarea la daune-interese a partii culpabile de neexecutarea obligaţiilor si, deci desfiintarea contractului.
Rezolutiunea şi rezilierea contractului
Rezolutiunea se aplica contractelor cu executarea instantanee, pe când rezelierea se aplica
contractelor cu executarea succesiva, dar amandoua duc la desfiintarea contractului.
Efectele sunt insa diferite. In timp ce rezolutiunea desfiintează contractul retroactiv(ex.tunc),
rezilierea lasa neatinse prestatiile care au fost executate inaintea rezilierii desfiintand contractul pentru
viitor (ex.nunc). Celelalte reguli sunt comune.

3. Riscul contractului
Problema suportării riscului contractului se pune in situaţia în care neexecutarea obligaţiei se
datorează intervenţiei forţei majore sau cazului fortuit, ce apar ulterior încheierii contractului.
Riscul lucrului il suporta proprietarul sau( res perit domino) .
In cazul contractelor sinalagmatice, daca una dintre părţi este impiedicata de un caz de forta majora sau de
un caz fortuit să isi indeplineasca obligaţia, deci fără a fi în culpa, riscul este suportat de debitorul obligaţiei
imposibil de executat (res perit debitori) şi deci el nu va mai putea cere celeilalte părţi să isi execute
obligaţia sa.
Acest principiu care inseamna ca imposibilitatea fortuita de executare a unei obligaţii antrenează
disparitia juridica a celeilalte obligaţii, se intemeiază pe reciprocitatea şi interdependenta obligaţiilor
constituind un efect specific al contractului sinalagmatic.
In cazul particular al contractelor translative de proprietate al unui lucru cert determinat, regula
este diferita şi anume, daca lucrul cert a carui proprietate se transmite, în afara unor exceptii, de la vanzator
la cumparator prin incheierea contractului, nu a fost inca predate, riscul contractual al pierii lucrului din
forta majora va fi suportat de cumparator, care este proprietarul lucrului şi creditor al obligaţiei
imposibil de executat de predare a lucrului.
Cu alte cuvinte, daca dupa incheierea contractului de vanzare-cumparare a unui lucru cert
determinat, dar inainte de predare acesta piere fortuit, cumparatorul este obligat să plateasca pretul, pentru
ca el suporta riscul contractului, fiind proprietarul lucrului (res perit domino), desi nu va primi lucrul care a
pierit .
In cazul în care obligaţia a devenit numai partial imposibila de executat, fie se reduce în mod
corespunzator contraprestatia ce ar urma să fie executata de cealalta parte, deci se suporta riscul
contractului numai în masura partii neexecutate de el, fie se desfiintează în intregime contractul în masura
în care partea din obligaţie care ar putea fi executata nu asigura realizarea scopului pentru care contractul a
fost incheiat. In aceasta situatie riscul contractului este suportat în intregime de debitorul obligaţiei
imposibil de executat.
De la regula “ res perit domino”, în cazul contractului de vanzare-cumparare exista exceptii, când
riscul este suportat de vanzator, deci când revenim la regula general de drept comun a suportarii riscurilor
în materie de contracte sinalagmatice (res peri debitori) şi anume în cazul:
- bunurilor de gen care pot fi inlocuite cu altele (genera non pereunt), deci vanzatorul
trebuie să procure alt gen , sau altfel va fi obligat la plata daunelor-interese;
- in care vanzatorul fusese pus în intarziere deoarece nu-si indeplinise obligaţia de predare,
riscul este al lui, afara de cazul când face dovada ca bunul ar fi pierit şi la creditorul-
cumparator, chiar daca i-ar fi fost predate la termen;
- bunurile viitoare (daca transferul bunului individual determinat urma să se faca în viitor);
- in care transferul este afectat de o conditie, problema riscului se rezolva în functie de felul
conditiei. Daca este suspensiva, riscul este al vanzatorului. Daca conditia este rezolutorie,
riscul este al cumparatorului.
CAPITOLUL XIII
ACTUL JURIDIC UNILATERAL - IZVOR DE OBLIGATII CIVILE

1. DEFINITIE
2. ACTELE JURIDICE UNILATERALE

1. DEFINITIE
Actul juridic unilateral este actul juridic care constituie rezultatul voinţei unei singure persoane şi
are ca efect naşterea, modificarea sau stingerea unei obligaţii.
2. ACTELE JURIDICE UNILATERALE
a) Promisiunea publica de recompensa pentru o anumita prestatie sau activitate;
b) Promisiunea publica de premiere a unei lucrari, in caz de reusita la un concurs;
c) Ofeta de purgă a imobilului ipotecat. Dobanditorul unui imobil ipotecat poate notifica
debitorilor ipotecarii ca se ofera sa achite datoriile si sarcinile ipotecare in limita pretului de
cumparare a imobilului sau a pretului evaluat al imobilului, daca a fost primit prin donaţie (art.
1804-1906 C .civ.). Ofertantul are obligaţia de a mentine oferta valabila timp de 40 de zile;
d) Oferta de a contracta este manifestarea unilaterala de vointa a unei persoane care doreste sa
incheie un contract. Este izvor de obligaţii in cazul cand se stipulează termenul de valabilitate al
propunerii, termen in care oferta nu poate fi revocata. Ofertantul are deci obligaţia de a o mentine
pana la expunerea acestui termen; iar daca nu s-a prevazut un termen, ofertantul este obligat sa
mentina propunerea intr-un termen “rezonabil” necesar acceptarii;
e) Titlurile de valoare. In cazul titlurilor de valoare, posesorul sau inscrisului este considerat
titularul dreptului prevazut in titlu. Obligatia de plata asumata de cel ce subscrie un titlu de valoare
la purtator izvoreste din actul unilateral de vointa al subscriitorului.
CAPITOLUL XIV

FAPTUL JURIDIC LICIT- IZVOR DE OBLIGATII CIVILE

1. DEFINITIE şi CLASIFICARE
2. GESTIUNEA DE AFACERI
3. PLATA LUCRULUI NEDATORAT
4. IMBOGATIREA FARA JUST TEMEI

1. DEFINIŢIE ŞI CLASIFICARE
Faptul juridic reprezinta acea actiune a omului făcută fără intentia producerii efectelor juridice
care, insa, se produc în virtutea legii,independent de vointa fapruitorului.
Faptele juridice se grupează în doua categorii:
- licite (cvasicontracte) care nu contravin dispozitiilor legale, cum sunt: gestiunea intereselor altei
persoane, plata lucrului nedatorat şi imbogatirea fără just temei(cauza);
- ilicite ( delicate şi cvasidelicte), prin care se incalca dispozitiile legii şi care dau nastere la răspunderea
civilă delictuala.
Faptele juridice licite, reglementate de Codul civil, sunt gestiunea de afaceri (art.987-991) şi plata
lucrului nedatorat (art.992-997) , ele fiind denumite şi cvasicontracte.
Imbogatirea fără just temei este o creatie a practicii judiciare; ea nu e reglementata de legiuitor.

2. GESTIUNEA DE AFACERI (GESTIUNEA INTERESELOR ALTEI PERSOANE)


Art. 987 C.civ. defineste “ gestiunea de afaceri ca fiind un fapt licit şi voluntar prin care o
persoana, numita gerant, săvârşeşte fapte materiale sau încheie acte juridice în interesul altei
persoane numite gerat, fără să fi avut mandate din partea acestuia din urma”.
Faptul licit şi voluntar al gerantului creează obligaţii de obicei în sarcina lui, dar şi a geratului.
Conditiile gestiunii de afaceri
1. Obiectul trebuie să constea în fapte materiale sau acte juridice (ex. plata unei taxe la care e
obligat gerantul) incheiate de gerant cu intentia ca ele să profite geratului.
Majoritatea actelor sunt acte de administrare şi de conservare a patrimoniului geratului. Teoretic, dar şi
practic, se admit şi acte de dispozitie, în masura în care acestea sunt necesare şi utile geratului.
2.Ele trebuie să fie utile, folositoare, în sensul ca se evita sau se diminuează o paguba în
patrimoniul geratului.
3. Gerantul trebuie să actioneze cu intentia de a gira interesele altuia si, evident, să ceara
cheltuielile facute cu ocazia gestionarii.
Daca nu le cere, inseamna ca gestiunea este o liberalitate sau un act dezinteresat.
4. Gestiunea de afaceri exista şi atunci când geratul actionează concomitent atat în interesul altei
persoane, cat şi în interes propriu.
5. Geratul trebuie să fie complet strain de ceea ce face gerantul, să nu aiba cunostinta despre
faptele şi actele juridice pe care le indeplineste geratulin intersul geratului. In situatia în care geratul ar
cunoaste acest lucru, s-ar putea interpreta ca a acordat mandate gerantului să indeplineasca acele operatiuni
juridice.
Efectele gestiunii:
Obligatiile gerantului.
- continue gestiunea inceputa şi să o indeplineasca pana în momentul în care geratul sau
mostenitorii lui o vor putea prelua;
- sa indeplineasca gestiunea ca “un bun proprietar”, cu diligenta unui “bonus pater familias”.
Gerantul raspunde numai pentru culpa sub forma dolului, în masura în care interventia să a fost
necesara;
- sa dea socoteala geratului cu privire la faptele materiale şi actele juridice savarsite şi sa-i restituie
sumele de bani ce i se cuvin.
Obligatiile geratului:
- Geratul raspunde faţă de terte persoane în masura în care s-au încheiat acte juridice cu acestea şi
daca gerantul a declarat ca actionează în numele şi pe seama geratului. Raspunderea este perfecta.
Daca gerantul lucrează în nume propriu, el va raspunde personal faţă de terti, deoarece nu exista
nici o legatura intre terţi şi gerat. In acest caz reprezentarea este imperfecta.
- Geratul este obligat faţă de gerant , indiferent ca reprezentarea este perfecta sau imperfecta.Daca-
s indeplinite conditiile, atunci geratul are faţă de gerant obligativitatea mandatului faţă de
mandatar.
- Geratul trebuie sa-l despăgubeasca pe gerant pentru toate cheltuielile necesare şi utile facute cu
gestiunea şi , eventual sa-l remunereze pentru activitatea sa, incat acesta să nu fie prejudiciat.
Proba gestiunii se face diferit, dupa cum este vorba de;
- acte juridice , care se dovedesc conform normelor de probatiune pentru acte juridice;
- fapte materiale care pot fi dovedite cu orice mijloc de proba.

3. PLATA LUCRULUI NEDATORAT


(art.1092 C.civ.): Plata nedatorata consta în executarea de catre o persoana a unei obligaţiuni
la care nu era tinuta şi pe care a facut-o fără intentia de a plati datoria altuia.
Persoana care face plata nedatorata se numeste solvens, iar acela care primeste plata se numeste accipiens.
In mod obligatoriu se creeaza, intre aceste doua persoane, un raport juridic obligaţional, accipiens-
ul fiind obligat la restituirea a ceea ce nu i se datora şi la care, evident, nu era indreptatit.
Fundamentul juridic al platii nedatorate a fost disputat în literatura juridica.
Unii autori au intemeiat-o pe ideea imbogatirii fără cauza, în ipoteza accipiensului de buna-
credinta, iar în ipoteza accipiensului de rea-credinta, plata nedatorata a fost fundata pe răspunderea civilă
delictuală.
Alti autori considera ca nu exista deosebire principala intre imbogatirea fără just temei şi plata nedatorata;
singura deosebire consta în faptul ca, în cazul platii nedatorate prestatia indeplinita fără temei s-a facut cu
titlu de plata.
Conditiile platii nedatorate
Obligaţia de restituire a platii nedatorate exista daca sunt indeplinite trei conditii;
1. să existe o plata făcută de solvens(sume de bani, srviciu, bun etc.);
2. plata să fie nedatorata. Se disting doua ipoteze;
- datoria nu exista(s-a facut plata pentru o datorie imaginara). Daca datoria e anulata,
rezolvita sau caduca, solvensul are dreptul la restituire .Daca solvensul plateste în
executarea unei obligaţii civile imperfecte(naturale ), el nu pretinde restituirea;
-datoria exista, dar nu intre solvens şi accipiens, adica solvensul este debitor, dar nu
faţă de accipiens;
3. plata să fi fost făcută din eroare, adica solvensul să fi crezut ca este debitor al accipiensului.
Daca solvensul stie ca plateste ceva nedatorat, plata e interpretata ca fiind o liberalitate sau o
gestiune a interselor altuia.
Conditia erorii solvensului nu se cere în cazul când solventul achita datoria faţă de accipiens şi
pierde chitanta liberatoare(dovada platii). Daca plateste a doua oara pentru a evita executarea silita şi
ulterior gaseste dovada, nu se mai cere conditia erorii solvensului.
La fel se cere conditia erorii solvensului în cazul platii unei obligaţii declarate nule absolute.
Solvensul poate cere restituirea pe temeiul platii nedatorate, nefiind nevoie de conditia erorii pentru a se
admite repetitiunea.
Efectele platii nedatorate.
A. Obligatiile accipiensului;
a) accipiensul de buna-credinta care nu a stiut ca plata ce i s-a facut este nedatorata, este obligat
să restituie numai în limitele imbogatirii sale.
Deci el este obligat să restituie lucrul, dar va pastra fructele ca orice posesor de buna-credinta.
Daca a instrainat lucrul, este obligat să restituie numai pretul primit şi nu valoarea lui.
Daca lucrul a pierit fortuit, el va fi eliberat de obligaţia de restituire.

b) Obligatiile accipiensului de rea-credinta


Accipiensul este de rea-credinta atunci cand, desi stie ca nu i se datorează plata, primeste plata. El
este obligat să restituie bunul primit şi fructele percepute.
Daca a instrainat bunul, trebuie să restituie valoarea lucrului la momentul introducerii actiunii în
justitie, indiferent de pretul pe care l-a primit.
Daca lucrul a pierit fortuit,easte obligat să restituie valoarea acestuia din momentul cererii de restituire,
afara numai daca face dovada ca lucrul ar fi pierit şi la solvens.
In toate cazurile, daca plata a constat intr-o suma de bani, sau intr-o cantitate de bunuri determinate prin
caractere generice, accipiensul va trebui să restituie aeeasi suma sau aceeasi cantitate de bunuri, de acceasi
calitate.
Cand plata nedatorata a constat în a da un bun individual determinat, actiunea în restituire va avea
caracterul unei adevarate actiuni în revendicare.
B. Obligatiile solvensului;
- Solvensul este obligat să restituie accipiensului, de buna sau de rea-credinta, cheltuielile facute
cu conservarea lucrului sau cele care au dus la o sporire a valorii sale. Deci va restitui cheltuielile necesare
şi utile, dar nu va restitui cheltuielile voluptuarii.
-Restituirea poate fi ceruta de solvens şi de creditorii chirografari ai solvensului pe calea unei
actiuni oblice. Adevaratul creditor nu va putea cere restituirea unei asemenea plati, dar va avea impotriva
accipiensului o actiune izvorand din imbogatirea fără justa cauza.
Termenele de prescriptie ale actiunii în restituire sunt cele de drept comun.
Accipiensul nu este obligat să restituie plata;
1) în cazul obligaţiilor imperfecte (naturale);
2) când plata s-a facut în temeiul unui contract nul pentru cauza imorala grava (Nemo auditor
propriam turpitudinem allegans);
3) când plata a fost făcută pe temeiul unui contract anulabil pentru cauza de incapacitate a uneia
dintre parti. Solvensul are actiune, dar din imbogatirea fără just temei şi nu din plata nedatorata,
pentru ca incapabilul restituie în limita imbogatii sale;
4) când plata a fost făcută de o alta persoana decat debitorul, iar creditorul accipiens a distrus cu
buna-credinta titlu constatator al creantei sale.
Solvensul va avea insa impotriva adevaratului debitor o actiune izvorand din imbogatirea fără
justa cauza.
Natura juridica a platii nedatorate.
Problema este controversata în literatura juridica.
Unii autori considera ca nu exista deosebire esentiala intre imbogatirea fără just temei şi plata
nedatorata, doar ca în cazul platii nedatorate prestatia a avut ca temei plata.
Alti autori apreciază ca asemanarea functionează în ipoteza accipiensului de buna credinta, iar pentru
accipiensul de rea-credinta ca plata nedatorata seamana cu răspunderea delictuală (pentru ca solvensul va fi
indemnizat în intregime).
Practica judecatoreasca considera ca restituirea platii nedatorate nu se bazează pe ideea de culpa,
ci pe cea de imbogatire fără just temei.
Opinia noastra este ca institutia restituirii platii nedatorate este o institutie distincta, cu conditii şi efecte
specifice.

4. IMBOGATIREA FARA JUSTA CAUZA


In Codul civil nu exista un text care să consacre principiul imbogatirii fără justa cauza
ca izvor de obligaţie distinct. Exista insa texte care fac o aplicatie a obligaţiei de restituire, când are loc
marirea patrimoniului unei persoane pe seama patrimoniului altei persoane. Situatia obtinuta de marirea sau
micsorare a patrimoniului unei persoane pe seama patrimoniului alteia are un temei juridic(donatie,
uzucapiunea, posesia de drepturi civile a bunurilor corporale, prevazuta de art.1909 C.civ.).
Exista insa situatii când acest lucru se intampla fără temei juridic(ex. Imbunatatirile pe car le face
chiriasul la imobilul inchiriat, retinerea alocatiei de stat de catre parintele caruia nu-i este incredinta copilul
etc.).
In toate aceste cazuri practica judiciara a facut aplicatia principiului restituirii imbogatirii fără temei
legitim.
Definitie: Imbogatirea fără justa cauza este faptul juridic prin care patrimonial unei persoane este
marit pe seama patrimoniului altei persoane , fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Din acest
fapt juridic se naste obligaţia pentru cel care isi vede marit patrimonial sau de a restitui, în limita maririi,
catre cel care si-a diminuat patrimonial.
Acesta din urma are dreptul de a introduce, impotriva celui imbogatit fără temei legitim în paguba
sa, o actiune numita “action de rem verso”
Conditiile pentru intentarea actiunii în restituire
Conditii materiale:
a. marirea patrimoniului paratului-debitor;
b. micsorarea patrimoniului reclamantului-creditor (ca o consecinta a maririi patrimoniului paratului-
debitor);
c. existenta unei legaturi intre sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt, în sensul ca ambele să fie
efectul unei cauze unice.
Conditii juridice;
a) absenta unei cauze legitime de marire a patrimoniului paratului-debitor în detrimental patrimoniului
reclamantului-creditor;
b) absenta oricarui alt mijloc juridic de recuperare(actiunea din contract sau actiunea în revendicare).
Actiunea din contract sau actiunea în revendicare exclude actiunea pentru imbogatire fără just temei,
aceasta din urma avand deci un caracter subsidiar faţă de primele.
In ce priveste probele, se aplica dreptul comun; pentru fapte juridice este admisibila orice proba,
pentru acte juridice dovada se va face în conditiile art. 1191 şi urmatoarele C.civil
Efectele imbogatirii fără justa cauza.
Din cauza dezechilibrului aparut, se creează o obligaţie de restituire (in virtutea unui raport juridic
obligaţional). Cel caruia i s-a micsorat patrimonial devine creditor, iar cel caruia i s-a marit patrimoniul
devine debitor.
In principiu, restituirea se face în natura; când nu mai este posibil acest lucru, ea se face prin echivalent.
Obligatia de restituire în natura are o dubla limita:
a) restituirea se face doar în masura cresterii patrimoniului debitorului (deci daca pana la
restituire bunul a pierit fortuit sau din cauza de forta majora, obligaţia de restituire inceteaza).
Daca lucrul a fost vandut, trebuie restituita valoarea lui din momentul introducerii actiunii;
b) cel care si-a micsorat patrimoniul nu poate pretinde mai mult decat diminuarea
patrimoniului sau, caci altfel s-ar imbogati el fără temei legitim.
Actiunea în restituire e supusa termenului de prescriptie de drept comun(3 ani), care incepe să
curga din momentul în care cel care si-a micsorat patrimoniul a cunoscut sau trebuia să cunoasca atat faptul
maririi, cat şi pe cel care a beneficiat de marire.
Natura juridica. Imbogatirea fără justa cauza este un izvor distinct de obligaţii faţă de
răspunderea civilă delictuală (pentru ca ea nu presupune vinovatia celui care primeste şi nu presupune
reparatia integrala). De asemenea, ea nu se intemeiază pe gestiunea de afacei sau plata lucrului nedatorat,
care sunt izvoare distincte de obligaţii.
E necesar ca de lege ferenda imbogatirea fără just temei să fie reglementata separat ca
un izvor de obligaţii distinct.
CAPITOLUL XV
FAPTA ILICITA CAUZATOARE DE PREJUDICIU - IZVOR DE OBLIGATII
CIVILE (RASPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALA)

1. TEMEIUL RASPUNDERII CIVILE DELICTUALE


2. RASPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALA ŞI RASPUNDEREA PENALA, COMPARATIE
3. RASPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALA ŞI RASPUNDEREA CONTRACTUALA,
COMPARATIE, CUMULUL CELOR DOUA RASPUNDERI
4. RASPUNDEREA CIVILĂ PENTRU FAPTA PROPRIE , CONDITII GENERALE ALE
RASPUNDERII
5. RASPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALA PENTRU FAPTA PROPRIE A
PERSOANELOR JURIDICE

1. TEMEIUL RASPUNDERII CIVILE DELICTUALE


Omul este o fiinta constienta de consecintele actelor sale şi raspunde pentru ele. Responsabilitatea
consta în obligaţia fiecarei persoane de a raspunde pentru actele şi faptele sale.
Responsabilitatea poate fi morala, politica, penală, civilă, administrativa etc.
Faptul ca o persoana aduce altuia un prejudiciu poate antrena răspunderea autorului daca sunt indeplinite şi
alte conditii prevazute de lege.
In cazul în care faptul generator de prejudiciu este un fapt illicit avem de-a face cu răspunderea
civilă delictuală.
Pentru a intelege exact temeiul răspunderii civile delictuale este necesara o comparatie intre
aceasta forma de răspundere, pe de o parte, şi răspunderea penală si, respectiv, răspunderea civilă
contractuală, pe de alta parte.

2. RASPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALA ŞI RASPUNDEREA PENALA,


COMPARATIE
Raspunderea civilă delictuală şi răspunderea penală pot actiona concomitent; se pot cumula pentru ca:
a) răspunderea civilă delictuală se bazează pe ideea repararii unui prejudiciu, în timp ce
răspunderea penală se bazează pe ideea pedepsirii unei fapte socialmente periculoase;
b) răspunderea penală e intemeiata pe principiul legalitatii incriminatorii, în timp ce în
cazul răspunderii delictuale obligaţia de reparare a prejudiciului ia nastere pentru orice fapta ilicita
cauzatoare de prejudicii;
c) ca principiu general, ambele se bazează pe vinovatia celui care a savarsit fapta ilicita.
In penal insa, vinovatia e un element esential în caracterizarea faptei penale ca infractiune, cat şi
pentru aplicarea efectiva a pedepsei penale.
In cazul răspunderii delictuale, intinderea răspunderii nu este conditionata de gradul de vinovatie a
autorului faptei ilicite; el repara în intregime prejudiciul;
d) în ce priveste persoanele chemate să raspunda, în ambele cazuri va raspunde persoana
care a savarsit fapta ilicita cu discernamant.
In penal insa, minorul sub 14 ani nu raspunde, minorul intre 14-16 ani raspunde daca se dovedeste
ca a lucrat cu discernamant, iar minorul peste 16 ani raspunde, discernamantul sau fiind prezumat.
In materia răspunderii civile delictuale, minorii peste 14 ani sunt prezumati relativ ca au
discernamant, iar cei sub 14 ani raspund daca se dovedeste ca au avut discernamant;
e) răspunderea penală e stabilita intotdeauna prin hotarare judecatoreasca. In toate
cazurile statul este prezent la stabilirea răspunderii.
In răspunderea civilă delictuală nimic nu impiedica ca partile să stabileasca prin vointa
lor(tranzactie), cuantumul şi modalitatea de reparare a prejudiciului.
Cand infractiunea este cauzatoare de prejudiciu, vom avea de-a face cu două actiuni: o actiune penală şi o
actiune civilă.
Ele pot fi judecate separate, sau actiunea civilă poate fi judecata în procesul penal.Odata aleasa una din cele
doua cai nu se mai poate renunta la ea(electa una via non datur recursus ad alteram). Partea vatamata
constituita parte civilă în procesul penal, poate totusi porni actiune civilă în faţa instantei civile, daca
instanta penală prin hotarare definitiva, a lasat nesolutionata actiunea civilă ori daca se pretinde repararea
unor pagube care s-au nascut ori s-au descoperit dupa pronuntarea de catre prima instanta a hotararii penale
(art.20 C.pr.penală).
Exista deosebiri şi în ce priveste pornirea actiunii:
- actiunea penală se porneste, în principiu, din oficiu, şi numai în mod exceptional, la plangerea prealabila;
- in cazul răspunderii civile delictuale, actiunea este lasata la dispozitia partii ce a suferi prejudiciul, care
poate intenta sau renunta la despăgubiri.
In anumite situatii, Codul de procedura penală prevede ca, pentru anumite situatii, ca în cazul în
care fapta ilicita cauzatoare de prejudicii constituie infractiune, insasi actiunea civilă se exercita din oficiu,
instanta penală fiind obligata să se pronunte din oficiu asupra repararii pagubei, chiar daca cel pagubit nu
s-a constituit parte civilă, daca persoana pagubita este o organizatie obsteasca, sau daca cel vatamat este o
persoana lipsita de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restransa.
Judecata în faţă instantei civile se suspenda pana la rezolvarea definitiva a cauzei penale(art.19
al.2 pr. Penala).
Hotararea penală are putere de lucru judecat în fata instantei civile care judeca actiunea civilă cu
privire la existenta faptei a persoanei care a savarsit-o şi a vinovatiei acesteia(art.22 alin.1 C. pr.pe.).
Hotararea civilă prin care a fost solutionata actiunea civilă, nu are putere de lucru judecat în fata
organului de urmarire penală şi a instantei penale, cu privire la existenta faptei penale, a persoanei care a
savarsit-o şi a vinovatiei acesteia (art.22 alin.2 C.pr.pen.).
In cazul scoaterii de sub urmarirea penală, indiferent de motive , solutia adoptata de procuror nu
are putere de lucru judecat, deci o actiune civilă în temeiul răspunderii civile delictuale este posibila fără a
se putea invoca, cu autoritatea de lucru judecat, ordonanta procurorului.
Daca instanta pronunta achitarea sau incetarea procesului penal, doar în cazurile în care achitarea
s-a pronuntat pentru ca fapta imputata nu exista ori nu a fost savarsita de inculpat, actiunea în răspundere
civilă delictuală este inadmisibila.
Daca achitarea se pronunta pentru ca fapta savarsita nu e prevazuta de legea penală, ori ca fapta nu
prezinta gradul de pericol al unei infractiuni (art.18 indice 1 C.penal), ori în alte situatii similare, sau
incetarea procesului s-a decis, de exemplu, ca urmare a intervenirii inlocuirii răspunderii penale sau în alte
situatii care nu include intrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, achitarea sau , dupa caz,
incetarea procedurii penale nu inlatura răspunderea civilă delictuală.
Chiar instanta penală, sesizata initial, poate obliga la repararea pagubei,daca achitarea s-a
pronuntat intrucat fapta nu prezinta pericol social al unei infractiuni ( art.10 lit.b1 C.pr.pen.) ori pentru ca s-
a constatat existenta unei cauze care inlatura caracterul penal al faptei sau daca faptei ii lipseste vreunul
din elementele constitutive ale infractiunii.
Exista deosebiri intre răspunderea penală şi cea delictuală civilă şi în ce priveste prescriptia
extinctiva.
Raspunderea penală se prescrie în anumite termene socotite de la data savarsirii infractiunii
( 15,10,8,5,si 3 ani- în functie de pedeapsa prevazuta de lege pentru fiecare infractiune). Când la data
savarsirii infractiunii autorul era minor termenele se reduce la jumatate.
Actiunea civilă privind răspunderea delictuală se prescrie în termenul de drept comun de 3 ani de
la data când pagubitul a cunoscut sau trebuia să cunoasca atat paguba , cat şi pe cel care raspunde pentru ea.
In sfarsit, cauzele de suspendare ale prescriptiei penale sunt deosebite de cele ale prescriptiei
civile.In general, termenul de prescriptie penală se implineste dupa cel de prescriere civilă; dar se poate
intampla şi invers.

1. RASPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALA ŞI RASPUNDEREA CIVILĂ


CONTRACTUALA, COMPARATIE
Ambele forme ale răspunderii civile sunt dominate de ideea fundamentala a repararii unui prjudiciu
patrimonial produs prin fapta ilicita şi culpabila a unei anumite persoane.
Deosebirile dintre răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală nu sunt de esenta.
Elementele care le conditionează sunt aceleasi:
1) existenta unei fapte ilicite, prin care se incalca o anumita obligaţie, aducandu-se atingere unui
drept subiectiv;
2) savarsirea cu vinovatie a faptei( ca element subiectiv al răspunderii);
3) existenta unui prejudiciu patrimonial;
4) raportul de cauzalitate intre fapta ilicita şi prejudiciu;
5) capacitatea juridica a celui chemat să raspunda
Intre cele doua forme de răspundere civilă exista un raport care consta în faptul ca răspunderea
civilă delictuală constituie dreptul comun al răspunderii civile, în timp răspunderea civilă contractuală este
o răspundere civilă speciala, cu caracter derogator.
Deci, ori de cate ori nu avem de-a face, în dreptul civil, cu o răspundere contractuală, vor fi
aplicabile regulile privitoare la răspunderea civilă delictuală.
Deosebirea intre cele doua forme de răspundere consta în prtincipal în faptul ca în cazul
răspunderii civile delictuale se incalca o obligaţie legala, cu caracter general, de a nu vatama drepturile
altuia prin fapte ilicite, în timp ce în cazul răspunderii civile contractuale, obligaţia incalcata este o
obligaţie concreta, stabilita prin contractul preexistent încheiat intre cele doua subiecte ale răspunderii(cel
pagubit şi cel ce si-a incalcat obligaţiile contractuale).
Deci, pentru a exista răspundere contractuală, se cere să preexiste un contract, şi anume un
contract valabil incheiat. Raspunderea pentru prejudicii precontractuale, sau în legatura cu un contract care
a fost desfiintat(nul sau anulabil)este , de asemenea, o răspundere delictuală.
Responsabilitatea contractuală poate fi invocate numai de catre parti; tertii invoca
responsabilitatea delictuală în cazul în care sunt vatamati printr-un contract.
Deosebiri exista, de asemenea, şi cu privire la conditiile de răspundere referitaoare la
capacitatea celui responsabil, la punerea în intarziere şi la convenţile de nerăspundere:
a) în cazul delictului civil se raspunde indiferent de varsta; daca fapta a fost savarsita cu
discernamant (dar peste varsta de 14 ani functionează prezumtia relativa de discernamant; sub 14
ani discernamantul trebui dovedit).In materie contractuală, pentru angajarea răspunderii se cere
capacitatea de exercitiu deplina, care de regula se deosebeste la 18 ani;
b) punerea în intarziere. La răspunderea civilă delictuală, cel ce savarseste fapta este de
drept pus în intarziere (dies interpelat pro homine).
In contracte este necesara punerea în intarziere în formele prevazute de lege (dies non
interpelat pro homine). Clauzele de răspunderea anterioare savarsirii faptei sunt nule în
răspunderea delictuală; în schimb ele sunt în anumite limite admisibile în răspunderea civilă
contractuală;
c) intinderea reparatiei este mai mare la răspunderea delictuală decat la răspunderea
contractuală. E adevarat ca la ambele se acopera prejudiciul efectiv (damnum emergens) şi
foloasele nerealizate(lucrum cessans). Dar debitorul contractual raspunde numai pentru prejudiciul
cauzat, care nu a fost prevazut ori era previzibil la momentul încheierii contractului(afara numai
daca prejudiciul nu provine din culpa să grava, asimilata dolului). In materia răspunderii
delictuale, răspunderea este integrala, cel ce a savarsit fapta fiind tinut pentru toate pagubele
cauzate, atat cele previzibile cat şi pentru cele neprevizibile;
d) în caz de coautorat răspunderea delictuală are caracter solidar, în timp ce răspunderea
contractuală are un caracter divizibil în ce priveste obligaţia de plata a daunelor;
e) în ce priveste dovada culpei, în cadrul răspunderii civile delictuale, în principiu, culpa
autorului trebuie dovedita de cel pagubit. Exista şi cazuri când culpa este prezumata. In materia
răspunderii civile contractuale, creditorul trebuie să dovedeasca numai existenta contractului şi
faptul ca obligaţia nu a fost executata. Culpa debitorului este prezumata. Dar şi aici, practic trebuie
distins intre obligaţiile de mijloace (de diligenta) şi obligaţiile de rezultat. La obligaţiile de
mijloace, indiferent ca fapta ilicita constituie un delict civil ori o nerespectare a unei clauze
contractuale, proba culpei incumba celui pagubit. La obligaţiile de rezultat, atat în cazul
răspunderii contractuale cat şi a celei delictuale, din neexecutarea obligaţiei se deduce o prezumtie
de culpa a autorului prejudiciului.
Cumulul răspunderii contractuale cu răspunderea delictuală
Principiul adoptat în practica judiciara este cel al imposibilitatii cumulului actiunii delictuale şi
celei contractuale în cadrul unei actiuni mixte.
La fel nu e posibil să se apeleze în subsidiar, în completare la la actiunea delictuală, dupa ce a fost
utilizata actiunea contractuală pe baza careia au fost obtinute despăgubiri.
Daca intre părţi a existat un contract, din a carui neexecutare au aparut prejudicii, nu este posibil
să se apeleze la răspunderea delictuală, calea de ales fiind aceea a răspunderii contractuale.
Optiunea este permisa doar în cazul în care în care neexecutarea contractului constituie, în acelasi
timp, şi o infractiune. In acest caz, cel pagubit are de ales intre o actiune civilă delictuală şi o actiune civilă
în răspundere contractuală.Daca actiunea este alaturata procesului penal, atunci este o actiune în răspundere
delictuală.
In toate cazurile, daca pagubiltul a optat pentru una din cele doua cai-actiunea delictuală ori
actiunea contractuală- el nu mai poate urma cealalta cale (“Electa una via non datur recursus ad
alterum”).Dacă s-a pronunţat o hotărâre, atunci ea are putere de lucru judecat (chiar daca nu este o
identitate perfecta de cauza (adica cauza ar constitui-o comiterea aceleiasi fapte ilicite, care are caracter şi
de infractiune). Exista şi exceptia când partea vatamata, în cazurile când neexecutarea contractului ar
constitui infractiune, nu are optiune, ci trebuie să foloseasca numai calea actiunii civile delictuale.
Un astfel de caz este dedus din art. 17 C. pr. Pen., potrivit caruia”actiunea civilă se porneste şi se
exercita din oficiu impreuna cu actiunea penală, când persoana vatamata este o organizatie din cele
prevazute de art. 145 C. penal, ori este o persoana lipsita de capacitate de exercitiu sau cu capacitate
restransa”.
Unii autori considera ca textul nu ar exclude optiunea partii vatamate intre actiunea în răspundere
delictuală şi cea contractuală, daca şi în masura în care o astfel de actiune civilă ar fi mai avantajoasa
pentru partea vatamata. Se apreciază astfel de actiune civilă ar fi mai avantajoasa pentru partea vatamata.
Se apreciază ca textul articolului mantionat permite o adevarata atribuire de competenta pentru instanta
penală care ar capata dreptul de a judeca, alaturata actiunii penale, o actiune civilă intemeiata pe
răspunderea contractuală.
In cazul în care incadrarea juridica a faptei infractionale şi pedeapsa penală aplicabila depend de prejudicial
produs, va fi nevoie ca în cadrul procesului să se faca dovada efectiva a acestui prejudiciu, simpla referire
la clauza penală contractuală nefiind sufucienta.

2. RASPUNDEREA CIVILĂ PENTRU FAPTA PROPRIE. CONDITII GENERALE


ALE
RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE
Temeiul legal al răspunderii civile delictuale il constituie art.998-999 C.civ. Art 998 C.civil
prevede ca “Orice fapta a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a
ocazionat, a-l repara”, iar art. 999ca “Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce cauzat prin fapta sa,
dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudenta sa”.
Raspunderea civilă delictuală intervine în masura în care sunt indeplinite cumulativ urmatoarele
conditii: existenta unei fapte ilicite, existenta unui prejudiciu, legatura de cauzalitate intre fapta ilicita şi
prejudiciu şi vinovatia autorului faptei ilicite.
I. Fapta ilicita. Cauze care inlatura caracterul illicit al unei fapte
Fapta ilicita este cea care cauzează un prejudiciu victimei. Desi art.998 C. civ. vorbeste despre
orice fapta a omului, legiuitorul are în vedere numai fapta ilicita care poate consta ontr-o actiune sau
inactiune a omului care contravine unui drept subiectiv al unei persoane, ocrotit de lege sau chiar incalca un
interes legitim al acestuia.
Fapta ilicita poate fi comisiva (actiune) sau omisiva (inactiune).
Exista insa şi cauze care inlatura caracterul illicit al faptei şi anume:
legitima aparare; starea de necesitate; indeplinirea unei activitati impuse sau premise de lege, ordinal
superiorului, exercitarea unui drept subiectiv şi consimtamantul victimei.
Legitima aparare (art.44 C. pen.) produce efecte atat în planul răspunderii penale, cat şi civile.
Pentru a exista aparare trebuie să existe atac material, direct, imediat şi injust indreptat impotriva
unei persoane sau a drepturilor ei, ori a unui interes obstesc; atacul să puna în pericol grav viata,
integritatea corporala, drepturile celui atacat, ori interesul public; iar apararea celui care comite fapta să fie
proportionala cu atacul.
Depasirea legitimei aparari nu este o cauza exoneratoare de răspundere , ci numai o circumstanta
atenuanta,provocare, cu exceptia cazului când s-a produs ca urmare a temerii sau tulburarii autorului faptei.
Starea de necesitate poate fi invocata daca fapta este savarsita pentru a salva de la un pericol
iminent viata, integritatea corporala sau sanatatea ori un bun al sau, al altuia sau un interes public, pericol
care nu se putea inlatura altfel.
Indeplinirea unei activitati impuse ori premise de lege sau la ordinul superiorului constituie
cauze care inlatura caracterul illicit al faptei.
In cazul ordinului superiorului se pune conditia ca acest ordin să nu fie vadit ilegal sau abuziv şi
modul de executare să nu fi fost illicit.
Avand de solutionat un proces privind fapta pagubitoare savarsita de un soldat în timpul stagiului
militar, instanta suprema a decis ca “Ordinul superiorului exclude caracterul ilicit al faptei pagubitoare, în
masura în care cel ce a savarsit-o s-a conformat acelui ordin, care a fost dat de o autoritate legitima
competenta, în temeiul şi în conditiile legii”(Trib. Sup.,S.civ., dec. nr.2162 din 22 decembrie 1976).
Consimtamantul victimei (volenti non fit injuria).
Obligatia de reparare a prejudiciului dispare atunci când victima a consimtit la savarsirea faptei
care a condus la producerea lui.
In materie patrimoniala se cere ca consimtamantul să nu fie viciat.
In materie nepatrimoniala se apreciază de la caz la caz (ex.; consimtamantul pentru efectuarea unei
operatii) Nu este exonerator de răspundere consimtamantul victimei la propria ei moarte.
II. Prejudiciul este consecinta faptei ilicite.
Raspunderea civilă are în esenta o functie reparatorie. Prejudiciul este masura reparatiunii,
indiferent de gradul culpei. Gradul culpei are revelanta numai în cazul existentei unui coautor în comiterea
faptei pentru impartirea răspunderii, în cadrul actiunii de regres, pentru ca faţă de victima, “cand delictul
sau cvasi-delictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt tinute solidar la
despăgubire(art.1003 C. civ.).
Prejudiciul produs prin fapta ilicita poate fi material (patrimonial) sau moral. In ambele situatii,
prejudiciul trebuie reparat integral, adica atat paguba efectiv produsa (damnum emergens), cat şi castigul
nerealizat (lucrum cessans).
Faptuitorul raspunde pentru orice forma a vinovatiei, inclusiv pentru culpa cea mai usoara (deci
atat pentru doi cat şi pentru culpa sub forma imprudentei sau neglijentei).
Repararea prejudiciului se face, de regula, în natura, şi numai daca nu este posibil se va face prin
echivalent (prin despăgubire).
Prejudiciul material (patrimonial) trebuie să fie direct şi sigur, şi nu doar eventual.
La răspunderea delictuală nu se face distincţie intre prejudiciul previzibil şi cel imprevizibil; daca
el e direct şi sigur, autorul va raspunde. O paguba viitoare (care nu este inca realizata) poate fi certa în
masura în care se poate prevedea cu certitudine producerea ei.
Intre prejudiciul viitor şi sigur şi prejudiciul eventual care nu exista, se afla situatia intermediara a
pierderii unei sanse. Teoretic pierderea unei sanse poate fi considerata un prejudiciu eventual, deci nu o
paguba sigura(certa) .Practica a considerat ca prejudiciul poate fi reparat daca sansa a existat în mod
real(daca era probabil ca ea să se fi realizat).
A doua conditie este ca prejudiciul să nu fi fost reparat inca.
Exista situatii când victima prejudiciului primeste o indemnizatie de la alte persoane (ex. de la
Asigurarile Sociale sau de la o Societate de Asigurare). In aceste cazuri prejudiciul este considerat reparat
daca indemnizatia de asigurare a acoperit integral paguba materiala. Daca asigurarea contractuală priveste
viata sau integritatea corporala, ea se cumulează cu despăgubirile la care este obligat autorul faptei ilicite.
In schimb despăgubirile acordate în cadrul răspunderii civile delictuale au un caracter susidiar faţă
de despăgubirile acordate potrivit legislatiei privind asigurarile sociale.
Prejudiciul trebuie dovedit, sarcina probei apartine victimei şi probatiunea se face prin orice mijloc
de dovada.
In cazul prejudiciului material, reparatia integrala este egala cu valoarea de inlocuire a bunului
distrus. La asigurarea de bunuri, indemnitatea de asigurare nu tine seama decat de valoarea actuala a
bunului, dupa aplicarea unui coeficient de degradare. Deci în cazul în care a fost incasata asigurarea,
reparatia la care va fi obligat autorul faptei ilicite va fi egala cu diferenta intre indemnizatia de asigurare şi
valoarea de inlocuire a bunului distrus.
Prejudiciul corporal rezulta din atingerea adusa persoanei fizice prin savarsirea unei fapte ilicite
(ingrijiri medicale, incapacitate de munca, cheltuieli de inmormantare, plus o prestatie periodica cu titlu de
pensie pentru acele persoane aflate în intretinerea victimei.
Prejudiciul moral se produce în cazul atingerii unor drepturi personale nepatrimoniale (ex. Dreptul
la nume, la onoare, integritate morala etc.).
Problema cea mai delicata a prejudiciului moral este cea a determinarii indemnizatii pecuniare
care să acopere prejudiciul fără a se ajunge la o imbogatire fără justa cauza a victimei. Despagubirea
pecuniara se stabileste de instanta judecatoreasca, în functie de particularitatile fiecarui caz.
III. Legatura de cauzalitate dintre fapta ilicita şi prejudiciu
Victima va obtine repararea daca dovedeste legatura de cauzalitate intre fapta ilicita şi prejudiciu.
Faptuitorul poate insa să dovedeasca inexistenta raportului de cauzalitate sau existenta unei cauze straine,
neimputabile lui, care a condus la producerea prejudiciului.
Raportul de cauzalitate trebuie să fie direct, sigur şi necesar, ca un raport dintre cauza şi efect.
IV. Vinovăţia făptuitorului
Este unica condiţie de ordin subiectiv care angajează răspunderea delictuală a făptuitorului. Ea
reprezintă atitudinea psihică a faptuitorului faţă de fapta şi de urmările ei.
In dreptul civil se răspunde şi pentru cea mai usoară formă de vinovăţie (culpa). Vinovăţia
îmbracă toate formele-intenţia, directă sau indirectă (dol), şi culpa sub forma neglijenţei sau imprudenţei.
Autorul faptei răspunde pentru prejudiciul cauzat numai dacă are capacitate delictuală, deci are
reprezentarea consecinţelor faptei sale, adică are discernământ.
La minori se introduce o prezumtie legală de existenţă a discernământului începând cu vârsta de
14 ani. Prezumţia este relativă şi permite proba contrara a autorului faptei ilicite. Sub 14 ani există o
prezumţie legală a lipsei de discernământ. La fel este vorba despre o prezumtie relativa şi victima trebuie să
dovedeasca ca minorul a actionat cu discernamant.
Persoanele puse sub interdictie sunt considerate ca lipsite de discernamant.
V. Proba elementelor răspunderii civile.
Sarcina probei revine reclamantului, deci victimei, care va trebui să dovedeasca existenta faptei,
autorul, prejudiciul, legatura de cauzalitate dintre fapta şi prejudiciu şi vinovatia autorului.
Elementele răspunderii civile delictuale pot fi dovedite cu orice mijloace de proba. Dificultatile în
dovada intervin în cazul vinovatiei care, fiind de natura subiectiva, este mai greu de probat.

3. RASPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALA PENTRU FAPTA PROPRIE A


PERSOANELOR JURIDICE
Persoana juricica poate raspunde contractual sau delictual.
Rspunderea civilă delictuală poate fi răspundere pentru fapta proprie(art. 998-999 C.civ.), o răspundere
pentru fapta altuia (de regula în calitate de comitent pentru fapta prepusului (art. 1000 al 3 C. civ.), ori o
răspundere pentru prejudiciile cauzate de lucruri(art. 1000 al. 1 C.civ.), pentru ruina edificiului al carei
proprietar este (art.1002 C.civ.) sau pentru animalele care ii apartin (art. 1001 C.civ.).
Art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice prevede ca
“Persoana juridica isi exercita drepturile şi isi indeplineste obligaţiile prin organele sale […]
Faptele ilicite savarsite de organele sale obliga insasi persoana juridica, daca au fost indeplinite cu
prilejul exercitarii functiei lor.
Faptele ilicite atrag şi răspunderea personala a celui ce le-a savarsit, atat faţă de persoana juridica,
cat şi faţă de cel de-al treilea”.
Deci, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice va fi angajata ori de cate ori
organele acesteia, cu prilejul exercitarii functiei ce le revine, vor fi savarsit o fapta ilicita cauzatoare de
prejudicii,
Fata de activitatea unor persoane juridice (societati, regii autonome etc.),trebuie examinate şi
dispozitiile Legii nr. 15/1990 privind organizarea unitatilor economice de stat ca regii autonome şi societati
comerciale; Legii 31/199o privind societatile comerciale; Legi 36/1991 privind societatile agricole, ca şi
actele de constituire (statute, contracte etc.).

