Sunteți pe pagina 1din 250

CARL GUSTAV JUNG (1875-1961), psiholog şi psihiatru

elveţian. Născut la Keliwil (cantonul Thurgau), a făcut C. G. JUNG


studii de medicină generală şi psihiatrie la Basel, a
fost profesor la Facultatea de Medicină din Zurich şi
medic-şef la clinica psihiatrică universitară Burgholzli.
S-a consacrat însă precumpănitor psihoterapiei clinice
şi, concomitent, cercetării experimentale şi teoretice.
în 1904 întemeiază la Zurich un laborator de
psihopatologie experimentală, valorificind observaţii

TIPURI
personale şi descoperiri în domeniul asociaţiilor
verbale normale şi patologice, al demenţei precoce şi
al complexelor, între 1907 şi 1912 colaborează intens
cu Freud, atras în special de cercetările acestuia

PSIHOLOGICE
legate de isterie şi de vise. Ruptura cu Freud,
provocată mai cu seamă de rigiditatea concepţiei
acestuia, înseamnă pentru Jung angajarea fermă pe
un drum propriu. Ea îl va duce la elaborarea unui
sistem autonom de gîndire, axat pe reintroducerea
spiritului ca dimensiune fundamentală a fiinţei şi pe
un ansamblu de concepte noi, deduse în temeiul unei
Traducere din germană
îndelungate şi vaste experienţe clinice. Inconştient de VIORICA NIŞCOV
colectiv, arhetip, individuale, anima, animus, umbră,
persona etc. au lărgit cîmpul cunoaşterii şi au
revoluţionat disciplina, orientînd-o către o înţelegere
infinit mai nuanţată şi mai aproape de totalitate a
psihicului uman. între 1921 şi 1938 întreprinde
călătorii de studii în Africa de nord, în lumea arabă, la
indienii pueblo din Arizona, în Kenya, Uganda şi India.
în 1935 este ales preşedinte al proaspăt întemeiatei
„Societăţi elveţiene pentru psihologie şi domeniile
conexe". în 1944 i se creează la Basel o catedră de
„psihologie medicală", în 1948 se înfiinţează la Zurich
Institutul C. G. Jung, iar în 1958, inspirată de
cercetările sale, „Societatea internaţională de psiholo-
gie analitică". Ultimii ani de viaţă şi-i petrece la
Bollingen, lingă Zurich, locuind în faimosul turn, unde
îşi redactează şi parţial îşi dictează memoriile.

Opera sa imensă va rămîne un monument al secolului prin influ-


enţa exercitată. Din ea se cuvin menţionate cel puţin: Ober die
Psychologie der Dementia praecox (1907), Wandlungen und Sym-bole der
Libido (1912), Psychologische Typen (1921), Psychologie und Eniehung (1926),
Die Beziehungen zwischen dem Ich und dem Unbewufiten (1928),
Psychologie und Religion (1940), Ober die Psychologie des Unbewufiten
(1943), Psychologie und Alchimie (1944), Die Psychologie der Ubertragung
(1946), Symbolik des Geistes (1948), Antwort auf Hiob (1952),
Synchronizităt als ein Prinzip akausaler Zusammenhănge (1952),
Von den Wurzeln des Bewufitseins (1954), Gegenwart und Zukunfi (1957), Ein
mo-derner Mythus (1957). La cîteva luni după moartea lui îi apar me-
moriile, Erinnerungen, Traume, Gedanken, consemnate şi editate de
Aniela Jaffe.

HUMANITAS
Editura Humanitas foloseşte INTRODUCERE

calculatoare

Z E N IT H O
DATA SYSTEMS&UJ

oferite de

Bull

Coperta Platon şi Aristotel! Ei nu sînt doar cele


două sisteme, ci şi tipurile a două naturi
IOANA DRAGOMIRESCU umane diferite ce se opun, mai mult sau
MARDARE mai puţin vrăjmaş, sub toate hainele, din
timpuri imemoriale. Tot lungul Evului
Mediu, mai cu seamă, şi pînă astăzi, ele s-
C. G. JUNG au luptat astfel, iar această luptă este
PSYCHOLOGISCHE
principalul conţinut al istoriei Bisericii
TYPEN
creştine. Se vorbeşte mereu de Platon şi
Walter-Verlag
de Aristotel, chiar dacă sub alte nume.
Olten und Freiburg im
Breisgau Ediţia Naturile exaltate, mistice, platonice
a noua, dezvăluie din abisurile sufletelor lor ideile
revizuită creştine şi simbolurile corespunzătoare.
Naturile practice, ordonatoare,
© Walter-Verlag AG, Olten, 1971 © aristotelice construiesc din aceste idei şi
HUMANITAS, 1997, pentru prezenta simboluri un sistem solid, o dogmatică şi
versiune românească un cult. Biserica îmbrăţişează in cele din
urmă ambele naturi, din care unii se
ISBN 973-28-0662-1 ascund de cele mai multe ori in rindul
clerului, iar ceilalţi in viaţa monahală,
continuind să se războiască însă
neîntrerupt.
H. Heine, Deutschland, I.

1.în cursul practicii medicale cu bolnavii


de nervi ni-a izbit
încă de mult faptul că, pe lingă
numeroase diferenţe individuale
de psihologie umană, există şi deosebiri
tipice, şi anume m-au
izbit mai întîi două tipuri, pe care le-am
numit tipul introvertit
şi, respectiv, extravertit.
2.Examinînd cursul vieţii oamenilor,
observăm că destinele
unora sînt mai degrabă determinate de
obiectele intereselor lor,
în vreme ce ale altora, mai degrabă de
fiinţa lor lăuntrică, de
subiectul lor. Şi deoarece noi toţi
înclinăm fie într-o parte, fie
în alta, ne simţim, fireşte, îndemnaţi să
înţelegem de fiecare dată
totul în sensul propriului nostru tip.
3.Amintesc această împrejurare încă de
aici, pentru a pre-
întîmpina posibile neînţelegeri. Fireşte
că ea îngreunează con
siderabil încercarea de a înfăptui o
descriere generală a tipurilor,
TIPURI PSIHOLOGIC E

produsul unei idilic-netulburate activităţi în


cabinetul de studiu. Mă îndoiesc însă că atare
ignoranţă califică în vederea unui exerciţiu critic
competent.

Septembrie 1937
C.G. JUNG

PREFAŢĂ

Această carte este rodul unei munci de aproape


douăzeci de ani în domeniul psihologiei practice.
Proiectul ei s-a închegat treptat, mai întîi din
nenumăratele impresii şi experienţe legate de
practica psihiatrică şi neuropatică, precum şi din
contacte cu oameni aparţinînd tuturor straturilor
sociale, apoi din confruntările mele personale cu
prieteni şi adversari, în fine, din critica
particularităţilor psihologice care îmi sînt proprii. Mi-
am propus să nu împovărez cititorul cu cazuistică, în
schimb am ţinut să integrez, atît istoric, cît şi
terminologic, fondului de cunoştinţe deja existent,
ideile extrase din experienţă. Am întreprins această
operaţie mai puţin din raţiuni de echitate istorică şi
mai mult cu intenţia de a scoate experienţele
specialistului în medicină din domeniul său
profesional îngust şi de a le situa într-o serie de
raporturi mai generale, raporturi ce îngăduie şi
profanului cultivat să beneficieze de experienţele
unei discipline anume. N-aş fi cutezat să procedez
în acest mod, care ar putea fi lesne interpretat
greşit ca intervenţie în alte sfere de preocupări,
dacă nu aş fi convins că punctele de vedere
psihologice înfăţişate aici au semnificaţie şi
aplicabilitate generală şi că deci ele pot fi mai bine
tratate într-un context general, decît sub forma unei
ipoteze ţinînd de un domeniu ştiinţific particular.
Potrivit scopului urmărit, m-am limitat la
confruntarea cu ideile acelor autori care au studiat
problema de faţă şi am renunţat să menţionez tot
ceea ce s-a spus în legătură cu această chestiune.
Abstracţie făcînd de faptul că a atinge fie şi numai
o completitudine aproximativă
8 TIPURI PSIHOLOGICE

în elaborarea unui registru corespunzător de


materiale şi de opinii mi-ar întrece cu mult puterile,
o asemenea colecţie nu ar contribui cu nimic serios la
lămurirea şi lărgirea problemei în discuţie. Am
lăsat de aceea fără părere de rău la o parte multe
lucruri pe care le adunasem de-a lungul anilor şi
m-am limitat, pe cît posibil, la esenţial. Acestei
renunţări i-a căzut victimă şi un document preţios, CUVÎNT ÎNAINTE LA EDIŢIA A ŞAPTEA
ce mi-a fost de marc folos. Este vorba de o
corespondenţă întinsă cu prietenul meu, domnul dr.
med. H. Schmidt din Basci, corespondenţă legată de Această nouă ediţie apare neschimbată, ceea ce
problema tipurilor. Datorez acestui schimb de nu vrea să însemne că lucrarea nu ar mai avea
opinii o sumă importantă de clarificări care au
nevoie de completări, de îmbunătăţiri şi de
trecut în cartea mea într-o formă, fireşte, modifi-
adaosuri. în special, descrierile cam scurte ale
cată şi de repetate ori prelucrată. în esenţă,
tipurilor ar putea fi substanţial lărgite. De dorit ar
această corespondenţă ţine de lucrările preliminare
fi şi o luare în considerare a lucrărilor tipologice
a căror publicare ar crea mai multă confuzie decît
publicate de psihologi după apariţia primei ediţii.
claritate. Sînt însă dator să aduc aici cuvenitele
Dar în forma ei actuală, cartea este deja atît de
mulţumiri strădaniilor prietenului meu.
voluminoasă, îneît doar o necesitate stringentă m-ar
putea determina să o lărgesc. în plus, nu ar avea
Kiisnacht/Ziirich, primăvara anului 1920
practic-nici un rost să se complice problematica
C.G.JUNG
tipologică, atîta timp cît nici măcar elementele ei nu
sint cu adevărat înţelese. Critica face adesea
greşeala de a presupune că tipurile sînt, ca să spun
aşa, deliberat inventate şi întrucîtva impuse
materialului experimental. împotriva acestei
presupuneri mă simt obligat să subliniez faptul că
tipologia mea este rezultatul unei experienţe practice de
ani de zile, al unei experienţe oricum pe deplin
inaccesibile psihologului de catedră. Eu sînt in
primul rînd medic şi psihoterapeut practician şi
toate formulările mele psihologice izvorăsc din ex-
perienţele unei profesiuni dificile, exercitată zi de
zi. Ceea ce afirm, prin urmare, în această carte
este, propoziţie cu propoziţie, verificat de sute de
ori prin terapia practică şi este iniţial izvorît din ea.
Aceste experienţe medicale sînt, fireşte, accesibile
şi inteligibile doar celui obligat să se ocupe in linie
profesională de tratarea complicaţiilor psihologice.
De aceea nu este de luat în nume de rău
neprofesionistului dacă unele constatări ii par
stranii sau dacă îşi închipuie chiar că tipologia mea
ar fi
10 TIPURI PSIHOLOGICE INTRODUCERE 11

în aşa fel îneît, dacă vreau să sper că voi fi corect cunoscătorului de oameni, cît şi reflecţia scormonitoare a
înţeles, trebuie să presupun o marc bunăvoinţă din gîndi-torului, sau s-a înfăţişat bunăoară intuiţiei unui
partea cititorului meu. Ar fi relativ simplu, dacă fiecare Goethe sub forma principiului larg cuprinzător al sistolei
cititor ar şti cărei categorii îi aparţine. Este insă adesea şi diastolei. Numele şi noţiunile sub care a fost sesizat
destul de dificil de hotărît dacă cineva ţine de un tip sau mecanismul introversiei şi al extraversiei sînt foarte
de altul, mai ales cînd c vorba de propria persoană. diferite, adaptate de fiecare dată punctului de vedere
Judecata privind personalitatea proprie este întotdeauna extraor- individual al observatorului. în ciuda deosebirilor în
dinar de nesigură. Aceste nesiguranţe de judecată formulare, iese mereu în evidenţă ceea ce este comun
cunosc o răs-pîndirc atît de mare deoarece în fiecare în privinţa concepţiei fundamentale, anume o mişcare a
tip declarat sălăşluieşte o anumită tendinţă către interesului în direcţia obiectului, într-un caz, o mişcare
compensarea propriei unilateralităli, tendinţă oportună a interesului de la obiect către subiect şi către propriile
din punct de vedere biologic, căci slujeşte păstrării procese psihologice, în celălalt caz. în primul caz,
echilibrului sufletesc. Prin compensare apar caractere obiectul acţionează ca un magnet asupra tendinţelor
secundare sau tipuri care oferă o imagine extrem de subiectului, îl atrage şi îl condiţionează în mare
greu descifrabilă, alît de greu, îneît te simţi îndemnat să măsură, îl înstrăinează chiar de sine însuşi şi îi schimbă
negi existenţa în genere a tipurilor şi să o mai accepţi calităţile în sensul unei armonizări cu obiectul, într-atît
doar pe aceea a diferenţelor individuale. îneît s-ar zice că obiectul ar avea pentru subiect o
4. Trebuie să scot în evidenţă aceste dificultăţi, importanţă superioară, în ultimă instanţă decisivă, şi că
pentru a justifica o anume particularitate a expunerii ce faptul de a se abandona cu totul obiectului ar reprezenta
urmează: s-ar zice că drumul cel mai simplu ar fi acela vocaţia absolută, sensul vieţii şi al destinului subiectului.
de a descrie şi analiza în paralel două cazuri concrete. în cel de al doilea caz, subiectul este şi ră-mîne in
Fiecare om posedă insă ambele mecanisme, atît pe cel centrul tuturor preocupărilor. S-ar putea spune că este
al extraversici, cit şi pe cel al introversici, şi doar relativa ca şi cum, în ultimă instanţă, întreaga energie a
predominanţă a unuia sau a altuia determină tipul. subiectului s-ar cheltui pe căutarea neîntreruptă a unor
Pentru a conferi imaginii relieful necesar, ar trebui modalităţi de a împiedica obiectul să capete o influenţă
procedat la o rcluşare energică, ceea ce ar însemna de covîrşitoare asupra sa. Este ca şi cum energia
fapt o înşelăciune mai mult sau mai puţin pioasă. Se obiectului s-ar scurge, ca şi cum subiectul ar fi
adaugă faptul că reacţia psihologică a oamenilor este magnetul care ar atrage obiectul către sine.
atît de complicată, incit capacitatea mea de expunere 5. Nu este uşor de caracterizat, în mod accesibil şi
abia dacă ar fi în măsură să-i traseze in mod absolut exact limpede, acest comportament contradictoriu faţă de
imaginea. Sînt, de aceea, sil it să mă limitez la înfăţişarea obiect şi există riscul serios de a recurge la formulări
principiilor pe care le-am extras din mulţimea de fapte absolut paradoxale care ar stîrni mai degrabă confuzie
individuale observate. Nu este vorba aici, aşa cum decît claritate. Foarte general, punctul de vedere
eventual ar putea să pară, de o deductio a priori, ci de introvertit ar putea fi socotit acela care în toate împrejurările caută
expunerea deductivă a unor puncte de vedere formate pe să supraordoneze eul şi procesele psihologice subiective
calc empirică. Aceste puncte de vedere sînt, după cum obiectului şi procesului obiectiv, sau cel puţin să le afir-
nădăjduiesc, o contribuţie clarificatoare la o dilemă me în raport de acestea. Atare atitudine conferă de
care a dus şi continuă să ducă nu doar in domeniul aceea subiectului o valoare mai mare decît obiectului.
psihologiei analitice, ci şi în acela al altor ştiinţe, şi Corespunzător, obiectul se află întotdeauna situat la un
mai ales în raporturile interumane, la neînţelegere şi nivel valoric mai co-borît, el are o importanţă
discordie. Se înţelege astfel de ce existenţa a două secundară, ba chiar ocazional funcţionează ca semn
tipuri diferite este un fapt de mult cunoscut, care, într- exterior, obiectiv, al unui conţinut subiectiv, de pildă ca
un fel sau altul, a izbit atît observaţia încorporare a unei idei, împrejurare în care esenţială
12 TIPURI PSIHOLOGICE INTRODUCERE 13

rămîne ideea; sau este materia unui sentiment, în care dualităţi psihologice. Dar această împărţire este atît de
principală rămîne trăirea sentimentului şi nu superficială şi de generală, îneît ea nu îngăduie decît
individualitatea reală a obiectului. Punctul de vedere diferenţieri la fel de generale. O cercetare amănunţită a
extravertit, în schimb, subordonează subiectul psihologiilor individuale care cad intr-o grupă sau în alta
obiectului, atribuind acestuia din urmă valoarea preemi- arată de îndată că există diferenţe mari între indivizii ce
nentă. Subiectul are întotdeauna, în acest caz, aparţin aceleiaşi grupe. Trebuie, prin urmare, să facem
importanţă secundară; procesul subiectiv apare uneori un pas mai departe, spre a preciza în ce constau
ca anexă supărătoare şi inutilă a unor fapte obiective. deosebirile dintre indivizii aparţinînd aceleiaşi grupe.
Este limpede că psihologia care ia naştere pe baza Potrivit experienţei mele, pot spune că, în mod foarte
acestor puncte de vedere opuse se bifurcă, în mod general, indivizii se deosebesc nu numai după diferenţa
necesar, în două orientări absolut diferite. Una din universală dintre extraversie şi introversie, ci şi după
acestea priveşte totul din unghiul concepţiei sale, diferitele funcţii psihologice fundamentale. Acestea,
cealaltă din unghiul faptului obiectiv. respectiv funcţiile care se deosebesc atît genuin, cît şi
6.Poziţiile opuse nu sînt, mai întîi, nimic altceva decît esenţial de alte funcţii sînt — după experienţa mea — a
me gîndi, a simţi, a avea senzaţii, a intui. Dacă predomină
canisme opuse: o ieşire diastolică înspre obiect şi o comportamental una din aceste funcţii, apare tipul
luare în po corespunzător. Motiv pentru care deosebesc: tipul
sesie a acestuia, pe de-o parte; o concentrare sistolică şi o gîndire, tipul simţire, tipul senzaţie şi tipul intuiţie.
des Fiecare din aceste tipuri poate fi pe deasupra introvertit sau
prindere a energici de la obiectul luat in posesie, extravertit, potrivit cu atitudinea sa faţă de obiect, aşa cum am
de cealaltă arătat mai sus. în cadrul a două comunicări consacrate
parte. Fiecare om posedă ambele mecanisme ca tipurilor psihologice, nu am dezvoltat aceste distincţii, ci
expresie a rit am identificat tipul gîndire cu cel introvertit, iar tipul
1
mului său de viaţă normal, nu întîmplător desemnat simţire cu cel extravertit.
de Goethe Aceste identificări s-au dovedit inconsistente la o
prin noţiunile fiziologice care denumesc activitatea elaborare mai temeinică a problemei. Pentru a evita
cardiacă. neînţelegerile, aş vrea să-1 rog pe cititor să reţină
Alternarea ritmică a celor două forme de activitate distincţiile de mai sus. Spre a asigura claritatea absolut
psihică ar necesară în lucruri atît de complicate, am consacrat
trebui să corespundă cursului normal al vieţii. Dar ultimul capitol al acestei cărţi definirii noţiunilor psiho-
condiţiile ex logice cu care am operat.
terioare complicate in care trăim, ca şi condiţiile,
poate şi mai
complicate, ale dispoziţiei noastre psihice individuale
îngăduie
rareori o desfăşurare pe deplin netulburată a
activităţii vieţii psi
hice, împrejurări exterioare şi dispoziţii interioare
favorizează 1 Zur Frage der psychologischen Typen. Die Psyclwlogie der unbewufiten
foarte adesea unul din mecanisme şi îl limitează sau îl Prozesse, p. 58 (reeditare în Ober die Psyclwlogie des Unbewujlten, în Gesam-melte
împiedică Werke, VII).
pe celălalt să funcţioneze. Fireşte, efectul este
predominanţa
unuia dintre mecanisme. Dacă această stare se
cronicizează într-un
fel sau altul, rezultă din ea un tip, respectiv o atitudine
compor
tamentală în care unul dintre mecanisme
predomină constant,
fireşte însă fără a-1 putea suprima complet pe
celălalt, căci şi
acesta ţine neapărat de activitatea vieţii psihice.
De aceea nu
poate să apară niciodată un tip pur, care să posede
exclusiv un
singur mecanism în paguba celuilalt, total atrofiat. O
atitudine
tipică înseamnă întotdeauna doar predominanţa
relativă a unuia
dintre mecanisme.
7.Constatarea existenţei introversiei şi a extraversiei
a per
mis mai întîi să se distingă între două grupuri mari
de indivi-
PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI
A ANTICHITĂŢII ŞI A EVULUI MEDIU

1. Despre psihologia Antichităţii. Tertullian


şi Origene

8. Psihologie a existat dintotdeauna, de cînd


există şi lumea a cărei istorie o cunoaştem, dar o
psihologie obiectivă există doar de puţină vreme
încoace. Pentru ştiinţa vremurilor vechi era
valabilă propoziţia după care: conţinutul de
psihologie subiectivă creşte în absenţa psihologiei
obiective. De aceea operele anticilor sînt, ce-i drept, pline
de psihologie, dar prea puţin poate fi socotit obiectiv în
ea. Ceea ce probabil a fost deter-' minat, într-o măsură
deloc neglijabilă, de particularitatea raporturilor
interumane din Antichitate şi din Evul Mediu.
Antichitatea cunoştea o evaluare aproape exclusiv
biologică, dacă se poate spune aşa, a omului de
către semenul său, după cum reiese din obiceiurile
şi raporturile juridice ale acelor timpuri. în măsura
în care a exprimat în genere o judecată de valoare,
Evul Mediu a cultivat o evaluare metafizică a
aproapelui, cu punctul de pornire în ideea valorii
eterne a sufletului uman. Această evaluare
compensatoare în raport cu punctul de vedere antic este pentru
estimarea personală — unică bază posibilă a unei
psihologii obiective — la fel de nefavorabilă ca şi
evaluarea biologică. Există, desigur, nu puţini
specialişti care sînt de părere că o psihologie se
poate scrie şi ex cathedra. Astăzi însă, cei mai mulţi
sînt convinşi că o psihologie obiectivă trebuie să se
sprijine în primul rînd pe observaţie şi pe experienţă.
Această bază ar fi ideală, dacă ar fi posibilă. Dar
idealul şi scopul ştiinţei nu stau în descripţia pe cît
mai exact cu putinţă a faptelor — ştiinţa nu poate
concura cu înregistrările cinematice şi
fonografice —, ci în descoperirea legii, care nu e altceva
decît expresia abreviată a unor procese variate, dar
concepute cumva unitar. Graţie interpretării,
scopul ştiinţei depăşeşte experimentul pur, dar
ră-
16 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 17
mîne întotdeauna, în ciuda valabilităţii ei generale, dreapta apreciere ştiinţifică a unui psihic, diferit de
probate, un produs al constelaţiei psihologice subiective acela al subiectului care observă. Această condiţie este
a cercetătorului. în constituirea teoriilor şi a noţiunilor
îndeplinită doar atunci cînd observatorul este suficient
ştiinţifice hazardul personal joacă un rol important.
de bine informat în legătură cu dimensiunea şi natura
Există şi o ecuaţie psihologică personală, nu doar una
propriei personalităţi. Or, el poate să fie îndeajuns de
psiho-fizică. Noi vedem culori, dar nu şi lungimi de
undă. De această bine cunoscută constatare trebuie să bine informat doar dacă se eliberează într-o măsură
se ţină seama în psihologie mai mult ca oriunde. importantă de influenţele compensatoare ale judecăţilor
Eficacitatea ecuaţiei personale începe o dată cu colective şi ajunge astfel la o concepţie clară asupra
observaţia. Vedem ceea ce sintem capabili să vedem cel mai propriei sale individualităţi.
bine prin noi înşine. Astfel, vedem în primul rînd paiul din 9. Cu cît ne întoarcem mai mult în istorie, cu atît
ochiul fratelui nostru. Fără îndoială, paiul este acolo, dar vedem că personalitatea dispare sub stratul colectivităţii.
bîrna c în ochiul nostru — şi ar trebui să ne împiedice, în Iar dacă mergem mai jos către psihologia primitivă,
oarecare măsură, vederea. Nu am încredere în principiul descoperim că acolo noţiunea de individ nici nu există.
„observaţiei pure", în aşa-numita psihologie obiectivă, în loc de individualitate, găsim doar o raportare
decît dacă ea se limitează la ochelarii cronoscopului, ai colectivă sau o participation inysliqueK Atitudinea colectivă
ta-histoscopului sau ai altor aparate „psihologice". în felul acesta ne împiedică însă cunoaşterea şi aprecierea unei psihologii
ferim şi de o recoltă prea bogată de fapte psihologice diferite de a subiectului, prin faptul că spiritul branşat
experimentale. Ecuaţia personală se pune şi mai mult in pe colectiv este tocmai incapabil să gîndcască şi să
valoare o dată cu prezentarea sau comunicarea datelor
simtă altminteri dccît proiectind. Ceea ce se înţelege prin
observate, pentru a nu mai vorbi de interpretarea şi
noţiunea de „individ" reprezintă o cucerire relativ tîrzie a
abstractizarea materialului experimental! Nicăieri nu este
istoriei spiritului uman şi a istoriei culturii. De aceea nu
mai indispensabilă dccîl în psihologie exigenţa
fundamentală ca observatorul şi cercetătorul să co- este de mirare că atitudinea colectivă, puternică în
respundă obiectului, adică să fie în stare să vadă nu doar vremurile vechi, a împiedicat cu totul aprecierea
într-un singur fel, ci şi în celălalt fel. Pretenţia ca el să psihologică obiectivă a diferenţelor individuale, ca şi, în
vadă doar obiect i v nici nu ar trebui ridicată, căci aşa ceva genere, orice obiectivare ştiinţifică a proceselor
e cu neputinţă. Ar trebui să fim mulţumiţi dacă nu psihologice individuale. Tocmai din cauza acestei lipse
vedem prea subiectiv. Faptul că observaţia şi interpretarea de gîndire psihologică, cunoaşterea a fost
subiectivă coincid cu datele obiective ale obiectului „psihologizată", respectiv umplută cu psihologie pro-
psihologic este probant pentru interpretare doar în măsura în iectată. Exemple izbitoare oferă în acest sens
care aceasta nu pretinde să fie generală, ci îşi propune să începuturile interpretării filozofice a lumii.
fie valabilă numai pentru domeniul luat în considerare al Dcpsihologizarca ştiinţei obiective merge mină în mînă
obiectului. în această măsură, bîrna din propriul ochi ne cu dezvoltarea individualităţii şi a diferenţierii
îndreptăţeşte tocmai să găsim paiul din ochiul fratelui psihologice condiţionate a oamenilor. Ceea ce explică
nostru. în acest caz, bîrna din ochiul propriu nu de ce scrierile transmise de Antichitate sînt atît de firave în materie de
demonstrează, cum am spus, că fratele nostru nu are
psihologie obiectivă. Distincţia dintre cele patru tempera-
nici un pai în ochi. Dar stînjenirca vederii ar putea lesne
mente, pe care am preluat-o din Antichitate, abia dacă
prilejui o teorie generală despre faptul că toate paiele
mai poate fi considerată o tipizare psihologică,
sînt bîrne. Recunoaşterea şi luarea în considerare a
condiţionării subiective a cunoştinţelor în genere, şi mai temperamentele nefiind aproape nimic altceva decît
ales a cunoştinţelor psihologice, sînt o condiţie complexiuni psiho-fiziologice. Lip-
fundamentală pentru
1 L. Levy-Bruhl, Les foiKtions mentales daiis Ies socie'te's infe'rieures.
18 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 19

sa de informaţii nu vrea să însemne însă că în vorba de Tertullian şi de Origene, aproximativ


istoria de idei a Antichităţii nu există urme ale contemporani, la finele veacului al doilea. Schultz scrie
acţiunii contrariilor psihologice în discuţie. despre ei: „Un organism oarecare este capabil să
10.Astfel, filozofia gnostică a stabilit existenţa a absoarbă hrana aproape complet şi să o asimileze
trei tipuri, potrivit constituţiei sale, în vreme ce altul o eva-
corespunzînd poate celor trei funcţii psihologice cuează tot atît de complet prin violente simptome
fundamentale: reactive. La fel de contradictoriu s-au comportat
gîndirii, simţirii, senzaţiei. Gîndirea ar unul în raport cu celălalt Origene şi Tertullian.
corespunde pneumaticii Reacţia lor la gnoză nu le defineşte doar
lor, simţirea — psihicilor, senzaţia — hilicilor. caracterele şi concepţiile de viaţă, ci este totodată
Preţuirea mai de o însemnătate fundamentală pentru locul
mică acordată psihicilor corespunde spiritului ocupat de gnoză în viaţa spirituală şi în curentele
2
gnozei care, spre religioase ale vremii."
deosebire de creştinism, insista asupra valoni 12. Tertullian s-a născut la Cartagina în jurul
cunoaşterii. Prin anului 160. A fost păgîn, dedat vieţii de luxură a
cipiile creştine ale iubirii şi credinţei erau însă cetăţii sale pînă spre vîrsta de 35 de ani, cînd s-a
nefavorabile cu creştinat. A devenit autorul a nenumărate scrieri
noaşterii, în interiorul gîndirii creştine, ce-i oglindesc inconfundabil caracterul, împrejurare care ne
pneumaticul ar fi fost interesează în mod special în cadrul de faţă. Se
deci depreciat în măsura în care se distingea doar recunosc desluşit mai cu seamă zelul său nobil, fără
prin faptul că precedent, înflăcărarea, temperamentul pătimaş şi
era posesorul gnozei, al cunoaşterii. interioritatea adîncă a concepţiei religioase.
11.Trebuie să ne gîndim la diferenţa dintre Fanatic, cultivînd o unilateralitate genială de dragul
tipuri şi atunci unui adevăr recunoscut, intolerant, natură de
cînd examinăm lupta îndelungată şi nu lipsită luptător fără pereche, combatant necrţtor ce se
de primejdii pe consideră victorios doar cînd adversarul îi e total
care Biserica a dus-o încă de la primele ei începuturi anihilat, el mînuieşte cu feroce măiestrie o limbă
împotriva strălucitoare ca o spadă. E creatorul latinei
gnosticismului. Faţă de neîndoielnica orientare bisericeşti, ce avea să dureze mai bine de o mie de
precumpănitor ani, şi cel care a fixat terminologia tinerei Biserici:
practică a creştinismului timpuriu şi în măsura „De îndată ce înşfăca un punct de vedere, trebuia
în care nu se — biciuit parcă de o oaste a iadului — să-1 dezvolte
pierdea, urniîndu-şi instinctul de luptă, în pînă la ultimele consecinţe, chiar şi atunci cînd
polemică apologetică, dreptatea nu mai era de mult de partea lui, iar
intelectualul nu izbutea să o scoată la capăt. Regula orice ordine raţională îi zăcea zdrenţuită la
3
fidei era picioare." Modul pătimaş de a gîndi îi era atît de
prea strimtă şi nu îngăduia nici un fel de mişcări necruţător, îneît se înstrăina tot mai mult exact de
independente, acel lucru pentru care, de fapt, şi-ar fi dat viaţa. La
în plus, era săracă în cunoaştere pozitivă. fel îi era şi etica, plină de o aspră severitate. Cerea
Cuprindea puţine idei, stăruitor să se caute martirajul, nu să se fugă de el,
ce-i drept de imensă valoare practică, dar care nu admitea o a doua căsătorie şi pretindea ca
zăvorau gîndirea. persoanele de sex femeiesc să poarte întotdeauna
Intelectualul era lovit într-o măsură mult mai mare văl. Gnoza, care e tocmai o patimă a gîndirii şi a
decit sensi cunoaşterii, filozofia şi
bilul (der Fiihlende) de sacrificium intellectus. Este prin
urmare 2Dokumente der Gnosis, p. XXIX.
3Loc. cit., p. XXV.
de înţeles de ce conţinuturile precumpănitor
cognitive ale gno
zei, care în lumina dezvoltării de azi a gîndirii nu
numai că nu
şi-au pierdut din valoare, dar şi-au şi sporit-o
substanţial, trebuie
să fi exercitat o mare putere de atracţie asupra
intelectualului
din sînul Bisericii. Ele au reprezentat de fapt, pentru ci,
ispita
lumii. în special docetismul a dat de furcă Bisericii,
susţinînd
că Cristos a avut doar un trup aparent şi că
întreaga sa viaţă
pămîntească, precum şi suferinţele îndurate de
el nu au fost de-
cît aparenţă. în această afirmaţie gîndul pur trece
pe primul plan,
opunîndu-se simţirii omeneşti. Lupta cu gnoza
ne întîmpină în
chipul cel mai desluşit în două figuri care au fost
nu doar Părinţi
ai Bisericii, ci şi personalităţi de covîrşitoare
importanţă. Este
20 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR lN ISTORIA DE IDEI 21

ştiinţa, de fapt puţin diferite de ea, erau combătute de simplu şi neinstruit, neajutorat şi neexperimentat, aşa
el cu fanatică intoleranţă. Lui i se atribuie mărturisirea cum te afli la cei care nu te au decît pe tine, aşa cum vii
sublimă: credo quia absurdum est (cred pentru că este din uliţă, din colţul străzii, din atelier. Tocmai de
5
absurd). Ceea ce nu corespunde întru totul adevărului neştiinţa ta am nevoie."
istoric, căci el spusese doar: „Et mortuus est dei filius, prorsus îs. Mutilarea pe care şi-a impus-o Tertullian prin
credibile est, quia ineptum est. Et sepultus resurrexit; certum est, quia sacrificium intellectus 1-a condus către recunoaşterea fără
4
impossibile est." rezerve a realităţii interioare iraţionale, a temeliei reale
13.Avînd o minte ascuţită, şi-a dat seama de starea a credinţei sale. A rezumat necesitatea procesului
jalnică religios, pe care îl simţea în sine, în formula
a cunoştinţelor filozofice şi gnostice şi Ie-a respins incomparabilă anima naturaliter christiana. O dată cu sa-
cu dispreţ. crificium intellectus, filozofia şi ştiinţa, consecutiv şi
în schimb, s-a raportat la mărturia propriei lumi gnoza şi-au pierdut pentru el orice importanţă.
interioare, la 16.în cursul vieţii, trăsăturile descrise mai sus i s-au
propriile realităţi lăuntrice care erau una cu accen
credinţa pe care o tuat. Cînd Biserica s-a văzut constrînsă din ce în ce
îmbrăţişase. Acestora le-a dat formă, devenind mai mult
astfel creatorul să încheie compromisuri cu masa, el s-a revoltat şi
raporturilor conceptuale ce astăzi încă stau la temelia a devenit
sistemului discipolul lui Montanus, profet frigian extatic care
catolic. Realitatea lăuntrică iraţională era pentru el susţinea prin
de natură
cipiul absolutei negări a lumii şi al spiritualizării
esenţialmente dinamică, era principiul şi
totale. în pam
fundamentul pe care îl
flete violente, Tertullian a atacat politica papei
opunea lumii, ştiinţei şi filozofiei general valabile sau
Calixtus I, ajun-
raţionale,
gînd astfel, împreună cu montanismul, mai mult sau
îi citez cuvintele:
mai puţin
14.„Chem un nou martor, sau mai degrabă un martor
extra ecclesiam. După o relatare a lui Augustin,
care
ulterior ar fi
este mai cunoscut decît orice monument literar,
intrat în conflict şi cu montaniştii şi ar fi întemeiat o
mai dezbătut
sectă pro
decît orice sistem de învăţătură, mai răspîndit decît
prie.
orice înştiin
17.S-ar putea spune că Tertullian este un reprezentant clasic
ţare publică, mai mare decît toată făptura
omenească, chem anu al gîndirii introvertite. Intelectul său apreciabil,
me ceea ce constituie omul în integralitatea lui. Aşadar, extrem de as
înfăţi- cuţit, este flancat de o evidentă senzualitate. Procesul
şează-te, o, tu, suflete, fie că eşti dumnezeiesc şi psihologic
veşnic, precum al dezvoltării, pe care îl numim creştin, 1-a împins la
cred unii filozofi — vei minţi atunci cu atît mai jertfă, la
puţin —, ori amputarea celui mai preţios organ — idee mitică de
deloc dumnezeiesc, căci muritor, precum fireşte asemenea
crede singur conţinută în simbolul grandios şi exemplar al
Epicur — se va cuveni să minţi atunci cu atît mai puţin sacrificiului fiului
—, fie lui Dumnezeu. Cel mai preţios organ al său era tocmai
că vii din cer sau că te naşti pe pămînt, fie că eşti intelectul
alcătuit din şi cunoaşterea clară mijlocită de el. Sacrificium
numere sau din atomi, fie că îţi începi existenţa o intellectus i-a
dată cu trupul închis calea către o dezvoltare pur raţională, obligîndu-1
ori că eşti mai apoi introdus în trup, indiferent care să iden
îţi este obîr- tifice în dinamica iraţională din adîncul sufletului
şia şi în ce fel faci din om ceea ce este el, anume o său temelia
fiinţă raţio propriei fiinţe. Logica gnozei, felul specific
nală, capabilă să. perceapă şi să cunoască. Dar nu intelectual în care
pe tine, sufle aceasta utiliza fenomenele dinamice din adîncul sufletului, îi era
te, te chem, care, dresat în şcoli, umblat prin în chip necesar detestabilă, căci ea reprezenta
biblioteci, hrănit tocmai calea pe
şi îndestulat în academii şi sub porticuri atice, care o părăsise spre a îmbrăţişa principiul simţirii.
propovăduieşti
înţelepciune, nu, ci ţie, suflete, vreau să-ţi vorbesc, 5 Schultz, Dokumente der Gnosis, pp. XXV ş. urm.
ţie, care eşti

4 „Şi fiul lui Dumnezeu a murit, ceea ce e pe deplin credibil, căci


e absurd. Şi a înviat din mormînt; ceea ce e sigur, căci e cu
neputinţă" (Tertullian, De carne Christi, 5).
22 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 23

18. în Origene aflăm polul absolut opus al lui Tertullian. le e st e în e g a lă m ă su ră n e ce sa r ă ş i u n or a şi a lto ra :


Ori-gene s-a născut în jurul anului 185, în cre d in cio ş ii îş i ia u d in e a fa p te le ş i co m a nd a m en te le
Alexandria. Tatăl său a fost martir creştin. El însuşi d e ca re a u n e v o ie , iaştiuto r rii îi d escifre ază id e ile şi
a crescut în acea foarte particulară atmosferă îşi e xtra g d in e a fo rţe le care că îi lău ze s c sp re
spirituală în care se amestecau ideile Orientului cu co n te m p lare a ş i iu b ire a d e D u m ne z e u — a st fe l în e ît
cele ale Occidentului. Cu mare sete de învăţătură, şi- tot ce ea ce e m a te r ia l ap are p rin inte rpr e ta re
a însuşit tot ceea ce era demn de ştiut în acele re lig io a s ă (e x e g e z ă a le go r ică , he rm e n e ut ică ) ca
vremuri, asimilînd întreaga bogăţie de idei din re to p it s pr e a for m a u n co s m o s d e id e i, ba în ce le
epoca alexandrină ce i se oferea sub formă de d in u rm ă to tu l es t e b iru it p rin as ce s iun n e ş i de p ă ş it
bunuri creştine, iudaice, elenistice şi egiptene. S-a ca tr ea p tă ş i răm în e s in g u,ră od ihn indu -se feri cită , do ar
remarcat ca profesor la o şcoală de catiheţi. Filozoful legă tura d intre sp irit ul izvor ît d in D um n eze u a l făp - tu
păgîn Porphyrios, elev al lui Plotin, spunea despre r ii ş i D u m n e z e u în s u ş(a i m o r et v is io ). "
el că ducea o viaţă de creştin, dar potrivnică legii; 19.Teo logia lui, spre d eoseb ire de aceea a lu i Tertullian , este
în privinţa opiniei pe care o nutrea despre lucruri şi e s en ţia lm en te filo z o fică , m u lîn d u -s e p e rfe ct p e
despre dumnezeire, el elcniza şi substituia tip ar u l u n e i if
6
reprezentările greceşti miturilor străine. lo z o fii n e o p la t o n ic e . în O r ig e n e s e în tr e p ă tr u n d
Autocastrarea la care s-a supus şi ale cărei motive în c h ip p a ş n ic
particulare pot fi ghicite, dar nu sînt istoric ş i arm o nio s s fere le filo zo fiei g rece şt i şi a le g noz e i,
atestate, s-a produs încă înainte de 211. Exercita o p e d e -o p ar
mare influenţă asupra celor din jurul său şi avea un te , a le id e ilo r cre ştin e , p e d e alta . R e zu lt a tu l
discurs convingător. Era întotdeauna înconjurat de a ce st e i în g ăd u in ţ e
elevi şi de o armată întreagă de stenografi care ş i e ch ită ţ i la rg co m p re h e ns iv e a fos t că ş i
prindeau vorbele de preţ ce cădeau de pe buzele O rig e n e a av u t de st i
învăţătorului venerat. Ca scriitor a fost extrem de n u l ce lo r co n d a m na ţ i de B is e r ică . O ricu m ,
fecund, dez-voltînd totodată şi o impunătoare co n d am n ar e a d e fin i
activitate didactică. în Antio-hia a ţinut prelegeri de t iv ă s - a p r o d u s a b i a p o s t u m , d u p ă c e O r ig e n e ,
teologie chiar pentru împărăteasa mamă, Mamaea. bătrîn, fusese
La Cezareea, conducea o şcoală. îşi întrerupea m ar tiriza t în tim p u l p rig o a n e i îm p o triva
adesea activitatea didactică din pricina călătoriilor cre şt in ilo r , s u b D cciu s ,
întinse pe care le întreprindea. Era de o ş i m u rise la s cu rt ă v re m e în ur m a to rtu rilo r. în
extraordinară erudiţie şi dispunea de o uimitoare 39 9, p ap a A nas
capacitate de a cerceta cu grijă lucrurile. A tasie I a p ro n u n ţa t co n d a m n a re a , ia r în 5 43 u n
descoperit manuscrise vechi ale Bibliei şi a dobîndit s in o d c o n v o ca t
merite speciale în critica de texte. „A fost un mare d e Iustinian a ana te m izat er ezia ; a n atem a s-a
învăţat, în fapt, singurul învăţat adevărat pe care 1- m e n ţin ut şi în v er
a avut vechea Biserică", spunea Harnack. Spre d icte le con ciliilor u lte rioare .
deosebire de Tertullian, Origene nu s-a refuzat 2 0.O rig en e este un rep rez en tan t clasic al tip ulu i ex trav ertit.
influenţei gnosticismului, dimpotrivă, 1-a adus pe O rien tare a sa fu nd am e nta lă m e rg e în d ire cţia
acesta sub o formă atenuată în sînul Bisericii sau ob ie ct ului, ce ea ce
cel puţin a dorit să o facă. El însuşi este, într- s e v e de d in a ten ţia co n ştiin cio a s ă cu ca re e l
adevăr, judecînd după gîndirea şi după concepţiile e xa m in e a z ă fap te le
fundamentale ce îi sînt proprii, un gnostic creştin. ob ie ct ive şi co nd iţio năr ile lo r şi d in fo rm u lare a
Poziţia lui faţă de credinţă şi ştiinţă este descrisă a ce lu i pr in cipiu
de Harnack prin următoarele cuvinte, semnificative din su p rem a l luia m o r et visio D ei.Pro ce s u l cr e ş tin d e
punct de vedere psihologic: „Biblia d e z v o lt are
a î n t î l n it î n O r i g e n e u n t i p c a r e s e î n t e m e i a z ă
6 Loc. cit., p. XXII. pe relaţia cu
ob ie ct ul, rela ţie care s-a e x prim at d in totde a una
s im b o lic pr in se
x ua lita te , m o tiv pe n tru care an u m it e te orii r e d u c
toa te fu n cţiile
d e ba z ă a le su fle tu lu i to cm a i la s e xu a lita te . D e
a ce e a castrare a
este e x pre s ia a decva tă a sacrificiu lu i celei m ai
pr eţioase fu ncţii.
Este a bs olut caracter istic faptu l că Tertu llia n
săv îrş eştesa crifi-
ciu m in tellectus,iar O rig en esa crificiu m ph a lli,că ci v ia ţa
cre ş
tină p retin d e su spe nda rea tota lă a le gă tu rii
sen zuale cu obiectu l,
m a i e x a ct: s a cr ific a r e a a ce le i fu n c ţii ca re e s te
s o co t ită a fi c e a
24 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 25

mai preţioasă, a bunului celui mai de preţ, a el, cel mai pătimaş dintre toţi gînditorii, a fost la un
instinctului celui mai puternic. Din punct de vedere biologic, pas de a respinge cunoaşterea în genere şi de a
sacrificiul este pus în slujba domesticirii, din punct de extinde la întreaga gîndire umană lupta împotriva
7
vedere psihologic însă el urmăreşte, prin gnozei."
desfacerea vechilor legături, să ofere spiritului 21.Vedem aici cum, de fapt, în cadrul procesului
posibilităţi noi de evoluţie. Tertullian şi-a jertfit creştin ti
intelectul, căci intelectul era acela care îl lega cel mai pul originar s-a inversat. Tertullian, gînditorul
puternic de realitate. Combătea gnoza, deoarece penetrant, devine
pentru el ca reprezenta calea ocolită de a ajunge la un om al sentimentului; Origene, la rîndu-i,
intelectualitate, condiţie totodată a senzualităţii. devine învăţat şi se
Corespunzător acestui fapt, gnosticismul se pierde în logică. E uşor, fireşte, să inversăm
împarte într-adevăr în două direcţii: una tinde către raţionamentul şi să
o spiritualizare depăşind orice măsură, cealaltă se spunem că Tertullian a fost dintotdeauna un om
pierde în anomism etic, într-un libertinism absolut, al sentimentu
care nu se dă înapoi din faţa nici unui viciu, a nici lui, iar Origene un intelectual. Dar, lăsînd la o
unei perversităţi, a nici unei impudori oricît de parte faptul că
respingătoare. Se deosebeau astfel encratiţii în felul acesta diferenţa tipologică nu se suprimă,
(abstinenţi) de antitacţi sau antinomişti (adversari ci continuă să
ai ordinii şi ai legii), care păcătuiau din principiu, de- dăinuie, modul răsturnat de a privi lucrurile nu
dîndu-se deliberat, potrivit cu anume precepte, la explică de ce
desfrînări fără limite. Acestora din urmă le Tertullian şi-a văzut în gîndire adversarul cel
aparţineau şi nicolaiţii, arhonticii etc, ca şi cei mai primejdios,
numiţi, foarte potrivit, borboricni. Cît de apropiate în vreme ce Origene 1-a văzut în sexualitate. S-ar
erau aparentele contrarii se vede din exemplul putea răspunde
arhonticilor care s-au împărţit într-o direcţie că amîndoi s-au înşelat, iar ca argument s-ar
encratică şi una antinomistă, păs-trîndu-şi fiecare putea aduce dez-
logica şi consecvenţa proprie. Cine vrea să ştie ce nodămîntul fatal al existenţelor ambilor. în acest
înseamnă din punct de vedere etic un intelectualism caz, ar trebui
îndrăzneţ şi generos cultivat să cerceteze istoria să presupunem însă că amîndoi au sacrificat
eticii gnostice. Va înţelege pe deplin sacrificium ceea ce în ochii lor
intellectus. Acei oameni erau consecvenţi şi din punct de avea o valoare mai mică şi că deci ei ar fi „tras
vedere practic, trăindu-şi ideile pînă la absurd. Ori- pe sfoară" des
gene însă, mutilîndu-se, şi-a sacrificat legătura tinul. Este şi acesta un punct de vedere al cărui
senzuală cu lumea. Pentru el, evident, nu intelectul principiu are o
reprezenta o primejdie specială, ci mai degrabă valabilitate recunoscută. Există doar şi printre
simţirea şi senzaţia ce leagă de obiect. Prin primitivi astfel de
castrare, el s-a eliberat de senzualitatea şmecheri care apar în faţa fetişului lor cu o
împerecheată cu gnosticismul şi a putut astfel să se găină neagră sub
lase fără teamă în voia bogăţiei de gîndire a braţ şi declară: „lată, iţi jertfesc un porc negru
acestuia din urmă, în vreme ce Tertullian, prin şi frumos." în
sacrificiul său intelectual, s-a zăvorit în faţa gnozei, ce mă priveşte, cred că, în ciuda sentimentului
ajungînd însă, tocmai pe această cale, la o evident de uşura
profunzime a sentimentului religios pe care Origene re pe care omul obişnuit îl trăieşte atunci cînd
n-a atins-o niciodată. „Ceea ce îl deosebeşte de asistă la demo
Origene", scrie Schultz, „este faptul că a trăit în larea a ceva grandios, explicaţia devalorizantă
adîncul sufletului fiecare cuvînt, că nu raţiunea 1-a nu este în orice
înflăcărat, ca pe acesta, ci inima. în schimb, a împrejurare corectă, cu toată aparenţa ei foarte
rămas în urma lui Origene prin faptul că „biologică". în
măsura în care ştim cîte ceva de natură
personală despre aceste
două personalităţi de anvergură din istoria
gîndirii, trebuie să
recunoaştem că întreaga lor atitudine este atît de
gravă, îneît răs
turnarea pe care au trăit-o sub influenţa
creştinismului nu a fost
nici viclenie, nici înşelăciune, ci realitate şi
adevăr.
22.Nu ne pierdem pe căi lăturalnice, dacă ne
reamintim cu
această ocazie ce înseamnă din punct de vedere
psihologic de
turnarea instinctului de pe orbita lui firească,
deturnare ce pare
a constitui procesul (sacrificial) creştin: rezultă
anume din cele
de mai sus că răsturnarea semnifică totodată
trecerea către o altă

7 Dokumente der Gnosis, p. XXVII.


26 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 27

atitudine. Se înţelege astfel limpede care este cauza tot ceea ce se p etrecuse în trecu tul înd epărtat şi din
răsturnării şi în ce măsură Tertullian are dreptate atunci care rezult aseră m ai ap oi stări nefaste p en tru
cînd concepe sufletul ca naturaliter christiana: direcţia um anitate.
firească a instinctului urmează, precum toate în natură, 23.Sacrificiul pe care l-au făcut Tertullian şi Origene e
principiul minimului efort. Or, un om este înzestrat mai mult dras
pe o direcţie, altul pe alta. Sau, adaptarea la primul tic, prea drastic pentru gustul nostru, dar el corespunde spiritului
mediu al copilăriei pretinde, după felul de a fi al em i nam e n te c o nc r eti st a l vr e m i i. A c e sta e st e s piri tul în ca r e
părinţilor şi după împrejurări, ceva mai multă reţinere şi gnoza şi-a interpretat viziunile ca pur reale sau cel
reflecţie, ori mai multă participare afectivă. Se formează puţin ca re-
astfel automat anumite atitudini preferenţiale, din care ferindu -se n em ijlocit la real şi în care Tertullian şi-a
rezultă diferite tipuri. în măsura în care fiecare om consid erat
posedă, în calitate de fiinţă relativ stabilă, toate funcţiile realitatea sim ţirii ca obiec tiv valabilă. Gnosticism ul a
psihologice de bază, ar fi necesar din punct de vedere proiectat
psihologic, în vederea adaptării sale perfecte, ca el să le percepţia interioară subiectivă a proc esului de
şi utilizeze pe acestea în mod egal. Căci trebuie să schim b are a ati
existe un motiv pentru care dispunem de diferite tudinii sub form a unui sistem cosm og onic şi a crezu t
modalităţi de adaptare psihologică: probabil că o în realita
singură cale e insuficientă; doar gîndit sau doar simţit, tea figurilor sale psihologice.
obiectul nu pare să fie decît parţial sesizat. Atitudinea 24.în cartea meaW andlungen und Symbole der Libido* am
(„tipică") unilaterală lasă un deficit în capacitatea lăsat deschisă problem a originii orientării propriu-zise
psihologică de adaptare, care, acumulîndu-sc in cursul a libidou-
vieţii, duce mai devreme sau mai tîrziu la tulburări de lui în procesul creştin. Am vorbit atunci de scindarea
adaptare ce împing subiectul către o compensaţie. libidoului
Compensaţia însă nu poate fi obţinută decit printr-o în d ouă jum ătăţi orientate op ozitiv. Exp lic aţia ac estu i
amputare (sacrificiu) a atitudinii unilaterale de pînă atunci. în fap t re
felul acesta, apare o stază temporară a energiei şi o zultă din unilateralitatea atitudinii psihologice care
debordare a ei în canalele neutilizate încă pe cale devenise atît
conştientă, dar pregătite în inconştient. Deficitul în adap- de m arcată, încît com pensaţia încerca să irum pă din
tare care este causa efficiens a procesului de răsturnare se inconştient.
manifestă subiectiv sub forma unui sentiment de Este tocm ai mişcarea gnostică din prim ele veacuri ale
nelămurită nemulţumire. Aceasta era atmosfera care creştinis
domina momentul de răscruce de la începutul erei m ului care ara tă în ch ip u l c el m ai d esluşit cu m în
noastre. O extraordinară şi uimitoare nevoie de mîntuire m om en te le
pusese stăpînire pe oameni, ducînd la acea înflorire de c om p en s are c onţin u tu rile in c on ştien te izb u cn e sc
nemaivăzută de culte posibile şi imposibile din Roma în a fară .
antică. Nu lipseau nici reprezentanţii teoriei vieţii trăite Creştinismul însuşi a însem nat prăbuşirea şi
din plin care operau nu cu „biologie", ci cu argumentele sacrificarea valori
ştiinţei de atunci. De asemenea, nu mai conteneau lor culturii, deci ale atitudinii an tice. Astăzi e aproape
speculaţiile asupra motivelor pentru care oamenii o inutil să
duceau atît de rău; doar că în acele vremuri cauzalismul rem arcăm că a vorb i d espre vrem urile noastre sau
nu era atît de limitat pe cît este acela al ştiinţei noastre; desp re vre
se făceau raportări nu doar la vîrsta copilăriei, ci şi la m u rile d e a c um d ouă m ii d e ani este t otu n a.
cosmogonie, inventîndu-se nenumărate sisteme care
demonstrau
2. Controversele teologice ale Bisericii vechi

25. Nu este improbabil să întîlnim opoziţia tipurilor în


istoria schismelor şi a ereziilor, de altminteri atît de
bogată în controverse, a Bisericii creştine din primele
veacuri. Ebioniţii sau iudeii botezaţi, identici probabil cu
primii creştini, credeau în umanitatea exclusivă a lui
Cristos, socotit de ei fiul Măriei şi al lui Iosif, care abia
ulterior ar fi primit consacrarea prin Duhul Sfînt. Astfel, faţă
de docetişti, ebioniţii se situau în această ches-

8 Reeditare: Symbole der Wandlung (Gesammelte Werke, V).


28 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR IN ISTORIA DE IDEI 29

tiune la polul opus. Opoziţia s-a perpetuat vreme se n z aţ ie u m a n ă pro ie ctată ; a d ou a o ar ă , a fir m a ţia că
îndelungată, într-o formă schimbată, mai tăioasă, din v a lo ar e a fu n d am e n ta lă se a flă d e p a rt e a a b s tra cţ iu n ii ş i
unghiul politicii clericale, dar mai moderată din unghiul a e xtr a um a nu lu i, a l că ro r su b ie ct e ste fu n cţia , a d ică :
conţinutului, ea a reapărut în jurul anului 320 în erezia lui p ro ce s u l o b ie ctiv a l n atu rii ca r e s e d e s fă ş o a ră în c a d r u l
Arie. Arie respingea formula propusă de Biserica ortodoxă xrâ u n e i le g it ă ţi im p e rs o n a le , d in co lo d e se n z a ţ ia u m a n ă
natpi ouooiknoc, (asemenea Tatălui). Examinînd mai că r e ia îi slu je ş te c h ia r d e te m e lie . Pr impuul n ct d e
îndeaproape istoria marii controverse arianice legată de v e d e re n u ţin e s ea m a d e fu n cţie , în fav o ar e a co m xuplu
lei
homoousie şi de homoiousie (identitatea şi asemănarea fu n cţ io n a l care e om u l; u lt im u l p u n ct d e ve d ere n u ţin e
fiinţei lui Cristos cu Dumnezeu), observăm că lio-moiousia se am a d e om , ca su port ind is pe n sab il, în favoa rea
pune accentul pe senzual şi pe simţirea umană, în vreme fu ncţiei. Amb e le pu ncte de v ed e re îşi n eag ă re cip ro c
ce homoousia reprezintă un punct de vedere pur logic şi v alo are a fu nda m enta lă . Cu cît repre zent anţii lor se
abstract. Tot astfel, s-ar zice să revolta monofiziţilor id e ntifică m a i h otăr ît cu teze le pr prii,
o cu a tît ei în cear că
(care susţineau unitatea absolută a naturii lui Cristos) m ai m u lt, poa te cu cele m ai b u ne inte nţii, să ş i le im pu nă
împotriva formulei diofizite a sinodului de la Calcedon (care u nii celorlalţi, vio le n tînd u -ş i astfel re cipro c lo are va a
admitea natura dublă, indivizibilă a lui Cristos, respectiv fu n d a m e nta lă .
natura omenească şi dumnezeiască într-una) valorifică, 27.O a lt ă fa ţ ă a o p o z iţ ie i t ip u r ilo r p a re s ă s e
din nou, punctul de vedere abstract şi non-reprezentabil m a n ife s te în
faţă de cel natural şi senzual al formulei diofizite. 26. Se co n tr o v e r s a p e la g ia n ă d e la în c e p u tu l v e a c u luVi -a l
impune totodată evidenţei faptul că atît în mişcarea lui lea. E x p e
Arie, cit şi în controversa monofizită, problema rie n ţa a d în c tră ită d e Te rtu llia n , p o triv it că re ia om u l
dogmatică subtilă era esenţială doar pentru acele n ici d u pă
spirite care o iniţiaseră, iar nu şi pentru marea masă b o t e z n u p o a t e e v it a p ă c a t u l, a d e v e n it la A u g u s t in ,
care pusese stăpînire, în mod partizan, pe disputa în m u lte
dogmatică. Pentru ea, o astfel de chestiune subtilă nu pr iv in ţe a se m ăn ă to r lu i T ert u llia n , do ct rin a p e s im is t ă
avea, în acele vremuri, nici un fel de motivaţie; ceea ce ş i a tît d e
o frămînta erau problemele şi revendicările puterii c a r a c t e r is t ic ă a p ă c a tu lu i s tr ă m o ş e s c , d o c tr in ă a
politice, fără nici o legătură cu diferendele teologice. c ă r e i e s e n ţă
9
Dacă diferenţa tipurilor va fi avut aici în genere o c o n s tă în id e e a d eco n c u p isc en tia m o ş t e n ită d e la
importanţă oarecare, ea va fi stat în faptul că se A d u n i. în
ofereau pe această cale formulele prin care instinctele v iz iu n e a lu i A u gu st in , pă ca tu lu i or ig in ar i se op u n e
grosolane ale masei erau măgulitor etichetate. Ceea ce ha ru l m în -
nu vrea să însemne că pentru cei care declanşaseră tu ito r a l lu i D um ne zeu cu in stituţia crea tă de el:
controversa, homoousia şi homoiousia erau chestiuni mai B is erica , a dm i
puţin grave. Căci dincolo de ele se ascundeau, atît nistra toar e a m ijlo ace lo r de salvare . în ace astă
istoric, cît şi psihologic, crezul ebionit în umanitatea co n cepţ ie , va lo a
pură a lui Cristos unită cu dumnezeirea lui relativă re a o m u lu i e ste foa rte s că z u tă . E l n u m a i e d e fa p t
(„aparentă") şi crezul docetist în dumnezeirea pură a d e cît o b ia tă
lui Cristos unită cu materialitatea lui doar aparentă. Iar cre a tu ră , co nd a m na tă , că z u tă ne co n d iţio na t în
sub acest strat găsim din nou marea schismă p ute re a d ia v o lu
psihologică. O dată, afirmaţia că valoarea şi importanţa lu i, d a c ă n u s e îm p ă rt ă ş e ş t e d e h a r u l d iv in p rin
fundamentală se află de partea perceptibilului senzorial, in t e rm e d ie r e a
al cărui subiect este dacă nu întotdeauna o senzaţie B is e ricii a to t m în tu it o a r e . D is p a r m a i m u lt s a u m a i
umană personală, în schimb, întotdeauna o p u ţ in a s tfe l
n u d o a r v a lo a r e a , c i ş i li b e r t a t e a m o r a l ă ş i
a u t o d e t e r m in a r e a
om u lu i, cre s c, în s ch im b , cu atît m a i m u lt va loa rea ş i
im portan ţa
id eii d e B is e rică , în co n co rd a n ţă cu p rog ram u l form u la t
de Au
g us tin în C ivita s D ei.
28.U n e i co n c e p ţ ii a t ît d e a p ă s ă to a r e i s -a îm p o t r iv it
m e re u
s e n t im e n tu l lib e rtă ţii ş i a l v a lo r ii m o ra le a o m u lu i, p e
ca r e n ic i
o re fle cţie , o ricît d e pro fun d ă, ş i n ici o lo g ică , o ricît d e
ascu ţită,