Din dispozitiile mentionate mai sus rezulta ca:


1. Daca fapta nu a fost savarsita de catre organele persoane juridice i de catre un
reprezentant al acesteia, cu prilejul exercitarii artributiilor ce i-au fost incredintate, răspunderea
civilă a persoanei juridice va fi angajata ca o răspundere pentru fapta altuia.
2. Daca fapta ilicita a fost savarsita de organele persoanei juridice cu prilejul exercitarii
functiei lor, deci în conexiune functia respectiva, chiar daca au fost depasite limitele legale ale
functiei, cu conditia ca faptele să fi fost indreptatite spre indeplinirea unor scopuri sau interese
proprii ale persoanei juridice este angajata răspunderea persoanei juridice pentru fapta
proprie.Daca insa a fost savarsit un abuz de functie, va fi angajata exclusiv răspunderea persoanei
fizice care a savarsit fapta, chiar daca ea avea calitatea de organ al persoanei juridice.
3. Principiul specialitatii capacitatii de folosinta a persoanei juridice(art. 34, Decretul
31/1954) este un principiu care stabileste limitele de valabilitate ale actelor juridice, ale persoanei
juridice; incalcarea lui nu poate fi invocata drept cauza de exonerare de răspundere; deci fapta
ilicita poate să se situeze, uneori, dincolo de limitele capacitatii de folosinta specializate a
persoanei juridice.
4. Victima prejudiciului va trebui să faca proba elementelor răspunderii- pentru ca fapta
organului este fapta persoanei juridice, deci este vorba de toate conditiile răspunderii pentru fapta
proprie.
Raspunderea proprie a persoanelor fizice care intra în componenta organelor persoanei
juridice.
Raspunderea persoanelor juridice pentru fapta ilicita a organelor sale constituie o masura de
protectie pentru victima prejudiciului, care are posibilitatea de a obtine despăgubiri de la persoana juridica.
Dar persoanele fizice care intra în componenta organelor persoanei juridice nu sunt scutite de
răspundere; ele raspund propriu, personal, atat faţă de persoana juridica cat şi faţă de victima
prejudiciului(art. 35 al. ultim, Decretul 31/ 1954).
Aceasta inseamna, pe de o parte, ca victima prejudiciului poate, la alegere, să cheme în judecata
pentru despăgubiri fie persoana juridica, singura, fie persoana juridica în solidar cu persoanele fizice care,
actionand ca organe ale persoanei juridice, au savarsit fapta ilicita, fie numai aceste persoane fizice. Pe de
alta parte, persoana juridica, platind despăgubiri, are dreptul să se intoarca, în regres, impotriva persoanelor
fizice din componenta organelor de conducere care au savarsit fapta ilicita, Aceasta posibilitate este în
realitate o obligaţie pentru persoana juridica.
CAPITOLUL XVI
RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTUIA

1. RASPUNDEREA PARINTILOR PENTRU FAPTELE COPIILOR LOR MINORI


2. RASPUNDEREA INSTITUTORILOR PENTRU FAPTELE ELEVILOR ŞI A
MESTESUGARILOR PENTRU FAPTELE UCENICILOR
3. RASPUNDEREA COMITENTILOR PENTRU FAPTELE PREPUSILOR

1. RASPUNDEREA PARINTILOR PENTRU FAPTA COPIILOR MINORI


Sediul materiei este art. 1000 al.2 C. civ. care prevede: ”Tatal şi mama dupa moartea barbatului,
sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dansii”.
Textul trebuie considerat implicit modificat de Constitutia din 1948, în sensul ca tatal şi mama
raspund deopotriva de faptele ilicite cauzatoare de prejudicii ale copiilor lor minori.
Nu are importanta daca sunt copii din casatorie, din afara casatoriei ori infiati.
Tatal şi mama sunt aparati de responsabilitate daca probează ca n-au putut impiedica faptul
prejudiciabial” (art.1000 al.4 C.civ.).
Fundamentul răspunderii.Art.1000 al 2 instituie o tripla prezumtie în privinta parintilor:
• prezumtia ca în exercitarea indatoririlor ce le reveneau faţă de copil au existat abateri;
• prezumtia de cauzalitate intre neindeplinirea indatoririlor ce le reveneau şi comiterea de
catre minor a faptei ilicite;
• prezumtia vinovatiei parintilor, de obicei sub forma neglijentei, in indeplinirea
necorespunzatoare a indatoririlor ce le reveneau.
Prezumtiile care stau la baza răspunderii sunt legate relativ, deci pot fi rasturnate prin proba
contrarie.
Una din teoriile privind temeiul răspunderii, regasite atat în literatura de specialitate cat şi în
Decizia de indrumare nr. 6/1973 a Plenului Tribunalului Suprem, se intemeiază pe nerespectarea de catre
parinti a obligaţiei ce le revenea în exercitarea supravegherii copiilor minori.
Domeniul de aplicatie al. art 1000 al. 2 C. civ. se aplica parintilor indiferent daca filiatia este din
casatorie ori din afara casatoriei, ca şi celui care a infiat un copil minor.
Conditiile răspunderii
Conditii generale ale răspunderii trebuie să fie prezente şi în cazul angajarii răspunderii parintilor
pentru fapta ilicita a copilului lor minor.
Cat priveste proba existentei conditiilor mentionate, pentru unele sarcina incumba victimei
prejudiciul, pentru altele Codul civil instituie anumite prezumtii:
A. Victima prejudiciului trebuie să faca dovada:
1) existenta prejudiciului;
2) existenta faptei ilicite a minorului;
3) existenta raportului de cauzalitate dintre fapta ilicita a minorului şi prejudiciu.
Pentru angajarea răspunderii parintilor nu este necesar ca minorul să fi actionat cu discernamant,
deci cu vinovatie.
B. Urmatoarele conditii sunt prezumate de lege, daca, fireste, s-a facut dovada primelor trei
mentionate mai sus.
Aceste conditii se refera la parinti;
a) existenta faptei ilicite constand în neindeplinirea sau indeplinirea
necorecpunzatoare a indatoririlor ce le reveneau privind supravegherea şi educatia sau
cresterea minorului
b) existenta raportului de cauzalitate dintre fapta ilicita a parintilor şi comiterea de catre
minor a unei fapte ilicite;
c) existenta vinei parintilor pentru neindeplinirea ori indeplinirea necorespunzatoare a
indatoririlor cele reveneau potrivit legii.
Conditii speciale ce trebuie indeplinite, cumulativ cu cele generale:
a) copilul să fie minor, deci sub 18 ani, sau la varsta casatoriei;
b) copilul să aiba locuinta la parintii sai.
Cand nu exista coincidenta intre domuciliul şi locuinta, pentru determinarea răspunderii parintilor,
în temeiul art. 1000 alin. 2 C. civ., se va lua în considerare locuinta nu domiciliul, deoarece minorul are
domiciliul la parintii sai, chiar daca este incredintat unei a treia persoane.
In al doilea rand, trebuie pornit de la premiza ca ceea ce interesează este locuinta pe care legea o
stabileste pentru minor, chiar daca în fapt minorul nu ar avea acea locuinta.
Daca minorul trebuie să locuiasca cu parintii, dar din vina acestora nu se afla la locuinta stabilita
potrivit legii, avand în fapt o alta locuinta, răspunderea parintilor, intemeiata pe prevederile art. 1000 ali. 2,
nu poate fi inlaturata.
In practica judiciara au fost distinse mai multe situatii când locuinta de fapt a minorului se afla în
alta parte decat la locuinta parintilor sai, unde ar fi trebuit să se afle potrivit legii:
a. Minorul a parasit locuinta parintilor fără voia acestora si, în timp ce era fugit, a savarsit
o fapta ilicita.
Decizia nr. 6/1973 a Plenului fostului Tribunal Suprem stabilea: “Raspunderea parintilor
nu poate fi inlaturata decat daca s-a exercitat o supraveghere corespunzatoare şi s-au facut
diligentele necesare pentru readucerea să (a minorului-n.n.) la domiciliu. Simplul fapt al parasirii
de catre minor a domiciliului parintilor nu-i exonerează de răspundere pe acestia”.
b. Minorul se afla, la data savarsirii faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu, temporar, pe o
durata mai mica sau mai indelungata, în vizita la rude sau prieteni, în aceeasi, ori în alta localitate
(ex. în vacanta). Ca principiu, nu se inlatura răspunderea parintilor pentru ca minorul se afla în
locuinta temporara cu acordul parintilor.
c. Minorul era internat în spital la data savarsirii faptei.Fostul Tribunal Suprem a decis,
intr-o speta, ca se inlatura răspunderea parintilor, dar literatura juridica are rezerve faţă de aceasta
solutie.
d. Minorul internat intr-o scoala de munca şi reeducare a fugit de la scoala şi a savarsit o
fapta ilicita cauzatoare de prejudicii. Solutiile practicii judiciare sunt contradictorii. Au fost
pronuntate solutii care exonerau pe parinti de răspundere, dar în ultima vreme deciziile au fost în
sensul ca parintii raspund, pentru ca insasi internarea minorului în scoala de reeducare a fost
determinata de culpa parintilor în supravegherea şi cresterea minorului.
e. La data savarsirii faptei ilicite de catre minor, parintii erau în executarea unei pedepse
privative de libertate ori erau arestati preventiv. In practica se inlatura răspunderea acestora,
intrucat lipseste comunitatea de locuinta şi posibilitatea efectiva a parintilor de a exercita
supravegherea asupra minorului.
f. Când parintii nu au locuinta comuna, pentru fapta minorului va raspunde parintele
caruia i-a fost incredintat. Daca , în fapt, minorul se afla la locuinta parintelui caruia i-a fost
incredintat potrivit legii, solutia în literatura juridica este ca răspunderea apartine parintelui caruia
i-a fost incredintat nu celui la care se afla în fapt.
Practica este în sens contrar: daca minorul a fost incredintat unuia dintre parinti dar a fost luat
pentru crestere şi ingrijire de celalat parinte, parintele caruia i-a fost incredintat nu raspunde de daunele
cauzate cat timp s-a aflat în fapt la celalalt sot.
Deci, ori de cate ori exercitarea în fapt a drepturilor parintesti de catre parintele caruia nu i-a fost
incredintat copilul şi lociunta minorului la acesta are un caracter de durata şi nu se rezuma la o simpla vizita
în cadrul relatiilor personale, raspunde cel la care se afla în fapt.
Inlaturarea prezumtiilor răspunderii parintilor
Prezumtiile din art.1000 alin.2 C. civ. sunt prezumtii legale relative,deci susceptibile de proba
contrara.
Obiectul probei contrare il constituie faptul ca parintii si-au indeplinit în mod ireprosabil
indatoririle ce le reveneau, deci nu se poate retine un raport de cauzalitate intre fapta lor şi fapta ilicita
cauzatoare de prejudiciu comisa de minor, sau a unui fapt exterior copilului, pentru care ei nu sunt tinuti a
raspunde (caz fortuit, de farta majora, fapta unui terţ etc.), pentru care ei nu sunt tinuti a raspunde ) sau
lipsa lor de discernamant, cu caracter de durata.
Efectele răspunderii parintilor
Parintii raspund integral faţă de victima pentru prejuduciul cauzat de minor.
Cand minorul a avut discernamant la momentul savarsirii faptei ilicite, victima are posibilitatea să cheme în
judecata fie pe minor singur, fie pe parintii sai singuri, fie deopotriva pe parinti şi pe minor.
Temeiul juridic al răspunderii parintilor minorului va fi art. 1000 al.2 C.civ,, în timp ce temeiul
juridic al răspunderii minorului va fi art.998 sau 999 C.civ. . deci el va raspunde pentru fapta proprie.
In cazul în care s-a stabilit judecatoreste răspunderea atat a parintilor cat şi a minorului,
răspunderea lor va fi solidara în temeiul art. 1003 C.civ.
Daca parintii au platit integral despăgubirile datorate pentru fapta savarsita de minorul cu
discernamant, ei au o actiune în regres indreptata impotriva acestuia pentru a recupera ceea ce au platit
pentru el.
Raportul răspunderii parintilor cu răspunderea profesorilor ori mestesugarilor
Raspunderea profesorului ori mestesugarului se intemeiază pe lipsurile în supravegherea elevului
ori ucenicului; răspunderea parintilor se intemeiază pe neindeplinirea ori indeplinirea necorespunzatoare nu
numai a indatoririi de supraveghere, dar şi pe aceea privind educarea ori cresterea copilului minor.
Deci coincidenta este numai partiala şi anume sub aspectul supravegherii. De aici unii autori au
exprimat opinia ca ele ar putea fi aplicate concurent.
Solutia generala este de a se considera ca , în raport cu răspunderea profesorului sau a
mestesugarului, răspunderea parintilor este subsudiara. Adica, ca ea se va aplica ori de cate ori profesorul
sau mestesugarul va face dovada ca desi a exercitat cum se cuvine supravegherea, nu a putu impiedica
faptul prejudiciabil.
Raportul dintre răspunderea parintilor şi răspunderea comitentilor pentru faptele
prepusilor
Solutia este ca răspunderea comitentului inlatura răspunderea parintilor.Altfel zis, daca minorul a
savarsit fapta cauzatoare de prejudiciu în calitate de prepus, o unica răspundere pentru fapta altuia va fi
angajata şi anume răspunderea comitentului.
In practica s-a decis, tot mai mult, ca parintii nu raspund pentru minorul-prepus nici pentru
prejudeciile pe care acesta le cauzează comitentului insusi.

2. RASPUNDEREA INSTITUTORILOR PENTRU FAPTELE ELEVILOR ŞI A


MESTESUGARILOR PENTRU FAPTELE UCENICILOR
Sediul materiei il constituie art. 1000 alin. 4 C. civ. care prevede ca: “institutorii şi artizanii sunt
responsabili de prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor, în tot timpul ce se gasesc sub a lor
supraveghere”.
Ei se pot apara ”daca probează faptul ca n-au putut impiedica faptul prejudiciabil”(art. 1000 ai. 4
C. civ.).
Domeniul de aplicare al prevederilor legale
Intelesul termenilor:
Institutor. Initial s-a avut în vedere invatatorul de la clasele primare. Textul a fost extins
şi la educatorul din invatamantul prescolar din invatamantul general, liceul şi profesional, la
pedagogii din internatele de elevi şi la cei care ii supraveghează pe elevi în taberele şi coloniile de
vacanta. Legea instituie răspunderea pentru profesor, privit ca persoana fizica, şi nu institutia
scolara, ca persoana juridica
Artizan. Prin “artizan” se au în vedere mestesugarii care primesc spre pregatire
ucenici.Raspunderea revine persoanei fizice care are indatorirea de a se ocupa de pregatirea şi
supravegherea în procesul pregatirii ucenicului. In literatura şi practica juridica s-a precizat ca
textul art. 1000 al. 4 C.civ. se refera la elevii sau ucenicii minori.
Interpretarea restrictiva a textului a fost făcută prin raportare la art.1000 al. C. civ. ce
prevede răspunderea parintilor pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori.
Daca art. 1000 alin. 2 C.civ. se refera la copii minori, solutia este ca textul art. 1000 alin.4 C.civ. se refera
la elevii sau ucenicii minori.
Persoana prejudiciata. Se au în vedere numai prejudiciile pe care elevul sau ucenicul le
cauzează unei alte persoane, şi nu prejudiciile pe care el însuşi le sufera în timpul supravegherii
profesorului sau mestesugarului. Pentru acesta din urma, răspunderea va fi angajata pe temeiul art.
998-999 C.civ..
Fundamentarea răspunderii institutorului şi mestesugarului.
Art.1000 alin.4 C. civ. stabileste o tripla prezumtie dedusa din fapta ilicita cauzatoare de prejudicii
comisa de catre elev sau ucenic;
• prezumtia ca indatorirea de supraveghere nu a fost indeplinita în mod corespunzator;
• prezumtia de cauzalitate dintre neindeplinirea acestei indatoriri şi savarsirea de catre elev
sau ucenic a faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu;
• prezumtia vinei (culpei) profesorului ori mestesugarului în indeplinirea
necorespunzatoare a indatoririi ce ii revenea.
Conditiile generale ale răspunderii.
A. Victima va trebui să dovedeasca;
- existenta prejudiciului;
- existenta faptei ilicite a elevului sau ucenicului;
- existenta raporului de cauzalitate;
- in principiu, existenta vinei ucenicului sau elevului (conditie care nu e ceruta foarte
riguros, deci se va raspunde şi când nu se va face dovada capacitatii delictuale a
minorului).
B. Daca victima a facut dovada acestor conditii, următoarele conditii sunt prezumate de lege:
- fapta ilicita constand în lipsa ori insuficienta supraveghere;
- raportul de cauzalitate intre fapta şi cauzarea prejudiciului;
- vinovatia profesorului ori mestesugarului
Prezumtiile sunt relative. Proba contrara trebuie să ateste ca desi supravegherea a fost exercitata în
conditiile de exigenta cerute, totusi faptul prejudiciabil nu a putut fi impiedicat.
In acest caz se va reactiva răspunderea parintilor pentru fapta copilului minor.
Conditii speciale:
a) cel ce a cauzat prejudiciul trebuie să aiba calitatea de elev ori ucenic şi safie minor;
b) fapta ilicita să fie savarsita când elevul ori ucenicul se afla sau trebuia sa se afle sub
supravegherea profesorului ori mestesugarului.
Deci în partea a doua a textului, răspunderea va fi angajata, chiar daca în fapt elevul ori ucenicul
nu era în supravegherea să , ori de cate ori profesorul ori mestesugarul a fost acela care prin fapte omisive
sau comisive, contrare indatoririlor legale, a facut posibila sustragerea minorului de sub
supraveghere.Institutorul este exonerat de răspundere daca sustragerea elevului de la scoala nu-i este
imputabila (nu se prezinta la scoala sau fuge de la scoala, fără a se imputa profesorului vreo vina în
supraveghere).
Efectele răspunderii institutorilor ori mestesugarilor.
Raspunderea institutorului sau artizanului este integrala. Victima poate chema în judecata fie
numai pe institutor sau artizan (art. 1000 al.4 C.civ.), fie numai pe elev sau ucenic (art. 998-999 C.civ.), fie
atat pe institutor sau artizan cat şi pe elev sau, respectiv, ucenic.
In ultimul caz, răspunderea este solidara(art. 1003 C.civil).
Daca profesorul a platit despăgubirea, el are o actiune în regres impotriva elevului pentru a carui
fapta personala a raspuns.
Dupa unii autori, el ar avea o actiune în regres şi impotriva parintilor, în temeiul art.998-999 C.
civ., daca va face dovada ca “reaua educatie în familie a determinat pe elev sau ucenic la savarsirea faptei
cauzatoare de prejudiciu”.

3. RASPUNDEREA COMITENTILOR PENTRU FAPTELE PREPUSILOR


Sediul materiei il contituie art. 1000 al. 3 C.civ. care prevede; “Comitentii raspund de prejudiciul
cauzat de prepusii lor în functiile ce li s-au incredintat”.
Pecizam ca art. 1000 al.5 C.civ. nu prevede şi pentru comitenti posibilitatea de a inlatura
prezumtiile de răspundere dovedind faptul ca nu au putut impiedica producerea faptului prejudiciabil.
Exista insa şi exceptii de la regula. Astfel în Legea nr11/1991 privind combatarea concurentei
neloiale se prevede (art.9 al.2 ) ca fapta de concurenta neloiala savarsita de un salariat în cadrul atributiilor
de serviciu atrage răspunderea comerciantului în solidar cu salariatul, afara de cazul în care comerciantul va
putea dovedi ca , potrivit uzantelor, nu era în masura să previna combaterea faptelor.
Potrivit Codului civil, comitentul poate insa să invoce acele împrejurari care sunt de natura să
inlature răspunderea pentru fapta proprie a prepusului, inlaturand, pe cale de consecinta, şi răspunderea sa.
Vom arata mai jos ca practica judiciara s-a pronuntat în sensul limitarii conditiilor în care se aplica
răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.
Domeniul de aplicare;
Comitentul este persona care are posibilitatea de a da instruciuni, de a directiona, indruma şi
controla activitatea celeilalte persoane denumita prepus, care are obligaţia de a urma indrumarile şi
directivele primite.
Dependenta functionala a prepusului faţă de comitent constituie nota caracteristica a raportului de
prepusenie.
Temeiul raportului de prepusenie poate fi:
1) Contractul de munca care face să se prezume, pana la proba contrarie, existenta
raportului de prepusenie. Unitatea care a încheiat contractul de munca cu autorul faptei ilicite nu
raspunde în calitate de comitent în cazul în care se dovedeste ca fapta a fost savarsita intr-un
moment în care activitatea faptuitorului era indrumata, supravegheata şi controlata de o alta
unitate.
Sub aspectul asistentei medicale acordate, medicul nu este considerat un prepus al organizatiei
sanitare în care este incadrat, ci raspunde singur şi personal, în temeiul art. 998-999 Cod civil.
Infirmierii şi infirnierele au in schimb calitatea de prepusi, deci va raspunde şi unitatea, conform
art.1000 alin. 3, şi infirmierii, conform art.998-999 C.civ.
2) calitatea de membru al organizatiei cooperatiste este temei pentru răspunderea acesteia
conform art.1000 alin.3 C.civil :
3) contractul de mandat. Desi , în principiu, nu se naste din el un raport de prepusenie,
acesta poate exista daca apare subordonarea;
4) în mod exceptional, în contractul de antrepriza se poate ca antreprenorul să renunte la
autonomia să şi să se subordoneze efectiv autoritatii beneficiarului lucrarii;
5) nu exista raport de prepusenie intre locatar şi locatar;
6) militarul în termen nu este prepus. Indeplinirea serviciului militar constituie o
indatorire constitutionala, ea nu este făcută pe baza contractuală. Totusi, în practica Curtii
Supreme se admite obligarea Ministerului Apararii Nationale sau a Ministerului de Interne ca
parte responsabila civilmente (sau în civil de comitent) prin interpretarea extensiva a art. 1000
alin.3 C.civ. pentru fapta ilicita a militarului în termen.
In regula generala, existenta elementelor constitutive ale raportului de prepusenie urmează a fi
stabilite de la caz la caz de instanta. Esential este determinarea persoanei (fizice sau juridice) care, la data
savarsirii faptului ilicit, avea autoritatea de a da instructiuni şi directive celui care indeplinea atributiile în
credintate şi de a supraveghea, indruma şi controla activitatea desfasurata de acesta în executarea acestor
atributii.
Conditiile generale ale răspunderii.
Fireste este necesar ca, conditiile răspunderii pentru fapta proprie, să se regaseasca la prepus şi
anume:
• existenta prejudiciului;
• existenta faptei ilicite a prepusului;
• existenta raportului de cauzalitate;
• vinovatia prepusului.
Condiţiile speciale:
a) raportul de prepusenie
b) prepusii să fi savarsit fapta”in functiile ce li s-au incredintat”.
a) Conditia existentei raportului de prepusenie a fost expusa mai sus.
Precizam ca raportul de prepusenie trebuie să existe la momentul savarsirii faptei ilicite.
b) Conditia savarsirii faptei “in functiile incredintate”
Fostul Tribunal Suprem a statuat ca , în temeiul art.1000 alin.3 C.civ.,răspunderea comitentilor este
angajata:
1) in primul rand pentru daunele cauzate de prepus când acesta isi realizează atributiile derivand
din functia incredintata, conform indicatiilor date de comitent. In limitele functiei şi în interesul
comitentului;
2) precum şi în cazul în care prepusul, actionand în cadrul functiei incredintate, în intersesul
comitentului ori intr-un mod de natura a crea convingerea ca actionează în numele acestuia, savarseste o
fapta cauzatoare de prejudicii prin realizarea în mod necorespunzator a indicatiilor primite ori prin
depasirea lor abuziva.
Limitand conditiile în care se aplica răspunderea comitentului, instanta suprema a statuat ca
răspunderea comitentului nu-si gaseste temei legal în cazurile:
1) când comitentul a luat masurile necesare spre a preintampina fapta pagubitoare a prepusului
sau;
2) când cel pagubit a stiut ca prepusul nu actionează în folosul comitentului, ci în interesul sau
propriu ori cu depasirea atributiilor decurgand din functia incredintata, precum şi în cazurile în care
activitatea prepusului a iesit din sfera în care comitentul are obligaţia de a-si exercita supravegherea,
aceasta revenind insasi celui ce a suferit paguba;
3) comitentul nu raspunde, de asemenea, pentru pagubele cauzate de prepus prin fapte ce nu au
legatura cu functia incredintata, chiar daca ele au fost savarsite în timpul exercitarii acesteia.
S-a ajuns asfel, pe cale de intrepretare, la extinderea art.1000 al.5 C.civ. şi la răspunderea
comitentului pentru fapta prepusului.
Efectele răspunderii comitentului în raporturile cu victima prejudiciului
Victima are posibilitatea să se adreseze, la alegerea să , pentru intreaga despăgubire, fie
comitentului singur, fie comitentului şi prepusului deodata sau succesiv, fie numai prepusului.
Raspunderea comitentului, intemeiata pe art. 1000 alin.3 C.civ., cu a prepusului pentru fapta
proprie intemeiata pe art.998-999 C.civ. faţă de victima sunt solidare, în conformitate cu art. 1003 C. civil.
Nu exista o ordine prestabilita legal în care victima să cheme la răspundere pe comitent sau pe
prepus.
Exista insa interesul ca comitentul sa-l cheme alaturi de el, în proces, pe prepus care se poate apara
impotriva victimei, apararea să profitandu-i comitentului.
Daca prepusii unor comitenti diferiti au savarsit impreuna o fapta ilicita, prin care au cauzat
prejudicii unei terte persoane, atunci pentru fiecare comitent în parte exista solidaritate cu propriul sau
prepus, în limitele partii de prejudiciu cauzate de acest prepus.
Deci prepusii sunt solidari faţă de victima pentru intregul prejudiciu, în timp ce fiecare comitent
este solidar cu propriul prepus doar în limitele partii de prejudiciu pe care a produs-o acest prepus.
Daca mai multi prepusi, subordonati unor comitenti diferiti, au savarsit o fapta ilicita prin care s-a
cauzat un prejudiciu unuia dintre acesti comitenti, solutia este ca faţă de comitentul-victima al prejudiciului
celalalt comitent va raspunde solidar cu propriul prepus, în limita partii de prejudiciu aferente acestui
prepus.
In ce priveste prepusii , ei vor fi tinuti solidari, faţă de victima prejudiciului, pentru intreg
prejudiciul.
CAPITOLUL XVII
RASPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE ANIMALE , DE
EDIFICII
SI DE LUCRURI IN GENERAL

1. RASPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE ANIMALE


2. RASPUNDEREA PENTRU RUINA EDIFICIULUI
3. RASPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE LUCRURI IN GENERAL

1. RASPUNDEREA PENTRU PREJUDICII CAUZATE DE ANIMALE


Sediul materiei il constituie art. 1001 C.civ. care prevede ca “Proprietarul unui animal, sau acela
care se serveste de dansul, în cursul serviciului este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau ca
animalul se afla în paza sa, sau că a scăpat”.
Domeniul de aplicatie al art. 1001 C.civ.;
a) Animalele la care se refera art. 1001 C. civ. sunt animale apropriate într-o formă oarecare şi
care pot fi efectiv supravegheate. Asta explica termenii “proprietar” şi “se foloseste de el”.
Deci intra în domeniul de aplicare al textului :animalele domestice, animalele salbatice captive, din
gradinile zoologice, circuri etc.
Se raspunde pe art. 1001 C.civ. , pentru animalele salbatice din rezervatii ori din parcurile de
vanatoare inchise în interiorul parcului, dar nu şi când prejudiciul a fost produs de animalele salbatice iesite
din incinta rezervatiei ori parcului.
Ulterior fostul Tribunal Suprem a extins răspunderea cu argumentul ca asupra acestor
animale este posibila o interventie directa care să previna ori să impiedice producerea pagubei.
Animalele salbatice care traiesc în libertate şi fac parte din fondul cinegetic nu angajează
răspunderea statului pe temeiul art.1001 C.civ.
Raspunderea unitatilor care gospodaresc vanatul va fi angajata numai în conditiile art. 998-999
C.civ. pentru fapta proprie; deci numai daca victima prejudiciului va face dovada directa a faptului ca
paguba s-a produs din cauza ca unitatea nu si-a indeplinit indatoririle legale care ii reveneau în
gospodarirea vanatului.
b) Persoana care raspunde pentru animal este cea care la momentul producerii prejudiciului avea
paza juridica a animalului.
Paza juridica decurge din dreptul pe care il are o persoana de a se folosi de animalul respectiv,
drept care implica prerogativa de comanda, de directie şi de supraveghere a animalului.
Paza juridica poate fi transmisa. Daca nu se cunoaste cine se folosea de animal, va raspunde proprietarul
sau.
Paza juridica se prezuma ca apartine proprietarului pana la proba contrara.
Paza juridica nu se confunda cu paza materiala a animalului. Ele pot coexista. Numai paza
juridica atrage aplicarea prevederilor art. 1001 C.civil.
Cel care are paza materiala poate raspunde doar pe art. 998-999 pentru fapta proprie.
In practica juridica au fost facute urmatoarele precizari:
Daca exista o persoana care are dreptul de a se folosi de animal la data producerii prejudiciului,
răspunderea va apartine acelei persoane şi nu proprietarului animalului.
In caz de coproprietate sau de folosinta comuna a mai multor persoane, paza juridica exercitata în comun
va atrage răspunderea solidara a celor carora ea apartine(art.1003 C.civ.).
Daca prejudiciul este cauzat de mai multe animale cu proprietari diferiti, pentru care nu exista
comunitate de paza juridica, răspunderea este divizibila şi nu solidara.
Daca cel ce exercita paza materiala este victima prejudiciului, cel care are paza juridica va fi tras
la răspundere. Se va avea în vedere şi comportamentul celui care a avut paza materiala.
Fundamentul răspunderii.
Cu privire la fundamentul răspunderii s-au conturat doua teorii: prima care intemeiază răspunderea
pe ideea de risc şi , a doua , care o intemeiază pe ideea unei prezumtii de culpa în supraveghere, de
vinovatie în exercitarea pazei juridice.
Ultima teorie a suferit nuantari în ce priveste caracterul prezumtiei de răspundere de la caracterul
ralativ pana la caracterul absolut al prezumtiei.
La ultima fundamentare se adauga ideea de garantie a defectelor de comportament ale animalului
respectiv. Aceasta idee de garantie explica răspunderea “pentru animalul scapat din paza”.
Deci tendinta este spre afirmarea unei adevarate răspunderi obiective a celui care are paza juridica
a animalului.
Conditiile răspunderii pentru paza animalului.
Victima trebuie să faca dovada prejudiciului cauzat de animal şi a faptului ca la data cauzarii
prejudiciului animalul se afla în paza juridica a persoanei de la care se cer despăgubiri.
Exonerarea de răspundere poate fi obtinuta numai daca se dovedeste fie:
a. fapta victimei insasi, care a provocat reactia cauzatoare de prejudiciu, fie
b. fapta unei terte persoane, sau
c. cazul de forta majora, nu insa şi cazul fortuit.
Efectele răspunderii:
Victima poate urmari pe cel care are paza juridica a animalului temeiul art.1001 C.civ., iar pe cel
care are paza materiala în temeiul art. 998-999 C.civil.

2. RASPUNDEREA PENTRU RUINA EDIFICIULUI


Sediul materiei il constituie art. 1002 C.civ., care prevede ca “proprietarul unui edificiu este
responsabil de prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina este rezultatul lipsei de intretinere sau a
unui viciu de constructie”.
Domeniul de aplicare al răspunderii impune definirea notiunilor din art.1002 C. civil:
a) Edificiul semnifica orice lucrare realizata de om, prin folosirea unor materiale care se
incorporează solului devenind, astfel, prin asezarea lor durabila, în imobil prin natura sa.
b) Ruina edificiului inseamna nu numai daramarea completa a edificiului, dar şi orice
dezagregare a materialului.
Nu intra în sfera notiunii “ruina edificiului “ demolarea voluntara, daramarea provocata de incendiu,
proasta functionare a unui agregat, lipsa barei de protectie la o scara a imobilului.
c) Ruina trebuie să fie urmarea lipsei de intretinere ori a unui viciu de constructie.Cu lipsa de
intretinere este asimilata şi vechimea edificiului.
d) Art.1002 C.civ. stabileste ca va raspunde proprietarul edificiului.
Nu interesează cine e locatarul edificiului, cine are paza juridica a acestuia, cine este constructorul ori
arhitectul, ci interesează cine este proprietarul sau actual.
Deci răspunderea nu este intemeiata pe paza juridica a edificiului, ci pe calitatea de proprietar.
La coproprietatea pe cote-parti ori în devalmasie, răspunderea proprietarilor este solidara.
Cu dreptul de proprietate este asimilat dreptul de superficie, dar nu şi dreptul de uzufruct, uz ori de
abitatie, când răspunderea va apartine în continuare nudului proprietar.
Fundamentul răspunderii.
In legatura cu fundamentul răspunderii s-au conturat doua teorii;
a. teoria răspunderii subiective, care afirma ca la baza răspunderii proprietarul se afla o
prezumtie de culpa (proprietarul nu a supravegheat starea imobilului şi nu a luat masurile necesare
de intretinere).Practica juridica admite o prezumtie absoluta de culpa, şi
b. teoria răspunderii obiective a proprietarului sau a răspunderii bazate pe ideea unei obligaţii
legale de garantie, independenta de orice vina a proprietarului.
Consecintele sunt aceleasi în ambele situatii, atat pe planul conditiilor, efectelor cat şi în ce
priveste cauzele de exonerare de răspundere. In practica judiciara se optează pentru răspunderea
obiectiva fundata pe ideea de garantie.
Conditiile răspunderii. Cauze de exonerare.
Victima trebuie să dovedeasca :
- existenta prejudiciului;
- raportul de cauzalitate dintre riuna edificiului şi prejudiciu;
- faptul ca ruina edificiului a fost cauzata de lipsa de intretinere ori de un viciu de constructie.
Dupa dovedirea lor, intra în functie prezumtia de răspundere a priprietarului.
Prezumtia de răspundere este irefragabila , deci proprietarul nu o poate rasturna prin simpla dovada a
faptului ca a luat toate masurile pentru asigurarea intretinerii edificiului ori prevenirea oricaror vicii ale
constructiei.
Exonerarea de răspundere se face dovedind:
a) fapta victimei însăsi;
b) fapta unui terţ pentru care proprietarul nu este tinut a raspunde;
c) cazul de forţă majoră, nu însă şi cazul fortuit.
Efectele răspunderii.
Proprietarul va raspunde şi va plati toate despăgubirile pentru acoperirea prejudiciului cauzat.
Proprietarul va avea regres, dupa caz:
a) impotriva vanzatorului imobilului (care garantează pentru vicii);
b) impotriva locatarului, daca ruina s-a datorat acestuia;
c) impotriva constructorului sau proiectantului, pentru viciile ascunse ale
edificiului, cauza ruinei acestuia.

3. RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE LUCRURI IN GENERAL


Temeiul legal al răspunderii il constituie art. 1000 alin. C.civil care prevede:
“ Suntem, de asemenea, responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem
obligaţi a raspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastra”.
O lunga perioada de timp s-a considerat ca textul este o simpla introducere la răspunderea pentru
fapta altuia.
Ulterior, dupa dezvoltarea masinismului, s-a cautat un text pentru a stabili răspunderea pentru fapta lucrului
şi s-a admis ca art. 1000 alin. 1 C.civ. reglementează regula “răspunderii pentru prejudiciul cauzat de
lucrurile ce sunt sub paza noastra”.
Domeniul de aplicatie
Este necesara precizarea unor notiuni folosite de art.1000 al.1 C.civ.:
a) “ Lucru”. Initial s-a considerat ca art.1000 al.1 C.civ. se refera la “lucrurile mobile”,
nu şi la imobile. Altii au redus aplicabilitatea lui la “lucrurile periculoase”.
Interpretarea notiunii de lucru din art. 1000 al.1 C.civ. a fost făcută litaral, în sensul ca textul se
refera la “lucrurile neinsufletite, atat mobile cat şi imobile, fără distincţie daca acestea, prin natura lor, sunt
sau nu potential periculoase, fără distinctia daca au sau nu un dinamism propriu ori daca au produs
prejudiciul fiind în miscare sau aflandu-se în stationare”.
Nu intra insa sub incidenta art. 1000 alin. 1C.civ. bunurile pentru care prin lege este instituita o
răspundere speciala:animale sau edificii (dar numai daca prejudiciul a fost urmarea lipsei de intretinere ori
a unui viciu de constructie).
Exista, de asemenea, răspunderi speciale pentru lucruri ca: răspunderea pentru aeronave, pentru
accidentele nucleare etc.
Practica judiciara a facut aplicarea art. 1000 al 1 la accidente de circulatie, la cele legate de
folosirea energiei electrice, explozii de cazane, conducte de gaze naturale, spargerea unei conducte de apa,
caderea intr-o groapa neacoperita, surparea unui mal, caderea ghetii de pe acoperis, a unei glastre cu flori
asezate pe pervazul unei ferestre sau a unui balcon.
b) Paza şi paznic al lucrului
Sub aspectul răspunderii interesează paza juridica, nu paza materiala a lucrului.
Paza juridica apartine persoanei fizice ori juridice care are, în mod independent, puterea, folosinta,
diriguirea, controlul şi supravegherea asupra lucrului.
De regula paza decurge dintr-un drept.
Paza juridica se deosebeste de paza materiala. Paza juridica nu presupune neaparat contactul
nemijlocit cu lucrul, element care caracterizeaza paza materiala.
Paza materiala este o paza subordonata celei juridice. Nu decurge dintr-o putere de sine statatoare
a paznicului şi nici nu ofera acestuia vreun drept de folosinta proprie privind lucrul respectiv.
De cele mai multe ori ele apartin aceleiasi persoane, dar acest lucru nu este obligatoriu (ex.
proprietarul autoturismului il incredintează unei alte persoane).
Art. 1000 al.1 C.civ. se aplica celui care are paza juridica. Cel care are paza materiala raspunde în
conditiile art.998-999 C. civil, deci daca se dovedesc elementele răspunderii pentru fapta proprie.
Practica judiciara a stabilit ca paza juridica apartine celui care are în fapt autoritatea, puterea de
comanda, de directie asupra lucrului.
Astfel, în locul criteriului care aseza la fundamentul răspunderii exclusiv dreptul de directie,
autoritatea de drept, a fost adoptat un alt criteriu: criteriul directiei intelectuale, care considera ca simpla
putere de fapt, chiar neintemeiata pe un drept care permite exercitarea independenta a directiei, a autoritatii
asupra lucrului, este suficienta pentru a caracteriza paza juridica asupra acestuia.Aceasta solutie permite
angajarea răspunderii tertului în situatia când lucrul este furat sau uzurpat.
Cine va fi considerat ca are paza juridica în lumina acestui criteriu.
a) In principiu, proprietarul lucrului care este prezumat , pana la proba contrara, ca este paznicul juridic al
acestuia.
Simpla dovada ca lucrul se afla în paza materiala a altuia nu inlatura calitatea de paznic juridic a
proprietarului. Pentru a rasturna prezumtia, proprietarul trebuie să faca dovada ca a transmis paza juridica
unei persoane (ex. prin inchirierea, imprumutarea lucrului) sau ca impotriva vointei sale a pierdut paza
juridica(ex. lucrul i-a fost furat sau i-a fost uzurpat dreptul de catre un tert).
Proprietarul isi mentine calitatea de paznic juridic şi în cazul în care a pierdut lucrul, precum şi în
caz de neuz al lucrului. Solutia este discutabila, pentru ca nu ar trebui să existe diferenta de tratament
juridic intre hot şi gasitorul lucrului, din punct de vedere al răspunderii pentru lucru.
Se considera ca proprietarul lucrului nu pierde paza juridica a lucrului nici în cazul abandonarii
sale cat timp acesta nu va fi preluat efectiv de catre organele de stat indreptatite.
In caz de coproprietate, pe cote-parti ori în devalmasie, paza juridica se prezuma ca apartine
solidar tuturor copropritarilor. Prezumtia este relativa.
b) Titularii dezmembramintelor dreptului de proprietate- uzufruct, uz, habitatie, servitute
aparenta- sunt prezumati ca au paza juridica asupra lucrului.
c) Posesorul are, de asemenea , calitatea de paznic juridic al lucrului.
d) Proprietarul lucrului poate transmite paza juridica asupra lucrului printr-un act juridic, de
exemplu inchiriere, imprumut de folosinta. Deci paznic juridic va fi locatarul, comodatarul, adica un simplu
detentor precar.
Daca proprietarul transmite doar folosinta independenta a lucrului unei alte persoane, se va face
distincţie intre paza juridica a structurii lucrului, care va ramane la proprietar si, în consecinta, acesta va
raspunde pentru viciile ascunse ale lucrului, şi paza juridica a folosintei lucrului, urmand ca cel care a
primit-o să raspunda pentru prejudiciul produs de lucru un timpul utilizarii acestuia.
O aplicatie particulara a acestui principiu o face art. 13 din O.G. nr. 51/28 august 1997 privind
contractul de leasing, text care prevede ca “ Din momentul încheierii contractului, finantatorul este
exonerat de orice răspundere faţă de terţi pentru prejudiciile provocate prin folosinta bunului de catre
utilizator”.
e) Hotul care isi insuseste lucrul impotriva vointei proprietarului.
Practica judiciara a stabilit ca, prin furt, paza juridica s-a transferat de la proprietar asupra hotului şi , în
consecinta, acesta din urma va trebui să raspunda în conformitate cu art. 1000 alin.1C.civil.
Hotul isi insuseste bunul cu intentia de a se comporta faţă de acesta ca un proprietar.
Daca proprietarului i se poate retine o vina în inlesnirea furtului, impreuna cu hotul este chemat să
raspunda şi proprietarul (dupa unii autori, baza prevederilor art. 998-999 C.civ., dupa altii pe baza art.alin.
1 C.civ.).
Problema repararii prejudiciilor cauzate de lucrurilor furate s-a pus în cazul autovehiculelor.
Victima prejudiciului va fi despăgubita şi atunci când prejudiciul va fi cauzat de catre persoane
care au produs accidentul.
In sfera asigurarii intra obligaţia asiguratorului de a plati nu numai când răspunderea civilă revine
asiguratului, ci şi cand:
a. cel care conduce autovehiculul era o alta persoana decat asiguratul (art. 51 al. 1.
Legea nr. 136/1995), adica o persoana care conducea cu sau fără consimtamantul
proprietarului (comodatar sau hot);
b. când nu exista persoana a carei responsabilitate civilă să fie angajata pentru ca
autorul accidentului a ramas neidentificat, dar automobilul şi proprietarul au fost
identificati. Deci asigurarea functionează şi în lipsa persoanei responsabile.
Este de mentionat ca , potrivit legii, despăgubirile se platesc în caz de vatamare corporala sau
deces al unei persoane, chiar daca autorul prejudiciului a ramas neidentificat.
f) Prepusul unui comitent care, abuzand de functiile incredintate, isi insuseste în fapt puterea
de control, directia şi folosinta asupra lucrului.
Nu este vorba de prepusul care foloseste lucrul”in exercitarea functiilor incredintate”, prepus care, în acest
cadru, este numai un simplu paznic material al lucrului. Ex. soferul care, abuzand de functiile sale,
foloseste în interes propriu autovehiculul intreprinderii. Prin aceasta el isi insuseste , în fond paza juridica a
lucrului si, drept urmare, răspunderea să pentru prejudiciul cauzat ar trebui să fie angajata pe temeiul
art.1000 alin.1 C.civil.
Practica judiciara a optat pentru alta solutie, asimiland “abuzul în exercitarea functiei” cu
“exercitiul normal al functiei incredintate”, deci se raspunde pe temeiul art. 1000 alin. 3 C. civil.
g) Autovehiculele de scoala, în cazul în care accidentul este produs de catre cel care invata.
Se admite ca cel care ia lectii are paza materiala a lucrului, iar cel care i-a incredintat autovehiculul-scoala
de sofer, proprietarul- are şi pastrează paza juridica a acestuia.
In timpul examenului pentru carnetul de conducere, paza juridica este preluata de cel care sustine examenul
şi deci, nu trece asupra examinatorului.
Fapta lucrului.
Ce se intelege prin “fapta lucrului” ?
Pentru a explica ce se intelege prin “fapta lucrului”, au fost propuse urmatoarele criterii:
a) fapta autonoma a lucrului, independenta de participarea omului;
b) criteriul viciului propriu al lucrului care a determinat prejudiciul;
c) criteriul iesirii lucrului de sub controlul şi autoritatea omului
In practica judiciara se admite ca ne aflam în fata unei fapte a lucrului, în acele cazuri în care,
chiar daca fapta omului a fost prezenta în raportul cauzal, lucrul în miscare sau stationare a constituit cauza
principala, daca nu chiar exclusiva, a producerii prejudiciului şi nu a fost o simpla prelungire a gestului
omului.
Persoana indreptatita să beneficieze de prevederile art. 1000 alin.1 C.civil.
Textul poate fi invocat, în principiu, de catre victima prejudiciului si, bineinteles, de succesorii în
drepturi ai acestuia.
Paznicul material poate invoca răspunderea paznicului juridic, în temeiul art. 1000 alin. 1
C.civ.,daca însuşi paznicul material este victima a prejudiciului şi nu s-a retinut vina să exclusiva.
Art. 1000 alin. 1 C.civ. constituie o garantie inscrisa în favoarea prejudiciului.
Fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucru.
Exista doua teorii:
a) teoria subiectiva a răspunderii, care intemeiază răspunderea pe ideea unei prezumtii de vina
a paznicului juridic.
Evolutia în practica şi literatura a fost de la prezumtia relativa de vina a celui care
exercita paza juridica la prezumtia absoluta de culpa şi de aici spre răspunderea obiectiva
(indiferent de culpa);
b) teoria obiectiva a răspunderii care nu mai leaga răspunderea pentru lucruri de ideea de vina a
paznicului juridic. Ea este fundata pe ideea de risc (cine culege profitul lucrului, suporta şi
răspunderea pentru pagubele pricinuite de acesta).
Conditiile răspunderii
Victima prejudiciului trebuie să faca dovada prejudiciului, precum şi a raportului de cauzalitate
dintre “fapta lucrului”si “prejudiciu”.
Privitor la dovada calitatii de paznic juridic, victima va beneficia de prezumtia de paza care se
refera la proprietarul lucrului ori la ceilalti titulari de drepturi reale asupra acestuia.
Dupa dovada conditiilor de mai sus , toate celelalte elemente ale răspunderii sunt prezumate.
Cauze de exonerare de răspundere.
Pentru a se exonera de răspundere, paznicul juridic trebuie să dovedeasca :
a. fapta victimei;
b. fapta unui tert; pentru care nu este tinut a raspunde;
c. cazul de forta majora , dar nu şi cazul fortuit.
Fapta victimei şi fapta tertului sunt exoneratoare daca au calitatea forţei majore; altminteri, ele
conduc la reducerea răspunderii.
Forta majora trebuie să constea intr-o imprejurare externa şi invincibila , fără relatie cu lucrul care
a provocat dauna sau insusirile sale naturale. Deci, absolut invincibila, absolut imprevizibila (avand
caracter extraordinar). Daca nu are aceste caracteristici, este un caz fortuit.
Pentru a conduce în totala exonerare de răspundere, forta majora trebuie să fi fost singura cauza a
producerii prejudiciului. Daca împrejurările care au intervenit şi au condus la producerea prejudiciului nu
intrunesc caracterele forţei majore, dar nici nu implica vinovatia paznicului juridic, ele constituie un simplu
caz fortuit.
Cazul fortuit, desi exclude şi el vinovatia paznicului juridic (ex.explozia unui cauciuc), nu il
exonerează de răspundere.
Cazul fortuit, în materia răspunderii pentru fapta lucrului, inseamna:
a) anumite împrejurări exterioare lucrului, independente de vina
paznicului, dar nu au nici caracterul exceptional, nici caracterul
absolut imprevizibil şi invincibil al forţei majore.
b) împrejurări extrinseci lucrului, neimputabile paznicului juridic, care
au dus la producerea prejudiciului (viciile ascunse ale lucrului,
defecte de fabricatie, cauze interne care nu puteau fi cunoscute de
paznicul juridic, ca de exemplu: ruperea unei piese , spargerea unui
cauciuc etc.).
Pe ce temei victima prejudiciului ar putea chema în judecata pe fabricantul vinovat de defectiunile
de fabricatie? Tribunalul Suprem a admis ca victima il poate chema în temeiul art.998-999 Cod civil.
Efectele răspunderii pentru lucruri:
1. Victima prejudiciului este indreptatita să obtina despăgubiri de la cel ce are paza juridica a
lucrului.
Ea poate sa-l actioneze direct pe cel care are paza materiala a bunului, dar în temeiul art. 998-999 C.civ.
Daca paznicul juridic a platit despăgubiri, el se poate regresa impotriva paznicului material, cu conditia să
faca dovada vinovatiei acestuia în temeiul art. 998-999 C. civil. Daca a participat şi un tert, în limitele
participarii acestuia se poate regresa şi impotriva lui.
2. Incidenta asigurarii de răspundere civilă.
Exista un sistem de asigurari pentru răspundere civilă cauzate prin “fapta lucrului”, în scopul protectiei
victimei.
3. Victima are optiunea intre formele de răspundere (a paznicului juridic sau a celui material), cu
conditia de a se supune exigentelor de proba pe care fiecare dintre caile mantionate le comporta.
Regula este ca prejudiciul este unic şi deci despăgubirea trebuie să fie unica. Prin urmare, nu se
obtine mai multe despăgubiri pentru acoperirea aceluiasi prejudiciu.
CAPITOLUL XVIII
EFECTELE OBLIGAŢIILOR