9 Lăcomie, am spune: libido nestăpînit, care, ca Einapnâvri,


constringere aştrilor şi a destinului, îl duce pe om la greşeală şi la
pierzanie.
30 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 31

nu au izbutit pînă la urmă să-1 suprime. Legitimitatea şi sîngele lui Cristos. împotriva acestei extreme
sentimentului de valoare umană şi-a aflat apărătorul concretizări a unui simbol a cutezat să ridice unele obiecţii
în persoana lui Pe- lagius, călugăr britanic, şi în Ratramnus, călugăr în aceeaşi mînăstire în care
aceea a elevului său, Caelestius. Doctrina lor s-a Radbertus era stareţ. Un adversar hotărît a găsit
întemeiat pe libertatea morală a omului, ca rea-litat Radbertus în Scotus Eriugena, filozof important şi gînditor plin
dată. Este semnificativ pentru înrudirea dintre punctul de de cutezanţă care a trăit în Evul Mediu timpuriu şi care
vedere pelagian şi concepţia diofizită faptul că se afla atît de sus şi atît de departe în raport cu contem-
pelagienii, urmăriţi de adversarii lor, au găsit refugiu la poranii lui, îneît anatema Bisericii 1-a ajuns abia cîteva
Nestorie, mitropolitul Constantinopolului. Nestorie secole mai tîrziu, duă cum scrie Hase in istoria sa
10
sublinia separarea celor două naturi ale lui Cristos, bisericească . Stareţ fiind la Malmesbury, a fost ucis în
opunîndu-se învăţăturii lui Ciril despre (pixjiKf) EVGXTIC,, jurul anului 889 de către propriii săi călugări. Scotus
unitatea fizică a lui Cristos ca om-Dumnezeu. Nestorie Eriugena, pentru care filozofia adevărată era totodată
ţinea de asemenea să se considere că Măria era nu cea religie adevărată, nu era un adept orb al autorităţii şi al
care îl născuse pe Dumnezeu, OEOTOKOC; ci cea care îl ideilor primite, căci, spre deosebire de majoritatea
născuse doar pe Cristos, XpioxoTOKoc, . Numea păgînă ideea contemporanilor săi, el ştia să gîndească pe cont propriu.
după care Măria ar fi fost mama lui Dumnezeu. El este Scotus Eriugena aşeza raţiunea deasupra autorităţii,
acela care a declanşat disputa nestoriană, încheiată în poate total în răspăr cu spiritul vremii, dar îndatorînd cert
cele din urmă cu schisma Bisericii care îi poartă veacurile ce aveau să vină. Chiar acelor eminenţi Părinţi
numele. ai Bisericii, aliaţi deasupra oricărei discuţii, el le admitea
autoritatea doar în măsura în care scrierile lor închideau
comori de inteligenţă. După el, euharistia nu era nimic
3. Problema transsubstanţierii altceva dccît amintirea cinei celei din urmă, celebrate
de Isus cu ucenicii săi, ceea ce, de altfel, crede orice om
29.O dată cu marile răsturnări politice, cu prăbuşirea rezonabil din orice timp. Dar oricît de clar, de simplu şi
impe de omenesc gin-dea, şi oricît de puţin înclinat era să
riului rom an şi cu declinul civilizaţiei antice, şi aceste micşoreze cu ceva sensul şi valoarea ceremoniei sacre,
contro Scotus Eriugena nu era pătruns de spiritul vremii în care
verse au luat sfîrşit. Dar după instalarea, la cîteva trăia şi nici de dorinţele celor din jur, ceea ce se poate
sute de ani, vedea şi din împrejurarea uciderii sale de către propriii
a unei anumite stabilităţi, diferenţele psihologice au săi soţi monahali. Scotus Eriugena ştia să gîndească
început din raţional şi logic, fără ca prin aceasta să se bucure de
nou să se manifeste, în modul lor caracteristic, mai succes. De succes a avut însă parte Radbertus, care nu
întîi timid, ştia să gîndească, în schimb, pătruns cum era de
apoi, pe măsura dezvoltării culturii, tot mai intens. E spiritul veacului ce pretindea concretizarea fenomenelor
drept că religioase, s-a priceput să „transsubstan-ţieze"
nu mai erau aceleaşi probleme care tulburaseră simbolicul şi plenaritatea de sens, proiectîndu-le grosolan la
vechea Biserică, nivelul perceptibilului.
ci apăruseră forme noi, dar psihologia ascunsă în 31. Se recunosc fără dificultate în această
spatele lor era controversă elementele fundamentale pe care le-am
aceeaşi. întîlnit şi în disputele mai sus înfăţişate, anume punctul
de vedere abstract, care respinge
30.Pe la mijlocul veacului al IX-lea, stareţul Paschasius
Rad- 10 K.A. Hase, Kirchengeschichte.
bertus s-a făcut cunoscut cu o scriere despre
euharistie, în care
reprezenta doctrina transsubstanţierii, respectiv ideea
că vinul şi
hostia se transformă încomuniune în sîngeleadevărat şi în
car
nea adevărată a lui Cristos. Această concepţie a
devenit, cum
se ştie, dogma după care metamorfozarea se produce vere,
rea-
liter, substantialiter; deşi „accidentele", respectiv
piinea şi vi
nul, îşi păstrează înfăţişarea, ele sînt totuşi în
substanţă carnea
32 TIPURI PSIHOLOGICE P R OB LEM A TIP U R ILOR ÎN ISTO R IA D E ID EI 33

orice amestec cu obiectul concret, şi punctul de vedere că a spus ceva potrivnic modului general de a gîndi al
concre-tizant, aplecat asupra obiectului. Departe de noi oamenilor, dar că a dedus, cu o logică sigură a
ideea de a formula, dintr-un unghi de vedere sentimentului, concluzia cea mai adecvată aşteptărilor
intelectual, o judecată unilaterală, depreciatoare la acelor vremi, fapt care ar pleda în favoarea tipului
adresa lui Radbertus şi a prestaţiei sale. Tocmai fiindcă extravertit. Din motive de cunoaştere insuficientă,
această dogmă pare absurdă pentru spiritul modern, nu trebuie să ne suspendăm însă judecata, căci, mai cu
trebuie să ne simţim îndemnaţi a o declara lipsită istori- seamă în cazul lui Radbertus, lucrurile ar putea să stea şi
ceşte de valoare. Ea reprezintă, ce-i drept, o piesă de lux altminteri. Este tot atît de posibil ca el să fi fost un
pentru orice colecţie de erori umane, dar lipsa ei de introvertit care, avînd o inteligenţă limitată, nu a depăşit
valoare nu rezultă eo ipso, căci, mai înainte de a o în nici un fel concepţiile mediului său, iar logica lui, total
condamna, ar trebui să cercetăm amănunţit cum a lipsită de originalitate, a mers doar pînă la deducerea
acţionat ea în viaţa religioasă a acelor veacuri şi ce îi unei concluzii la îndemînă din premisele puse la
datorează indirect epoca noastră. Nu trebuie trecut cu dispoziţie de Părinţii Bisericii în scrierile lor. Şi invers,
vederea că tocmai credinţa în realitatea acestui miracol Scotus Eriugena ar fi putut să fie un extravertit, dacă
pretinde o desprindere a procesului psihic de perceptibilul s-ar dovedi că era susţinut de un mediu caracterizat
pur, desprindere care nu poate rămîne fără urmări asupra oricum de common sense şi care consideră că exprimarea
naturii înseşi a acestui proces. Procesul gîndirii orientate devine corespunzătoare a acestuia din urmă era oportună şi
absolut imposibil atunci cînd perceptibilul posedă o valoare binevenită — ceea ce însă, tocmai pentru Scotus
de prag prea ridicată. Ca urmare a unei valori prea Eriugena, nu este defel atestat. Pe de altă parte, ştim
ridicate, el pătrunde continuu în psihic, destramă şi şi cît de mare era nostalgia acelei epoci după realitatea
distruge funcţia gîndirii orientate, bazată tocmai pe miracolului religios. Din unghiul de vedere al acestei
excluderea nonadecvării. Din această simplă reflecţie particularităţi a spiritului vremii, opinia lui Scotus
rezultă, fără doar şi poate, sensul practic al unor astfel Eriugena trebuia să pară rece şi distrugătoare, în vreme
de rituri şi dogme care tocmai din acest punct de ce afirmaţia lui Radbertus trebuia să fie resimţită ca
vedere rezistă şi unui mod de examinare pur oportunist, vitalizantă, căci ea concretiza ceea ce îşi dorea fiecare.
biologic, fără a mai vorbi de efectele directe, specific
religioase, exercitate asupra individului de credinţa în
atare dogmă. Pe cît de mult îl preţuim pe Scotus 4. Nominalism şi realism
Eriugena, pe atît de puţin ne este îngăduit să depreciem
prestaţia lui Radbertus. Pe marginea acestui caz, se 33. Disputa euharistică din secolul al IX-lea nu a fost
cuvine să învăţăm însă că gîndirea introvertitului nu decît începutul unei controverse cu mult mai ample care a
este măsurabilă prin aceea a extravertitului, căci cele despărţit spiritele veacuri de-a rîndul şi care a închis în
două forme de gîndire sînt, în raport cu determinările lor, sine urmări imprevizibile. Este vorba de opoziţia dintre
complet şi fundamental diferite. S-ar putea, eventual, nominalism şi realism. Prin nominalism se înţelege acea
spune că: gîndirea introvertitului este raţională, cea a orientare care susţinea că aşa-numitele universalia, adică
extravertitului însă e programatică. noţiunile generale sau categoriale, precum, de exemplu,
32. Prin aceste observaţii, vreau să subliniez explicit, frumuseţea, binele, animalul, omul etc, nu ar fi altceva
nu am urmărit nici într-un caz epuizarea psihologiei decît nomina (nume), sau cuvinte desemnate batjocoritor şi prin
individuale a celor doi autori. Ceea ce ştim despre Scotus flatus vocis. Anatole France afirma: „Et qu'est-ce que penser? Et
Eriugena personal — destul de puţin — nu este suficient comment pense-t-on? Nous pensons avec des mots — songes-y, un
pentru a-i diagnostica precis tipul. Ceea ce ştim despre metaphysicien n'a, pour consti-
el pledează în favoarea tipului introvertit. Despre
Radbertus nu ştim aproape nimic. Ştim atîta doar
34 TIPURI P SIH O LO G ICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 35
tuer le systeme du monde, que le cri perfectionne des singesdes et percepţia simţurilor, simbolizată din vechime de falus, îi
chiens."* Acesta este nom inalism ul extrem , împărtăşit şi mai stătea încă la inimă; nu doar lui, ci, după cum se
de Nietzsche, care conc ep e raţiunea ca p e o „m etafizică ştie, întregii şcoli cinice, al cărei laitmotiv era: înapoi la
a lim bii". natură! Motivele care, în cazul lui Antistene, au putut împinge în
34. Invers, realismul susţine existenţa universaliilor ante prim-plan simţirea şi senzaţia concretă au fost nu puţine:
rem, mai întîi, el era un proletar care făcea din invidie o
respectiv faptul c ă noţiunile g enerale îşi au existen ţa virtute. Nu era un iQayEviiţ, un grec pursînge. El venea
p entru si de la periferie; şi tot afară, în faţa porţilor Atenei, îşi
n e, în felul ideilor platonice. în ciud a clericalităţii lui, ţinea prelegerile şi se străduia să aibă un comportament
n om ina proletar, modelul filozofiei cinice. De altfel, întreaga
lism ul este un cu ren t sc eptic c are c on testă existen ţa şcoală era alcătuită din proletari, sau cel puţin din
sp ecific ă, persoane „periferice", cărora le era proprie critica
particulară a abstracţiunii. El reprezintă un fel de nimicitoare a valorilor transmise. După Antistene, unul
scepticism şti din reprezentanţii cei mai de vază ai şcolii a fost
inţific în in teriorul d ogm atic ii rigid e. N oţiu n ea lui d e Diogene, care îşi ataşase cognomenul Kyon, cîine, şi al
realitate cărui monument funerar era chiar împodobit cu un cîine
coin cide în m od n ecesar cu realitatea percep tibilă a cioplit în marmură de Păros. Pe cît de caldă era
lucru rilor, dragostea ce o purta acesta semenilor săi şi pe cît de
a căror individu alitate reprezintă realul faţă de ideea uman înţelegătoare îi era fiinţa, pe atît de necruţătoare
abstractă. era demolarea a tot ceea ce era sfînt în ochii
Realismul strict aşază, în schimb, accentul realităţii pe contemporanilor săi. îşi bătea joc de groaza care îi
abstract, cuprindea pe spectatori, urmărind la teatru ospăţul lui
11
pe idee, pe universal, situatante rem (înaintea lucrului). Tieste sau tragedia incestuoasă a lui Oedip, căci,
spunea el, antropofagia n-ar fi ceva atît de rău, de
a) Problem a universaliilor în A ntichitate vreme ce carnea omului n-ar putea revendica o condiţie
35. După cum se ved e din referin ţa la teoria platonică a de excepţie faţă de alte feluri de carne, iar neşansa unui
id ei incest nu ar fi vreo nenorocire specială, aşa cum se vede
a
lor, este vorba în acest caz de un conflict m ult mai vechi. Cîtev din pilda de învăţăminte pe care ne-o oferă animalele
observaţii veninoase la Platon în legătură cu „m oşnegii noastre domestice. înrudită în multe privinţe cu cinicii era
întîrziaţi şcoala megarică. Megara doar era nefericita rivală a
la învăţătu ră" şi „săracii c u d uh ul" se referă la Atenei! După un început promiţător, în care Megara se
rep rezentan ţii a distinsese prin întemeierea Bizanţului şi a Megarei Hiblaia
d ou ă şc oli filozofice înrud ite, c are se îm p ăcau g reu cu din Sicilia, au izbucnit curînd tulburări interne care au
sp iritul împins cetatea într-o stare de vegetare vecină cu
p laton ic , an um e lacinici şi la megarici. Reprezentantul prim ei prăbuşirea şi au dus-o în situaţia de a fi depăşită în toate
şcoli, An tistene, deşi ap ropiat atm osferei spirituale privinţele de Atena. Anecdote rurale neghioabe erau numite
socratice şi la Atena „glume megarice". Invidia celui inferior, suptă o
prieten chiar cu Xenofon, era explicit nefavorabil lumii dată cu laptele mamei, ar putea să explice nu puţine din
frum oase elementele caracteristice filozofiei megarice. Atît
a ideilor platonice. El a scris chiar o lucrare polem ică aceasta, cît şi
îndreptată
împotriva lui Platon, în care num ele acestuiaap ărea n ecu viin 11 Lui Tieste, fiul lui Pelops, i s-a servit la masă, în urma
unei lupte cu fratele său pentru moştenirea regatului, carnea
cios schimbat în locfkov. XâOcov înseamnă băiat sau propriilor săi copii.
bărbat, dar
sub aspect sexual — căci oâOcov vine de laaăOri. penis
— fapt
prin care Antistene sugera d elicat, pe calea bine
cun oscută nou ă
a p roiecţiei, a cui c auză intenţion a să o ere ap împotriva lui
Pla
ton . P en tru creştinu l Orig ene, această şi-cau ză p rim ă
era, cu m
am văzut, tocm ai dem onul p e care a înc erc at să-1
răp un ă au to-
castrîndu-se, dup ă care a trecut n estingherit în lum ea
b ogat îm
podobită a ideilor. Antistene însă era un păgîn precreştin,
căruia

* „Şi ce este gîndirea? Şi cum gîndim? Gîndim cu ajutorul


cuvintelor — reflectaţi la faptul că un metafizician nu are la
îndemînă, pentru a constitui sistemul lumii, decît strigătul
perfecţionat al maimuţelor şi al clinilor" (n. f.).
36 TIPURI PSIHOLOGIC E P R O BL EM A T IP U R IL O R ÎN IST OR IA D E ID E I 37
filozofia cinică erau em inam ente nom inaliste, în opoziţie „căldură" şi de „răceală", operaţie în care intră
strictă cu realism ul ideilor lui Platon. nemijlocit, respectiv este gîndit, şi un ce de natură
36.U n rep rezen tan t ilu stru al ac estei d irec ţii a fost concretă. Astfel, „căldura" şi „răceala" sînt pentru noi
S tilp on ceva real, în virtutea ecoului pe care îl are percepţia la
din Megara, d espre care se povesteşte urm ătoarea nivelul abstracţiunii. Ne este de-a dreptul greu să
anecdotă ca
suprimăm concretul din abstracţiune, prin faptul că el se
rac teristică: venind od ată la Atena, el a văzut pe
leagă, firesc, de orice abstracţiune prin originea însăşi a
Acropole sta
acesteia, în acest sens, concreteţea predicatului este,
tu ia su p erbă a lu i iFdia s, re prez entînd -o pe A te na . în cel m ai
de fapt, apriorică. Dacă e să trecem acum la noţiunea
pur stil m eg aric, a ţinu t să observe că statuia nu este
a fiicei lui generică imediat superioară de „temperatură", vom
Zeus, ci a lui Fidias. în această glum ă se exprim ă simţi şi aici, fără dificultate, concretul, care însă nu şi-a
întreg spiritul pierdut, evident, precizia senzorială. Dar şi capacitatea
gîndirii m egarice, deoarece Stilpon îşi învăţa discipolii de reprezentare continuă să fie strins legată de per-
că noţiu cepţia senzorială. Dacă urcăm la o noţiune generică şi
n ile gen erice nu au realitate şi valabilitate g en erală mai înaltă, şi anume la aceea de energie, vom observa
şi c ă cin e că aici dispare, ce-i drept, caracterul concret şi, într-o
vorb eşte d esp re om nu vorbeşte d esp re n im eni, căci anumită măsură, calitatea de reprezentabilitate; dar se
om nu d e deschide astfel conflictul legat de „natura" energiei, şi
semnează o\)X£ -tovSu ouxeTOV£E (nici pe acesta, nici pe acela). Plu- anume întrebarea dacă aceasta este doar logic abstractă
tarh îi atribuie propoziţia: ăiepov exepov uf) sau este ceva „real". Fireşte, învăţatul nominalist din
Kcn;rryopeîa9«i, potri zilele noastre este convins că „energie" e un simplu
vit c ăreia c eva nu p oate sp un e nim ic d esp re altc eva. nume şi „jeton" al calculului nostru intelectual; dar el nu
An tistene se poate opune uzului curent al limbii care manipulează
p rop ovăd uia lucru ri asem ăn ătoare. Cel m ai vech i „energia" ca pe ceva absolut concret, stîrnind continuu în
rep rezentan t minţile oamenilor o maximă confuzie gnoseologică.
al acestui m od d e judec ată p are să fi fost An tifon din 38. Concreteţea logicului pur, care se insinuează atît
Rh am nu s, de firesc în procesul nostru de abstractizare, determinînd
sofist şi contem poran cu Socrate. 1 se atribuie prin „realitatea" predicatului sau a ideii abstracte, nu este un
tradiţie pro produs artificial şi nici ipostazierea arbitrară a unei
p oziţia: „Lungim ea nu este nici văzută cu ochii, nici
noţiuni, ci un ce specific, necesar, de ordin natural. Prin
recun oscu
urmare, nu este vorba de faptul că gîndul abstract ar fi
tă în spirit d e ac ela care iden tifică anum ite obiecte
arbitrar ipostaziat şi transferat într-o lume de dincolo de
lungi." Din
obîrşie, la fel de artificială, ci de faptul că procesul istoric
această propoziţie reiese, fără doar şi poate, negarea
substanţia real este tocmai invers. Anume, la primitiv, imaginea {imago),
lităţii noţiunilor generice. Acest m od particular de respectiv ecoul psihic al senzaţiei, este atît de
judecată sub puternică şi de evident colorată senzorial, îneît, cînd
m i n ea ză în or i c e c a z t e m e li a id e il o r p l at o n ic e , c ă c i este reprodusă, adică atunci cînd apare ca imagine
p e n t ru spontan rememorată, poate ocazional asuma chiar
P laton tocm ai id eile au o valabilitate şi o d urată calitatea de halucinaţie. Atunci cînd, de pildă, un
veşn ică şi n e primitiv îşi reaminteşte imaginea mamei sale
schimbătoare, iar „realitatea" şi „multitudinea", doar o defuncte, el vede şi aude, ca să spun aşa, spiritul ei. Noi
strălucire doar „ne gîndim"
e fe m e ră. C rit icism u l cin ico -m eg aric , înc him s b,
desc om pune
din punctul de ved ere al realului acele noţiuni
g enerice în num e
(nomina) pu r c azuistice şi d esc rip tive, fără nici un fel
d e sub
stanţialitate. Acc en tul c ad e p e luc rul in divid u al.
37.Această opoziţie evidentă şi fundam entală,
12
Gom perz a
sintetizat-o clar sub form a problem ei inerentei şi a predicatei.
Cîn d vorbim , de pild ă, d esp re „c ald " şi „rece", avem
în ved ere
lucru ri „cald e" şi „rec i", în care „cald" şi „rece" sîn t
atribu te,
respectiv predicate sau enunţu ri. Enun ţul se referă la
ceva per
c ep u t şi e xist en t în ch ip re al, an um e la u n co rp cald
sau rec e.
Dintr-o m u ltitu dine de astfel d e c azuri ab strag em
n oţiu n ea d e

12 Griechische Denker, voi. II, p. 143.


38 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 39

la morţi, primitivul îi percepe, tocmai datorită că, dacă gîndesc, trebuie să şi acţioneze. Cît de uşor
senzorialităţii extraordinare a imaginilor sale spirituale. reapare realitatea originară a imaginii psihice ne arată
De aici vine credinţa primitivă în spirite. Spiritele sînt visul în cazul omului normal şi halucinaţia în cazul
ceea ce noi numim, simplu, gîn-duri. Cînd primitivul pierderii echilibrului mintal. Practica mistică se străduie
„gîndeşte", el are de fapt viziuni, a căror realitate este chiar să refacă realitatea imaginii prin introversie
atît de credibilă, încît el confundă continuu psihicul cu artificială, spre a apleca talerul balanţei în defavoarea
realul. Powell afirmă: „But the confusion of the confu- extraversiei. Un exemplu concludent îl oferă iniţierea
sions is that universal habit of savagery — the confusion of the misticului mahomedan Tewekkul-Beg de către Mollâ-
15
13
objective with the subjective." Spencer şi Gillcn spun: „What Shâh . Tewekkul-Beg istoriseşte:
a sa vage expcriences during a dream is just as real to him as what „După aceste cuvinte, în timp ce simţurile îmi erau
14
he sees when he is awake." Ceea ce am constatat eu însumi în ca ameţite, mi-a spus să mă aşez în faţa lui (a lui Mollâ-
Shâh), şi mi-a poruncit să produc propria lui imagine
legătură cu psihologia negrilor confirmă aceste refe-
înăuntrul meu şi, după ce m-a legat la ochi, mi-a cerut
rinţe. Pe atare fapt fundamental al realismului psihic,
să-mi concentrez toate puterile sufletului asupra inimii. Am
respectiv pe autonomia imaginii faţă de autonomia
ascultat şi, pe loc, prin harul lui Dumnezeu şi cu ajutorul
receptării prin simţuri, se bazează credinţa în spirite, şi
spiritual al şeicului, mi s-a deschis inima. Am văzut că în
nu pe o necesitate explicativă oarecare a primitivului,
interiorul meu era ceva care semăna cu un pahar
atribuită fantezist acestuia doar de către europeni. Gîndul răsturnat; cînd acest obiect a fost aşezat drept, un sim-
are pentru primitiv caracter vizionar, auditiv şi de aceea ţămînt de nemărginită fericire a pus stăpînire pe fiinţa
revelator. Motiv pentru care vrăjitorul, adică vizionarul, mea. I-am spus maestrului: «Văd în sufletul meu o
este întotdeauna şi gînditorul tribului care mijloceşte re- imagine întocmai a acestei chilii în care stau în faţa ta,
velaţia spiritelor sau a zeilor. Tot de aici vine şi acţiunea ca şi cum un alt Tewekkul-Beg ar sta în faţa unui alt
magică a gîndului, căci fiind real, el are aceeaşi Mollâ-Shâh.»"
eficienţă ca fapta; la fel şi cuvîntul, ca haină exterioară Maestrul îl lămureşte că aceasta e prima viziune a
a gîndului, căci cuvîntul stîr-neşte imagini rememorate iniţierii sale. Curînd urmează într-adevăr şi alte apariţii,
„reale", are deci efect „real". Ne uimesc superstiţiile o dată ce drumul către realitatea imaginii primitive
primitive doar pentru că noi am izbutit să de- fusese deschis.
senzorializăm profund imaginea psihică, adică noi am 40. Realitatea predicatului este dată apriori, căci ea a
învăţat să gîndim „abstract", fireşte cu rezervele mai existat dintotdeauna în spiritul uman. Doar ulterior critica i-a retras
sus amintite. abstracţiei caracterul real. încă din vremea lui Platon,
39. Oricum, cine se ocupă de psihologia analitică e credinţa în realitatea magică a noţiunii era atît de mare,
nevoit să le amintească şi europenilor „cultivaţi" care îi încît filozofii considerau rentabil să inventeze concluzii-
sînt pacienţi că „a gîndi" nu înseamnă „a face", şi capcană sau concluzii false pentru a forţa, prin
anume, unora pentru că îşi închipuie că e suficient dacă intermediul unei semnificaţii absolute, un răspuns
gîndesc ceva, altora deoarece cred absurd. Un exemplu simplu îl constituie concluzia falsă,
numită enkekalymmenos (cel acoperit) a lui Eubulides din Megara.
13Sketch of the Mythology of the North American Indians, p. 20. [„Dar lat-o: „Poţi să-ţi recunoşti tatăl? Da. Poţi să-1 recunoşti
confuzia confuziilor este acea caracteristică universală a pe acest om cu faţa acoperită? Nu. Te contrazici. Căci
primitivului — con
acest om acoperit e tatăl tău. Prin urmare, poţi şi nu
fuzia obiectivului cu subiectivul" — n. t.]
14The Northern Tribes of Central Australia. [„Ceea ce un primitiv expe poţi să-ţi recunoşti
rimentează în timpul visului este pentru el la fel de real ca şi
ceea ce vede în 15 M. Buber, Ekstatische Konfessionen, pp. 31 ş. urm.
stare de veghe" — n. /.]
40 TIPUR I PSIHOLOGICE PR O BLEM A T IP U R ILO R ÎN ISTO R IA D E ID EI 41

tatăl." înşelăciunea stă în aceea că cel chestionat 41.Potrivit principiului inerentei, susţinut de
presupune în mod naiv că verbul „a recunoaşte" se Antistene, de
referă mereu la una şi aceeaşi stare de fapt, cînd în spre un subiect nu numai că nu pot fi enunţate mai
realitate valabilitatea lui e limitată la anumite cazuri. multe pre
Pe acelaşi principiu se bazează şi keratines dicate, dar nu poate fi enunţat nici un predicat
(încornoratul), care sună astfel: „Ceea ce nu ai pierdut, diferit de el.
continui să ai. Coarne n-ai pierdut. Deci ai coarne." Şi Antistene a considerat valabile doar enunţurile
aici, înşelăciunea constă în naivitatea celui întrebat care identice cu su
presupune o anumită stare de fapt dată în premisă. în biectul. Lăsînd la o parte faptul că astfel de propoziţii
felul acesta era atacată şi realitatea noţiunii generice de iden
care, sub forma ideii platonice, avea chiar existenţă titate (precum „dulcele este dulce") nu spun
metafizică şi valabilitate exclusivă. Gomperz afirmă: absolut nimic şi
„Oamenii nu aveau acea neîncredere în limbă pe care o sînt de aceea absurde, slăbiciunea principiului
nutrim noi şi care ne face adesea să recunoaştem în inerentei stă în
cuvinte o expresie atît de puţin adecvată realităţii lor. faptul că şi o judecată de identitate nu are nimic de
Domina pe atunci mai degrabă credinţa naivă potrivit a face cu
căreia sfera noţiunii şi sfera de utilizare a cuvîntului lucrul; cuvîntul „iarbă" nu are, în sine, nimic de a face
corespunzător trebuiau să se acopere în mare de cu lucrul
fiecare dată."
16
„iarbă". Principiul inerentei suferă în mare măsură
Faţă de concepţia privind sensul absolut, magic al de vechea
cuvîntului, care presupune că prin el este întotdeauna fetişizare a cuvîntului care presupunea naiv
dat şi conţinutul obiectiv al lucrului, critica sofiştilor e coincidenţa dintre
pe de-a-ntregul întemeiată. Ea demonstrează izbitor cuvînt şi lucru. De aceea, dacă nominalistul îi spune
neputinţa limbii. în măsura în care ideile sînt simple realistului:
nume — ipoteză ce ar trebui demonstrată —, atacul la „Visezi, crezi că ai de a face cu lucruri, cînd, de fapt,
adresa lui Platon este justificat. Noţiunile generice însă te războ-
încetează să fie simple nume, atunci cînd desemnează ieşti cu himere de cuvinte!", tot la fel îi poate şi
realistul replica
asemănări sau conformităţi între lucruri. Se pune în
nominalistului, căci nici acesta nu manevrează
acest caz întrebarea dacă aceste conformităţi sînt
lucruri, ci cuvin
obiective sau nu. într-adevăr, ele există, de unde şi
te pe care le pune drept lucruri. Chiar şi dacă pune
faptul că noţiunile generice corespund unei realităţi. Ele
pentru fie
cuprind tot atît real cît cuprinde descrierea exactă a
care lucru în parte un cuvînt anume, tot numai de cuvinte e vor
unui lucru. Deosebirea stă în aceea că noţiunea
ba şi nu de lucruri în sine.
generică este o descriere sau o desemnare a
42.Iată însă că ideea de „energie", deşi simplu
conformităţii lucrurilor. Slăbiciunea se află nu în
concept re
noţiune sau în idee, ci în expresia lingvistică a cunoscut ca atare, este atît de extraordinar de reală,
acestora, care, evident, nu redă nicicînd adecvat lucrul sau încît socie
conformitatea lucrurilor. Atacul nominalist la adresa teoriei ideilor tatea pe acţiuni a unei uzine electrice plăteşte pe
este în principiu un abuz nejustificat. Reacţia iritată de baza ei divi
apărare a lui Platon a fost de aceea pe deplin dende. Consiliul de administraţie nu s-ar lăsa defel
întemeiată. convins de
irealitatea şi metafizica energiei. „Energie"
16 Griechische Denker, voi. II, p. 158.
desemnează tocmai
conformitatea fenomenelor energetice, care nu
poate fi negată
şi care îşi dovedeşte zi de zi, şi în modul cel mai
izbitor, exis
tenţa, în măsura în care lucrul este real, iar un
cuvînt îl desem
nează în chip convenţional, şi cuvîntului îi revine
„semnificaţie
reală". în măsura în care conformitatea lucrurilor
este reală, se
atribuie „semnificaţie reală" şi noţiunii generice care
o desem
nează ca atare, şi anume o semnificaţie care nu
este nici mai
mică, nici mai mare decît aceea a cuvîntului care
numeşte lucrul
individual. Mutarea accentului valoric de pe o latură
pe alta ţine
de poziţia individuală şi de psihologia momentului
istoric res
pectiv. Este ceea ce Gomperz a identificat şi la
Antistene, în
legătură cu care a subliniat următoarele: „Minte
robustă, repul
sie faţă de orice formă de exaltare, poate şi forţă a
sentimentului
individual pentru care personalitatea particulară şi
deci şi fiinţa
42 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 43
17
individuală trec drept tipul deplinei realităţi." este, fireşte, altceva decît o noţiune generică de
Adăugăm şi invidia celui care nu e cetăţean cel mai înalt ordin, o noţiune care îmbrăţişează
pursînge, a proletarului, a omului pe care destinul existentul în sine şi care contrazice totodată orice
1-a dăruit cu prea puţină frumuseţe şi care vrea să evidenţă într-o măsură mult mai mare decît ideile
ajungă pe culme, fie şi prin demolarea valorii platonice. Euclid a oferit astfel o compensaţie
altora. Acest lucru e caracteristic în mod special pentru disoluţia critică a judecăţii constructive în
pentru cinic, care caută mereu altora nod în simple cuvinte-lucruri. Această atotcuprinzătoare
papură, pentru care nimic nu este sfint din ceea ce unitate este atît de îndepărtată şi de vagă, îneît nu
aparţine altuia şi care nu se dă în lături nici să mai exprimă conformitatea lucrurilor, ea nu este
spargă liniştea unei case, doar spre a avea prilejul un tip, ci structura unei dorinţe de unitate, care
să-şi ofere sfaturile cuiva. îmbrăţişează mulţimea dezordonată a lucrurilor
43. Acestei orientări esenţialmente critice i se individuale. O astfel de dorinţă se impune tuturor
opune lumea de idei a lui Platon în esenţialitatea ei acelora care, apărînd un nominalism extrem,
veşnică. Este limpede că psihologia aceluia care a încearcă să-şi depăşească atitudinea critic
creat o astfel de lume este diametral opusă negativă. Descoperim nu rareori la acest fel de
judecăţii critic destructive mai sus descrise. oameni o noţiune generică unitară, de o
extraordinară neverosimilitate şi arbitrarietate. Căci
Gîndirea lui Platon abstrage din multitudinea
este imposibil să te întemeiezi exclusiv pe principiul
lucrurilor şi creează noţiuni sintetic-constructive
inerentei. Gomperz afirmă pertinent în această
care desemnează şi exprimă conformităţilc
ordine de idei: „O astfel de încercare este de
generale ale lucrurilor ca fiind existentul propriu-zis.
presupus că va eşua în toate timpurile. Absolut
Indivizibilitatea şi supraumanitatea lor este exact
exclusă era izbînda ei într-o lume în care
opusul concretismului propriu principiului inerentei
înţelegerea istorică era absentă, iar o psihologie
care urmăreşte să reducă substanţa gîndirii la unic,
aprofundată lipsea aproape cu desăvîrşire. Pericolul,
individual, concret. Această întreprindere este la
nu numai ameninţător, ci şi inevitabil, era aici ca
fel de imposibilă ca şi valabilitatea exclusivă a avantajele cele mai evidente şi mai clare, dar mai
principiului predicaţiei care urmăreşte să ridice puţin însemnate să le împingă în fundal pe cele
enunţarea unei multitudini de lucruri individuale la ascunse, dar în realitate mai importante. Luîndu-se
nivelul substanţei eterne, cxistînd dincolo de orice drept model lumea animală şi omul primitiv, se
caducitate. Ambele moduri de judecată sînt legi- retezau excrescenţele culturii, atcntîndu-se astfel la
time, după cum ambele sînt proprii, în mod firesc, multe din roadele unei dezvoltări de miriade de
fiecărui om. După opinia mea, lucrul acesta se ani, în mare, suitoare."
19

vede cel mai bine în faptul că tocmai întemeietorul 44. Judecata constructivă, care în opoziţie cu
şcolii megarice, Euclid din Megara, a conceput o inerenta vizează conformitatea lucrurilor, a produs
unitate universală inaccesibilă, situată nemăsurat idei generale ce se numără printre cele mai nobile
de sus în raport de individual şi de cazuistic. El a bunuri ale culturii. Chiar dacă aceste idei sînt acum
18
îmbinat principiul eleat al „existentului" cu neînsufleţite, ne leagă de ele încă fire de
„binele", în aşa fel îneît „existentul" era identic cu indestructibilă tărie, aşa cum spune Gomperz. Şi el
„binele". Acestora le făcea opoziţie doar „răul continuă: „Asemenea corpului lipsit de viaţă, şi
nonexistent". O astfel de atotcuprinzătoare unitate ceea ce e neînsufleţit poate să revendice pe
optimistă nu această cale cruţare, cinstire şi dăruire devotată;
să ne gîndim la statuile, la mormintele şi la drapelele
17Loc. cit., p. 148. soldaţilor. Dar dacă mă silesc să sfîşii această
18Şcoala eleată în filozofie a fost întemeiată de Xenofon din
Elea, în jurul ţesătură, iar strădania mea izbîn-deşte, atunci
anului 500 a. Chr. Sîmburele doctrinei sale stă în ideea decad în sălbăticie şi sufăr pierderi grele, pierd toa-
după care unitatea şi
imuabilitatea existenţei reprezintă singura realitate, iar 19 Griechische Denker, II, p. 137.
lumea fenomenală în
multitudinea ei, doar simplă aparenţă. Xenofon considera
că toate încercările
de explicare a lumii sînt absurde.
44 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 45

te acele senzaţii care par să îmbrace solul dur cît mai mult cu putinţă în procesul spiritual pe
de stîncă al realităţii cu un înveliş bogat de care îl iposta-ziază.
viaţă înfloritoare. Pe valoarea înaltă acordată 46. Şi aici trebuie să ne punem în treacăt
acestei luxuriante, pe preţuirea a tot ceea ce s-ar întrebarea dacă psihologia teoriei platonice a ideilor
putea numi valori dobîndite, se sprijină orice rafinament, ne îndreptăţeşte să presupunem că Platon însuşi
orice podoabă şi graţie a vieţii, orice înnobilare a aparţine tipului introvertit şi dacă psihologia cinicilor
instinctelor animale, tot la fel ca şi orice exerciţiu şi a megaricilor ne îngăduie să-i atribuim pe
artistic şi orice desfătare legată de artă — tocmai Antistene, pe Diogene şi pe Stilpon tipului
acelea pe care cinicii se străduiau fără scrupul şi extravertit? Un răspuns la această întrebare e
cruţare să le nimicească. Fireşte — dar asta nu absolut imposibil de dat. Pe baza unei extrem de
trebuie să li se recunoască de bunăvoie lor şi nici minuţioase cercetări a scrierilor autentice ale lui
puţinilor lor discipoli moderni —, există o graniţă Platon, ca „documents humains", s-ar putea
dincolo de care nu putem să dăm ascultare eventual deduce tipul căruia el personal îi aparţine.
guvernării principiului asociativ, fără a fi acuzaţi Eu însumi nu îndrăznesc să formulez în această
de nebunie, sau chiar de superstiţia ce se altoieşte privinţă o judecată pozitivă. Dacă cineva ar face
pe guvernarea fără limite a acestui principiu."
20 dovada că Platon aparţine tipului extravertit nu m-ar
45. Ne-am ocupat atît de amănunţit de problema mira. în ce-i priveşte pe ceilalţi, tradiţia este atît de
inerentei şi a predicaţiei nu doar pentru că ea lacunară, îneît o decizie este, după părerea mea, cu
reapare în nominalismul şi realismul scolastic, ci şi neputinţă de luat. Atîta timp cît cele două moduri de
pentru că în legătură cu ea nu s-a ajuns încă, şi nu gîndire provin din deplasarea accentului valoric, este fireşte la
se va ajunge vreodată, la împăcare şi la echilibru. fel de posibil ca în cazul unui introvertit senzaţia
Căci e vorba şi aici, din nou, de opoziţia tipică personală să fie împinsă din anumite motive în
dintre punctul de vedere abstract, în care valoarea prim-plan şi să fie supraordonată gîndirii, în aşa fel
determinantă coincide cu însuşi procesul de incit gîndirea să devină critic negativă. în ce-1
gîndire, şi punctul de vedere în care orientarea priveşte pe extravertit, accentul valoric este la el
gîndirii şi a simţirii este (conştient sau inconştient) situat pe relaţia cu obiectul, dar nu în mod necesar
guvernată de obiectul senzorial. în ultimul caz, pe relaţia personală cu acesta. Dacă relaţia cu
procesul spiritual este mijlocul ce ţinteşte punerea obiectul se află în prim-plan, atunci procesul spiritual este
în valoare a personalităţii. Nu e de mirare că tocmai deja, ce-i drept, subordonat, dar el nu are caracter
filozofia proletară a fost aceea care a adoptat destructiv dacă interesul i se îndreaptă doar către
principiul inerentei. Oriunde există suficiente natura obiectului şi ţine la distanţă implicarea
motive de a se pune accentul pe simţirea senzaţiei personale. Avem de a face aici cu conflictul
individuală, gîndirea şi simţirea vor deveni critic special între principiul inerentei şi acela al predicaţiei,
negative, prin carenţă de energie pozitiv-creatoare ca un caz particular ce îşi va găsi în cursul
(care este anume orientată către ţelurile cercetării de faţă o tratare mai adîncită. Particu-
personale), vor analiza şi reduce totul la detaliul concret. laritatea cazului stă în implicarea pozitivă şi
Acumularea, astfel rezultată, de lucruri individuale în negativă a senzaţiei personale. Acolo unde tipul
dezordine va fi în cel mai bun caz subordonată unei vagi (noţiunea generică) reprimă lucrul individual pînă la
unităţi atotcuprinzătoare, al cărei caracter de a face din el o umbră, tipul, ideea, capătă realitate.
deziderat este mai mult sau mai puţin transparent. Acolo unde valoarea lucrului individual suspendă
Acolo însă unde ponderea cade pe procesul tipul (noţiunea generică), lucrează dezintegrarea
spiritual, rezultatul creaţiei spirituale va fi anarhică.
supraordonat multitudinii ca idee. Ideea este 47. Ambele poziţii sînt extreme şi inechitabile,
cît se poate de depersonalizată; senzaţia dar ele creează o imagine a contrariilor care, în ce
personală însă se transformă priveşte claritatea, nu lasă nimic de dorit şi care
tocmai prin exagerare subliniază acele trăsături
20 Loc. cit., II, p. 138. care, într-o formă mai estompată şi mai puţin
manifestă,
46 TIPUR I PSIHOLOGICE P R OB LEM A TIP U R ILOR ÎN ISTO R IA D E ID EI 47

ap a rţ in at ît e s e n ţe i t ip u lu i in tro ve rtit, cît ş i a ce lu i fără ca prin apariţia şi dispariţia obiectelor frumoase el


ex tra v e rt it, ch ia r da că e vorb a de pe rs ona lităţi la ca re să sporească, să se micşoreze ori să îndure o cît de
21
senz a ţia p erson a lă n ue ste îm p in s ă p e pr im u l p la n . Că ci mică ştirbire."
e o m a re d e o se b ir e d e e s e nţ ă d a că , d e p ild ă , s p ir itu a lu l 50. Teoriei platonice i s-a opus, după cum am văzut,
e s tă p în sa u e ste s lu g ă . St ă p în u l gdîneşte
- şi sim te a ltfe l ipoteza critică, potrivit căreia noţiunile generice sînt
de cît slu g a. Nici m ă ca r o a bstra ctiza re asa van
tă a simple cuvinte. în acest caz realul este prius, idealul este
elem e n telor p erso n ale în fav oare a va lorii ge n era le nu posterins. Această opinie este desemnată prin formula
po ate e lim in a c u t o t u l in g e r in ţ e le d e o r d in p e r s o n a l. Ş i universalia post rem.
în m ă s u ra în care a ce stea ex istă , gînd ire a şi sim ţir ea si. între aceste două concepţii se situează aceea
cu p rind a ce le ten dinţedes tr u ctiv e car e p ro v in d in mai moderată şi mai realistă a lui Aristotel, care poate fi
au toa fir m are a p e rs o an e i fa ţă d e racteru
ca l n efa vora b il a l desemnată prin formula universalia in re, care presupune că
co n diţiilor socia le . Am fa ce însă o m agre r e ş e a lă d a că , forma (eîSoq) şi substanţa coexistă. Punctul de vedere
d in c a u z a e x is te n ţe i te n d in ţe lo r p e r s o n a le , vre
a m a să al lui Aristotel este o încercare concretistă de mediere,
re d u ce m ş i va lor ile ge n e ra le la cu re nţi p e rs o n a li s-u bt e în perfect acord cu felul de a fi al lui Aristotel. Faţă de
rani. A c e a st a a r fi o p s e u d o p s ih o lo g ie . D a r e x is t ă ş i transcendentalismul învăţătorului său Platon, a cărui
a c e a s ta . şcoală a căzut mai apoi pradă unui misticism
pitagoreic, Aristotel a fost un om al realităţii, al
b ) Pr o b le m a u n iv e rs a liilo r în s co la s t ic ă
realităţii vremurilor antice, trebuie spus, care cuprindea
48. P r o b le m a c e lo r d o u ă m o d u r i d e ju d e ca t ă a r ă m a s multe elemente de gîndirc concretă, pe care epocile
nere ulterioare le-au trecut în inventarul spiritului uman.
zo lv a tă , că ci —tertiu m no n d atu r.A stfel a tran sm is- o P orphy - Soluţia lui corespunde concretismului acelui common sense antic.
rio s E v u lu i M ed iu : „ M ox d e g en e rib u s e t s p e c ie b u s illu d q u i- 52. Aceste trei forme de gîndire oferă şi criteriile de
d em s iv e su b sista nt siv e in n ud is in tellectib u s p o sita sin t, siv e împărţire a punctelor de vedere în marea controversă
sub sisten tia co rpo ralia sin t an in co rp o ralia, et utru m sep ara ta a medievală a universaliilor, care a constituit, de fapt, şi
sen sibilib u s an in sen sibilib u s posita et circa h aec co n sisten tia, esenţa scolasticii. Nu stă în intenţia mea — fie şi din
dicere recusab o"(„ în ce e a ce priv e şte noţiu n ile d e g e n ş i pricina unei competenţe insuficiente — să intru în
spe cie ,
detaliile acestei dispute. Mă voi mulţumi doar să
p ro b le m a e s t e d a că e le s în t s u b s ta n ţ ia le s a u
formulez cîteva sugestii orientative. Controversa s-a
in t e le c t u a le , d a c ă
iscat o dată cu opiniile lui Johannes Roscellinus, către
sînt m ateria le sau im ate ria le , d a că sînt sep a rate de
lu cr urile se n finele veacului al Xl-lea. Potrivit acestuia, universaliile erau doar
sibile sa u sîn t în e le , o ri în juru l lor.") Pro b le m a a fost , în nomina re rum, nume de lucruri, sau, după cum spune
a ceas tradiţia, flatus voci. Pentru el nu existau decît lucruri
tă form ă, pr eluată de E v ul Me d iu . Se d istin ge pun ctu l de individuale, indivizi. El era, după cum remarcă potrivit
22
ve de re Taylor, „strongly held by the reality of indivi-duals" .
p lato n ic, u n ive rsa lia a n te re mg, en e ra lu l sau id ee a, ca m od e l Concluzia imediat următoare era aceea de a-1 gîndi şi
sa u p a ra d ig m ă a t utu ro r lu cru r ilo r in d iv id u a le , ex is tîn d pe Dumnezeu doar ca individ şi de a dezmembra
(în sp a trinitatea în trei persoane, ceea ce 1-a făcut pe
ţiul ceresc) total d esprins de ele âv ov pavicp xoiua, d upă Roscellinus să ajungă de fapt
cum spu
n e în ţe le a p tă D io tim a într -o co n v o rb ire d e s p re „ fru m o s " 21Banchetul, 211 a, b. [Traducere de Cezar Papacostea, revizuită de Con
stantin Noica, în: Platon, Dialoguri, E.L.U., Bucureşti, 1968 - n. t.\
cu S o -
22H. O. Taylor, The Medieval Mind, voi. II, p. 340; [ţinut energic de
crate: rea
49. „ Fru m o s ce n u s e-n fă ţiş ea ză cu faţ ă , cu br aţe sa u litatea individualului" — n. t.]
cu a lte
în tru ch ip ă ri tru pe ş t i, fru m o s ce n u -i cu ta re g în d , cu ta re
ş tiin ţă ,
ce n u s ă lă ş lu ie şte în a ltă fiin ţ ă d e cît s in e ; n u r e zînidtr-u ă n
v ie
ţu ito r , în p ă m în t , în ce r , s a u o r iu n d e a iu re a ; fr u m o s ce
ră m în e
e l în s u ş i în tr u s in e , p u r u r e a id e n t ic s ie ş i c a fiin d d e u n
s in g u r
c h ip ; fr u m o s d in ca r e s e îm p ă r tă ş e ş te t o t ce -i p e lu m e
fru m o s ,
48 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 49
PSIHOLOGICE

la un triteism. Predominant în epocă, realismul nu anume de oameni, cît şi anumite grupuri de oameni
putea îngădui aşa ceva; în 1092, la sinodul din puneau accentul valoric, corespunzător curentului
Soissons, opiniile lui Roscel-linus au fost vremii lor, pe idee, în aşa fel îneît pentru ei aceasta
condamnate. De cealaltă parte se afla Guillaume de reprezenta o valoare reală, respectiv o valoare de
Champeaux, profesorul lui Abelard, un realist extrem, dar de nuanţă viaţă mai mare decît realitatea lucrurilor individuale. De aceea
aristotelică. Potrivit cu opiniile maestrului său, el pro- lor le era pur şi simplu imposibil să accepte
povăduia că unul şi acelaşi lucru poate să existe presupunerea că ceea ce în ochii lor avea cel mai mare
concomitent în totalitatea sa în diferite lucruri individuale. preţ şi cea mai mare însemnătate nu exista şi în chip
între lucrurile individuale nu ar fi nici un fel de diferenţă real. Ei deţineau dovada cea mai izbitoare a eficienţei
esenţială, ci doar o varietate de „accidente". Această punctului lor de vedere în faptul că îşi orientau manifest
din urmă noţiune caracterizează diferenţele reale dintre viaţa, gîndirea şi simţirea pe direcţia lui. Faţă de
lucruri ca fiind întîmplătoare, tot aşa după cum in extraordinara eficientă a ideii, care este tocmai o realitate,
dogma transsubstanţierii, piinea şi vinul ca atare sînt invizibilitatea ei nu îi aducea nici un prejudiciu. Ei aveau o
„accidente". noţiune ideală şi nu senzualistică a realităţii.
53. De partea realismului se afla şi Anselm din 54. Un adversar al lui Anselm, contemporan cu el,
Canterbury, părintele scolasticii. La el, universaliile sînt anume Gaunilo, obiecta deja că reprezentarea frecventă
situate, pur platonician, în logosul divin. Din perspectiva a unei insule fericite şi perfecte (un fel de ţară a
acestui punct de vedere trebuie înţeleasă şi dovada, feacilor) nu demonstra în chip necesar şi existenţa reală
importantă psihologic, adusă de ci, a existentei lui a acesteia. Obiecţie, evident rezonabilă. Astfel de
Dumnezeu, dovadă denumită ontologică. Această dovadă obiecţii şi altele similare au fost adesea ridicate în
probează existenţa lui Dumnezeu pe baza ideii de Dum- cursul secolelor, ceea ce însă nu a împiedicat argumen-
nezeu. J.H. Fichte a formulat pe scurt acest argument tul ontologic să fiinţeze pînă în vremea din urmă,
astfel: „Existenţa ideii unui nedeterminat în conştiinţa reprezentat fiind în veacul al XlX-lea de Hegel, Fichte şi
noastră demonstrează existenţa reală a acestui Lotze. Astfel de contradicţii nu sînt de atribuit unei lipse
23
nedeterminat." Potrivit opiniei lui Anselm, noţiunea de considerabile de logică sau unei şi mai mari orbiri, de o
parte ori de alta. A proceda astfel ar fi absurd. Mai
fiinţă supremă existentă în intelect include şi calitatea
degrabă este vorba de diferenţe psihologice profunde
existenţei acesteia („non potest esse in intel-lectu solo"*).
care se cer identificate şi reţinute. Presupunerea că ar
Şi de aici deduce că: „Sic ergo vere est aliquid quo
exista doar o singură psihologie, sau doar un singur principiu
maius cogitari non potest, ut nec cogitari possit non
24 psihologic fundamental, reprezintă o insuportabilă
esse: et hoc es tu, Domine Deus noster." Slăbiciunea logică a
tiranie exercitată de prejudecăţile pseudoştiinţifice
argumentului ontologic este atît de evidentă, îneît sînt
privitoare la insul normal. Se vorbeşte întruna de om şi de
necesare explicaţii psihologice în legătură cu motivele
„psihologia" lui, dar aceasta este întotdeauna redusă la
care au determinat un spirit ca Anselm să construiască
formula „nu e nimic altceva decît". Tot aşa se vorbeşte
o astfel de argumentaţie. Motivul cel mai la îndemînă mereu de realitate, ca şi cum ar exista una singură. Realitate
trebuie căutat în dispoziţia psihologică generală a este ceea ce acţionează asupra sufletului omenesc, şi
realismului, respectiv în faptul că atît o clasă nu ceea ce unii oameni presupun că acţionează şi
ceea ce ei generalizează în chip tendenţios. Oricît de
23 Psychologie, voi. II, p. 120.
* „Nu poate exista doar în intelect" — (n. f.) ştiinţific s-ar proceda în astfel de cazuri, nu
24 Proslogion seu Alloquium de Dei existentia, p. 110. [„Există într-adevăr trebuie uitat că ştiinţa nu este „summa" vieţii şi că
ceva în comparaţie cu care nu ne putem reprezenta nimic mai ea nu reprezintă decît una din atitudinile psihologice posibile,
mare şi acela decît una din numeroasele forme de gîndire umană.
eşti Tu, Doamne Dumnezeul nostru" — n. t.\
50 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 51

55.Arg u m en tu l on to log ic n u este u n a rg um en t şi nu argumentului ontologic vine din aceea că el urmăreşte o


este o demonstraţie logică acolo unde este vorba de cu mult
d ovad ă, ci c on statarea psih olog ică a fap tului c ă mai mult decît atîta; anume, de o realitate psihologică
există o c lasă a cărei apariţie şi eficienţă sînt atît de copleşitor de
d e oam eni p en tru care o anum ită id ee are eficien ţă şi evidente, încît nu mai au nevoie de nici un fel de
realitate, argumentare. Consensus gentium dovedeşte că Anselm
o realitate c are atinge, ca să spun aşa, lim ita lum ii avea dreptate atunci cînd constata că Dumnezeu este,
perc eptibile. pentru că este gîndit. Aici e un adevăr evident, ba chiar
Sen zu alistul se prevalează de c ertitu dinea „realităţii" nimic altceva decît o propoziţie de identitate.
sale, după
Demonstraţia „logică" este inutilă şi în plus este fatală,
cum om ul ideii stăruie asupra propriei realităţi
în măsura în care Anselm ţine să demonstreze
psihologice. Psi
realitatea concretă a ideii sale de Dumnezeu. El afirmă:
h ologia trebu ie să se d escu rce c u existen ţa acestor
„Existit ergo procul dubio aliquid, quo maius cogitari
d ouă (sau a 25
m ai m ultor) tipuri, trebuie să evite, în orice condiţii, să non valet, et in intellectu, et in re" (Există deci, fără îndoială,
conceapă ceva, dincolo de care nu poate fi gîndit nimic mai mare, nici în
un ul din tipu ri d rep t o n eîn ţeleg ere ven in d din p artea intelect, nici în lucru [concreteţe, „realitate"]). Noţiunea
c eluilalt de „res" se afla situată în viziunea scolasticii la aceeaşi
şi nu trebuie niciod ată să încerce în m od serios să înălţime ca noţiunea de gînd. Astfel, Dionisie
reducă un tip Areopagitul, ale cărui scrieri au exercitat o influenţă
la altul, c a şi cum orice entitate diferită nu ar fi decît importantă asupra filozofiei Evului Mediu timpuriu, distingea
funcţie de entia rationalia, intellectualia, sensibi-lia, simpliciter existentia
un ce c unosc u t. Ceea ce n u vrea să în sem n e (entităţi raţionale, intelectuale, perceptibile, pur şi simplu
su sp endarea prin existînde). Toma din Aquino numeşte „res", „quod est in
cipiului ştiinţific, incon testab il, potrivit căru ia anima" („ceea ce e în suflet"), dar şi „quod est extra
„prin cipia expli- animam" („ceea ce este în afara sufletului"). Această re-
candi praeter necessitatem non sunt multiplicanda."* marcabilă apropiere lasă să se întrevadă, în concepţia
Căci nece proprie acelor vremuri, urmele concreteţei („realităţii")
sitatea unei m ul titudini de prin cipi i psi hologice e xplicati ve primitive a gîn-dului. Din perspectiva acestei stări de
există. Ab stracţie făcînd d e c ele spu se aic i în spirit se înţelege uşor şi psihologia argumentului
favoarea acestei ontologic. Ipostazierea ideii nu reprezenta deloc un pas
ip oteze, s-ar cuveni să se lăm u reasc ă orice prin esenţial înainte, ci era pur şi simplu un ecou al
fap tul, vred nic senzorialităţii primitive a gîndului. Argumentul contrar al
d e a fi rem arcat, că, în ciud a lic hid ării ap aren t lui Gaunilo nu este din punct de vedere psihologic
d efinitive a ar
suficient, prin faptul că şi ideea unei insule fericite
gu m en tului on tologic d e c ătre K ant, n u pu ţin i au fost
apare frecvent, aşa cum dovedeşte consensus gentium, ea
filozofii
fiind însă, cert, mai puţin eficientă decît ideea de
p ostkan tien i care l-au preluat din nou . Iar astăzi
Dumnezeu, căreia îi revine, drept urmare, o „valoare
sîn tem tot atît
de realitate" mai înaltă.
d e d ep arte, sau c hiar m ult m ai d ep arte, d e a înţelege
p erech ile
d e c on trarii — id ealism -realism , spiritualism -
m aterialism , in
clusiv problemele secundare —-, decît a fost Evul Mediu timpu
riu, care cel puţin dispunea d e o con cepţie unitară
desp re lum e.
56.în favoarea dovezii ontologice nu există nici un
argum ent
log ic c are să corespun d ă in telec tului m od ern .
Argum en tu l on
tologic nu are în sine nim ic de a face cu logica, el este, în forma
în c are n i 1 -a l ăsat An selmn îistor ie, o realita te
p sih olo g ic ă,
ulterior intelectualizat sau raţionalizat, ceea c e,
fireşte, fărăpe-
titio principiisau fără alte sofism e nu s-ar fi putu t
înfăptui. Dar
tocm ai în ac easta se vădeşte valabilitatea de
nezd runcin at a ar
gum ent ului , în af p tu l c ă e l există, şi c ă u n
conse ns us
ge ntiu m
îl p rob ea ză ca p e o rea li ta te g en eral ad m isă. De lu at
în c alc u l
este realitatea, şi nu sofism u l argum en tării ei,
în tru cît eroare a

„Exceptind necesitatea, principiile explicative nu sînt multiplicabile" (n. t.). 25 Loc. cit., p. 109.
52 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 53

57.Toţi c ei care au preluat ulterior argum entul minţi şi-au dat seama de acest lucru nu a fost nici pe
ontologic au departe în măsură să stîrpească din toate capetele
c ăzu t, c el pu ţin în princ ip iu , în eroarea lu i An selm . ideea superstiţioasă de forţă inerentă noţiunii
Argu m en formulate. Evident, este în această superstiţie
26
tarea lu i K an t ar trebu i socotită d efin itivă. N e vom „instinctivă" ceva care nu vrea să fie stîrpit, pentru că
referi d e prezintă o legitimitate existenţială, căreia însă pînă
aceea, p e scurt, la ea. După Kant, „conceptul unei acum nu i s-a acordat suficientă atenţie. Paralogismul
fiinţe ab solut (concluzia eronată) se introduce în acelaşi fel în
n ecesare este u n concept p ur al raţiunii, ad ică o argumentul ontologic, adică printr-o iluzie, explicată de
sim plă id ee a Kant după cum urmează: el vorbeşte mai întîi despre
cărei realitate obiectivă nu e nici pe departe dovedită afirmaţia privitoare la „subiecte absolut necesare", de
prin faptul al căror concept este intim legat conceptul de
c ă raţ iu ne a a re n e vo ie d e ea ." existenţă pur şi simplu şi care deci nu pot fi suprimate
58.D ar „nec es it at ea n ec on diţion at ă a ju d ec ăţilo r n u fără contradicţie internă. Acest concept ar fi acela al
este o „fiinţei infinit reale". „Această fiinţă, spuneţi voi, are
necesitate absolu tă a lucru rilor. Căci n ecesitatea toată realitatea şi voi sînteţi îndreptăţiţi să admiteţi ca
ab solută a ju posibilă o astfel de fiinţă [...]. însă în realitatea totală
este cuprinsă şi existenţa, deci existenţa este inclusă în
d ecăţii este doar o n ecesitate con diţionată a luc rului
conceptul de posibil. Iar dacă acest lucru este suprimat,
sau a pre
este suprimată şi posibilitatea internă a lucrului, ceea
dicatului în jud ec ată."
ce este contradictoriu. Răspund: voi aţi şi comis o
59.Pu ţin m ai în ain te, K an t m enţion ase ca exem lu pde
contradicţie cînd aţi strecurat în conceptul unui lucru pe
jude
care aţi voit să-1 gîndiţi numai în ce priveşte
cată n ecesară faptul că un triunghi are trei unghiuri.
posibilitatea lui, conceptul existenţei lui, indiferent sub
La această
ce nume ascuns. Dacă vă îngăduim acest lucru, voi aţi
propoziţie se referă atunci cînd continuă: „Judecata cîştigat în aparenţă, dar în realitate n-aţi spus nimic; căci
precedentă voi aţi comis o simplă tautologie."
27

nu afirm a că trei unghiuri sînt absolut necesare, ci că, 60. „A fi nu este, evident, un predicat real, adică un
dacă este concept despre ceva care s-ar putea adăuga
dată condiţia c ă un triungh i există (este dat), atunci în conceptului unui lucru. Ci este numai poziţia unui lucru
m od ne sau a unor anumite determinări în sine. în folosirea
cesar există (în el) şi trei unghiuri. Cu toate acestea, logică, acest verb este numai copula unei judecăţi.
necesitatea Judecata: Dumnezeu este atotputernic conţine două concepte
log i că a d ov ed i t o at ît d e m are p u tere d e ilu zi e, în cît care îşi au obiectele lor. Dumnezeu şi atotputernicia;
după ce micul cuvînt este nu e vreun predicat în plus, ci numai ceea ce
ne-am format despre un lucru un concept a priori astfel încît, pune predicatul în relaţie cu subiectul. Dacă însă iau
d u p ă p ărerea n oastră, existen ţ a să fie c up rin s ă în subiectul (Dumnezeu) cu toate predicatele lui (dintre care
sfera lui, d e face parte şi atotputernicia) şi zic: Dumnezeu este sau este un
aic i s-a crezut c ă se poate con chide cu certitudin e că, Dumnezeu, eu nu adaug un nou predicat la conceptul despre
deoarece Dumnezeu, ci pun numai subiectul în sine cu toate
existen ţa este atrib uită în m od necesar obiectu lu i predicatele lui, şi anume obiec-
ac estui con
cept, adică în condiţia că eu pun acest obiect ca dat 27 Kritik der reinen Vernunft. [Ed cit., p. 478 - n. t.}
(ca existînd),
a t u n ci şi e x is te n ţ a l ui e st e p u s ă în m o d n e c e sa r
(d u p ă re g u l a
iden tităţii) şi că, în c onsecinţă, această fiinţă este ea
însăşi ab
solut n ec esară, fiin dc ă existen ţa ei este g îndită în
ac elaşi tim p
într-un con cept arbitrar adm is şi cu condiţia că eu pun
obiectul
lui." Pu tere a iluziei, la care Ka nt fac e aluzie aici , nu e nim ic
altceva decîtputerea prim itivă, m agică a cuvîntului,
proprie în
chip tainic şi noţiunii. A fost n ecesară o lungă evoluţie
pînă c e
oam enii au înţeles tem einic căjlatus voc i,cuvîn tul, nu
înseam nă
şi nu p rod u c e d e fiec are d at ă realit at e. Da r fa p tu l c ă
an u m ite

26 Kant, Kritik der reinen Vernunft. [Pentru citatele care urmează din
această lucrare v. ediţia românească Critica raţiunii pure. Traducere de
Nicolae Bagdasar şi Elena Moisuc, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969,
pp. 475, 476-477 - n. t.]
54 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR tN ISTORIA DE IDEI 55

tu l, în rela ţie cuconcep tu l m eu . A m be le treb u ie să con ţină po s tu la t a l ra ţiu n ii p ra ct ice , care re z u ltă d in res p e ctu l
e xact a ce la ş i lu cru , ş i d e a ce e a la co n ce p t u l ca re cu no s cu t a prio ri „ p en tru le g e a m o ra lă ca m ob il n e ces a r ,
e x p r im ă n u m a i psoib ilitat e a n u s e po a te ad ă u ga n im ic v iz în d b u n u l s u p re m şi ca p rem is ă d e cu rg în d d e a ici a
29
m a i m u lt pr in fa pt u l că e u g în d e s c o b ie ctu l lu i ca ab s o lut re a lităţ ii o b ie ctive aaceleiaşi".
d a t (p rin ex p r es ia : e l es te ). Şast i fe l, re a lu l n u con ţine 64. „ E s s e in a n im a " e s t e o s t a r e d e fa p t p s ih o lo g ic ă ,
n im ic m ai m u lt de cît sim plul po s ib il.sută O de taleri rea li în le
nu conţin nim ic m a i m ult de cît o sută d e taleri p osib ili." g ă tu r ă c u c a re s e ce re d o a r p r e c iz a t d a că a p a re o d a tă ,
61.„ D a r la a v e r e a m e a , o s u tă d e t a le ri re a li în s e a m n ă de mai
mai m u lte o r i s a u în c h ip u n iv e r s a l în p s ih o lo g ia u m a n ă .
m u lt d e c ît s im p lu l c o n c e p t d e s p re o s u tă d e t a le r i S ta r e a d e
(a d ic ă a p o fa pt n u m ită D u m ne z e u ş i form u lată dre pt „b u n u l su p re m "
s ib ilit ăţii lor)." se m
62.„O ricare ar fi de ci co n ţin ut u l ş i s fecon ra cep tulu i n ostru n ifică , a şa cu m in d ică şi ter m en ii, va lo a re a su fle tea s că
d e sp re u n obiect, to tu şi treb uie să ie ş im din e l pe ntru ce a m a i
a-i atribu i în a lt ă sa u , cu a lte cu v in te , re pr e z e n tare a că r e ia i se
e x iste nţa . L a o b ie ct e le s im ţ urilo r se re a liz e az ă co n fer ă s a u
a ce as ta p rin le îi re v in e e fe ct iv im p o rt a n ţa ce a m a i m a re ş i g e n e ra lă în
r a p o rt
g ă t u r a c u v r e u n a d in p e r c e p ţ iile m e le d u p ă le g i
cu dete rm inare a acţiu nii şi g în d irii no as tre . în lim b a ju l
e m p ir ic e , d a r
p sih o lo
p e n tr u o b ie c t e le g în d ir ii p u r e n u e x isab t ăso lu t n ici u n
g ie i a n a litice , n oţ iu n e a d e D u m n e ze u co in cid e cu a ce l
m ijlo c
co m p le x
d e a c u n o a ş t e e x is t e n ţ a lo r , d e o a r e c e e a a r t r e b u i
d e r e p r e z e n t ă ri ca r e , c o re s p u n z ă to r d e fin iţ ie i d e m a i
cuno scută
sus, con
co m p let a prio ri; în să co n ş tiin ţa n o a st ră d es p r e o r ice ce ntr ea z ă în s in e ce a m a i m a re ca n tita teelibid d o (en ergie
e x iste nţă p si
(fie n e m ijlo cit p r in p e rc e p ţ ie , fie p rin ra ţ io n a m e n te h ic ă ). D r e p t u r m a r e , n o ţ iu n e a d e D u m n e z e u a s u fle t u lu i
c a r e le a g ă a r fi
c e v a c u p e r c e p ţ i a ) a p a r ţ in e c u t o t u l u n i t ă ţ ii e fectiv dife rită în fun cţie de in d iv id , cee a ce core sp un d e,
e x p e r ie n ţ e i ; ş i o d e alt
e x iste nţă în a fara a ce s tu i cîm p nu p o a t e fi d e cla ra tă , fe l, e x p e r ie n ţe i. D u m n e z e u n u e s t e n ic i m ă ca r în id e e o
d e s ig ur, în fiin ţ ă
m o d a b s o lu t c a im p o s ib ilă , e a în să e s t e o s u p o z iţ ie sta b ilă , cu a tît m at pu ţin în realitate . Că ci cea m a i în a ltă
p e ca r e n u v alo are
28
o pu tem ju stifica prin n im ic." a ct iv ă a s u fle t u lu i u m a n e s t e , d u p ă c u m s e ş t ie , fo a rt e
63.A ce as tă lu n g ă r em e m o ra re a an a liz e i fu n da m en t a le d ife r it
a lu i lo ca lizată . Ex istă u nii, uv 6 8eo q f] Ko iW r a , a l căror
Ka nt m i s -a p ăru t n e ces a ră , t o cm a i d eo a re ce g ăs im Du m ne ze u
a ici ce a m a i este p în tecu l{ Ep is to la S f. A p os to l Pa ve l că tr e F ilip e3, n i,
p u ră d is t in c ţ ie în t r ee sse in in te lle c tuş i es se in re.H e g el i- 19 ),
a b an u l, ştiin ţa, pu tere a , se xuaatea lit etc. Psihologia indiv idului
re pro şa t lu i Ka n t că n oţiu n e a d e D u m n e z e u n u p oa te se
fi co m pa d ep la se az ă , ce l p u ţin in ce p riv e şte trăs ă tu r ile e i
rat ă cu o s u tă d e ta ler i im a g ina r i. D a r , d up ă cum fu n d a m e nta le ,
s p u ne p e b u nă în fu n cţie d e lo ca liz are a b u n u lu i su p re m , în a ş a fe l în e ît o
d r e pt ate Ka n t, lo g ica fa ce a bs tr a cţie d e or ice „te o
co n ţin ut , că ci a lt rie p s ih o lo gică ", înte m e iată e xclu siv p e un instin ct
m in t e r i, d a c ă a r p r e v a la u n c o n ţ in u t o a r e c a r e , e a a r fu nda m en ta l
în c e t a s ă o a recare , d e ex em p lup, e lă co m ia d e p u t e r e s a u p e
m a i fie log ică . între varian te le sau -sa u ale un e i s e x u a lita t e ,
a lter native, a d ică a p lica tă u n u i in d iv id d e altă o rien tar e nu va p u tea
d in p u n ctu l d e v ed e re a l lo g ic ii, ca în to td e aunnua ,e x is tă o a n icio d ată e x
treia p o s ib ilita te . D a r în tre „in t e lle ctus " ş i „re s " e x is tă p lic a a d e cv a t d e c ît tră s ă t u ri d e im p o r ta n ţă s e c u n d a ră .
ş i „a n i
m a", iar ac es t „ ess e in an im a " fac e în trea g a arg u m e n tare o n to c) în c erc are a d e u n ifica re a lu i A b ela rd
lo g ică in u tilă . K a n t în s uş i a în tre p r in sKîn ritik d er 65. N u e s t e lip s it d e i n t e r e s s ă s e e x a m in e z e f enl u l î
p ra ktisch en c a re
V ernunftîn ce rca rea g ene roa să de a-1 on o ra pr in s co la s t ic a a în c e r c a t s ă s t in g ă c o n tr o v e r s a
re flecţie filozo u n iv e rs a liilo r ş i s ă
fic ă p e „ e s s e in a n im a " . E l îl in t ro d u ce a co lo p e c r e e z e u n e c h ilib r u în tr e o p o z iţ iile t ip o lo g ic e ,
D u m n e ze u c a d e s p ă r ţ it e p r in
te rtiu m no n da tu r.A c e a s tă în ce r ca r e d e e c h ilib r a re e s te
28 Kritik der reinen Vernunft. [Ed cit., pp. 480, 481 - n. t.]
o p e ra
lu i A b e la rd , a a ce lu i b ă r b a t n e fe ricit ca r e , a rs d e reiu b i
p en tru

29 Kritik der praktischen Vernunft, I, II, III, p. 159.


56 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 57

Heloîse, a trebuit să-şi plătească pasiunea cu pierderea De la realism, împrumută adevărul după care „genurile"
virilităţii. Cine cunoaşte viaţa lui Abelard ştie în ce şi „speciile" sînt îmbinări de factori individuali şi de
măsură propriul său suflet adăpostea acele perechi de lucruri individuale, în temeiul asemănărilor lor
contrarii a căror reconciliere filozofică îi stătea atît de incontestabile. Punctul de vedere mediator este pentru el
30
mult la inimă. Remusat îl caracterizează pe Abelard drept conceptualismul, care se cuvine înţeles ca o funcţie ce
un eclectic care, deşi a criticat şi a respins toate teoriile conferă inteligibilitate obiectelor individual percepute,
formulate pe seama universaliilor, a preluat totuşi „din care le clasifică pe acestea în baza asemănării dintre
ele tot ceea ce era adevărat şi rezistent". Scrierile lui ele în genuri şi specii şi care le aduce astfel de la
Abelard sînt, în segmentul în care se referă la multitudinea lor absolută la o relativă unitate. Pe cît de
universalii, greu accesibile şi confuze, căci autorul lor indubitabile sînt multitudinea şi varietatea lucrurilor
cîntăreşte continuu toate argumentele şi toate individuale, pe atîta este şi existenţa similitudinilor care
aspectele; şi tocmai faptul că nu a dat întî-ietate nici face posibilă reunirea lor în concept. Pentru acela care,
unui punct de vedere declarat, ci a încercat să înţeleagă psihologic vorbind, este precumpănitor axat pe
şi să împace contrariile, a făcut ca nici discipolii săi să perceperea asemănării dintre lucruri, noţiunea colectivă
nu îl înţeleagă corect. Unii l-au interpretat ca fiind este, ca să spun aşa, dată, adică se impune expres, cu
nominalist, alţii ca fiind realist. Această neînţelegere evidenţa de nedezminţit a percepţiei senzoriale. Aceluia
este caracteristică, deoarece e mult mai uşor să însă care este psihologic orientat pe perceperea mai cu
gîndeşti corespunzător cu un anume tip, rămînînd logic seamă a diferenţei dintre lucruri, asemănarea acestora
şi consecvent în interiorul lui, decît să gîndeşti nu îi este intuitiv dată, ci doar diversitatea lor care i se
corespunzător ambelor tipuri, în absenţa unei poziţii impune cu aceeaşi evidenţă cu care i se impune
celuilalt asemănarea. S-ar zice că empatia (Einfuhlung) cu
intermediare.
obiectul este acel proces psihologic care pune într-o
Atît curentul nominalist, cît şi curentul realist
lumină deosebit de puternică tocmai deosebirea dintre
conduc, fiecare în parte, la rigoare, claritate şi unitate.
un obiect şi altul, iar abstragerea din obiect este acel proces
încercarea de a cîn-tări şi echilibra opoziţiile duce însă
destinat în mod special să treacă peste deosebirea reală
la confuzie şi la o concluzie care în raport cu sensul
dintre obiectele individuale, în favoarea asemănării
tipurilor este nesatisfăcătoarc, deoarece nu poate
generale dintre ele, care este temelia însăşi a ideii.
mulţumi pe deplin nici pe unul, nici pe celălalt.
Empatia şi abstragerea reunite dau acea funcţie care
Remusat a extras din scrierile lui Abelard o întreagă
stă la baza noţiunii de conceptualism. Acesta se
serie de afirmaţii contradictorii în legătură cu subiectul sprijină pe funcţia psihologică, singura posibilitate reală
de faţă. El exclamă: „Faut-il admettre, en effet, ce de anulare a divergenţei dintre nominalism şi realism şi
vaste et incoherent ensemble de doctrines dans la tete d'un de readucere a lor într-o singură matcă.
31
seul homme, et la philosophie d'Abelard est-elle le chaos?" 67. Deşi Evul Mediu ştia să spună cuvinte mari despre
66. De la nominalism, Abelard preia adevărul potrivit suflet, nu dispunea de nici un fel de psihologie, aceasta
căruia universaliile sînt „cuvinte", în sensul de convenţii fiind, în genere, una din cele mai noi ştiinţe. Dacă ar fi
spirituale exprimate prin limbă; preia mai departe existat pe atunci psihologia, Abelard ar fi ridicat pe
adevărul după care un lucru nu este în realitate nimic „esse in anima" la rangul unei formule mediatoare. Ceea ce
general, ci întotdeauna ceva particular, iar substanţa Remusat a înţeles perfect: „Dans la logique pure, Ies
nu e niciodată universală, ci individuală. universaux ne sont que Ies termes d'un lan-gage de convention. Dans
la physique, qui est pour lui plus transcendante qu'experimentale, qui
30Charles de Remusat, Atâlard.
est sa veritable ontologie, Ies genres et Ies especes se fondent sur la
31Loc. cit., t. II, p. 119. [„E într-adevăr de admis acest ansamblu
vast şi maniere dont Ies etres
incoerent de doctrine în mintea unui singur om, şi să fie oare
filozofia lui Abe
lard acest haos?" — n. t.\
58 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 59
sont reellement produits et constitues. Enfin, entre la logique 69. Pentru acela ca re trece cu ved erea existenţa
pure et la physique, ii y a un milieu et comme une science mi- tipu rilor psi
toyenne, qu'on peut appeler une psychologie, ou Abelard re- hologic e, ia r prin ac ea sta , faptul că ad evă rul unuia
cherche comment s'engendrent nos concepts, et retrace toute dintre tipuri
cette genealogie intellectuelle des etres, tableau ou symbole de reprezint ă ero area c eluila lt, s tră d an ia lu i Ab ela rd n u
32
leur hierarchie et de leur existence reelle." înseam nă
68. Chiar dacă şi-au lepădat haina scolastică şi au m ai m u lt decît o a rg uţie sco la stică în p lu s. D a r da că
apărut într-o nouă travestire, universalia ante rem şi recu no a ş
post rem au rămas obiect de controversă pentru tem existenţa am belor tipuri, încercarea lui Abelard
toate secolele care au urmat. în esenţă era vorba cap ătă pen
de aceeaşi veche problemă. De-a lungul timpului, tru noi o im portanţă considerabilă. Abelard caută
încercările de soluţionare a ci au făcut să se aplece punctul de ve
balanţa cînd de partea realismului, cînd de cea a dere interm ediar însermo, prin care înţelege nu atît
nominalismului. Scientismul veacului al XlX-lea a „discursul",
împins din nou problema în direcţia nominalistă, c ît p ro p o zi ţia fo rm a t ă , a lc ă tu it ă în v ed er ea u n u i
după ce filozofia de la începutul aceluiaşi veac s en s a n u m e,
dăduse în cel mai înalt grad satisfacţie realismului. deci o definiţie care uzează, în scopul fixării sensului
Dar opoziţiile nu mai sînt acum atît de acuzate ca
ei, de m ai
pe vremea lui Abelard. Dispunem de o psihologie,
m u lte c u v in te. El n u v o rb eşt e d esp verb re um , că c i în
de o ştiinţă mediatoare, capabilă să îmbine în mod
a c c ep ţia
unic ideea şi obiectul, fără a Ic forţa în nici un fel.
nom inalismului acesta nu este decît vox, flatus voci.Or, m area
Această posibilitate ţine de esenţa psihologiei, dar
p res ta ţie p siho lo gică a n o m ina lism ului a ntic , c a şi a
nimeni nu poate să afirme că pînă acum psihologia
c elui m e
şi-ar fi îndeplinit această misiune. în acest sens,
diev al, to cm ai în a ceasta rez id ă , în fa p tu l d e a fi
trebuie să dăm dreptate afirmaţiei lui Remusat
după care: „Abelard a donc triomphe; car, malgre Ies graves d e za rticu la t
restrictions qu'une critique clairvoyante decouvre dans le tem einic identitatea prim itivă, m agică sau m istică
nominalisme ou le conceptualisme qu'on lui impute, son esprit dintre cuvînt
est bien l'esprit moderne â son origine. II l'annonce, ii le şi realita tea obiectiv ă, prea tem einic pentru tipul
devance, ii le promet. La lumiere qui blanchit au matin um an care îşi
l'horizon est deja celle de l'astre encore invisible qui doit are rădăcinile nu în obiecte, ci în abstragerea ideii
eclairer le monde."
33 despre obiec
te. Abelard era un sp irit prea larg spre a fi putut trece cu
32Loc. cit., t. II, p. 112. [„în logica pură universaliile nu sînt decît vederea
termenii valo area nom inalism u lu i. Oricum , pe ntru el, cuvîntu l vox era,
unui limbaj convenţional. în fizică — pentru el, mai degrabă în s c h im b , p ro p o ziţia , în lim b a ju l lu seirmo , în sem n a
transcendentă c u m u lt
decît experimentală —, adevărata lui ontologie, genurile şi m a i m u lt, c ă ci a d u c ea c u s in e u n s en s c o n s titu it,
speciile se înteme
iază pe felul în care flintele sînt într-adevăr produse şi
d e s c ria el e
constituite. în fine, între m e n te le c o m u n e , id e a le , g î n d i te , p e r c e p u t e p ri n g în d ir e a l e
logica pură şi fizică, există un punct la jumătatea drumului şi obiectelor. însermo, şi numai acolo, trăia universalul. Din
oarecum o ştiinţă acest
mediană, care poate fi numită psihologie, şi în care Abelard m otiv u şor de înţeles, Ab ela rd a fost soc otit şi
cercetează felul în nom inalist, evi
care iau naştere conceptele noastre şi trasează toată această
dent, pe nedrept, căci pentru el, universalul av ea o
genealogie intelec
tuală a fiinţelor, tablou sau simbol al ierarhiei şi al existenţei realitate m ai
IOT reale" — n. t.) m are d ecît cuv în tul.
33Loc. cit., t. II, p. 140. [„Prin urmare, Abelard a triumfat; căci 70. E x p rim area co nc ep tu alism ului îl va fi co stat sc um p p e
în ciuda Ab elard, c ăc i d oc trin a s e a g reg a se în m o d nec esa r
gravelor restricţii pe care critica lucidă le descoperă în din c on tra
nominalismul sau con-
dicţii. U n ep itaf la adresa lui, păstrat într-un
m anuscris din O x
ford, ne dă, cred, o idee perfectă despr e caracteru l
parad oxal al
în văţă turii sale:
Hic docuit voces cum rebus significare,
Et docuit voces res significando notare;

ceptualismul ce i se impută, spiritul său este tocmai spiritul


modern la obîrşia sa. El îl anunţă, îl anticipează, îl făgăduieşte.
Lumina care albeşte orizontul în zori este deja aceea a astrului
încă invizibil care trebuie să lumineze lumea" - n . t.\
TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 61

Errores generum correxit, ita specierum. zut în cazul lui Tertullian, într-un om al
Hic genus et species in sola voce locavit, sentimentului, ale cărui simţiri rămîn însă în
Et genus et species sermones esse notavit. orbita ideilor sale. Cel transformat prin compensare
în logician rămîne însă cu lumea sa de idei în orbita
Sic animal nullumque animal genus esse probatur, obiectelor.
Sic et homo et nullus homo species vocitatur.
34
72. Cu aceste observaţii ajungem la partea slabă a
gîndirii lui
71. Opoziţia abia dacă se poate sintetiza Abelard. Soluţia sa este unilaterală. Dacă în cazul
altminteri decît prin paradox, în măsura în care se opoziţiei din
tinde către o expresie care să se sprijine, în tre n om in alism şi realism ar fi vorba doar d e o
principiu, pe unul din cele două puncte de vedere, confruntare lo-
în cazul de faţă pe punctul de vedere intelectual. gico-intelectuală, arunci s-ar putea pune întrebarea
Nu trebuie să uităm că diferenţa fundamentală de ce în final
dintre nominalism şi realism este nu doar de nu ar fi p osibilă şi o altă form ulare în afară d e cea
natură logică intelectuală, ci şi psihologică, paradoxală.
aceasta din urmă reductibilă în cele din urmă la o Pentru că este vorba însă de o opoziţie psihologică,
deosebire tipică de atitudine psihologică, atit faţă atunci orice
de obiect, cit şi faţă de idee. Acela a cărui atitudine form ulare unilaterală, logic-intelectuală trebuie să
este ideală va sesiza totul şi va reacţiona la tot din se sfirşească
unghiul de vedere al ideii. Acela care este însă în paradox. „Sic et homo et nullus hom o species vocitatur." Ex
orientat pe direcţia obiectului va sesiza şi va presia logic intelectuală este absolut incapabilă, fie
reacţiona din unghiul de vedere al senzaţiilor sale. şi ca sermo,
Abstracţia îl interesează abia în al doilea rînd, să ne ofere acea formulă m ediană capabilă să dea
motiv pentru care tot ceea ce trebuie să fie gîndit seam a, în m od
pe marginea obiectelor i se pare mai puţin important, şi egal, de esenţa celor două poziţii psihologice opuse,
invers, celuilalt. Insul branşat pe obiect este, căci ea vine
fireşte, nominalist — „numele e vorbă goală şi fum" în întregim e d in direcţia ab stractă şi ign oră cu
—, în măsura în care nu s-a deprins încă să-şi desăvîrşire rea
compenseze atitudinea orientată pe direcţia litatea concretă.
obiectului. El se transformă, dacă are abilitatea 73. Oric e form u lare logic-intelectu ală — oric ît d e
necesară, într-un logician riguros care nu îşi află p erfectă
perechea în exactitate, metodă şi ariditate. Cel — deposedează im presia pe c are o lasă obiectul de
orientat ideal este, fireşte, logic, motiv pentru care, vivacitatea
de fapt, el nu poate înţelege şi aprecia manualul de şi im ediatitatea ce îi sînt proprii. Ea trebuie să
logică. Dezvoltarea compensatorie transformă acest procedeze astfel,
tip, aşa cum am vă- spre a se putea constitui ca atare. Dar în felul acesta se pierde
tocm ai ceea ce, pentru punctul de vedere extravertit, este esen
34 Acesta ne-a învăţat că, doar împreună cu lucrurile, ţial, anum e rap ortarea la obiec tul real. N u există d e
cuvintele au sens; Şi ne-a învăţat că semnificînd, aceea nici
cuvintele desemnează lucruri; A corectat erorile de gen, o p osib ilitate d e a găsi în direc ţia uneia sau a alteia
la fel pe cele de specie. Acesta a aşezat genul şi specia dintre ati
într-un singur cuvînt Şi a observat că gen şi specie sînt
un fel de a spune tudini o form ulă unificatoare, întrucîtva
m ulţum itoare. Şi totu şi
Aşa se dovedeşte că fiinţă şi nici o fiinţă om u l nu p oate — chiar dac ă sp iritul său p oate — să
constituie un gen Aşa şi om şi nici un om se stăruie în
numeşte specie.
o problem ă de filozofie
acest conflict care nu este doar
îndepăr
tată, ci una a raporturilor repetate, de zi cu zi,
ale omului cu
sin e în su şi şi cu lu m e a din ju r . Şi pe ntr u că de ,
fapt, despre
această problemăeste vorba, conflictul nici nu poate fi
rezolvat
printr-o discuţie argumentată nominalist sau
realist. Este nevoie
de soluţia unui al treilea punct de vedere
mediator. Luiesse in
intellectu îi lipseşte realitatea palpabilului, lui esse
in re îi lip
seşte spiritul. Ideea şi lucrul se întîlnesc însă în
psihicul omului,
care ţine cumpăna între ele. Ce este în definitiv
ideea, dacă psi
hicul nu îi m ijloce şte o valoare vie? Şi ce este
lucrul obiectiv,
dacă psihicul îi retrage forţa ce condiţionează
impresia senzo-
62 TIPURI PSIHOLOGIC E PR O BLEM A TIPU R ILO R ÎN ISTO R IA D E ID EI 63

rială? Ce este realitatea, dacă ea nu există în noi înşine, ţei. Aceste calităţi, fantezia le are în comun cu visul,
dacă nu esse in animal Realitatea vie nu este dată în chip care însă este într-o măsură şi mai mare involuntar şi
exclusiv nici prin atitudinea obiectivă, reală a straniu.
lucrurilor, nici prin formula ideii, ci doar prin îmbinarea 75. Raportul omului cu fantezia este în bună parte
amîndurora în procesul psihologic viu, prin esse in anima. Doar determinat de raportul său cu inconştientul în genere.
prin activitatea vitală, particulară a psihicului, percepţia La rîndu-i, această din urmă relaţie este determinată de
senzorială atinge acea adîncime a impresiei, iar ideea spiritul vremii. După gradul de predominanţă a
acea forţă eficientă care sînt, amîndouă, părţi com- raţionalismului, individul va fi mai mult sau mai puţin
ponente indispensabile ale unei realităţi vii. Această înclinat să se lase în voia inconştientului şi a produselor
activitate proprie psihicului, care nu se poate explica acestuia. Creştinismul manifestă tendinţa certă, de
nici ca reacţie reflexă la stimuli senzoriali, nici ca organ altfel ca orice formă închisă de religie, de a reprima pe
executiv al ideilor eterne, este, ca orice proces vital, un cît posibil inconştientul individului şi de a-i paraliza
act creator neîntrerupt. Nu pot denumi această astfel fantezia. în locul lor, el oferă viziuni simbolice cu
activitate altminteri decît prin termenul de fantezie. relief solid, destinate să înlocuiască total inconştientul
Fantezia este tot atît de mult sentiment pe cît este gînd, tot atît individului. Reprezentările simbolice ale tuturor religiilor
de mult intuiţie pe cît este senzaţie. Nu există nici o sînt figurări de procese inconştiente în forme tipice,
funcţie a psihicului care să nu se lege indistinct prin ea general obligatorii. învăţătura religioasă oferă informaţii
de celelalte funcţii psihice. Ea ne apare cînd drept aşa zicînd definitive despre „lucrurile" ultime, despre
ceva primordial, cînd drept produsul ultim şi cel mai spaţiul situat dincolo de conştiinţa umană. De cîte ori
cutezător al sintezei tuturor facultăţilor. De aceea fantezia avem posibilitatea să urmărim apariţia unei religii,
îmi pare a fi expresia cea mai limpede a activităţii observăm că figurile doctrinei îi apar chiar
psihice. Ea este înainte de toate activitatea creatoare întemeietorului ei drept revelaţii, deci concretizări ale
din care izvorăsc răspunsurile la toate întrebările re- fanteziei sale inconştiente. Formele izvorîte din
zolvabile, ea este mama tuturor posibilităţilor în care sînt inconştientul acestuia sînt declarate general valabile şi
viu îmbinate, asemenea tuturor contrariilor psihologice, înlocuiesc astfel fanteziile individuale ale altora. Evanghelia după
lumea dinăuntru şi cea din afară. Fantezia a fost şi este Matei ne-a păstrat un fragment privind acest proces din
întotdeauna puntea de legătură între revendicările viaţa lui Cristos: în relatarea ispitirii, vedem cum ideea
ireconciliabile ale obiectului şi ale subiectului, ale de regalitate se ridică din inconştientul lui Cristos sub forma
extraversiei şi ale introversiei. Doar în fantezie sînt reunite vedeniei diavolului care îi oferă puterea peste împărăţiile
ambele mecanisme. lumii. Dacă Cristos ar fi înţeles greşit, concretistic,
74. Dacă Abelard ar fi ajuns pînă la cunoaşterea această fantezie, interpretînd-o în sens propriu, am fi
deosebirii psihologice dintre cele două puncte de avut un nebun în plus pe lume. Dar el şi-a respins
vedere, el ar fi trebuit să se refere la fantezie în vederea concretismul fanteziei şi şi-a făcut intrarea în lume ca
formulării expresiei unificatoare. Dar în imperiul ştiinţei, un rege peste împărăţiile cerului. Nu a fost un paranoic, cum
fantezia este tabu, la fel şi sentimentul. Dacă vom de altfel s-a văzut din chiar succesul său. Opiniile
identifica însă natura psihologică a opoziţiei funda- exprimate ocazional în acest sens din direcţie
mentale, psihologia se va vedea silită să recunoască psihiatrică nu sînt decît ridicole palavre raţionaliste,
nu doar punctul de vedere al sentimentului, ci şi pe străine de înţelegerea unor astfel de fenomene din
acela al fanteziei mediatoare. Aici însă intervine marea istoria omenirii. Forma sub care Cristos a înfăţişat lumii
dificultate: în cea mai mare măsură fantezia este un conţinutul inconştientului său a fost preluată şi
produs al inconştientului. Ea cuprinde, fireşte, declarată universal obligatorie. Toate fanteziile
componente conştiente, dar este în esenţă involuntară şi individuale şi-au pierdut astfel valabilitatea şi valoarea,
se opune, de fapt, ca o prezenţă străină, conţinutului devenind chiar obiect de persecuţie, aşa cum o
conştiin- dovedesc destinul mişcării gnostice, ca şi acela
64 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 65

al ereticilor de mai tîrziu. întocmai spune şi profetul 77.„Există răstimpuri în care nu vedem pe nim eni şi
35
Ieremia (23: 16, 25-28) : totuşi
„Aşa zice Domnul Savaot: «Nu ascultaţi de cuvintele auzim zgomotul lucrărilor diavoleşti, şi e ca şi cum
proorocilor, care vă profeţesc, că vă înşală, povestindu- cineva ar
vă închipuirile inimii lor [subl. lui C.G. Jung] şi nimic din cînta un cîntec cu glas tare, şi în alte răstimpuri e ca
cele ale Domnului.»" şi cum am
„Am auzit ce zic prooroci care profeţesc minciuni în auzi cuvintele Sfintei Scripturi, ca şi cum o fiinţă vie i-
numele Meu. Ei zic: «Am visat, am văzut în vis.»" ar repeta
„Pînă cînd proorocii aceştia vor spune minciuni şi vor cuvintele, şi sînt întocmai acelea pe care le-am auzi,
vesti înşelătoria inimii lor?" dacă cineva
„Cred ei cu visele lor, pe care şi le povestesc unul ar citi din carte (din Biblie). Şi s-a întîmplat chiar ca ei
altuia, să facă uitat poporului Meu, numele Meu, aşa (diavolii)
cum au uitat părinţii lor numele Meu pentru Baal?" să ne sm ulgă de la rugăciunea de seară şi să ne
„Proorocul care a văzut vis, povestească-1 ca vis, iar îm pingă să ne
cel ce are cuvîntul Meu să spună cuvîntul Meu sculăm. Şi ne amăgesc infăţişîndu-ni-se cu chipuri
adevărat. Ce legătură poate fi între pleavă şi grăuntele asemănătoare
de grîu curat, zice Domnul?" călugărilor sau acelora care jelesc (adică pustnicilor).
76. Tot aşa, vedem cum în Evul Mediu, episcopii se Şi se apro
străduiau cu zel să stîrpească efectele inconştientului pie de noi, ca şi cum ar veni de departe, şi încep să
individual al călugărilor. Informaţii deosebit de spună cu
preţioase ne oferă în această privinţă arhiepiscopul vinte potrivite a scădea înţelegerea celor slabi de
36
Atanasie din Alexandria în biografia Sfîn-tului Anton. Aici el înger: «Este
descrie, spre a fi de învăţătură călugărilor săi, apariţiile acum a o lege asupra întregii făpturi ca să iubim
şi vedeniile, primejdiile sufletului, care îl asaltează pe cel pustiirea, dar
care se roagă şi posteşte în singurătate. El îi învaţă cît noi n-am fost în stare, prin voinţa lui Dum nezeu, să
de abil se travesteşte diavolul pentru a-i prinde pe sfinţi intrăm în
în capcană. Diavolul este, fireşte, glasul propriului ca s e le n o a s tre, cîn d a m a j u ns l a el e, ş i s ă fa cem
inconştient al anahoretului care se revoltă împotriva ce ea ce e
reprimării violente a naturii individuale. Citez mai jos drept.» Iar dacă nu izbutesc să-şi impună astfel
cîteva pasaje din această carte greu accesibilă. Ele voinţa, renunţă
arată limpede felul sistematic în care inconştientul a la această înşelăciune şi se slujesc de alta, zicînd:
fost înăbuşit şi devalorizat: «Cum poţi tu
să trăieşti? C ăci ai păcătuit şi ai săvîrşit în m ulte
35Citatele provin din Biblia sau Sf. Scriptură. [Tipărită cu privinţe ne
aprobarea dreptăţi. Crezi că duhul nu mi-a dezvăluit ce-ai făcut,
Sfintului Sinod, Bucureşti, 1968. La aceeaşi ediţie trimit şi sau crezi
celelalte citate bi că nu ştiu că ai făcut asta şi asta?» De aceea, dacă
blice din cuprinsul lucrării de faţă, cu excepţia acelor cazuri în
un frate cu
care ara repro
dus — şi menţionat ca atare — versiunea lui Vasile Radu şi Gala
mintea sim plă crede astfel de lucruri şi simte
Galaction înlăuntrul său că
(1938), mai apropiată episodic de varianta germană a lui Luther, într-adevăr el aşa a făcut, cum i-a spus Cel Rău, şi
respectiv la dacă ci nu
tină, utilizată de Jung - n. t.\ are habar de viclenia demonului, atunci duhul lui se va tulbura,
36Life of St. Antony in The Book of Paradise by Palladius, Hieronymus va deznădăjdui şi va suferi o cădere. Iubiţii mei, nu
etc. Editor, E.A. Wallis Budge.
trebuie să
ne înspăimînte toate acestea, dar să ne tem em
atunci cînd dia
volii încep să vorbească m ai mult despre lucruri
adevărate şi
să-i mustram apoi necruţător [...]. De aceea, să ne
păzim , ca să
nu ne plecăm urechile la vorbele lor, chiar dacă
vorbele pe care
le spun sînt vorbe adevărate. Căci ar fi o ruşine
pentru noi să
ne fie învăţători aceia care s-au ridicat împotriva lui
Dumnezeu.
Să ne îm brăcăm , fraţi ai mei, în platoşa dreptăţii şi
să ne aco
perim cu coiful mîntuirii, iar în clipa luptei să slobozim
din cu
getul credinţei, ca dintr-un arc întins, săgeţi
duhovniceşti. Căci
ei (diavolii) nu sînt nim ic, şi chiar dacă ari ceva, f
puterea lor
nu ar avea nimic într-însa care i-ar îngădui să se
împotrivească
forţei crucii."
78.Anton povesteşte: „Odată mi-a apărut un diavol
avînd o
purtare cu deosebire trufaşă şi fără ruşine, şi mi-a
apărut în faţă
66 TIPURI PSIHOLOGIC E PR O BLEM A TIP U R ILO R ÎN ISTO R IA D E ID EI 67
cu larma tumultuoasă a unei mulţimi de norod şi a face că spui acum adevărul, deşi te-ai obişnuit să
cutezat să-mi spună: «Eu şi tocmai eu sînt puterea minţi? Este adevărat că atunci cînd a venit Cristos
lui Dumnezeu; eu şi tocmai eu sînt domnul lumilor." Şi pe lume, ai fost aruncat în străfundurilecele m ai adineişi
mi-a spus mai departe: «Ce voieşti ca să-ţi dau? Cere şi că rădăcinile g reşelii tale au fo s t st îrp ite din pă m în t?» C înd
vei primi!» Atunci am suflat asupra lui şi l-am respins în Satana a au zit pom enindu-se m nue le lu i C ristos , s -a fă cu t
numele lui Cristos [...]. în altă împrejurare, cînd n e v ă zu t ş i vo rb e le lu i s-a u is p ră v it."
posteam, mi-a apărut Vicleanul, sub chipul unui frate 80.A ce s te p as a je ar ată fe lu l în ca re in co nş tie n tu l
care aducea pîine şi a început să-mi dea sfaturi, zicînd: in d iv id u lu i
«Ridică-te şi po-toleşte-ţi inima cu pîine şi apă şi a fo st re pu d iat cu ajutoru l cre dinţe i g e ner al
odihneşte-te un pic după truda ta nemăsurată, doar eşti îm părtăş ite , cu toa te
om şi oricît de sus ai fi, nu eşti inveş-mîntat decît cu c ă e l s p u n e a în m o d t ra n s p a r e n t a d e v ă r u l. F a p t u l c ă
trup muritor şi ar trebui să te temi de boli şi de mîhnire.» a fo s t r e
l-am ascultat vorbele, mi-am păstrat liniştea şi m-am pu d iat îş i are cauz ele sa le spe ciale istoria în gîndirii. N u n e
ferit să-i răspund. Am îngenuncheat în linişte şi
inte
rugîndu-mă m-am căit, zicînd: «O, Doamne, sfirşeşte cu
r e s e a z ă s ă le lă m u r i m p e a c e s t e a a i c i . N e m u lţ u m im
ci, cum te-ai obişnuit să faci dintotdeauna.» Şi de cum
doar cu
am spus aceste vorbe, s-a isprăvit cu el, s-a mistuit ca
o b s e r v a ţia c ă in c o n ş t ie n tu l a fo s t re p r im a t . A ce a st ă
pulberea şi a ieşit pe uşa mea ca fumul.
re p r im a r e
79. Şi odată, într-o noapte, Satana s-a apropiat de
co n stă — ps iho lo g ic vo rbind — în retra ge rea lib id o ului,
casa mea şi a bătut la uşă, iar cu am ieşit să văd cine
a en e r
bate şi mi-am ridicat ochii şi am văzut un bărbat deosebit
de mare şi de puternic la înfăţişare, care mi-a spus: «Sînt g ie i p s ih ic e . L ib id o u l a s t fe l r e c u p e r a t a s lu jit la
Satana.» Atunci, i-am zis: «Ce cauţi?» A răspuns, co n s tru ire a ş i
zicîndu-mi: «De ce mă ponegresc călugării şi pustnicii şi d e z v o lt a r e a a t it u d in ii c o n ş t ie n t e p e b a z a c ă r e ia s - a
ceilalţi creştini, şi de ce îngrămădesc necontenit p lă m ă d it
blesteme asupra mea?» Mi-am luat capul în mîini, tr e pt a t o n o uă con ce p ţie d e s p re v ia ţă . Av a n ta je le
minunat de sminteala lui şi i-am zis: «De ce îi chinuieşti?» ne în d o ie ln ice
La care răspunse, zicînd: «Nu eu sînt cel ce-i chinuie, ci car e au d ecurs d e a ici au întărit, eviden t, acea stă
ei se chinuie singuri, căci mi s-a întîmplat să văd într-o atitu d in e. A şa
împrejurare oarecare, petrecută aievea, că dacă nu le- d a r n u e s t e d e m ir a r e c ă p s ih o lo g ia n o a s tr ă s e
aş fi strigat că eu sînt duşmanul, s-ar fi omorît de tot c a r a c t e r iz e a z ă
între ei. De aceea, n-am nici un loc unde aş putea să pre cum p ăn ito r printr-o at itu d in e d e res p in ger e a
stau, nici sabie lucitoare şi nici măcar oameni care să- in co n ştie ntu lu i.
mi fie cu adevărat supuşi, căci cei care mă slujesc mă 81.N u e st e d o a r d e în ţe le s , c i e s te ş i a b s o lu t n e c e s a r
dispreţuiesc de tot şi, apoi, trebuie să-i leg în lanţuri fa p tu l
căci ei nu ţin la mine, socotind că e drept să se poarte că ş tiinţe le ex clu d atît pu n ctu l d e ve d e re a l
aşa, şi sînt gata în tot ceasul să fugă de la mine, se n tim e n t u lu i, cît şi
folosindu-se de orice împrejurare. Creştinii au umplut p e ce l a l fa n t e z ie i. T o cm a i d e a c e e a s în t ş t iin ţe . C a r e
toată lumea şi, iată, pînă şi pustiul e plin de e s t e în s ă
mînăstirile şi lăcaşurile lor. Să se păzească, atunci s it u aţ ia ps ih o lo g ie i? în m ă su ra în care s e co n s id e ră
cînd îngrămădesc blesteme asupra mea.» La care i- ştiin ţă , tr e
am răspuns, lăudînd îndurarea Domnului nostru: b u ie s ă fa că ş i e a a ce la ş i lu c ru . D a r v a p u t e a
«Cum se face că tu, care în toate celelalte p s ih o lo g ia să d e a
împrejurări ai minţit, spui acum adevărul? Şi cum se a m ă în a ce st e con d iţii d e o b ie ctu l e i? F ie care ştiin ţă
se ca u tă , in
ce le d in u r m ă , s ă - ş i fo rm u le z e ş i s ă - ş i e x p rim e
m a te r ia în a b s
tra cţii, d eci şi p siho log ia ar putea şi poa te să trad ucă în
ab stracţii
intelectua le proces ele lega te de se ntim en t, d e se n za ţie
şi d e fan
te z ie . A ce a s tă tra t a r e a s ig u ră d re tu lp p u n ctu lu i d e v ed ere
in te
le ctua l ab stract , n u în să şi pe ace la al ce lo rla lte pu n cte
de vede re
psiho log icp osibile . A c es tea din u rm ă p ot fi d o ar
m en ţion a teîn
cadrul unei psihologii ştiinţifice, dar ele nu po t
ap ărea caprin
cipii autonom e, proprii un ei ş tiinţe. Ş tiinţae ste în toate
îm pre
jurările o chestiun ea intelectului, iaracestuia îi sînt
subordonate
celelalte funcţii psiho logice ca o biecte. Intelectul
este suveranul
do m eniului ş tiinţific . A lta e îns ă situ aţia în
co n diţiile în ca re
ştiinţa îşi găseşte o aplicare practică. Intelectul,
pînă de curînd
rege, devine acum sim plu m ijlo c auxiliar,
instrum ent ştiinţific
68 TIPUR I PSIHOLOGIC E P R O BL EM A T IP U R IL O R ÎN IST O R IA D E ID E I 69

rafinat, ce-i drept, totuşi doar unealtă, nu scop în sine, ci talitate a vieţii, deci a propriului psihic, capabilă să
simplă condiţie. Intelectul, şi o dată cu el ştiinţa, se află unească simţirea şi gîndirea într-un al treilea ce superior.
aici în slujba puterii şi a intenţiei creatoare. Este şi Acest al treilea ce mai înalt poate fi, aşa cum am sugerat
aceasta „psihologie", nu însă ştiinţă; este o psihologie deja, atît un ţel practic, cît şi fantezia care zămisleşte
în sensul mai larg al cuvîntului, o activitate psihologică totul. Acest ţel al totalităţii nu poate fi recunoscut nici
de natură creatoare, în cadrul căreia primatul îi revine de ştiinţă, care îşi este propriul ţel, şi nici de simţire,
fanteziei productive. în loc să se vorbească de fantezie căreia îi lipseşte viziunea gîndirii. Ştiinţa şi simţirea
productivă, s-ar putea tot atît de bine spune că într-o trebuie să-şi slujească reciproc de mijloc auxiliar, dar
psihologie practică de acest gen, viaţa însăşi preia rolul contrastul dintre ele este atît de mare, îneît avem
conducător; căci, pe de-o parte, fantezia care concepe nevoie de o punte de legătură. Aceasta ne este dată de
şi creează este cea care se slujeşte de ştiinţă ca de un fantezia creatoare, care nu e nici ştiinţă, nici simţire,
mijloc; pe de altă parte însă, nenumărate sînt căci e maica amîndurora — mai mult chiar, ea poartă la
exigenţele realităţii exterioare care stimulează sîn pruncul, ţelul care uneşte contrariile.
activitatea fanteziei creatoare. Ştiinţa ca scop în sine 83. Dacă psihologia rămîne doar o ştiinţă, nu mai
este, fireşte, un ideal înalt, dar înfăptuirea lui ajungem la viaţă, ci slujim scopul în sine al ştiinţei. Ea
consecventă produce atîtea scopuri în sine cîte ştiinţe şi ne conduce, desigur, la cunoaşterea faptelor, dar se
arte există; ceea ce duce la o mare diferenţiere şi opune oricărui alt scop, afară de acela care îi este
specializare a funcţiilor luate de fiecare dată în propriu. Intelectul rămîne captivul lui însuşi, atîta timp cît
considerare, dar, consecutiv, şi la îndepărtarea lor de nu îşi jertfeşte de bunăvoie primatul şi nu recunoaşte
lume şi de viaţă şi, în plus, la acumularea de domenii demnitatea altor scopuri. El se teme să facă pasul
speciale care îşi pierd treptat orice legătură unele cu capabil să-1 ducă dincolo de sine şi se teme să-şi nege
celelalte. Se pun astfel bazele unei sărăciri şi goliri nu propria valabilitate universală, căci orice altceva afară
doar la nivelul domeniului special, ci şi la acela al de sine nu este pentru el decît fantezie. Dar ce lucru grandios
psihicului celui care s-a specializat prin diferenţiere a existat vreodată care să nu fi fost mai înainte
progresivă sau a regresat. fantezist? Şi iată cum intelectul, anchilozat în calitate de
82. Ştiinţa trebuie să-şi dovedească însă valoarea scop al ştiinţei, ajunge să-şi suprime izvorul de viaţă.
vitală prin aptitudinea de a fi nu numai stăpînă, ci şi Pentru el, fantezia nu e decît dorinţa proiectată în vis,
slujitoare. Ea nu se dezonorează nicidecum astfel. Deşi prin care ştiinţa îşi exprimă orice formă de subestimare,
ştiinţa ne-a mijlocit cunoaşterea dizarmoniilor şi care îi este atît plăcută, cît şi necesară. Ca scop în sine,
tulburărilor psihicului şi deşi intelectul care stă la baza ei ştiinţa este indispensabilă atîta vreme cît în joc e propria
merită toată preţuirea noastră, ar fi o mare greşeală să ei dezvoltare, ceea ce încetează să mai fie valabil,
i se atribuie ştiinţei din acest motiv un scop în sine, devenind un rău, de îndată ce este vorba de viaţa
care să o împiedice să funcţioneze ca simplu însăşi care trebuie dezvoltată. Iată de ce reprimarea
instrument. Dacă pătrundem însă cu intelectul şi cu fanteziei în cadrul culturii creştine a fost o necesitate
ştiinţa lui în viaţa reală, ne dăm de îndată seama că istorică, după cum tot o necesitate istorică a fost
sîntem închişi în limite care ne zăvorăsc accesul la alte reprimarea ei, din alt unghi de vedere, în epoca noastră,
domenii ale vieţii, la fel de importante. Sîntem de a ştiinţelor naturii. Nu trebuie uitat nici că fantezia
aceea obligaţi să interpretăm universalitatea idealului creatoare poate degenera, dacă nu i se pun hotare ferme,
nostru ca pe o limitare şi să ne căutăm un spiritus rector în proliferînd în mod funest. Dar aceste hotare nu pot fi niciodată
măsură să ofere, faţă de revendicările unei vieţi constituite de limitele artificiale puse de intelect sau de
depline, o mai mare garanţie de universalitate sentimentul raţional, ci ele sînt date de necesitate şi de
psihologică decît oferă intelectul. Cînd Faust exclamă realitatea incontestabilă. Obiectivele diferă în funcţie de
„sentimentul este totul", el se opune intelectului, epoca istorică şi abia ulterior se poate recunoaşte cu
afirmînd cealaltă latură opusă acestuia, dar nicidecum certitudine
acea to-
70 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR lN ISTORIA DE IDEI 71

ceea ce ar fi trebuit şi ceea ce nu ar fi trebuit să fie. dar într-un fel care celui ce se ocupă de psihologia eului
Prezentul este dominat de fiecare dată de conflictul dintre îi apare ca negativul propriei sale teorii. De unde faptul
convingeri, căci „războiul este părintele tuturor că „pulsiunile* eului", chiar dacă apar ocazional la
37
lucrurilor" . Doar istoria decide. Adevărul nu este veşnic, el Freud, au o prezenţă în genere palidă. La Adler,
este un program. Cu cît este „mai etern", cu atît un dimpotrivă, sexualitatea apare aproape ca un vehicul
adevăr este mai lipsit de viaţă şi de valoare, căci fiind care slujeşte într-un fel ori în altul intenţiilor elementare
evident, el nu ne mai spune nimic. de putere. Principiul lui Adler constă în garantarea forţei
84. Felul în care psihologia, în calitate de ştiinţă, personale, care se suprapune pulsiunii. La Freud,
evaluează fantezia ne este demonstrat de cunoscutele opinii ale lui pulsiunea este aceea care îşi supune eul, în aşa fel îneît
Freud şi Adler. Interpretarea lui Freud reduce fantezia la eul se înfăţişează doar ca o funcţie a pulsiunii.
procesele instinctive elementare cărora le atribuie rol 85. La ambii autori se manifestă tendinţa ştiinţifică de
cauzal. Concepţia lui Adler, în schimb, o reduce la a reduce totul la propriul principiu şi apoi de a deduce
intenţiile finale elementare ale eului. Prima este o psihologie iarăşi totul din acesta. Atare operaţie se aplică deosebit
a instinctului, ultima o psihologic a eului. Instinctul este un fenomen de uşor fanteziilor, prin faptul că ele nu se adaptează la
biologic impersonal. O psihologie bazată pe el va neglija, realitate precum funcţiile conştiinţei care au caracter
fireşte, eul, „căci eul îşi datorează existenţa principium-u\u\ orientat obiectiv, ci sînt pur şi simplu conforme cu
individuationis, diferenţierii individuale care, din cauza pulsiunea şi cu eul. Cel care le va privi din unghiul
caracterului său sporadic, nu este un fenomen biologic pulsiunii va găsi uşor în ele „satisfacerea dorinţei",
general. Deşi forţe biologice instinctive generale fac „dorinţa infantilă", „sexualitatea refulată", cel care le va
posibilă formarea personalităţii, nu e mai puţin adevărat examina din unghiul eului va descoperi la fel de uşor
că tocmai individualul diferă esenţialmentc de instinctul intenţiile elementare privind garantarea şi diferenţierea
general, fiind chiar în strictă opoziţie cu acesta, tot aşa eului, căci fanteziile sînt produse mediatoare între cu şi
după cum individul ca personalitate se deosebeşte pulsiunea generală. Corespunzător, ele cuprind
întotdeauna de colectivitate. Esenţa psihologiei eului stă elemente aparţinînd ambelor părţi. Interpretarea exclu-
tocmai în această deosebire. Orice psihologic a eului siv dintr-o direcţie sau din alta este întotdeauna un act
trebuie să excludă şi să ignore tocmai elementul silnic şi arbitrar, prin faptul că se suprimă astfel cînd un
colectiv din psihologia instinctului, scopul ei fiind de- caracter, cînd altul. în mare însă, iese totuşi şi pe
scrierea procesului prin care eul se diferenţiază de instinctul co- această cale la iveală un adevăr demonstrabil, parţial,
lectiv. Animozitatea caracteristică ce există între ce-i drept, care nu poate pretinde valabilitate generală.
reprezentanţii celor două puncte de vedere vine din Valabilitatea lui nu trece dincolo de întinderea principiului
faptul că în mod consecvent acestea îşi semnifică lui. în domeniul celuilalt principiu, ea încetează să mai fie
reciproc devalorizarea şi discreditarea. Atîta timp cît operantă. Psihologia lui Freud este caracterizată de
deosebirea dintre psihologia instinctului şi psihologia noţiunea centrală de refulare a dorinţelor incompatibile.
eului nu este recunoscută, fiecare din ele îşi consideră, O-mul apare ca un fasciscol de dorinţe care sînt doar
firesc, propria teorie ca general valabilă. Ceea ce nu parţial adaptabile obiectului. Tulburările sale nevrotice
vrea să însemne că, de pildă, psihologia instinctului nu constau în aceea că influenţa mediului, educaţia şi
ar putea construi şi o teorie a proceselor eului. Ea poate face condiţiile obiective împiedică
acest lucru,

37 Heraclit. Din Hermann Diels, Die Fragmente der Vorsokratiker, voi. I, 88, frag. * Spre deosebire de instinct (v. mai sus), pulsiune echivalează accepţia în
53. care Freud foloseşte noţiunea de Trieb şi la care Jung se referă aici şi în
paragrafele următoare (n. t.).
II TIPURI PSIHOLOGICO PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 73

parţial cheltuirea pulsiunilor. De la tată şi de la revine de fiecare dată preponderenţei prealabil


mamă provin pe de-o parte influenţele existente. Acest mod de analiză întăreşte, prin
moralmente agravante, pe de alta legă turile urmare, doar tipul dat, fără să contribuie la
infantile care compromit ulterior existenţa. înţelegerea sau medierea între tipuri. Dimpotrivă,
Dispoziţia pul-s ionalâ iniţială este ceva definitiv dat, prăpastia dintre ele, atît cea exterioară, cît şi
care suferă modificărisupărătoare datorate mai cu cea interioară, selărgeşte şi mai mult. în plus, se
scamă influenţelor obiectelor; de aceea s-ar zice că produce şi o disociere interioarăprin faptul că
mijlocul terapeutic necesar stă în cheltuirea pe cit parcelele celeilalte funcţii care apar în fanteziile
posibil mai netulburată a pulsiunilor pe scama unor inconştiente (vise etc.) sînt depreciate de fiecare
obiecte convenabil alese. Invers, psihologia lui Adlcr este dată şi refulate din nou. De aceea, un anume critic avea
caracterizată de noţiunea centrală desuperioritate a întrucîtva dreptate afirmînd că teoria lui Freud este
eului. Omul apare în primul rînd ca un punct al cului care sub nevrotică, abstracţie făcînd de faptul că fiind
nici un motiv nu arc voie, nu trebuie să fie inferior răuvoitor, termenul urmăreşte exclusiv sustrage -
obiectului. în timp ce la Frcuddorinţa de a avea un rea de la obligaţia unei examinări serioase a
obiect, legătura cu obiectul şi modurile imposibile în problemelor ridic ate. Punctul de vedere al lui
raport de obiect ale unor dorinţe joacă un rol -im Freud, ca şi acela al lui Adler,este unilateral şi
portant, la Adler totul se orientează in funcţie de caracterizează un singur tip.
superioritatea subiectului. Refularea pulsiunii faţă de 87.Ambele teorii resping principiul
obiect la Freud a devenit la Adler protejarea imaginaţiei, în măsura
subiectului. Mijlocul terapeutic este la el în care reduc fanteziile şi le trateazădoar ca
suspendarea protejării izolatoare, la Freud expresii semioti
suspendarea refulăriicare face obiectul inaccesibil. 38
ce , în realitate, fanteziile înseamnă mai mult
X6. Schema fundamentală este de aceea la Freud decît atît: ele sînt
sexualitatea care exprim ă relaţia cea mai puternică totodată şi reprezentantele celuilalt mecanism,
dintre subiect şi obiect; la Adler, în schimb, respectiv în cazul
este/orfo subiectului care protejează in mo dul cel mai introvertitului, extraversia refulată, în cazul
eficient îm potriva obiectelor, conferind subiectului o
extravertitului, in-
izolare intangibilă, capabilă să suspende orice
troversia refulată. Funcţia refulată este însă
relaţie. Freud ar dori să garanteze curgerea
inconştientă,dez
netulburatâ a pulsiunilor cătreobiectele lor, Adler
voltată de aceeaemb rionar şi arhaic. în
insă ar dori să străpungă vraja duşmănoasă a
această stare ea este
obiectelor şi să scape cui de sufocarea în propria-i
incompatibilă cu nivelul cel mai înalt al
platoşă. Prim a opinie ar fi deci escnţialmente
funcţiei conştiente. In
extravertită, ultima, in schimb, introvertită. Teoria
acceptabilul fanteziei vine în principal din
extravertită este valabilă pentrutipul extravertit, cea
introvertită pentru tipul introvertit. în măsura în care această particularitate
tipul pur este un produs cu totul unilateral al dezvoltării, a funcţiei nerecunoscute, situată la bază.
el nu are în mod necesar nici o contrapondere. Hipertrofierea 88.Din aceste motive, pentru oricine care şi-a
unei funcţii înseamnă refularea celeilalte. Refularea făcut din adap
nu este anulată nici prin psihanaliză, căci metoda tarea la realitate un principiu fundamental,
aplicată este condiţionalăde fiecare dată de teoria imaginaţia este in
propriului tip, respectiv, extravertitul îşi va reduce, utilă şi condamnabilă. Se ştie, oricum, că
corespunzător cu teoria sa, fanteziile izvorite din orice idee pozitivă şi
inconştient la conţinutul lor pulsional, orice act creator îşi au izvorul în imaginaţie şi
introvertitul le va reduce la intenţiile sale de putere. pornesc din ceea
Cîştigul obţinutprin astfel de analize ce sîntem obişnuiţi să numim fantezie
infantilă. Nu doar artistul,
ci orice ins creator datorează fanteziei tot
ceea ce este grandios
în viaţa lui. Principiul dinamic al fanteziei
este ludicul, propriu
şi copilului, şi care, ca atare, pare să fie
incompatibil cu princi
piul muncii serioase. Dar fără acest joc cu
fanteziile nici o operă

38 Spun „semiotic" în opoziţie cu „simbolic". Ceea ce Freud


numeşte simboluri nu sînt altceva decît semne pentru procesele instinctive
elementare. Simbolul este însă cea mai potrivită expresie pentru o
stare de fapt ce nu poate fi afirmată altminteri decît printr-o
analogie mai mult sau mai puţin apropiată.
74 TIPU R I PSIH O L OG IC E P R O B L E M A T IP U R I L O R ÎN IS T O R IA D E ID E I 75

fecundă nu a apărut vreodată. Datorăm imens troversa euharistică dintre Luther şi Zwingli. Doctrina
jocului imaginaţiei. Este de aceea o dovadă de transsub-stanţializării a fost sancţionată de sinodul
miopie a trata fanteziile depreciator din pricina de la Lateran, din 1215, şi s-a constituit de atunci
caracterului lor aventuros sau inacceptabil. Nu trebuie uitat că încoace într-o tradiţie religioasă puternică în care Luther
tocmai în imaginaţia omului poate sălăşlui tot ceea ce însuşi a crescut. Ideea potrivit căreia ceremonia şi
acesta are mai preţios. Spun poate, căci, pe de altă parte, desfăşurarea ei concretă asumă semnificaţia unei
fanteziile sînt şi lipsite de valoare, în virtutea faptului că, mîntuiri obiective contrazice în chip absolut Evanghelia, mişcarea
în ca litate de materie brută, ele nu posedă însuşirea de evanghelică îndreptîndu-se tocmai împotriva instituţiilor
a fi valorifi cate. Pentru a pune în evidenţă valoarea ce le catolice. Cu toate acestea, Luther nu s-a putut elibera de impresia
este proprie, fan teziile trebuie dezvoltate. senzorială nemijlocită a consumării pîinii şi vinului. El nu
89. Rămînc deschisă întrebarea dacă opoziţia dintre cele vedea în acestea doar un simplu semn, pentru el realitatea
două senzorială şi trăirea ei nemijlocită erau o necesitate
puncte de vedere va putea fi vreodată suspendată religioasă indispensabilă. De aceea el afirma că trupul şi
în mod sa sîngele lui Cristos sînt realmente prezente în euharistie.
tisfăcător. Cu toate că încercarea lui Abelard are o însemnătatea religioasă a trăirii nemijlocite a obiectului era
extraordinară pentru el atît de mare, îneît pînă şi imaginaţia îi era
importanţă în ce priveşte sensul ei, practic ea nu a
fascinată de concretismul prezenţei substanţiale a
avut urmări
trupului sfînt. Toate încercările sale de interpretare se
află de aceea sub semnul acestei realităţi, anume a
şi nu a putut stimula nici un fel de funcţie
faptului că trupul lui Cristos este prezent, ce-i drept, doar
psihologică media
„aspaţial". Substanţa trupului sfînt, alături de substanţa
toare, în afară de conceptualism sau sermonism, care
pîinii şi a vinului, este considerată, în temeiul doctrinei
pare să fie
aşa-zisei consubstanţialităţi, prezentă în chip real.
o reeditare intelectuală unilaterală a vechii idei de
Ubicvitatca, pretinsă de această supoziţie, a trupului lui
logos. Logo
Cristos, care creează dificultăţi deosebite înţelegerii
sul ca mediator a avut faţă de sermo avantajul de a fi
umane, a fost înlocuită cu noţiunea de voliprezenţă,
răspuns,
scmnificînd faptul că Dumnezeu este prezent oriunde
în linie umană, şi aşteptărilor nonintclectuale.
vrea să fie prezent. Indiferent la aceste dificultăţi, Luther
90. Nu mă pot sustrage impresiei că mintea strălucită a ţinut neclintit la trăirea nemijlocită a impresiei
a lui senzoriale, preferind să înlăture, cu explicaţii absurde şi
Abelard, care a înţeles marele sic el non, nu s-ar fi nesatisfăcătoare, toate scrupulele raţiunii umane.
mulţumit 92. Se poate imagina cu greu că doar forţa tradiţiei 1-a
nicicînd cu conceptualismul său paradoxal, rcnunţînd determinat pe Luther să ţină la această dogmă, căci
la fapta tocmai el a făcut dovada că poate să arunce peste bord
creatoare, dacă forţa de şoc a pasiunii nu i-ar fi fost formele tradiţionale de credinţă. Nu greşim, cred,
distrusă de presupunînd că tocmai contactul cu „realul" şi cu
un destin tragic. Spre a se verifica această impresie, substanţialul euharistiei a avut pentru Luther o
să se com importanţă afectivă mai mare decît principiul
pare ceea ce au izbutit să facă din aceeaşi problemă evanghelic, potrivit căruia cuvîntul singur, iar nu
a concep ceremonialul, este purtător de har. în felul acesta,
tualismului minţi strălucite precum Schiller sau, în la Luther, deşi cuvîntul avea o semnificaţie
gîndirea chi mîntuitoare, consumarea euharistiei era, şi ea,
neză, Lao Zi şi Zhuang Zi. mijlocitoare de har. Cum am spus, avem aici doar
aparent-a face cu o concesie în favoarea
instituţiilor Bisericii catolice, în fapt însă cu recu-
5. Controversa euharistică dintre Luther şi
Zwingli

91. Dintre opoziţiile care au frămîntat ulterior


spiritele, se cuvin amintite protestantismul şi
mişcarea Reformei. Acest fenomen în sine este atît de
complex, îneît, spre a deveni obiect de examinare analitică, el
ar trebui mai înainte descompus în diferite procese
psihologice individuale, ceea ce însă îmi depăşeşte
posibilităţile. Mă voi mulţumi deci să mă refer la
un singur punct din acea mare controversă a
spiritelor, respectiv la con-
76 T IPUR I PSIH O LO G IC E

noaşterea, şi vinu l
condiţiona erau , ş i
tă de la el,
psihologia co ns um
lui Luther, a te la
a realităţii fel ca la
afective, Lu th er,
întem eia tă da r
în trăirea co nc epţ
sen zorială ia lu i
nem ijlocit nu
ă. cu p rin d
93.în ea nici
opoziţie o
cu fo r m u lă
pun ctul care să
de red ea
ved ere ad ecvat
al lui valoare
Luther, a
Zwingli senzaţi
a ei şi
repreze valoare
ntat a
concepţ afectivă
ia pur pro
sim bolic prii
ă. E obiectului
vorba în . Luther a
cazul lui oferit
de con pentru
su m a re aceas ta
a o
„spiritu form ulă
ală " a , dar ea
trup ului s-a lo vit
şi a de
sîng elui raţiu ne
lu i şi de
C risto s. prin cipi
A ces t ul
punct ev an gh
de elic,
v ed er e ceea c e
se pentru
s p rijin ă pu nc tu l
pe de
ra ţiu n e v ed ere
şi pe al
c on ce per sen za ţi
e a în ei şi a l
ide e sen tim e
a ntului
ceremoni este p e
ei. El are bu nă
avantajul drepta t
de a nu e
leza in difere
principiul nt, c ăci
evangheli la
c rînd u -i,
şi de a id ec a ,
evita „p rinc ip
to to da t iu l", s e
ă o ric e in te
ip oteză resează
ab su rd ă tot atît
. de puţin
A cea s tă de
co nc epţ senzaţi
ie a
nu prod usă
acceptă de
ceea ce ob iect.
Luther în
voia să ultim ă
m enţină in sta nţ
, anum e ă,
realitat am bele
ea im pu nc te
presiei de
s en zo ri v ed ere
ale ş i se
v alo a re exc lu d.
a ei 94.P en tr
afec tiv ă u
. co nc epţ
Zw in gli ia
ad m inis ex tr a v e
tra ş i rtită,
el fo r m u la
îm p ă rtă rea lui
ş an ia , Lu th er
ia r re
pîin ea prezint
ă un C o m p et
av antaj; en ţa
pentru m ea
pun ctul es te c u
de to tu l
ved ere in s u fi
al ideii, cientă
cea a spre a
lui putea
Zwingli. tra ta
D eşi exhau st
form ula iv
lui aceas tă
Zwingli chestiu
nu ne
siluieşte com plic
nici ată
sentiment şi
ul, întinsă.
nici Dac ă
senzaţia am
, oferind izbutit
doar o să dau
concepţ cititorul
ie în ui o
planul idee
ideii, ea despre
rezervă, exis
s -a r tenţa
zic e, deosebi
sp a ţiu rilor
şi dintre
ac ţiu nii punctel
ob iec tu l e de
ui. Se vedere
pa re tipice,
în să că atunci
pu nctu l consi
de der că
ved ere intenţia
ex tra ve mea s-a
rtit nu realizat
se pe
m ulţum deplin.
eş te să Inutil să
aibă un ad aug
spaţiu că nici
de m a un ul din
nevră, subiectel
ci el e atinse
pretind aici nu a
e şi o fo st tratat
form ula în m od
re, în com p let.
care L as o
ideea ata re
să lu crare în
urm eze sarcina
va celor
lorii care
senzaţi dispu n de
ei, tot mai
aşa m u lte
după cu n o şti
cum nţe
formu la decît
rea ideii m ine în
reclam ă aces t
poste do m eni
rita tea u.
s en tim e
ntului
şi a
s en za ţi
ei.
95.închei
aici acest
capitol
despre
principiul
tipurilor
în isto
ria
gîndirii
antice
şi
m ediev
ale, cu
conştiin
ţa că nu
am
făcut
de-
c ît s ă
rid ic o
p r o b le
m ă.
DE c
S ţ
P i
R a
E
v
I a
D l
E o
r
I
i
L
c
E
s
L
u
U p
I e
r
S i
C o
H a
I r
L ă
L
E ş
R i

Î f
N u
n
P c
R ţ
O i
B a
L
v
E
a
M
l
A
o
r
T
i
I c
P
U i
R n
I f
L e
O r
R i
o
a
r
ă
96.Atît
1. cît am
S putut
cr să-m i
is dau
o
seam a
ril
cu
e
m ijloac
d
e ele
s lim itate
p d e ca re
re d is pu n,
e s-a r
d zic e c ă
u F riedrich
c S chiller
aţ este ac ela
ia care a
e în c erc a
st t
et p en tru
ic p rim a
ă dată să
a fa c ă o
o d is tin c ţ
m
ie
ul
e x p lic it
ui
ă şi d e
anvergu
a)
ră între
D
atitudin i
e
le tipice
s
şi să
p
ofere o
r
descripţ
e
ie
exhau s
f
tivă şi
u
detaliat
n
ă a lor. Din un
Tentativ g h iu l
a n o s tru
importa de
ntă de a v ed e re,
prezent m er itu l
a lu i
funcţii S c h iller
le în nu
discuţie e st e,
şi după
totodat cum
ă se va
posibilit vedea
atea m a i j o s,
concilie c ît u ş i
rii lor de
apare în p u ţ in
stu n eî n s e
diul m n a t;
pu blicat doar el
în 17 95, este
Ober a c ela
d ie c a re n e
ă sth eti o feră
sche p un cte
E rzieh u de
ng des v ed ere
M en sc h e elab o r a
1
n . te, pe
Lucrare c a re
a este p siho
a lc ă tu it lo g ia
ă d i n t r- a b ia
o s e ri e acum
de în c ep e
s c ri s o r i s ă le
, o n o re ze
a dresate .
de D em er s
S chiller u l m eu
p rincipel n u v a fi
u i de p r ea
H olste in - u ş o r,
A ug usten c ă ci m i
b urg . s -a r
97.Pro fu p u te a
n zim ea în t îm p l
ideilo r, a să
p ăt run d in t e rp re
er ea t ez
p siho lo id eil e
g ic ă a lu i
m aterie S c h iller
i de o
şi m a n ier
orizontu ă
l larg în d e s p re
ce c a re a r
priveşte fi
posibilit p o s ib il
atea să se
soluţion a firm e
ării că
psiholo nu
g ic e a c o resp u
c on flic t n de cu
u lu i m ă c eea ce
d et erm i a v ru t
nă să el să
înfăţiş e spu nă .
z pe C ă ci,
la rg şi d eşi m ă
s ă ev a voi
luez strădui
ideile din ca în
studiul pasajel
lui e
Schiller, esenţial
care e să
probabil citez
nu a înseşi
ben eficia cu vintel
t e
pînă autoru
acum lui, va
de o fi totuşi
tratare im p os ib
într-un il s ă m ă
context refer la
ca ideile
ac ela lui fă ră
de faţă. a le in-
1 ediţia
Autorul a Cotta,
folosit 1826, voi.
18.
78 TIPU RI PSIHOLO GIC E D ESP R E ID E ILE LU I SC HILL ER 79

terpreta într-un anumit fel. La aceasta mă vor obliga, 99. Or, dacă îl socotesc pe Schiller, ţinînd seama de
pe de o parte, împrejurarea amintită, pe de alta, faptul modul său de a fi şi de contrastul caracteristic pe care îl
ce nu poate fi ignorat că Schiller însuşi aparţine unui formează cu Goethe, un introvertit, întrebarea care se
anumit tip şi, ca atare, este constrîns, chiar împotriva pune este cărei subclase îi aparţine el. Răspunsul nu
voinţei sale, să ofere o descriere dintr-un singur unghi de este uşor de dat. Fără îndoială, momentul intuiţiei joacă
vedere. la el un rol însemnat, motiv pentru care, dacă e să-1
98. Caracterul limitat al concepţiei şi cunoaşterii considerăm exclusiv ca poet, l-am putea repartiza tipului
noastre nu apare nicăieri mai limpede ca în descrierile intuitiv. în scrisorile despre educaţia estetică, el ne apare
psihologice, unde este aproape imposibil să trasăm o însă ca gînditor. Dar nu numai din ele, ci şi din
altă imagine decît aceea ale cărei trăsături repetatele sale mărturisiri, ştim cît de puternic era la el
fundamentale se află deja întipărite în propriul nostru
elementul reflexiv. Corespunzător, trebuie să deplasăm
suflet. Deduc, pe baza a nenumărate date, că modul
intuiţionalismul lui către zona gîndirii, în aşa fel încît,
de a fi al lui Schiller aparţine tipului introvertit, în
abordîndu-1 din unghiul de vedere al psihologiei tipului
vreme ce acela al lui Goethe — lăsînd la o parte intuiţia
gînditorului introvertit, să-1 putem înţelege mai bine.
lui covîrşitoare — înclină către tipul extravertit. Vom
găsi de altfel propria imagine a lui Schiller în descrierea Se va vedea în continuare — în suficientă măsură,
pe care el o dă tipului idealist. Din cauza acestei sper — că această interpretare coincide cu realitatea,
dependenţe, formularea sa are inevitabil limite, de care prin aceea că există nu puţine pasaje în scrierile lui
trebuie să ţinem seama, dacă vrem să îl înţelegem pe Schiller care pledează în chip evident în favoarea ei. L-
deplin. Ele se află la originea faptului că una dintre aş ruga de aceea pe cititor să nu piardă din vedere
funcţii este reprezentată mai cuprinzător de el decît faptul că, la baza consideraţiilor mele, stă ipoteza pe
cealaltă care, dezvoltată fiind într-o mai mică măsură la care tocmai am schiţat-o. Ea mi se pare necesară de-
tipul introvertit, are anumite trăsături inferioare. în atare oarece Schiller tratează problema în discuţie în temeiul
situaţie vom critica şi corecta expunerea autorului. Este propriei sale experienţe interioare. Formularea extrem
de la sine înţeles că aceste limitări l-au făcut pe Schiller de generală în care el o îmbracă ar putea să pară un
să uzeze de o terminologie improprie aplicării ei ge- abuz sau o generalizare pripită, deoarece un individ
nerale. Ca introvertit, Schiller întreţine raporturi mai aparţinînd altui tip psihologic ar fi putut să o exprime cu
bune cu lumea ideilor decît cu aceea a obiectelor. Raportul cu ideile totul altfel. Dar ea nu este nici abuz, nici generalizare
poate fi de natură mai mult afectivă sau mai mult pripită, căci pentru o întreagă clasă de oameni, problema
cerebrală, după cum individul aparţine tipului simţirii, funcţiilor separate se pune în aceiaşi termeni ca şi
respectiv tipului gîndirii. Aici aş vrea să-1 rog pe cititorul pentru Schiller. Dacă subliniez deci uneori în
care a fost poate determinat de publicaţii anterioare să consideraţiile ce urmează unilateralitatea şi
echivaleze simţirea cu extravertirea şi gîndirea cu subiectivismul lui Schiller, este nu pentru a ştirbi cu
introvertirea să parcurgă definiţiile pe care le-am ceva valoarea şi importanţa problemei ridicate de el, ci
formulat în ultimul capitol al cărţii de faţă. Acolo am pentru a face loc şi altor formulări. Critica pe care i-am
deosebit doua clase generale de oameni, alcătuind
făcut-o episodic are de aceea mai mult semnificaţia unei
tipurile introvertite şi tipurile extravertite; împărţirea în
transcripţii într-un mod de exprimare ce goleşte
tipuri funcţionale, precum tipul gîndirii, al simţirii, al
formularea lui Schiller de determinarea ei subiectivă.
senzaţiei, al intuiţiei instituie un fel de subclase. De
Oricum, consideraţiile mele se alătură atît de strîns
aceea un introvertit poate aparţine tipului gîndirii sau
tipului simţirii, căci atît cel care gîndeşte, cît şi cel care celor ale lui Schiller, încît ele vor avea mult mai puţin în
simte pot să stea sub primatul ideilor, după cum, vedere problema generală a introversiei şi a extra-
iarăşi, ambii pot sta sub primatul obiectului. versiei, care ne-a preocupat în exclusivitate în primul
capitol, şi mai mult conflictul caracteristic al tipului gînditorului
introvertit.
80 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 81