1. NOŢIUNI GENERALE
2. EXECUTAREA DIRECTĂ (ÎN NATURĂ) A OBLIGAŢIILOR. PLATA
3. CONDIŢIILE PLĂŢII
4. EXECUTAREA SILITĂ ÎN NATURĂ A OBLIGAŢIILOR
5. EXECUTAREA INDIRECTĂ (PRIN ECHIVALENT) A OBLIGAŢIILOR
6. CONVENŢII CU PRIVIRE LA RĂSPUNDERE
7. EVALUAREA DESPĂGUBIRILOR (A DAUNELOR-INTERESE)

1. NOŢIUNI GENERALE
Orice raport juridic obligaţional, indiferent de izvorul său, dă dreptul creditorului de a pretinde
debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Efectul oricărei obligaţii este dreptul pe care aceasta îl conferă creditorului de a pretinde şi a
obţine de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care el este obligat (art. 1073 C.civ.).
Tot ca efect al obligaţiei apare şi dreptul creditorului de a pretinde despăgubiri de la
debitor, în ipoteza că acesta nu-şi execută obligaţia asumată.
Executarea exactă a prestaţiei la care debitorul s-a obligat este executarea directă sau în natură a obligaţiei.
Executarea indirectă sau prin echivalent este folosită atunci când executarea în natură nu mai este cu
putinţă. “Orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din
partea debitorului” (art. 1075 C.civ.).

2. EXECUTAREA DIRECTĂ (ÎN NATURĂ) A OBLIGAŢIILOR


Executarea în natură a obligaţiei înseamnă executarea prestaţiei însăşi la care s-a obligat debitorul,
şi nu plata unui echivalent bănesc în locul acesteia.
Plata este executarea voluntară a obligaţiei de către debitor, indiferent de obiectul ei. În limbaj
juridic plata semnifică executarea oricărei obligaţii.
Plata nu înseamnă numai executarea voluntară a obligaţiei, ci poate fi considerată un act juridic, o
convenţie între cel care execută şi cel care primeşte. Ea este un act juridic animo solvendi cu acceptul celui
care primeşte plata.
Sediul materiei îl constituie art. 1097-1121 C.civ. care reglementează plata ca un mijloc de
stingere a obligaţiilor.

3. CONDIŢIILE PLĂŢII
Cine poate face plata.
Plata poate fi făcută de orice persoană interesată sau chiar de o persoană neinteresată, de debitor
personal sau prin reprezentant, de persoana obligată alături de debitor (codebitor solidar) sau pentru debitor
(fidejusor sau cauţiunea reală) şi chiar de un terţ neinteresat, care poate face plata fie în numele debitorului
(mandat sau gestiune de afaceri), fie în nume propriu (realizând o liberalitate).
Există însă şi excepţii de la regula prezentată mai sus, că orice persoană poate face plata, şi anume
în cazul obligaţiilor intuitu personae şi în cazul în care părţile au convenit ca plata să nu fie făcută decât de
debitor.
În cazul în care plata are ca obiect executarea unei obligaţii “de a da”, este necesar ca cel care face
plata să aibă capacitatea de a înstrăina lucrul dat în plată, deci trebuie să aibă capacitatea de exerciţiu şi să
fie proprietarul lucrului dat în plată.
Când plata s-a făcut cu bunul unei alte persoane, adevăratul proprietar va avea la îndemână
acţiunea în revendicare.
Cui i se face plata.
Art. 1096 C.civ. dispune că plata trebuie să se facă creditorului sau împuternicitului său, sau
aceluia ce este autorizat de justiţie sau de lege să primească pentru creditor.
Deci pot primi plata: creditorul, moştenitorii creditorului, cesionarul (care a dobândit creanţa prin
cesiune), reprezentantul legal sau convenţional al creditorului şi terţului desemnat de justiţie pentru a primi
plata (ex. creditorul popritor).
Cel ce primeşte plata trebuie să fie o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu.
O plată făcută către o persoană incapabilă este sancţionată cu nulitatea relativă.
Obiectul plăţii îl constituie executarea întocmai a obligaţiei asumate.
Creditorul nu poate fi obligat să primească altceva decât ce i se datorează, chiar când valoarea lucrului
oferit ar fi egală sau chiar mai mare. Creditorul poate însă accepta o altă prestaţie decât cea datorată, dar în
acest caz obligaţia nu se mai stinge prin plată, ci prin dare în plată.
Bunul individual determinat trebuie restituit în starea în care se găsea în momentul predării.
Debitorul răspunde de daunele produse după punerea să în întârziere. În ce priveşte bunurile de gen, se
aplică regula genera non pereunt. Dacă calitatea nu e stabilită prin convenţia părţilor, bunurile trebuie să fie
de o calitate mijlocie.
Principiul indivizibilităţii plăţii.
Cel care face plata trebuie să plătească datoria în întregime. Debitorul nu se poate elibera decât
plătind tot ce datorează deodată.
Există însă şi unele excepţii de la principiul indivizibilităţii plăţii, şi anume dacă:
a) prin convenţia părţilor se stabileşte că obligaţia este divizibilă, pentru că regula
indivizibilităţii este supletivă, nu imperativă;
b) în cazul decesului debitorului care lasă mai mulţi moştenitori;
c) în caz de stingere a obligaţiei prin compensaţie;
d) când în locul debitorului datoria este plătită de fidejusori;
e) când instanţa acordă debitorului termen de graţie.
Data plăţii.
Plata trebuie făcută când datoria a ajuns la scadenţă, adică a devenit exigibilă.
Trebuie totuşi făcută distincţie între obligaţiile cu executare imediată (pure şi simple) şi obligaţiile cu
termen.
La obligaţiile cu executare imediată, plata trebuie făcută în momentul naşterii raportului juridic
obligaţional, chiar atunci ea devine exigibilă.
Dacă obligaţia este cu termen, plata exte exigibilă la termenul stabilit de părţi; creditorul nu poate
pretinde plata înainte de acest termen.
Termenul este întotdeauna presupus a fi prevăzut în favoare debitorului, dacă nu s-a stabilit altfel.
Dacă este în exclusivitate în favoarea debitorului, plata se poate face şi anticipat.
Pentru plată cu întârziere, creditorul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere.
Instanţa poate acorda debitorului termen de graţie, în cadrul căruia poate eşalona plata.
Locul plăţii.
Plata se face la locul convenit de părţi. Dacă nu este convenit un loc al plăţii, ea se va face la
domiciliul debitorului (este cherabilă), afară dacă părţile au convenit ca plata să se facă la domiciliul
creditorului (plata este portabilă).
Dacă obiectul plăţii este un bun cert şi părţile nu au stabilit locul plăţii, ea se face la locul unde se
găsea bunul în momentul încheierii contractului.
Stabilirea locului plăţii prezintă importanţă pentru determinarea cheltuielilor de transport precum
şi Dreptul internaţional privat pentru determinarea legii care guvernează executarea obligaţiei (lex loci
solutionis – legea locului plăţii). Mai mult, aceasta poate fi desemnată de părţi ca lex causae, adică legea
care se va aplica tuturor conflictelor legate de obligaţia respectivă.
Cheltuielile pentru efectuarea plăţii sunt în sarcina debitorului. Norma este însă supletivă.
Imputaţia plăţii.
Problema imputaţiei plăţii se pune dacă un debitor are mai multe datorii care au ca obiect bunuri
de aceeaşi natură faţă de acelaşi creditor.
Imputaţia plăţii înseamnă a şti care datorie se stinge prin plată. Ea se face potrivit următoarelor
reguli:
1) imputaţia se face, în primul rând, prin acordul părţilor;
2) ea poate fi făcută numai de către una din părţi, fie de debitor, fie de creditor, şi în sfârşit,
3) legea dispune asupra modului în care se face imputaţia plăţii.

Debitorul trebuie să ţină seamă de anumite principii atunci când face imputaţia plăţii:
a) plata să fie suficientă pentru a stinge întreaga datorie. “Debitorul nu poate sili un creditor
a primi parte din datorie, fie datoria divizibilă chiar” (art. 1101 al. 1 C.civ.);
b) între datorii exigibile şi neexigibile, plata se face asupra obligaţiei scadente, nu asupra
celei nescadente (ar fi o plată anticipativă);
c) plata se impută întâi asupra dobânzilor.
Creditorul face imputaţia plăţii în lipsa imputaţiei plăţii făcută de debitor. De regulă, în chitanţa
liberatorie el precizează ce datorie se stinge.
În lipsa imputaţiei plăţii făcută de părţi, ea se face după principiile Codului civil (art. 1113 C.civ.):
a. plata se impută asupra datoriei scadente, nu asupra celei nescadente;
b. dacă toate datoriile sunt la scadenţă, imputaţia se face asupra aceleia care este mai oneroasă
pentru debitor;
c. între datorii scadente şi la fel de oneroase, imputaţia se face asupra celui mai vechi;
d. dacă sunt egale în toate, plata se impută proporţional asupra fiecăreia dintre ele.
Dovada plăţii.
Cel care face o propunere în faţa instanţei, trebuie să o dovedească.
Creditorul care pretinde executarea unei obligaţii trebuie să dovedească existenţa ei.
Debitorul, la rândul său, trebuie să dovedească faptul plăţii. Uneori faptul plăţii e prezumat
(remiterea voluntară a titlului original făcută de creditor debitorului face proba liberaţiunii).
Prezumţia este absolută dacă titlul este înscris sub semnătură privată.
Prezumţia este relativă dacă titlul este înscris autentic sau hotărâre judecătorească investită cu
formulă executorie.
Operaţiunii plăţii este un act juridic, şi prin urmare i se aplică regulile de admisibilitate ale
probelor actelor juridice prevăzute de Codul civil (art. 1191, 1203, 1205 C.civil).
În majoritatea cazurilor, creditorul eliberează debitorului o chitanţă, sub semnătură privată, prin care atestă
plata.
Oferta reală urmată de consemnaţiune.
Debitorul are şi un drept subiectiv de a face plata, nu numai o obligaţie. De aceea. Când plata este
refuzată de creditor, debitorul poate face o ofertă reală urmată de consemnaţiune (art. 1114 C.civ.),
somându-l, prin intermediul executorului judecătoresc, să primească plata al cărei obiect îl ţine la dispoziţia
creditorului.
Dacă creditorul primeşte plata, debitorul va fi eliberat. Dacă el refuză în continuare plata, debitorul
poate consemna lucrul la dispoziţia creditorului.

4. EXECUTAREA SILITĂ ÎN NATURĂ A OBLIGAŢIILOR


Noţiune. Dacă debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia, deci nu efectuează plata, creditorul
poate cere executarea silită a obligaţiei.
În principiu şi executarea silită se face tot în natură, dar silit. Numai când executarea în natură a obligaţiei
nu mai este posibilă, se trece la executarea ei prin echivalent, adică prin acordarea de despăgubiri
creditorului pentru prejudiciul pe care îl încearcă datorită neexecutării în natură a obligaţiei.
Executarea silită, în natură, a obligaţiilor după obiectul lor.
1. Executarea obligaţiilor “de a da”:
a) Dacă obligaţia de “a da” are ca obiect o sumă de bani, executarea în natură este
întotdeauna posibilă;
b) Dacă obiectul este un bun individual determinat, debitorul are două obligaţii:
- de a transfera sau constitui dreptul de proprietate (care se realizează la data şi în temeiul
realizării acordului de voinţă al părţilor), şi
- obligaţia de predare a bunului (obligaţie de a face) şi care este cu putinţă cât timp bunul
se află la debitor;
c) Dacă obiectul obligaţiei “de a da” este un bun de gen, dreptul de proprietate se va transmite în
momentul individualizării bunului, care implică faptul personal al debitorului.
2. Executarea obligaţiei “de a face” şi “a nu face”.
În cazul obligaţiilor “de a face”, art. 1077 C.civ. prevede că, în caz de nerespectare a lor,
“creditorul poate fi autorizat de instanţa judecătorească să le aducă el la îndeplinire, cu cheltuiala
debitorului”.
Pentru obligaţia “de a nu face”, art. 1076 prevede dreptul creditorului de a cere instanţei obligarea
debitorului la a distruge ceea ce a făcut cu încălcarea acestei obligaţii sau autorizarea de-a distruge
el însuşi, pe cheltuiala debitorului, afară de dezdăunare.
În realitate, regula prevăzută de art. 1076 C.civ. se aplică numai la obligaţiile “de a face” “intuitu
personae”.

3. Daunele cominatorii.
Pentru situaţia în care mijloacele juridice puse la îndemâna creditorului pentru executarea
obligaţiei debitorului se dovedesc insuficiente, practica judecătorească a creat un alt mijloc de constrângere
a debitorului la executarea în natură, şi anume daunele cominatorii.
Daunele cominatorii constau în o sumă de bani pe care debitorul trebuie să o plătească pentru
fiecare zi de întârziere, sau pentru altă unitate de timp, până la executarea obligaţiei.
Daunele cominatorii sunt un mijloc indirect de executare a obligaţiei, inclusiv a celor “intuitu
personae”.
Daunele cominatorii nu au un caracter reparator, ci mai degrabă caracterul unei pedepse civile.
Ele au un caracter nedeterminat din punct de vedere al întinderii lor. Daunele cominatorii nu se aplică
obligaţiilor având drept obiect sume de bani, pentru că acestea produc dobânzi în caz de întârziere la
executare.
La fel, ele nu pot fi acordate nici pentru obligaţiile “de a da” care, în principiu, pot fi executate în natură.
Daunele cominatorii se aplică numai atunci când este vorba despre asigurarea executării
obligaţiilor de a face şi a nu face. Dar nici în aceste situaţii ele nu se acordă când:
a) executarea în natură a obligaţiilor nu mai este posibilă;
b) când este posibilă executarea obligaţiilor în natură pe calea silită, prin intermediul
executorilor judecătoreşti sau de către creditor pe contul debitorului;
c) când refuzul debitorului de a executa este clar exprimat, astfel că instanţa judecătorească
va stabili direct despăgubirea pentru prejudiciul suferit de către creditor.
Deci, în situaţia când debitorul nu execută, execută cu întârziere sau necorespunzător obligaţia
asumată, instanţa nu va acorda daune cominatorii, ci despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin aceasta
creditorului.
Daunele cominatorii au un caracter provizoriu, pentru că cuantumul lor se reduce la limita
prejudiciului, deci daunele cominatorii se transformă în daune “compensatorii”.

5. EXECUTAREA INDIRECTĂ (PRIN ECHIVALENT) A OBLIGAŢIILOR


Art. 1073 C.civ. prevede că “creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei”,
iar dacă acest lucru nu este cu putinţă, el “are dreptul la dezdăunare”.
Dezdăunările reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării sau
executării necorespunzătoare de către debitor şi se mai numesc despăgubiri sau daune-interese. Ele pot fi
acordate fie sub forma unei sume globale de bani, fie sub forma unei despăgubiri periodice.
Definiţie. Executarea indirectă a obligaţiei înseamnă dreptul creditorului de a pretinde şi a
obţine de la debitor echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit, ca urmare a neexecutării, a executării cu
întârziere sau a executării necorespunzătoare a obligaţiei asumate. De aceea executarea indirectă este o
executare prin echivalent.
Ea funcţionează în primul rând la obligaţiile “de a face” şi “a nu face”.
În cazul în care executarea în natură a obligaţiei nu mai este posibilă, creanţa iniţială este înlocuită
de altă creanţă, aceea de despăgubire, care are ca obiect o sumă de bani ce reprezintă prejudiciul încercat de
debitor. Deci despăgubirile au un caracter de sancţiune.
Categorii de daune-interese
Despăgubirile sunt de două feluri:
a) moratorii care reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl suferă ca urmare
a executării cu întârziere a obligaţiei;
b) compensatorii care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru
neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei.
Daunele moratorii se pot cumula cu executarea în natură a obligaţiei, pe când, de regulă, cele
compensatorii nu pot fi cumulate cu această executare, ele având tocmai menirea de a înlocui executarea în
natură.
Natura juridică a executării indirecte a obligaţiilor.
În cazul executării indirecte (prin echivalent) a obligaţiilor, suntem în prezenţa unei răspunderi
civile, aceea de reparare a unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită: neexecutarea, executarea cu
întârziere sau executarea necorespunzătoare a unei obligaţii.
Răspunderea civilă îşi poate avea temeiul în nerespectarea unei obligaţii născute dintr-un contract
şi este, deci, răspundere contractuală.
Răspunderea delictuală este dreptul comun al răspunderii civile, iar răspunderea civilă contractuală
este o răspundere cu caracter derogatoriu.
Răspunderea civilă contractuală este tratată de Codul civil împreună cu despăgubirile (daunele-
interese) la materia efectelor obligaţiilor.
Condiţiile răspunderii contractuale.
Premiza angajării răspunderii civile contractuale este existenţa contractului între creditor şi
debitor.
Condiţiile răspunderii contractuale sunt:
a) existenţa unei fapte ilicite, constând în nerespectarea unei obligaţii contractuale;
b) existenţa unui prejudiciu patrimonial;
c) raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu;
d) vinovăţia celui ce săvârşeşte fapta ilicită.
Deci sunt aceleaşi condiţii care conduc şi la naşterea răspunderii civile delictuale.
Din momentul în care sunt întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale, se naşte dreptul
subiectiv al creditorului de a pretinde despăgubiri de la debitorul său.
Pentru acordarea despăgubirilor este necesar, în plus, ca:
- debitorul să fi fost pus în întârziere,
- să nu existe o clauză de neresponsabilitate.
Condiţiile acordării de despăgubiri (daune-interese) sunt:
-1- Prejudiciul, care este urmarea faptei ilicite a debitorului, ce constă tocmai în nerespectarea sau
executarea necorespunzătoare a obligaţiei asumate.
-2- Sarcina probei existenţei prejudiciului incumbă creditorului, cu excepţia cazurilor când
existenţa daunelor este prezumată, creditorul fiind astfel scutit de obligaţia de a face dovada lor (art. 1088
alin. 2 C.civ.).
Ele sunt comensurate de legiuitor, în sensul că nu pot cuprinde decât dobânda legală, în afară de regulile
speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate (art. 1088 alin. 1 C.civ.).
Comensurarea daunelor-interese la nivelul dobânzii legale dă expresie principiului reparării
integrale a prejudiciului înscris în art. 1073-1074 C.civil.
În cazul obligaţiilor băneşti, potrivit art. 1 al Ordonanţei Guvernulu nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii
legale pentru obligaţiile băneşti, “Părţile sunt libere să stabilească în convenţii rata dobânzii pentru
întârzierea în plata unei obligaţii băneşti”.
În cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare
de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală.
Dobânda legală se stabileşte, în materie comercială, când debitorul este comerciant, la nivelul taxei oficiale
a scontului stabilit cu Banca Naţională a României. În toate celelalte cazuri, dobânda legală se stabileşte la
nivelul taxei oficiale a scontului stabilit de Banca Naţională a României diminuat cu 20%.
Nivelul taxei oficiale a scontului, în funcţie de care se stabileşte dobânda legală, este cel din ultima
zi lucrătoare a fiecărui trimestru valabil pentru întregul trimestru următor. El se publică în Monitorul
Oficial al României.
În relaţiile de comerţ exterior, când aplicabilă e legea română şi când s-a stipulat plata în monedă
străină, dobânda legală este de 6% pe an.
În raporturile civile dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an.
Dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris. În lipsa acestuia se datorează numai dobânda legală.
Dobânda se va calcula numai asupra cuantumului sumei împrumutate.
-3- Raportul de cauzalitate între fapta debitorului şi prejudiciul suferit de creditor.
-4- Vinovăţia debitorului.
Neexecutarea, executarea cu întârziere şi necorespunzătoare trebuie să-i fie imputabilă debitorului.
Este vorba despre latura subiectivă a faptei debitorului faţă de faptă şi urmările acesteia.
În sarcina debitorului funcţionează o prezumţie de vină în cazul neexecutării obligaţiei. Se
răspunde pentru orice fel de vină (intenţie sau culpă, indiferent de forma şi gravitatea acesteia, lata, levis
sau levissima).
Exonerarea debitorului este făcută pentru caz de forţă majoră sau caz de fortuit.
Deci în materia contractuală ambele îl exonerează pe debitor. Debitorul este exonerat, de
asemenea, şi în cazul vinei însăşi a debitorului.
Prezumţia de vină în sarcina debitorului este relativă. Ea poate fi răsturnată prin dovada cazului fortuit, a
cazului de forţă majoră sau a vinei creditorului.
-5- Punerea debitorului în întârziere.
Debitorul trebuie să-şi execute obligaţia la termenul prevăzut de părţi în contract sau, dacă un
astfel de termen nu este prevăzut, de îndată ce obligaţia a fost asumată.
Simpla expirare a termenului în care trebuie executată obligaţia nu-l pune pe debitor în întârziere – “dies
non interpellat pro homine”.
Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voinţă din partea creditorului prin care el pretinde
executarea obligaţiei de către debitor.
Ea se poate face în următoarele forme:
1) prin notificare prin intermediul executorilor judecătoreşti,
2) prin cerere de chemare în judecată a debitorului, prin care se solicită executarea
obligaţiei.
Există unele situaţii, când nu este necesară îndeplinirea unor formalităţi de punere în întârziere, debitorul
fiind de drept pus în întârziere:
a) în cazurile anume determinate de lege (ex. la vânzarea de produse sau lucruri mobile,
vânzarea se rezolvă de drept în favoarea vânzătorului, fără punere în întârziere, dacă
cumpărătorul nu ridică bunurile la termen);
b) când părţile au convenit expres că debitorul este în întârziere la împlinirea termenului la
care trebuie să execute fără îndeplinirea vreunei formalităţi. Convenţia trebuie să fie expresă;
c) când obligaţia prin natura ei nu putea fi îndeplinită decât într-un termen determinat,
termen care a fost lăsat să expire;
d) în cazul obligaţiilor continue;
e) în cazul încălcării obligaţiilor de “a nu face”.
Punerea în întârziere este necesară numai pentru neexecutarea unor obligaţii contractuale, nu şi
pentru obligaţiile extracontractuale.
Efectele punerii în întârziere:
a. de la data punerii în întârziere, debitorul datorează daune-interese moratorii;
b. din acel moment se stabileşte refuzul debitorului de a executa, iar creditorul va fi
îndreptăţit să pretindă daune compensatorii pentru neexecutarea obligaţiei;
c. când obligaţia constă în “a da” un bun individual determinat, ca efect al punerii în
întârziere, riscul pieirii fortuite a bunului se strămută asupra debitorului.
Efectele punerii în întârziere încetează:
• prin faptul debitorului, atunci când acesta recurge la oferta reală urmată de
consemnaţiune, în cazul în care creditorul refuză să primească plata;
• prin faptul creditorului, când el renunţă expres sau tacit la punerea în întârziere.