100. Schiller este preocupat, în primul rînd, de problem a- cau unui spirit ordonat şi unei conduite conforme cu
ze i ş i a o rig in ii se pa răr ii ce lor d o uă fu n cţii. în m od legea, cea mai teribilă întunecare a minţii, dacă
fe r icit, e l s ta b ile ş te d r ep t ca u z ă fu n d am e n ta lă ţine ca aceste capacităţi izolate să fie dezvoltate cu o
d ife ren ţie re a in d iv iz ilo r. „ Cu ltu ra în să şi a fo st ace e a intensitate invers proporţională cu extensia
2
car e a făcu t a ceastă ran ă um an ită ţii m ode rn e ." îngăduită subiectului, atunci de ce trebuie să ne
Ch ia r şi a ceastă s in g u ră p ro p oz iţie arată în ţe le ge re a mire că celelalte însuşiri ale sufletului sînt
larg ă a lu i S ch ille r p e nt ru p ro b le m a n o a str ă . nesocotite spre a se oferi toată îngrijirea aceleia
4
D e st ră m a re a coo p e ră r ii a rm o n ioa s e a fo r ţe lo r singure care onorează şi răsplăteşte?"
su fle t e şti în v ia ţa in stin ctiv ă e ste ca o ran ă a lui 104. în aceste idei ale lui Schiller sînt cuprinse multe lucruri
A m fortas , căci dife re nţiere a un e i fu ncţii d int r-u n importante. Este de înţeles că, în condiţiile unei
m ă n u n c h i d e fu n cţ ii a d u c e d u p ă s in e o d e z v o lt a r e cunoaşteri imperfecte a Antichităţii greceşti, epoca
co p le ş ito a re a a ce s te ia şi n e g lija re a , d e g e ne rar e a lui Schiller îl evalua pe grec după dimensiunea
a ce lo ra . grandioasă a operelor transmise prin tradiţie,
io t. „N u tă g ă d u im ", scrie S ch ille r, „a va n ta je le p e supraevaluîndu-le astfel nemăsurat, căci,
care n e am u l om e n e sc de a stă z i, co n sid e ra t în deosebită, frumuseţea grecească îşi datora
un it a te a s a ş i a şe z a t p ecîn ta r u l ra ţiu n ii, le p o a t e existenţa mai cu seamă contrastului cu mediul din care
a v e a fa ţă d e ce l m ai b u n n ea m d inlum ea ve che; dar e l izvorîse. Avantajul grecului consta în aceea că el era mai
tre b uie să încea pă în tre ce rea în rîn dur i strîn se -ş i puţin diferenţiat decît omul epocii moderne, în
în tre g u l să s e m ă so a re cu în t reg u l. C a re d in tre ipoteza în care socotim aceasta un avantaj; căci şi
m o d ern i va ie ş i d in fro nt să lu p te , o m cu om , dezavantajele unei asemenea condiţii s-ar cuveni
disput în d vreu n ui aten ian grlo ia um a n ităţii? D e u n de să fie cel puţin tot atît de vizibile. Diferenţierea
acest rapo rt pă gu bit or a l ind ivizilo r fadţă e a v an taju l funcţiilor s-a produs în mod cert nu din viclenie, ci,
d ep lin al sp ecie i?" ca mai pretutindeni în natură, din necesitate. Dacă
102.V in a în frîn g e rii m o d ern ilo r S ch ille r o a trib u ie unul din aceşti admiratori tîrzii ai cerului grecesc şi
cu ltur ii, ai fericirii arcadice ar fi venit întîmplător pe lume
a d ică d ife re n ţie rii fu n cţ iilo r. M a i înt îi, e l a ra tă ca hilot în Atica, el ar fi văzut, cert, cu alţi ochi,
fe lu l în ca re in frumuseţile Greciei. Dacă însă în condiţiile
telectul intuitiv şi intelectul speculativ s-au primitoare ale veacului al V-lea a. Chr., individul avea
despărţi t, lim itîndu-se, posibilităţi mai mari de a-şi dezvolta multilateral
u nu l la s fera a rte i, celă la lt la a ce ea a eru diţiei, iar calităţile şi facultăţile, aceasta era cu putinţă
d om e niile lo r numai pentru că mii de semeni ai săi erau cu atît
d e a p lic a ţ ie ş i- a u z ă v o r it r e c ip r o c , c u g e lo z ie , mai estropiaţi şi limitaţi de împrejurări mizerabile,
in t r ă r ile . „ Ş i o în exemplare izolate se atingea într-adevăr nivelul
d a tă cu s fer a la care ne -a m lim ita t a ctiv ita te a , unei culturi individuale înalte, dar o cultură
n e -a m g ăs it ş i u n colectivă era străină de lumea antică. Această
s t ă p în în n o i în ş in e , ca r e o b iş n u ie ş t e n u o d a tă cucerire i-a fost rezervată creştinismului. De aici
s ă n im ice a sc ă , faptul că modernii, ca masă, nu numai că se puteau
p rin re p r im a re , ce le la lte a pt it u d in i. în vre m e ce măsura cu grecii, dar îi şi depăşeau de departe pe
a ici im a g in aţia aceştia, în orice privinţă legată de cultura colectivă.
lux urian tă stîr peşt e p lan taţiile la bo rio s cu ltiva te în schimb, Schiller are perfectă dreptate atunci
a le inte le ctu lu i, cînd susţine că la noi cultura individuală nu a ţinut
d in co lo , sp iritu l d e ab s tra cţ ie m istu ie fo cu l la pasul cu cea colectivă; decalaj care nu s-a
ca re a r fi t re b u it recuperat nici în cursul celor o sută douăzeci de ani
s ă s e în că lz e a s c ă in im a ş i s ă s e a p r in d ă care s-au scurs de la redactarea lucrării lui Schiller,
3
fa n t e z ia ." ci dimpotrivă: dacă nu am fi pă-
103.Ş i m a i d epa rte : „ Dacă so cie tate a face d in
fu ncţie m ăsu ra
o m u lu i, d a că la un u l d in co n ce tă ţe n ii să i
a p r e cia ză d o a r m e m o
ria , la a ltu l d o a r in tele c tu l o rd o n ato r, iar la u n a l tre ile a
doar
is cus in ţ a m e ca n ică ; da că a ici, n e p ă s ăto are fa ţă
d e ca ra cte r, re
c la m ă d o a r c u n o ş t i n ţ e , d in c o lo , î n s c h im b ,
trece c u ve der ea,
2Ober die ăsthetische Erziehung des Me chen, Scrisoarea a 6-a.
3Loc. cit.
82 TIPUR I PSIH O L O G IC E D E SP R E ID E IL E LU I SC H IL L ER 83
trun s to t m ai ad în c în in terio rul cu ltu rii co lectiv e, sp re p agub ce le
ai în principal societăţii, dar este în paguba individualităţii.
ind iv id u ale, n u a r fi fo st nev oie d e reacţ ii vio lente ca ace lea Această pagubă merge atît de departe, încît marile
p erso n ificate d e spiritu l u nui S tirn er sau al un ui N ietzsch Dee. organisme ale culturii noastre de astăzi tind către
a ce e a, cuv int ele lu i S ch ille r îş i p ăstre ază ş i astăz i, în distrugerea totală a individului, prin aceea că se sprijină
întreg im e , va la b ilitate a. în întregime pe utilizarea maşinală a diferitelor funcţii
105.D u p ă cu m A n tich it a te a a fa v o r iz a t d e z v o lta r e a privilegiate ale omului. Nu oamenii contează, ci unica
in d iv i lor funcţie diferenţiată. Omul se înfăţişează în cultura
d ua lă la n ive lu l u n ei clas e su per io are, op rim în d o colectivă nu ca atare, ci el este reprezentat doar de o
m a joritate fo r singură funcţie, ba chiar se identifică în chip exclusiv cu
m ată d in o am en i d e rînd (hilo ţi, s cla vi), to t astfe l ea, şi neagă apartenenţa la sine a celorlalte funcţii
e po ca creştină valoric inferioare. Individul modern decade astfel la nivelul
ca re i-a u rm a t a re a liz a t co n d iţia u n e i cu ltu r i unei simple funcţii, fiindcă tocmai această funcţie
co le ctiv e , tr an s fe - reprezintă o valoare colectivă şi conferă de aceea, doar
rin d cît m a i m u lt posibil a cela şi pro ce s în in d iv id ea, o posibilitate de viaţă. Schiller îşi dă prea bine
(ridicîn d u-1 la seama că o diferenţiere a funcţiei nici nu ar fi putut să
treap ta s u b ie ctiv ă , d u pă cu m o b işn u im să s p u n em ). se producă altminteri: „Nu exista un alt mijloc de a dezvolta
Pro clam în d aptitudinile variate ale omului, decît de a le pune să se
su fle tu l n e p ie r it o r, do g m a creş tin ă a firm a v a lo ar e a confrunte unele cu celelalte. Acest antagonism al
in d iv id u lu i, forţelor este marele instrument al culturii, dar este
d re pt u rm a r e , m a jor it a te a va lor ic in fe rio ar ă a doar instrumentul; căci atîta timp cît el durează,
p o p o ru lu i nu m a i sîntem abia pe drumul care duce la ea."
6

p u te a fi sa crifica tă lib e rtă ţii u n e i m a jo r ită ţi va lo ric 107. Deci, potrivit acestei opinii, condiţia actuală a
su p e rio ar e , antagonismului forţelor nu ar fi încă o condiţie a culturii,
ci s-a ales so luţia de a se a cord a în tiie tate fu ncţie i ci abia drumul către cultură. Părerile sînt de altfel
va loric su p e împărţite aici; unii văd în cultură tocmai condiţia
rio are în in d ivid, în de trim en tul fun cţiilo r valoric culturii colective, în vreme ce alţii îi atribuie acestei
in ferioar e. Im condiţii doar sensul de civilizaţie şi pretind culturii să
por tanţa princip a lă a reve n it astfel une i fu ncţii va lo ric stimuleze dezvoltarea individuală. Schiller se înşală de
su per io a altfel, alăturîndu-se exclusiv celui de al doilea punct de
re în d e fav o a re a tu tur o r ce lo rla lte fu n cţii. în vedere şi opunînd cultura noastră colectivă culturii
co n s e cin ţă , fo rm a individuale greceşti, căci el trece cu vederea caracterul
so cia lă e xte rioa ră a cu lt urii a n t ice a fos t p s ih o lo g ic lacunar al civilizaţiei antice care pune sub semnul
tra n s fera tă întrebării valabilitatea nelimitată a culturii de atunci. De
în su b ie ct , p ro ce s prin ca re s-a in t erio r iz a t o star e fapt, completă nu este nici o cultură, atîta vreme cît
ca re în A n ti înclină fie într-o parte, fie în alta; astfel, ori idealul ei
chitate fu sese exterioară, şi anum e o funcţie dom inantă, este extravertit şi valoarea principală e asumată de
privilegia obiect şi de relaţia cu el; ori idealul este introvertit şi
tă , dezvo lta tă ş i d ife re n ţiată p e se am a u n ei m ajo rităţi importanţa principală o deţin individul sau subiectul şi
va loric in relaţiile sale cu ideea. Sub prima formă, cultura este de
fe r io a r e . P r in a c e s t p r o c e s p s ih o lo g ic a lu a t t re p t a t natură colectivă, sub cea de a doua, de natură
naştere o individuală. Se poate, astfel, înţelege de ce tocmai
cultură co le ctiv ă , care g ara nta ind iv id ului, într-o sub
m ăs ură in com
par ab il m a i m are de cît A nt ichita te a, „dre ptu rile
om u lu i", d ar ca
re, în s ch im b , a v e a d e z a v a n ta ju l d e a s e în te m e ia p e
o c u ltu ră
su biectiv ă d e sclav i, ad ică p e tra nsfera rea în
ps ih ologie a sclav i-
ză rii m a jor ită ţii, pra ctic ate d e An tich ita te; ast fe l,
n ive lu l cu lturii
co le ctiv e a fo s t rid ica t , ce l a l cu ltu rii in d iv id u a le în s ă ,
co b o rît.
D u p ă cum s clav iz ar e a m a s e i a rep re z e n ta t o ra n ă
d e s ch isă p en
tru lu m e a a n tică , to t a s t fe l s cla v ia fu n cţ iilo r v a lo ric
in fe r io a r e
e s t e o ra n ă p e r m a n e n t s în g e rîn d ă în s u fle tu l o m u lu i
m o d e rn .
106.„ U n il a t e r a l it a t e a în e x e r c it a r e a f o r ţ e l o r î l d u c e ,
ce-i
drept, p e in divid , inev ita bil la eroare, dar du ce specia la
adev ăr",
5
spune S chiller. Privile giere a fun cţ ie i va lor ic su p erioar e
slu jeşte
84 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 85

influenţa mediului creştin, al cărui principiu este 109. Dar această dezvoltare unilaterală va duce
iubirea creştină (iar prin asociere contrastivă, şi şi trebuie să ducă la o reacţie, căci, reprimate,
replica acesteia: afirmarea individualităţii), a luat funcţiile valoric inferioare nu pot fi la nesfîrşit
naştere o cultură colectivă în care individul era excluse de la trăire şi dezvoltare. Va veni un
ameninţat să dispară, căci valorile individuale sînt moment în care „sciziunea interioară a omului va
subevaluate încă din principiu. De unde şi acea trebui să fie din nou suprimată", pentru a se da o
nostalgie specială, în epoca clasicismului german, şansă de viaţă elementelor încă nedezvoltate. Am
după Antichitate, devenită un simbol al culturii sugerat deja că diferenţierea în dezvoltarea culturii
individuale, supraevaluată de cele mai multe ori şi creează în ultimă instanţă o disociere între funcţiile
idealizată adesea nemăsurat tocmai din acest fundamentale ale vieţii psihice, depăşind într-o
motiv. S-au făcut, de altfel, nu puţine încercări de a oarecare măsură diferenţierea însuşirilor şi intrînd
imita şi retrăi spiritul grecesc, încercări care astăzi
în domeniul atitudinii psihologice în genere care
ne par cam lipsite de gust, care se cuvin totuşi
guvernează modul de utilizare a acestora. Cultura
preţuite ca anticipînd cultura individuală. în cei o
produce aici o diferenţiere a acelei funcţii care
sută douăzeci de ani care s-au scurs de la
elaborarea studiului lui Schiller, condiţiile culturii beneficiază de o capacitate de dezvoltare
individuale nu au devenit mai bune, ci mai rele, prin înnăscută. Astfel, la unii facultatea de gîndire, la alţii
faptul că interesul individului s-a absorbit într-o simţirea au în mod special acces la o dezvoltare
măsură şi mai mare în preocupările colective şi că mai largă şi de aceea, sub presiunea revendicării
fiecare dispune de mai puţin răgaz pentru culturii, insul se va ocupa într-o măsură mai mare de
dezvoltarea propriei culturi; de aceea avem astăzi dezvoltarea acelei facultăţi a cărei dispoziţie îi este
o cultură colectivă foarte dezvoltată, depăşind, în în chip natural deosebit de favorabilă, respectiv
ce priveşte organizarea, tot ceea ce i-a premers, aptă a fi perfecţionată. Perfectibilitatea nu
dar păgubind într-o măsură crescîndă cultura înseamnă că funcţia aspiră a priori la aptitudini
individuală. speciale, ci că presupune — am fi tentaţi să adăugăm:
108. Există astăzi o prăpastie adîncă între ceea dimpotrivă — o anume delicateţe, labilitate şi
ce este şi cum se înfăţişează un ins, adică între plasticitate, motiv pentru care nu este întotdeauna de
ceea ce el reprezintă ca individ şi ceea ce căutat şi de găsit în ea valoarea individuală cea
reprezintă ca fiinţă colectivă. Dezvoltată este mai ridicată, ci, poate, doar valoarea colectivă, şi
funcţia, nu şi individualitatea sa. Perfect fiind, el se
anume în măsura în care această funcţie a izbutit
identifică funcţiei colective; în caz contrar, este
să atingă nivelul de dezvoltare al unei valori colective.
preţuit ca funcţie în societate, dar, ca
Dar, cum am spus, printre funcţiile neglijate se pot foarte bine
individualitate, înclină de partea funcţiilor sale
neevoluate, valoric inferioare, comportîndu-se pur afla valori individuale mult mai înalte, de importanţă
şi simplu barbar, în vreme ce în primul caz secundară pentru viaţa colectivă, dar de mare preţ
izbuteşte să se iluzioneze, ignorîndu-şi barbaria pentru viaţa individuală, valori vitale care pot
efectiv existentă. în mod sigur, această conferi existenţei individului o intensitate şi o
unilateralitate faţă de societate a prezentat şi frumuseţe pe care acesta le aşteaptă zadarnic din
avantaje ce nu se cuvin subestimate; s-au obţinut partea funcţiei sale colective. Funcţia diferenţiată îi
unele cîştiguri care altminteri nu ar fi putut să fie creează posibilitatea existenţei colective, nu şi sa-
realizate, aşa cum excelent remarcă Schiller: tisfacţia şi bucuria de viaţă pe care le poate conferi
„Numai astfel, numai prin faptul că ne adunăm într- doar dezvoltarea valorilor individuale. Absenţa lor
un singur focar întreaga energie a spiritului şi ne este de aceea o lipsă, adesea profund resimţită, iar
concentrăm întreaga fiinţă într-o singură forţă, distanţarea de ele o sciziune interioară pe care,
izbutim să înaripăm această singură forţă şi să o împreună cu Schiller, am putea-o compara cu o
conducem mult dincolo de limitele pe care natura rană dureroasă.
7
pare să i le fi aşezat."
86 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 87
no. „Oricît de mult va fi cîştigat totalitatea lumii din soluţia creştină a problemei este trecută de el cu
această cultivare separată a forţelor umane, nu se vederea sau ignorată în mod intenţionat. în orice caz,
poate contesta faptul că indivizii pe care ea îi afectează spiritul lui este aţintit mai degrabă asupra frumuseţii
suferă sub povara blestemului acestei finalităţi a lumii. antice decît asupra doctrinei creştine a salvării, deşi
Prin exerciţii de gimnastică se formează, e drept, corpuri scopul acesteia, ca şi al strădaniilor sale, este mîntuirea
atletice, dar frumuseţea se dezvoltă numai prin jocul de rău. După cum spune Iulian Apostatul în discursul
liber şi egal al membrelor. Tot astfel, încordarea fe- 9
despre regele Helios , inima omului „este bîntuită de tu-
luritelor puteri ale minţii poate produce oameni
multul luptei", ceea ce caracterizează exemplar nu doar
extraordinari, dar numai temperatura lor egală, pe aceia
propria fiinţă, ci şi întreaga epocă în care el a trăit, acea
fericiţi şi perfecţi. Şi în ce raport ne-am afla faţă de
epocă de sfîşie-re interioară, proprie Antichităţii tîrzii,
vîrsta trecută şi viitoare a lumii, dacă desăvîrşirea
care s-a manifestat printr-o confuzie fără precedent în
naturii umane ar face necesară o asemenea jertfă? Am
fi atunci argaţii omenirii, am face pentru ea milenii la minţile şi în inimile oamenilor, din care făgăduia să-i
rînd muncă de sclavi şi am întipări în natura noastră scoată, mîntuindu-i, învăţătura creştină. Ceea ce oferea
mutilată semnele umilitoare ale acestei supuneri, creştinismul însă nu era, oricum, o soluţie (Losung), ci o
pentru ca generaţiile viitoare să-şi îngrijească în fericită salvare (Erlosung), o desprindere (Loslosung) a funcţiei valoroase
trîndăvie sănătatea morală şi să-şi dezvolte statura de celelalte funcţii, care pe atunci voiau la fel de
liberă a umanităţii lor! Să fie destinul omului acela de a imperios să participe la putere. Creştinismul a imprimat
uita de sine în favoarea unui anume scop? Să poată, o anumită direcţie, excluzîndu-le pe toate celelalte.
prin ţelurile ei, natura să ne răpească desăvîrşirea pe Această împrejurare a contribuit probabil esenţial la
care raţiunea ne-o prescrie în numele propriei finalităţi? faptul că Schiller a ignorat posibilitatea mîntuirii oferită
Prin urmare, trebuie să fie greşită ideea după care de creştinism.
dezvoltarea unor forţe izolate implică în mod necesar 112. Relaţia apropiată a Antichităţii cu natura
sacrificarea totalităţii lor; şi chiar dacă legea naturii ar părea, în
tinde atît de mult spre acest sacrificiu, ar trebui să ne schimb, să făgăduiască acea posibilitate pe care
stea in putere a reface, printr-o artă mai înaltă, creştinismul nu
8
totalitatea naturii noastre, distrusă de ar/ă." o acorda. „Natura ne trasează în creaţia ei fizică drumul
111. Este neîndoielnic că Schiller a trăit foarte adînc pe care
acest conflict în viaţa sa personală şi tocmai din acest îl avem de parcurs în lumea morală. Ea nu se înalţă pînă
antagonism a izvorît aspiraţia lui către unitate sau la plăs
uniformitate, capabilă să elibereze şi funcţiile muirea nobilă a omului fizic decît după ce lupta forţelor
reprimate, lîncezind în sclavie, şi să producă astfel o elemen
restaurare a unei vieţi armonioase. Această idee 1-a
tare din organismele inferioare s-a potolit. Tot astfel,
tulburat şi pe Wagner în Parsifal; el i-a conferit expresie
dezacordul
simbolică în motivul restituirii lăncii pierdute şi al
elementelor din fiinţa etică a omului, conflictul
tămăduirii rănii. Ceea ce Wagner a încercat să exprime
instinctelor oar
în artă prin expresie simbolică, Schiller s-a străduit să
clarifice prin reflecţie filozofică. Fără să o spună explicit, be trebuie să se stingă, iar antagonismul grosolan să
dar implicit îndeajuns de limpede, problema care îl înceteze
preocupă este reîntoarcerea la modul şi concepţia de pentru ca să se poată risca favorizarea diversităţii. Pe
viaţă proprii Antichităţii. Rezultă nemijlocit de aici că de altă
parte, mai înainte ca diversitatea din natura umană să
Loc. cit. Sublinierile în text îmi aparţin. (Nota lui Jung.) poată fi
supusă unităţii idealului, trebuie să se asigure
autonomia carac
terului, iar slugărnicia faţă de forme străine, despotice,
să cede
10
ze locul unei libertăţi convenabile."
113. Deci nu prin desprinderea sau prin eliberarea de
funcţia
valoric inferioară, ci prin luarea ei în considerare, prin
confrun-

9 Oratio IV, In regent Solem. Iuliani Imp. Opera omnia, Lipsiae, 1696. 10 Fr.
Schiller, loc. cit., Scrisoarea a 7-a.
88 TIPURI DESPRE IDEILE LUI 89
PSIHOLOGICE SCHILLER

tare, ca să spun aşa, cu ea, se vor împăca, în chip geros; începută sub semnul filozofiei şi al raţiunii, într-
natural, contrariile. Schiller simte însă că acceptarea un mare avînt idealist, ea s-a încheiat în haosul lacom de sînge,
funcţiilor valoric inferioare poate să ducă la un „conflict din care a ţişnit geniul despotic al lui Napoleon. Zeiţa
de instincte oarbe", după cum, invers, unitatea idealului raţiunii şi-a dovedit neputinţa în faţa violenţei bestiei
ar putea să restabilească primatul funcţiei valoric dezlănţuite. Simţind inferioritatea raţiunii şi a
superioare în raport cu funcţiile valoric inferioare şi adevărului, Schiller pretinde ca adevărul însuşi să
astfel să restaureze vechea stare de fapt. Dar funcţiile devină o forţă. „Dacă pînă acum el şi-a probat atît de
valoric inferioare nu se opun funcţiei valoric superioare, puţin forţa victorioasă este nu din cauza intelectului pe
în esenţa lor profundă, ci potrivit cu forma lor din care nu a ştiut să îl dezvăluie, ci din cauza inimii care i
momentul dat. Iniţial ele au fost nesocotite şi refulate, s-a zăvorit şi a instinctului care nu a lucrat pentru el.
deoarece erau un obstacol în calea ţelurilor omului de Căci de unde această domnie universală a
cultură. Acestea constau în interese unilaterale şi nu prejudecăţilor şi această întunecare a minţilor, în ciuda
sînt echivalente cu desăvîrşirea individualităţii umane. luminii pe care filozofia şi experienţa au aprins-o? Veacul
Desăvîrşire pentru care indispensabile ar fi tocmai aces- este luminat, ceea ce vrea să însemne că s-au găsit şi s-
te funcţii nerecunoscute ce nu se opun în esenţa lor au făcut publice cunoştinţele care ar fi cel puţin
ţelului avut în vedere. Atîta timp însă cît ţelul cultural nu suficiente să ne îmbunătăţească principiile practice;
coincide cu idealul desăvîrşirii fiinţei umane, aceste duhul cercetării libere a risipit conceptele iluzorii care
funcţii sînt supuse unei subevaluări şi unei relative vreme îndelungată au blocat calea către adevăr şi au
reprimări. Acceptarea funcţiilor reprimate echivalează scormonit pămîntul pe care fanatismul şi impostura şi-
în interior cu un război civil, cu dezlănţuirea opoziţiilor au înălţat tronul; raţiunea s-a curăţat de iluziile sim-
ţinute pînă atunci sub control şi, în final, cu suspen- ţurilor şi de o sofistică înşelătoare, iar filozofia însăşi,
darea „autonomiei caracterului". Autonomia poate fi care ne înstrăinase mai înainte de natură, ne cheamă,
înfăptuită doar prin aplanarea acestui conflict, ceea ce acum, cu glas puternic şi stăruitor, înapoi, la sînul ei; —
12
fără o tratare despotică a forţelor beligerante pare care e pricina pentru care încă mai sîntem barbari?"
imposibil. Dar în felul acesta s-ar compromite libertatea, 116. Simţim în aceste cuvinte ale lui Schiller
fără de care construirea unei personalităţi morale pare proximitatea luminismului francez şi a
cu neputinţă. Or, a acorda libertate înseamnă a cădea intelectualismului fabulos al Revoluţiei. „Veacul este
în plasa conflictului dintre instincte. luminat" — ce supraevaluare a intelectului! „Duhul
114.„Speriaţi de libertatea care, în primele ei cercetării libere a risipit conceptele iluzorii" — ce raţio-
încercări, se nalism! Ne vin desluşit în minte cuvintele
manifestă întotdeauna duşmănos, ne aruncăm pe Proctofantasmistului: „Şi dispăreţi! Doar ne-am
de-o parte în iluminat."* Pe de-o parte, supraevaluarea importanţei şi
braţele unei servituti comode, iar, pe de altă parte, a eficienţei raţiunii era în spiritul vremii, uitîndu-se cu
aduşi la dis totul că raţiunea, dacă ar fi posedat într-adevăr o astfel
perare de o tutelă pedantă, ne prăvălim în anarhia de forţă, ar fi avut destule ocazii să o pună în valoare;
sălbatică a pe de altă parte, trebuie avut în vedere că nu toate
stării naturale. Uzurparea va invoca slăbiciunea minţile cu autoritate gîndeau pe atunci aşa şi că deci
naturii umane, acest elan al intelectualismului raţionalist se
insurecţia se va reclama de la demnitatea ei, pînă întemeiază, fără îndoială, şi pe dezvoltarea subiectivă
cînd marea deosebit de viguroasă a lui Schiller. Se cuvine să
stăpînitoare a tuturor lucrurilor omeneşti, forţa
oarbă, va inter 12 Loc. cit.. Scrisoarea a 8-a.
veni şi va decide soarta conflictului zadarnic dintre * Goethe, Faust, ed cit., p. 163 (;i. t.).
principii,
11
precum decide şi soarta unui vulgar pugilat."
115.Revoluţia franceză în plină desfăşurare în acei ani
a con
ferit frazelor lui Schiller un context pe cît de viu, pe atît de sîn-
90 TIPURI PSIHOLOGICE DESPR E IDEILE LU I SCH ILLER 91

ţinem seama şi de faptul că, la el, intelectul predomină în sine şi nu este astfel supusă unei dispoziţii conştiente
nu asupra intuiţiei poetice, ci asupra capacităţii de precise. Foarte probabil nu greşim presupunînd că
simţire. Lui Schiller însuşi i se părea că în el s-ar da o întrebarea: „care e pricina pentru care încă mai sîntem
bătălie între imaginaţie şi abstracţie, adică între barbari?" nu este întemeiată doar în spiritul acelor
13
intuiţie şi intelect. Iată ce îi scria lui Goethe : „Aceasta este vremuri, ci şi în psihologia subiectivă a lui Schiller. El
ceea ce mi-a dat, mai cu seamă în tinereţe, un aer stîngaci, caută, ca şi epoca sa, rădăcinile răului pe o pistă falsă,
atît în cîmpul speculaţiei, cît şi în acela al artei poetice; căci barbaria nu stă în eficacitatea slabă a raţiunii sau a
căci de obicei mă zorea poetul, cînd trebuia să filozofez, adevărului, ci în faptul că se aşteaptă o asemenea
şi spiritul filozofic, cînd voiam să compun poezie. Şi azi eficacitate din partea lor sau chiar că se atribuie raţiunii
mi se întîmplă adesea ca imaginaţia să-mi tulbure o astfel de eficacitate prin supraevaluarea
abstracţiile, iar raţiunea rece, poezia." superstiţioasă a „adevărului". Barbaria rezidă în
117. Admiraţia extraordinară a lui Schiller pentru unilateralitate şi în nemăsură, în genere în proporţie de-
spiritul lui Goethe, modalitatea sa aproape feminină de fectuoasă.
a intra în rezonanţă cu intuiţia prietenului său, frecvent 118. Tocmai exemplul impresionant al Revoluţiei
reflectate în corespondenţă, vin tocmai din perceperea franceze, care pe atunci atinsese punctul culminant al
pătrunzătoare a acestui conflict pe care, faţă de natura terorii, 1-a făcut pe Schiller să vadă cît de departe se
aproape perfect sintetică a lui Goethe, el îl va resimţi întindea de fapt puterea zeiţei raţiunii şi în ce măsură
de două ori dureros. Acest conflict îşi datorează exis- bestia lipsită de raţiune din om triumfa, în mod sigur şi
tenţa împrejurării psihologice după care energia simţirii evenimentele acelor zile au fost cele care au impus cu
este distribuită, în egală măsură, intelectului şi precădere atenţiei lui Schiller această problemă. Se
imaginaţiei creatoare. Schiller pare să-şi fi dat seama de întîmplă adesea ca o chestiune în fond personală şi
această circumstanţă; în aceeaşi scrisoare către Goethe, aparent subiectivă să se ridice deodată la nivelul unei
el observa că după ce începuse „să-şi cunoască şi să-şi probleme generale, interesînd întreaga societate, atunci
utilizeze" forţele morale, destinate să aşeze cuvenitele cînd ea se confruntă cu evenimente exterioare, a căror
hotare imaginaţiei şi intelectului, o boală fizică ame- psihologie cuprinde aceleaşi elemente ca şi conflictul
ninţa să le submineze. O funcţie insuficient dezvoltată personal. Problema personală capătă astfel o demnitate
este caracterizată, cum s-a observat adesea, de faptul de care fusese lipsită înainte, prin faptul că neunirea
că ea încetează să mai fie la dispoziţia conştientului, cu sine însuşi este întotdeauna cumva jenantă şi
amesteeîndu-se inconştient, din proprie iniţiativă, cu înjositoare, ge-nerînd o situaţie interioară şi exterioară
alte funcţii, beneficiind adică de o anume autonomie şi umilitoare, asemenea unui stat dezonorat de războaie
comportîndu-se dinamic, fără selectivitate diferenţiată, civile. De aceea, presupunînd că nu suferim de o excesivă
ca un impetus sau ca o simplă intensificare, şi tră-gînd supraevaluare, ne sfiim să ne facem publice conflictele
după sine sau constrîngînd funcţia conştientă, pur personale. Dacă însă izbutim să descoperim şi să
diferenţiată, în aşa fel îneît aceasta este fie împinsă înţelegem legătura dintre problema noastră personală şi
dincolo de limitele pe care şi le-a fixat pe baza propriei marile evenimente contemporane, atunci această
intenţii şi hotăriri, fie oprită pe loc, înainte de a ajunge coincidenţă înseamnă un fel de salvare din singurătatea
la ţintă şi atrasă pe o cale lăturalnică, fie — în fine — condiţiei pur personale, iar problema subiectivă se
este situată în opoziţie cu cealaltă funcţie conştientă, dilată, devenind o chestiune generală a societăţii
conflict ce rămîne nerezolvat atîta timp cît forţa pertur- noastre. Ceea ce nu reprezintă un cîştig neînsemnat în
batoare a instinctului, inconştient adăugată, nu se perspectiva unei soluţii posibile. Căci în vreme ce problema
diferenţiază personală are la dispoziţie doar acele energii precare
ale interesului conştient pentru propria persoană, forţele
13 L a 31 a ug u st 17 94 . instinctuale colective vin să se îmbine cu interesele eului
şi astfel apare
92 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI 93
SCHILLER

o nouă situaţie care oferă noi posibilităţi de rezolvare. — şi aici se află o deosebire esenţială între ei —, ci spre
Ceea ce n-ar fi putut să facă niciodată forţa personală a omul care trăia sub „cerul grecesc". Comună însă le
voinţei sau a curajului poate să facă forţa instinctuală este amîndurora orientarea retrospectivă şi, legată
colectivă; ea transportă individul dincolo de obstacolele indisolubil de ea, idealizarea şi supraevaluarea trecutului.
pe care cu energia sa personală nu le-ar fi putut în faţa frumuseţii antice, Schiller uită de grecul real al
niciodată birui. vieţii de fiece zi, iar Rousseau se avîntă afirmînd:
119.Putem presupune astfel că impresiile legate de „l'homme naturel est tout pour lui; ii est l'unite nu-
eveni merique, l'entier absolu"* şi trece cu vederea faptul că
mentele contemporane i-au dat lui Schiller curajul de a încerca omul natural e eminamente colectiv, adică tot atît de
să găsească o soluţie de împăcare a conflictului mult în sine, cît şi în celălalt şi orice în afară de o
dintre individ alcătuire unitară. Rousseau afirmă în altă parte: „Nous
şi funcţia s ocia lă. Acest de zacord a fost adînc tenons â tout, nous nous accrochons â tout; les temps, les
resimţit şi de lieux, les hommes, les choses, tout ce qui est, tout ce qui sera,
Rousseau, constituindu-se chiar în punctul de pornire al scrierii importe â chacun de nous: notre individu n'est plus que la moindre
Emile ou de l'e'ducation.Găsim acolo cîteva pasa je pârtie de nous-memes. Chacun s'etend, pour ainsi dire, sur la terre
importante entiere, et devient sensible sur toute cette grande surface [...] Est-
15
pe ntru p rob le ma noa stră : „L'hom me c iv il n 'e st ce la nature qui porte ainsi les hommes si loin d'eux-memes?"
qu 'u ne u nite 122. Rousseau se înşală: el crede că această stare e
fractionnaire qui tient au denominateur, et dont la valeur est de dată recentă. Nu! Recentă este doar conştientizarea
dans son rapport avec l'entier, qui est le corps social. Les bon- ei; ea a existat dintotdeauna şi cu cît coborîm către
nes institutions sociales sont celles qui savent le mieux denatu- începuturi, cu atît existenţa ei este mai evidentă. Căci
rer l'homme, lui oter son existence absolue pour lui en donner ceea ce descrie Rousseau nu este nimic altceva decît acea
une relative, et transporter le moi dans l'unite commune." mentalitate a primitivului pe care Levy-Bruhl (loc. cit.) a
120.„Celui qui dans l'ordre civil veut conserver la primaute desemnat-o perfect prin noţiunea de „participation
des sentiments de la nature ne sait ce qu'il veut. Toujours en mystique". Condiţia individualităţii reprimate nu este o
contradiction avec lui-meme, toujours flottant entre ses pen- cucerire recentă, ci reziduul acelui timp arhaic în care
chants et ses devoirs, ii ne sera jamais ni homme, ni citoyen; ii nu exista nici un fel de individualitate. Prin urmare, nu
14
ne sera bon ni pour lui, ni pour les autres." e vorba de o reprimare de dată recentă a
121.Rousseau îşi începe cartea cu faimoasa frază: „Tout individualităţii, ci doar de conştientizarea şi perceperea
est forţei copleşitoare a elementului colectiv. Această forţă
bien, sortant des mains de l'Auteur des choses; tout degenere este evident proiectată asupra instituţiilor statale şi
entre les mains de l'homme."* Această frază este clericale, ca şi cum nu oricine ar fi găsit mijloace şi căi
caracteristică
pentru Rousseau ca şi pentru întreaga sa epocă. * „Omul natural e totul pentru el; e unitatea numerică, întregul
Schiller priveşte absolut" (n. t.).
15 Loc. cit., Cartea a Ii-a, p. 65. [„Ţinem la tot, ne agăţăm de tot;
şi el în urmă, în orice caz nu spre omul natural al lui Rousseau
timpurile, locurile, oamenii, lucrurile, tot ceea ce este, tot ceea ce
va fi contează pentru fiecare dintre noi; individualitatea noastră nu
14 Emile, Canea I, p. 9. [„Omul civil nu este decît o unitate mai e decît partea cea mai mică din noi înşine. Fiecare se întinde,
fracţionară care ţine de numitor şi a cărei valoare stă în raportul ca să spun aşa, pe întreg pămîntul şi totul devine sensibil pe
său cu întregul care este corpul social. Instituţiile sociale bune sînt această mare suprafaţă ... Oare natura este aceea care îi duce astfel
acelea care ştiu cel mai bine să denatureze omul, să-i retragă pe oameni atît de departe de ei înşişi?" — n. t.]
existenţa absolută spre a-i da una relativă şi a transplanta eul în
unitatea comună." „Cel care vrea să păstreze în ordinea civilă
prioritatea sentimentelor naturii nu ştie ce vrea. Mereu în
contradicţie cu sine însuşi, mereu şovăitor între propriile-i înclinaţii
şi propriile-i îndatoriri, el nu va fi niciodată nici om, nici cetăţean; nu
va fi bun nici pentru sine, nici pentru ceilalţi" - n. t.]
* „Totul e bun aşa cum iese din mîinile Autorului lucrurilor, totul degene-
rează în mîinile omului" (n. t.).
DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 95
^4 TIPURI PSIHOLOGICE

de a se eschiva eventual de la aplicarea comandamentelor mo- toare şi care de fapt rezumă afirmaţiile de mai sus:
rale! Aceste instituţii nu posedă nicidecum „O divinitate binefăcătoare să smulgă la timp
atotputernicia care li se atribuie şi pentru care pruncul de la sînul maicii sale, să îl hrănească cu
sînt din cînd în cînd combătute de tot felul de nou- laptele unei vîrste mai bune şi să îl lase să crească
veniţi; acea forţă represivă se află în inconştientul pînă la maturitate sub îndepărtatul cer grecesc.
nostru, şi anume în mentalitatea colectivă a Odată ajuns la vîrsta bărbăţiei, să se reîntoarcă, sub
barbarului ce continuă să dăinuie. Psihicul colectiv chip străin, în veacul său; dar nu spre a-1 bucura cu
urăşte în oarecare măsură orice dezvoltare înfăţişarea sa, ci cumplit, ca fiul lui Agamemnon,
17
individuală, dacă aceasta nu slujeşte nemijlocit spre a-1 curăţa." Imitarea modelului grecesc nu putea fi
ţelurile colectivităţii. Astfel, diferenţierea uneia mai limpede exprimată. în această formulare strînsă
dintre funcţii, de care am vorbit mai sus, constituie se întrevede însă şi o limitare care îl obligă mai
într-adevăr dezvoltarea unei valori individuale, dar apoi pe Schiller la o substanţială lărgire de
încă atît de subordonată colectivităţii, în-cît, cum perspectivă; el continuă: „Substanţa el şi-o va lua,
am văzut, individul însuşi ajunge să fie păgubit. ce-i drept, din prezent, dar forma o va împrumuta de
Din cauză că nu au cunoscut condiţiile mai vechi la un timp mai nobil, ba chiar de dincolo de timp, de Ia
ale psihologiei umane, atît Schiller, cit şi Rousseau unitatea absolută, nestrămutată a fiinţei sale." Schil-
au căzut victime unor judecăţi eronate cu privire la ler simţea probabil limpede că trebuia să se
valorile trecutului. Urmarea este că ei au pornit de întoarcă şi mai mult în trecut, în timpul arhaic al
la imaginea înşelătoare a unui tip uman desăvîrşit eroilor divini, în care oamenii erau semizei. Motiv
care ar fi existat în trecut şi care, ulterior, s-ar fi pentru care afirmă în continuare: „Aici, din eterul
prăbuşit cumva de pe soclul său. Orientarea spre pur al naturii sale demonice, ţîşneşte izvorul
trecut este o rămăşiţă a gîndirii antice; se ştie că frumuseţii, necontaminate de stricăciunea
întreaga mentalitate antică şi barbară presupunea seminţiilor şi a timpurilor care se rostogolesc, adînc sub
existenţa unei vîrste de aur, paradisiace, care ar fi el, în tulburi viitori." Aici apare imaginea frumoasă dar
precedat timpurile rele de astăzi. Abia marea faptă iluzorie a unei vîrste de aur, în care oamenii mai erau încă
socială, de ordinul istoriei ideilor, a creştinismului a zei şi se desfătau privind frumuseţea eternă. Dar
fost aceea care a oferit omului o speranţă de viitor, tot aici poetul îl depăşeşte pe gînditorul Schiller.
făgăduindu-i înfăptuirea idealurilor sale în vremurile Cîteva pagini mai jos, gînditorul cîştigă din nou
16
ce aveau să vină. Accentuarea mai puternică a teren. „într-adevăr", spune Schiller, „trebuie să ne
acestei orientări spre trecut în dezvoltarea mai pună pe gînduri faptul că, aproape în fiecare epocă
nouă a spiritului se leagă probabil de fenomenul istorică în care înfloresc artele şi guvernează gustul,
acelei regresii generale către păgî-nism, care s-a omenirea este decăzută şi nu se poate găsi nici
manifestat din ce în ce mai mult o dată cu Re- măcar exemplul unui singur popor care să probeze că
naşterea. o cultură estetică de grad înalt şi de mare
123. Sigur este că orientarea regresivă are şi o universalitate merge mînă în mînă cu libertatea po-
anumită influenţă asupra alegerii mijloacelor de litică şi cu virtutea burgheză, că moravurile
educare a omului. Această dispoziţie a spiritului se frumoase fac pereche cu bunele moravuri, iar
sprijină pe o imagine înşelătoare a trecutului. Am polisarea comportării cu adevărul ei."'»
putea să trecem peste ea, dacă identificarea conflic- 124. Corespunzător unei bine cunoscute
tului dintre tipuri şi mecanismele tipice nu ne-ar experienţe, incontestabilă atît în particular, cît şi în
constrînge să căutăm elementul capabil să le general, eroii timpurilor primitive nu vor fi dus un
restabilească unitatea. Este ceea ce îl preocupa şi mod de viaţă cu deosebire moral, ceea ce
pe Schiller, după cum vom vedea în continuare.
17Ober die ăsthetische Erziehung des Menschen, Scrisoarea a
Principala lui idee în această privinţă reiese din 9-a.
pasajele urmă- 18Loc. cit.. Scrisoarea a 10-a.

16 Aluzii analoage apar deja în misterele greceşti.


96 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI 97
SCHILLER

de altfel nu afirmă nici un mit grecesc sau de aiurea. Căci cu limbajul poetic. Să se fi înţeles oare Schiller pe sine
toată frumuseţea de atunci s-a putut bucura de propria-i însuşi greşit? S-ar zice că da, altminteri el nu şi-ar fi
existenţă nu mai pentru că în acele vremuri nu erau nici putut contraar-gumenta într-o asemenea măsură
lege penală şi nici poliţie de moravuri. Recunoscînd propriile poziţii. Poetul vorbeşte de un izvor de pură
acest adevăr psihologic, că frumuseţea vie îşi întinde frumuseţe, situat dincolo de toate timpurile şi seminţiile
strălucirea de aur doar înălţîndu-se deasupra unei şi ţîşnind în sufletul fiecărui om. El nici nu se referă la
realităţi pline de întuneric, de chin şi de urîţenie, Schiller omul Antichităţii greceşti, ci la vechiul păgîn din sufletul
îşi subminează, de fapt, propriul proiect; el îşi propu sese nostru, la parcela de natură etern nealterată şi de fru-
să arate că ceea ce este despărţit se poate reuni prin museţe naturală care sălăşluieşte, inconştient dar viu,
con templarea, consumarea şi crearea frumosului. în noi şi a cărei strălucire ne transfigurează fiinţele
Frumuseţea tre buia să devină un mediator, destinat să vremurilor primitive şi ne face să cădem în eroarea de
restabilească unitatea originară a fiinţei umane. Dar a crede că oamenii de atunci ar fi posedat ceea ce noi
orice experienţă se împotriveşte acestei idei, arătînd că căutăm. Este omul arhaic, repudiat de conştiinţa
frumuseţea, ca să existe, are neapărată nevoie de propriul noastră orientată colectiv, care ne apare atît de urît şi
ei contrariu. de inacceptabil şi care este totuşi purtătorul acelei
125. Acum, gînditorul este acela care, la fel ca poetul mai frumuseţi pe care o căutăm zadarnic în altă parte.
înainte, se află alături de Schiller: el nu are încredere în Despre acesta vorbeşte poetul Schiller, iar pe acesta
frumu gînditorul Schiller îl interpretează greşit ca model
seţe, considerînd chiar, pe baza experienţei, că nu este grecesc. Ceea ce însă, în ciuda strădaniei sale, gînditorul
imposibil nu poate deduce logic din piesele-martor care îi stau la dispoziţie,
ca ea să exercite o influenţă nefavorabilă: „Oriunde îi este făgăduit de poet în limbaj simbolic.
ne îndrep 128. Din toate cele spuse pînă acum rezultă din plin
tăm privirea în lumea trecutului, observăm că că orice încercare, înfăptuită în zilele noastre, de
libertatea şi gustul echilibrare a fiinţei umane unilateral diferenţiate, trebuie
se evită reciproc şi că. frumuseţea îşi întemeiază să conteze pe acceptarea serioasă a funcţiei valoric
stăpînirea doar inferioare, căci nediferenţiate. Nici o încercare de
19
pe prăbuşirea virtuţilor eroice." mediere nu va izbuti, dacă nu va declanşa energiile
126. Pe această constatare, mijlocită de experienţă, cu funcţiilor valoric inferioare şi nu le va conduce apoi pe
greu acestea la diferenţiere. Acest proces poate avea loc
se poate întemeia revendicarea adresată de Schiller doar în acord cu legile energeticii, adică trebuie să fie
frumuseţii. creată o diferenţă de nivel capabilă să ofere energiilor
Urmărindu-şi mai departe subiectul, el ajunge chiar să latente posibilitatea de a se manifesta. Ar fi o încercare
constru lipsită de perspectivă, întreprinsă deja de repetate ori şi
iască, cu toată claritatea dorită, reversul frumuseţii: eşuată de tot atîtea ori, aceea de a converti nemijlocit o
„Dacă ţinem funcţie valoric inferioară într-o funcţie valoric superioa-
seama doar de ceea ce ne învaţă experienţele de ră. Tot atît de bine am putea încerca să creăm un
pînă acum de perpetuum mobile. Nici o formă de energie valoric
spre influenţa exercitată de frumuseţe, nu ne prea inferioară nu poate fi pur şi simplu convertită într-una
simţim îndem valoric superioară, decît dacă o sursă de valoare
naţi să ne dezvoltăm sentimente care sînt atît de superioară conlucrează concomitent la acest proces,
primejdioase adică transformarea nu poate avea loc decît pe seama
pentru adevărata cultură a omului; ci, cu riscul funcţiei superioare, fără însă ca valoarea iniţială a formei
barbariei şi al de energie superioară să poată fi vreodată atinsă de
durităţii, este mai bine să ne lipsim de forţa formele valoric
înduioşătoare a fru
museţii, decît să fim expuşi, în ciuda tuturor
avantajelor rafină
20
rii, influenţelor ei moleşitoare."
127. Conflictul dint re poet şi gînditor s-ar putea aplana în
si
tuaţia în care gînditorul nu ar interpreta literal, ci
simbolic cu
vintele poetului, aşa cum de altfel se şi cuvine să se
procedeze

19Loc. cit.
20Loc. cit.
98 TIPURI DESPRE IDEILE LUI 99
PSIHOLOGICE SCHILLER

inferioare, ba nici chiar de funcţia valoric superioară, ci a v oi r, c o m m e c e ll e s d e la na tu re , u n e i n fle x i bi li te qu e j aam ucaui sne
echilibrarea se va face, va trebui să se facă la o forc e hum a in e ne pe u t va in c re, la de pe n da nc e de s m hom es -
temperatură medie. Concluzia inevitabilă este însă că re de vi e n d ra i t a l o rs c e ll e d e s c h os e s ; o u re u ni ra it d a n s la re p u b li q u e
acela care se identifică cu funcţia sa diferenţiată se to us I e s a v a nt a g e s d e l'e t a t n a t ur e l â c e u x de l'ceivil;
t a t o n join dra it â
instalează într-o condiţie cu adevărat echilibrată, dar la lib e rte qu i m a in tie nt l'h om m e e xe m pt v de ice, la m oralite q ui
inferioară în raport cu valoarea iniţială aparentă. Orice l 'e l e v e â l a v e rt u . "
educaţie a omului care tinde către unitatea şi armonia 1 3 0 .î n t e m e i n d u - s ep e a c e a s t ă r e f l e c ţ i e , e l n e
fiinţei trebuie să se confrunte cu această realitate. sfătu ieşte:
Este concluzia pe care Schiller o formulează în felul său „ M a i nt e n e z l'e n fa nt d a ns la se ul e d e p e n d a nc e d e s c h os e s, v o us
propriu; el se împotriveşte să-şi asume însă consecinţele a u r e z s u i v i l 'o rd re d e l a n a t u re d a n s l e p ro g r e s d e s o n e d u c a -
ce decurg de aici, cu riscul chiar de a trebui să renunţe ti on . " „ II ne fa u t po in t c on tra i n d re u n e n fa nt d e re st e r q u a n d i i
la frumuseţe. ve ut a lle r, n i d 'a lle r q ua nd ii v e ut re ste r e n p la c e. Q ua n d la vo-
129. După ce gînditorul şi-a formulat concluzia lonte d e s e nfa nts n'e st po int gâ te e pa r n otre fa ute, ils ne v e ule nt
necruţătoare, poetul ia din nou cuvîntul: „Dar poate nu rien inutilem ent."
23

experienţa este scaunul de judecată în faţa căruia se 131.N e n o r o c i r e a e s t e c ă „ I e s l o i s d e s n a t i o n s " n u


poate decide o problemă ca aceasta şi, înainte de a c o inc id
acorda credit mărturiei ei, ar trebui să fie în afară de n ic io d a tă şi în n ic i o îm p re ju ra re c u le g ile n a tu rii, în tr-
orice îndoială că este aceeaşi frumuseţe de care vorbim a tît înc ît
21
şi împotriva căreia depun mărturie acele exemple." Se c o n d i ţi a c iv il iz a t ă să fi e t o t o d a t ă ş i c o n d i ţi a n a tu ra lă .
vede de aici că Schiller încearcă să se aşeze deasupra O a s tfe l
experienţei, cu alte cuvinte: să confere frumuseţii o d e c o n c o rd a n ţă a r p u te a fi în g e n e re g în d ită d o a r c a u n
calitate care nu îi revine potrivit experienţei. El crede co m p ro
că „frumuseţea ar trebui să se adeverească drept o m is în care n ic i u na din c ele d ou ă c on diţii nu s-a r
condiţie necesară a omenirii", prin urmare drept o re aliz a la c ota
categorie necesară, constringătoare; de aceea el ide a lulu i pro priu , c i s-a r situa c on sid e ra bil sub n ive lul a c e stuia .
vorbeşte şi despre o noţiune pur raţională de frumuseţe, C in e în s ă v a v re a să a ti n g ă id e a lu l u n e i a sa u a l te ia
precum şi despre o „cale transcendentală" care ne d i n t re c o n
îndepărtează de „cercul fenomenelor şi de prezentul viu d iţii v a tre b u i să u rm e ze sfa tu l fo rm u la t c h ia r d e
al lucrurilor". „Cine nu cutează să se ridice deasupra R o u s se a u : „ 1 1
22
realităţii, acela nu va cuceri niciodată adevărul." fa u t o p t e r e n t re f a i r e u n h o m m e o u u n c i t o y e n ; c a r o n n e p e u t
Rezistenţa subiectivă împotriva căii care, potrivit ex- fa i r e â l a f o i l ' u n e t l'a u t re . "*
perienţei, este inevitabil descendentă îl determină pe 132.în n o i e x istă a m b e le n e c e sită ţi: n a tu ră ş i c u ltu ră .
Schiller să constrîngă intelectul logic să slujească Noi nu
sentimentului, obligîndu-1 astfel să producă o formulă pu te m s ă f im d o a r n o i în ş ine , ci tre bu ie s ă ne
capabilă totuşi să determine realizarea intenţiei iniţiale, ra po rtă m ş i la
deşi imposibilitatea acestei operaţii a fost îndeajuns ce ilalţi. T re bu ie să ex is te un d ru m c a re să nu fie u n
demonstrată. Un tur de forţă asemănător întreprinde şi sim p lu com -
Rousseau, atunci cînd, presupunînd că dependenţa de
natură, spre deosebire de dependenţa de oameni, nu produce 23 Emile. Cartea a Ii-a, pp. 68 ş. urm. [„Dacă legile naţiunilor ar
vicii, ajunge la următoarea concluzie: „Si Ies lois des putea avea, ca şi cele ale naturii, o inflexibilitate pe care nici o
nations pouvaient forţă omenească să nu o poată vreodată înfrînge, dependenţa de
oameni s-ar reduce la dependenţa de lucruri; în republică s-ar
21Loc. cit. aduna arunci toate avantajele stării naturale şi ale statului civil; s-ar
22Loc. cit. îmbina libertatea care-l menţine pe om lipsit de vicii şi moralitatea
care îl înalţă la virtute." „Menţineţi copilul doar în dependenţa lucru-
rilor şi veţi urma porunca naturii în progresul educaţiei lui." „Un copil
nu trebuie constrins să rămînă pe loc, cînd vrea să plece; nici să
plece, cînd vrea să stea pe loc. Atunci cînd voinţa copiilor nu este
viciată de erorile noastre, ei nu vor nimic în mod inutil" — n. t.]
* „Trebuie să optezi între a face un om şi a face un cetăţean; căci
nu-i poţi face şi pe unul şi pe celălalt" (n. r.).
100 TIPU RI PSIHOLOGICE
DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 101

promis, ci şi o stare sau un proces în măsură să p rin r aţiu n e , cu o s a rcin ă p e car e n u o po ate rez o lv a .
corespundă fiinţei vii, ceva de genul a ceea ce spune profetul: o D ar p e n tru a gă si a cea stă ca le ş i a se p utea a n ga ja p e
„semita et via sancta", o „via directa ita ut stulti non errent per e a, el tre bu ie să zăbveas o că m ai întîi vrem e înde lu ng ată
24
eam." Sînt deci înclinat să-i dau dreptate şi poetului în faţa d ire cţiilo r contrare în care s-a bifu rca t dru m u l
Schiller care, în acest caz, 1-a tratat cam brutal pe p arcu rs de el pînă atu nci. Cu rg erea ţviiie s a le e s t e
gînditor, căci există nu doar adevăruri raţionale, ci şi z ă g ă z u ită p r in o b s t a c u la r e . O r iu n d e s e p r o d u cstază
e o
iraţionale. Iar ceea ce pare imposibil pe calea intelectului a libidoului, contrariile unite m ai înainte, în curgerea tr eru p tă a
neîn
se adevereşte, adesea, pe calea iraţionalului. într-adevăr, v ie ţii, s e scin d e a ză ş i se d e s p ar t în ca litat e d e a d s ar
v eir
cele mai mari transformări prin care a trecut omenirea d o r n ici d e lu p tă . E le se e p u iz e a z ă a po i în tr-o b ăt ă lie m a i
nu s-au înfăptuit pe calea unui calcul intelectual, ci pe lu n gă , im p re v iz ib ilă ca d ura tă ş i ca re zu ltat, iar d in
căi ignorate sau socotite absurde de către e n e rg ia pe ca re e le o p ie r d ia na ş te re ce l d e a l tre ile a
contemporani şi cărora abia mult mai tîrziu li s-a e le m e n t, ca re e steto cm ai în c ep u tu l n ou lu i d ru m .
dezvăluit necesitatea intrinsecă. De cele mai multe ori 134.C o re s p u n z ăto r a ce s te i re g u li, S ch ille r în tre prin d e o
însă ele nici nu sînt înţelese, căci legile cele mai im- cer
portante ale dezvoltării noastre spirituale continuă să ceta re a d în cită a co ntr ariilo r a ctiv e . In d ife re nt d e
fie pentru noi o enigmă. ob s ta co lu l d e
133. Oricum, nu sînt prea înclinat să acord o valoare ca r e n e lo v im — c u c o n d iţ ia ca e l s ă fie fo a r te d ificil
specială gestului filozofic al poetului, căci intelectul pus — dez
în slujba poetului este un instrument înşelător. Ceea ce b in a re a d in t r e in te n ţ ia n o a s tr ă ş i o b ie cte le ca r e se
intelectul a fost în măsură să presteze a prestat deja, îm p o t riv e s c
dezvăluind contradicţia dintre dorinţă şi experienţă. se tra n s fo rm ă ra p id în tr-u n co n flict in te rio r. C ă ci d a că
Este de aceea zadarnic să ceri gîndirii filozofice să m ă stră
soluţioneze acest conflict. Iar dacă, în cele din urmă, am d u ie sc s ă su p u n v o in ţe i m e le o b ie ctu l ca re se
putea găsi o soluţie, n-am depăşi din acest motiv îm po tr iv e şte , în
obstacolul, căci problema nu e de a concepe sau de a trea ga m ea fiin ţă intră trepta t în re laţie cu e l, şi anum e
găsi un adevăr raţional, ci de a descoperi o cale coresp un
acceptabilă pentru viaţa raţională. Nu au lipsit z ă to r p u te r ii lib id o u lu i ca r e a p u s s tă p în ir e p e e l ş i
niciodată propuneri şi doctrine înţelepte. Dacă numai ca r e tra g e ,
despre aceasta ar fi fost vorba, încă din timpurile lui ca s ă s p u n a ş a , în o b ie c t o p a rte d in fiin ţ a m e a . în
Pita-gora omenirea ar fi avut cea mai frumoasă ocazie de fe lu l a c e s ta
a atinge toate culmile. De aceea nu trebuie să luăm ad are lo c id e nt ifica r e a u n o r p ăr ţi d in p e rs o n a lita tea m e a
litteram propunerile lui Schiller, ci se cuvine să le cu fiin ţa
înţelegem ca pe nişte simboluri care, potrivit înclinaţiei o biectu lu i. C on flic tu l e s te a s tfe l m u ta t în p ro p r iu l m e u
sale filozofice, apar înveşmîntate în haina conceptelor s u fle t .
filozofice. în acest sens „calea transcendentală" pe care A c e a s tă „ in tr o ie cţ ie " a co n flict u lu i cu o b ie c tu l îm i
se pregăteşte Schiller să se angajeze nu trebuie cre e a z ă u n
înţeleasă ca un raţionament de ordinul teoriei critice a d e z a co r d in t e rio r , p ro v o cîn d o n e p u t in ţă fa ţă d e
cunoaşterii, ci mai degrabă simbolic, ca acea cale pe o b ie c t ş i s t îr -
care omul păşeşte ori de cîte ori are de a face cu o nind astfel afecte care sînt înto tdea una sim pto m ul unei
piedică pe care nu o poate birui dezbină ri
in te rio a re. A fe c t e le m ă d e t e rm in ă în s ă s ă m ă p e r c e p
24 Isaia, 35, 8: „[...] cale curată şi cale sflntă [...] cei p e m in e
risipiţi vor merge pe dînsa şi nu se vor rătăci".
în s u m i ş i s ă - m i în d r e p t a te n ţ ia — d a c ă n u s în t o r b —
asu pra
m e a ş i s ă u rm ă re s c în m in e în s u m i jo cu l o p o z iţiilo r .
135.P e a c e a s t ă c a le s e a n g a je a z ă S c h ille r : e l n u
descop eră
conflictul ca fiind între stat şi in divid , ci îl co ncep e, la
în ceputul
c e le i d e a 1 1 - a s c r is o r i, c a d u a lit a t e a „ p e rs o a n e i ş i
a s t ă r ii",
respe ctiv eu l şi con diţia variabilă a a fectanţei sale
(Affiziertseiri).
în vrem e ce eu l are o re lativă con stanţă , relaţion are a
(a fe ct anţa )
sa este schim bă to are . Prin urm are , S ch ille r v rea să
ajung ă la ră
d ă c in a c o n fl ic t u lu i. în t r - a d e v ă r , p e d e - o p a r t e e s t e
vo rba de
fu n cţia co nş t ie n tă a e u lu i, p e d e a lt a , de re la ţion a re a
co le ctiv ă .
A m b e le d e t e rm in ă r i a p a r ţin p s ih o lo g ie i u m a n e . D a r
d ife r it e le
102 TIPU RI PSIH O LOG ICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 103

tipuri văd de fiecare dată în altă lumină aceste realităţi p e d e p lin fap tu lu i că S ch ille r îl po a te g în d i p e D u m n e z e u
fundamentale. Pentru introvertit, ideea eului constituie, n u ca deven ind , ci ca fiin ţ în d în ete rn ita te ,d e u n de ş i
fără îndoială, elementul continuu şi dominanta re cu n oa ş t ere a , cu in tu iţie s igu ră, a „a se m ănă rii cu
conştiinţei, la polul opus situîndu-se relaţionarea sau Du m ne ze u " a con diţie i id le ea introv e rtite: „înfă ţişa t în
afectanţa. Pentru extravertit, în schimb, accentul cade d esăv îrş ir ea sa , om u l ar fi de ci ta u ntei a st ator n ică ce
mai degrabă pe continuitatea relaţiei cu obiectul şi mai ră m în e pu r ur i a ce e a ş i în ap e le s ch im b ă rii." „ D is p o z iţia
puţin pe ideea de eu. Pentru el, problema s-ar pune căt re d u m n e ze ire o m u l o p oa rtă in co n te s ta b il în să şîn i
deci altfel. Trebuie să ţinem seama de acest punct de p erso n a litate a s a ."
vedere atunci cînd urmărim în continuare reflecţiile lui 136.A ce a s t ă c o n c e p ţ ie d e s p re fiin ţa lu i D u m n e z e u
Schiller. Aşa, bunăoară, el gîndeşte ca extravertit cînd e s t e in
declară că persoana se revelează „în eul etern statornic com p ar a b ilă cu d o gm a cre şt in ă a d ev e n irii u m a ne a
şi numai în el". Extravertitul, în schimb, ar spune că lu i D um n e
persoana se revelează doar în re-laţionalitatea ei, în zeu şi cu acele con cepţ ii n eo p lato nice sim ila re de spre
funcţia relaţiei ei cu obiectul. „Persoană" este doar în cazul m am a ze i
introvertitului exclusiv eul; în cel al extravertitului, persoana se lor şi de spre fiu l e i, care cob oară în calitate de d em iu rg
află în afectanţa sa, nu în eul afectat. Eul extravertitului în flu xul
26
zace cumva sub afectanţa sa, adică sub relaţia lui. dev en irii. C on ce p ţia lui S ch ille r ara tă în să căre i fu n cţii
Extravertitul se găseşte pe sine însuşi în variabil, în îi atri
schimbător, introvertitul în statornic. Eul nu este nimic de genul bu ie el v alo are su pre m ă, res pe ctiv va loare de
„etern statornic", cu atît mai puţin în cazul extravertitului divinitate: id eii de
care îi acordă o atenţie neînsemnată. Introvertitul, în statorn icie a eu lu i. E l a cordă ce a m a i m a re im portan ţă
schimb, beneficiază din plin de eu şi se teme din acest eu lu i care
motiv de orice fel de schimbare care ar putea să-1 se ab strag e d in afe cta nţa şi, ca or ice introv ertit,
atingă. Afectanţa poate fi ceva de-a dreptul penibil, dar dife renţ ia ză ce l
extravertitul nu ar vrea nicicum să se lipsească de ea. m a i m u lt a ce a st ă id e e . D u m n e z e u , v a lo a re a su p re m ă ,
Următorul pasaj ne îngăduie să-1 recunoaştem de re p r ez in tă
asemenea pe introvertit: „Să rămînă constant el însuşi p e n t ru e l a b s t ra cţ ia ş i c o n s e r v a r e a e u lu i. P e n t r u
în mijlocul tuturor schimbărilor, să transforme toate e x tra v e r tit , în
percepţiile în experienţe, să le reducă deci la unitatea s ch im b , D u m n e ze u e s te tră irea ob ie ct u lu i, a b so irear b
cunoaşterii şi să facă din fiecare mod al său de în realita
manifestare în timp o lege pentru toate timpurile, iată te , d e u n d e ş i fa p t u l c ă lu i îi e s t e m a i s im p a t ic u n
prescripţia care îi este dată prin intermediul naturii sale Dumnezeu
25
raţionale." Atitudinea abstractivă, autoconservatoare, d ev enit o m , d ecît un leg isla to r etern im u abil. A ceste pun cte d e
este evidentă; ea devine chiar îndreptarul suprem. ve de re au va la bilita te , a şa cu m aş vre a să ob serv aici
Fiecare trăire trebuie să fie de îndată înălţată la rang an ticipînd ,
de experienţă, iar din suma experienţelor trebuie să do a r p e n tru p s ih o lo g ia co nş tie n tă a tip u r ilo r . în ca z u l
rezulte pe loc o lege pentru toate timpurile viitoare; in co nş ti
cealaltă condiţie, prin care se interzice transformarea e n t u l u i , r a p o r t u l s e s c h im b ă . S - a r z i c e c ă S c h i l l e r a
trăirii în experienţă, pentru ca astfel să nu apară legi avut în
stînjeni-toare pentru viitor, este la fel de omenească. ace astă priv in ţă un ele in tu iţii: în cazu l în care
Ceea ce corespunde co n ştiin ţa lu i cre
de în Du m ne z eu fiin ţîn d im u ab il, ca le a către div in ita te
25 Fr. Schiller, loc. cit., Scrisoarea a 11-a. este pen
tr u e l d e s c h is ă d e s im ţu r i, d e c i d e a fe cta n ţa , d e
s c h im b ă t o r , d e
pr o ce su l v iu . A ces t a e ste în să p e n tru e l o fu n cţie de
im po rta nţă
secu n da ră , ia r în m ăsura în ca re se id en tifică cu eul ş i
îl ab strag e
p e e l d in c e e a ce e s ch im b ă t o r , a t itu d in e a s a
co n ş tie n tă d e v in e ,
ş i e a , în în t r e g im e a b s t r a ct ă , în v r e m e c e a fe c ta n ţ a ,
re la ţ ia c u
ob ie ctu l, e ste lă sa tă , în m o d ne ce s ar , m a i m u lt p e
se a m a in co n
ştientu lu i. Din ace astă star e d e fa pt re zu ltă con se cin ţe
no tab ile.
137.A titu dinea co n ştient a bstra ctiza ntă care , potriv it cu
id ea
lu l ei, fa ce d in fie ca re tră ir e o e x p e r ie n ţă , ia r d in
e x p e rie n ţe o
le g e , d u c e la o a n u m e lim ita r e ş i să ră c ir e ,
ca r a ct e ris tice in tro -

26 Cf. discursul lui Iulian despre mama zeilor.


104 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI 105
SCHILLER

venitului. Schiller le-a simţit limpede în relaţiile sale cu în su ş i îi e ste su p u s e i, p r ez e n ta r ea lu i S ch ille r n e o fe r ă o


Goethe, căci el a perceput natura mai extravertită a lui im ag in e e x a ctă a a c e le i s ă r ă c ii ca r e o b iş n u ie ş t e s ă s e
27
Goethe ca opu-nîndu-i-se în chip obiectiv. Goethe afirmă d e z v o lte ca u rm a re a u n e i a t itu d in i es e n ţia lm e n te
semnificativ despre sine însuşi: „Eu sînt în calitate de a b stra ctiz a n te .
ins contemplativ un realist incarnat, în aşa fel încît în 139.O a ltă co n s e cin ţă ce re z u ltă d in a ce as tă a titu d in e
legătură cu toate lucrurile care mi se înfăţişează nu sînt a co n
în stare să-mi doresc nici mai multe, nici mai puţine, şi ştiin ţe i, ca re se va d o v e d i im p or tan tă p e p a r cur su l
nu fac nici o diferenţă între obiecte decît aceea că unele d es fă ş ur ă rii
28
mă interesează, iar altele nu." Despre influenţa lui ce r ce t ă rii n o a s tr e , e s t e îm p re ju r a re a că in co n ş tie n t u l
Schiller asupra sa, Goethe afirmă în mod caracteristic: d e z v o lt ă
„Dacă v-am slujit drept reprezentant al unor obiecte, în tr-u n astfel d e caz o atitud in e co m p en sato rie. C u cît ab strac
dumneavoastră, în schimb, m-aţi îndreptat de la t iz a r e a c o n ş t ie n t ă lim it e a z ă m a i m u lt re la ţ ia c u
observarea prea severă a lucrurilor exterioare şi a o b ie c t u l p r in
raporturilor dintre ele către mine însumi, m-aţi învăţat a b u n d e n ţ a d e „ e x p e r ie n ţ e " ş i d e „ le g i" p e ca r e le
să privesc cu mai multă echitate multilateralitatea creea ză, cu
29
omului lăuntric" etc. La rîndu-i, Schiller a descoperit în Goethe o a t ît a p a r e m a i m u lt în in c o n ş t ie n t o d o r in ţ ă d e
completare, repetat subliniată, sau o desăvîrşire a o b ie c t c a r e s e
propriei fiinţe, şi a simţit diferenţa între ei doi, pe care a m an ife stă , fin a lm e nte , în co nştiin ţă ocafix aţie
caracterizat-o astfel: „Nu aşteptaţi de la mine o mare sen zo rială obs e
bogăţie materială de idei; este ceea ce eu găsesc la
da ntă p e ob ie ct.în lo cul u n e i re laţii a fective cu ob ie ct ul
dumneavoastră. Nevoia şi aspiraţia mea este să fac
ab se nt,
mult din puţin, iar dacă ar fi să cunoaşteţi mai
re sp ectiv re fulat pr in a bstra ctiz a re , ave m a ici a fa ce
îndeaproape sărăcia mea în ceea ce se cheamă
cu o re laţie
cunoştinţe dobîndite, veţi fi probabil de acord că în
sen zo rială. D e a ceea , d u p ă S ch illesr, im ţu rile şi n u
unele privinţe lucrul acesta mi-a şi izbutit. Cercul meu de
sentim en tele
idei fiind mai mic, îl parcurg tocmai de aceea mai repede şi
s înt a ce le a car e d u c, fa p t s e m n ifica tiv , la d iv in ita t e .
mai des, şi pot tocmai de aceea să-mi folosesc mai bine
bunurile şi să produc, prin formă, varietatea care îi Eu l s ă u se
lipseşte conţinutului. Dumneavoastră vă străduiţi să vă slujeşte de g în dire , d ar a fe ctanţ a, se n tim en te le sa le
simplificaţi lumea vastă de idei, eu caut varietate pentru se s lu je s c d e
micile mele posesiuni. Dumneavoastră aveţi de se n z oria litate . D u p ă S ch ille r d e ci co n flictu l se
guvernat peste o împărăţie, eu doar peste o familie d es fă ş oa ră în tr e
ceva mai numeroasă de concepte pe care tare mult aş s p ir it u a lit a t e c a g în d ir e ş i s e n z o r ia lit a t e c a
dori să o lărgesc, transformînd-o într-o lume mică."
30 s e n t im e n t s a u c a
138. Lăsînd deoparte anumite complexe de a f e c t a n ţ a . L a e x t r a v e r t i t , l u c r u r il e s t a u i n v e r s :
inferioritate caracteristice introvertitului şi socotind r e l a ţ ia s a c u
faptul că „lumea vastă de idei" este mai puţin o b ie c tu l e s t e d e z v o lta tă , d a r lu m e a s a d e id e i e st e
guvernată de extravertit, ci mai degrabă el s e n z o r ia lă ,
co n cre tă ş i p e rs o n a lă .
27Scrisoare către Goethe, din 5 ianuarie 1798. 140.S im ţirea sen zo rială sa u , m ai bine zis, sim ţir ea
28Scrisoare către Schiller, din 27 aprilie 1798. aflată su b
29Scrisoare către Schiller, din 6 ianuarie 1798. co n diţia se nzor ia lităţii e ste co le ct ivă ,ad ică ea cre ează
30Scrisoare către Goethe, din 31 august 1794.
o re la ţio -
na re s a u a fe cta n ţa car e îl tr an s p u n p e o m , to to d at ă ,
în s ta r ea d e
„pa rticip are m istică", d eci în con diţia un e i id en tităţi
pa rţiale cu
ob ie ctu l p ercep u t. A cea stă id en titate se m a nife stă în
de p en de nţa
fo r ţ a t ă d e o b ie c t u l p e r c e p u t ş i e a d u c e d in n o u , p e
c a le a u n u i
circulus vitiosus,la o intensificare a abstra cţiunii, destinată
an u
m e s ă s u p r im e re la ţ ia s u p ă ră t o a r e ş i c o n s t r în g e r e a
re z u lta t ă .
Sch ille r a recun oscut acea stă particularitate a sim ţirii
senzoria le:
„Atîta tim p cît el [introvertitu l] d oar sim te, doar doreşte
şi acţio
ne a z ă d in s im p lă lă co m ieel, n u e n im ic a ltceva decît
31
/u /w e."
D a r d e v r e m e c e in t r o v e rt it u l n u p o a te s ă
a b s tr a c t iz e z e la n e -
s f ir ş it s p r e a s c ă p a d e a fe c t a n ţ a , e l s e v e d e în c e le
d in u r m ă
o b lig a t s ă m o d e le z e e x te r io r u l. „ S p r e a n u fi d o a r
lu m e , s p u n e

31 Ober die ăsthetische Erziehung des Menschen, Scrisoarea a 11-a.


106 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 107
32
Schiller , el trebuie să confere formă materiei, să o lu a re în co n s id e ra r e a tît d e d e p lin ă a o b ie c tu lu i, în c ît
exteriorizeze tot ceea ce e interior şi să dea formă la d in a c e st a n u m a i p o a t e s ă a p a r ă n i c i o d e fo rm a r e
tot ceea ce e exterior. Ambele sarcini, gîndite în c a r ic a tu r a l ă î n c l i p aî n c a r e g în d i m îm p re u n ă c u e l .
desăvîrşirea lor supremă, conduc înapoi la noţiunea de V e d e m d e c i c ă S c h il le r îş i ze b aa z ă fo rm u l a p e t o t c e e a
divinitate de la care am pornit." c e p o a te fi m a i n o b i l, a d r e s în d a stde fe lzv oltă rii
141. Acest context este semnificativ. Presupunînd că psih olog ic e a ind iv id ului preten ţii a proa pe ex orbita te —n
obiectul simţit senzorial este un om, va accepta oare acesta o atare p re su p u n în d c ă îşi re p re zin tă , în to a te e le m e n te le
procedură? Cu alte cuvinte, se va lăsa el modelat ca şi a lc ă tu ti oa re , se ns u l pro p ri e i sa le fo rm ul e .
cum cel aflat în relaţie cu el ar fi creatorul său? A se 142.O r i c u m , u n l u c r u e s t e c l a r , ş i a n u m e fa p tu l c ă
juca de-a Dumnezeu în mic este doar vocaţia omului, fo r m u l a
dar în definitiv şi lucrurile neînsufleţite au un drept divin „a e x t e r i o r i z a t o t c e e a c e e i n t e r i o r ş i a d a f o r m ă l a
asupra propriei lor existenţe, iar lumea nu mai era de to t c e e
ex te rior" con stituie ide alul a titu dinii c o nştien te a
mult un haos în clipa în care primele maimuţe
in trov ertitu lui.
antropomorfe au început să ascută pietre. Ar fi
E a s e în te m e ia ză , p e d e- o p a rte, pe pres up u n e rea
problematic dacă fiecare introvertit şi-ar exterioriza
că există o
lumea limitată de concepte şi ar voi să modeleze d im e n siu n e id e a lă a lu m ii in te rio a re d e c o n c e p te , a
lumea exterioară după ea, ceea ce, de fapt, se şi p rin c ip iuui l
întîmplă în fiecare zi, dar omul suferă — şi pe bună fo r m a l , i a r, p e d e a l t ă p a r t e , p e o c a p a c i t a t e i d e a l ă
dreptate — de această asemănare cu Dumnezeu. de utiliza re
Pentru extravertit, formula ar suna: „A interioriza tot a p rinc ip iului se nz o ria l c a re , în a c e st c a z , nu m a i a p a re c a a fe c -
ceea ce e exterior şi a da formă la tot ceea ce e ta nţă, c i ca o p oten tă ac tiv ă. A tîta tim p c ît om ul este
interior." După cum am văzut mai sus, această reacţie „sen zo rial",
i-a fost provocată lui Goethe de Schiller. în atare ordine e l n u e „ nim ic de c ît lum e ", pe ntru „ a nu fi d oa r lu m e, e l tre b uie
de idei, Goethe ne oferă o admirabilă paralelă; el îi să c onfere form ă m a teriei" . Ave m aic i a fac e c u
scrie lui Schiller: „în schimb, eu sînt în orice fel de activitate răsturnarea
aproape — aş zice — un perfect idealist: nu mă p rin c ip iu lu i se n z o ria l p a s iv . T o tu şi c um p o a te să a ib ă
interesează defel obiectele, ci pretind ca totul să se loc o a st
potrivească reprezentărilor mele" (27 aprilie 1798). fe l d e r ă s tu rn a r e ? T o c m a i a c e a st a e p ro b l e m a . E g re u
Ceea ce înseamnă că atunci cînd extravertitul gîndeşte, de adm is
lucrurile se petrec la fel de autocrat ca atunci cînd in- c ă om u l p o a te s ă c o n fe re lu m ii sa lencceop tua le a c e a
33
trovertitul acţionează în afară . Această formulă poate e xtra o rdi
deci pretinde valabilitate acolo unde este atinsă o n a r ă d i m e n s i u n e c a r e a r f a c e c a l u m e a m a te r i a l ă s ă
condiţie aproape perfectă, şi anume, în cazul ca pete o
introvertitului, cînd se ajunge la o lume de concepte atît fo rm ă c o n v e n a b ilă ş i c a re a r tra n s fo rm a to to d a tă
de bogată, de elastică şi de expresivă, încît obiectul a fe c ta n ţa , se n -
zo ria lita te a , d in tr- o s ta re p a siv ă în tr-u n a a c tiv ă ,
nu mai e constrîns să intre într-un pat al lui Procust;
situ a tă la în ă l
iar în cazul extravertitului, cînd se ajunge la o
ţim e a lu m ii s a le d e id e i. P e u n d e v a , om u l tre b u ie p u s
cunoaştere şi la
în re la ţie ,
32Loc. cit. t re b u i e c u m v asu p u s, a l t m i n t e r i e l a r fi c u a d e v ă r a t
33Vreau să subliniez faptul câ toate observaţiile despre asem enea
extravertit şi in lu i D u m n e z e u . C a z în c a r e S c h il le r a r fi o b l ig a t s ă
trovertit pe care le-ara făcut în acest capitol sînt valabile a d m i tă v i o
numai pentru tipurile le ntarea ob ie ctului ş i să ac orde d re pt n elim itat de
discutate aici, respectiv pentru tipul simţirii intuitive,
ex is te nţă fun c
extravertite, reprezentat
de Goethe şi pentru tipul gîndirii intuitive, introvertite, ţie i a rh a ic e v a lo ric in fe rio a re . A ş a a p ro c e d a t m a i
reprezentat de Schiller. tîrziu , c e l p u
ţi n t e o re ti c , N ie tz sc h e . A ta r e p re su p u n e re î n s ă n u
e s te v a l a b il ă
pe ntru Sc hiller, în truc ît, din c îte ştiu, e l nu s -a e x p rim a t
ex plic it
nic io da tă în a c ea s tă priv inţă . F o rm ula lui a re m a i
degrabă un
c a rac te r to ta l n a iv ş i id e a lis t ca re s e ac o rd ă b in e c u
sp iritu l v re
m ii sa le , n e a fe c ta tă d e n e în c re d e re a a d în c ă în fiin ţa
u m a n ă ş i în
a d e v ă r u l u m a n , p re c u m a fo s t e p o c a c r i ti c i s m u l u i
psih o lo gic ,
in a u g u ra tă u lte r io r d e N i e t zs c h e .
143.F o r m u l a l u i S c h i l l e r s -a r p u t e a î n fă p tu o air dp r i n
apli
c a re a u n u i p u n c t d e v e d e re în fo rţă , lip s it d e s c ru p u le ,
n e p ă să to r
la d r e p ta te a ş i e c h it a t e a f a ţă d e o b i e c t, d e z in te re s a t
d e p r o p ri a
108 TIPURI
DESPRE IDEILE LUI 109
PSIHOLOGICE
SCHILLER
competenţă. Numai într-un astfel de caz, pe care b) Despre instinctele fundamentale
Schiller, în mod sigur, nu 1-a avut în vedere, funcţia
valoric inferioară ar putea participa la viaţă. Iată cum 145. în Scrisoarea a 12-a, Schiller se confruntă cu
problema
elementele arhaice, naive şi inconştiente, învăluite încă
celor două instincte fundamentale cărora le consacră
în strălucirea cuvintelor mari şi a gesturilor frumoase, au
o descriere
izbutit să se impună şi să ne ajute să creăm „cultura"
completă. Instinctul „senzorial" se ocupă de
pe care o avem astăzi, dar în legătură cu esenţa căreia
„aşezarea omului
omenirea este acum parţial dezbinată. Instinctul arhaic
în limitele timpului şi de transformarea lui în
al puterii, ascuns pînă atunci în spatele gesturilor
materie". El re
culturale, s-a ridicat în zilele noastre la suprafaţă şi a clamă „schimbarea pentru ca timpul să aibă un
demonstrat, fără putinţă de tăgadă, că „sîntem mai conţinut. Aceas
departe barbari". Nu trebuie să uităm că aşa cum, tă stare a timpului doar plin se numeşte
3
senzaţie." *
datorită punctului ei de vedere înalt şi absolut, atitu- „Omul nu
dinea conştientă se poate mîndri cu o anumită este în această stare decît o unitate de mărimi, un
asemănare cu divinitatea, tot astfel se poate dezvolta moment plin
şi o atitudine inconştientă a cărei asemănare cu al timpului — sau mai degrabă nu este el, căci
divinitatea este orientată în jos, respectiv către o personalitatea îi
divinitate arhaică, de natură senzuală şi violentă. Enan- este anula tă atîta vreme cit îl stăpîneşte senzaţia iar
tiodromia lui Heraclit este preocupată de venirea unui timpul îl
timp în care şi acest deus absconditus va ieşi la suprafaţă tîrăşte după sine." „Prin legături indestructibile, el
şi îl va nimici pe dumnezeul idealurilor noastre. S-ar (instinctul)
zice că la finele veacului al XVIII-lea oamenii nu îşi încătuşează spiritul care aspiră să se înalţe dincolo
dădeau bine seama de ceea ce se petrecea la Paris, de lumea
stăruind într-o atitudine estetică, exaltată sau ludică, simţurilor şi cheamă abstracţia, din foarte liberele ei
fără îndoială spre a se preface că nu văd abisurile peregrinări
35
fiinţei prin infinit, înapoi în hotarele prezentului."
146. Este absolut caracteristic pentru psihologia lui Schiller
faptul că el consideră „senzaţie", şi nu, bunăoară,
„Dar cumplit e jos, acolo Omul să nu-i dorinţă senzo
încerce pe zei, Să nu poftească nicicînd a rială activă, manifestarea acestui instinct. Ceea ce
privi Ce-acoperă ei, milostivi, cu noapte şi dovedeşte că
groază." (Schiller, Scufundătorul) pentru el, senzorialitatea are caracter reactiv, de afectanţă,
tră
144. Pe vremea lui Schiller nu sosise încă momentul
sătură semnificativă pentru introvertit. Un
confruntării cu lumea de jos. Lăuntric, Nietzsche era
extravertit ar scoate
mult mai aproape de ea, convins fiind că ne îndreptăm
în relief mai întîi caracterul dorinţei. Mai departe,
către o epocă de mari bătălii. De aceea, în calitate de
caracteristic
unic discipol autentic al lui Schopenhauer, el a smuls e faptul că acest instinct reclamă schimbare. Ideea
vălul naivităţii şi ne-a revelat în Za-rathustra ceva din pr etinde imu
ceea ce era sortit să fie cuprinsul viu al unor vremuri abilitate şi eternitate. Cel care se află sub primatul
viitoare. ideii aspiră
la statornicie, de unde şi faptul că tot ceea ce tinde
spre schim
bare se află de partea opusă, în cazul lui Schiller, de
partea sen
timentului şi a senzaţiei, care, potrivit regulii, sînt
contopite ca
fiind insuficient dezvoltate. Schiller nu distinge îndeajuns între
sentiment şi senzaţie, după cum reiese din
următorul pasaj:
„Sentimentul poate doar să spună: aceasta e
adevărat pentru
acest subiect în acest moment, iar în alt moment, poate să
apară
un alt subiect şi să ia înapoi afirmaţia senzaţiei
momentane"
(loc. cit.).
147. Acest citat arată că, pentru Schiller, senzaţie şi
sentiment
coincid şi în uzul limbii. Se vede că el evaluează şi
diferenţiază

34Loc. cit., Scrisoarea a 12-a.


35Loc. cit.
110 TIPU RI PSIHOLO GICE DESPRE IDEILE LUI 111
SCHILLER

insuficient sentimentul de senzaţie. Simţirea cu no aş te „ fo arte lib ere pe re grin ă ri prin infin it", nu d oa r
diferenţiată poate constata şi valori generale, nu doar ab stra cţia , c a la Sc h ille r.
cazuistice. Dar este adevărat că senzaţia afectivă a 1 4 9 .E x c l u z nî d senzo ria lita tea de la co nc eptul ş i
tipului de gîndire introvertită este, din cauza do m en iul
caracterului ei pasiv şi reactiv, de natură doar p e r s o a n e i , S c h i l l e r p o a t e s ă a fi rm e c ă p e r s o a n a e s t e
cazuistică, deoarece ea nu se poate niciodată ridica, „ u n i t a te a
dincolo de cazul particular care a produs-o, la a b s o l u t ă ş i i n d i v i z i b i l ă " c a r e „ n u p o a t e fi n i c i o d a t ă î n
compararea abstractă a tuturor cazurilor, operaţie ce c o n t ra
revine pentru tipul gîndirii introvertite funcţiei gîndirii, şi d ic ţi e c u si n e î n s ă ş i" . A c e a s tă u n i ta te e st e u n
nu funcţiei simţirii. Contrariul se produce la tipul simţirii d e z id e r a t a l in te
introvertite, la care sentimentul dobîndeşte caracter abs- lec tu lui c area r d ori să-şi m en ţină sub ie c tul într- o ide ală
tract şi general şi el poate de aceea identifica valori integ ri
generale şi durabile. ta te, m o tiv p entru ca re, în ca lita te de fu nc ţie
148. Din descrierea lui Schiller mai rezultă că su perio ară, el
senzaţia afectivă (prin care denumesc tocmai e xc lu de fun cţia se nzoria lită ţii c are îi ap are in fe rioa ră .
amestecul caracteristic de sentiment şi senzaţie în R ez ulta tu l
cazul tipului gîndirii introvertite) este acea funcţie cu e s t e o m u ti l a r e a fi i n ţe i u m a n e , c a u z ă ş i o r i g i n e a
care eul nu se consideră identic. Ea asumă caracterul dem ers ului
unei împotriviri, al unui ce străin, care „anulează" între p rins de S c hille r.
personalitatea, o tîrăşte după sine, care îl situează pe 1 50 .D e o a re c e se nt im e n tu l a re pe n t ru S c hi ll e r c a li ta te a s e n
om în afara sa, îl înstrăinează de el însuşi. De aceea zaţie i afec tiv e , fiind d re pt u rm are de na tu ră d oa r
Schiller o compară cu afectul care îl face pe om „să-şi iasă c az uistic ă, e va
36
din sine" . Revenirea la luciditate „este numită la fel de lu a re a m a x im ă , v e rita b ilă v a lo a re e te rn ă , e ste , fire ş te ,
31
corect a intra în sine , adică a se întoarce în propriul eu, a- a c o rd a tă
şi restaura persoana". De aici rezultă fără echivoc că, 38
g î n d u l u i m o d e l a t o r, n u m i t d e S c h i l l e r „ i n s t i n c t u l fo rm: ei"
pentru Schiller, senzaţia afectivă nu pare să aparţină
„ D a r i n c l i p a î n c a r e g î n d u l d e c l a r ă : a ş a e eslt e ,
persoanei, ci este mai mult sau mai puţin o împrejurare
d ec id e d e- a
auxiliară supărătoare, căreia ocazional „i se opune
p u r u r i ş i î n v e c ii,a r v a l a b i l i ta te a e n u n ţ u l u i s ă u e s te
biruitor o voinţă fermă", în ce-1 priveşte pe extravertit,
garantată
s-ar zice că tocmai acest aspect constituie fiinţa lui 39
de p e rson alitate aîn s ă şi, c a re sfid e a ză o ric e sc h im b a re ."
propriu-zisă şi că el este cu adevărat el însuşi, atunci
T re
cînd este afectat de obiect; ceea ce putem înţelege,
b u i e să n e în tr e b ă m î n s ă : o a r e s e n s u l ş i v a lo a r e a
dacă avem în vedere că pentru el relaţia cu obiectul
este funcţia diferenţiată de mare valoare, căreia i se p e r so n a li tă ţi i
opun, în aceeaşi măsură în care sînt indispensabile sta u în tr-a d e v ă r n u m a i în sta to rn ic ie ? N u to t la fe l sîn t
introvertitului, gîndirea abstractă şi simţirea. Gîndirea şi tra n s
tipului simţirii extravertite este tot atît de afectată de fo rm a re a , de v e nire a , e v o lu ţia ? N u rep re zi ntă ele
prejudecata senzorialităţii pe cît este şi simţirea tipului valori c hiar
40
gîndirii introvertite. Pentru amîndoi, ea este „limitare" m a i î n a lte d e c î t s im p la „ s fi d a re " a sc h i m b ă r ii ?
extremă la materialitate şi cazuistică. Şi trăirea 151.„ A c o l o d e c i u n d e d o m i n ă i n s t i n c t u l fo rm e i ş i
obiectului o b i e c tu l
p ur luc re ază în no i, se prod uc e o m ax im ă dila ta re a
36Adică „extravertit". fiinţei, ac olo
37Adică „introvertit". d i s p a r t o a t e l i m i t e l e , a c o l o o m u l s- a ri d i c a t d e l a o u n i t a t e d e
m ă r i m i , l a c a r e î l m ă r g i n e a s i m ţu l s ă r ă c ă c i o s , l a o
u nita te de
i d e i c a r e c u p ri n d e î n s i n e î n t r e g u l i m p e r i u a l
f en o m e n e l o r . "
„ N oi nu m ai sîntem in divizi, ci spec ie ; judec ata tuturor sp iritelor
e s t e e x p r im a t ă p ri n ju d e c a ta n o a st ră , a l e g e r e a
t u t u r o r in im i lo r
e s t e re p r e z e n t a tă p r in fa p ta n o a s tr ă ."
152.E î n a fa r ă d e d i s c u ţ ie c ă g î n d ir e a i n t ro v e rtit u l u i
a s p ir ă
c ătre ac est h y p erio n, pă c a t n um ai c ă un itatea de id ei
e ste id ea lu l

38„Instinctul formei" se suprapune la Schiller cu „forţa de


gîndire", cf.
Scrisoarea a 13-a.
39Loc. cit., Scrisoarea a 12-a.
40Mai departe, Schiller însuşi critică acest punct.
112 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 113

unei clase de oameni limitate ca număr. Gîndirea este 154.Ind ife ren t dacă ce ea ce e n e îm b lîn z it, fă ră m ăsu ră
doar o funcţie care, în condiţii de deplină dezvoltare şi şi d is
de supunere exclusivă la propriile ei legi, ridică, firesc, pr o p orţion a t s e m an ife s tă s u b fo rm a s e n zo r ia lită ţ ii —
pretenţii la generalitate. De aceea doar o parte a lumii in a b iec-
poate fi sesizată prin gîndire, o altă parte doar prin tissim o lo co— s au su b fo rm a s u pra ev a lu ării ş i ze ifică rii
sentiment, o alta doar prin senzaţie etc. De aceea fu n c
există şi diferite funcţii psihice, căci sistemul psihic ţ ie i e x t r e m d i fe r e n ţ ia t e , a v e m în e s e n ţ ă d e - a fa c e
poate fi înţeles biologic doar ca sistem de adaptare, aşa cu acelaşi
cum există probabil ochi pentru că există lumină. lucru, anum e cuba rbarie.Fa p t care s cap ă însă ob se rva ţie i
atîta
Oricum, gîndirea nu poate avea decît importanţa unei
tim p cît sîn tem h ip n otizaţi de obiectul fa pte i ş i tre cem
treimi sau a unei pătrimi, deşi în propria sferă ea este
cu ve d e
valabilă în exclusivitate, tot aşa după cum vederea este rea p e cu m -u \ a cţiu n ii.
funcţia exclusiv valabilă pentru receptarea vibraţiilor 155.A fi id e n tici cu o fu n cţie d ife re n ţia tă în se a m n ă a fi
luminoase iar auzul pentru aceea a vibraţiilor sonore. co
Cel care aşază „unitatea ideilor" prea sus şi îşi simte le ctiv i, or icu m în să nu co lectiv id en ticica p rim itivii, ci
senzaţia afectivă ca pe un pol opus al personalităţii co lectiv
sale poate fi asemuit cu un om care are, ce-i drept, ochi a d a p ta ţ i:„ ju d e c a ta tu t u r o r s p ir it e lo r se e x p rim ă p r in
buni, dar este complet surd şi inestetic. ju d e ca t a
153. „Nu mai sîntem indivizi, ci specie"; fireşte, dacă no astră ", doa r în situ aţia în care n oi g în d im şi vo rbim
ne identificăm cu gîndirea, în genere cu o singură exa ct aşa
funcţie în exclusivitate, atunci sîntem fiinţe colective, cum o a şte a p tă d e la n o i ce i a că ro r g în d ir e e s te
de valoare generală, dar cu desăvîrşire străine de noi d ife r en ţia tă ş i
înşine. Exceptînd acest sfert de psihic, celelalte trei ad a p ta tă în ace e aş i m ă s u ră ca ş i a n o a st ră . Ş i
sferturi se află în umbră, refulate şi subapreciate. „Est- „o p ţiu n e a tu tu ro r
ce la nature qui porte ainsi Ies hommes si loin d'eux- in im ilo r e s t e re p r e z e n ta t ă d e fa p ta n o a s tră ", în
m ă su ra în ca r e
memes?"* — este o întrebare pe care ne-o putem pune aici
n o i g în d im ş i a cţ io n ă m a ş a cu m d o re s c to ţi s ă g în d im
împreună cu Rousseau. Nu în primul rînd natura, ci
ş i să a c
propria noastră psihologie supraevaluează în chip barbar ţ io n ă m . T o ţ i c r e d c ă c e l m a i b u n lu c r u ş i c e l m a i
una din funcţii, lăsîndu-se tîrîtă de ea. Acest impetus v r e d nic d e
este oricum o bucată de natură, anume acea energie nă zu in ţă est e de a a ju n ge p e cît m ai m ult pos ib il la o
instinctivă, neîmblînzită, care sperie tipul diferenţiat, id en tificar e
atunci cînd „din întîmplare" se manifestă, nu în c u fu n c ţ ia d ife r e n ţ ia t ă , c ă c i a c e a s t a a d u c e c e le m a i
funcţia ideală, unde este lăudată şi venerată ca e v id e n te
entuziasm divin, ci în funcţia valoric inferioară, aşa av a nt a je s o cia le; la tu r ile m a i p u ţin d e z vo lt a te a le
cum afirmă desluşit Schiller: „Dar transformarea va tîri după om u lu i în să ,
ea individualitatea şi nevoia ta din clipa de faţă şi va car e a lcă tu ie s c u n e or i o b u n ă pa rte d in
face cîndva, din ceea ce doreşti acum înflăcărat, in d iv id ua lita te a sa, p ro
obiectul tău de dezgust."
41
d u c c e le m a i m a r i d e z a v a n t a je . „ D e în d a t ă ce s e
a firm ă ", scr ie
itfel pe oameni atît de departe de S ch ille r , „u n an ta g o n ism in iţia l, p rin ur m ar e ne ce s ar ,
* „Natura este oare aceea care într e ce le
ei înşişi?" (n. t.) do u ă in s t in cte , n u ex is tă , fire şt e , a lt m ijlo c d e a
41 Loc. cit.. Scrisoarea a 12-a. pă s tra u n itat e a
om u lu i de cît a ce la d e su a p u n e n e co n d iţio n at
inst in ctu l se n z o
ria l in stin ctu lu i ra ţio n a l. D in a ce a st a în s ă p oa te s ă
re z u lte d oa r
m o n o t o n ie , ş i n u a rm o n ie , o m u l ră m în în d m a i
d e p a rt e v e ş n ic
42
div izat." „De oare ce este g reu să ne pă stră m
fide litatea faţă d e
p r in c ip ii în co n d iţii d e v iv a cita t e a s e n t im e n tu lu i,
re c u r g e m la
ca le a m a i co m o d ăd e a p u n e c a r a c te ru l la a d ă p o s t
p r in îm p ie
trirea sen tim entelor;căci, fireşte, este infin it m a i uşor a fi
lăs aţi
în p a c e d e u n a d v e rs a r d e z a rm a t d e cît a s tă p în i u n
duşm an cu
ra jo s ş i r o b u s t. în a ce a s tă o p e ra ţie co n s tă în b u n ă
m ă su ră ce e a
ce se che a m ă a fo rm a un om ; şi an um e , în sens u l b u n
al cuv în tu -
lu i, r es p e ctiv în a cce pţia om u lu i nu d o a r e xte rio r, ci ş i
inte rior.
U n o m a stfe l fo rm at va fi, e v id en t , a pă rat d e p e rico lu l
de a de
v e n i o n a t u r ă g r o s o la n ă ş i d e a a p ă r e a c a a t a re , e l
v a fi în s ă ,

42 Loc. cit, nota din Scrisoarea a 13-a.


114 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 115

to to d a tă , în a rm a t c u p rin c ip ii îm p o triv a tu tu ro r d e sc ri e r e a p u ră a t ip u l u i g în d i ri i i n t ro v e rt it e c a re s e
s e n za ţiilo r n a tu ri i ş i v a fi t o t a tît d e p u ţ in a c c e si b i l c o n d a m n ă la ste rilita te su p rim în d u -ş i se n z a ţia
43
u m a n i tă ţi i d i n a fa ră c ît cşei le i d in ăuntru." a fe c tiv ă v a lo ric in fe rio a ră , a d ic ă s e situ e a ză în tr- o
156.î i este şi lui Sc hiller c u no sc ut fap tu l c ă ce le sta re în c a re „ e l e s te to t a tît d e p uaţin c c e si b i l
do uă fun cţii, u m a n it ă ţ ii d in a f a r ă c î t ş i c e l e i d in ă u n tr u . "
gînd irea şi afec ta nţa (se nzaţia a fe c tiv ă), s e p ot 158.E s te l im p e d e c ă S c h il le r a r e a ic i m e r e u î n
substitui rec iproc v e d e r e tip u l
(c e e a c e s e în tî m p lă , c u m a m v ă z u t, a tu n c i c î n d i n t ro v e rt it. E x t ra v e rtit u l a l c ă r u i e u s e a fl ă n u î n
u n a d i n fu n c ţ ii g în d i re , c i în
e s te p re fe ra tă ). „ E l p o a te să p u n ă in te n sita te a relaţia a fe ctiv ă cu ob ie ctul se gă se şte p e sine
re c la m a tă d e fo rţa tocm ai p rin ob ie c t,
a c t i v ă p e s e a m a fo r ţ e i p a s i v e ( a f e c t a n ţa ) , s ă în v rem e ce intro v ertitul se pierde prin el. C în d
im p i e t e z e a s u p r a
intro v erteş te,
in stin c tului form ei p rin instin ctu l m aterie i şi să
e x tra v e rtitu l sta b ile ş te în să o ra p o rta re v a lo ric
transform e
in fe rio a ră la id e i
fa c ulta te a re c epto a re în fac ulta te
c o le ctiv e, o ide ntific are c u o gînd ire c o le ctiv ă de
de term in antă. El poate să
re partize zefo rţe i a c tiv e (g în d irii p o zitiveex)te nsia n atură arha ic ă,
c a re se c u c o n c re tă , p e c a re a m p u te a - o n ure mpi r e z e n t a re
v in e fo rţe i p a siv e , să im p ie te z e a s u p ra in stin c tu lu i s e n zo ri a l ă .în
m a te rie i p rin a c e astă fu nc ţie va lo ric in fe rioa ră , e x tra v e rtitul se
in s tin c tu l h ra n e i şi s ă su b stitu ie fac u ltă ţii p ie rd e p e s in e,
re c e p to a re fa c u lta te a d u p ă c u m in tro v e rtitu l s e p ie rd e în e x tra v e rsia s a ;
d e te rm in a n tă . în p rim u l c a z e l n u v a fi n ic io d a tă e l d re p t urm a re,
în s u şi, în a l e x t r a v e r t i t u l a r e a c e e a ş i a v e rs i u n e , a c e e a ş i
d o il e a c a z e l n u v a fi n i c i o d a t ă a lt c e v a d e c î t e l s pa im ă s a u a c ela ş i
44
în s u şi ." d is p r e ţ p e n t ru in tro v e r s i e c a ş i i n t ro v e rt itu l
15 7.î n a ce st pa sa j sînt c uprinse m ulte din ide ile pe c are le-am p e n tr u e x tra v e rs ie .
e x p u s m a i su s. D a c ă fo r ţa g î n d ir ii p o z it iv e s e 159.S c h i ll e r r e s im te o p o z iţia î n t re c e l e d o u ă
s c u r g e c ă tr e se n m e c a n i s m e , în
za ţia afec tivă , c ee a c e ar c oinc id e c u o răstu rn are c a z u l să u d in tr e s e n z a ţi e ş i g în d i re sa u , d u p ă
a tip ului intro c u m sp u n e e l î n
v e rtit, a tu n c i c a lită ţile se n z a ţie i a fe c tiv e s u ş i, d in tr e „ m a t e r ie ş i fo rm ă " , d i n t re „ p a s iv it a t e
n e d ife re n ţia t e , a rh a ic e , ş i a c ti v i ta te "
d e v i n p r e d o m in a n te , a d i c ă in d i v i d u l c a d e în tr - o 46
( a fe c ta n ţ a ş i g î n d ir e) c a fi in dd e n e î m p ă c a t .
fo rm ă e x tr e m ă „ D is ta n ţ a d i n tre
d e ra p o rta re , în tr-o id e n tific a re c u o b ie c tu l sim ţit. s e n za ţi e ş i g în d i re " e s te „ in fi n i tă " ş i e a n u p o a t e
A c e a s tă sta re
f i d e „ a b s o lu t
c o re s p u n d e u n e i a ş a -n u m ite e x trav e rsii v a loric
n im ic m e d i a t ă " . C e l e d o u ă „ s tă ri se o p u n re c ip ro c
infe rioa re,a d ic ă
ş i e le n u p o t
u n e i e x t ra v esr i i c a r e î l d e s p r i n d e p e o m , c a s ă 47
n ic io d a tă să se c o n to p e a sc ă ." D a r a c e s te d o u ă
spun aşa , total
d e e u l s ă u ş i î l a b s o a r b e î n l e g ă tu r i ş i i d e n t i t ă ţi in s tin c te v o r s ă
co lec tiv e, de e x iste , ia r c a „ e n e rg ii" , a şa cu m le c o n c e p e
n a tu ră a rh a i c ă . E l n u m a i e st e a tu n c i „ e l î n s u ş i" , S c h ille r în tr-u n m o d
48
c i e s te sim p l ă f o a r t e m o d e r n , e l e ti n d c ă t r e „ r e l a x a r şei" a u
ra p o rta re , id e n tic c u o b ie c tu l să u ş i d e ac e e a fă ră nev o ie de ea .
re a ze m . In tro „ In stin c tu l m a te rie i, c a şi in stin c tu l fo rm e i îş i ia u
ve rt itu l sim te i n s ti n c ti v o m a x im ă r e z is te n ţă în se rio s e x i
îm p o tri v a a c e s te i g e n ţe le , p e n tru c ă în c e p ri v e ş t e c u n o a ş t e re a ,
s tă ri , c e e a c e î n s ă n u î l îm p i e d i c ă s ă c a d ă , u n u l s e re fe ră l a
49
a de sea inc o nş tient, r e a li ta te a,c e l ă l a l t l ane c e si ta te al uc ru ri lo r." „ R e l a x a re a
î n e a . O a s t fe l d e s t a r e n u e s t e î n n i c i u n c a z d e in
confundat cu s tin c tu lu i s e n zo ria l n u tre b u ie să fie n ic ic u m
e x tra v e rs ia u n u i tip e x tra v e rtit, d e şi in tro v e rtitu l e fe c tu l u n e i n e p u
e s te în to td e a u tin ţe fiz ic e sa u a l u n e i a p a tii a se n z a ţie i c a re
n a în c lin a t s ă fa c ă o a ta re c o n fu zie ş i s ă m e rită în to td e a u n a
m a n ife ste p e n tru a c e a s d o a r d is p r e ţ ; e a tr e b u i e s ă fi e u n a c t a l l ib e r tă ţi i,
tă e x tr a v e r si e a c e l a ş i d i sp re ţ p e c a re î l n u tr e ş te , o a c t iv it a t e a
d e fa p t , m e re u p e rso a n e i, c a re , p rin in te n s ita t e a e i m o ra lă , o
45
pe ntru prop ria sa re la ţie.Inv ers, c el de al d oile a m o d e re a z ă p e c e a
c a z rep re zintă s e n zu a l ă . [ .. .] S i m ţu r il e p o t s ă p ia rd ă d o a r în
f a v o a re a ps ir it u-
43Loc. cit.
44Loc. cit.. Scrisoarea a 13-a.
45Aş vrea să observ aici, spre evitarea unor confuzii, că 46în opoziţie cu gîndirea reactivă, tratată mai sus.
acest dispreţ nu 47Fr. Schiller, loc. cit., Scrisoarea a 18-a.
se referă, de regulă, la obiect, ci la relaţia cu el. 48Loc. cit., Scrisoarea a 13-a.
49Loc. cit.. Scrisoarea a 15-a.
116 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 117
50
lui." Rezultă de aici că spiritul poate să piardă doar sau pe nedrept, aceeaşi recunoaştere ca şi aceea
în favoarea simţurilor. Schiller nu o spune direct, care îi revine funcţiei diferenţiate. Prin aceasta se
dar o are în vedere, atunci cînd afirmă: „Acea manifestă desluşit, în cazul gîndirii introvertite,
relaxare a instinctului formei nu trebuie să fie opoziţia totală între senzorialitate şi spiritualitate.
efectul nici al unei neputinţe a spiritului şi nici al Opoziţia totală duce, aşa cum spune şi Schiller, la o
unei indolenţe a forţei de gîndire şi de voinţă, care limitare reciprocă, ceea ce echivalează psihologic
ar înjosi omenirea. Ea trebuie să aibă drept izvor cu o abolire a principiului puterii, respectiv cu
lăudabil abundenţa senzaţiilor; senzorialitatea renunţarea la valabilitatea generală prin
însăşi trebuie să-şi afirme cu forţă victorioasă intermediul unei funcţii colective, diferenţiată şi ge-
domeniul şi să se opună violenţei pe care spiritul, neral adaptată.
prin activitatea lui cotropitoare, ar dori bucuros să i-o 161. Rezultă de aici, fără doar şi poate,
impună."
51 individualismul, respectiv necesitatea unei
160. Aceste cuvinte exprimă recunoaşterea recunoaşteri a individualităţii, a recunoaşterii
omului, aşa cum este el. Dar să vedem cum încearcă
egalităţii dintre drepturile „senzorialităţii" şi cele
Schiller să rezolve problema! „Acest raport
ale spiritualităţii. Schiller acordă deci senzaţiei
reciproc al celor două instincte este doar o sarcină
dreptul la proprie existenţă. Vedem totodată în
a raţiunii, pe care omul este în stare s-o rezolve
acest pasaj o aluzie la o idee mai profundă, anume
numai împlinindu-şi existenţa. Este în sensul cel mai
la ideea unei „acţiuni reciproce" a celor două propriu al cuvîntului ideea umanităţii sale, deci un
instincte, a unei comunităţi de interese sau simbioze, cum infinit de care, în cursul timpului, el se poate tot mai
am spune noi într-un spirit mai modern, în care produsul mult apropia, fără a izbuti să-1 atingă vreodată."
52

de descompunere al unei activităţi ar fi substanţa Se vede de aici că Schiller este unilateral


nutritivă a celeilalte. Schiller afirma că „acţiunea condiţionat de tipul său, altminteri nu i-ar fi venit ideea
reciprocă a celor două instincte constă în faptul să considere acţiunea reciprocă a celor două
că eficienţa unuia întemeiază şi totodată limitează instincte drept o „sarcină a raţiunii", căci pe cale
eficienţa celuilalt şi că fiecare din ele ajunge la cea raţională contrariile nu pot fi împăcate — tertium non
mai înaltă manifestare de sine prin calitatea celuilalt datur —, de aceea se şi numesc contrarii. Doar dacă
de a fi activ". Corespunzător acestei idei, opoziţia prin raţiune Schiller nu înţelege altceva de-cît ratio,
lor nu s-ar cuveni suprimată ci, dimpotrivă, bunăoară o facultate mai înaltă, aproape mistică.
considerată utilă şi stimulatoare pentru viaţă, Contrariile se pot practic împăca doar prin
trebuind să fie păstrată şi susţinută. Această compromis, sau pe cale iraţională, atunci cînd între ele
pretenţie se îndreaptă împotriva predominanţei apare un novum, care pe de-o parte este diferit de fiecare din
unei funcţii diferenţiate şi socialmente valoroase, ele, pe de altă parte, este totuşi apt să le absoarbă
căci ea este aceea care, în primul rînd, reprimă şi în egală măsură energiile, ca expresie a amîn-
absoarbe funcţiile valoric inferioare. Ceea ce ar fi ca durora şi a nici unuia. Acest lucru nu poate fi
un fel de revoltă a sclavilor împotriva idealului eroic conceput, ci doar creat de viaţă. Această din urmă
care ne obligă să le sacrificăm pe toate celelalte privinţă o are într-adevăr în vedere Schiller, aşa
uneia singure. Dacă se renunţă la acest principiu cum rezultă din următoarea frază: „Dacă ar exista
situaţii în care el (omul) ar face concomitent
care, după cum se ştie, a fost dezvoltat într-o
această dublă experienţă, respectiv ar avea
măsură deosebit de mare de creştinism, în vederea
conştiinţa libertăţii şi totodată sentimentul
spiritualizării omului, iar apoi a fost foarte eficient
existenţei sale, în care s-ar simţi materie şi conco-
utilizat pentru reducerea acestuia la materialitate, se
mitent ar învăţa să se cunoască pe sine ca spirit, ar
eliberează, desigur, funcţiile valoric inferioare care beneficia în aceste cazuri, şi absolut numai în ele,
pretind, pe drept de o intuiţie deplină a
50Loc. cit.. Scrisoarea a 13-a. 52 Loc. cit., Scrisoarea a 14-a.
51Loc. cit.
118 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 119

pro priei sa le um an ităţi, ia r o biectul ca re i-ar procura -o i- ţionează) că senzaţia şi gîndirea ar fi funcţiile serioase.
53
ar slu ji de sim bo l al m en irii sale îm p lin ite." Dar nu puţini sînt aceia la care nici senzaţia, nici
162.D acă o m u l ar fi d eci în sta re să-ş i tră ias că s im u lta n gîndirea nu sînt pe de-a-ntregul serioase; la aceştia, nu
am jocul, ci seriozitatea ar trebui să fie la mijloc. Cu toate
55
b e le fo rţ e s a u in s tin c te , a d ic ă s ă s im tă g în d in d ş i să că Schiller neagă în altă parte existenţa unui al treilea
g în d e a s c ă instinct fundamental, cu rol mediator, admitem totuşi că
sim ţin d , a r lu a naşte re în e l, din tră ire a lu i (ce e a ce deşi concluzia lui este întrucîtva defectuoasă, intuiţia lui
Schiller nu este cu atît mai corectă. Căci, într-adevăr, între contrarii
m e şte o b ie ct), u nsim bo l ca re a r ex p rim a m e n irea lu i se află ceva care în cazul tipului pur diferenţiat este
re a liz ată , invizibil. La introvertit, el constă în ceea ce am numit
a d ic ă d r u m u l în lu n g u l că r u ia s e îm p a c ă D a c u N u . senzaţie afectivă. Din cauza refulării relative, funcţia
în a in t e d e valoric inferioară este doar în parte ataşată de
a ne ap rop ia de psiho log ia ace stei ide i, să v ede m cum conştient, în parte se leagă de inconştient. Funcţia
co nsideră diferenţiată este adaptată cît mai mult posibil realităţii
Schiller ese nţa ş i ap ariţia acestu i s im b ol: „O biectu l exterioare, ea este de fapt o funcţie a realului şi de
in stin ctului aceea din ea se exclude, pe cît posibil, elementul fantastic. Acesta
s e n z o r ia l [. . . ] s e n u m e ş tveia ţ ă î n a c c e p ţ ia c e a este asociat cu funcţiile valoric inferioare, în acelaşi fel
m a i la r g ă ; o reprimate. De aceea, senzaţia introvertitului, de obicei
noţiun e care se m nifică întrea ga ex iste nţă m a te ria lă şi afectivă, este intens colorată de fantezie inconştientă.
orice pre Cel de-al treilea element în care se întîlnesc contrariile
ze nţă nem ijlo cită în sim ţ O biectul instinctului form[ei. . . ]
uri. este activitatea fanteziei, pe de o parte creatoare, pe de alta
se receptoare. Această funcţie este numită de Schiller
nu m e şte fo rm ă (G e sta lt)[...] , o no ţ iu n e ca re cu p r in de instinct ludic, expresie care cuprinde mai mult decît spune.
to at e ca Schiller exclamă: „Căci spre a spune o dată desluşit,
lităţile form a le a le lucrurilo r ş i to ate relaţiile ace stora omul se joacă doar atunci cînd este om în deplina
cu forţe le accepţie a cuvîntului, şi este pe de-a-ntregul om doar
g în d ir ii." O b ie ctu l fu n cţie i m e d ia to a re se n um e şt e , atunci cînd se joacă." Obiectul instinctului ludic este
d up ă S ch il pentru el frumuseţea. „Omul trebuie doar să se joace cu
ler , „fo rm ă v ie", care ar fi to cm a i s im b olul un ificator a l frumuseţea şi el trebuie să se joace doar cu
56
co ntra frumuseţea."
riilor, „o noţiu ne car e de se m n ea ză toate ca lită ţile 164. Schiller era de fapt conştient de ceea ce ar
estetice ale fe putea să însemne situarea „instinctului ludic" pe locul
n o m e n e lo r ş i, în t r- u n c u v în t , c e e a c e s e n u m e ş t e cel mai de sus. Cum am văzut, suspendarea refulării
în t r - u n s e n s produce un şoc al contrariilor şi o nivelare care se
54
foarte larg frum useţe". Sim bolul pre su pun e însă o sfîrşeşte cu o depreciere a valorilor pînă atunci superioare.
fu ncţie care Manifestarea laturii barbare a europeanului este o catastrofă
creează a tît s im b o lu r i, cît ş i o a ltă fu n cţie ca r e în ţe le g e culturală, în accepţia noastră de astăzi; căci cine poate
sim b o garanta că un om de această speţă, dacă va începe să
lu r ile . Că ci a ce a s ta d in u r m ă n u e s t e in clu s ă în se joace, îşi va propune tocmai să creeze o atmosferă
cre a ţia s im b o estetică şi să con-
lu lu i, ci e ste , d im p o tr iv ă , o fu n cţie pe n tr u s ine ca re ar
p ut e a fi 55Loc. cit., Scrisoarea a 13-a.
num ită g în dire sau înţe le ge re sim bo lică . E se nţa 56Loc. cit.. Scrisoarea a 15-a.
sim bo lu lu i con
st ă în a ce e a că e l n u re p re z in tă u n c o n ţ in u t p e d e - a -
n tr e g u l in
te lig ib il, ci s u g e r e a z ă d o a r in tu it iv s e n s u l p o z itiv a l
a c e s t u ia .
C r e a r e a u n u i s im b o l n u e s t e u n p r o c e s r a ţ io n a l c ă c i
acesta n u
a r p u t e a s ă p ro d u c ă o im a g in e c u u n co n ţin u t în
e s e n ţă in c o g
no s cib il, înţ e le g e re a sim b o lu lu i p r etin d e o an u m ită
in tu iţie car e
să re cu n oa s că a p ro x im a tiv în ţe les u l s im b o lu lu i cr ea t
şi s ă-1 în
corp ore z e co n şt iin ţ e i.
163.A ce astă fu n cţie, socotită d e Schille r un a l tre ilea
in stin ct
şi n u m ită d e e ins l tin ct lu d ic,n u e st e a s e m ă n ă to a r e
n ici u n e ia
din cele d ou ă fu n cţii, da r se află între e le ş i sat is fa ce
exige n ţele
a m b e lo r e s e n ţe , p r e s u p u n în d a n u m e (c e e a c e
S c h ille r n u m e n -

53Loc. cit.
54Loc. cit..
120 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 121

sume frumuseţe autentică? Ar fi o anticipare cu privinţă: „Această sălăşluire în om a celor două


totul nejustificată. Mai degrabă ne putem aştepta instincte fundamentale nu contrazice de altfel în nici un chip
pentru început la cu totul altceva de la degradarea unitatea absolută a spiritului, atîta timp cît îl distingem
necesară a prestaţiei culturale. Schiller afirmă pe pe acesta de ele. Ce-i drept, cele două instincte
bună dreptate: „La primele sale încercări, instinctul există şi acţionează în el; dar el însuşi nu este nici
estetic al jocului abia de va putea fi recunoscut, materie, nici formă, nici senzorialitate, nici raţiu-
căci instinctul senzorial cu capriciile sale bizare şi ne."
58

cu poftele sale aprige se interpune neîntrerupt. De 165. Mi se pare că Schiller sugerează aici ceva
aceea observăm că ceea ce e nou şi uluitor, foarte important, anume posibilitatea de a distinge un nucleu
multicolor, aventuros şi bizar, violent şi sălbatic ia individual, care poate fi cînd subiectul, cînd obiectul
mai întîi în stăpînire gustul rudimentar şi de nimic funcţiilor opuse, dar care rămîne întotdeauna
57
nu fuge mai mult ca de simplitate şi de linişte." distinct de ele. Distincţia însăşi este o judecată, atît
Conchidem de aici că Schiller era conştient de intelectuală, cît şi morală. La unul, ea se
primejdia acestei transformări. De unde şi faptul că înfăptuieşte prin gîndire, la altul prin simţire. Dacă
el nu se putea mulţumi cu soluţia găsită, ci simţea ea nu izbuteşte sau pur şi simplu nu este afectată,
în chip viu nevoia de a oferi omului pentru
urmarea va fi disoluţia individului în perechi de
umanitatea sa o temelie mai sigură decît aceea
contrarii, prin identificarea lui cu ele. O altă conse-
incertă a atitudinii ludic estetice. Aşa se şi cuvine
cinţă va fi dezbinarea de sine însuşi sau decizia
să fie. Căci opoziţia dintre cele două funcţii sau
arbitrară în favoarea unei laturi ori a alteia şi
grupuri de funcţii este atît de mare şi de gravă,
refularea brutală a celei opuse. E vorba aici de o
încît jocul abia dacă ar putea să ţină în cumpănă
foarte veche observaţie care, după cîte ştiu, a fost
greutatea şi gravitatea acestui conflict. Similia
din punct de vedere psihologic cel mai interesant
similibus curantur — este nevoie de un al treilea element
formulată de către Synesius, episcopul creştin din
care cel puţin să le echivaleze pe celelalte două în 59
privinţa seriozităţii. în cazul atitudinii ludice trebuie Ptolemais şi elev al Hy-patiei. în cartea De somniis , el
să dispară orice urmă de seriozitate, ca să apară atribuie practic noţiunii de spi-ritus phantasticus acelaşi
posibilitatea unei absolute determinări. Instinctul loc în psihologie pe care Schiller îl atribuie
se complace în a se lăsa ademenit cînd de instinctului ludic, iar eu fanteziei creatoare, doar
senzaţie, cînd de gîndire, cînd de jocul cu obiectele, că el nu se exprimă psihologic, ci metaforic, ceea ce, ca
cînd de acela cu gîndurile. Oricum, el nu se va juca orice formulare depăşită, nu are nici o importanţă
doar cu frumuseţea, căci pentru asta, omul ar pentru scopul pe care-1 urmărim. Synesius spune
trebui să nu mai fie barbar, ci deja educat estetic; despre acest spirit: „Spiritus phantasticus inter
problema este de a şti cum ar putea să iasă din aeterna et temporalia medius est, quo et plurimum
60
condiţia barbariei. De aceea trebuie să stabilim vivimus." Spiritus phantasticus este acela care uneşte
odată unde se situează el în fiinţa sa cea mai în sine contrariile şi de aceea el coboară în natura
intimă. A priori omul este atît senzaţie, cît şi gîndire, instinctuală pînă la animalic, unde devine instinct şi
şi este în opoziţie cu sine însuşi; de unde şi faptul stimulează pofte demonice: „Vindicat enim sibi spiritus
că, prins la mijloc, el este înlăuntrul său o fiinţă hic aliquid velut proprium, tanquam ex vicinis quibusdam ab
care participă la ambele instincte, putînd fi totuşi extremis utrisque, et quae tam longe disiuncta sunt, occurrunt in
deosebit de ele, în aşa fel încît trebuie să sufere una natura. Atqui essentiae phantas-
instinctele sau, eventual, să se încline în faţa lor,
sau poate chiar să le folosească, dar numai deo- 58Loc. cit, Scrisoarea a 19-a.
59Citez după traducerea latină a lui Marsilius Ficinus de la
sebindu-se de ele ca de forţe ale naturii cărora le 1497.
este supus, însă cu care nu se socoteşte identic. 60„Spiritul fanteziei, prin a cărui activitate trăim cel mai
Schiller declară în această mult, ocupă
loc intermediar între etern şi vremelnic."
57 Loc. cit., Scrisoarea a 27-a.
122 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI 123
SCHILLER

ticae latitudinem natura per multas rerum sortes extendit, des-cendit 167. Participî nd la instincte, spiritul se face „dumnezeu şi
utique usque ad animalia, quibus non adest ulterius in-tellectus. de
Atque est animalis ipsius ratio, multaque per phantas-ticam hanc mon multiform". Această idee stranie devine de îndată
essentiam sapit animal [...] Tota genera daemonum ex eiusmodi inteligi
vita suam sortiuntur essentiam. lila enim ex toto suo esse bilă, dacă ne amintim că, în sine, senzaţia şi gîndirea sînt
61
imaginaria sunt, et iis quae fiunt intus, imaginata."
funcţii
166. Din punct de vedere psihologic, demonii nu sînt altceva decît
colective în care individul (spiritul, la Schiller) s-a
interferenţe ale inconştientului, adică irumperi de
natură spontană ale unor complexe inconştiente în destrămat
continuitatea fluxului conştient. Complexele sînt prin indistincţie. El devine astfel o fiinţă colectivă,
comparabile cu demonii care ne tulbură capricios adică ase
gîndirea şi acţiunea. De aici, faptul că Antichitatea şi mănătoare cu Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este o
Evul Mediu considerau tulburările nevrotice grave reprezen
drept cazuri de posesiune. Dacă deci individul se aşază tare colectivă a fiinţei universale. „în această stare",
consecvent de o anumită parte, inconştientul se va spune
aşeza de cealaltă parte şi se va revolta; este ceea ce i- Synesius, „sufletul suferă chinuri". Mîntuirea vine prin
a izbit probabil cel mai mult pe filozofii creştini sau diferen
neoplatonicieni, în măsura în care ci reprezentau
ţiere, prin aceea că spiritul, odată devenit „humidus et
punctul de vedere al unei spiritualizări exclusive.
crassus"*,
Deosebit de preţioasă este referinţa la natura imaginară
cade în adînc, adică se implică în obiect; dimpotrivă,
a demonilor. După cum am arătat mai sus, tocmai
elementul fantastic este asociat în inconştient cu funcţiile transfigu
refulate. Prin faptul că individul (cum putem spune, pe rat prin suferinţă, el se înalţă din nou, „uscat şi
scurt, în loc de nucleu individual) nu se deosebeşte de fierbinte", deo-
contrarii, el se contopeşte cu ele şi ajunge să fie sebindu-se tocmai prin calitatea ignică de constituţia
lăuntric sfîşiat, adică în el apare o dezbinare chi- umedă a
nuitoare. Synesius ne spune în această ordine de idei: locului său de şedere subteran.
„Proinde spiritus hic animalis, quem beati spiritualcm 168. în mod firesc se pune acum întrebarea: care
quoque animam vocaverunt, fit deus et daemon este forţa
omniformis -et idolum. In hoc etiam anima poenas prin care indivizibilul, adică individualul, ar fi în măsură
62
exhibet."
să se
apere de instinctele separatoare? La faptul că acest
61„Acest spirit are ceva în el care ii este propriu, ca şi cum elemente din
zone apropiate şi din cele două extreme, şi anume elemente lucru s-ar
foarte îndepărtate, putea realiza pe calea instinctu lui ludic nu se mai gîndeşte
s-ar uni într-o singură natură. De altfel, natura a întins peste nici
multe feluri de
Schiller aici, căci în acest caz e vorba de ceva serios, de
lucruri această amploare a esenţei fanteziei, coborînd-o chiar
pînă la animale o forţă
care nu mai au intelect. De altfel, ea este raţiunea animalului importantă, capabilă să-1 separe eficient pe individ de
însuşi, iar ani contrarii.
malul ştie multe lucruri prin această esenţă fantastică [...]
Toate genurile de Pe de-o parte valoarea supremă, idealul cel mai înalt, îşi
demoni îşi capătă esenţa dintr-o viaţă de acest fel. Căci ei sînt lansea
imaginari în ză chemarea, pe de altă parte este ispita celei mai
întreaga lor fiinţă şi sînt imaginaţi de cei în care ei apar."
intense plăce
62„Şi în consecinţă acest spirit animal pe care preafericiţii l-au
numit su ri. „Odată dezvoltate, cele două instincte fundamentale
flet spiritual devine dumnezeu şi demon multiform şi idol. în el aspiră",
sufletul suferă spune Schiller, „în mod necesar şi potrivit naturii lor, la
chinuri."
obţine
rea satisfacţiei; dar tocmai pentru că ambele sînt
necesare şi am
bele aspi ră la obiecte opuse, această dublă necesitate se
anulea
ză, iar voinţa afirmă o libertate deplină între ele.
Voinţa este
deci aceea care se comportă ca o forţă în raport cu
cele două
instincte [...], dar nici unul din ele nu poate prin el
însuşi să se
comporte ca o forţă faţă de celălalt. [...] în om nu există
o forţă
mai mare decît propria sa voinţă, şi libertatea sa
interioară nu
poate fi suprimată decît de ceea ce îl suprimă şi pe el
însuşi,
adică de moarte sau de orice fel de pierdere a
63
conştiinţei."

* „Umed şi grosolan" («. t.).