6. CONVENŢII CU PRIVIRE LA RĂSPUNDERE


Normele legale prezentate mai sus sunt în principiu supletive şi, cu unele excepţii, pot fi
modificate prin convenţia părţilor.
Convenţia părţilor cu privire la răspunderea debitorului trebuie să intervină înainte de producerea
prejudiciului pentru creditor; prin ea se poate agrava, înlătura sau restrânge răspunderea debitorului.
Convenţiile posterioare producerii prejudiciului prin care creditorul renunţă la repararea lui au o altă
semnificaţie juridică (ex. pot semnifica iertare de datorie). Uneori legea însăşi agravează răspunderea
debitorului.
Trebuie evitată confuzia între convenţiile asupra răspunderii şi cele prin care se determină
anticipat întinderea obligaţiei de despăgubire (clauza penală).
Sunt cunoscute trei categorii de convenţii de modificare a răspunderii:
a) convenţii care exonerează de răspundere (de responsabilitate). Sunt permise numai pentru ipotezele
în care vina debitorului îmbracă forma neglijenţei sau imprudenţei;
b) convenţii prin care se limitează răspunderea şi care restrâng, după ivirea prejudiciului prin
neexecutare, întinderea reparaţiunii datorate. Produc efecte numai când vina debitorului constă în
neglijenţă sau imprudenţă;
c) convenţii de agravare a răspunderii (ex. se stipulează că debitorul va răspunde şi pentru caz fortuit,
şi chiar pentru forţă majoră).
Deci debitorul este ţinut să-şi execute obligaţia. Dacă nu execută, va intra în funcţiune convenţia.

7. EVALUAREA DESPĂGUBIRILOR (A DAUNELOR-INTERESE)


Despăgubirile constau într-o sumă de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de
creditor.
Stabilirea despăgubirilor se face:
a) pe cale judecătorească (evaluare judiciară);
b) prin lege (evaluare legală);
c) prin convenţia părţilor (evaluare convenţională).
1. Evaluarea judiciară.
Principii de evaluare:
- Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de debitor (daunum emergens) şi câştigul pe care
creditorul nu l-a realizat (lucrum cessans);
- debitorul va fi obligat să repare numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului.
Excepţie când vina îmbracă forma dolului; debitorul va răspunde şi pentru prejudiciul imprevizibil la
momentul încheierii contractului;
- în toate cazurile este reparabil numai prejudiciul direct care se găseşte în legătură cauzală cu faptul
care a generat neexecutarea contractului.
Nu sunt supuse reparării prejudiciile indirecte.
2. Evaluarea legală există numai în privinţa prejudiciului suferit de creditor în cazul neexecutării unei
obligaţii care are ca obiect o sumă de bani. Aceste obligaţii pot fi executate întotdeauna în natură, şi prin
urmare:
a. creditorul obligaţiei la o sumă de bani nu poate pretinde drept echivalent al prejudiciului prin întârziere
decât o dobândă cu 50% mai mare decât dobânda legală, în cazul în care s-a stipulat în contract o dobândă
convenţională;
b. creditorul nu este obligat să facă dovada că prin întârziere la executare i s-a cauzat un prejudiciu;
c. daunele-interese, constând în dobânda legală, sunt datorate de regulă din ziua chemării în judecată.
Aşa cum am arătat mai sus, în prezent, actul normativ care stabileşte nivelul dobânzii legale pentru
obligaţiile băneşti este Ordonanţa Guvernului nr.9/2000, care prevede că “părţile sunt libere să stabilească
în convenţii rata dobânzii pentru întârzierea la plata unor obligaţii băneşti. În cazul în care obligaţia este
purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală.
În raporturile civile dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an, iar
obligaţia de a plăti o dobândă mai mare decât cea stabilită în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr.9/2000
este nulă de drept. În raporturile civile pe anul 2000, limita maximă a dobânzii convenţionale a fost de 42%
ep an, iar dobânda legală a fost de 28% pe an.
3. Evaluarea convenţională a daunelor de către părţi poate interveni în două situaţii:
a. părţile convin asupra cuantumului despăgubirilor după încălcarea obligaţiei contractuale şi
producerea prejudiciului;
b. părţile evaluează anticipat prejudiciul pe care îl poate suferi creditorul ca urmare a
neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitor.
4.Clauza penală este convenţia accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului
suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de
către debitorul său.
Clauza penală poate consta într-o sumă de bani sau altă valoare patrimonială.
Caractere juridice:
a.) este o convenţie, deci e supusă regulilor de valabilitate ale convenţiilor. Are un caracter accesoriu;
b.) se fixează anticipat valoare prejudiciului, adică scuteşte părţile de a se mai adresa justiţiei pentru
evaluarea prejudiciului şi se înlătură dificultăţile pe care se ridică proba lui;
c.) scopul este determinarea prejudiciului şi nu crearea posibilităţilor pentru debitor de a se elibera printr-o
altă prestaţie. Deci debitorul nu poate refuza executarea şi oferi clauza penală. Creditorul are însă, în caz de
neexecutare, posibilitatea de a cere fie îndeplinirea obligaţiei principale, fie clauza penală;
d.) în principiu, instanţa nu poate nici mări, nici micşora cuantumul, fiind un contract între părţi. În caz de
executare parţială,, cuantumul clauzei penale poate fi micşorat de instanţă proporţional cu ce s-a executat.
Dacă e prevăzută pentru neexecutare, ea nu poate fi cumulată cu executarea în natură;
e.) clauza penală este datorată atunci când sunt întrunite toate condiţiile acordate de despăgubiri. Stipularea
clauzei penale este interzisă în contractele de împrumut;
f.) creditorul obligaţiei cu clauză penală este un simplu creditor chirografar, fără drept de preferinţă faţă de
ceilalţi creditori chirografari.
CAPITOLUL XIX
TRANSMITEREA SI TRANSFORMAREA OBLIGATIILOR CIVILE

Codul civil defineste transmiterea obligatiilor ca fiind operatiunea juridica in temeiul careia latura
activa a raportului juridic obligational trece de la parti la o alta persoana.
Transmiterea obligatiilor civile se poate realiza prin: cesiune de creanta,subrogatie in drepturile
creditorului prin plata creantei,poprire(obiect de studiu al dreptului procesual civil).
Cesiunea de creanta
Reprezinta contractul prin care creditorul isi transmite o creanta altei persoane.
Creditorul ce transmite creanta se numeste cedent, persoana care dobandeste creanta prin cesiune
se numeste cesionar iar debitorul creantei transmise se numeste debitor cedat.
Cesiunea de creanta se poate realiza atat prin contracte cu titlu oneros cat si cu titlu gratuit.
Contractul de cesiune de creanta trebuie sa indeplineasca taete conditiile de validitate ale
contactului. Obiect al acestui contract pot fi toete creantele afara de cele exceptate expres prin
lege(ex:pensia de intretinere).
Acest contract este consensual, insa in cazul in care cesiunea se realizeaza printr-un contract
autentic(ex:donatia) si forma sa va fi aceea a unui contact autentic.
Potrivit art. 1391 cod civil, executarea contractului de cesiune de creanta are loc prin remiterea de
catre cedent catre cesionar a titlului constatator al creantei.
Pentru ca cesiunea de creanta sa fie opozabila tertilor trebuie indeplinite 2 formalitati:
- notificarea, operatiunea prin care cedentul sau cesionarul aduc la cunostinta debitorului cedat
faptul schimbarii creditorului initial.
- acceptarea de catre debitorul cedat, care trebuie facuta in forma autentica;altfel cesiunea ii
este opozabila numai lui.
Subrogatia in drepturile creditorului prin plata creantei
Reprezinta un mijloc de transmitere a dreptului de creanta, cu garantiile si accesoriile
sale,catre un tert care a facut plata fata de creditorul initial, in locul debitorului.
Subrogatia poate fi legala sau conventionala, Cea conventionala poate imbraca 2 forme: subrogatia
consimtita de creditor si subrogatia consimtita de debitor.
Subrogatia are urmatoarele efecte juridice:
-tertul platitor dobandeste toate drepturile creditorului platit;
-tertul platitor poate exercita impotriva debitorului toate actiunile creditorului in drepturile caruia
s-a subrogat.
Transformarea obligatiilor civile
Reprezinta operatiunea juridica in care partile, prin acordul lor de vointa, schimba unul din
elementele raportului juridic obligational, respectiv subiectele, obiectul,cauza.
Se poate realiza prin 2 moduri: novatia si delegatia.
Novatia
Reprezinta conventia prin care partile unui raport juridic sting obligatia existenta, inlocuid-o cu
una noua. Reprezinta un contract care trebuie sa indeplineasca toate conditiile de validitate, inclusiv si in
mod special capacitatea de a contracta a partilor.
Conditiile novatiei:
• să aibe loc succesiunea a două obligaţii;
• să existe o diferenţă între cele două obligaţii;
• să existe inventia de a nova.
Novaţia este de două feluri: subiectivă când se realizează prin schimbarea creditorului sau
debitorului, şi obiectivă când se schimbă obiectul, cauza sau modalităţile raportului juridic obligaţional.
Novaţia duce la stingerea vechii obligaţii (efect extinctiv) şi înlocuirea acestuia cu o nouă obligaţie
(efect creator).
Delegaţia
Reprezintă operaţiunea juridică prin care un debitor prezintă creditorului său angajamentul de
plată al altui debitor, în locul său. Părţile acestui raport juridic sunt: delegatarul este creditorul care
primeşte delegaţia, delegantul este debitorul care face delegaţia şi delegatul este terţul care se obligă
Pentru ca delegaţia să aibă loc este necesar şi acordul de voinţă al creditorului care fie îl eliberează
expres pe debitor de datorie, delegaţia perfectă, fie nu-şi eliberează debitorul, urmând ca acesta să răspundă
solidar alături de terţi – delegaţia imperfectă.
CAPITOLUL XX
MODURILE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR

1. NOŢIUNE. CLASIFICĂRI
2. COMPENSAŢIA
3. CONFUZIUNEA
4. DARE ÎN PLATĂ
5. REMITEREA DE DATORIE
6. IMPOSIBILITATEA FORTUITĂ DE EXECUTARE

1. NOŢIUNE. CLASIFICĂRI
Art. 1091 C.civ. prevede că “Obligaţiile se sting prin plată, prin novaţiune, prin remitere
voluntară, prin compensaţie, prin confuziune, prin pierderea lucrului, prin anulare sau resciziune, prin
efectul confiţiei rezolutorii şi prin prescripţie”.
Vom cerceta, în continuare, acele împrejurări – altele decât plata – care au ca efect încetarea raportului
juridic obligaţional.
Clasificări. Modurile de stingere a obligaţiilor se clasifică:
A. După rolul voinţei părţilor în încetarea raportului juridic în:
a) moduri voluntare: remiterea de datorie, compensaţia convenţională etc., şi
b) moduri care acţionează în afara voinţei părţilor: imposibilitatea fortuită de executare, confuziunea.
B. După cum stingerea obligaţiei a dus sau nu la realizarea creanţei creditorului pot fi:
a) moduri care duc la stingerea creanţei: compensaţia, confuziunea, darea în plată.
b) moduri care nu duc la stingerea creanţei: remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de executare.

2. COMPENSAŢIA
Definiţie. Compensaţia constă în stingerea a două obligaţii reciproce, până la concurenţa celei
mai mici dintre ele.
Compensaţia presupune, deci, două raporturi juridice obligaţionale distincte, în cadrul cărora aceleaşi
persoane sunt creditor, în primul raport, şi debitor, în al doilea raport juridic, respectiv debitor în primul
raport juridic şi creditor în al doilea raport.
Dacă obligaţiile sunt egale ca valoare, se vor stinge în întregime; dacă nu sunt egale, datoriile se vor stinge
până la concurenţa celei mai mici.
Compensaţia este un mijloc simplificat de executare a obligaţiilor, prin evitarea unei plăţi duble. În al
doilea rând, ea se prezintă ca mijloc de garantare a realizării creanţei creditorului.
Domeniul de aplicare al compensaţiei. Compensaţia este un mod de stingere a oricărei obligaţii,
indiferent de izvorul lor.
Excepţii, când nu operează compensaţia:
a) când se pretinde restituirea unui bun ce a fost luat pe nedrept de la proprietar;
b) când se pretinde restituirea unui depozit neregulat, adică a unor bunuri fungibile date în depozit şi
consumate de depozitar;
c) când creanţa este insesizabilă;
d) în dauna drepturilor dobândite de alte persoane (ex. în cazul popririi).
Felurile compensaţiei.
Compensaţia poate fi: legală, convenţională şi judecătorească.
A. Compensaţia legală operează de drept în puterea legii. Condiţii:
a) reciprocitatea obligaţiilor;
b) creanţele să aibă ca obiect bunuri fungibile;
c) creanţele să fie certe (adică existenţa lor să nu fie discutabilă, din punct de vedere juridic);
d) să fie lichide (determinate cu exactitate în valoarea lor);
e) să fie exigibile, adică ajunse la scadenţă. În schimb, termenul de graţie nu împiedică
compensaţia, pentru că el reprezintă o favoare acordată de instanţă debitorului până la executarea
silită a obligaţiei.
Dacă sunt îndeplinite toate aceste condiţii, compensaţia se produce de drept.
Totuşi compensaţia va fi rezolvită (desfiinţată) dacă părţile au săvârşit acte incompatibile cu
stingerea datoriilor reciproce, cum sunt:
a.- acceptarea de către debitor a cesiunii de creanţă. Debitorul nu va mai putea invoca împotriva
cesionarului compensaţia pe care o putea invoca împotriva cedentului înaintea cesiunii. Se
consideră că a renunţat la compensaţie. Dacă cesiunea a devenit opozabilă prin notificare, aceasta
împiedică numai compensarea creanţelor dobândite de debitor împotriva cedentului după
notificare, dar el poate opune în compensaţie pe cele anterioare;
b.- acceptarea de către unul din cei doi creditori reciproci, între care a operat compensaţia legală, a
plăţii făcute de celălalt;
c.- când unul dintre cei doi creditori reciproci, între care a operat compensaţia legală, urmăreşte pe
celălalt şi acesta nu-i opune compensaţia.
B. Compensaţia convenţională are loc prin convenţia părţilor, atunci când nu sunt întrunite condiţiile
pentru a opera compensaţia legală.
C. Compensaţia judecătorească poate avea loc când datoriile reciproce nu sunt lichide sau nu au ca
obiect bunuri fungibile. În această situaţie, unul din creditorii reciproci se poate adresa instanţei de judecată
care va aprecia şi va dispune stingerea datoriilor până la concurenţa celei mai mici.
Efectele compensaţiei.
Compensaţia stinge creanţele reciproce ca şi plata. Odată cu creanţele se sting şi accesoriile şi
garanţiile lor. Dacă între părţi sunt mai multe datorii reciproce, compensarea lor se va determina după
regulile aplicabile imputaţiei plăţii.
Efectele compensaţiei judecătoreşti se vor produce pe data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a
dispus compensaţia.

3. CONFUZIUNEA
Definiţie. Confuziunea constă în întrunirea la aceeaşi persoană atât a calităţilor de debitor, cât şi
aceea de creditor, în cadrul aceluiaşi raport juridic obligaţional.
De exemplu, creditorul moşteneşte pe debitor, sau invers, debitorul moşteneşte pe creditor (deci un singur
subiect de drept deţine două calităţi incompatibile între ele - creditor şi debitor).
Confuziunea se poate aplica tuturor obligaţiilor, independent de izvorul lor.
La succesiuni ea operează dacă moştenirea este acceptată pur şi simplu, nu şi în cazul în care acceptarea
este făcută sub beneficiu de inventar.
Efectele confuziunii.
Confuziunea stinge raportul juridic obligaţional, cu toate garanţiile şi accesoriile lui. Deci se
eliberează prin confuziune şi garantul personal, fidejusorul. Dacă operează numai cu privire la el, se stinge
obligaţia lui de garanţie, dar nu şi cea principală.
La obligaţiile solidare se stinge numai partea codebitorului solidar.
Încetarea confuziunii. Confuziunea încetează când cauza care a provocat-o, pentru că
confuziunea este practic o piedică în executarea obligaţiei, şi nu o cauză de stingere. De aceea, când
imposibilitatea dispare, confuziunea nu-şi va mai produce efectele şi obligaţia renaşte.

4. DAREA ÎN PLATĂ
Darea în plată este operaţiunea juridică prin care debitorul execută către creditorul său o altă
prestaţie dacât aceea la care s-a obligat la încheierea raportului juridic obligaţional. Darea în plată se face
numai cu consimţământul creditorului.
Ea se aseamănă cu novaţia prin schimbare de obiect. Dar novaţia operează înainte de plată, pe
când dare în plată are loc în momentul plăţii.
Novaţia este un mod de transformare a obligaţiei, în timp ce darea în plată duce la stingerea
obligaţiei.
Darea în plată stinge datoria întocmai ca şi plata. Când noua plată este un bun individual
determinat, se cere ca cel care face darea în plată să fie proprietarul lucrului.

5. REMITEREA DE DATORIE
Definiţie. Remiterea de datorie este renunţarea cu titlu gratuit a creditorului de a-şi valorifica
creanţa pe care o are împotriva debitorului său.
Remiterea de datorie nu este un act juridic unilateral ci un contract, deci presupune şi
consimţământul debitorului.
Remiterea de datorie poate fi făcută şi printr-un testament, caz în care ea constituie un legat de
liberaţiune. Debitorul poate accepta sau nu legatul prin care este făcută remiterea de datorie.
Condiţii. Remiterea de datorie apare ca un contract cu titlu gratuit, care implică intenţia
creditorului de a face o liberalitate debitorului său.
Deci dacă se face prin acte între vii, remiterea de datorie constituie o donaţie indirectă iş este supusă tuturor
regulilor referitoare la revocare, raport şi reducţiune.
Nu sunt aplicabile însă regulile de fond ale donaţiei, deci remiterea de datorie nu trebuie să îmbrace forma
autentică.
Dacă însă remiterea de datorie este făcută prin testament, ea trebuie să îndeplinească condiţiile de formă ale
testamentului.
Proba remiterii de datorie. Fiind un act juridic, se aplică regulile de drept comun aplicabile
probei actelor juridice.
Art. 1138 C.civ. instituie două prezumţii de liberare a debitorului:
a) dacă creditorul înmânează debitorului titlul original constatator al creanţei, care este un înscris sub
semnătură privată, este o prezumţie absolută de liberare a debitorului;
b) dacă se remite titlul care este înscris autentic sau copia legalizată a unei hotărâri investită cu formulă
executorie, prezumţia de liberare a debitorului este relativă.
Partea interesată va trebui să dovedească însă natura actului juridic care a dus la remiterea titluluui
constatator al creanţei de către creditor debitorului său.
Efectele remiterii de datorie. Obligaţia debitorului se stinge şi debitorul va fi eliberat de
executarea ei. Odată cu creanţa se sting şi garanţiile care au însoţit-o.
La codebitorii solidari, remiterea făcută unuia liberează şi pe ceilalţi codebitori, afară de cazul când
creditorul şi-a rezervat expres drepturile împotriva acestora.
Remiterea făcută unui fidejusor nu eliberează nici pe debitorul principal şi nici pe ceilalţi fidejusori.