63 Loc. cit., Scrisoarea a 19-a.
124 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI 125
SCHILLER

169. Este adevărat că, logic vorbind, contrariile se univoc determinată şi nu cuprinde concomitent şi
anulează, dai practic, nu este aşa: instinctele se opun contrariul ei. Tot astfel, funcţiile senzorialităţii nu
reciproc în mod activ şi provoacă un conflict, mai sînt în stare să creeze simboluri, căci şi ele sînt
întîi irezolvabil. Voinţa ar putea, cc-i drept, să determinate univoc de către obiect şi se conţin
decidă, dar numai atunci cînd se anticipează acea doar pe sine. Ar trebui deci, pentru a găsi acea
slare la care urmează să se ajungă. Problema modului
temelie imparţială a voinţei, să ne adresăm altei
în care omul iese din barbarie nu este încă rezolvată şi
instanţe, în care contrariile să nu fie net separate,
nu este încă instalată acea condiţie care, singură, ar
ci să se afle încă în unirea lor primitivă. Evident,
putea conferi voinţei direcţia capabilă să satisfacă şi să
acesta nu este cazul conştiinţei. Căci conştiinţa
împace ambele instincte. Semnul condiţiei barbariei
este tocmai acela că voinţa este determinată unilateral este în esenţa ei discriminare, distincţie între eu şi
de o singură funcţie, căci voinţa trebuie să aibă totuşi non-eu, între subiect şi obiect, între da şi nu etc.
un conţinut, un scop. Şi cum ar putea fi altfel decît printr- Distincţiei conştiente i se datorează de altfel
un proces psihic anterior în care o judecată intelectuală separarea perechilor de contrarii, căci singură
ori afectivă, sau un apetit senzual, să confere voinţei conştiinţa poate deosebi ceea ce e potrivit de ceea
conţinut şi scop. Cedînd apetitului senzual, ca motiv ce e nepotrivit sau lipsit de valoare. Ea singură
voluntar, acţionăm corespunzător cu un singur instinct şi poate declara că o funcţie anume este valoroasă iar
împotriva judecăţii noastre raţionale. Invers, lăsînd alta lipsită de valoare şi îi poate de aceea conferi uneia
judecata raţională să stingă conflictul, nici cea mai echi- forţa voinţei şi reprima celeilalte pretenţiile. Acolo
tabilă repartizare a interesului nu va putea dccît să se însă unde lipseşte conştiinţa, unde instinctualita-
sprijine tot pe judecata raţională şi să cedeze celuilalt tea domină inconştient, nu există nici o reflecţie,
instinct prerogativele asupra scnzorialităţii. Atita timp nici un fel de pro et contra, nici o dezbinare, ci simple
cit voinţa va fi obligată să-şi extragă conţinutul fie dintr- evenimente, instinc-tualitate ordonată, proporţie a vieţii.
un instinct, fie din altul, ca va fi determinată într-o măsură (Şi anume în măsura în care instinctul nu întîlneşte
mai marc cînd de unul, cînd de celălalt. Spre a putea situaţii la care nu este adaptat. Intr-un astfel de caz
aplana într-adevăr conflictul, voinţa ar trebui să se apar stagnare, afect, confuzie şi panică.)
întemeieze pe o condiţie mediană sau pe un proces ni. Ar fi deci lipsit de perspectivă dacă ne-am
intermediar cu un conţinut echidistant faţă de cele două adresa conştiinţei pentru a decide în conflictul
laturi. Acest conţinut ar trebui să fie, după definiţia lui dintre instincte. O decizie conştientă ar fi un
Schillcr, de natură simbolică, deoarece numai simbolul simplu act arbitrar şi nu ar putea să confere voinţei
poate asuma o poziţie mediatoare între contrarii.
niciodată acel conţinut simbolic care, singur, este în
Realitatea presupusă de unul dintre instincte este alta
măsură să mijlocească pe cale iraţională o opoziţie
dccît aceea presupusă de celălalt instinct. Realităţile
logică. Pentru aceasta trebuie să mergem mai
celor două instincte îşi sînt reciproc ireale sau aparente. Or,
adînc, să atingem acele temelii ale conştiinţei care
simbolului îi revine acest caracter dublu de real şi
ireal. Dacă n-ar fi decit real, el nu ar mai fi simbol, ci mai păstrează încă instinctualitatea primitivă,
fenomen real, lipsit de orice simbolism. Simbolic poate fi doar anume în inconştient, acolo unde toate funcţiile
ceea ce cuprinde în sine un anume lucru şi contrariul său. psihice se varsă, nediferenţiate, în activitatea
Dacă ar fi ireal, el n-ar fi decît imaginaţie goală, primitivă fundamentală a psihicului. Lipsa de
lipsită de orice referinţă reală şi, prin urmare, nu ar mai fi distincţivitate din inconştient provine mai întîi din
simbol. legătura aproape nemijlocită a tuturor centrilor
170. Funcţiile raţionale sînt, potrivit naturii lor, incapabile cerebrali şi, în al doilea rînd, din valoarea
să creeze simboluri, căci ele produc doar energetică relativ slabă a elementelor
64
raţionalitate, care este inconştiente. Că acestea posedă relativ puţină
energie re-

64 H. Nunberg, „Ober korperliche Begleiterscheinungen assoziativer Vor-


gănge", în: Jung, Diagnostische Assoziationsstudien, voi. 2, pp. 196 ş.
urm.
126 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 127

zultă din faptul că, dacă un element inconştient este întotdeauna aşa, iar în condiţii anormale e
este accentuat mai puternic, el încetează să mai fie vorba de o răsturnare a distribuirii valorilor, in
subliminal, ridicîndu-se peste pragul conştiinţei, şi care inconştientului îi revine un rol mai mare decît
anume datorită unei energii particulare ce îi este conştiinţei. în atare situaţie, simbolul iese la
proprie. El devine atunci „idee subită", suprafaţa conştiinţei, fără iasă a fi receptat de voinţa
„reprezentare liberă" (Herbart). Valorile energetice conştientă şi de funcţiile executive conştiente, căci
puternice ale conţinuturi-lor conştiinţei acţionează datorită răsturnării valorilor, funcţiile devin subliminale.
ca o iluminare intensă care permite recunoaşterea Devenit superliminal, inc o n şt i e n t u l provoacă o stare
desluşită a deosebirilor dintre ele şi exclude con- anormală, o tulburare mentală.
fuziile. Invers, în inconştient, elementele cele mai 173. î n co n d i ţ i i n o r m a l e , s i m b o l u l u i i n c o n şt i e n t
eterogene se substituie reciproc, în măsura în care t r e b u i e să i
posedă o analogie fie şi vagă, tocmai datorită se adu că ener gie pe cal e art ifi ci ală p ent ru ca e l să-şi
clarităţii lor reduse, a valorii lor energetice mici. spor ească
Chiar percepţii eterogene se contopesc, precum se v a l o a r e a şi să s e a p r o p i e a st f e l d e c o n şt i i n ţ ă . L u cr u l
vede în cazul „fotismelor" (Bleuler), al „audiţiei a c e st a s e
colorate". Limba însăşi conţine nu puţine astfel de produce — şi aici ne alăturăm ideii de distincţie
contopiri inconştiente, aşa cum am arătat de sugerată de
65
exemplu pentru sunete, lumină şi stări afective. Schi ll cr — pri n deosebi rea sinel ui de contr ari i. Deosebi rea echi
172. Inconştientul ar fi acea instanţă psihică în v a l e a ză c u o r e t r a g e r e a I i b i d o u l u i d i n a m b e l e p ă r ţ i ,
care tot ceea ce este separat şi opus în conştiinţă se î n m ă su r a
contopeşte în grupări şi forme care, odată ridicate la în care libidoul este disponibil. Investit în instincte, libidoul este
lumina conştiinţei, manifestă o natură în care intră
doar în parte di spon ibi l, exa ct pe măsura forţei voin ţei
elemente componente atît ale unei părţi, cît şi ale
ce re pre
celeilalte şi care, fără să aparţină nici uncia din
zi ntă a ce a m a să d e en e rg i c de ca r e cu i di sp un e î n mo d
ele, revendică o poziţie intermediară autonomă
l ib e r . în
Această poziţie intermediară îi conferă, în raport de
a c e st c a z , ş i n e l e e st e s co p u l p o s i b i l a l v o i n ţ e i . Y l \ e st e
conştiinţă, va!c?.re şi nonvaloare; nonvaloare, în
cu at î t
măsura în care în grupările ei nimic desluşit nu
mai acce si bi l cu cft confl ictul st opea ză mai ener gi c
poate fi direct perceput, motiv pentru care
dezvoltar ea.
conştiinţa se simte stînjenită şi nu ştie ce are de
Voi n ţa d e ci d e în a ce st ca z nu i nt r e con t ra r i i , ci do ar î n
făcut cu ele; valoare însă, în măsura în care tocmai
pr i v in ţa
indistinctibilitatea îi conferă acel caracter simbolic
si nelui, adi că ener gia di spon ib ilă est e retrasă i n sine , cu
ce revine de drept conţinutului unei voinţe
mediatoare. în afară de voinţă, în întregime alte cu
dependentă de conţinutul său, omul mai dispune de vi nt e, e st e i n t r o v e r t i t ă . I n t r o v c r t i r ca s e m n i f i c ă d o a r
un mijloc auxiliar, anume de inconştient, acea faptul că,
matrice a fanteziei creatoare, capabilă în orice re ţ in u t d e că tr e si ne , I i bi d ou l u i î i est e in t er zi să
clipă să plăsmuiască, pe calea procesului natural al pa rt i ci p a re a l a
activităţii psihice elementare, simbolurile care pot sluji la lu p ta co n tr ar i i l or . D eo ar e ce d ru m ul că t re e xt e r io r ii
determinarea voinţei mediatoare. Spun „pot", căci e st e ba r at ,
simbolul nu vine să ocupe eo ipso golul, ci rămîne în l ib i d ou l se în d r ea p tă , f ir e şte , că tr e g in d i r c, r i scî nd să
inconştient, atîta timp cît valorile energetice ale in t re d i n
con-ţinuturilor conştiinţei depăşesc valoarea sa. în nou în conf li ct . Ţine de actul di sti nger ii şi al
condiţii normale, introve rtir ii faptu l
că l ib i d ou l d i spo n i b il e st e r et r a s nu nu m ai d i n ob i e ctu l
65 WandTungen und Symbole der Libido, pp. 155 ş. urm. (reeditare: ex te r i or ,
Sym->le der Wandlung în: Gesammelte Werke, V). ci şi d i n o b i e c t u l i n t e r i o r , a d i că d i n g î n d i r c . î n f e l u l
a c e st a , e l
d e v i n e l i p si t d e o b i e ct , n u s e m a i r a p o r t e a ză l a n i m i c
din ceea
c e a r p u t e a s ă f i e c o n ţ i n u t c o n ş t i e n t ş i se s c u f u n d ă
în incon
şt i e n t , u n d e i a a u t o m a t i n p r i m i r e m a t e r i a l u l
disponibil al fan
t e z i e i p e c a r e î l î m p i n ge i n su s.
174. Expre sia „form ă vie", prin ca re Schillcr
desemnează
si m b olu l , est e f eri ci t al e a să, d eo a re ce ma te r ia l u l
fa nt e zi e i ca re
este ridicat la suprafaţă închide în el imagini ale
dezvoltării psi
hologice a individului în stările sale succesive, un fel
de semn
anticipativ sau de descriere a drumului de urmat între contrarii.
128 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI 129
SCHILLER

Chiar dacă activitatea discriminatorie a conştiinţei nu se a fla în a in te ca ceva an u m e să la s e o im pre sie asupr a
înţelege adesea mare lucru din aceste imagini, intuiţiile s im ţuril or sale. Acea stare era în să com p le t lip sită de
au totuşi o forţă vie care poate acţiona determinant conţin ut, iar acump ro b le m a c are se p u n e este a ce ea d e a îm b in a
asupra voinţei. Determinarea voinţei se exercită în o ind eterm in aree g a lă ş i o e g a l d e ne lim itat ă d et e rm in a re
ambele direcţii, ceea ce, după oarecare timp, întăreşte cu ce l m a i m a re coţin n u t p os ib il, că ci din ace astă sta re
din nou contrariile. Conflictul reînnoit duce însă în mod tre bu ie să rez ulte nem ijlo cit ce v a p o z itiv . D e t e rm in a r e a
necesar la procesul pe care l-am descris, permiţînd de p r in s e n z a ţie t re b u ie d e c i s ă fiepă strată pen tru ca om u l
fiecare dată un nou pas înainte. Am numit această să nu p iard ă rea litate a; to to d ată , ea btre uie să fie
funcţie de mediere a contrariilor funcţie transcendentă; prin an ulată în m ăs ura în care este lim ita re , d e oare ceb utre ie
67
ea nu înţeleg nimic misterios, ci doar o funcţie de s ă a ib ă lo c o d et e rm in a b ilit a te n e lim it a tă ."
elemente conştiente şi inconştiente sau, ca în 176.A cest pa sa j dificil poa te fi u şor înţe le s în ba za ce lo r
matematică, o funcţie comună de mărimi reale şi sp u
66
imaginare. se m ai su s, resp ectiv g înddinu -n e la fa ptu l că S ch ille r e st e
175. în afară de voinţă — a cărei importanţă nu per
intenţionez să o micşorez — noi dispunem şi de fantezie m a n e n t în c l in a t s ă c a u t e s o lu ţ ia la n i v e lu l v o in ţ e i
creatoare, ca funcţie instinctuală şi iraţională, singura r a ţ io n a l e .
care poate să confere voinţei un conţinut capabil să A c e s t m o m e n t t re b u ia p u s în p a r a n t e z ă . D u p ă c a r e
împace contrariile. Schiller a conceput fantezia ca izvor t o a t e a fir
de simboluri şi a denumit-o „instinct ludic", neputînd, m aţiile lui dev in clar e. Pa sul în apo i e ste dis tin cţia
prin urmare, să se mai folosească de ea pentru moti- în tre in stinc
varea voinţei. Spre a ajunge la conţinutul voinţei, el te le co n tr arii, d es p r in d e re a lib id o u lu i d e o b ie ct e le
recurge la raţiune care îl duce astfel doar la una din in ter io a re ş i
laturi. Dar se apropie uimitor de mult de problema e xt e rioa re ş i re tr a g ere a lu i d in e le . S ch ille r a re a ici
noastră, atunci cînd afirmă: „Acea forţă a senzaţiei m a i în tîi în
trebuie să fie deci nimicită înainte ca legea" — respectiv ve d ere o biectu l se n zo ria l, căci el urm ă reşte m e reu să
voinţa raţională — „să poată fi înălţată în locul ei. Deci, fie de pa r
nu este de ajuns să se înceapă ceva ce încă n-a mai tea g în d ir ii ra ţ io n a le ca re i s e p a re in d is p e n sa b ilă
fost; în primul rînd, trebuie să înceteze ceva care a pen tru d eter
fost. Omul nu poate să treacă direct de la senzaţie la m inar ea vo inţe i. To tuş i i se im p un e ne ces itatea
gîndire; el trebuie să facă un pas înapoi, căci numai an ulării orică re i
cînd o determinare este anulată, poate intra în scenă d e te r m in ă r i, ce e a c e im p lică d e s p r in d e re a d e
determinarea contrară. El trebuie deci [...] pe moment o b ie ct u l in t e rio r,
să fie liber de orice determinare şi să parcurgă o stare d e ide e; altm in ter i, nu s-a r pu te a ajun ge la o lip să
de pură determinabilitate. Trebuie, prin urmare, să se tota lă de con
întoarcă într-un anumit fel la acea stare negativă a ţin u t ş i d e de term in are , d e ci la a ce a sta re in iţ ia lă a
purei indeterminări, în care in co n ştie n
tu lu i in care n ici o con ştiin ţă d is crim ina torie nu opu n e
66 Subliniez faptul că prezint aici această funcţie doar in su biectul
principiu. Alte contribuţii la această problemă foarte complexă, în ş i ob ie ctul. Schiller se re fe ră ev id e nt la cee a ce s-a r
legătură cu care o importanţă fundamentală o are modul de
receptare a materialelor inconştiente în conştiinţă, se găsesc în p u tea n um i
lucrările mele Die Beziehungen zwischen dem Ich und dem Vnbewufiten. Ober die in tro v ertire în in co n ştient .
Psychologie des Unbewufiten (Gesammelte Werke, VII), Psychologie und Alchemie 177.„ D e t e r m in a b ilit a t e n e lim it a t ă " în s e a m n ă e v id e n t
(Gesammelte Werke, XII), Die transzendente Funktion (Gesammelte Werke, VIII). ceva
a se m ă nă to r st ării d in in con ş tie nt în ca re to tu l
a cţio n e a ză n e d is-
crim in ato riu asup ra totu lu i. A cea stă stare v id ă a
conşt iinţe i tre
b u ie s ă fie „ îm b in a t ă c u c e l m a i m a re co n ţ in u t
p o s ib il" . A ce s t
co n ţin ut , r ep lică la co n ş tiin ţa v idă , n u p o ate fi d e cît
co n ţin ut u l
inconştient, căci un altul nu există. Se exprim ă astfel
unirea d intre
in co n ştie n t ş i co n şt ie nt, ia r „ d in a ce a st ă s ta re tre b u ie
s ă re zu lte
ceva po zitiv". A cest „po zitiv" este pen tru noi determ in area sim
b o lică a v o in ţe i.P en tru S ch iller este o „sta re in term a ră "
edi
d in
care rezu ltă u nirea sen z aţiei cu g înd ire a. E l o n um e şte
„stare d e

67 Schiller, loc. cit., Scrisoarea a 20-a.


130 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI 131
SCHILLER

spirit intermediară" în care senzorialitatea şi raţiunea în sp iritu l nostru , dar 1-a interpre tat ca fiind estetic, deşi
sînt concomitent active, dar tocmai de aceea îşi e l însuşi îi su blin ia se m ai îna in te cara cte rul sim b olic.
anulează reciproc forţa determinantă şi produc prin Im ag in ea origina ră la care m ă re fer este a cea plăsm u ire
opunere o negaţie. ide a tică p art iculară a O rien tului care s-a co ncentrat, în
178. Anularea contrariilor produce un gol pe care îl numim Ind ia, în învăţă tura despre Bra hm an Ă tm- a n , iar în C hina
inconştient. Această stare este accesibilă oricărei ş i-a gă sit re pre ze nta ntu l filoz o fic în pe rso n a alui L ao -Zi.
determinări, tocmai pentru că nu e determinată de 179.Co n ce p ţia in d ian ă p ro p ovă duieşte e libe rare a d e
contrarii. Schiller o numeşte stare „estetică" (Ioc. cit.). E co n tra rii
ciudat că el trece cu vederea faptul că, în ea, p rin care se înţe le g toa te stăr ile a fe ct ive şi toa te
senzorialitatea şi raţiunea nu pot fi concomitent „active", le gă tur ile em o
căci, cum spune Schiller însuşi, ele se suspendă prin ţio n a le p r iv in d o b ie ctu l. E lib er a re a ur m e a z ă d u pă
negare reciprocă. Dar pentru că ceva trebuie să fie re tra g er e a li-
activ iar Schiller nu are la dispoziţie altă funcţie, el crede b id o u lu i d in to a t e co n ţin u t u r ile , c e e a ce p r o d u c e o
că active trebuie să fie tocmai perechile de contrarii. in t ro v e rt ir e
Activitatea acestora există într-adevăr, dar conştiinţa co m p le t ă . A ce s t p ro ce s p s ih o lo g ic e s t e d e s e m n a t, în
fiind „vidă", ea trebuie în mod necesar să se desfăşoare m od sem
68
în inconştient. Or, lui Schiller îi lipseşte acest concept, n ifica tiv , p r in e x p r e sia ta pa s, t ra d u s ă ce l m a i p o triv it
motiv pentru care aici el se contrazice. Funcţia estetică p rin a u -
mediană ar echivala deci cu ceea ce noi am socotit a fi to in c u b a ţ ie . E a d e s c r ie e x ce le n t st a r e a d e m e d ita ţ ie
activitatea producătoare de simboluri a fanteziei in t e rio a ră
creatoare. Schiller defineşte „constituţia estetică" drept fă r ă co n ţ in u t în c a r e lib id o u l, c a o c ă ld u ră d e
relaţia unui lucru „cu totalitatea feluritelor noastre forţe in c u b a t o r , e st e
(facultăţi ale sufletului), fără ca el să fie pentru vreuna co n d u s că t re p r o p r iu l s in e . Pr in r e tr a g e re a to ta lă a
din acestea un obiect determinat", în locul unei astfel de o rică r u i in
definiţii vagi, Schiller ar fi făcut mai bine să revină te re s p e n t ru o b ie ct , a p a r e în in ter,r io în m o d n ecesa r, u n
asupra noţiunii sale de simbol, căci aceasta posedă ech i
calitatea de a se referi la toate funcţiile psihice, fără ca va le nt al re a lităţii o b ie ctiv e, re sp ectiv o ide n tit ate
obiectul determinat să fie doar al uneia dintre ele. Rezultatul d ep lin ă dintre
atingerii „stării de spirit intermediară" este, după Schiller, in t e r io r ş i e x t e r io r , c a r e , d in p u n ct d e v e d e r e t e h n ic ,
faptul că omul are „de acum încolo posibilitatea de la p o a te fi
natură să facă din sine ceea ce voieşte — faptul că i s-a d e s e m n a t ă p r inta t tw a m a si(a c e s ta e ş ti tu ). D in
restituit în întregime libertatea de a fi ceea ce trebuie co n to p ire a s i
să fie" (loc. cit.). Deoarece demersul lui Schiller este n e lu i c u r e la ţ iile lu i c u o b ie ct u l re z u lt ă id e n t ita t e a
precumpănitor intelectual şi raţional, el cade victimă d in tre s in e
propriului său mod de a judeca. Ceea ce se vede şi din (A tm a n ) ş i es e n ţa lum ii (a d ică r e la ţiile su b ie ct u lu i cu
alegerea expresiei „estetic". Dacă ar fi cunoscut ob ie ctu l),
literatura indiană, şi-ar fi dat seama că „imaginea în aşa fel îne ît se re cu n oa şte id en titatea d in tre Ă tm a n-
originară" care îi răsărise în minte avea o cu totul altă u l in terio r
semnificaţie decît una „estetică". Intuiţia lui a găsit ş i ce l e xte rio r. N oţ iu n e a d e B ra h m a n es te d o a r cu
modelul inconştient care zace dintotdeauna p uţin d ife rită
d e n o ţ iu n e a d e A t m a n , p r i n f a p t u l c ă în B r a h m a n n u
68 După cum spune Schiller, pe bună dreptate, în starea estetică
este cu
omul este nul (loc. cit., Scrisoarea a 21-a).
p rin s ă e x p licit n o ţiu n e a d e s ine , ci d o a r o star e
g en e ra lă , im p o
s ib il d e d e fin it m a i p r e c is , în c a r e in t e r io r u l ş i
e x t e r io r u l s în t
contopite.
180.O n oţ iu n e în t r-u n an u m e se n s p a ra le lă tacu pa s este
yo
ga , p rin car e se cuv in e înţe le s m a i p u ţ in o stare d e
m e d itaţ ie ş i
m a i m u lt o te h n ică co n ş tie n t ă d e a c ce s la co n d iţia
ta pa s. Y o ga
e st e o m e to d ă p r in ca r e lib id o u l e s t e „ re tr a s "
p ro g r a m a t ş i e li
b erat a stfel d e le gă turile în tre ţin ute cu contr ariile.
S copu l urm ă
rit d e ta pa s ş i d e yog a s tă în p ro d u ce r ea u ne i s tă r i
inte rm e d ia re
d in ca re s ă ia n a şte re e lem e n tu l cre a tor ş i e lib e r ator .
Pe ntr u in
d ivid, su cces u l p siho lo g ic co nstă în a a jun ge la
B rah m a n , la „lu
m in a su p re m ă " sa uă n a n d a (d e s fă ta re ). A ce sta e ste
s co p u l ultim
a l e x e r c iţ iu lu i s o t e r io lo g ic . A ce la ş i p r o c e s e s t e în s ă
g în d it ş i
132 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI 133
SCHILLER
cosmogonic: din Brahman-Atman ca temelie cosmică î n si n e . S e n s u l v ie ţi i e st e d e a u rm a a c e a s tă c a le d e
izvorăşte întreaga creaţie. Mitul cosmogonic este, ca m i jl o c şi d ea e v ita d ru m u rile oc o lite p rin c o n tra rii. L u i
orice mit, o proiecţie de procese inconştiente. Existenţa L a o Z i îi lip se ş te m o m e n tu l e x ta tic ; a c e sta e s te în lo c u it
acestui mit dovedeşte că în inconştientul practicantului- d e o c la rita te filo zo fic ă su pe rioa ră , de o în ţe le pc iu ne
ta/ww au loc procese creatoare care trebuie înţelese ca intelec tu ală şi in tu itiv ă, n etulbu radtă e c e ţu ri m is tic e şi
reajustări în raport cu obiectul. Schiller afirmă: „De c a re re p re zin tă c e l m a i în a lt g ra d d e rio su prita
e te
îndată ce într-un om se face lumină, nici în afara lui nu s p iritu a lă a c c e sib ilă ; fiin d c o n se c u tiv lip sită în anse em a e
mai este noapte; de îndată ce se face linişte în el, şi m ă su ră d e o ri c e e l e m e n t h a o t ic , e a s e a fl ă l a o d i st a n ţă
furtuna din univers se potoleşte, iar forţele naturii a s tro n o m ic ă d e to t c e e a c e e s te d e z o rd in e în lum e a
învrăjbite îşi află pacea între hotare statornice. Nu este re a lă . E a îm b lîn ze ş te to t c e e a c e e să lb a tic , d a r fă ră a -1
de aceea de mirare că străvechile poeme vorbesc p u rific a şi tra nfo s rm a în c e va m a i î na lt.
despre acest mare eveniment dinlăuntrul omului ca de o 182. S - a r p u te a o b i e c ta c ă a n a lo g i a în tr e te o r ii le l u i
69
revoluţie în lumea din afară..." Prin yoga, relaţiile cu S c h il le r
obiectul sînt introvertite şi deposedate de valoare, ele ş i a c e s t e i d e i a p a r e n t î n d e p ă r t a te e s t e fo r ţ a t ă . S e
sînt cufundate în inconştient, unde pot intra, cum am c uvine însă
arătat mai sus, în noi asocieri cu conţinuturile a v u t în v e d e re fa p tu l c ă , p u ţin tim p d u p ă S c h ille r, to cm a i
inconştiente şi de unde, după încheierea exerciţiului a c e ste
tapas, pot reapărea, astfel transformate, din nou în id e i s- a u im p u s e n e rg ic g e n iu lu i lu i S c h o p e n h a u e r şi s-a u
obiect. Prin schimbarea relaţiei cu obiectul, acesta îm b i
primeşte o nouă faţă. El este ca recreat, de aceea mitul n at in tim c u sp iritul o cc ide ntal g erm a nic, de u nd e nu au
cosmogonic este un simbol excelent pentru a semnifica rezultatul d is pă ru t
exerciţiului tapas. în orientarea, ca să spunem aşa, n ic i a s tă zi . D u p ă p ă re re a m e a , n u c o n t e a ză c ă
exclusiv introvertită a exerciţiilor religioase indiene, t ra d u c e re a l a t in ă
70
readaptarea la obiect nu are de altfel nici o importanţă, a Upanisadelorde că tre A nq ue til d u P erro n i-a fo st
ea subzistind ca mit cosmogonic explicativ, inconştient a c ce sibilă
proiectat, care nu ajunge practic să fie remodelat. în l u i S c h o p e n h a u e r, î n v re m e c e S c h i l l e r n u fa c e n i c i o re f e ri r e
această privinţă atitudinea religioasă indiană este e x p lic ită la in fo rm a ţiile , c e -i d re p t, să ră c ă c io a s e în
diametral opusă celei occidental creştine, prin faptul că a c e a stă p ri
principiul creştin al iubirii este extravertit şi are v i n ţă d i n e p o c a l u i . E x p e r i e n ţa p r a c t i c ă m i -a d o v e d i t d e
neapărată trebuinţă de obiectul exterior. Primul sufi
principiu dobîndeşte bogăţia cunoaşterii, cel de al c i e n t e o r i c ă p e n t r u a s e p r o d u c e a s tf e l d e l e g ă t u r i n u
doilea, plinătatea lucrărilor. s înt n e
181. în noţiunea de Brahman este cuprinsă şi c e sa re tra n sm isii d ire c te . O b s e rv ă m a c e e a şi a n a lo g ie şi în
noţiunea de rita (calea dreaptă), de ordine universală. în c a zu l
Brahman, ca esenţă creatoare şi temelie a lumii, l u i E c k h a r t , î n p a r te ş i î n a c e l a a l l u i K a n t , a l e c ă ro r i d e i
lucrurile sînt pe calea cea dreaptă, căci în Brahman ele s înt
sînt veşnic topite şi veşnic recreate; din Brahman u im ito r d e a se m ă n ă to a re c u id eUile p anisad e lor,fă ră c a e i
rezultă orice dezvoltare ce urmează calea ordonată. s ă fi
Noţiunea de rita ne duce la aceea de dao din gîndirea lui Lao Zi. s u fe rit d ire c t sa u in d ire c t n ic i c e a m a i m ic ă în rîu rire a
a c e sto ra .
Dao este „drumul drept", guvernarea potrivit legii, o cale ce trece
A c e la ş i luc ru se p e tre c e c u m itu rile ş i s im b o lu rile c a re p o t
prin mijlocul contrariilor, liberă de ele şi totuşi unindu-le
apă
69 Loc. cit.. Scrisoarea a 25-a. rea c a p ro du s e a u to hto n e î n to a te c o lţurile lu m ii şi po t
f i, c u
toa te ac este a, id en tic e , de oa re ce s în t plăsm u ite de ac e la şi
inc on
ş tien t um an de pretutin d e ni, ale c ă ru i c on ţinu tu ri sînt
infin it m a i
p uţin d iferite u ne le faţă d e c elelalte d ec ît sînt ras ele şi
ind iv izii.
183. C on side r n ec es ar să fac o p aralelă în tre id eile lui
Sc hiller
ş i c e l e a l e O r i e n t u l u i p e n t r u a l e e l i b peer ap ri m e l e d e
h a in a
71
p re a s tr i m t ă a e s t e t i s m u l u. iE s t e t i s m u l n u e s t e î n
m ăsură să

70Oupnek'hat (id est, Secretam tegendum), 1801-1802.


71Folosesc cuvîntul „estetism" ca expresie abreviată pentru
„concepţie
estetică de viaţă". Deci nu am în vedere acel estetism, de
nuanţă peiorativă,
referitor la actul estetic sau la sensiblerie, pe care l-am putea numi „esteticism".
134 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 135

rezolve sarcina eminamente gravă şi dificilă a dispoziţie estetică ce pare să capete o importanţă
educaţiei omului, tocmai prin faptul că pleacă de la aproape mistică. Cred că lucrul acesta nu este
premisa care, de fapt, ar trebui să-i fie concluzie, întîmplător, ci are o cauză precisă. Adesea, cele
anume aptitudinea de a iubi frumosul. El nu mai bune şi mai profunde idei dintr-o operă
adînceşte problema pentru că evită să ia în
oarecare se refuză cu îndărătnicie unei înţelegeri şi
considerare răul, urîtul şi dificilul, tinzînd mereu
formulări limpezi, chiar dacă ici-colo, ele sînt
către desfătare, fie şi către una nobilă. De aceea
sugerate şi deci, s-ar zice, sînt apte a fi clar
estetismul este lipsit de orice forţă de motivaţie
etică, fiind în esenţa sa doar un hedonism rafinat. sintetizate. Mi se pare că o astfel de dificultate ar
Schiller se străduieşte, e drept, să introducă o exista şi aici. Schiller însuşi a alăturat noţiunii de
motivaţie morală, neapărat necesară, dar nu „dispoziţie estetică", stare creatoare intermediară,
reuşeşte să convingă, deoarece atitudinea estetică idei care pun fără dificultate în lumină profunzimea
îl pune în imposibilitatea de a vedea consecinţele ce şi gravitatea acestui concept. Pe de altă parte, el a
decurg. din recunoaşterea celeilalte laturi a naturii văzut tot atît de limpede în „instinctul ludic"
umane. Conflictul care rezultă îi produce omului o activitatea intermediară pe care o căuta. Nu se
astfel de confuzie şi de suferinţă, incit contemplînd poate nega faptul că aceste două poziţii se opun
frumosul, el ajunge în cel mai bun caz să îşi întrucîtva, căci jocul şi gravitatea se împacă
refuleze contrariile, fără să se elibereze de ele, anevoie. Gravitatea izvorăşte dintr-o constrîngere
ceea ce duce la refacerea condiţiei de la început. interioară profundă, căreia jocul ti este expresia
Pentru a-1 ajuta pe om să depăşească acest exterioară, orientarea către conştiinţă. Să fim bine
conflict, e necesară o altă atitudine decît estetică, înţeleşi, e vorba nu de o voinţă ludică, ci de o
ceea ce se vede tocmai din paralela cu ideile
trebuinţă ludică, de o activitate ludică a fanteziei,
Orientului. Filozofia religioasă indiană a înţeles
datorată unei constrîngeri lăuntrice, fără coerciţii
această problemă în toată profunzimea ei şi a
exercitate de împrejurări sau de voinţă. Este un joc
arătat care sînt categoriile de mijloace necesare 12
pentru rezolvarea conflictului. Este nevoie de un efort moral grav. Şi totuşi, joc — văzut din afară, din unghiul
suprem, de o abnegaţie supremă, de o gravitate conştiinţei, deci din punctul de vedere al judecăţii
religioasă supremă, într-un cuvînt de sfinţenie. colective. Dar este un joc din constrîngere interioară.
După cum se ştie, deşi a recunoscut importanţa Aceasta este calitatea ambiguă proprie oricărei
esteticii, Schopenhauer a insistat mai cu seamă creaţii. Dacă jocul se desfăşoară în sine însuşi, fără
asupra acestei laturi a problemei. a produce ceva durabil şi viu, atunci el e doar joc,
i»4. Oricum însă, nu trebuie să ne facem iluzii altminteri însă e vorba de muncă creatoare. Dintr-o
asupra faptului că expresiile „estetic", „frumuseţe" mişcare ludică de factori ale căror raporturi nu sînt
etc. ar fi avut pentru Schiller acelaşi sens ca fixate iniţial iau naştere grupări pe care un intelect
pentru noi. Nu exagerez, în mod sigur, dacă spun critic, dotat cu simţul observaţiei, le poate ulterior
că pentru el „frumuseţea" era un ideal religios. Schil- evalua. Producerea noului cade nu în seama intelectului, ci
ler a avut cultul frumuseţii. Ceea ce el numeşte a instinctului ludic pus în mişcare de constrîngerea
„dispoziţie estetică" s-ar putea tot atît de bine interioară. Spiritul creator se joacă împreună cu
chema „evlavie religioasă". Fără a spune ceva în
obiectele pe care le iubeşte. De aceea orice activi-
acest sens şi fără a considera în chip explicit că
problema sa centrală e de ordin religios, el a ajuns 72 Cf. Schiller, Ober die notwendigen Grenzen beim Gebrauch schoner
totuşi pe cale intuitivă la problema religioasă, ce-i Formen, Cotta, 1826, voi. 18, p. 195. „Pentru faptul că în cazul
drept la aceea a primitivului, pe care a dezvoltat-o omului este-ticeşte rafinat fantezia se orientează după reguli
pe larg în studiile sale, fără însă a o epuiza. pînă şi în jocurile ei libere şi că simţul nu se complace în
desfătare fără acordul raţiunii, se cere lesne raţiunii
185. Este curios că în cursul reflecţiilor sale, contraserviciul de a se orienta în gravitatea legilor ei după
problema „instinctului ludic" trece pe al doilea interesele fanteziei şi de a nu ordona voinţei fără acordul
plan, în favoarea noţiunii de instinctelor senzoriale."
136 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI 137
SCHILLER

tate creatoare a cărei posibilitate rămîne ascunsă p a te tic ă în e l. A c e a stă sta re n u e s te în să c a ra c te riz a tă d e
mulţimii poate fi uşor interpretată ca o joacă. Există, cu o lip să de c o n ţ in u t ş i d e d e te rm in a r e . E x e m p l u l d e m a i
siguranţă, foarte puţini creatori cărora nu li se poate s u s , in v o c a t c aş i a lte p a s a je , a ra tă în s ă c ă , o ric u m ,
74
aduce învinuirea că se joacă. Oricum, în ce îl priveşte S c h ille r a v e a în v e d e re id e -e a d e „ e v la v.ieN"e situ ă m ,
pe insul genial care a fost Schiller, ne simţim a s tfe l, d in n o u în d o m e n iu l fe mneon e lo r re lig io a se ;
îndemnaţi să considerăm valabile aceste puncte de ve- to to d a tă n i se d e sc h id e p o s ib ilita te a a fe c dtiv e ăa e x t i n d e
dere. Deşi el însuşi, aspirînd să treacă dincolo de omul a t a re p u n c t e d e v e d e r e l a o m u l î n g e n e Srat al.r e a d e e v la v i e
r e l ig io a s ă e s te u n fe n o m e n c o l e c t iv , in d e p e n d e n t d e
de excepţie şi de modul acestuia de a fi, a dorit să
în z e stra r e a in d iv id u a lă .
ajungă la omul în genere spre a-i acorda şi lui acea
187.D a r m a i e x is tă ş i a l te p o si b i li tă ţi . A m v ă z u t m a i
parte de avantaje şi de mîntuire pe care creatorul, fie şi
sus că
din motive de constrîngere interioară foarte puternică, v id u l d e c o n ş ti in ţă , r e s p e c t iv s ta re a in c o n ş ti e n tă ,
nu le poate, oricum, evita. Posibilitatea de a extinde este provocat
acest punct de vedere la educarea omului nu este d e o c u fu n d a re în in c o n ştie n t a lib id o u lu i. în
însă de la bun început garantată, cel puţin nu pare să in c o n ş tie n t s e a flă
fie. d e ja c o n ţin u tu ri re la tiv a c c e n tu a te , re s p e c tiv
186. Pentru a decide în această chestiune, trebuie c o m p le x e d e re m i
să căutăm, ca întotdeauna în astfel de cazuri, mărturii n is c e n ţe d in tre c u tu l in d iv id u a l, m a i a le s c om p le x u l
în istoria spiritului uman. în acest scop este necesar p a re n ta l c a
să ne reamintim baza de la care am pornit în tratarea re e s te , în g e n e re , id e n tic c u c om p le x u l c o p ilă rie i. P rin
acestei probleme: am văzut că Schiller pretinde e v la v ie ,
detaşarea de contrarii pînă la obţinerea unei stări de vid a d i c ă p r in c u fu n d a r e a li b i d o u l u i î n i n c o n şt ie n t ,
total a conştiinţei, în care nici senzaţii, nici sentimente, c o m p le x u l c o
nici gîn-duri, nici intenţii să nu joace nici un rol. p ilă rie i e s te re a c tiv a t, s în t re în su fle ţite m a i a le s
re la ţiile c u p ă
Această stare dorită este deci una a conştiinţei
rin ţii. F a n te ziile izv o rite d in a c e a stă re a c tiv a re
nediferenţiate sau a unei conştiinţe în care toate
p rile juie sc a pa
conţinuturile şi-au pierdut diferenţele prin depotenţia-
r iţ ia d i v i n i tă ţi lo r p a t e r n e ş i m a t e r n e , c a ş i t re z i re a
lizarea valorilor lor energetice. Or, o conştiinţă r a p o r tu ri lo r
veritabilă este posibilă doar acolo unde valorile produc r e l ig io a s e fil ia le fa ţă d e D u m n e ze u ş i a s e n ti m e n t e l o r
o diferenţiere a con-ţinuturilor. Unde aceasta lipseşte, i n f a n ti le
nu poate exista nici o conştiinţă veritabilă. Drept c o re sp un zătoa re . în m o d sem nifica tiv, sim bo lu rile
urmare, putem numi această stare „inconştientă", deşi p ărin ţilo r s în t
posibilitatea conştiinţei există de fiecare dată. Este c o n ş ti e n ti z a t e , fa p t e x p l ic a t d e F r epruin d re fu la re a
aşadar vorba de un „abaissement du niveau mental" i m a g o u l ui
(Janet) de natură artificială, de unde şi asemănarea cu p a re n t a l d e c ă t r e r e z i s t e n ţ e l e g a t e d e i n c e s t . S î n t d e
yoga şi cu stările de „engourdissement" hipnotic. După cîte acord cu
ştiu, Schiller nu s-a pronunţat niciodată în legătură cu a c e a stă e x p lic a ţie , d a r c re d c ă e a e s te in c o m p le tă ,
felul în care îşi reprezenta, de fapt, tehnica — spre a c ă c i tre c e c u
folosi acest cuvînt — de producere a dispoziţiei v e d e r e as e n s u l e x t r a o r d i n a r a l a c e s t e i s u b s t i t u ţ i i
estetice. Exemplul cu Juno Ludovisi pe care îl dă în s im b o lic e.
73 S im b o liza re a în im a g in e a d iv in ită ţii s e m n ific ă u n
treacăt în scrisorile sale ne arată că starea de „evlavie
p ro g re s u ria ş
estetică" este o dăruire totală către obiectul
faţă d e c on c retism şi de sen zo rialitate a rem in isc e nţei,
contemplaţiei şi o trăire em- p rin fa ptul
c ă a cc eptîn d „ sim bo lul" c a s im b o l rea l, regres ia se
73 Vber die ăsthetische Eniehung des Menschen, Scrisoarea a 15-a.
t r a n s fo r m ă
î n p ro g r e s ie , în t im p c e e a a r ră m în e c a a ta re , d a c ă
a ş a -n u m it u l
s i m b o l a r fi d e fi n i t i v d e c l a r a t d o a rs ce am n a l p ă r i n ţ i l o r a d e
75
v ă ra ţi, p ie rzîn d u -ş i a s tfe l c a ra c te ru l a u to n o m .
1 88.A c c e ptîn d re a lita te a sim bolu lui, om e nire a a a ju ns la z e ii
e i, ad ic ă lare alitatea ideii,c are fac e din o m stăp în ul
p ăm în tu lu i.
E v la v ia e s te , c um o co n c e p e p e b u n ă d re p ta te S c h ille r,
o m işc a
r e r e g r e s i v ă a l i b i d o u l u i c ă t r e o r i g i n e , o c u fu n d a r e î n
izv o rul

74Loc. cit. „Prin faptul că dumnezeul feminin ne imploră


adoraţia."
75Am explicat pe larg acest punct de vedere în lucrarea Wandlungen und
Symbole der Ubido (reeditare: Symbole der Wandlung, în Gesammelte Werke, V).
138 TIPU RI PSIHOLO GICE D E SP R E ID EILE L U I SC H ILL ER 139

începutului. De aici se ridică simbolul ca o imagine a şi simbol, de cealaltă parte, mă preocupă de multă
mişcării progresive incipiente care reprezintă o sinteză vreme. Am ajuns la concluzia că nu trebuie să atribuim
a tuturor factorilor inconştienţi, „forma vie", cum simbolului o valoare prea mică în virtutea tocmai a
numeşte Schiller simbolul, o imagine a lui Dumnezeu, importanţei sale considerabile ca reprezentant al
cum arată istoria. Nu este de aceea întîmplător că inconştientului. Ştim din experienţa de zi cu zi în
autorul nostru a ales drept paradigmă tocmai o imagine tratarea bolilor nervoase cît de eminentă este
a divinităţii, pe Juno Ludovisi. Goethe lasă să apară din importanţa practică a interferenţelor inconştiente. Cu
trepiedul mumelor imaginile zeieşti ale lui Paris şi cît disociaţia, adică depărtarea atitudinii conştiente
Elenei, pe de o parte, cuplul parental întinerit, pe de alta, faţă de conţinuturile individuale şi colective ale
simbolului unui proces intim de unire pe care Faust şi-1 inconştientului, este mai mare, cu atît acesta intensifică sau
doreşte pătimaş ca pe o supremă reconciliere lăuntrică, stăvileşte în mod nociv conţinuturile conştiinţei. Din
aşa cum apare limpede din scena următoare şi cum raţiuni practice nu trebuie deci să se atribuie simbolului
rezultă tot atît de limpede din desfăşurarea celei de a o valoare neglijabilă. Dacă i se atribuie însă o valoare
doua părţi. Din chiar exemplul lui Faust, se vede că oarecare, indiferent dacă e mică sau mare, el capătă
viziunea simbolului trimite la continuarea drumului prin însuşi acest fapt importanţa unui motiv conştient,
vieţii şi că atrage libidoul către un ţel încă depărtat, dar respectiv el este perceput ca atare, iar libidoul pe care
care acţionează necontenit asupra lui, în aşa fel îneît îl conţine are prilejul să se dezvolte la nivelul modului
viaţa i se aprinde ca o flacără şi se avîntă fără oprire de viaţă conştient. Se obţine astfel, după părerea mea,
către ţeluri situate în depărtare. De aici, valoarea şi un avantaj practic substanţial: anume, colaborarea
sensul simbolului religios. Am în vedere, fireşte, nu inconştientului, contopirea lui cu activitatea psihică
simboluri încremenite dogmatic, moarte, ci simboluri conştientă şi eliminarea astfel a influenţelor lui
care se ridică din inconştientul creator al omului viu. perturbatoare. Această funcţie comună, relaţia cu
Importanţa uriaşă a unor astfel de simboluri poate fi simbolul, am desemnat-o prin funcţie transcendentă. Nu
negată doar de acela care consideră că istoria pot în cadrul de faţă să-mi propun lămurirea exhaustivă
universală începe cu ziua de astăzi. N-ar trebui să a acestei probleme. Altminteri ar trebui să înfăţişez
vorbim despre importanţa simbolurilor, din păcate însă toate acele materiale care rezultă din activitatea
sîntem nevoiţi să o facem, căci spiritul epocii noastre inconştientă. Fanteziile descrise în literatura de specialitate nu dau
îşi închipuie că se află chiar deasupra propriei sale nici o idee cu privire la creaţiile simbolice despre care e
psihologii. Punctul acesta de vedere, igienico-moral, se vorba aici. Există, in schimb, în literatura beletristică,
interesează întotdeauna dacă un lucru anume este nociv nu puţine exemple de astfel de fantezii, care însă nu au
sau util, corect sau incorect. O psihologie adevărată fost observate şi înfăţişate în toată „puritatea" lor, ci au fost
nici nu se interesează de aşa ceva; ei îi ajunge să ştie intens prelucrate „estetic". Dintre aceste exemple, ţin să
cum sînt lucrurile în sine. menţionez în mod special cele două lucrări ale lui
189. Simbolizarea care rezultă din starea de „evlavie" Meyrink, Der Golem şi Das griine Gesicht. Rezerv acestei
este, pe de altă parte, unul din acele fenomene probleme o cercetare ulterioară.
religioase colective care nu au nici o legătură cu 190. Cu explicaţiile de mai sus despre starea
înzestrarea personală. Putem deci accepta şi în intermediară am depăşit în bună măsură ideile lui
această privinţă posibilitatea unei extinderi a punctelor Schiller de la care am pornit. Cu toate că el a sesizat cu
de vedere discutate la omul în general. Cred că am acuitate şi profunzime contradicţiile naturii umane, nu
arătat în felul acesta cel puţin posibilitatea teoretică de a depăşit, în ce priveşte încercarea de a găsi o
aplicare a ideilor lui Schiller la psihologia umană soluţie, faza de început. Impresia mea este că
generală. Din raţiuni de completitudine şi claritate, ţin termenul de „dispoziţie estetică" poartă oarecare
să mai adaug aici că problema relaţiilor dintre răspundere pentru această situaţie. într-adevăr,
conştiinţă şi modul conştient de viaţă, pe de-o parte, Schiller consideră că „dispoziţia estetică"
140 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI 141
SCHILLER
76
este totuna cu frumosul care transpune sufletul în ea. Proce-dînd 192.A cea st ă de scr ie re se o p u n e v e h e m e n t
astfel, el nu doar confundă cauza cu efectul, ci şi co n s id era ţiilo r d e
atribuie condiţiei „nedeterminării", contrar propriei lui m a i s u s p iv in d „ c o n d iţ ia e s t e t ic ă ", în c a r e o m u l e
definiţii, o determinare univocă, identificînd-o cu s o c o t it a fi
frumosul. Funcţia intermediară devine astfel „ n u l", n e d e te r m in a t , în v re m e ce a ici e l a p a re în ce l
ineficientă, de vreme ce, în calitate de frumuseţe, ea m a i în a lt
nedreptăţeşte urîţenia care are şi ea un cuvînt de g r a d d e te r m in a t d e fr u m u s e ţ e („ lă s a t p ra d ă e i") .
spus. Schiller defineşte „constituţia estetică" a unui E s t e in u t il s ă
lucru drept calitatea acestuia de a se raporta la co n tin u ă m e xa m in ar e a a ce ste i pr o b le m e la S ch ille r.
„totalitatea diferitelor noastre forţe". în consecinţă, E l a at in s o
„frumosul" şi „esteticul" nu coincid, căci diferitele lim it ă , p r o p r ie a t ît lu i, c ît ş i e p o c ii în c a r e a t r ă it , p e
noastre forţe sînt şi esteticeşte diferite, sînt frumoase c a r e i- a
şi urîtc, şi doar un idealist şi optimist incorigibil şi-ar
fost cu n ep u tinţă să o d e pă şea scă, de o are ce s-a lo vit
putea imagina că „totalitatea" naturii umane este
pr etu tin den i
absolut „frumoasă". Pentru a fi drepţi, trebuie să
d e „o m u l cel m a i ur ît", in vizibil, a că ru i d esco p erire
convenim că ea este o realitate cu părţi luminoase şi
ave a să fie
părţi întunecate. Suma tuturor culorilor este cenuşiul,
re ze rva tă vr e m u rilo r n o a s tre şi lu i N ie tz s ch e .
suprafeţe luminoase pe fond întunecat, suprafeţe
193.S ch iller vo ia să tra nsform e fiin ţa senz o ria lă în tr-o
întunecate pe fond luminos.
fiin ţă
191. Această incompletitudine şi insuficienţă
e ste tică . Tre b u ie să s ch im bă m n at u ra o m u lu i
conceptuală explică şi împrejurarea că modul în care se
s e n z o ria l, sp u n e a
poate produce starea intermediară rămîne complet
neelucidat. Există nenumărate pasaje din care rezultă e l, tre b u ie „s ă s u p u n e m fo rm e i" v iaţa fiz ică , om u l
fără echivoc că „desfătarea produsă de frumuseţe" tre b u ie să -ş i
provoacă starea intermediară. Astfel, Schiller afirmă: î m p li n e a s c ă „ d e s t in u l f iz ic [. .. ] p o t r iv it le g i lo r
„Ceea ce ne măguleşte simţurile în senzaţia f r u m u s e ţ ii ",
imediată ne deschide sufletul sensibil şi mobil oricărei „om u l trebu ie să- şi în cea p ă v iaţa m o rală în cîm p u l
impresii, făcîndu-ne însă în aceeaşi măsură mai puţin ind ifer ent a l
apţi de efort. Ceea ce ne încordează forţele de gîndire celei fiz ice", el tre b uie să-şi „în ce apă libe rtate a
şi le invită să-şi constituie noţiuni abstracte ne ra ţiu nii în că d in
întăreşte spiritul în vederea oricărei forme de interio ru l lim itelo r sale sen zo riale. n clin
î aţ iilo r sa le , e l
rezistenţă, dar ni-1 şi face, corespunzător, mai tre b u ie
insensibil, deposedîndu-ne de receptivitate şi sporindu- s ă le im p u n ă le g e a v o in ţ e i sa le [... ], t re b u ie s ă
ne în egală măsură, autonomia. De aceea, atît într-un în v e ţ e a r îv n i
r 78
caz, cît şi în celălalt, ajungem în mod necesar la într-un chip m ai n obil." !
epuizare [... j în schimb, dacă ne dăruim desfătării 194.A cest „tre b u ie " d e care vorb eşte a uto rul nostr u
produse de frumuseţea adevărată, devenim într-o astfel este b in e
de clipă în egală măsură stăpîni atît pe forţele noastre c u n o s c u t a „ o b lig a ţ ie m o r a lă " , in v o c a t ă o r i d e c ît e
pasive, cît şi pe cele active şi ne îndreptăm cu aceeaşi ori nu m ai
uşurinţă către lucrurile grave şi către joc, către odihnă ex istă n ici o a ltă so lu ţie . Ş i a ici n e lo v im d e lim ite
şi către mişcare, către cedare şi către rezistenţă, către in e v ita b ile .
77
gîndire abstractă şi către intuiţie." A r fi n e d re p t s ă aş te ptă m ca u n sin g u r s p irit, o ricît d e
m ar e , să
76Ober die ăsthetische Erziehung des Menschen, Scrisoarea a 21-a. r e z o lv e a c e a s t ă p r o b le m ă g ig a n t ic ă , o p r o b le m ă p e
77Loc. cit., Scrisoarea a 22-a. ca re doa r
tim pu rile şi pop o are le o pot re zolva, ş i n ici acestea
con şt ie nt, ci
d o ar în v irtu tea d estin u lu i lo r.
195.G r an d o ar e a id e ilo r lu i S ch ille r co ns t ă în ob s e rv a ţia
psi
h o lo g ică şi în s e s iz a r e a in tu it iv ă a ce lo r o b s e rv a te .
A ş v re a s ă
m ă m a i r e f e r a ic i la u n e le d i n i d e il e s a le c a r e
m e r it ă în m o d
s p e c ia l s ă fie s u b lin ia te . A m v ă z u t m a i s u s c ă s t a r e a
in t e r m e
d ia ră es te ca ra cte r iza t ă d e p ro du ce re a u n ceu i
„p o zitiv ", an um e
a sim b o lu lu i.S im b o lu l r e u n e ş t e în n a t u r a lu i
c o n tr a r iile ; a ş a ,
b u n ă o a r ă , ş i o p o z iţ ia re a l/ ire a l, p r in fa p t u l c ă e l
este, pe de o
p arte, o realitate p siho logăic (d in ca uzaeficacit ăţiisale), dar
pe
d e alta , nu core s p un d e n ici u n e i re a lit ăţi fiz ice . E l
e ste re a lita te
ş i to tu ş i ap a re n ţă .S ch ille r s u b lin ia z ă lim p e d e a ce as tă
îm p re ju -

78 Loc. cit., Scrisoarea a 22-a.


142 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI 143
SCHILLER
79
ra re , pe n tru a fa c e a p oi o a po logiea ap a re n ţe i,im p o rta n tă d in îi trebuie omului ca să se limiteze la realitate, iar el va trebui
toa te pu nctele de ve dere. să o depăşească pe aceasta din urmă pentru a ajunge
82
196. „ î n t r e s t u p i d i t a t e a m a x i m ă ş i i n t e l e c t u l c e l m a i la cea dintîi."
înalt
e x is tă o a n u m ită a fin ita te , în s e n su l c ă am în d o u ă c a u tă
d o a r re a 2. Tratatul despre poezia naivă şi sentimentală
lu l ş i c ă sîn t, a m în d o u ă , c u to tu l in se n s ib ile la s im p la
a p a re n ţă . 198. O vreme mi s-a părut că împărţirea poeţilor în
83
P rim a e s te s m u ls ă d in li n i şt e a e i d o a r d e p r e z e n ţa naivi şi sentimentali, pe care o face Schiller , are la bază
n e m ij lo c i tă a criterii care coincid cu punctele de vedere expuse aici.
u nu i o b ie c t în sim ţu ri, în v rem e c e a do u a n u î şi a f lă După o matură chibzuinţă am ajuns la concluzia că
l in iş te a lucrurile nu stau aşa. Definiţia lui Schiller este simplă:
d e c î t p r i n r e a d u c e r e a c o n c e p te l o r e i l a fa p t e ş i l a poetul naiv este natură, cel sentimental caută natura.
e x p erie n ţe ; Această formulă simplă este seducătoare în măsura în
î n tr- u n c u v î n t, p r o s ti a n u s e p o a te ri d i c a d e a s u p ra care stabileşte două moduri diferite de relaţie cu
r e a li tă ţi i, ia r obiectul. Ar fi de aceea la îndemînă să facem
i n t e l e c tu l n u s e p o a te s i tu a s u b a d e v ă r . î n m ă s u r a d e c i următoarele consideraţii: acela care caută sau rîvneşte
în care natura ca obiect nu o are; el ar fi deci introvertit, şi
tre b u in ţa d e re a lita te ş i a ta şa m e n tu l la re a lita te s în t d o a r invers, acela care este el însuşi natură, deci se află
u rm ă ri într-o relaţie intimă cu obiectul, ar fi extravertit. O
a le lip se i, in d ife re n ţa la re a lita te ş i in te re su l p e n tru astfel de interpretare, cumva forţată, ar avea prea
a p a re n ţă sîn t puţin de a face cu punctul de vedere al lui Schiller. Spre
o v e r ita b il ă l ă r g i re a o m e n irii ş i u n p a s h o tă rî t sp re deosebire de distincţia pe care o facem noi între tipuri,
80
c u l tu ră ." împărţirea în naiv şi sentimental a lui Schiller nu se
197. V o rb in d m a i s u s d e v a lo a r e a a c o rd a tă si m b o l u l u i , ocupă de mentalitatea individuală a poetului, ci de
m -a m caracterul activităţii sale creatoare, respectiv al
re fe rit la a v a n ta ju l p ra c tic d e c a re d isp u n e e v a lu a re a produsului ei. Acelaşi poet poate fi într-o poezie
in c o n ştie n sentimental, în alta însă, naiv. Homer este, ce-i drept,
tu lu i: e x c lu d e m p e rtu rb a re a in c o n ştie n tă a fu n c ţiilo r în general naiv, dar cîţi dintre moderni nu sînt
c o n ştie n te , predominant sentimentali? Schiller şi-a dat probabil
p r i n a c e e a c ă , l u î n d s im b o l u l î n c a l c u l , ţ i n e m s e a m a d e seama de această dificultate şi de aceea a afirmat că
la bun poetul este determinat de epoca sa, în calitate nu de individ, ci de
î n c e p u t d e i n c o n ş t ie n t . N e r e a li z a t , in c o n şt ie n t u l poet. De altfel, el afirmă: „Toţi adevăraţii poeţi vor
l u c re a z ă , d u p ă aparţine, în funcţie de caracterele epocii în care
c um se ş tie, pentru a răs pînd i p este toa te o a pa renţă trăiesc sau în funcţie de împrejurările întîmplătoare
falsă:el care exercită o influenţă asupra formării lor generale şi
apare în to tdeaun a în obiec te, căc i oric e inc on ştie nt se asupra stării lor de spirit momentane, fie
p ro ie ctea
z ă . D a c ă p utem de c i să s e si ză m c a a ta re in c o nş tien tu l, 82Loc. cit.. Scrisoarea a 27-a.
83Schiller, Ober naive und sentimentalische Dichtung, Cotta, 1826, voi.
a tunc i 18, p. 205.
d e s p r in d e m d e p e o b ie c t e a p a re n ţ a f a l să , c e e a c e n u
p o a te d e c ît
a v a n ta j a a d e v ă r u l . S c h i l l e r s p u n e : „ A c e s t d r e p t u m a n d e
suve
r a n it a t e e st e e xe rs a t de e l (d e o m )aîn
rta a p a r e n ţe iş, i c u c ît e l
d is ti n g e m a i s tr ic t c e e a c e e s te a l m e u d e c e e a c e e s te
a l tă u , c u
c ît sep ară m ai aten t esen ţa de form ă şi c u cît ştie să
c on fere
a c e st e i a m a i m u l tă a u to n o m i e , c u a tît m a i m u l t n u v a
lărgi do ar
im p e riu l fru m u s e ţii, c i v a p ă s tra n e a tin s e în s e şi g ra n iţe le
adevă
r u l u i ; c ă c i e l n u p o a t e s ă p u r i f i c e a p a r e n ţ a d e r e a l i ta te
fără a
81
e li b e ra , t o t o d a t ă , r e a li ta te a d e a p a re n ţ ă„.A" n ă z u i
c ă t re a p a
r e n ţa a u to n o m ă p re ti n d e o m a i m a r e c a p a c it a t e d e
a b s tra c ţi e , o
m a i m a re lib e rta te a in im ii ş i o m a i m a re e n e rg ie a
v o in ţe i d e c ît

79Loc. cit., Scrisoarea a 22-a.


80Loc. cit., Scrisoarea a 26-a.
81Loc. cit., Scrisoarea a 27-a.
144 TIPU RI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 145
84 88
celor naivi, fie celor sentimentali." E vorba deci, şi pentru mun." „Geniul naiv lasă natura să acţioneze nelimitat în
89
Schiller, nu de tipuri fundamentale, ci mai degrabă de el." Se vede din aceste definiţii mai ales dependenţa
anumite caracteristici sau calităţi ale operelor naivului de obiect. Relaţia sa cu obiectul are un
individuale. Se vede în consecinţă limpede că un poet caracter obligatoriu, prin aceea că el introiectează
introvertit poate ocazional compune într-un mod atît obiectul, adică se identifică inconştient cu el sau este a
naiv, cît şi sentimental. Prin urmare, identitatea dintre priori identic cu el. Levy-Bruhl (loc. cit.) numeşte această
naiv şi extravertit, pe de-o parte, dintre sentimental şi relaţie cu obiectul „participation mystique". Identitatea
introvertit, de cealaltă parte, cade de îndată ce este se stabileşte întotdeauna între obiect şi un conţinut
vorba de tipuri. Altceva însă este atunci cînd în discuţie inconştient. Se mai poate spune că: identitatea apare
sînt mecanismele tipice. prin proiectarea unei asociaţii analogice inconştiente în
obiect. O astfel de identitate are întotdeauna caracter
a) Atitudinea naivă constringător, căci e vorba de o anume cantitate de libido
care, ca orice cantitate de libido acţio-nînd din inconştient, are
199. Voi înfăţişa mai întîi definiţiile pe care Schiller
în raport cu conştientul un caracter constringător, adică
le-a dat acestei atitudini. S-a vorbit deja de faptul că
nu este disponibilă pentru conştiinţă. Insul cu atitudine
naivul este „natură". El „urmează simpla natură şi
85
senzaţie şi se limitează doar la imitarea realităţii" . Ne naivă este de aceea în mare măsură determinat de
„bucurăm în cazul reprezentărilor naive de prezenţa obiect, obiectul acţionează, ca să spun aşa, autonom în
86
vie a obiectului în imaginaţia noastră." „Poezia naivă el, se împlineşte pe sine în el, prin aceea că naivul se
este o favoare a naturii. O lovitură norocoasă; cînd contopeşte cu obiectul. El împrumută astfel funcţia sa
reuşeşte nu are nevoie de nici un fel de corectură şi nu expresivă obiectului pe care îl reprezintă pe această
e capabilă de nici una atunci cînd dă greş." „Prin natura cale, dar nu activ sau intenţionat, ci îl reprezintă în el
sa, geniul trebuie să facă totul, prin libertatea sa, el însuşi. Naivul în sine este natură, natura creează în el
poate să facă puţin, şi îşi va împlini ideea doar dacă produsul. El lasă natura să acţioneze fără oprelişti în el.
natura va acţiona în el potrivit unei necesităţi Primatul revine obiectului. în acest sens, atitudinea
interioare." Poezia naivă „este copilul vieţii şi tot ea este naivă este extravertită.
aceea care conduce înapoi la viaţă". Geniul naiv
depinde în întregime de „experienţă", de lumea care îl b) Atitudinea sentimentală
„atinge nemijlocit". El „are nevoie de un ajutor din 200. Am amintit mai sus de faptul că sentimentalul
87
afară" . Pentru poetul naiv, „natura comună" a mediului caută natura. El „reflectează asupra impresiei pe care
său poate „deveni primejdioasă", căci „receptivitatea obiectele o fac asupra lui, iar emoţia în care se
atîrnă întotdeauna mai mult sau mai puţin de impresia cufundă şi ne cufundă se întemeiază doar pe acea
exterioară şi doar mobilitatea neîntreruptă a capacităţii reflecţie. Obiectul este raportat aici la o idee şi doar
productive, care nu este de aşteptat din partea naturii pe această relaţie se sprijină forţa lui poetică."
90

umane, ar putea împiedica materia să exercite uneori o


Sentimentalul „are necontenit a face cu două
violenţă oarbă asupra receptivităţii. De fiecare dată
reprezentări şi senzaţii aflate în conflict, cu realitatea
cînd se va produce aşa ceva, sentimentul poetic se va
ca limită şi cu ideea lui ca infinit, iar sentimentul amestecat
transforma în sentiment co-
pe care îl produce va atesta
84Loc. cit., p. 236.
85Loc. cit., p. 248. 88Loc. cit, pp. 307 ş. urm.
86Loc. cit., nota de la p. 250. 89Loc. cit., p. 314.
87Loc. cit., pp. 303 ş. urm. 90Loc. cit., p. 249.
146 TIPURI PSIHOLOGICE DESPRE IDEILE LUI 147
SCHILLER
91
mereu această sursă dublă." „Dispoziţia sentimentală specificul. Pentru înţelegerea naivului şi a
este rezultatul năzuinţei de a restabili după conţinut, şi sentimentalului trebuie să facem apel la alte două
92
în condiţii de reflecţie, senzaţia naivă." „Poezia principii, anume la senzaţie şi la intuiţie. Vom vorbi
93
sentimentală este naştereaabstracţiunii." „D in cauza mai amănunţit despre aceste funcţii în cursul cercetării
strădaniei de a îndepărta de la ea(de la natura umană) noastre. Aici aş vrea doar să amintesc că naivul este
toate barierele, geniul sentimental este expus primejdiei caracterizat de predominanţa elementului senzorial,
de a anula cu totul natura umană şi nu num ai de a se sentimentalul de aceea a elementului intuitiv.
ridica — ceea ce poate şi trebuie să facă — deasupra Senzaţia leagă de obiect, ea atrage chiar subiectul în obiect, de
oricărei realităţi determinate şi limitate, pînă la unde „primejdia" pentru naiv de a se absorbi în obiect.
posibilitatea absolută —deci de a idealiza —, ci şi de a Intuiţia, ca percepţie a propriilor procese inconştiente,
trece dincolo de posibilitate— deci de a exalta." „Geniul se abstrage din obiect, se ridică deasupra obiectului şi
sentimental părăseşte realitatea pentru a se ridica la caută de aceea întotdeauna să domine materia şi să-i
nivelul ideilor şi a-şi domina materia în activitate liberă dea formă potrivit cu puncte de vedere subiective sau
94
şi spontană." chiar să o violenteze fără să-şi dea seama. „Primejdia"
201.Este uşor de văzut că, spre deosebire de naiv, care îl ameninţă pe sentimental rezidă în desprinderea
sentimen totală de realitate şi în cufundarea în fantezia ce
itudine reflexivă şi
talul este caracterizat de o at izvorăşte din inconştient („exaltare"!).
abstractizantă.
c) Idealistul şi realistul
El „reflectează" pe seama obiectului, „retrăgîndu-se"
din obiect. 203. în acelaşi tratat, Schiller ajunge să stabilească
El este a priori separa tde o bie ct cînd începe să existenţa a două tipuri psihologice. El afirmă: „Aceasta
pro ducă ; nu mă conduce să constat într-un veac atît de cultivat un
obiectul lucrează în el, ci el însuşi lucrează. Dar nu în foarte straniu antagonism psihologic între oameni: un
sine în antagonism care, fiind radical şi în-temeindu-se pe forma
suşi lucrează, ci dincolo de obiect. El este diferit de obiect, nu interioară a sufletului, provoacă o separare mai gravă
este identic cu el, şi caută să-şi stabilească relaţia decît aceea produsă de un conflict întîmplător de
cu el, să-şi interese care ar răpi artistului şi poetului orice speranţă
„domine materia". Această separare a sa de obiect de a plăcea sau de a emoţiona unanim, ceea ce intră
produce im doar în obligaţiile lor; care îl împiedică pe filozof, chiar
presia de dualitate, subliniată de Schiller, căci dacă acesta îşi dă toată silinţa, să convingă întreaga
sentimentalul îşi lume, ceea ce este de fapt rostul oricărei filozofii; care,
trage substanţa din două surse, din obiect, respectiv în fine, nu va îngădui niciodată omului în viaţa practică
din perce să-şi vadă unanim aprobat modul de a acţiona: pe scurt,
perea lui, şi din sine însuşi. Impresia exterioară a un antagonism responsabil de aceea că nici o operă a
obiectului nu spiritului şi nici o faptă a inimii nu poate face hotărît
fericirea unei clase anume, fără a-şi atrage prin însăşi
este pentru el unce necondiţionat, ci un material pe
această împrejurare condamnarea alteia. Acest
care îl tra
antagonism este, fără îndoială, tot atît de vechi ca şi
tează potrivit cu propriile sale conţinuturi. El se
începutul culturii şi nu va putea fi lesne suprimat decît
situează astfel
o dată cu sfîrşitul ei, decît doar în cazul cîtorva rari su-
deasupra obiectului, întreţinînd totuşi o relaţie cu el,
biecţi care din fericire au existat dintotdeauna şi vor
dar nu o
exista mereu; dar, deşi printre efectele antagonismului
relaţie de receptivitate, căci el conferă obiectului
se numără şi acela
valoare sau ca
litate în mod arbitrar. Atitudinea sa este deci
introvertită.
202.Caracterizînd drept introvertită şi, respectiv,
extravertită
cele două atitudini ale lui Schiller, nu i-am epuizat
acestuia idei
le. Am bele noastre mecanism e nu sînt decît
fenom ene funda
m entale de natură destul de generală care
sugerează doar vag

91Loc. cit., p. 250.


92Loc. cit., nota de la p. 301.
93Loc. cit., p. 303.
94Loc. cit., p. 314.
148 TIPURI PSIHOLOGICE
III
de a zădărnici orice încercare de a-1 suprima, APOLINICUL Ş I DIONISIACUL
pentru că nici una din tabere nu poate fi
determinată să recunoască o lipsă de par tea sa şi o
realitate de partea cealaltă, există totuşi un cîş tig sub-
stanţial în a urmări această separare atît de
importantă pînă la ultimele ei izvoare şi de a reduce
astfel punctul esenţial al conflictului cel puţin la o
95
formulă mai simplă."
204.Din acest pasaj se vede inechivoc că,
examinînd meca
nismele antagonice, Schiller ajunge să 206. Problema trăită şi parţial elaborată de
stabilească două tipuri Schiller a fost re luată într-un mod nou şi original
1
psihologice care în concepţia sa deţin de Nietzsche în lucrarea Die Geburt der Tragodie din
semnificaţia pe care eu 1871. Această scriere de tinereţe se raportează,
am atribuit-o tipului introvertit şi celui extravertit. ce-i drept, nu la Schiller, ci mai degrabă la Scho-
în ce priveşte penhauer şi la Goethe. Cel puţin aparent, ea are
relaţia dintre tipurile stabilite de mine, pot însă în comun cu Schiller estetismul şi credinţa în
confirma cuvînt cu greci, cu Schopenhauer pesimismul şi motivul
cuvînt afirmaţiile lui Schiller în legătură cu tipurile mîntuirii, şi multe puncte de contact cu Faust al lui
sale. în con Goethe. în ce ne priveşte, dintre toate aceste ra-
cordanţă cu cele de mai sus, Schiller ajunge de portări, cea mai importantă este, fireşte, aceea la
la mecanism la Schiller. Nu putem trece însă pe lîngă
tip, „separînd atît de caracterul naiv, cît şi de Schopenhauer fără a remarca măsura importantă
caracterul senti în care el a dezvoltat ideile orientale tratate de
96
mental, ceea ce ele au poetic" . Pentru a înfăptui Schil ler sub forma unor palide scheme. Dacă
această ope facem abstracţie de pe simismul lui Schopenhauer,
raţie trebuie să retragem din ele ceea ce este izvorît din opoziţia faţă de bucuria creştină a
genial, creator, du credinţei şi certitudinea mîntuirii, doctrina salvării
pă c ar e p en tru n aiv răm în d oa r a serv ir e a faţă este la el esenţialmente budistă. El s-a situat de
de o biect şi partea Orientu lui. Evident, aici este o
autonomia lui în subiect, iar pentru sentimental, contrareacţie la atmosfera noastră occi dentală.
superioritatea După cum se ştie, această reacţie subzistă nu în
faţă de obiect, manifestată în aprecierea şi mică măsură şi astăzi în cadrul unor mişcări
tratarea mai mult sau variate, îndreptate mai mult sau mai puţin total
mai puţin arbitrară a obiectului. Schiller declară: către India. Această orientare către Orient se
„Din punct de opreşte pentru Nietzsche în Grecia. El resimte
vedere teoretic, din caracterul naiv nu mai Grecia şi ca pe un spaţiu de mijloc între Răsărit şi
rămîne altceva decît Apus. Aici se întîl-neşte cu Schiller — dar cît de
un spirit de observaţie lucid şi un ataşament diferită este concepţia lui despre caracterul
puternic faţă de grecesc! El vede fondul întunecat pe care este
mărturia uniformă a simţurilor; din punctde pictată lumea de aur, senină, a Olimpului. „Pentru
vedere practic, o
a putea trăi, grecii au trebuit să creeze, împinşi de
supunere resemnată în faţa necesităţii naturii [...]
cea mai imperioasă necesitate, aceşti zei."
Din caracterul
„Grecul cunoştea şi resimţea spaimele şi ororile
sentimental nu rămîne altceva (în linie teoretică)
decît un spirit 1 Fr. Nietzsche, Werke, voi. 1, 1899.
speculativ neliniştit care ajunge pînă la
necondiţionat în toate
actele de cunoaştere, iar în linie practică, un
rigorism moral care
ajunge pînă la necondiţionat în toate actele de
voinţă. Cel care
aparţine primei clase poate fi numitrealist, cel care
aparţine ce
91
leilalte, idealist."
205.în continuare, explicaţiile lui Schiller în
legătură cu ti
purile sale se referă exclusiv la fenomenele
cunoscute ale atitu
dinii realiste şi, respectiv, idealiste şi, prin urmare,
nu interesea
ză cercetarea noastră.

95Loc. cit., pp. 329 ş. urm.


96Loc. cit., p. 331.
97Loc. cit.
150 TIPURI PSIHOLCXÎICE A P O L IN IC U L ŞI 151
D IO N IS IA C U L

existenţei; în genere,spre a putea trăi, ela trebuit să le tarea în continuare a artei este legată de
opună acestora naşterea de vis, strălucitoare a duplicitatea apolinic-dionisiac: în acelaşi fel în care
olimpicnilor." Acea ne î ncredere uriaşă în faţa puterilor generarea depinde de dualitatea sexelor în
titanice ale naturii, acea Moira tronînd fără milă peste condiţiile unei lupte continue şi ale unei împăcări
orice cunoaştere, acel vultur al lui Prome-tcu, prietenul intervenind doar periodic."
oamenilor, acea neînfricare a înţeleptului Oedip, acel 209.„De cele două divinităţi ale artei, de Apollo
blestem al neamului atrizilor care îl constrîngepe Orestc la şi de Dio-
matricid ( . . . ) au fost mereu şi reînnoitbiruite de greci, sau nysos, legăm recunoaşterea faptului că în
cel puţin învăluite şi retrase privirii cu ajutorul acelei lumi lumea greacă există,
2
artistice intermediare a olimpicnilor."„Seninătatea" grecilor, în funcţie de origine şi de scopuri, o enormă
cerul rizind al Eladei ca o iluzie lucind pe fundaluri opoziţie, între arta
întunecate — iată cunoaşterea rezervată modernilor; plastică, apolinică, şi arta lipsită de imagini a
un argument important împotriva estetism ului moral! muzicii ca artă a
Nietzsche adoptă astfel un punct de vedere lui Dionysos: cele două instincte atît de diferite
substanţial diferit de acela al lui Schillcr. Ceea ce am merg în paralel,
presupus în cazul lui Schillcr, anume faptul că Bric/e iiber în conflict deschis cel mai adesea, imboldindu-
dic âstlietische Erzielmng se află in slujba unei cauze proprii, se reciproc în ve
devine în cazul scrierii lui Nietzsche o certitudine — cartea este derea unor noi naşteri, mereu mai robuste, spre
„profund generală". Şi in vreme ce Schillcr începe a perpetua prin
şovăitor să picteze lumini şi umbre în culori palide şi, ele lupta acelor opoziţii pe care cuvîntul comun
climinînd toate ascunzişurile şi abisurile naturii umane, «artă» doar apa
să înţeleagă opoziţia din propriul suflet ca fiind aceea rent o anulează; pînă cînd, în cele din urmă,
dintre „naiv" şi „sentimental", con cepţia lui Nietzsche printr-un act meta
este mai profundă şi desenează un contrast care pe fizic miraculos al «voinţei» elenice, ele apar
una din laturile lui nu este cu nimic m ai prejos dccît împerecheate,şi în
frumuseţea strălucitoare a viziunii lui Schillcr, iar pe această împerechere zămislesc opera de artă,
cealaltă latură găseşte sunete infinit mai întunecate dionisiacă şi apo
3
care intensifică, ce-i drept, puterea luminii, dar lasă, linică deopotrivă, a tragediei atice."
totodată, să se presimtă dincolode ele un întuneric şi 210.Spre a caracteriza mai îndeaproape aceste
m ai adine. două instincte,
207.Nietzsche numeşteperechea sa fundamental ă de Nietzsche compară stările psihologice
contra specifice produse de ele
rii: apolinic-dionisiac.Să încercăm mai intîi să ne cu acelea alevisului şi ale beţiei. Instinctul apolinic
reprezentăm produce sta
natu ra lo r. în acest scop, voi dama i jos o seric d e citate cu rea comparabilăvisului, instinctul dionisiac pe

1
ajutorul cărora cititorul vafi în măsură — chiar fără cea comparabilă
a fi parcurs beţiei. Prin „vis", Nietzsche înţelege, cum
scrierea lui Nietzsche — să-şi formeze singur un punct de spune el însuşi, mai
ve cu seamă „viziunea interioară", „aparenţa
dere şi să judece totodată opinia m ea in ce o frumoasă a lucrurilor
priveşte. onirice". Apollo „stăpîneşte aparenţa frumoasă
208.„Vom fi ciştigat mult pentru ştiinţa esteticiiîn clipa a lumii interioa
in re a fanteziei", el este „zeul tuturor forţelor
care vom fi ajuns nu doar la înţelegerea logica, ci şi plastice". Este mă
la certitu sură, număr, limitare şi stăpînire a tot ceea ce
dinea nemijlocită a punctului de vedere potrivit este sălbatic şi
căruia dezvol- neîmblînzit". „Ai vrea( . . . ) să-1 desemnezi pe Apollo
prin su
2 Nictzsche, loc. cit., p. 31. perba imagine divină aprincipium-ului
4
individuationis." Dio
nisiacul este, în schimb, eliberarea instinctului
fără limite, iz
bucnirea neînfrînateidynamis a naturii animale şi
divine, de
unde faptul că omul apare în corul dionisiac
ca satyr, zeu în
5
partea de sus, ţap în cea de jos.Este groaza
provocată de sfărî-
marea principiului individuaţiei şi totodată
„extazul plin de de
licii" pentru că el s-a sfărîmat. Dionisiacul este
din acest motiv

3Loc. cit, pp. 19 ş. urm.


4Loc. cit., pp. 22 ş. urm.
5Loc. cit., pp. 57 ş. uim.
152 TIPURI PSIHOLOGICE APOLINICUL ŞI DIONISIACUL 153

comparabil cu beţia care dizolvă individualul în instincte Dionysos ar fi o aparenţă frumoasă, un deziderat
şi conţinuturi colective, o explozie a eului închis sub provocat de mizeria resimţită de jumătatea civilizată a
influenţa lumii. De aceea în dionisiac aflăm omul în faţa grecului în luptă cu latura barbară care în stare
omului, „chiar şi natura alienată, ostilă sau subjugată dionisiacă îşi croia nestînjenită drum. între religia unui
celebrează din nou sărbătoarea împăcării cu fiul ei popor şi modul său de viaţă real există întotdeauna o
6
pierdut, omul" . Fiecare se simte „una" cu aproapele relaţie compensatoare, altminteri religia nu ar avea
său („nu doar unit, împăcat, contopit"). Individualitatea sa nici un sens practic. Regula se confirmă începînd cu
trebuie să fie de aceea complet abolită. „Omul nu mai moralitatea înaltă a religiei perşilor pe de-o parte, şi cu
este artist, el a devenit operă de artă: forţa artistică a ambiguitatea morală a obiceiurilor lor, faimoasă încă
7
întregii naturi [...] se revelează aici sub fiorul beţiei." din Antichitate, pe de altă parte, şi pînă în epoca
Altfel spus, acea dynamis creatoare, libidoul sub forma noastră „creştină", în care religia iubirii a asistat cea
instinctului, ia în stăpînire individul ca pe un obiect şi îl mai întinsă baie de sînge din istoria universală. De
foloseşte ca pe un instrument sau ca pe o expresie. aceea putem conchide, în temeiul tocmai al simbolului
Dacă ar fi să concepem fiinţa naturală ca „operă de reconcilierii delfice, că există un conflict cu deosebire
artă", atunci, în stare dionisiacă, omul devine operă de vehement în fiinţa greacă. Ceea ce ar putea explica
artă naturală; în măsura în care fiinţa naturală tocmai dorinţa de mîntuire care a conferit misterelor acea
nu este operă de artă în accepţia în care obişnuim să importanţă imensă în viaţa poporului grec pe care au
înţelegem noi „opera de artă", ea nu este decît simplă trecut-o pe de-a-ntregul cu vederea eleniştii exaltaţi
natură neîmblînzită, torent sălbatic în orice privinţă, de odinioară. Se obişnuia să se atribuie în mod naiv
nici măcar animal limitat la sine şi la fiinţa lui. Din grecilor doar ceea ce ne lipsea nouă.
raţiuni de claritate şi din motive legate de discuţia care 212. în starea dionisiacă, grecul nu devenea
va urma, mă simt obligat să subliniez acest punct pe nicicum operă de artă, ci era inundat de propria fiinţă
care Nietz-sche, din anumite motive, a omis să-1 scoată barbară, deposedat de personalitate, desfăcut în
în evidenţă, ascun-zînd astfel problema sub un văl componentele sale colective şi făcut una cu
estetic înşelător, pe care însă, fără voia lui, 1-a ridicat inconştientul colectiv (prin renunţarea la ţelurile indivi-
din cînd în cînd. Aşa, de pildă, atunci cînd se referă la duale), una cu „geniul speciei", al naturii chiar. Pentru
orgiile dionisiace: „Aproape pretutindeni, în miezul cel care atinge condiţia de înfrînare apolinică, această
acestor sărbători se afla o desfrînare sexuală stare de beţie care îl făcea pe om să-şi uite cu totul de
tumultuoasă ale cărei valuri se revărsau peste fiecare sine şi de umanitatea sa, devenind o simplă fiinţă
familie şi peste legile ei venerabile; tocmai bestiile cele instinctuală, va fi fost ceva demn de dispreţ, motiv
mai sălbatice ale naturii erau aici descătuşate pînă într- pentru care între cele două instincte trebuia, neîn-
atît încît se lăsau pradă acelui respingător amestec de doielnic, să izbucnească mai întîi o luptă aprigă. Să se
8
voluptate şi cruzime." pună în libertate instinctele omului civilizat! Cel care se
211. Nietzsche consideră reconcilierea dintre Apollo exaltă în faţa culturii îşi închipuie că din ea izvorăşte
delfic şi Dionysos un simbol al reconcilierii acestor contraste în doar frumuseţe. Această eroare se bazează pe o lipsă
inima grecului civilizat. El uită însă de propria formulă de cunoaştere psihologică profundă. Forţele instinctuale
compensatoare, potrivit căreia zeii din Olimp îşi acumulate în insul civilizat sînt extrem de
datorează lumina întunericului din sufletul grec; în distrugătoare şi cu mult mai primejdioase decît
consecinţă, împăcarea lui Apollo cu instinctele primitivului care îşi trăieşte continuu şi în
măsură modestă instinctele negative. De aceea nici un
6Loc. cit., p. 24. război din trecutul istoric nu poate rivaliza, în
7Loc. cit., pp. 24 ş. urm.
amploarea ororii, cu războiul naţiunilor civilizate. Nici la
8Loc. cit., p. 27.
greci nu va fi fost altminteri. Tocmai pentru că au trăit
v
»u senzaţia de groază, ei au izbutit să împace treptat
dionisiacul
154 TIPURI PSIHOLOGICE APOLINICUL ŞI DIONISIACUL 155

cu apolinicul „printr-un act metafizic miraculos", cum val este interpretat doar estetic, caracterul său real se
spune Nietzsche chiar de la început. Trebuie să reţinem falsifică şi se superficializează tot atît de mult ca atunci
această afirmaţie, ca şi cealaltă, după care opoziţia în cînd este abordat exclusiv istoric. O înţelegere autentică
chestiune „nu este suprimată decît aparent de nu poate avea loc decît pe un fond identic, căci nimeni
termenul comun «artă»". Trebuie să ne amintim de nu va susţine că înţelege esenţa unui pod de cale
aceste propoziţii deoarece Nietzsche, asemenea lui ferată, simţindu-1 estetic. Tot astfel, a concepe lupta
Schiller, are tendinţa evidentă de a atribui artei un rol dintre Apollo şi Dionysos ca pe o chestiune legată de
mediator şi mîntuitor. Şi astfel, problema se înfundă în instincte artistice contrarii înseamnă a transfera
estetic — urîtul este de asemenea „frumos"; problema, nemotivat din punct de vedere istoric şi
abominabilul, răul chiar strălucesc, jinduite, în lucirea material, în domeniul estetic, a o supune unei
înşelătoare a frumosului estetic. Natura de artist a lui examinări parţiale care nu va da niciodată seamă de
Schiller, ca şi aceea a lui Nietzsche, revendică prin sine conţinutul ei real.
şi pentru posibilităţile proprii de creaţie şi de expresie un 214. Această deplasare are în mod sigur mobilul şi
sens mîntuitor. scopul ei psihologic. Avantajul procedurii nu este greu
213. Iată de ce Nietzsche uită cu totul de faptul că de descifrat: examinarea estetică transformă pe loc
lupta dintre Apollo şi Dionysos şi împăcarea lor finală problema într-o imagine pe care contemplatorul o
nu era pentru greci o problemă estetică, ci una examinează comod, admirîndu-i atît frumuseţea cît şi
urîţenia, situat fiind la o depărtare sigură de orice
religioasă. Sărbătorile dionisiace ale satyrilor erau,
simpatie şi participare, mulţumindu-se să retrăiască
potrivit oricărei analogii, un fel de sărbători totemice,
doar senzitiv pasiunea din imagine. Atitudinea estetică
însoţite de identificări totemice cu strămoşii mitici sau
ne fereşte de participare, de amestecul personal pe
direct cu animalul totem. Cultul lui Dionysos a avut în multe locuri
care îl presupune înţelegerea religioasă a problemei.
o coloratură mitic speculativă şi a exercitat în orice
Acelaşi avantaj e garantat de modul istoric de
caz o influenţă religioasă foarte puternică. Faptul că
examinare, la a cărui critică Nietzsche însuşi a adus o
tragedia a luat naştere din ceremonia religioasă 10
serie de contribuţii dintre cele mai preţioase.
primitivă semnifică tot atît cît legătura dintre teatrul Posibilitatea de a aborda doar estetic o astfel de problemă
nostru modern şi misterele medievale, precum şi — „o problemă cu coarne", cum o numeşte el — este
fundamentul exclusiv religios al acestora, şi nu îngăduie fără îndoială ispititoare, căci înţelegerea religioasă,
de aceea ca problema să fie judecată doar în aspectul ei singura adecvată în acest caz, presupune o trăire
estetic. Estetismul reprezintă ochelarii moderni prin care prezentă sau trecută, de care omul modern este
tainele psihologice ale cultului dionisiac sînt văzute rareori în stare. Dionysos pare să se fi răzbunat pe
într-o lumină în care anticii în mod sigur nu le vedeau Nietzsche; a se vedea Versuch einer Selbstkritik, din anul
şi nu le trăiau. Atît în cazul lui Nietzsche, cît şi în acela al 1886, care prefaţează Die Geburt der Tragodie: „Da, ce
lui Schiller, punctul de vedere religios a fost complet este dionisiac? — în această carte se oferă un răspuns
ignorat şi înlocuit cu reflecţia estetică. în mod cert, —- aici vorbeşte un «ştiutor», iniţiatul şi apostolul
aceste lucruri posedă o latură estetică ce nu trebuie 11
dumnezeului său" . Ceea ce Nietzsche nu era cînd a scris Die
9
nicidecum neglijată. Dacă însă creştinismul medie- Geburt der Tragodie absorbit fiind de estetică; dionisiac
însă a devenit abia scriind Zarathustra şi acel paragraf
9 Estetismul poate, fireşte, înlocui funcţiile religioase. Dar cîte nu sînt memorabil care încheie Versuch einer Selbstkritik: „înălţaţi-
lucrurile care pot face acelaşi lucru? Cîte surogate de religie
absentă nu am cunoscut? Chiar dacă estetismul este un foarte nobil
vă inimile, fraţi ai mei, sus, mai sus! Şi nu uitaţi de
surogat, el nu e totuşi altceva decît un înlocuitor pentru un ce veritabil picioarele voas-
care lipseşte. „Convertirea" tîrzie a lui Nietzsche la Dionysos arată
de altfel cel mai bine că surogatul estetic nu a ţinut piept timpului. 10Fr. Nietzsche, Vom Nutzen und Nachteil der Historie Jur das Leben.
Partea a doua din Vnzeitgemăfien Betrachtungen.
11Nietzsche, Versuch einer Selbstkritik, p. 6.
156 TIPURI PSIHOLOGICE APOLINICUL ŞI DIONISIACUL 157

tre! Ridi ca ţi-v ă şi picioa rele, voi, buni da ns atori, şi „La sinul naturii
12
m ai bine chiar: staţi şi în cap!" Fiinţele toate sorb bucurie;
215.Profunzim ea deosebită cu care Nietzsche a Toţi cei buni, toţi cei răi
înţeles pro Merg pe urmele-i de roze.
blema, în ciuda certitudinilor sale estetice, era atît de aproape Sărutări ne-a dat şi poame,
de realitate încît experienţa dionisiacă pe care o va Un prieten pin' la moarte devotat;
face ulterior Viermelui plăcerea i-a fost dată,
pare aproape o consecinţă inevitabilă. Atacul Iar cherubul stă în faţa Domnului."
îm potriva lui So-
crate, întreprins înDie Geburt der Tragodie,se adresează 217.Aceasta este o expansiune dionisiacă. Un torent
raţio de pu
nalistului, insensibil la orgiasticul dionisiac. Acest ternică simţire universală care izbucneşte irezistibil şi
afect cores am eţeşte
punde erorii analoage pe care o săvîrşeşte simţurile ca un foarte tare vin. Este o beţie în cel mai
contemplaţia estetică: înalt sens.
ea îşi ţine problema la distanţă.în ciuda concepţiei 218.La această stare, elementul psihologic al
senzaţiei, sen
sale esteti
zorială sau afectivă, participă într-o măsură foarte
ce, Nietzsche a intuit încă de atunci soluţia reală,
m are. Este
scriind că opo
vorba de o extraversie desentimente, legate indistinct de
ziţia va fi anulată nu de artă, ci de un „act metafizic
ele
miraculos
mentul senzaţie, motiv pentru care le numim senzaţii
al voinţei elene". El pune „voinţa" între ghilim ele,
afective.
ceea ce ne E xistă de a ceea m ai degrabă afecte care izbucnesc
fa ce să credem , ţinînd s ea m a de influenţa în acea stă
pu tern ică pe ca re stare, prin urmare ceva instinctiv care exercită o
Schopenhauer o exercita asupra lui, că avem în coerciţie oarbă
vedere noţiunea ce se exprim ă în afectareasferei corporale.
metafizică de voinţă. „Metafizică" are, pentru noi, 219.Apolinicul, în schimb, este o percepere de imagini inte
semnificaţia rioare ale frumuseţii, ale măsurii şi ale sentimentelor
psihologică de „inconştient". D acă în form ula lui în proporţii
N ietzsche îl tem perate. Com paraţia cu visul arată lim pede
înlocuim pe „metafizic" cu „inconştient", atunci caracterul stării
soluţia proble apolinice: este starea introspecţiei, a contemplaţiei
mei ar fi un „act miraculos" inconştient. Un întoarse către
„miracol" este ira interior, către lum ea de vis a ideilor eterne, deci o
ţional, deci actul este un fenom en iraţional stare de in-
inconştient, ceva ce troversie.
se form ează din sine fără participarea raţiunii şi a 220.Pînă aici analogia cu mecanism ele noastre este
intenţiei con desigur
ştiente; el rezultă, devine, ca fenomen de creştere al în afara oricărei îndoieli. Dacă ne vom mulţumi însă
naturii crea doar cu ea,
toare, născut nu din subtilităţile spiritului um an, ci nu vom putea da întru totul seama de noţiunile lui
din aştep Nietzsche.
tarea nostalgică, din credinţă şi speranţă. 221.Pe parcursul cercetării de faţă vedem că starea de
216.Să lăs ăm de ocam da tă acea stă problem ă intro-
deo pa rte, de versie, în măsura în care devine un habitus, aduce
oarece în cursul expunerii noastre vom avea prilejul întotdeauna
să revenim cu sine şi o diferenţiere a relaţiei cu lum ea ideilor, în
mai amănunţit asupra ei, şi să cercetăm mai vreme ce
îndeaproape noţiu extraversia devenită obişnuinţă aduce cu sine o
nile de apolinic şi dionisiac. Să examinăm mai întîi diferenţiere a
dionisiacul. relaţiei cu lumea obiectului. în conceptele lui
Prezentarea lui Nietzsche lasă lim pede să se vadă Nietzsche nu ve
că el are de dem nimic dintr-o astfel de diferenţiere. Sentimentul
astă dată în vedere o desfăşurare, o revărsare în sus dionisiac
şi în afară, are caracterul absolut arhaic al senzaţiei afective. El
o diastolă, cum spune Goethe, o mişcare ce nu este deci
îm brăţişează uni pur şi sim plu diferenţiat de instinctual spre a putea
v ersu l, cu m o d escr ie S chill er în o daAn di e F reude deveni acel
(C ă tre element mobil care, în cazul tipului extravertit,
Bucurie): ascultă de reco
„îmbrăţişaţi-vă, voi milioane Un sărut al lumii
m andările raţiunii şi se lasă în voia acesteia ca un
instrum ent
întregi", şi mai departe:
docil. Tot aşa, conceptul de introversie al lui
12 Loc. cit., p. 14. Nietzsche nu în-
158 TIPURI PSIHOLOGICE APO LINICU L ŞI 159
DIO N ISIACU L

treţine n ici un fel de relaţie distinctă cu ideile care, odată te pe ca re le receptea ză g raţie u nei percepţii deo sebit
elibera te d e in tu iţia determ in ată sen zo ria l sa u p ro du s ă de fine şi de ascuţite şi interpretării unor m işcări pe
crea to r, s ă poată deveni form e abstracte şi pure. jum ătate conş tiente.Cu m a ra tă o a stfel de fu nc ţie es te
Apolin icul este o percepţieinterio ară, o intuiţie a lum ii gr eu de desc ris, d in ca u za car acterului ei iraţional şi, ca
ideilor. C om para ţia cu visul a ra tă desluşit că Nietzsche să spun aşa , inconştient. A r putea fi com parată cu
gîndea această stare, pe de-o parte, ca sim p lă in tu iţie, p e daimonion-ul lui Socrate; cu deosebirea însă că atitudinea
de alta , c a sim p lă im a gine. neobişnuit raţionalistă a lui Socrate refula funcţia- in
222.Aceste caracteristici au ceva particular pe care nu tuitivă, în aşa fel încît ea trebuia să se im pună într-o
ne pu form ă concret halucin atorie, deoarece nu ave a acces psihologic
tem îngăd ui să-1 atribuim noţiu nii noastre de atitu dine direct la conştiin ţă.
introver 224.Tipul senzaţiei es te în oric e privinţă o ră sturnare a
tită sau extra vertită . în ca zul unui om orienta t celui
precum pănitor pe intuitiv. El se ba zează exclusiv pe elem entul s en za ţiei
reflecţie, starea apolinică de contem plare a imaginilor sim ţuri
interioare lor. Ps ih olo gia lu i se o rientea ză d up ă in stinct ş i d up ă
prod u ce o elab o ra re a a c esto ra po trivit cu es en ţa s en zaţie.
gînd ir ii in te El s e referă d e a c eea la ex citaţia reală .
lectuale. Astfel iau naştere ideile. în cazul unui om 225.F aptul că N ietzsche sub lin iază tocm ai funcţia
orientat pre psihologi
cu m p ăn itor pe sen tim ent a r e lo c u n p ro c es că a in tu iţiei p e de-o parte, pe ac eea a sen zaţiei şi a
a s em ăn ă to r: im ag i instinctului
n ile s în t s im ţite p ro fu n d şi a p a re o id e e a fec tiv ă c a r e de cealaltă parte, este ca racteristic pentru propria sa
poate să psihologie.
c o in c id ă în e s en ţ a ei c u id e e a p r o d u s ă d e g în d . El aparţine, d esigur, tipului intuitiv cu înclinare spre
Id ei le s în t d e introversie.
aceea tot atît de m ult gînduri cît şi sentimente, de în fa v o a rea înc ad rării în c ateg o ria in tu itiv ilor
exem plu ideea p led ea ză m od ul
de patrie, de libertate, de Du mnezeu, de nem urire etc. p red om in an t in tu itiv artis tic al prod uc ţiei sa le, p en tru
Principiul c a re cu
a m b e l o r e la b o r ă ri e st e r a ţio n a l ş i lo g ic . E x is t ă în să d e o s eb ir e s e m n if ic a t iv ă e s t e to c m a i sc rea i eD
r ie
şi un alt G e b ur t d er
punct de vedere potrivit căruia elaborarea logic T r a g o d i e ş i, î n m a i m a r e m ă s u r ă , p r i n c ip a la s a
raţională nu este o p e r ă , A ls o
valabilă. Acest pu nct de vedere este cel estetic. în introversie el spra ch Zarathustra.Pentru latura sa introvertit
întîrzie asupracontem plăriiideilor, dezvoltă in tu iţia şi intelectuală de
contem finitorii sînt scrierile aforistice care, în ciuda
plarea interio a ră; în ex tra v ersie, el în tîrzie a su pra colora turii lor in
s en za ţiei şi tens afective, atestăun intelectualism em inam ente critic, de
dezv o ltă sim ţurile, instinc tu l, a fecta nţa . Pentru aces t fac
pu nc t d e tu r a c elu i fra n c e z d in v ea c u l a l X V III-lea . în fa v o a re a
v ed ere, gînd irea nu este în nici un ca z p rinc ip iul tip u lu i
perc ep ţiei in s ă u in tu itiv p led e a z ă în g en er a l lip s a d e lim ita r e şi
terioa re a ideilor şi nici sentim entul; pentru el, d e u n ita te
gîndirea şi sim ra ţio na lă. Ţ in în d sea m a d e a c ea stă s ta re d e fap t nu
ţire a sîn t sim p le d e riv a te a le c o n t em p la ţiei n e u im eş te
in terio a r e sa u a l e situarea, inconştientă, a propriei psih ologii în prim -
sen zaţiei sim ţurilor. planu l scrie
223.N oţiunile lui N ietzsch e ne conduc, prin urm are, la rilor d e început, ceea ce corespunde atitudinii intuitive
un al care per
treilea şi, resp ectiv, al patrulea tip psiholog ic pe care cepe m ai degrabă exteriorul prin interior, uneori chiar
le-am pu în paguba
tea denumi estetice prin raportare la tipurile raţionale (al realităţii. Cu ajutorul acestei atitudini, el a dobîndit şi o
gîndirii cunoaş
şi al sim ţirii). Sînttipul intuiţieişi tipul s enzaţiei. tere profun dă a c alită ţ ilo r d io nisiac e a le prop riului
Aceste două incon ştien t
tipuri au com un cu tipurile ra ţionale m om entu l a le că ru i form e p rim itive a u a tins, atît c ît ştim ,
introv er siei şi al s up ra fa ţa c on
ex tra versiei, fă ră însă a difer en ţia , ca în tipul gîndirii, ş tiin ţ ei a b i a o d a tă cu izb u cn irea b o lii, d u p ă c e m a i
perc epe în a in t e s e
rea şi con t em pla rea im a ginilo r in terio are d e g în dire trăd a s eră la nivelu l o perei p rin nu m ero a sele a lu zii
şi, p recu m ero tice. D in
tipul sim ţirii, conţinutul afec tiv al im aginilor interioa re p unct de ve dere psiho lo gic, este de ace ea extrem de reg retab il
de sen că scrierile, deosebit de semn ificative, descoperite la
tim en t, în s c h im b , in tu itiv u l rid ic ă p erc ep e re a Torino, du
in c o n ştien t ă la pă declanşarea b olii, au fost distruse din scrupul m oral
rangul u nei fun cţii diferenţiate prin care se produce şi şi estetic.
adaptarea
sa la lume. El se adap tează cu ajutorul unor directive
inconştien-
IV PROBLEMA TIPURILOR ÎN STUDIUL OMULUI 161
PROBLEMA TIPURILOR 228. Reiese limpede din această definiţie că
ÎN STUDIUL OMULUI Jordan opune reflecţiei, gîndirii, activitatea, fapta. E
de înţeles că un observator superficial al fiinţei
umane este izbit mai întîi de contrastul dintre
caracterul reflexiv şi cel activ şi de aceea dispus să
definească opoziţia cercetată şi din acest punct de
vedere. Dar chiar şi simpla reflecţie pe seama
1. Generalităţi despre tipurile lui Jorda faptului că în mod necesar caracterul activ nu
rezultă doar din impulsuri, ci că el poate să provină
şi din gîndire, arată că este util să se definească
226.Urmărind cronologic lucrările preliminare
opoziţia observată şi din această perspectivă.
legate de pro
Jordan însuşi ajunge la asemenea concluzii,
blema tipurilor psihologice, ajung acum la un introducînd în consideraţiile sale un alt element deosebit
opuscul mai ciu 3
de valoros pentru noi, anume sentimentul . Astfel, el constată
dat, a cărui cunoaştere o datorez preţioasei mele că tipul activ e mai puţin pasionat, în vreme ce
colaboratoare temperamentul reflexiv se caracterizează tocmai
Dr Constance E. Long d in Lond ra. E vorba deCharacter prin pasionalitate. De aceea Jordan îşi numeşte
As tipurile „the less impassioned" şi „the more
1
Seen In Body and Parentage a lui Furneaux Jordan. impassioned". Elementul pe care îl trecuse cu
227.în cele 126 de pagini ale cărţuliei sale, vederea în definiţia introductivă este ridicat deci
Jordan descrie ulterior la rangul de termen constant. Deosebirea
în principal două tipuri caracteriologice a căror faţă de concepţia noastră stă în faptul că Jordan
definiţie ne in consideră tipul mai puţin „pasionat" ca fiind întotdeauna
teresează din multe privinţe deşi, anticipînd, şi „activ", iar pe celălalt ca „inactiv". Socotesc
putem spune că au nefericită această confuzie, căci există naturi
torul ia doar pe jumătate în considerare tipurile extrem de pătimaşe şi profunde care sînt totodată
noastre, iar în energice şi active, şi invers, naturi mai puţin
ce priveşte cealaltă jumătate, el adoptă punctul pasionate şi superficiale pe care nu le
de vedere al ti caracterizează acţiunea şi nici măcar vreo formă
pului intuitiv şi senzorial pe care îl amestecă oarecare inferioară de activitate. După părerea
apoi cu celălalt mea, concepţia sa altminteri valoroasă ar fi cîşti-
punct de vedere. Dau mai întîi cuvîntul autorului, gat în claritate dacă el ar fi renunţat — ca
reprezentînd un cu totul alt punct de vedere — la
spre a-şi for
determinarea caracteriologică, în sine importantă,
mula definiţia introductivă. El afirmă: „Există
a activităţii şi a inactivităţii. Se va vedea din cele
două caractere
ce urmează că Jordan îl descrie prin tipul „less
fundamental diferite, două tipuri caracteriale
impassioned and more active" pe extravertit, iar prin tipul
distincte (şi un al „more impassioned and less active" pe cel introvertit.
treilea, intermediar): unul la care tendinţa către Ambele pot fi active sau inactive fără a-şi pierde
activitate este caracteristicile tipologice, motiv pentru care
puternică, iar tendinţa către reflecţie slabă, şi consider că elementului activitate nu trebuie să i
un altul, la care se confere un rol determinant principal, ca
predom ină aplecarea spre reflecţie, în vreme ce determinant de importanţă secundară el joacă
pornirea spre oricum un rol oarecare, de vreme ce potrivit cu
activitate este mai slabă. între aceste două felul său de a fi, extravertitul pare de regulă mult
extreme există ne mai mobil,
numărate nuanţe. E suficient să arătăm însă că
mai există şi un
al treilea tip [...], la care forţa de reflecţie şi
forţa de acţiune
îşi ţin mai mult sau m ai puţin cumpăna. într-o
clasă interme
diară, pot fi grupate şi acele caractere la care
există o pornire
către excentricitate sau la care domină alte
posibile tendinţe
anormale în paguba proceselor emoţionale şi
2
nonemoţionale."
1Ediţia a M-a, Londra, 1896.
2Loc. cit., p. 5. 3 Loc. cit., p. 6.
162 TIPU RI PSIHOLO GICE P R O BLEM A TIP U R ILO R ÎN STU D IU L O M U LU I 163
mai viu, mai activ decît introvertitul. Această calitate 230.Caracterizarea tipurilor pe baza afectivităţii îm i
depinde în întregime de faza în care individul se află pare a
momentan în raport de lumea exterioară. Un introvertit fi lucrul cel mai important în scrierea lui Jordan. Am
într-o fază extravertită apare activ, un extravertit într-o văzut deja
fază introvertită apare pasiv. Activitatea însăşi ca că reflexivitatea şi superioritatea fiinţei introvertitului
trăsătură principală de caracter poate fi uneori sînt com
introvertită, adică orientîndu-se către interior şi pensate la nivelul inconştientului de o viaţă
desfăşurînd o activitate intelectuală şi afectivă vie, în instinctuală şi sen
timp ce afară domneşte o linişte profundă; alteori, ea zitivă arhaică. S-ar putea spune şi că individul este
poate fi extravertită, apărînd sub forma acţiunii mobile, introvertit
vii, în vreme ce în spatele ei se ascunde un gînd fix, pentru că trebuie să se ridice de la un cara cter arhaic-
imuabil sau un sentiment tot la fel. impulsiv
229. înainte de a examina mai îndeaproape explicaţiile pînă la înălţimea dătătoare de siguranţă a abstracţiei,
lui Jordan, ţin să mai subliniez din raţiuni de claritate spre a pu
conceptuală o împrejurare care, ncluată în seamă, ar tea să stăpînească de acolo afectele rebele în mişcare
putea da naştere la confuzii. Am menţionat la început sălbatică.
că în publicaţii anterioare identificasem pe introvertit cu tipul Ceea ce şi este valabil în multe cazuri. Invers, s-ar
gîndire, iar pe extravertit cu tipul simţire. M-am lămurit abia putea susţine
mai tîrziu, după cum am arătat, că introversia şi că viaţa afectivă cu rădăcini m ai puţin adînci a
extravertitului
extraversia ca atitudini fundamentale generale trebuie
se pretează mai uşor la diferenţiere şi la îmblînzire,
deosebite de tipurile funcţionale. Aceste două atitudini
decît gîndi-
sînt foarte uşor de recunoscut, în vreme ce pentru a
rea şi simţirea arhaică şi inconştientă, fantazarea
identifica tipurile funcţionale e deja necesară o
care poate avea
experienţă vastă. Uneori este deosebit de anevoios a o influenţă periculoasă asupra personalităţii sale.
decide care funcţie este predominantă. Induce în Extravertitul
eroare faptul că introvertitul — ca urmare a atitudinii caută de aceea să trăiască întotdeauna cît mai agitat
sale abstractive — lasă în mod firesc impresia unui ins şi mai intens
reflexiv şi superior. Sîntem de aceea înclinaţi să cu putinţă pentru a evita să se oprească la sine însuşi
presupunem în cazul său primatul gîndirii. Invers, şi la gîndu-
extravertitul prezintă în chip natural foarte multe reacţii rile şi sentim entele sale rele. în tem eiul acestor
care fac uşor să se presupună o predominare a observaţii uşor
sentimentului. Aceste presupuneri sînt însă iluzorii, de făcut, se explică un pasaj ce poate părea
căci extravertitul poate foarte bine aparţine tipului altminteri paradoxal
gîndire, iar introvertitul tipului simţire. Jordan descrie în în care Jordan (p. 6) afirmă că în cazul
general doar pe introvertit şi pe extravertit. Acolo însă temperamentalului „less
unde intră în detalii, descrierea sa lasă loc la impassioned" (extravertit) domină intelectul care
neînţelegeri, prin faptul că el amestecă trăsăturile participă neo
diferitelor tipuri funcţionale care, din cauza unei in- bişnuit de m ult la modelarea vieţii, în tim p ce în
suficiente prelucrări a materialului, nu sînt net distinse cazul tem pe
unele de celelalte. în linii mari însă, imaginea atitudinii ram entului reflexiv, tocm ai afectele sînt acelea care
introvertite este inechivoc conturată în aşa fel încît revendică
caracterul celor două atitudini fundamentale este pe deplin o importanţă sporită.
recognoscibil. 231.S-ar zice la prim a vedere că această idee îm i
contrazice
afirm aţia după care tipul „less im passioned" ar
corespunde ti
pului meu extravertit. Văzute însă mai îndeaproape,
lucrurile nu
stau aşa, căci caracterul reflexivîncearcă să
stăpînească afectele
rebele, dar el este în realitate influenţat de pasiune
într-o măsură
m ai mare decît acela care îşi ia ca îndreptar
conştient în viaţă
dorinţele orientate către obiect. Acesta, respectiv
extravertitul,
se străduie să reuşească întotdeauna astfel, dar îşi
dă în curînd
seama că sentimentele şi gîndurile subiective sînt
acelea care îi
ies în cale, perturbîndu-1. El este influenţat de lumea
sa psihică
interioară într-o măsură mai mare decît îşi închipuie.
Ceea ce el
însuşi nu poate să vadă, în schim b observatorilor
atenţi din jur
nu le scapă, este intenţionalitatea personală a
străduinţelor sale.
D e aceea ca regulă de bază el trebuie să-şi pună
necontenit în
trebarea: „C e vreau de fapt? Care este intenţia m ea
ascunsă?"
164 TIPURI PSIHOLO GICE P R OB LEM A TIP U R ILOR ÎN STU D IU L O M U LU I 165

Celălalt, introvertitul, cu intenţiile sale conştiente, tensionată şi nu îi acordă decît în silă drept de
elaborate, nu vede niciodată ceea ce anturajul său existenţă, deşi în anume cazuri este obligată să se
percepe cit se poate de limpede, faptul că intenţiile sale convingă de exactitatea ei obiectivă. Formulările lui
slujesc în cele din urmă unor instincte puternice, dar Jordan coincid astfel în mare cu realitatea, dar nu cu
lipsite de obiect şi de scop, şi sînt influenţate în mare realitatea aşa cum o înţeleg tipurile raţionale, ci cu
măsură de acestea. Cel care îl observă şi îl judecă pe aceea inconştientă a lor. Atare împrejurări sînt de
extravertit este înclinat să-i considere simţirea şi natură a crea mai mult ca orice confuzie în aprecierea fenomenelor
gîndirea scoase la vedere drept un văl subţire ce observate şi a îngreuna înţelegerea cu privire la ele. în
acoperă doar incomplet o intenţie rece şi ingenioasă. această chestiune deci, să nu se poarte dispute pe
Cel care încearcă să-1 înţeleagă pe introvertit ajunge seama nomenclaturii, ci să se reţină exclusiv faptul că
uşor la concluzia că el ţine cu greu în frîu, prin în fenomenele observate există diferenţe care se opun.
sofisme aparente, o pasiune violentă. Deşi eu, potrivit felului meu de a fi, mă exprim cu totul
232. Ambele judecăţi sînt juste şi false deopotrivă. altfel decît Jordan, clasificările noastre cu privire la
False atunci cînd punctul de vedere conştient, fenomenele observate coincid (cu unele excepţii).
conştiinţa în genere, este puternică şi capabilă să 233. înainte de a trece la discutarea tipizării materialului lui
reziste inconştientului; juste, atunci cînd un punct de Jordan, aş vrea să revin pe scurt la cel de al treilea tip,
vedere conştient slab se află în faţa unui inconştient „intermediate", postulat de el. După cum am văzut,
puternic şi trebuie eventual să-i cedeze acestuia. într-o Jordan integrează aici, pe de-o parte, categoria celor
astfel de situaţie, izbucneşte ceea ce se află în fundal; echilibraţi, pe de alta, a celor neechilibraţi. Nu este
într-un caz, intenţia egoistă, în celălalt caz, pasiunea inutil a reaminti în acest loc de clasificarea şcolii valentiniene:
neînfrinată, afectul elementar care nu ţine seama de de insul hilic, subordonat celui psihic şi, respectiv,
nimic. Aceste reflecţii ne permit să identificăm modul de pneumatic. Omul hilic corespunde, potrivit definiţiei
observaţie al lui Jordan: el este evident orientat spre sale, tipului senzorial, adică acelui ins ale cărui
afectivitatea elementului observat, de unde nomenclatura „less determinări dominante sînt date în şi prin simţuri, în şi
emoţional" şi „more impassioned". Dacă deci el îl prin percepţia senzorială. Tipul senzorial nu are gîndire
consideră pe introvertit din unghiul afectului ca şi nici simţire diferenţiată, în schimb senzorialitatea îi
pasionat, iar pe extravertit din acelaşi unghi ca mai este bine dezvoltată. Este acesta, după cum se ştie, şi
puţin pasionat sau chiar ca intelectual, putem desemna ca cazul primitivului. Senzorialitatea instinctivă a
intuitiv modul său particular de cunoaştere. Am arătat primitivului îşi găseşte replica în spontaneitatea
deja că Jordan amestecă punctul de vedere raţional cu psihicului său. Spiritualul, gîndurile i se înfăţişează ca
cel estetic. Dacă îl caracterizează pe introvertit ca fiind apariţii, ca să spun aşa. Nu el este acela care le face
pătimaş, pe extravertit însă ca fiind intelectual, este sau le elaborează — în acest scop îi lipsesc aptitudinile
pentru că el vede ambele tipuri din unghiul inconştien- —, ci ele se fac singure şi îl năpădesc, îi apar chiar sub
tului, adică el le percepe prin inconştientul său. El formă de halucinaţii. Această mentalitate poate fi
observă şi recunoaşte intuitiv, ceea ce se petrece numită intuitivă, căci intuiţia este percepţie instinctivă
probabil întotdeauna în cazul celui care posedă o a unui conţinut psihic emergent. în timp ce, de regulă,
cunoaştere practică a oamenilor. Oricît de corectă şi de funcţia psihologică principală a primitivului este
profundă poate fi ocazional o astfel de interpretare, ea senzorialitatea, funcţia compensatoare mai puţin
suferă totuşi de o limitare esenţială: anume, ea trece cu aparentă este intuiţia. Pe o treaptă de civilizaţie mai
vederea realitatea efectivă a ceea ce observă, judecă înaltă, pe care unii au diferenţiat mai mult sau mai
numai prin prisma propriei imagini inconştiente şi nu puţin gîndirea, alţii simţirea, există, şi nu puţini, care au
prin aceea a fenomenului real. Această eroare de dezvoltat într-o măsură mai mare intuiţia, pe care o
judecată este proprie în genere intuiţiei, motiv pentru utilizează ca funcţie esenţialmente determinantă. De
care raţiunea întreţine cu ea o relaţie aici rezultă tipul in-
166 TIPURI PSIHOLO GICE PR O B LE M A T IPUR IL OR ÎN STU DIUL O M U LU I 167
tuitiv. Cred din acest motiv că grupa intermediară a lui ea nu se angajează din spirit de imitaţie sau de
Jordan poate fi contopită cu tipul senzorial şi cu tipul supunere şi nici într-un caz din dorinţa de a fi răsplătită,
intuitiv. aici sau în lumea de dincolo. Ea îşi dezvoltă calităţile şi
defectele doar în intimitate; aici îşi arată bogăţia inimii,
grijile şi bucuriile, dar şi pasiunile şi erorile, precum
2. Prezentare specială şi critica tipurilor lui Jordan neîmpăcare, îndărătnicie, mînie, gelozie sau chiar
desfrîu. Este supusă influenţei momentului şi puţin încli-
234. în ce priveşte manifestarea generală a celor două nată să se gîndească la bunăstarea celor absenţi.
tipuri, Poate să uite uşor de ceilalţi, cum poate să uite de
Jordan (p. 17) subliniază faptul că tipul mai puţin timp. Cînd se comportă afectat, poza ei nu se bazează
em otiv pre pe imitaţie, ci vădeşte o schimbare de atitudine şi de
zintă mult m ai multe personalităţi proem inente sau limbaj, corespunzătoare gîndurilor şi sentimentelor
m arcante. schimbate. Din punct de vedere social, rămîne în cele
Această afirmaţie vine din aceea că Jordan identifică mai felurite medii cît mai egală cu sine însăşi. în viaţa
tipul activ casnică şi socială nu are pretenţii mari şi este uşor de
cu acela mai puţin em otiv, ceea ce este, după părerea mulţumit. Formulează spontan judecăţi, aprobînd sau
mea, inad elogiind. Ştie să liniştească şi să încurajeze. Posedă
misibil. Exceptînd această eroare, rămîne evident compasiune pentru toate făpturile slabe, bipede sau
corectă obser patrupede. „Ea se înalţă spre ceea ce e superior şi se
vaţia lui după care cel care este mai puţin emotiv, sau apleacă spre ceea ce e inferior, este soră şi tovarăşă
extraver de joacă a întregii naturi." Judecata îi este blîndă şi
titul, cum am spune noi, se face mai remarcat prin purtarea lui tolerantă. Cînd citeşte, încearcă să sesizeze ideile cele
decît emotivul sau introvertitul. mai intime şi sentimentul cel mai adînc al cărţii; motiv
pentru care maltratează cartea cu sublinieri şi
a) Fem eia introvertită (The More Im passioned observaţii marginale şi o reciteşte.
4

Wom an) 237. în această descriere se recunoaşte uşor


235.Jordan vorbeşte mai întîi de caracterulfemeii introver caracterul introvertit. Descrierea este însă într-un
tite. Amintesc rezumativ punctele principale ale anumit sens unilaterală, căci are în vedere
descrierii sale: precumpănitor latura sentimentului şi nu adînceşte
comportament liniştit, caracter nu prea uşor tocmai acel element caracteristic căruia eu îi acord o
descifrabil, ocazio valoare specială, respectiv viaţa interioară conştientă.
nal critic, chiar sarcastic; dacă uneori proasta Jordan aminteşte că femeia introvertită este
dispoziţie se m a „contemplativă", fără a intra însă în detalii. Cred însă
nifestă prea apăsat, ea nu este totuşi nici că descripţia lui îmi confirmă afirmaţiile de mai sus
capricioasă, nici agi despre modul său de observaţie; el se opreşte mai ales
ta tă , nici certă rea ţă , nici „censorio us " (term en care asupra comportamentului exterior constelat de
ar trebui sentimente şi asupra manifestărilor pasiunii, fără a
tradus prin „cenzorial"), nici cîrtitoare. Răspîndeşte intra în esenţa conştiinţei acestui tip. De aceea el nu are în
linişte în ju vedere faptul că viaţa interioară joacă un rol decisiv
rul ei, consolează şi vindecă fără să-şi dea seam a. pentru psihologia conştientă a acestui tip. De ce, de
Sub această pildă, femeia introvertită citeşte atent? Deoarece îi
aparenţă som nolează însă afecte şi pasiuni. Natura place mai înainte de toate să înţeleagă şi să sesizeze
ei branşată gîndurile.
pe sentiment ajunge încet la maturitate. Cu vîrsta,
4 Loc. cit., pp. 17 ş. urm.
farm ecul ca
racterului îi sporeşte. Ea este „sym pathetic", adică
simte şi tră
ieşte îm preună cu ceilalţi. [...] C aracterele fem inine
cele m ai
rele aparţin acestui tip. Ele sînt cele mai crude
mam e vitrege.
Pot fi, ce-i drept, mame şi soţii foarte afectuoase,
dar pasiunile
şi afectele lor sînt atît de puternice încît le întunecă
raţiunea.
Iubesc da r şi ură sc prea m ult. G elo zia le poa te
transform a în
fiare. Urîndu-şi copiii vitregi, îi pot tortura, fizic, de
moarte.
236.Acolo unde nu dom ină răul, moralitatea însăşi
este un
sentiment profund care m erge pe drum ul său
propriu, autonom ,
nu întotdeauna adaptabil opiniilor convenţionale. Pe
acest drum
168 TIPU RI PSIHOLOGICE P R O BLEM A TIP U R ILOR lN STU D IU L O M U LU I 169

De ce este calmă şi liniştitoare? Deoarece îşi păstrează dul ei egal de a fi de care nu este conştientă, de unde
pentru sine sentimentele şi le activează în gînduri în loc şi îndărătnicia, iar uneori incapacitatea de a se lăsa
să-i împovăreze pe ceilalţi cu ele. Moralitatea ei rezonabil influenţată în lucruri legate de afectivitate.
neconvenţională se sprijină pe reflecţii profunde şi pe 239. Aceste reflecţii pot explica de ce judecarea femei i
sentimente convingătoare. Farmecul caracterului ei intro
liniştit şi raţional se întemeiază nu numai pe o atitudine vertite exclusiv din unghiul de vedere al afectivităţii este
calmă, ci şi pe faptul că se poate vorbi cu ea rezonabil incom
şi coerent şi că este în stare să onoreze argumentele pletă şi nedreaptă, atît într-o accepţie pozitivă, cît şi
partenerului ei. Ea nu îl întrerupe pe acesta cu ieşiri într-una
impulsive, ci îi însoţeşte opiniile de propriile ei gînduri şi negativă. Dacă Jordan consideră că cele mai negative
sentimente care rămîn cu toate acestea valabile şi nu se caractere
dau bătute în faţa unor contraargumente. 238. Acestei feminine se află printre introvertite, faptul ace sta vine,
ordini solide şi frumos structurate a conţinutu-rilor cred eu,
sufleteşti conştiente li se opune o viaţă afectivă haotică din aceea că el pune un accent prea mare pe
şi pasionată, de care femeia introvertită este, cel puţin afectivitate, ca şi
în aspectul ei personal, foarte adesea conştientă şi de cum numai pasiunea ar fi mama răului. Copiii pot fi
care se teme pentru că o cunoaşte. Ea reflectează la chinuiţi de
sine însăşi şi are de aceea în afară o atitudine egală, moarte şi altminteri decît fizic. Şi, invers, acea deosebită
putînd cunoaşte şi admite o serie de lucruri fără a le bogăţie
acoperi de elogii sau de reproşuri. Deoarece viaţa de iubire a femeilor introvertite nu este întotdeauna propria lor
afectivă îi blochează aceste însuşiri, ea îşi repudiază, pe avuţie, ci ele sînt adesea mai degrabă posedate de ea
cît posibil, instinctele şi afectele, fără însă a le domina. pînă în
Pe cît de logică şi de solid construită îi este conştiinţa, clipa în care, profitînd de o împrejurare favorabilă, vor
pe atît de elementar, de confuz şi de nestăpînit îi este manifes
afectul. îi lipseşte acestuia nota propriu-zis umană, fiind ta brusc, spre uimirea partenerului lor, o neaşteptată
disproporţionat, iraţional, un fenomen natural care răceală.
străpunge ordinea umană. El nu are nici un gînd ascuns Viaţa afectivă a introvertitului este în genere latura lui
şi nici un fel de intenţie, putînd fi în anumite condiţii slabă,
absolut destructiv, un torent sălbatic care nu aceea pe care nu se poate neapărat conta. El se
urmăreşte, dar nici nu evită distrugerea, fără scrupule iluzionează sin
şi necesar, ascultînd doar de propria-i lege, un proces gur în această privinţă, iar alţii se iluzionează şi se
care se împlineşte pe sine. însuşirile pozitive ale femeii deziluzionea
introvertite vin din faptul că gîndirea ei, tolerantă şi ză în legătură cu el, dacă îi iau în calcul doar afe ctivitatea.
binevoitoare, izbuteşte să influenţeze şi să atragă o Spi
parte a vieţii instinctuale, fără însă a o putea cuprinde ritul îi este mai sigur, căci este mai adaptat. Natura
şi remo-dela integral. Femeia introvertită este mult mai afectivităţii
puţin conştientă de afectivitatea ei decît de gîndurile şi sale este prea nedomolită.
sentimentele raţionale care o animă. Este incapabilă
să-şi cuprindă întreaga afectivitate, dar are opinii b) Femeia extravertită (The Less Impassioned
utilizabile. în raport cu conţinuturile spirituale, W oman)
afectivitatea îi este mai puţin mobilă, posedă o anume 240.Trecem acum la descrierea a ceea ce Jordan
vîscozi-tate, o considerabilă inerţie, fiind de aceea greu numeşte
de schimbat; femeia introvertită este perseverentă, de „less impassioned woman". Trebuieşi aici să elimin tot
unde constanţa şi mo- ceea ce
el a amestecat in puncto activitate, amestec care nu face decît
să tulbure identificarea caracterului tipic. De aceea,
atunci cînd
autorul vorbeşte de o anumită rapiditate a
extravertitei, nu tre
buie să înţelegem prin aceas ta elementul energic, activ, ci
doar
mobilitatea proceselor active.
241.Despre femeia extravertită, Jordan afirmă că este
carac
terizată de o anume rapiditate şi de un anume
oportunism, mai
degrabă decît de statornicie şi consecvenţă. Viaţa ei
este de re
gulă plină de nenumărate mărunţişuri. Ea îl
depăşeşte chiar pe
Lordul Beaconsfield care declara că lucrurile
neînsemnate nu
sînt prea neînsemnate, iar cele însemnate nu sînt prea însemna
te . Se inte resează — la fel cum a făcut bunica ei şi
cum vor
170 TIPUR I PSIHOLO GICE P R O BLEM A TIP U R ILO R lN STU D IU L O M U L U I 171

face şi nepoţii ei — de înrăutăţirea generală a deauna astfel încît să poată fi văzută de oricine.
oamenilor şi a lucrurilor. Este convinsă că nimic nu Societatea trebuie să fie sprijinită şi stimulată. Asupra
izbuteşte fără intervenţia ei. Adesea e foarte utilă în claselor de sus vrea să facă impresie, pe cele de jos să
mişcări sociale. Risipă de energie în treburi casnice, le ţină sub ordine. Propria-i casă îi este iarnă,
care sînt pentru multe dintre ele scopul exclusiv al societatea — vară. Transform area începe în clipa în
vieţii. Adesea, lipsită de idei, de pasiuni, de calm şi de care prim eşte vizite.
greşeli. Dezvoltarea afectivă i se încheie timpuriu. La 243.Nici un fel de înclinare către asceză —
optsprezece ani este tot atît de înţeleaptă ca la patruzeci respectabilitatea
şi opt. Orizontul ei spiritual nu e nici adînc, nici larg, ei nu i-o cere. Iubire de schim bare, de mişcare, de
dar este limpede de la bun început, înzestrată, ajunge recreare. E
în posturi de conducere. în societate manifestă în stare să înceapă ziua la bis erică şi să o încheie
sentimente de bunăvoinţă, e generoasă, ospitalieră cu la o operă
oricine. Judecă pe oricine, uitînd că şi ea însăşi va fi comică. Relaţiile sociale constituie pentru ea o
judecată. Este caritabilă. Nu are pasiuni puternice. delectare. în ele
Iubirea este pentru ea o chestiune de preferinţă, ura — îşi află totul, munca şi fericirea. Crede în societate şi
doar aversiune, gelozia — doar vanitate rănită. societatea
Entuziasmul ei nu durează. Gustă frumuseţea poeziei, crede în ea. Sentimentele ei sînt prea puţin
mai puţin patosul acesteia. Credinţa sau necredinţa sînt influenţate de pre
la ea mai degrabă depline decît puternice. Nu are judecăţi; din obişnuinţă se comportă „respectabil".
convingeri propriu-zise, dar nici presimţiri rele. Nu Imită cu plă
crede, ci acceptă; nu e necredincioasă, ci nu ştie ce să cere şi alege în acest scop cele mai bune modele,
creadă. Nu cercetează şi nu se îndoieşte. în lucruri fără să-şi dea
importante se lasă în voia autorităţii, în cele mărunte însă seam a. Cărţile pe care le citeşte trebuie să
trage concluzii pripite. în propria ei lume mică toate conţină viaţă şi
5
sînt aşa cum nu trebuie să fie, în lumea mare, toate personaje în acţiune.
sînt în ordine. Se opune instinctiv la transpunerea 244.Acest bine cunoscut tip feminin, numit de Jordan „less
concluziilor raţionale în practică. impassioned", este fără îndoială extravertit, ceea ce
242. Acasă arată un cu totul alt caracter decît în se vede din
societate. Căsătorii încheie în bună parte din vanitate, întregul comportament, denumit extravertit tocmai din pricina
din plăcerea schimbării, din supunerea faţă de tradiţie, felului său de manifestare. Modul de a judeca
din dorinţa de a-şi întemeia viaţa pe o „bază solidă" sau neîntrerupt, fără
de a obţine o sferă de influenţă mai mare. Dacă suportul unei reflecţii reale, nu este altceva decît
bărbatul ei aparţine tipului „impassioned", el îşi iubeşte extravertirea
copiii mai mult decît o iubeşte pe ea. în cercul ei un ei impr esii fugitive care nu are nimic d e a face cu un gînd
domestic se petrec tot felul de lucruri neplăcute. Aici se adevărat. îmi amintesc de unaforism plin de spirit pe care
lansează în învinuiri lipsite de sens. Imposibil de l-am
prevăzut „cînd va ieşi soarele". Nu se observă pe sine citit undeva. „A gîndi e atît de greu încît cei mai
şi nu se critică. Dacă i se reproşează faptul că îi judecă mulţi judecă"
şi îi mustră continuu pe cei din jur, este uimită, se A reflecta cere mai cu seam ă tim p, motiv pentru
simte jignită şi declară că nu vrea decît binele, „dar că care cel care
există oameni care nu ştiu ce este bine pentru ei". reflectează nu mai are prilejul să-şi exprime
Modul în care ar vrea să facă bine familiei ei este cu neîntrerupt judeca
totul diferit de felul în care ţine să-i ajute pe ceilalţi. ta. Incoerenţa şi inconsecvenţa judecăţii,
Gospodăria trebuie să arate întot- dependenţa ei de tra
diţie şi de autoritate arată lipsa unei reflecţii
autonome, tot aşa,
lipsa de autocritică şi de autonomie a opiniei
probează o func
ţionare defectuoasă a judecăţii. Lipsa vieţii spirituale
interioare
se m anifestă mult mai desluşit la acest tip decît
prezenţa ei la
tipul introvertit din descripţia de mai sus. Potrivit
acestei de
scripţii, am fi înclinaţi să conchidem că afectivitatea
are un cu
s ur to t a tît de m a re sau şi m a i m are, fiind vă dit
s uperficială,
plată, aproape inautentică, fiindcă intenţia care i se
asociază în
totdeauna sau care poate fi descoperită în spatele ei
face ca ten-