6. IMPOSIBILITATEA FORTUITĂ DE EXECUTARE


Obligaţia se stinge prin faptul că executarea ei a devenit imposibilă, daorită unui caz fortuit sau de forţă
majoră, deci independent de vreo vină din partea debitorului.
Imposibilitatea poate privi obligaţiile de a da un bun individual determinat, de a face şi de a nu face, dar nu
şi obligaţia de a da bunuri de gen, căci, în principiu, procurarea lor este întotdeauna posibilă.
Art. 1156 C.civ. stabileşte că pentru a fi liberat prin intervenţia cazului fortuit sau a celui de forţă
majoră, se cere ca pieirea obiectului obligaţiei să fi avut loc fără vina (culpa) debitorului şi înainte de a fi
fost pus în întârziere (dar chiar şi în acest din urmă caz debitorul se va libera dacă va dovedi că lucrul ar fi
pierit şi fiind în posesia creditorului).
Dacă imposibilitatea fortuită de executare este temporară, debitorul va fi obligat la executare după
ce aceasta devine posibilă; în acest caz, obligaţia nu se stinge, ci se suspendă numai executarea ei.
CAPITOLUL XXI
GARANTAREA OBLIGAŢIILOR

1. NOŢIUNEA GARANTĂRII OBLIGAŢIILOR. ARVUNA


2. CLASIFICAREA GARANŢIILOR OBLIGAŢIILOR
3. FIDEJUSIUNEA (CAUŢIUNEA)
4. DREPTUL LA RETENŢIE
5. GAJUL
6. REGIMUL JURIDIC AL GARANŢIILOR MOBILIARE
7. IPOTECA
8. PRIVILEGIILE

1. NOŢIUNEA GARANTĂRII OBLIGAŢIILOR. ARVUNA


Garantarea obligaţiilor constituie o măsură de asigurare a executării lor împotriva riscului
insolvabilităţii debitorului.
Gajul general comun al creditorilor chirografari, prevăzut de art. 1718 C.civ., este cea mai
generală garanţie pentru executarea obligaţiilor.
Gajul general comun reflectă poziţia egală a creditorilor care au următoarele prerogative: pot
acţiona, pentru a înlătura neglijenţa creditorului lor, pe calea acţiunii oblice; pot acţiona pentru revocarea
actelor frauduloase făcute de debitor în dauna drepturilor lor pe calea acţiunii pauliene; pot lua măsuri de
conservare asupra patrimoniului debitorului lor şi a bunurilor aflate în acest patrimoniu; pot să procedeze la
executarea silită în locul debitorului lor neglijent.
Acestea sunt şi limitele maxime ale dreptului de gaj general.
Garanţiile sunt mijloacele juridice care, dincolo de limitele dreptului de gaj general şi în plus
faţă de acest drept, conferă creditorului garantat anumite prerogative suplimentare constând, de regulă, fie
într-o prioritate faţă de ceilalţi creditori, fie în posibilitatea ca, în caz de neexecutare din partea debitorului,
să urmărească o altă persoană care s-a angajat să execute ea obligaţia ce revenea debitorului. Nu includem
în noţiunea de garanţie clauza penală, şi nici arvuna, deşi şi una şi cealaltă contribuie la executarea
obligaţiei.
Arvuna este o sumă de bani pe care o parte contractantă o plăteşte în momentul încheierii
contractului. Dacă contractul se execută, arvuna se impută asupra preţului sau, dacă a fost plătită de cealaltă
parte contractantă, i se restituie. Dacă contractul nu se execută, iar neexecutarea se datorează celui ce a
plătit arvuna, suma respectivă nu-i va mai fi restituită, iar când cealaltă parte este culpabilă de neexecutarea
contractului, ea va restitui dublul sumei pe care a primit-o drept arvună.
Convenţia de arvună se poate prezenta ca un pact comisoriu, în sensul că, în caz de neexecutare, contractul
este desfiinţat, dar în loc ca părţile să fie repuse în situaţia anterioară, partea culpabilă de neexecutarea lui
va pierde suma pe care o reprezintă arvuna.
Arvuna constă într-o prestaţie efectivă, în timp ce, în cadrul clauzei penale, suma constituind penalitatea
este numai promisă.
Există şi alte modalităţi juridice care îndeplinesc funcţia de garanţie, decât garanţiile propriu-zise (ex.
solidaritatea şi indivizibilitatea).
Sediul materiei garantării obligaţiilor îl reprezintă, în principal, Codul Civil, titlul Despre
fidejusiune (cauţiune), (art. 1646-1651), titlul XV – Despre amanet (art. 1685-1696) şi mai ales titlul XVIII
– Despre privilegii şi ipoteci (art. 1718-1823).

2. CLASIFICAREA GARANŢIILOR
Garanţiile se clasifică în garanţii personale şi garanţii reale:
A. garanţiile personale sunt cele când o altă persoană decât debitorul se angajează faţă de
creditor şi execută obligaţia, în cazul în care debitorul principal nu o va face (fidejusiunea).
B. garanţiile reale, care constau în afectarea unui bun pentru garantarea obligaţiei, adică în
instituirea unui drept real accesoriu de garanţie, cu privire la acest bun. De aici se naşte dreptul de
preferinţă şi de urmărire pentru creditor. Garanţiile sunt gajul, ipoteca şi privilegiile reale.
Există şi o formă de garanţie reală imperfectă, şi anume dreptul de retenţie.
3. FIDEJUSIUNEA (CAUŢIUNEA)
Definiţie. Fidejusiunea este un contract prin care o persoană, numită fidejusor, se obligă faţă de
creditorul altei persoane să execute obligaţia celui pentru care garantează, dacă acesta nu o va executa.
Felurile fidejusiunii. Fidejusiunea poate fi:
• convenţională – când creditorul şi debitorul cad de acord asupra necesităţii unui garant;
• legală – când legea îl obligă pe debitor să aducă un fidejusor, şi
• judecătorească – când instanţa dispune aducerea unui fidejusor.
Existenţa fidejusiunii legale şi a fidejusiunii judecătoreşti nu contrazic caracterul de contract al
fidejusiunii în toate cazurile, pentru că fidejusiunea, ea însăşi, nu ia naştere decât prin convenţia încheiată
între fidejusor şi creditor, prin care primul îşi asumă faţă de cel de al doilea obligaţia de garanţie. Legea sau
hotărârea judecătorească obligă pe debitor numai să dea o garanţie (art. 1675 C.civ.).
Caractere juridice: Contractul de fidejusiune este unui contract:
- accesoriu: - fidejusiunea urmează soarta obligaţiei principale;
- fidejusiunea nu poate depăşi ca întindere obligaţia principală, sau să fie mai
oneroasă decât aceasta;
- fidejusiunea se întinde la toate accesoriile;
- consensual - convenţia trebuie să fie expresă;
- unilateral - dă naştere la o singură obligaţie, cea a fidejusorului;
- cu titlu gratuit.
Condiţiile cerute în persoana fidejusorului. Fidejusorul trebuie să aibă capacitatea de a
contracta. El trebuie să fie solvabil. Dacă devine insolvabil, trebuie adus alt fidejusor. De asemenea,
fidejusorul trebuie să aibă domiciliul în raza teritorială a tribunalului judeţean în care trebuie să execute
obligaţia.
Minorul, interzis judecătoresc sau reprezentantul legal nu pot să garanteze obligaţia altuia (art. 1659
C.civ.).
Ce obligaţii pot fi garantate. Orice obligaţie, în primul rând cele băneşti, şi chiar şi obligaţiile
intuitu personae.
Se garantează atât obligaţiile prezente cât şi cele viitoare, şi chiar şi cele numai eventuale.
Obligaţia cambială poate fi garantată. Fidejusiunea se va numi, în aceste caz, aval şi se face prin menţiunea
scrisă pe cambie a cuvintelor “pentru aval” sau o expresie echivalentă urmată de semnătura fidejusorului.
Efectele fidejusiunii:
A. În raporturile dintre creditor şi fidejusor.
În caz de neexecutare din partea debitorului, creditorul poate să urmărească direct pe fidejusor pentru
executarea creanţei. Dar obligaţia fidejusorului este o obligaţie accesorie, subsidiară. Fidejusorul are la
dispoziţie excepţiile: beneficiul de discuţiune şi beneficiul de diviziune (dacă există mai mulţi fidejusori).
Pentru invocarea beneficiului de discuţiune, fidejusorul: trebuie să-l invoce înainte de judecata fondului, să
indice sumele ce pot fi urmărite, iar bunurile debitorului să se afle pe raza tribunalului în care se va face
plata (art. 1662-1668 C.civ.).
Fidejusorul poate invoca, de asemenea, excepţii de ordin general, ce decurg din însăşi contractul de
fidejusiune, ca şi pe cele decurgând din obligaţia debitorului principal.
B. Raporturile dintre fidejusor şi debitorul principal.
Dacă a plătit datoria, fidejusorul se poate regresa (întoarce) împotriva debitoruli, chiar dacă a garantat fără
ştiinţa acestuia din urmă (art. 1669 C.civ.).
Temeiul regresului îl constituie, de regulă, subrogaţia legală în dreptul creditorului plătit.
Când fidejusorul a garantat pentru mai mulţi debitori principali solidari, pentru una şi aceeaşi
datorie, fidejusorul ce a garantat pentru ei toţi are regres în contra fiecăruia dintre ei pentru repetiţiunea
(restituirea) sumei totale ce a plătit (art. 1671 C.civ.).
Fidejusorul pierde dreptul de regres împotriva debitorului principal dacă:
a) nu a înştiinţat pe debitor despre efectuarea plăţii, astfel încât acesta din urmă plăteşte a
doua oară;
b) a plătit datoria fără să fi fost urmărit şi fără să fi înştiinţat pe debitor, care ar fi avut
mijloace de stingere a datoriei (art. 1672 C.civ.).
C. Raporturile dintre fidejusori
Dacă sunt mai mulţi fidejusori şi unul a plătit, el se poate întoarce, printr-o acţiune în regres, împotriva
celorlalţi fidejusori, dar numai în cazurile prevăzute de lege (art. 1673 C.civ.):
• fidejusorul plătitor a fost urmărit în judecată pentru a plăti;
• când debitorul este în stare de insolvabilitate sau de faliment;
• datoria principală ajunsese la scadenţă;
• când debitorul s-a îndatorat de a-l libera de garanţie pe fidejusor într-un termen
determinat şi acesta a expirat.
Stingerea fidejusiunii
Fidejusiunea se poate stinge în mod direct, ca urmare a stingerii obligaţiei principale.
Nu se stinge însă când plata a fost făcută nu de debitor ci de un terţ care se subrogă în drepturile
creditorului plătit (art. 1679 C.civ.).
Fidejusiunea se poate stinge pe cale directă, independent de soarta obligaţiei principale, prin
remitere de fidejusiune, confuziune, sau prin compensaţie opusă de către fidejusor creditorului.
Un mod de stingere specific este acela când, prin culpa creditorului, fidejusorul nu ar mai putea
intra în drepturile, privilegiile şi ipotecile de care beneficia creditorul, atunci când ar plăti datoria (art. 1682
C.civ.).
Garanţia suplimentară este constituită de un terţ pentru pagubele ce le-ar produce gestionarul
(Legea nr. 22/1969, modificată prin Legea nr. 54 din 15 iulie 1994).
Condiţiile puse de Legea nr. 54/1994 pentru naşterea şi valabilitatea garanţiei sunt:
- contractul de garanţie trebuie întocmit în formă scrisă;
- o persoană nu poate garanta mai mulţi gestionari;
- garanţiile reciproce între gestionari sunt oprite;
- garanţia este accesorie faţă de contractul de muncă al gestionarului;
- garanţia se instituie “intuitu personae”;
- cererea pentru urmărirea garantului are caracterul unei acţiuni civile;
- în procesul penal intentat împotriva gestionarului, garantul va fi introdus ca parte
responsabilă civilmente.

4. DREPTUL DE RETENŢIE
Definiţie. Dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect, în temeiul căruia cel care
deţine un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să reţină lucrul
respectiv, să refuze deci restituirea, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele pe care le-a
cheltuit cu conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea acelui bun.
Condiţia necesară pentru invocarea dreptului de retenţie este ca datoria deţinătorului lucrului să se afle în
conexiune cu lucrul, să fie deci un “debitum cum re junctum”.
Domeniul de aplicare al dreptului de retenţie.
Codul civil nu are un text generic despre dreptul de retenţie, ci cuprinde numai unele aplicaţii ale
sale
Condiţii: se cere ca bunul la care se referă dreptul de retenţie să fie proprietatea exclusivă a celui
ce este debitorul deţinătorului bunului.
Exemple: dreptul hotelierului sau cărăuşului de a reţine bunurile clientului până la plata preţului,
sau comoştenitorul obligat în raport, care a făcut cheltuieli cu bunul pe care îl raportează, îl poate reţine
până la restituirea lor.
Natura juridică. Efecte
- Este un drept real de garanţie imperfect, opozabil terţilor străini de raportul juridic,
creditorilor chirografari, precum şi celor privilegiaţi şi ipotecari ulteriori intrării lucrului în detenţia
retentorului, dar nu şi faţă de cei anteriori;
- nu conferă prerogativa urmăririi bunului în mâna altei persoane;
- este indivizibil;
- oferă o simplă detenţie precară, deci nu o posesie (prin urmare, retentorul nu are dreptul la fructe
şi detenţia să nu este temei pentru uzucapiune);
- procedural, dreptul de retenţie poate fi invocat pe cale de excepţie în litigiile privind restituirea
lucrului sau a contestaţiei la executarea unei hotărâri privind restituirea ori evacuarea (în hotărârile
de partaj) bunului.
5. GAJUL
Definiţie. Gajul sau amanetul este un contract accesoriu, prin care debitorul remite creditorului
său un lucru mobil pentru garantarea datoriei.
Obiectul gajului este un bun mobil corporal sau incorporal (creanţa pe care debitorul o are împotriva
unei alte persoane).
Contractul de gaj este reglementat de Codul civil în art. 1685-1696 şi de Titlul VI al Legii nr. 99/1999
intitulat “Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare”.
Gajul poate fi cu deposedare şi fără deposedare.
Creditorul care primeşte gajul se numeşte creditor gajist.
Formele gajului.
După modul de stabilire a obligaţiei, poate fi: convenţional, legal şi judecătoresc.
Gajul convenţional este stabilit de părţi prin convenţia lor.
Gajul legal. Legea este aceea care obligă unele persoane să constituie un gaj (ex. Legea nr. 22/1969).
Gajul judecătoresc. Instanţa dispune instituirea gajului. Art. 392 C.pr.civ. prevede: “Hotărârea care obligă
pe o parte ca să dea o cauţiune (gaj) sau un garant va arăta şi termenul când să se aducă acea cuţiune sau să
se aducă acea cauţiune sau să se înfăţişeze acel garant”, iar art. 395 C.pr.civ. prevede că “Dacă se primeşte
cauţiunea (gajul – n.n.) sau garantul, actul care le primeşte va fi executor, cu tot dreptul de apel”. Trebuie
însă precizat că şi gajul legl, ca şi gajul judecătoresc, se constituie tot prin acordul de voinţă al părţilor, prin
contractul de gaj, dar că obligaţia de a aduce gajul poate rezulta din lege sau din hotărâre judecătorească.
Caractere juridice.
Gajul este un contract:
- accesoriu grefat pe contractul principal;
- real (cel cu deposedare, pentru că se predă bunul) sau consensual (cel fără deposedare) şi
- unilateral (dă naştere doar obligaţiei creditorului de a păstra bunul, a-l conserva şi a-l restitui
debitorului când acesta îşi va executa obligaţia).
Constituirea gajului.
a. Constituitorul gajului trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină;
b. Obiectul gajului poate fi un bun mobil corporal sau incorporal care trebuie să fie circuitul civil.
c. Formalităţile legale cre trebuie să fie îndeplinite pentru constituirea gajului:
• Gajul trebuie să fie constatat printr-un înscris înregistrat care, de regulă autentic, să arate
suma garantată şi să descrie bunurile cu care se garantează.
• Amanetul sau ipoteca asupra bunurilor care intră sub incidenţa titlului “Regimul juridic al
garanţiilor reale mobiliare” din Legea nr.99/1999, constituite şi înregistrate înainte de data
intrării în vigoare a titlului sus-menţionat au rămas supuse dispoziţiilor legale existente la data
constituirii lor. În prezent înregistrarea operaţiunilor privind garanţiile reale mobiliare se
efectuează în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, care este un sistem de evidenţă
al priorităţii garanţiilor reale imobiliare, structurată pe persoane şi bunuri, într-o bază de date
unică, uşor accesibilă, înscrieri efectuate pe baza unui formular de aviz de garanţie.
• În cel mult 24 de ore de la înscrierea avizului de garanţie reală, fiecare creditor este
obligat să trimită o copie de pe aceasta debitorului. În caz de neconcordanţă între datele
cuprinse în formularul de aviz de garanţie reală şi cele cuprinse în contractul de garanţie, în
raporturile dintre terţi şi în cele dintre părţi şi terţi vor prevala cele prevăzute în formularul de
aviz de garanţie reală.
• Dacă e mobil incorporal, se cere un înscris înregistrat şi, în plus, să fie notificat
debitorului creanţei gajate.
Efectele gajului.
Creditorul are următoarele drepturi şi obligaţii:
a) să reţină lucrul, dacă este gaj cu deposedare, până la achitarea datoriei în întregime
(este indivizibil);
b) dreptul creditorului de a-l revendica, pe temeiul gajului, din mâinile oricui s-ar găsi;
dar posesorul de bună-credinţă va putea opune dobândirea în temeiul art. 1909 C.civ.;
c) creditorul are, faţă de constituitorul gajului, calitatea de detentor precar, debitorul
păstrând calitatea de proprietar;
d) creditorul răspunde de pieirea sau deteriorarea bunului gajat, dacă acesta s-a produs
din vina sa;
e) creditorul nu are dreptul de a se folosi de lucru şi, dacă o face, debitorul poate cere
punerea bunului sub sechestru;
f) dacă datoria a fost achitată, creditorul trebuie să restituie lucrul primit în gaj.
Dacă debitorul nu-şi achită datoria, creditorul poate trece la realizarea gajului, ceea ce înseamnă că:
a. are dreptul să ceară instanţei ca să-i aprobe să reţină lucrul în contul creanţei, pe baza unei
expertize judiciare de estimare a valorii lucrului;
b. are dreptul să ceară vânzarea la licitaţie publică a lucrului gajat, cu dreptul pentru creditor de a
fi plătit din lucrul gajat, cu preferinţă înaintea altor creditori (art. 1686 C.civ.).
Este nulă convenţia prin care s-ar prevedea o vânzare altfel decât prin licitaţie publică (ex. prin
bună învoială).
Stingerea gajului
1. Fiind un contract accesoriu, se stinge ca o consecinţă a stingerii sau desfiinţării
obligaţiei principale. Lăsarea gajului în mâna creditorului constituie o recunoaştere permanentă a
datoriei, care are ca efect întreruperea prescripţiei dreptului la acţiunea privind obligaţia principală
(art. 1694 al. 1 C.civ.).
Gajul poate supravieţui dacă debitorul a făcut o nouă (altă) datorie către acelaşi creditor
după predarea gajului şi această datorie a devenit exigibilă înainte de plata primei datorii.
2. Se stinge şi independent de obligaţia principală, prin modurile obişnuite de stingere
a obligaţiilor.
Remiterea voluntară de către creditor a lucrului gajat are drept efect stingerea gajului.
Aplicaţii ale gajului.
Gajul este folosit pentru garantarea obligaţiilor. În Legea nr. 22/1969 privind angajarea
gestionarilor, modificată prin Legea nr. 54/25 iulie 1994, se fac aplicaţii ale gajului pentru garantarea
acoperirii prejudiciului ce ar rezulta din activitatea de gestiune.
Garanţiile prevăzute în aceste acte normative sunt: garanţia în numerar şi garanţia suplimentară,
constând în afectarea unor bunuri mobile de folosinţă îndelungată aparţinând gestionarului sau unor terţi.
Această garanţie suplimentară este un adevărat gaj fără deposedare. Ea se constituie fie de către gestionar –
proprietar al bunurilor gajate -, fie de către o terţă persoană, caz în care avem de-a face cu o cauţiune reală.

6. REGIMUL JURIDIC AL GARANŢIILOR REALE MOBILIARE


Noţiune. Obiect
Prin Titlul VI intitulat “Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare” al Legii nr. 99 din 26 mai
1999, privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, s-a dat o nouă reglementare regimului
juridic al garanţiilor reale mobiliare, destinate să asigure îndeplinirea unei obligaţii civile sau comerciale
născute din orice contract încheiat între persoane fizice şi juridice.
Sunt supuse aceleiaşi reglementări, în ce priveşte ordinea de prioritate, publicitatea şi executarea
următoarelor acte juridice:

a) toate cesiunile drepturilor de creanţă, chiar dacă cesiunea nu are drept scop garantarea
îndeplinirii unei obligaţii;
b) vânzările condiţionate, precum şi orice alte acte juridice, indiferent de forma sau de denumirea
lor, destinate să garanteze îndeplinirea unei obligaţii cu un bun mobil, corporal sau necorporal;
c) toate formele de închiriere, inclusiv orice leasing pe termen mai mare de un an, având ca obiect
bunurile mobile, corporale su necorporale;
d) contractele de consignaţie care au ca obiect bunuri mobile, corporale sau necorporale, dacă
valoarea bunului dat în consignaţie este mai mare decât echivalentul în lei a 1000 euro.
Dispoziţiile titlului referitoare la ordinea de prioritate şi la publicitatea garanţiilor reale mobiliare
sau aplicabile şi amanetului (gajului) astfel cum este reglementat de art. 1685-1696 C.civil.
Garanţia reală, care este reglementată prin titlul susmenţionat constituie un drept real care are ca
finalitate garantarea îndeplinirii oricărei obligaţii.
Garanţia reală acordă creditorului garantat dreptul de a-şi satisface creanţa cu bunul afectat
garanţiei înaintea oricărui creditor negarantat şi înaintea altor creditori ale căror garanţii reale sau drepturi
asupra bunului afectat garanţiei au un grad de prioritate inferior.
Garanţia reală reglementată în titlul VI al Legii nr. 99/1999 se poate constitui cu sau fără
deposedarea celui ce constituie garanţia de bunul afectat garanţiei.
Orice tip de obligaţie “de a da”, “a face” sau “a nu face” este susceptibilă să fie garantată cu
garanţia reală, inclusiv obligaţiile prezente sau viitoare, sub condiţie sau nu, divizibile sau indivizibile,
determinate sau determinabile, exprimate în monedă naţională sau străină.
Garanţia reală acoperă în toată întinderea să obligaţia garantată. Ea poate avea ca obiect un bun
mobil individualizat sau determinat generic ori o universalitate de bunuri mobile.
Dacă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia, garanţia reală îi dă creditorului garantat dreptul de a
intra în posesie sau de a reţine bunul afectat garanţiei şi dreptul de a-l vinde pentru a-şi obţine plata
obligaţiei garantate.
Garanţia reală mobiliară să constituie numai pe baza unui contract de garanţie ce se
încheie în formă autentică sau prin înscris sub semnătură privată şi trebuie semnat de către
debitor.
Prin înscris sub semnătură privată, în înţelesul Legii nr. 99/1999, se înţelege orice mod de
comunicare care păstrează înregistrată informaţia pe care o conţine şi care poate fi reprodusă într-o formă
tangibilă şi care nu poate fi schimbată în mod unilateral.
Contractul de garanţie trebuie să conţină o descriere a bunului afectat garanţiei. Expresia “toate
bunurile mobile” reprezintă o descriere suficientă.
Contractul de garanţie reală este un titlu executoriu.
Pe toată durata contractului de garanţie, debitorul poate administra sau dispune în orice mod de
bunul afectat garanţiei.
Garanţia poate înceta prin îndeplinirea obligaţiei garantate, printr-un act liberatoriu din partea
creditorului sau prin hotărârea judecătorească.
În terment de 40 de zile de la stingerea garanţiei reale, creditorul poate să înscrie o notificare la arhivă
privind stingerea garanţiei reale.
Publicitatea şi ordinea de preferinţă a garanţiilor reale. Executarea lor.
Faţă de terţi, inclusiv faţă de Stat, o garanţie reală şi celelalte sarcini reale asupra bunurilor care
sunt reglementate de Titlul VI al Legii nr. 99/1999 au un grad de prioritate care se stabileşte de la
momentul în care garanţia reală sau sarcinile reale au fost făcute publice prin înscrierea avizului de garanţie
reală la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.
Înscrierea la arhivă nu conferă validitate unei garanţii reale lovite de nulitate.
Există şi excepţii de la principiul înfăţişat mai sus când:
- contractul de garanţie asupra unor bunuri mobile corporale nu depăşeşte echivalentul în lei a 300 euro,
când publicitatea poate fi făcută fie prin înscrierea avizului de garanţie sau prin luarea în posesie a bunului.
La fel garanţia reală constituită pe sume de bani sau titluri ori bunuri, a căror publicitate se face
numai prin posesia asupra instrumentului sau andosarea acestuia.
Înscrierea unui aviz de garanţie reală este valabilă pentru o perioasă de 5 ani. Creditorul poate
reînnoi înscrierea, înainte de expirarea acestuia, pentru o perioadă de încă 5 ani sau pentru o altă perioadă.
Dacă înscrierea nu este reînnoită, arhiva poate şterge orice înscriere din baza să de date.
În cazul neîndeplinirii obligaţiei garantate, creditorul va putea să aleagă între a iniţia procedura de
executare prevăzută de Codul de procedură civilă sau a executa garanţia reală potrivit Titlului VI din Legea
nr. 99/1999.
În cazul în care debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia, creditorul are dreptul de a-şi satisface
creanţa cu bunul afectat garanţiei.
În acest scop creditorul are dreptul să ia în posesie, în mod paşnic, bunul afectat garanţiei sau produsele
rezultate din valorificarea acestuia, precum şi titlurile şi înscrisurile care constată dreptul de proprietate al
debitorului asupra bunului, fără a fi necesară vreo autorizaţie sau notificare prealabilă şi fără a plăti taxe sau
vreun tarif.
Pentru a putea lua în posesie bunul, contractul de garanţie trebuie să includă următoarea formulă,
redactată cu caractere majuscule de cel puţin 0,5 cm: “ÎN CAZ DE NEEXECUTARE, CREDITORUL
POATE FOLOSI MIJLOACELE PROPRII PENTRU LUAREA ÎN POSESIE A BUNULUI AFECTAT
GARANŢIEI”.
Orice persoană care are posesia bunului trebuie să îl predea creditorului a cărui creanţă a ajuns la
scadenţă şi a cărui garanţie reală are un grad de prioritate mai mare.
Dacă nu este posibilă luarea în posesie a unui bun afectat garanţiei în formă paşnică, creditorul
garantat poate, prin intermediul executorului judecătoresc sau a executorului bancar, după caz, să intre în
posesia bunului.
Părţile pot cădea de acord, prin contractul de garanţie, asupra modului de vânzare a bunurilor
grevate, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei. În lipsa unui asemenea acord, creditorul trebuie să vândă
bunul afectat garanţiei într-o manieră comercială rezonabilă care să asigure obţinerea celui mai bun preţ.
Înainte de vânzare, sub sancţiunea nulităţii şi a răspunderii pentru pagubele cauzate, creditorul
trebuie să facă o notificare a vânzării către debitor şi faţă de ceilalţi creditori înscrişi, precum şi
proprietarului bunului dacă debitorul nu e proprietarul lui.

7. IPOTECA
Definiţie. Ipoteca este o garanţie reală imobiliară, care nu comportă deposedarea celui ce o
constituie.
Ipoteca poate fi:
a) legală când ia naştere în virtutea unei dispoziţii speciale a legii, sau
b) convenţională, când ia naştere din convenţia părţilor, cu formele prevăzute de lege.
Sediul materiei îl constituie art. 1746-1815 C.civ., completate cu unele prevederi ale legislaţiei
speciale în materie.
Caractere juridice
Ipoteca este:
a) un drept real accesoriu care acordă creditorului ipotecar dreptul de preferinţă şi de urmărire;
b) o garanţie imobiliară (deci se poate institui doar asura imobilelor care se află în circuitul civil
şi sunt imobile prin destinaţie împreună cu accesoriile lor, precum şi asupra uzufructului unor
imobile);
c) supusă principiului specializării sub dublu aspect:
• să fie determinată atât asupra imobilului afectat de garanţie, cât şi:
• asupra valorii creanţei garantate (dar la gestionari e valabilă chiar dacă valoarea creanţei
nu este precizată în momentul încheierii contractului de garanţie, fiind suficientă menţionarea
creanţei ce urmează a fi garantată);
d) indivizibilă, adică continuă să existe chiar dacă a fost plătită o parte din datorie.
Ipoteca convenţională.
E necesar ca cel ce o constituie să aibă capacitatea deplină de exerciţiu şi capacitatea de a înstrăina
imobilul.
Ocrotitorul minorului nu poate garanta cu un imobil al minorului datoria unei alte persoane.
Cel ce o constituie trebuie să fie proprietarul actual al bunului.
Bunurile viitoare nu pot forma obiectul unei ipoteci.
Condiţia suspensivă sau rezolutorie a dreptului de proprietate afectează şi ipoteca.
Forma. Este un contract solemn, deci sub sancţiunea nulităţii absolute se încheie prin înscris autentic.
Tot sub sancţiunea nulităţii este prevăzută şi obligaţia de specializare, adică indicarea, în actul de
constituire al ipotecii, a imobilului ipotecat şi a sumei garantate.
Formele de publicitate nu ţin de solemnitatea contractului, ci doar de asigurarea opozabilităţii şi a rangului
de preferinţă a ipotecii.
Ipoteca legală ia naştere în virtutea unei dispoziţii legale a legii, fără a fi, în principiu, necesară o
convenţie specială.
În art. 1753 C.civil sunt enumerate mai multe ipoteci legale, dintre care în prezent mai sunt în
vigoare cele prevăzute de pct. 3, “ipotecile statului, ale comunelor şi stabilimentelor publice asupra
bunurilor perceptorilor şi administratorilor contabili”.
Art. 902 alin. 2 Cod civil instituie ipoteca asupra imobilelor “proprietatea erezilor testatorului sau
ale oricărei persoane obligate a plăti un legat, care sunt personal datori a-l achita, fiecare în proporţie cu
partea ce ia din succesiune”.
Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în
legătură cu gestionarea bunurilor, modificată prin Legea nr. 54 din 8 iulie 1994, precizează că este vorba
despre gestionarul agentului economic, autorităţii sau instituţiei publice. Garantarea cu ipotecă se face
printr-un contract scris, fără să se ceară forma autentică. Imobilul poate fi proprietatea gestionarului sau a
unui terţ.
Şi în materie de cumpărare a locuinţelor au fost reglementate ipoteci asupra locuinţelor dobândite.
Astfel art. 15 alin. 4 din Legea nr. 85/1992 (modificată de Legea nr. 76/1994) instituie ipoteca asupra
locuinţei pentru garantarea preţului de către unitatea vânzătoare a locuinţei dobândite din fondul de stat. O
altă ipotecă este instituită de ar. 18 din Legea locuinţei nr. 114 din 21 octombrie 1996.
Potrivit art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996, în cazul în care a fost introdusă acţiune
pentru realizarea unor creanţe bugetare, odată cu aceasta se poate cere instanţei luarea împotriva debitorului
şi a persoanelor care, potrivit legii, răspund solidar cu acesta, a măsurilor asiguratorii, printre care şi ipoteca
asiguratorie asupra bunurilor imobile ce aparţin celor chemaţi în judecată.
În sfârşit, Codul de procedură penală, în art. 166 alin. 3, prevede posibilitatea instituirii
sechestrului, inclusiv asupra bunurilor imobile ale învinuitului sau inculpatului, de către organul de
urmărire penală sau de instanţa de judecată.
Pentru bunurile imobile sechestrate, organul care a dispus instituirea sechestrului cere organului
competent luarea inscripţiei ipotecare asupra bunurilor sechestrate.
Publicitatea ipotecară.
Orice sarcină reală imobiliară trebuie supusă publicităţii, spre a deveni opozabilă faţă
de terţi.
Art. 93 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de carte funciară al judecătoriilor
prevede că “Înscrierea în Cartea funciară a actului juridic are ca efect opozabilitatea faţă de eventualii
titulari de drepturi reale imobiliare cu acelaşi obiect, de la acelaşi autor, care au efectuat această operaţiune
sau au efectuat-o ulterior”.
Rangul înscrierii e determinat de data şi ora înscrierii.
Rangul poate fi schimbat prin convenţia părţilor pentru ipoteci.
Înscrierea ipotecii se face în Cartea funciară de la judecătoria din raza teritorială a căruia se află
situat imobilul.
Terţii în materie de publicitate imobiliară sunt creditorii chirografari, ceilalţi creditori ipotecari,
precum şi dobânditorii ulteriori ai imobilului.
În caz de concurs între doi creditori de rang diferit, cel cu rang prioritar – deci cel care a înregistrat
ipoteca mai întâi – va avea dreptul să se despăgubească integral din preţul imobilului ipotecat, şi apoi din
restul celălalt creditor.
Întabularea se face la cerere, pe baza titlului dreptului, în temeiul încheierii judecătorului de carte
funciară.
Înscrierea ipotecii în Cartea funciară va menţiona:
1) identificarea persoanei în favoarea căreia se înscrie ipoteca;
2) titlul juridic ce justifică garanţia ipotecii;
3) cuantumul creanţei;
4) specificul creanţei (preţ, daune, rentă, etc.).
Urmărirea creanţei ipotecare se notează în cartea funciară.
Dobânzile, rentele sau celelalte prestaţiuni scadente după notare vor avea rangul ipotecar al
ipotecii.
Înscrierea ipotecii convenţionale, conservă dreptul de ipotecă timp de 15 ani de la data
înregistrării, după care se perimă.
Pentru a conserva efectele înscrierii iniţiale, este necesar ca înainte de expirarea termenului menţionat să se
procedeze la reînnoirea înscrierii.
Ştergerea (radierea) şi reducerea inscripţiilor ipotecare.
Dacă datoria a fost achitată în întregime, ipoteca rămâne fără obiect, iar înscrierea ei trebuie să fie
ştearsă (radiată).
Dacă plata a fost numai parţială, inscripţia urmează a fi restrânsă prin operaţia denumită reducerea
inscripţiei.
Radierea şi reducerea se realizează prin efectuarea unei menţiuni în registrul în care s-a făcut înscrierea.
Efectele ipotecii
A. Faţă de debitor. Debitorul păstrează mai departe detenţia bunului ipotecat. El are dreptul
să-i culeagă fructele ca orice proprietar. Debitorul îl poate şi înstrăina, dar ipotecat, adică grevat de
ipotecă.
B. Faţă de creditor. Creditorul ipotecar are dreptul să urmărească bunul în mâinile oricui s-ar
găsi. Are deci un drept de urmărire şi un drept de preferinţă.
C. Efecte faţă de terţii dobânditori ai imobilului. Dobânditorul poate opune creditorului
excepţii şi de asemenea:
• poate recurge la procedura purgăi pentru degrevarea imobilului de ipotecă;
• poate să-l plătească pe creditorul urmăritor, caz când se subrogă în drepturile acestuia;
• poate delăsa imobilul în mâna creditorului după o anumită procedură, caz în care
urmărirea se va face fără participarea sa;
• poate lăsa ca procedura executării silite să-şi urmeze cursul împotriva sa.
În toate ipotezele el are recurs în garanţie de drept, împotriva debitorului principal.
Stingerea ipotecii poate avea loc:
- pe cale accesorie, ca urmare a stingerii raportului de obligaţie garantat;
- pe cale principală, prin moduri proprii de încetare, independente de raportul principal,
cum sunt:
• renunţarea creditorului la ipotecă;
• purga obţinută de dobânditorul imobilului ipotecat;
• prescripţia;
• anularea actului constitutiv al ipotecii;
• rezoluţiunea dreptului de proprietate al constitutorului;
• pieirea imobilului (garanţia se strămută asupra indemnităţii de asigurare);
• exproprierea imobilului (ipoteca la fel se strămută asupra despăgubirilor).

8. PRIVILEGIILE
Definiţie. Privilegiile sunt acele garanţii care conferă titularului dreptul de preferinţă în
realizarea creanţei, chiar şi înaintea creditorilor ipotecari.
Sediul materiei îl constituie, art. 1722-1745, 1780-1815 C.civil, şi art. 409 din Codul de
procedură civilă.
Privilegiile se pot clasifica în trei categorii:
• privilegii generale:- asupra tuturor bunurilor debitorului, mobile şi imobile;
- asupra tuturor bunurilor mobile;
• privilegii speciale asupra anumitor bunuri mobile;
• privilegii speciale asupra anumitor bunuri imobile.
Natura juridică
Privilegiile pot fi calificate, în unele situaţii, ca fiind drepturi reale, titularul privilegiului
beneficiidn atât de dreptul de urmărire al bunului ce face obiectul privilegiului, cât şi de dreptul de
preferinţă. Este cazul privilegiilor imobiliare şi al unor privilegii mobiliare, cum ar fi privilegiul
creditorului gajist.
În alte situaţii, privilegiile apar ca simple cauze de preferinţă a unor creditori chirografari, care vor
fi despăgubiţi cu preferinţă (art. 409 C.pr.civ.).
Privilegii generale
Privilegiile generale se pot grupa în două categorii:
A) Privilegii generale asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile cum sunt:
a) privilegiul cheltuielilor de judecată;
b) al statului pentru obligaţiile, persoanelor fizice sau juridice, de plată a impozitelor care fac
obiectul Ordonanţei Guvernului nr.11/1996 privind executarea creanţelor bugetare.

B) Privilegii generale asupra tuturor bunurilor mobile. Ele privesc bunurile mobile,
dar se pot extinde şi asupra celor imobile, după îndestularea creditorilor ipotecari şi privilegiaţilor
ipotecari.
Ordinea în care se execută privilegiile asupra tuturor mobilelor e stabilită de art. 1729 C.civ.,
astfel:
• cheltuielile de judecată făcute în interesul comun al creditorilor;
• cheltuielile de înmormântare;
• cheltuielile pentru îngrijirea medicală (a ultimei boli) pe un an de zile;
• creanţe care rezultă din retribuţia curentă a anilor de serviciu şi a celor ce lucrează cu
ziua;
• preţul obiectelor de subzistenţă al debitorului şi familiei sale timp de 6 luni.
Art. 409 C.pr.civ. stabileşte, în ceea ce privesc veniturile debitorului din muncă, următoarea
ordine:
• obligaţii de întreţinere;
• plata despăgubirilor pentru repararea daunelor cauzate prin moarte sau prin vătămări
corporale;
• plata datoriilor către stat izvorâte din impozite şi taxe;
• plata despăgubirilor pentru repararea pagubelor cauzate patrimoniului statului;
• toate celelalte datorii.
În prezent, creanţele ce constau în impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte sume care, în
conformitate cu Legea finanţelor publice, constituie creanţe bugetare, se execută potrivit ordinei de
preferinţă stabilită de art. 71 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996.
Ordinea de preferinţă este următoarea:
a) creanţele reprezintă cheltuielile făcute cu urmărirea şi conservarea bunurilor al căror
preţ se distribuie;
b) creanţe reprezentând salariile şi alte datorii asimilate acesora, pensii, ajutoare pentru
incapacitate de muncă, precum şi creanţele reprezentând obligaţia de reparare a pagubelor
cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii;
c) creanţele care rezultă din obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru copii sau alte sume
plătite periodic pentru asigurarea mijloacelor de existenţă;
d) creanţele statului din impozite, taxe şi alte obligaţii fiscale;
e) creanţe din împrumuturi de stat;
f) creanţe ce reprezintă despăgubiri pentru repararea pagubelor produse proprietarilor
publici prin fapte ilicite;
g) creanţe izvorând din împrumuturi bancare, livrări de produse, prestări de servicii sau
alte lucrări, precum şi din chirii;
h) creanţe ce reprezintă amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale, după caz;
i) alte creanţe.
În cazul creanţelor de acelaşi rang, suma se repartizează între creditori proporţional cu creanţa
fiecăruia.
Privilegii speciale asupra anumitor bunuri mobile.
Ele pot fi grupate în trei categorii, care cuprind cele 8 cazuri prevăzute de Codul civil (art. 1730
C.civ.):
A.- privilegii recunoscute pe baza constituirii exprese sau tacice a unui gaj (ex. privilegiul creditorului
gajist asupra bunului ce face obiectul gajului, a cărăuşului pentru cheltuielile de transport);
B.- privilegii speciale recunoscute creditorilor pe ideea creşterii, sporirii patrimoniului debitorului (ex.
privilegiul vânzătorului unui bun mobil cât timp bunul se află la cumpărător, privilegiul care garantează
creanţa de plată a preţului);
C.- privilegii speciale recunoscute creditorilor pentru faptul conservării unor bunuri în patrimoniul
debitorului.
În ordinea de preferinţă stabilită de Codul civil, cheltuielile de conservare a lucrului premerg celelalte
privilegii speciale imobiliare.

Privilegii speciale asupra anumitor bunuri imobile.


Creditorii în favoarea cărora funcţionează aceste privilegii sunt despăgubiţi chiar înaintea
creditorilor ipotecari şi sunt considerate ipoteci privilegiate.
Art. 1737 C.civ. stabileşte cinci privilegii speciale imobiliare:
• al vânzătorului unui imobil pentru preţul neîncasat al imobilului;
• al împrumutătorului cumpărătorului care i-a împrumutat o sumă de bani pentru plata
preţului imobilului cumpărat;
• al copărtaşilor asupra imobilelor succesiunii;
• al arhitectului, constructorilor şi al lucrătorilor asupra imobilului construit pentru plata
lucrării;
• privilegiul împrumutătorului care a dat bani cu titlu de împrumut pentru plata lucrărilor
efectuate de constructori, şi
• privilegiul asupra imobilelor succesiunii, recunoscut creditorilor succesiunii şi legatarilor
care au cerut separaţia de patrimoniu.
Pentru conservarea privilegiilor, titularii trebuie să efectueze formalităţile de publicitate care sunt
comune cu cele prevăzute de legi pentru ipoteci.
În caz de concurs de creditori privilegiaţi imobiliari, au preferinţă cei care au un privilegiu general
asupra mobilelor şi imobilelor debitorului şi, în continuare, privilegiaţii imobiliari şi creditorii ipotecari.
CUPRINS
CAPITOLUL X
- OBLIGAŢIA CIVILĂ
Noţiunea de obligaţie civilă …………………………………………………………………….. 51
Elementele raportului juridic de obligaţie …………………………………………………….. 51
Izvoarele obligaţiilor …………………………………………………………………………….. 51
Clasificarea obligaţiilor …………………………………………………………………………. 52
Obligaţiile complexe ……………………………………………………………………………. 52
Obligaţiile afectate de modalităţi ………………………………………………………………. 55
CAPITOLUL XI
- CONTRACTUL CA IZVOR PRINCIPAL DE OBLIGAŢII CIVILE
Noţiunea de contract. Importanţa contractului ………………………………. ……….…….. 57
Clasificarea contractelor ……………………………………………………...………………… 57
Încheierea contractelor ……………………………………………………….………………… 59
Teste ………………………………………………………………………….…………………... 62
CAPITOLUL XII
- EFECTELE CONTRACTULUI
(PUTEREA OBLIGATORIE A CONTRACTULUI )
Noţiuni generale ………………………………………………………………………….……... 63
Interpretarea contractelor …………………………………………………………………….... 63
Obligativitatea contractului în raporturile dintre părţi ……………………….……………….. 64
Obligativitatea contractului în raport cu persoanele care nu au calitatea de
părţi contractante ……………………………………………………………………….……..... 64
Efectele speciale ale contractelor sinalagmatice ………………………………………….… 67
Teste …………………………………………………………………………….……………...... 71
CAPITOLUL XIII
- ACTUL JURIDIC UNILATERAL - IZVOR DE OBLIGATII CIVILE
Definiţie ………………………………………………………………………………….……..... 72
Actele juridice unilaterale …………………………………………………………………….... 72
CAPITOLUL XIV
- FAPTUL JURIDIC LICIT- IZVOR DE OBLIGATII CIVILE
Definiţie şi clasificare ………………………………………………………………………….... 73
Gestiunea de afaceri ………………………………………………………………….……….... 73
Plata lucrului nedatorat …………………………………………………….………………….... 74
Îmbogătirea fără just temei …………………….……………………………………………..... 75
Teste ……………………………………………………………….…………………………...... 77

CAPITOLUL XV
- FAPTA ILICITA CAUZATOARE DE PREJUDICIU
IZVOR DE OBLIGATII CIVILE (RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ)
Temeiul răspunderii civile delictuale …………………………………………………………... 78
Răspunderea civilă delictuală şi răspunderea penală, comparaţie ………………………... 78
Răspunderea civilă delictuală şi răspunderea contractuală, comparatie,
cumulul celor două răspunderi ……………………………………………….………….......... 79
Răspunderea civilă pentru fapta proprie, conditii generale ale răspunderii ….…………... 81
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanelor juridice ……………..... 83
Teste ……………………………………………………………….…………………………...... 85
CAPITOLUL XVI
- RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTUIA
Răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor minori ………………………………........ 86
Răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor şi a meştesugarilor
pentru faptele ucenicilor ………………………………………………………………......……. 88
Răspunderea comiţentilor pentru faptele prepuşilor ……………………….………….......... 89
Teste ………………………………………………………………………..…………......……… 92
CAPITOLUL XVII
- RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE
ANIMALE, DE EDIFICII ŞI DE LUCRURI ÎN GENERAL
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale …………………………………......… 93
Răspunderea pentru ruina edificiului …………………………………………………......…… 94
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general ……………. …………....... 95
Teste ……………………………………………………………………….…………......……… 99
CAPITOLUL XVIII
- EFECTELE OBLIGAŢIILOR
Noţiuni generale …………………………………………………………………………………. 100
Executarea directă (în natură) a obligaţiilor. Plata ………………………..…………………. 100
Condiţiile plăţii …………………………………………………………………………………… 100
Executarea silită în natură a obligaţiilor ………………………………….………………….... 102
Executarea indirectă (prin echivalent) a obligaţiilor ……………………...………………….. 103
Convenţii cu privire la răspundere ………………………………………..………………….... 105
Evaluarea despăgubirilor (a daunelor-interese) …………………………..………………….. 106
Teste ………………………………………………………………………………………………. 108
CAPITOLUL XIX
- TRANSMITEREA ŞI TRANSFORMAREA OBLIGAŢIILOR CIVILE
Transmiterea obligaţiilor ………………………………………………………………………… 109
Transformarea obligaţiilor ………………………………………………………………………. 109
CAPITOLUL XX
- MODURILE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR
Noţiune. Clasificări ………………………………………………………..…………………….. 111
Compensaţia ……………………………………………………………….……………………. 111
Confuziunea ……………………………………………………………….…………………….. 112
Dare în plată ……………………………………………………………….…………………….. 112
Remiterea de datorie ……………………………………………………………………………. 112
Imposibilitatea fortuită de executare ……………………………………...…………………… 113
Teste …………………………………………………………………………………………….... 114
CAPITOLUL XXI
- GARANTAREA OBLIGAŢIILOR
Noţiunea garantării obligaţiilor. Arvuna ………………………………….………………….... 115
Clasificarea garanţiilor obligaţiilor ……………………………………….…………………..... 115
Fidejusiunea (cauţiunea) ………………………………………………….………………….... 116
Dreptul la retenţie ……………………………………………………………………………..... 117
Gajul …………………………………………………………………………………………....... 118
Regimul juridic al garanţiilor mobiliare ………………………………….…………………..... 119
Ipoteca ………………………………………………………………………………………....... 121
Privilegiile ……………………………………………………………….. ………………….......
123
Teste ……………………………………………………………………...…………………...... 126