5 Loc. cit., pp. 9 ş. uim.


172 TIPU RI PSIHOLO GICE PR OB LEM A TIP U R ILO R lN STU D IU L OM U LU I 173

dinţa afectivă să fie aproape lipsită de orice valoare. 246. Exprim a rea afectului acţionează după cum se ştie
Cred încă că autorul subestimează lucrurile în acest suges
caz, tot aşa cum le supraestimase în cazul precedent. tiv , în v r e m e c e s p iri t u a lu l îş i p o a t e d es f ă ş u r a
în ciuda faptului că ocazional i se recunosc calităţi ef ic i en ţ a d o a r
pozitive, tipul este totuşi în ansamblu minimalizat. m e d ia t , în u rm a u n ei t r a n s p u n e ri p e n ib ile . A f ec t e le
245. Funcţionează aici, cred, o anume prejudecată a necesa re
autorului. E suficient de cele mai multe ori să facem funcţiei sociale nu trebuie să fie deloc adînci, altm interi
experienţe neplăcute cu unul sau mai mulţi stîrn esc
reprezentanţi ai unui tip sau ai altuia, spre a pierde mai p a siu n i la c eila lţi. P a s iu n e a în s ă tu lb u ră v ia ţa şi
apoi interesul pentru toate cazurile asemănătoare. Nu p ro s p erit a te a
trebuie uitat că după cum bunul-simţ al femeii societă ţii. T ot aşa, nici spiritul d iferenţiat şi adaptat al
introvertite se bazează pe adaptarea exactă a introv er
conţinuturi lor ei spirituale la gîndirea general valabilă, titu lu i nu este a dînc , ci m ai degra bă ex ten siv , nu
afectivitatea femeii extravertite posedă o anume tu lb ur ă ş i n u
mobilitate şi profunzime scăzută datorită adaptării ei in cită , c i acţion ea ză rezon ab il şi ca lm . D a r d up ă cu m
la viaţa generală a societăţii umane. E vorba în acest in tro v er
caz de o afectivitate socialmente diferenţiată a cărei titul devine supărător prin vehem enţa pasiunii sale,
valabilitate generală nu poate fi contestată şi care se extravertitul
detaşează avantajos chiar de caracterul greoi, tenace şi devine incitant prin gîndurile şi s en tim en tele sale
pasionat al afectului introvertit. Afectivitatea sem iconştien-
diferenţiată a suprimat haoticul din patos, devenind o te pe ca re, incoerent şi fără legă tură, le aplică ad esea
funcţie de adaptare disponibilă, în paguba, în orice sem enilor
caz, a vieţii spirituale interioare care străluceşte prin săi sub form a unor judecăţi n ecruţă to are lipsite de tact .
absenţă. Ea există însă nu mai puţin în inconştient, Reunind
într-o formă corespunzătoare pasiunii introvertite, toa te judecăţile de ac est fel şi încercînd să cons truim
anume într-o stare de nedezvoltare, caracterizată de sintetic pe
infantilism şi arhaism. Spiritul nedezvoltat din b a za lo r o p sih o lo g ie, a ju n g em m a i în tîi la o c o n c ep ţi e
inconştient conferă tendinţei afective conţinuturi şi fu n d a
motive secrete care lasă o impresie defavorabilă m entală a bso lu t a n im a lică nicidecu m m ai p rejo s, în c e
observatorului dotat cu spirit critic, dar care trec priv eş te
nebăgate în seamă de către cel fără spirit critic. să lb ă ticia d ez o la n tă , b ru ta lit a t ea ş i p ro s ti a , d ec ît
Impresia puţin îmbucurătoare pe care o produce asupra a fec tiv it a t e a
spectatorului perceperea motivelor egoiste, rău disimulate, face crim in ală a in tro v ertitu lu i. N u po t d e-ac eea s ă fiu d e
să se uite prea lesne realitatea şi utilitatea adaptată a aco rd cu
aspiraţiilor manifestate. Dacă nu ar exista aspecte afirm aţia lui Jorda n p otriv it c ăreia ca ra cterele cele m a i
diferenţiate, ar dispărea din viaţă tot ceea ce este rele s e
uşor, neangajant, moderat, inofensiv, superficial. Ne-am află p rintre naturile pasionate intro vertite . Printre cele
sufoca într-un patos neîntrerupt sau în abisul pasiunii extraver
refulate. Dacă funcţia socială a introvertitului este tite e x ist ă to t a tîta ră u t a te ş i to t a tit d e tem ein ic ă .
percepută în principal de individ, extravertitul stimu- A c o lo u n d e
lează viaţa societăţii care are, şi ea, drept la existenţă. pasiunea introv ertită se exprim ă p rin fapte brutale,
Extraver-tirea de aceea este necesară, pentru că trivialitatea
aruncă în primul rînd o punte către celălalt. gîndirii şi sim ţirii extravertite inconştiente s ăvîrşeşte
infam ii la
adresa sufletului victim ei. Nu ştiu ce este m ai rău.
Deza vantajul
în p rim u l ca z v in e d in ac eea c ă fa pta es te v izibilă , în
vr em e ce
m en ta lit a te a triv ia lă în u ltim u l c a z s e a s c u n d e în
sp a t ele u n u i
v ăl de co m p orta m ent ac c ep ta bil. A ş v rea să s ub liniez
solic itu
dinea s o cia lă a aces tui tip, p artic ip a rea lu i a ctiv ă la
bu nă st a rea
sem en ilo r s ă i, c a ş i ten d in ţa m a rc a t ă d e a fa c e a lt o r a
b u c u rii.
A c e a s t ă c a lita te, in tr o v e rtitu l o a r e d e c el e m a i m u lte
o ri d o a r
în fantezie.
247. Afectele diferenţia te au m ai dep art e a vantajul
g ra ţiei, al
fo rm ei frum oa se. Ele răspîndesc o atm osferă estetic ă
b inefăcă
t o a re. Ex istă uim ito r d e m ulţi ex tra v ertiţi c a re se
înd eletn ic esc
c u a r tel e (d e c ele m a i m u lte o ri c u m u zic a ), n u a tî t
p en tru c ă
sînt dotaţi, ci pentru că astfel pot sluji societatea. Chiar şi
m ania
d e a c ritic a n u a r e în to td e a u n a ca ra ct er n ep lă c u t s a u
lip sit d e
valoare. Foarte adesea se lim itează la o tendinţă
educativă adap-
174 TIPURI PSIHOLO GICE PRO B LE M A TIPU RILO R ÎN ST UD IU L OM UL UI 175
tată care produce efecte benefice. Tot la fel, judecata împrejurări e dispus totuşi să-şi admire cutezanţa ideilor
nu este întotdeauna rău intenţionată, ci mai degrabă eretice. Nu rareori însă idealul său este atît de înalt şi
contribuie la reprimarea extravaganţelor şi a de puternic încît nimic nu îl poate împiedica să-şi
excrescenţelor păgubitoare care nusînt defel favora bile formeze o concepţie largă şi corectă despre viaţă.
vieţii şi bunăstării societăţii. Ar fi, în ge nere, nejustificat Caracteristicile vieţii sale sînt de cele mai multe ori
să se afirme că unul din tipuri este în anume privinţă moralitatea, veracitatea şi principiile ideale, dar uneori
superior celuilalt. Tipurile se completează reciproc şi plăcerea de a obţine efecte imediate îi creează
diferenţa dintre ele dă măsura tensiunii de care atît dificultăţi.
individul, cît şi societatea au nevoie pentru a subzista. 251.Dacă, aflîndu-se întîmplător într-o adunare
publică, nu
c) Bărbatul extravertit (The Less Impassioned Man) va avea nimic de făcut, respectiv de propus, de
248.Despre bărbatul extravertit, Jordan afirmă: apărat, de soli
imprevizibil citat sau de contrazis, atunci se va scula în picioare
şi indecis în atitudine, înclinare către dispoziţie şi va cere
capricioasă, agi cel puţin să se închidă o fereastră, ca să nu fie
taţie, nemulţumire şi criticism, judecă orice şi pe curent, sau mai
toate la un loc degrabă să se deschidă una, ca să intre mai m ult
în mod depreciator şi este întotdeauna mulţumit de aer. Căci el
sine. Deşi are deopotrivă nevoie de aer şi de atenţia celorlalţi.
judecata îi este adesea falsă iar proiectele îi eşuează, E întotdea
are nemă una înclinat să facă ceea ce nim eni nu i-a cerut,
surată încredere în ele. Aşa cum spune Sydney Smith convins fiind
despre un că oamenii îl văd aşa cum vrea el să fie văzut,
celebru om politic din timpul său: era gata în fiece clipă anum e ca pe
să preia cineva care nu doarme, reflectînd la binele
comanda flotei din Canalul Mînecii sau să amputeze semenilor săi. Şi-i
un picior. îndatorează pe ceilalţi şi drept urmare nu rămîne
Bărbatul extravertit are o formulă precisă pentru tot nerăsplătit.
ce i se în- Este capabil să emoţioneze prin discursul său, fără a fi
tîmplă: fie că lucrul nu este adevărat, fie că este el însuşi
cunoscut de em oţionat . Descoperă repede dorinţele ş i op iniile
multă vreme. Pe firm am entul său nu este loc celorlalţi.
pentru doi sori. Atrage atenţia asupra primejdiilor ce ameninţă,
Dacă însă mai apare unul, atunci el însuşi se organizează şi
consideră martir. negociază abil cu adversarii. Are întotdeauna proiecte
249.Este precoce. îi place să adm inistreze, iar în şi vădeşte
societate o senzaţională hărnicie. De cîte ori este posibil,
este adesea extrem de util. Dacă funcţionează într-o societatea tre
comisie de buie im presionată în chip plăcut sau, cînd nu este
binefacere se interesează de alegerea spălătoresei şi, posibil, cel
în egală puţin uimită, sau dacă nici aşa ceva nu merge, atunci
măsură, de aceea a preşedintelui. Se dăruieşte cu măcar spe
toate forţele riată sau zguduită. El este un salvator de profesie; şi
societăţii, căreia i se înfăţişează ca înzestrat cu nu îi este
încredere în sine neplăcut să fie recunoscut ca atare. Prin noi înşine,
şi perseverenţă. Este dispus întotdeauna să facă noi nu putem
experienţe, căci face nimic bun — dar putem crede în el, visa despre
experienţele îl ajută. Preferă să fie preşedintele el, mulţumi
cunoscut al unei Domnului pentru că ni 1-a dat şi îl putem ruga să ne
comisii alcătuite din trei membri decît binefăcătorul vorbească.
necunoscut 252.E nefericit în odihnă şi nu ştie să se odihnească
al unui întreg popor. înzestrarea mai mică nu-i aşa cum
micşorează defel trebuie. După o zi plină de muncă, trebuie să
im portanţa. E activ? Crede că e energic. E petreacă o seară
palavragiu? Crede incitantă la teatru, la concert, în biserică, în bazar,
că are talent oratoric. la club sau
250.Se întîmplă rareori să producă idei noi sau să la toate împreună. Dacă a lipsit la o adunare, o va
deschidă tulbura cel
6
drumuri noi, dar e întotdeauna gata să urmeze, să puţin printr-o telegramă ostentativă de scuze.
înţeleagă, să 253.Şi această descriere ne îngăduie să recunoaştem
aplice şi să execute. Este înclinat să împărtăşească tipul.
convingerile Dar aproape mai mult decît în cazul descripţiei femeii
religioase şi politice existente işunanim acceptate. în extraver
anumite tite, apare şi aici, în ciuda unor observaţii favorabile,
elementele

6 Loc. cit., pp. 22 ş. urm.


176 TIPURI PSIHO LO GICE PR OB L E M A TIPUR ILO R ÎN STU DIUL O M U LU I 177
unei devalorizări caricaturizante. Ceea ce se explică astfel de act, deci acela care reflectează, analizează,
în parte prin faptul că această metodă descriptivă nu reconstruieşte, în timp ce pentru toţi ceilalţi acest
poate să dea seama în genere de caracterul extravertit, zgomot mărunt se pierde în larma generală a vieţii,
căci este imposibil să se pună în lumină, prin mijloace fără ca ei să găsească prilejul de a vedea în el un
intelectuale, valoarea specifică a extravertitului; ceea ce lucru sau altul. Or, psihologia extravertitului se manifestă
în cazul introvertitului este cu mult mai uşor, deoarece tocmai în acest fel: ea ţine de evenimentele vieţii
raţionalitatea şi motivaţia conştientă a acestui tip se omeneşti curente şi nu semnifică nici mai mult, nici mai
pot exprima prin mijloace intelectuale, la fel ca şi puţin. Doar acela care reflectează vede mai departe şi
realitatea pasiunii sale şi a faptelor ce decurg din ea. vede greşit — în ce priveşte viaţa —, dar vede corect în
La extravertit, în schimb, accentul principal cade pe ce priveşte aspectul ideilor ascunse în inconştient. El nu
relaţia cu obiectul. Doar viaţa însăşi pare să dea vede omul pozitiv, ci doar umbra lui. Iar umbra justifică o
extravertitului dreptul pe care nu i-1 poate conferi judecată în defavoarea omului pozitiv conştient. Cred
critica intelectuală. Doar viaţa îi pune în evidenţă şi re- că ar fi bine, spre a înlesni înţelegerea, să separăm pe
cunoaşte valoarea. Se poate constata, ce-i drept, că om de umbra lui, de inconştient, altminteri discuţia
extravertitul este socialmente util, că îşi poate dobîndi riscă o confuzie conceptuală fără pereche. Percepem la
mari merite în ce priveşte progresul societăţii umane altul multe lucruri ce nu ţin de psihologia sa conştientă,
etc. Dar analiza mijloacelor şi a motivaţiei sale va da ci vin din inconştient, şi ne lăsăm induşi în eroarea de
întotdeauna un rezultat negativ, căci valoarea a-i atribui, ca unui eu conştient, calitatea observată.
principală a extravertitului nu se află în el însuşi, ci în Viaţa şi destinul procedează întocmai, dar psihologul
relaţiile reciproce pe care le întreţine cu obiectul. care, pe de o parte, ţinteşte la cunoaşterea structurii
254. Critica intelectuală nu poate să nu procedeze psihicului, pe de alta, la realizarea unei înţelegeri mai
analitic şi să nu facă deplină lumină în cazul observat bune între oameni, nu ar trebui să procedeze tot la
prin referire la motivaţiile şi intenţiile acestuia. Pentru fel, ci să-1 separe net pe omul conştient de cel
psihologia extravertitului rezultă însă o imagine de-a inconştient, căci claritatea şi înţelegerea nu se obţin
dreptul deformată, iar cine îşi imaginează a fi găsit, pe niciodată prin reducerea la aspectele de fundal, la
baza unei astfel de descrieri, atitudinea potrivită pe lumini auxiliare şi sferturi de ton, ci prin asimilarea
care trebuie să o ia faţă de un extravertit, constată cu punctelor de vedere conştiente.
uimire că personalitatea reală desfide descripţia. O
interpretare atît de unilaterală împiedică adaptarea la d) Bărbatul introvertit
atitudinea extravertită. Pentru a da seama de ea, trebuie 255. Despre caracterul bărbatului introvertit (The
eliminată orice reflecţie în ce o priveşte, tot aşa după More Im-passioned And Reflective Man), Jordan
cum şi extravertitul se adaptează corect introvertitului afirmă: plăcerile sale nu se schimbă de la oră la oră,
doar dacă este în stare să ia ca atare conţinuturile iubirea sa de plăcere este de natură genuină, el nu
spirituale ale acestuia, făcînd abstracţie de posibila lor caută plăcerea din simplă agitaţie. Dacă ocupă o
aplicare practică. Analiza intelectuală nu poate face funcţie publică, aceasta este în virtutea unei aptitudini
altceva de-cît să atribuie extravertitului tot felul de anume sau a unei idei pe care doreşte să o realizeze.
gînduri ascunse, colaterale, de intenţii şi altele de O dată ce şi-a încheiat munca, se retrage bucuros; ştie
acelaşi gen, care în realitate nu există, afară doar de să-i aprecieze pe ceilalţi şi preferă să vadă un lucru
reflexul palid al unor aspecte ascunse în inconştient. Este într- prosperînd în mîna altuia de-cît ruinîndu-se într-a sa
adevăr aşa: extravertitul, dacă nu are nimic de spus, proprie. El supraevaluează uşor meritele colaboratorilor
cere să se închidă sau să se deschidă fereastra. Or, săi. Nu insultă şi nu poate căpăta vreodată deprinderea
cine observă acest lucru? Cine este izbit de el? Doar de a insulta. Se dezvoltă încet, este şovăitor, nu apar-
acela care încearcă să-şi dea seama de motivele şi ţine conducătorilor de religii, nu posedă niciodată atîta
intenţiile posibile ale unui siguranţă
178 TIPU RI PSIHOLO GICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN STUDIUL OMULUI 179

de sine încît să ştie cu exactitate ce este o greşeală subiectivă a extravertitului, extravertitul însă nu poate
pentru care ar trebui să-şi ardă semenul pe rug. Deşi nu înţelege viaţa spirituală interioară decît ca o consecinţă
e lipsit de curaj, nu are atîta încredere în adevărul său a unor împrejurări exterioare. O suită de idei abstracte
infailibil încît să se lase ucispentru el. înzestrat cu aptitudini a căror relaţie cu obiectul nu este vizibilă probabil că îi
importante, este împins înprim-plan de cei în mijlocul cărora apare extravertitului ca un fel de himeră. Şi, într-
trăieşte, în timp ce tipul ex travertit se pune singur nî adevăr, fanteziile introvertite nu sînt adesea decît aşa
7
vedetă.
ceva. Oricum, despre bărbatul introvertit ar fi multe de
256.Este semnificativ faptul că la capitolul bărbatului
spus şi i s-ar putea trasa un contur la fel de nefavorabil
intro
ca şi acela care se desprinde din capitolul despre insul
vertit de care este vorba aici, autorul nu spune
extravertit al lui Jordan.
efectiv nimic m ai
mult decît ceea ce rezultă din extrasul pe care l-am 258.Importantă mi se pare observaţia lui Jordan
prezentat. potrivit căre
Lipseşte mai ales descrierea pasiunii, pentru re ca ia plăcerea introvertitului este de „natură genuină".
tipul este de Pare a fi în
numit „impassioned". Se cuvine, fireşte, să fim genere o particularitate a sentim entului introvertit
prudenţi în ipo faptul că el
teze diagnosticante, dar acest caz pare să invite la este genuin, că este, deoarece există din el însuşi,
presupunerea deoarece îşi
după care capitolul despre bărbatul introvertit este trage rădăcinile din natura profundă a omului,
atît de lacu deoarece se înalţă
nar din motive subiective. După descrierea pe cît de cumva din sine însuşi ca propriul său scop; nu se află
minuţioasă, în slujba
pe atît de nedreaptă a tipului extravertit, ne-am fi nici unui alt scop, nu se îm prum ută nici unuia şi se
aşteptat ca şi
mulţumeşte
prezentarea tipului introvertit să fie la fel de
să se realizeze pe sine. Acest lucru ţine de
tem einică. D e ce
spontaneitatea feno
nu este aşa?
257.Să presupunem că Jordan însuşi a fost un m en ului arha ic şi na tura l ca re nu s-a înclina t încă
introvertit; în în faţa in
acest caz este d e înţeles că el nu a ţinut să o fere o tenţiilor civilizaţiei. Pe drept sau pe nedrept, oricum
des criere fără a ţine
asem ănătoare aceleia pe care a făcut-o, cu seama de drept sau de nedrept, de oportunitate sau de inopor
necruţătoare ascu tunitate, starea afectivă se manifestă, impunîndu-se
ţim e, tipului opus. Nu aş spune că din lipsă de subiectului,
obiectivitate, ci chiar împotriva voinţei şi a aşteptărilor acestuia. Nu
din lipsa de cunoaştere a propriei um bre. este nimic
Introvertitul este în în ea care să ducă la concluzia că există m otivaţii
imposibilitate de aşti sau de a-şi im agina cum apare el gîndite.
tipului 259.N u m ă vo i referi aici şi la alte ca pito le din
extravertit, decît doar dacă l-ar determ ina pe acesta ca rtea lui
să-i spună Jordan. El citează drept exemplu personalităţi istorice,
dinainte, cu riscul de a trebui mai apoi să-1
prilej cu
provoace la duel.
care iese la iveală o sum ă de puncte de vedere
Căci după cum extravertitul nu este înclinat să
accepte descrie eronate care se
rea de mai sus cao imagine binevoitoare şi exactă a bazează pe greşeala mai sus amintită, pe care o face
caracterului autorul in-
său, tot astfel nici introvertitul nu este dispus să troducînd criteriul activului şi pe acela al pasivului
accepte carac şi am este-
terizarea pe care i-o face un observator şi critic cîndu-le cu celelalte. El ajunge astfel să conchidă nu
extravertit. Şi o dată că
care ar fi, şi ea, la fel de devalorizantă. Căci, după o personalitate activă poate fi atribuită şi tipului lipsit
cum introver de pasiu
titul încearcă să-1 înţeleagă pe extravertit şi ne, şi invers, că o natură pasionată ar trebui să fie
nim ereşte cu totul mereu pasivă.
alături, tot astfel extravertitul încearcă să înţeleagă Interpretarea mea încearcă să evite această eroare,
viaţa inte eliminînd cu
rioară spirituală a celuilalt din unghiul de vedere al totul punctul de vedere al activităţii.
vieţii exte
rioare şi nim ereşte tot atît de mult pe alături.
Introvertitul face
întotdeauna greşeala de a voi să deducă acţiunea
din psihologia

7 Loc. cit., pp. 35 ş. urm.


PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 181
PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 264.„Şi de acee a voi să-m part cu el şi slava m e a, iar
Cari Spitteler, Prometeu şi Epimeteu de va
fi nevoie, prea-bine, mă voi lipsi de ea."
265.Prometeu se dăruieşte astfel bunului-plac al
sufletului
său, adică funcţiei de relaţie cu lum ea
interioară. D e aceea şi
1. Preliminarii la tipizarea lui Spitteler sufletul are un caracter tainic, metafizic, din
pricina relaţiei cu
260.Lui Jordan îi revine însă m eritul de a fi oferit inconştientul. Prometeu îi con feră
pentru sem nificaţie absolută de
prima oară (după ştiinţa mea!) o descriere domn şi de c onducător, în acelaşi m od
caracterială relativ necond iţionat în care
exactă a tipurilor emoţionale. Epimeteu se lasă în voia lumii. Prometeu îşi
261.Dacă pe lîngă subiectele oferite poetului de jertfeşte eul indi
complicaţiile vidual sufletului, relaţiei cu inconştientul ca
vieţii active, problema tipurilor nu ar juca, şi ea, lăcaş matricial de
un rol impor imagini şi semnificaţii, şi îşi pierde astfel
tant, am avea aproape dovada inexistenţei ei. centrul, lăsînd să-i
Or, am văzut cum 2
scape, în calitate de contrapondere,persona , relaţia cu
ea 1-a pasionat în egală măsură atît pe poetul, cît obiectul
şi pe gînditorul exterior. Dăruindu-se sufletului său, Prometeu
Schiller. în capitolul de faţă ne vom ocupa de o se situează în
creaţie poetică, a fa ra orică rei leg ături c u lu m ea
bazată aproape exclusiv pe motivul tipurilor. Am încon jurătoa re şi pier de p e
în vedere lu această cale corectivul indispensabil al realităţii
crarea lui Cari Spitteler,Prometheus und Epimetheus exterioare. Pier
{Prometeu derea este însă incompatibilă cu esenţa acestei
şi Epimeteu), apărută prima dată în 1881. lumi. De aceea
262.Nu aş vrea nicidecum să declar de la început
lui Prometeu îi apare un înger, evident un
că Prome
reprezentant al stă-
teu îl reprezintă pe acela care gîndeşte
pînirii universului; traducînd în limbaj psihologic, îngerul
anticipativ, pe introvertit,
este
iar Epimeteu pe cel care acţionează şi gîndeşte
imaginea proiectată a tendinţei sale de a se
succesiv, pe ex
adapta la realitate.
travertit. E vorba în cazul acestui conflict între
Corespunzător, îngerul îi spune lui Prometeu:
cele două per
266.„Şi, iată, de nu te vei putea elibera de a
sonaje în primul rind de lupta care se dă în acelaşi
individ, între sufletului tău
linia de dezvoltare introvertită şi cea nedreaptă fire, ţi se va spulbera răsplata mare a
extravertită pe care însă multor ani, şi
reprezentarea poetică a întrupat-o în două figuri fericirea inimii şi toate roadele spiritului tău cu
autonome cu felurite chipuri";
destine tipice. iar în alt loc: „Respins vei fi în ziua slavei, căci
263.Este de netăgăduit că Prometeu prezintă sufletu-ţi de
trăsăturile de nici un dumnezeu nu ştie, şi nici o lege n-o
caracter introvertite. El oferă imaginea unui cinsteşte şi nici în
introvertit fidel su cer, nici pe pămînt nimic nu are sfînt a lui
3
fletului şi lumii sale interioare. îşi exprimă exact trufie."
caracterul în 267.Deoarece Prometeu se află exclusiv de partea
cuvintele pe care le adresează îngerului
1
: „Nu mi sufletului,
se cuvine mie toate tendinţele de adaptare la lumea exterioară
să judec faţa sufletului meu, căci, iată, el îmi este sînt refulate şi
domn şi dum cad în inconştient. Ca urmare, atunci cînd sînt
nezeu, în bucurie şi în suferinţă, şi tot ceea ce percepute, ele
simt de el îmi apar detaşate de propria personalitate şi sînt de
este dăruit." aceea proiectate.
Se naşte astfel o anume contradicţie prin faptul
1 Cari Spitteler, Prometheus und Epimetheus, Jena, 1911, p. 9. că şi sufletul,
de partea căruia s-a s ituat Prometeu şi pe care
el îl absoarbe
integral în conştiinţă, apare proiectat. Fiind o
funcţie de relaţie,
ca persona, sufletul este constituit cumva din două
părţi: una îi

2Jung, Die Beziehungen zwischen dem Ich und dem Unbewufiten (Gesam-
melte Werke, VII).
3Spitteler, loc. cit.., p. 9.
182 TIPURI PSIHOLO GIC E P RO BLEM A TIPU R ILOR ÎN 183
LIT ER ATU R Ă

aparţine individului, cealaltă obiectului relaţiei, în acest ce totalmente dif erit


ceput ca atare. El îi apare lui Prometeu ca un
caz inconştientului. înclinăm — dacă nu sîntem adepţi de eul său individual. Dacă un om se poate în întregim e
ai filozofiei lui Hartmann — să atribuim inconştientului dărui lumii exterioare, înseamnă că pentru el lumea
doar existenţa relativă a unui factor psihologic. Din continuă să fie un obiect distinct de el însuşi; tot astfel
raţiuni gnoseologice nu sîntem în situaţia de a face nici un se comportă şi lumeainconştientă a imaginilor, ca un
fel de afirmaţie valabilă cu privire la o realitate obiect diferit de subiect, atuncicînd om ul se lasă cu
obiectivă a fenomenului psihologic complex pe care îl totul în voia ei.
numim inconştient, tot astfel după cum nu sîntem în 268.D upă cum lum ea inconştientă a im aginilor
măsură să facem nici o afirmaţie valabilă despre esenţa mitologice
lucrurilor reale situate dincolo de capacitatea noastră vorbeşte indirect, prin trăirea lucrurilor exterioare,
psihologică. Din motive legate de experienţă trebuie celui care se
însă să spun că, în raport cu activitatea conştiinţei abandonează cu totul lum ii exterioare, tot astfel şi
noastre, conţinuturile inconştientului revendică, datorită aceasta din
tenacităţii şi persistenţei lor, tot atîta realitate pe cit o au şi urmă, împreună cu exigenţele ei, vorbeşte indirect
lucrurile reale ale lumii din afară, chiar dacă atare celui care se
pretenţii apar cu totul neverosimile unei mentalităţi lasă în voia sufletului, căci nimeni nu poate scăpa de
îndreptate precumpănitor spre exterior. Nu trebuie uitat cele două
că au existat dintotdeauna numeroşi oameni pentru realităţi. Dacă se îndreaptă doar către exterior, insul
care conţinuturile inconştientului au avut un grad mai mare trebuie să-şi
de realitate decît lucrurile lumii exterioare. Mărturia istoriei de trăias că propriul m it, dacă s e îndrea ptă spre
idei a umanităţii pledează în favoarea ambelor realităţi. interi or, trebuie
Cercetarea aprofundată a psihicului uman pune, să-şi viseze viaţa exterioară, aşa-zis reală. Iată cum se
indiscutabil, în lumină faptul că ambele realităţi exercită adresează
asupra activităţii conştiente o influenţă la fel de Sufletul lui Prometeu:
intensă, în aşa fel încît din punct de vedere psihologic 269.„Sînt un dum nezeu al nelegiuirii ce te conduce
şi din motive pur empirice, avem dreptul de a trata pe căi
conţinuturile inconştientului ca fiind tot atît de reale ca lăturalnice şi nebătute. Tu însă nu ai ascultat şi toate
şi lucrurile lumii exterioare, chiar dacă cele două după vor
realităţi se contrazic şi par a fi complet diferite în bele mele ţi s-au împlinit, şi din pricina mea ţi-au
esenţa lor. Ar fi însă o pretenţie cu totul nejustificată, răpit a nume
dacă am vrea să supraordonăm una din realităţi lui tău slavă şi a vieţii fericire."
4

celeilalte. Teozofia şi spiritualismul reprezintă abuzuri 270.Prom eteu refuză regatul oferit de înger, adică
de putere tot atît de mari ca şi materialismul. Se cuvine respinge
deci să ne limităm la sfera capacităţii noastre adaptarea la condiţiile date, pentru că, în schimb, i
psihologice. Din cauza realităţii lor specifice, conţinu- se cere su
turile spirituale pot fi denumite obiecte în virtutea fletul, în timp ce subiectul, respectiv Prometeu, are o
aceluiaşi drept care ne permite să denumim obiecte natură pur
lucrurile exterioare. După cum persona ca relaţie este umană, sufletul este demonic, deoarece obiectul
întotdeauna determinată şi de obiectul exterior, motiv interior de care
pentru care ea este ancorată tot atît de mult în el ca şi este legat ca relaţie, adică inconştientul
în subiect, în acelaşi fel şi sufletul, ca relaţie cu obiectul suprapersonal, colectiv,
interior, este reprezentat de acesta; motiv pentru care se vede licărind prin el. Inconştientul, considerat ca
sufletul este întotdeauna cumva distinct de subiect, fundalul
fiind şi per- istoric al psihicului, conţine în formă concentrată
întreaga serie
de engrame care din timpuri im em oriale au
determinat structura
psihică de astăzi. Engramele nu sînt altceva decît
urme funcţio
nale care arată m odul cel m ai frecvent şi m ai
intensiv în care
psihicul uman a funcţionat în medie. Engramele
funcţionale se
înfăţişează ca motive logice şi ca imagini de felul
acelora care
apar fie identic, fie foarte asemănător, la toate
popoarele şi care
pot fi uşor recunoscute şi în conţinuturile inconştiente
ale omu
lui m odern. Es te deci de înţeles fa ptul că în
co nţinutu rile in
conştiente apar trăsături sau elem ente absolut
animalice alături

Loc.cit., pp. 24 ş. urm.


184 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR tN 185
LITERATURĂ

de acele figuri sublime care l-au însoţit pe om ieşte-mi o conştiinţă să mă-nveţe «Heit» şi «Keit»*
dintotdeauna pe parcursul existenţei sale. E vorba şi orice lucru drept." Epimeteu nu poate rezista
de o întreagă lume de imaginia cărei nemărginirenu ispitei de a-şi împlini pro p riul destin şi de a se supune
stă cu nim ic mai prejos faţă de aceea a lucrurilor reale. punctului de vedere „lipsit de suf let". Această legătură cu
După cum , celui care se lasă cu totul în voia lumii lum ea este de îndată răsplătită:
exterioare aceasta i se înfăţişează sub chipul unei 274.„Şi, iată, ridieîndu-se, Epimeteu şi-a sim ţit statura
făpturi apropiate, iubite, prin care el — în cazul în care
mai
destinul său îl va împinge să se abandoneze integral
înaltă şi curajul mai dîrz şi întreaga făptură îi era
obiectului personal — vaface experienţa ambiguităţii
unită şi întrea
lum ii şi a propriei fiinţe, tot astfelpe celălalt îl întîmpină
personificarea demonică a inconştientu
lui care ga fiin ţă îi era s ănătoas ă, respirînd o bunăsta re
incorporează totalitatea, extrema contradicţie şi ambi - viguro asă. Şi
guitate a imaginilor lumii. Acestea sînt fenomene limită se-ntoarse deci cu pas sigur, străbătînd valea, pe
care depăşesc măsura normală şi de aceea media drum neocolit
normală ignoră acesteenigm e pline de cruzim e. Ele nu asemenea celui care nu se tem e de nim eni, cu
există pentru ea. Doar puţ ini sînt aceia care ajung la privirea deschisă
6
marginea lumii, acolo de unde începe imaginea ca cel însufleţit de amintirea propriei fapte drepte."
reflectată a ei. Pentru insul care se situează la mijloc, 275.După cum spune Prometeu, el şi-a „vîndut sufletul
sufletul nu are caracter nici dubios, nici demonic, ci liber
uman, tot aşa după cum nici felul de a fi al semenilor pentru «Heit» şi «Keit»". Şi-a pierdut sufletul în
săi nu i-a apărut vreodată îndoielnic. Doar abandonul favoarea fra
total în faţa uneia sau alteia dintre lumi naşte telui său. El a mers pe urmele extravertirii sale şi
ambiguitatea sufletului. Intuiţia lui Spitteler a sesizat deoarece aceas
acea imagine a sufletului la care o natură candidă ar fi
ta s-a orientat după obiectul exterior, Epimeteu s-a
putut cel m ult să viseze.
absorbit în
271.Citim la el: „Şi în vreme ce el se zbătea astfel în
im pe dorinţele şi aşteptările lum ii, mai întîi aparent în
tuozitatea zelului său, o tresărire ciudată juca în jurul avantajul său
gurii şi pe considerabil. E l a d evenit un extravrtit,
e după ce m ai
chipul ei*, iar pleoapele îi seînteiau neîncetat şi îi îna inte
clipeau înfri trăise ani de zile în singurătate, ca fals extravertit,
gurat. Şi dincolo de genele m oi şi fine ceva pîndea, imitîndu-şi
am eninţa, fratele introvertit. O atare involuntară „simulation
se furişa asemenea foculuice în ascuns străbate cu dans le carac
viclenie casa tere" (Paulhan) apare nu rareori. Evoluţia lui către un
şi asemenea tigruluicare unduieşte pe sub tufişuri iar din extravertit
frun autentic reprezintă de aceea un progres în direcţia
zişurile întunecate fulgeră intermitent corpul său „adevărului"
5
galben pătat." şi merită recom pensa care îi este acordată.
272.Linia vieţii pe care şi-o alege Prometeu este deci 276.în timp ce Prometeu este îm piedicat de
indis
exigenţele tira
cutabil una introvertită. El jertfeşte prezentul şi relaţia
nice ale sufletului său să stabilească orice fel de
sa cu pre
zentul pentru a crea,gîndind anticipativ, un viitor relaţie cu obiec
îndepărtat. tul exterior şi este constrîns să aducă în slujirea
273.Cu totul altfel este Epimeteu: el recunoaşte că sufletului cele
năzuinţa mai crude jertfe, Epimeteu este mai întîi eficient
sa se îndreaptă către lume şi către ceea ce e valabil pentru apărat de pri
lume. m ejdia ce îl am eninţă pe extravertit de a se pierde
De aceea el spuneîngerului: „Dar acum eu jinduiesc spre ade cu totul în
văr şi, iată, sufletul meu se află-n mîna ta şi dacă- obiectul exterior. Această protecţie constă în
ţi place, dăru- conştiinţa înteme
iată pe „noţiunile corecte", transm ise prin tradiţie,
* E vorba de personajul Suflet; în germană substantivul e deci pe acel
feminin (n.t.). 5 Loc. cit., p. 25.
tezaur de nedispreţuit al înţelepciunii vieţii de care
opinia pu-

* Referinţă posibilă la sufixele -heit şi -keit, cu ajutorul cărora sînt


derivate în germană, mai cu seamă din adjective, substantivele
abstracte corespunzătoare (denumind stări, calităţi, condiţii etc).
Pasajul ar putea fi deci o aluzie la ideea de regulă, de ordine. De
avut în vedere — şi nu în ultimul rind — un eventual joc de cuvinte de tip
disociativ: heit şi keit sînt constituenţii cuvîntului Heiterkeit — voioşie,
seninătate (n. f.).
6 Loc. cit., pp. 10 ş. urm.
186 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 187

blică se slujeşte la fel ca judecă torul de codul penal. în felul 280.Şi ro stin d a ceste vo rbe, din haină sco as e o
acesta, lui Epim eteu i se fixează acea lim ită care îl o glindă şi
îm piedică să se abandoneze obiectului în aceeaşi toate lucrurile dintr- un început îi desluşi şi deveni limbut
măsură în care Prometeu se abandonează sufletului. şi gre
7
Conştiinţa substituită sufletului îi terzicein acest lucru. şelile lui toate le ştiu."
întorcînd spatele lumii oamenilor şi conştiin ţei ei 281.Această scenă ilustrează perfect cuvintele lui
codificate, Prometeu cade pradă sufletului, stăpînului Jordan:
crud, şi bunului-plac aparent al acestuia, plătind cu „Society m ust be pleased if possible; if it w ill not be
nesfirşită suferinţă faptul de a fi nesocotit lumea. pleased,
Limitarea înţeleaptă pe care oconştiinţă ireproşabilă i-o it mu st b e aston ish ed; if it will neither be pleased nor aston -
8
impune lui Epim eteu îi leagă însăacestuia ochii într-atît, ished, it must be pestered and shocked".întîlnim în scena
incit îl face să-şi trăiască orb mitul, avîndperpetuu citată
sentim entul că procedează bine, căci este m ereu în un clim at aproape asem ănător. în Orient un om
acord cu aşteptările generale şi este mereu încununat bogat îşi face
de succes, îm plinind dorinţele tuturor. Aşa se doreşte cunoscută demnitatea prin aceea că nu apare în public
să fie regele, şi aşa îl reprezintă Epimeteu pînă la decît spri
sfîrşitul său lipsit de glorie, însoţitfiind pînă atunci de jinit de doi sclavi. Epimeteu se foloseşte de această
aplauzele mulţimii ce îl fac să-şi simtă spa tele puternic. poză pentru
încrederea de sine, lipsa spiritului autocritic, cre dinţa a face impresie. De binefacere, se cuvin pe loc legate
nestrămutată în valoarea lui obştesc acceptată, lipsa de admones
îndoială în propria „faptă dreaptă" şi conştiinţa tarea şi moralizarea. Iar dacă nici acestea nu prind,
împăcată care îl definesc ne îngăduie să recunoaştem celălalt tre
uşor caracterul descris deJordan. A se compara vizita lui buie cel puţin înfricoşat cu imaginea propriei sale
Epimeteu la Prometeu bolnav,cind regele Epimeteu vrea să-şi josnicii. Căci
vindece fratele în suferinţă: „Şidupă ce au săvîrşit totul se reduce la a produce impresie. O locuţiune
toate acestea, regele înainta, sprijinindu-sepe doi americană ne
prieteni, unul de-a dreapta, celălalt de-a stînga, salută şi spune că în Am erica au succes două feluri de oameni:
aceia care
rosti aceste cuvinte, însoţite de gînduri bine
ştiu ceva şi aceia care se prefac cu abilitate că ştiu.
intenţionate:
Adică, apa
277.«Din inimă îm i pare rău de tine, Prom eteu, iubite
renţa are uneori tot atît de mult succes ca prestaţia
frate!
reală. Extra
Dară să prinzi curaj, căci, iată, o unsoare am aici, în
vertitul de acest fel lucrează precumpănitor cu
orice su
aparenţa. Intro
ferinţă încercată şi care miraculos tămăduieşte de
vertitul vrea s-ostrăpungă şi abuzează în acest scop de
arşiţă şi friguri
munca
deopotrivă, şi deci spre uşurare, ca şi spre pedepsire,
sa. Dacă îi unim pe Prometeu şi pe Epimeteu într-o
tu poţi s-o singură per
foloseşti.» soană, obţinem un om care în afară este Epim eteu
278.Şi vorbind astfel, luă o vergea, de ea legă şi înăuntru
unsoarea strîns Prom eteu, ceea ce face ca am bele tendinţe să se
şi cu mişcări solem neîi întinse totul, precaut. Dară irite reciproc
Prom eteu, şi fiecare să încerce să atragă eul definitiv de
de cum simţi mirosul şi privi unsoarea, cu silă îşi partea sa.
întoarse capul.
Regele atunci glasul şi-1 schimbă, să strige se porni şi
să prezică, 2. Comparajie între Prometeul lui Spitteler şi
aprins de zel: acela al lui Goethe
279.«De mai m are pedeapsă tu cu adevărat duci
lipsă, căci 282. Nu este lipsit de interes să se compare acest
nu ţi-e de folos a sorţii tale de pînă-acum a mod de a-1 concepe pe Prometeu cu descripţia pe care
învăţătură.» i-o face acestuia Goethe. Cred că am suficiente motive
să presupun că Goethe aparţine mai degrabă tipului
extravertit decît celui introvertit că-

7Loc. cit., pp. 120 ş. urm.


8Jordan, loc. cit., p. 31: „Dacă este posibil, societatea trebuie să fie
satis
făcută; dacă nu poate fi satisfăcută, trebuie uimită; dacă nu
poate fi nici sa
tisfăcută, nici uimită, trebuie să fie iritată şi zguduită."
188 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR IN LITERATURA 189

mia i-1 atribui pe Spitteler. O dovadă completă în Al soarelui ce-apune


sprijinul acestei presupuneri ar putea s-o aducă doar Se înfiripă înspre slăvi
cercetarea şi analiza întinsă şi atentă a biografiei Din Caucazu-n neguri,
lui Goethe. Ipoteza mea se sprijină pe o sumă de Cu linişte învăluindu-mi sufletul,
impresii pe care nu le iau în discuţie ca fiind in- Păstrîndu-mi-o vie şi-n clipe de restrişte,
suficient de probante. Aşa sporitu-mi-au puterile,
283. Nu este nevoie ca atitudinea introvertită să Sorbind din ceru-ţi aer, cîte-o gură."
9

coincidă în mod necesar cu figura lui Prometeu,


respectiv figura tradiţională a acestuia poate fi şi
284. Şi la Goethe, Prometeu depinde de sufletul
altminteri interpretată. De pildă, o versiune diferită
său. Privinţă în care asemănarea cu Prometeul lui
oferă Platon în Protagoras, unde cel care distribuie forţele
Spitteler este considerabilă. Aşa, de pildă, acesta se
vieţii făpturilor tocmai plămădite din lut şi foc de
adresează Sufletului: „Şi dacă mi le-au răpit pe
către zei nu este Prometeu, ci Epimeteu. Aici, ca şi
toate, rămîn peste măsură de bogat atîta timp cît tu
în mit, Prometeu este în principal (în acord tocmai
îmi mai rămîi şi mă numeşti «amicul meu» cu gura-
cu gustul antic) cel iscusit în viclenie şi
ţi dulce şi laşi să cadă asupra mea privirea
inventivitate. La Goethe, găsim două versiuni. în 10
chipului tău mîndru şi plin de har." în ciuda
fragmentul dramatic din 1773, Prometeu este
asemănării dintre cele două figuri şi a relaţiilor lor
înfruntătorul, creatorul şi plămăditorul sigur pe
cu sufletul, există între ele şi o substanţială
sine, asemenea zeilor şi dispreţuindu-i pe zei.
deosebire: Prometeul lui Goethe este un creator, un
Sufletul său este Minerva, fiica lui Zeus. Raportul
plăsmuitor ale cărui figuri de argilă sînt însufleţite
dintre Prometeu şi Minerva prezintă multe
de Minerva. La Spitteler, el nu este creator, este pasiv,
asemănări cu acela dintre Prometeu şi Suflet la
doar sufletul îi este creator, dar activitatea sa zămislitoare
Spitteler. Astfel, Prometeu se adresează Minervei:
rămîne ascunsă şi misterioasă. La plecare, Sufletul
„De la-nceput cuvîntul tău Mi-a fost a cerului îi spune lui Prometeu: „Şi-acuma eu de tine mă
lumină! De parcă sufletu-mi cu sine-ar fi despart, căci, iată, o lucrare mare mă adastă,
vorbit Şi sieşi s-ar fi dezvăluit, Şi armonii cerînd uriaşă trudă şi spre a o înfăptui de multă
11
congeniale în el din sine-ar fi vibrat: Iată ce- grabă e nevoie." S-ar zice că la Spitteler sufletul
au fost vorbele tale. Aşa că eu nu eram eu, Şi asumă fapta creatoare prometeică, în vreme ce
cind gîndeam că eu vorbesc Vorbea o Prometeu însuşi suferă doar chinul sufletului
zeitate, Iar cind ziceam că zei vorbesc Eu creator. La Goethe, Prometeu e activ, în primul rînd
însumi doar vorbeam. Asta-i cu tine şi cu în direcţie creatoare, înfruntîndu-i pe zei în temeiul
mine, Iţi aparţine din străfund Iubirea-mi
tocmai al propriei puteri de creaţie:
pentru totdeauna!" Şi mai departe:
„Cine m-a ajutat împotriva
„Aşa cum dulcele amurg
trufiei Titanilor? Cine m-a
scăpat de la moarte, De
la robie?

9 Goethe, Prometheusjragment. [Traducere de Mihai Isbâşescu, în


Goethe,
Opere, 2. Teatru 1, Editura Univers, Bucureşti, 1986, pp. 197-
198 (n. t.)].
10Spitteler, toc. cit., p. 25.
11Loc. cit., p. 28.
190 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 191
Nu tu săvirşit-ai 287. Pandora, această enigmatică figură a mitului
toate, Inimă sfînt prometeic, este aici fiica zeilor; cu excepţia unei
12
arzătoare?" singure relaţii foarte profunde, ea este absolut
independentă de Prometeu. Această versiune se
285. în acest fragment Epimeteu este palid caracterizat; cu sprijină pe istoria mitului, în care femeia intrată în
totul inferior lui Prometeu, el este avocatul sentimentului colec relaţie cu Prometeu este fie Pandora, fie Atena.
tiv care nu vede în slujirea sufletului decît un fel de Prometeul mitic este legat sufleteşte de Pandora
„îndărătni sau Atena, precum la Goethe. Spitteler însă
cie". El îi vorbeşte lui Prometeu după cum operează o remarcabilă scindare, sugerată — ce-i
urmează: drept — şi de mitul istoric, în care Prometeu-
„Eşti singur doar! Pandora s-a contaminat de analogia Hefaistos-
Te îndîrjeşti plăcerea s-o ignori, Atena. Goethe privilegiază versiunea Prometeu-
Atena. La Spitteler, în schimb, Prometeu este
Cînd zeii, tu,
sustras sferei divine şi primeşte un suflet propriu.
Ai tăi şi lumea, cerul, toţi
13 Divinitatea sa şi relaţia mitică arhetipală cu
Din plin se simt a fi un tot." Pandora se păstrează ca o contrapartidă cosmică în
286. Indicaţiile din acest fragment dramatic sînt prea spora spaţiul celest şi acţionează pe cont propriu.
dice pentru a putea să identificăm pe baza lor Lucrurile care se petrec în lumea de dincolo sînt
caracterul lui Epi acelea care se desfăşoară în spaţiul de dincolo de
meteu. în schimb, trăsăturile pe care Goethe i le conştiinţa noastră, adică în inconştient. Astfel incit
Interludiul Pandora este o reprezentare a ceea ce se
conferă lui Pro
petrece în inconştient, în timpul suferinţelor lui Pro-
meteu prezintă o diferenţă tipică faţă de acelea ale
meteu. Dispărînd din lume şi distrugînd ultima
personajului
punte ce îl leagă de ea, Prometeu se cufundă în
omolog al lui Spitteler. La Goethe, Prometeu
adîncul sinelui propriu, îşi este sieşi unică
plăsmuieşte şi ac
vecinătate, unic obiect. El ajunge astfel
ţionează în lumea exterioară, aşază în spaţiu figuri
„asemenea lui Dumnezeu", căci potrivit definiţiei,
modelate de
Dumnezeu este fiinţa care odihneşte pretutindeni în
el şi însufleţite de sufletul său, umple lumea de sine şi îşi este, în virtutea omniprezenţei sale,
zămislirile pu întotdeauna şi oriunde, propriul obiect. Evident, Pro-
terii sale creatoare, fiind totodată învăţătorul şi meteu nu se simte nicidecum asemenea lui
educatorul oa Dumnezeu, ci doar extrem de nefericit. După scena
menilor. La Spitteler, tot ce îl priveşte pe în care Epimeteu vine şi scuipă şi el pe mizeria lui
Prometeu merge în Prometeu, acţiunea se strămută în spaţiul de
interior, se absoarbe în întunecimea adîncului dincolo, fireşte în momentul în care toate relaţiile
sufletesc, tot aşa cu lumea ale lui Prometeu fuseseră refulate pînă la
după cum el însuşi se resoarbe din lume, exilîndu- anulare. Acestea sînt momentele în care, potrivit
se din chiar experienţei noastre, conţinuturile inconştientului au
patria sa restrînsă, spre a deveni cumva şi mai cele mai mari şanse de a dobîndi autonomie şi
invizibil. Potrivit 14
vivacitate pînă într-acolo îneît să domine conştiinţa .
principiului compensator al psihologiei noastre analitice, într-un Starea lui Prometeu se oglindeşte în inconştient
astfel de caz, sufletul, adică personificarea după cum urmează: „Şi în zorii aceleiaşi zile
inconştientului, tre întunecate, pe o pajişte tăcută şi pustie, de
buie să fie cu deosebire activ, pe cale de a pregăti
o operă care
deocamdată este însă invizibilă. în afară de
pasajul citat mai
există la Spitteler o descriere completă a acestui
proces de echi
valenţă scontabil. Anume în Pandorazwischenspiel
(Interludiul
Pandora).
12 Goethe, op. cit. [De fapt, aceste versuri figurează în oda
Prometheus 14 Cf. Jung, Der Inhalt der Psychose (Gesammelte Werke, III), Wandlun-
(probabil din 1774), care urma să deschidă ultima parte a gen und Symbole der Libido (reeditare: Symbole der Wandlung [Gesammelte
poemului dramatic Werke, V]), DU Beziehungen zwischen dem Ich und dem Unbewufiten
mai sus citat. Versiunea româna ii aparţine Măriei Banuş. (Gesammelte Werke, VII).
Goethe, Poezii şi
poeme. Editura Tineretului, Bucureşti, (1964), p. 87 — n. t.\.
13 Goethe, loc. cit., p. 213.
192 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR tN LITERATURĂ 193

deasupra tuturor lum ilor, um bla Dum nezeu, creatorul a dorei. Giuvaerul Pandorei este o imagine inconştientă în
toată viaţa, parcurgînd cercul blestemat, potrivit cu oglindă care reprezintă simbolic adevărata lucrare a
firea stranie a bolii sale tainice şi rele. sufletului lui Prometeu. Din text e r iese lim pede că e vorba
16
288.Căci din pricina bolii nu putea desăvîrşi ocolul, nu de un dumnezeu-mîn-tuitor, de o reînnoire a soarelui.
îi era Această nostalgie se exprimă în boala divinităţii, care
dată tihna pe cărarea tălpilor sale, ci trebuia în veci, tînjeşte după renaştere şi de aceea treaga în sa forţă
cu acelaşi vitală se scurge înapoi în centrul sinelui său, adi că în
pas, în fiecare zi şi an de an, să dea înconjur pajiştii adîncul inconştientului din care viaţa se naşte din nou.
tăcute, cu De aceea şi apariţia giuvaerului în lum e este descrisă
mersul greoi şi capul plecat, cu fruntea încreţită şi într-un fel care aminteşte de imaginile naşterii lui Buddha
chipul schi din Lalita-vistara:Pandora aşază giuvaerul sub un nuc, tot
monosit, cu ochiul înceţoşat, privind fără răgaz spre aşa cum Maya naşt e pruncul sub smochin.
mijlocul 292.„Sub copac, în umbra miezulu i de no apte, ardea pojar
cercului. şi scînteia şi scapără fără oprire, iar pe bolta
289.Şi în vreme ce îşi împlinea şi azi ca-n fiecare zi întunecată, aseme
destinul nea luceafărului dimineţii, străluceau pînă departe
nemilos iar de mîhnire îşi pleca mai tare capul şi îşi fulgerele dia
tîra de obo mantine.
seală mai mult pasul, iar de vegherea rea a nopţii, 293.Chiar şi albinele şi fluturii plutind în dans peste
izvorul vieţii grădina
secat părea să-i fie, iată, se ivi din noapte şi din în floare alergau sprepruncul minunat,jucîndu-se şi
revărsat de zori zbenguin-
Pandora, mezina lui, apropiindu-se cu pas şovăitor şi du-se în jurul lui [...], iar din văzduhuri, în grea
cădere, se lăsau
cuviincios
ciocîrliile în jos, lacom e să slăvească noua faţă m ai
de locul sfint, şi se-aşeză apoi sm erit de-o parte,
frum oasă
dînd cu privi
a soarelui şi privind de aproape strălucirea dalbă a
rea, sfielnică, bineţe şi întrebînd cu a gurii tăcere plină
razelor, ini
de cinsti
15 ma li se oprea [...]. Iar pe deasupra tuturo r dom nea
re."
părinteşte
290.Este fără doar şi poate evident că Dum nezeu
şi blînd copacul ales cu coroana uriaşă, cu haina grea
suferă de şi verde,
boala lui Prom eteu. C ăci după cum acesta îşi ocrotind cu mîinile-i regale faţa pruncilor săi.
revarsă întreaga 294.Şi toate acele ramuri multe se aplecau iubitor şi se
pasiune, întregul libido asupra sufletului, asupra lumii înco
lăuntrice, voiau spre pămînt, ca şi cum ar fi vrut să stăvilească
consacrîndu-se integral slujirii sufletului, tot astfel şi printr-un
Dum ne gard privirile străine pentru ca, geloase, num ai ele
zeul său merge „în cerc" înurul j centrului lumii, să se bucure
istovindu-se de farm ecul nem eritatului dar, şi toate m iile de
asemenea lui Prometeu care este pe cale de a se frunze delicat
stinge. Ceea ce însufleţite tremurau şi vibrau de plăcere, şopteau de
vrea să însemne că libidoul său a trecut în em oţie bu
inconştient, unde ur curoasă, închipuind în acorduri susurate un dulce cor
mează să pregătească un substitut, căci libidoul de glasuri
este o energie pure: «Cine ar fi ştiut ce se odihneşte sub acoperişul
care nu dispare fără urmă , ci produce întotdeauna un umil, cine
17
echivalent. ar fi bănuit ce giuvaer se află în mijlocul nostru.»"
Echivalentul este Pandora şi ceea ce ea îi aduce 295.Cînd pentru Maya a bătut ora naşterii, ea a adus
părintelui său: copilul
anum e un giuvaer încîntător pe care vrea să îl ofere pe lum e sub sm ochinul Plaksa ce îşi apleca crengile
oam enilor protector
pentru a le dom oli suferinţele.
291.Traducînd acest proces în sfera um ană a lui 16Referitor la motivul giuvaerului şi al renaşterii, vezi Wandlungen
und
Prom eteu,
Symbole der Libido (reeditare: Symbole der Wandlung [Gesammelte Werke,
vom spune că: în vreme ce acesta, aflat sub condiţia V]) şi Psychologie undAlchemie (Gesammelte Werke, XII).
„asemănării 17Spkteler, loc. cit., pp. 126 ş. urm.
cu divinitatea", suferă, Sufletul lui pregăteşte o
lucrare hărăzită
alinării suferinţelor om enirii. Sufletul lui Prom eteu
năzuieşte
astfel să ajungă la oameni. Cu toate acestea,
lucrarea pe care el
o plănuieşte şi o înfăptuieşte nu este întocm ai cu
aceea a Pan-

15 Spkteler, loc. cit., p. 107.


194 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR lN LITERATURA 195
pînă la pămînt. Bodhisattva incarnat emană în lume o armonie cu starea dată a lumii, cea prometeică, în
lumină imensă, strălucitoare, natura şi zeii iau parte la schimb, nu este — motiv pentru care trebuie să lucreze
naşterea lui. Iar cînd păşeşte pe păm înt, un lotus mare în favoarea reînnoirii lumii. Ea creează astfel o nouă
creşte sub tălpile sale şidin el, Bodhisattva, în picioare, atitudine faţă de lume (giuvaerul dăruit lumii), fără însă
contemplă lumea. De aici form ula tibetană de rugăciune: a găsi ecou la Epimeteu. Cu toate acestea, recunoaştem
om mani padme hum = oh, despregiuvaerul din lotus! fără dificultate că darul Pandorei este o încercare de
Clipa renaşterii îl află pe Bodhisattva sub copacul ales rezolvare simbolică a problemei, semnalată deja cu
Bodhi, unde el se transformă în Buddha, ilumina tul. prilejul discutării scrisorilor lui Schiller: e vorba de
Această renaştere sau reînnoire este însoţită, ca şi problema unirii funcţiei diferenţiate cu cea
naşterea, de aceeaşi lumină strălucitoare şi de aceleaşi nediferenţiată.
miracole ale naturiişi apariţii divine. 299. înainte de a merge mai departe în elucidarea acestei
2%. în imperiul lui Epimeteu însă, unde nu stăpîneşte chestiuni, să ne reîntoarcem la Prometeul lui Goethe.
decît conştiinţa, nu şi sufletul, giuvaerul nepreţuit se După cum am văzut, există deosebiri clare între
pierde. Furios pe mărginirea lui, îngerul îl mustră: „Şi Prometeul creator al lui Goethe şi acela suferind al lui
oare nu ţi-a fost ţie un suflet hărăzit, de vreme ce Spitteler. O altă distincţie importantă este relaţia cu
asemeni dobitoacelor ai fost atît de necioplit şi fără Pandora. La Spitteler, Pandora este un duplicat al
minte să te ascunzi dedivinitatea minunatăV™ sufletului lui Prometeu, care aparţine sferei divine; la
297.Se vede că giuv a e rul Pa nd o rei es te o reî nno ire Goethe, în schimb, ea este în întregime creatura şi fiica
a lui titanului, deci dependentă în chip absolut de el. Deja
Dumnezeu, un nou dumnezeu; dar toate acestea se petrec în sfe relaţia lui cu Miner-va face din Prometeu un substitut al
ra divină, adică în inconştient. Presimţirile lui Vulcan, iar faptul că Pandora este creaţia lui şi nu a
evenim entului, care zeilor arată că el este un demiurg, sustras sferei umane. De
se preling în conştiinţă, nu sînt sesizate de aceea Prometeu spune:
elem entele epimetei- „Şi cînd gîndeam că eu vorbesc,
ce, dominate de raporturile cu lumea. Spitteler Vorbea o zeitate, Iar cînd ziceam
reprezintă pe larg că zei vorbesc, Eu însumi doar
19
această idee în paragrafele următoare, în care vorbeam."
vedem cum lu
mea, deci conştiinţa, cu atitudinea ei iraţională,
300. La Spitteler, în schimb, Prometeu e lipsit de orice caracter
îndreptată către
divin, chiar sufletul său nu e decît un demon neoficial,
obiectele exterioare, este incapabilă să aprecieze
divinitatea este pusă pentru sine, separată de uman. în
corect valoarea
schimb, versiunea lui Goethe este antică pentru că
şi semnificaţia giuvaerului. Din această pricină, el se subliniază caracterul divin al titanului. în Pandora lui Goethe
pierde pen avem din fericire a face cu o piesă care ne oferă o
tru totdeauna. caracterizare mai completă a lui Epimeteu decît
298.Dumnezeul reînnoit sem nifică o atitudine fragmentul discutat pînă acum. Iată cum se prezintă el
reînnoită, adi aici:
că posibilitatea unei noi intensificări a vieţii, o
„Ziua-mi de noapte nu se mai alege Şi-mi duc
redobîndire a ei,
a numelui nefericire: Căci Epimetheus
căci, din punct de vedere psihologic, Dum nezeu
înseam nă în m-au numit zămislitorii, «Cel ce
totdeauna valoarea supremă, cantitatea m axim ă de gîndeşte-apoi», cel ce-ntîmplarea
libido, acti
vitatea psihologică vitală optimă. în consecinţă, pentru
Spitteler,
atitudinea prometeică şi cea epimeteică se dovedesc
a fi insufi
ciente. Cele două tendinţe se disociază, cea
epim eteică este în

18Loc. cit., p. 160. Spitteler reprezintă faimoasa conştiinţă a lui


Epimeteu
ca pe un mic animal. Ea corespunde de altfel instinctului animalic al oportu
nităţii.
19Loc. cit., pp. 132 ş. urm.
196 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 197

Grăbită-o retrăieşte-n gînd S-o înalţi; ea demult in inalturi


trudind Pentru-al posibilului tulbure umbla. De-i asemui ce-i bun, lingă ea
imperiu. Atîta trudă i-a fost pare prost; De vorbeş te, dreptatea a ei
tînărului dată încît, vezi c-a fost. împotrivă de-i stai, vezi că-
nerăbdător, pornit în viaţă ndată te-a-nfrint De eziţi să-i slujeşti,
Necugetat, am înhăţat prezen t îi cazi rob, la pămînt. Pentru bun şi
doar, Noilor griji adăugind noi frumos are-ndată răspuns. Să nu te
20
chinuri." făleşti: te-mblînzeşte de-ajuns. Dacă
ea iţi e ţinta, porţi aripi la pas. Dacă-
301. Prin aceste cuvinte, Epimeteu îşi ţi iese din cale, pe loc ai rămas. De-
caracterizează fiinţa: el reflectează la trecut şi nu se ai in faţă oprelişti, te-nalţă cu ea: Şi
mai poate desprinde de Pandora pe care (potrivit averea şi mintea-nţeleaptă ţi-ai da!
legendei antice) o luase de soţie, adică el nu se Se pogoară în lume cu chipuri o mie
mai poate izbăvi de amintirea ei; ea însăşi îl
— Pe ape pluteşte, mergînd pe
părăsise demult, lăsîndu-i-o în loc pe fiica ei
cîmpie; După sacre măsuri
Epimeleia, Grija, şi luînd-o cu sine pe Elpore,
străluceşte, vibrează. Conţinutul dă
Speranţa. Aici Epimeteu este înfăţişat atît de clar
formei nobleţe de rază — îi dă ei şi-şi
încît putem recunoaşte funcţia psihologică pe
care o reprezintă, în vreme ce Prometeu este şi în dă sieşi supremă putere. Astfel fost-a
21
Pandora acelaşi creator şi plăs-muitor care se în cale-mi: copil şi muiere."
trezeşte în zorii fiecărei zile mînat de acelaşi imbold
neostoit de a zămisli şi a acţiona asupra lumii, 303. După cum reiese limpede din aceste versuri,
Epimeteu, chinuit de griji, de temeri şi de gînduri Pandora are pentru Epimeteu semnificaţia unei
apăsătoare, se lasă în voia fanteziilor, a viselor şi a imagini a sufletului, ea îi reprezintă sufletul: de aici,
amintirilor sale. Pandora apare ca o creatură a lui puterea ei dumnezeiască, superioritatea de
Hefaistos, respinsă de Prometeu, dar aleasă drept nezdruncinat. Oriunde sînt repartizate astfel de
soţie de Epimeteu. Despre ea, acesta spune: atribute unor personaje anume se poate cu
„De la astfel de comoară-i bun şi chinul." siguranţă conchide că acestea sînt purtătoare de
simboluri, respectiv imaginile sînt conţinuturi pro-
302. Pandora este pentru el un giuvaer de preţ, supremul iectate ale inconştientului. Căci acestea din urmă
bun chiar: acţionează cu acea supraforţă descrisă mai sus şi,
în special, în acel mod caracterizat de Goethe
„Dar pe veci a mea e ea, cea minunată!
excelent prin versul:
Fericirii gustat-am preaplinul bogat! Stăpînind
frumuseţea, de ea m-am legat: S-a ivit „De-ai în faţă oprelişte, te-nalţă cu ea."
cum alai primăverile-şi scot. Cunoscînd-
o, am prins-o, şi asta-a fost tot! Precum 304. Aceste cuvinte descriu exemplar
negura cetii, smint eala s-a dus: M-a atras intensificarea afectivă particulară a anumitor
spre pămînt — şi spre ceruri, în sus. Tu conţinuturi conştiente asociate unor conţinuturi
cuvinte s-o lauzi să cauţi ai vrea, inconştiente analoage. Intensificarea are în ea ceva
de-monic-constrîngător, are deci un efect „divin"
sau „diabolic".
20 Ooethe, Pandora. [Traducere de Grete Tartler, în Goethe, Opere, 3. Teatru, II.
Editura Univers, Bucureşti, 1986, pp. 400-401 - n. t.) 21 Pandora, [Loc. cil., pp. 420-421 — n. t.]
198 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURA 199
PSIHOLOGICE

305.A m s pu s că , în fra gm en tu l d ra m a tic al lu i G o ethe, în sc him b , s e lu ptăc u sen tim entele de in fe rioritate care îl - co
P ro - pleşesc fără voia lui şi îi tulbură nu m ai puţin starea de
24
m eteu este extrav ertit. îl regă sim tot aş a şiPand în ora, spirit.
cu deo 307.Prometeu dinPandora nu mai corespunde aceluia al lui
s ebirea că aici îi lip seş te rela ţia c u su fletu l, cu Sp ilteler. El este simplă aspiraţie colectivă către
p eren ita tea in activitate, sem -
conştientă, în locul lui, Epimeteu este acela care, ca introvertit, nificînd — prin unilateralita te — o refula re a eroticii.
s e în d re a p t ă s p r e i n t e ri o r . E l s e a d în c e ş t e î n Fiul său
25
r e fl e c ţii, e v o c ă Ph ileros es te p asiu ne ero tică p ură; că ci în c alita te de
fiu al
a m intiri d in m o rm în tu l trec utului, „g în d eşte". Este cu
tatălui său, el trebuie — precum ad es ea copiii — s ă
to tu l d i
recupereze
fe rit d e p er so n a ju l o m o lo g a l lu i S p ittele r . P u tem d e
p rin c o n s trîn g e re in c o n ş tien t ă c ee a c e p ă rin ţ ii s ă i n u
a c ee a să a u p u tu t
spun em c ă aici (înPan dora lu i G o eth e) s -a prod us ceea trăi. Fiica lui Epim eteu, nechibzuită, gîndind abia
c e am succesiv fap
s ug erat m ai sus , res p ec tiv a su m a rea de că tre tei, es te s em n ific a tiv E p im el eia = G rija . P h iler o s o
P rom eteu a a titu iu b eş te p e
dinii extra vertite, active, ia r de către Epim eteu a celei E p im elei a , fiica P a n d o r ei, şi a s tfel , v in a lu i P ro m et eu
intro ver d e a fi
tite, m editativ e. r esp in s-o p e a cea sta este ră scu m pă ra tă . T o tod a tă ,
306.A ces t P rom eteu este d ec i în fo rm ă ex tra v ertită Pro m eteu ş i
P rom e- Ep im eteu seu nc.se prin a c eea că rîvn a pr im ului s e
teul introvertit al lui Spitteler. în Pandora, el creează în d o ved eşte a
scopuri fi er o tis m n em ărturis it, ia r perp etu a întoa rc ere în
c olec tiv e; în tr-u n m un te şi-a ins tala t o verita bilă u rm ă a celui
d e al doilea. îngrijorare r aţională care a r vrea s ă
întrep rind ere
stă vileasc ă ac
c a re fab ric ă artic o le d e u tilita te pentru to ată lu m ea.
tivita tea productivă al u i Pr om eteu şi să o lim iteze la
El es te d e p rop or ţii
a c ee a sep a ra t d e lu m ea s a in terio a r ă , d e c a r e leg a t rezon abile. A cea s tă înc erc a re de r ezolv a re a lui
r ă m în e, d e G o eth e, izv o -
a c ea s tă d ată , Ep im eteu, leg a t d e g în direa şi sim ţirea rînd s-a r zic e d in tr-o p siho lo gie ex trav ertită , ne
s ecu nd ară r ead uce la so
şi pur reactiv ă a extravertitului, că reia îi revin toate luţia lui Spitteler pe car e am părăsit-o spre a ne
ca racter ele ocupa de figura
funcţiei m ai puţin diferenţiate. De aici şi faptul că lui P rom eteu la Goethe.
Epimeteu este 308.A sem enea d um n ezeu lui suă, Prom etcul lu i S p itteler se
la bunul-plac al Pandorei care îi este în toate privinţele îndepărtează de lume, de periferie, fixîndu-şi privirea
superioară. spre inte
Psihologic, ac ea sta înseam nă că funcţia epim eteică rior, spre c entru, spre acel „pas aj îngust" al
inconştientă R ena şterii. Această
a ex tr a v e rtitu lu i, şi a n u m e to c m a i a c e a rep r ez en t a r e con cen trare sa u in trov ertirc cond uce tre ptat libido ul în incon
ştient. Ac tivita tea con ţinuturilor inconştiente es te
fa n t a s t ă ,
astfel fortifi
m edita tivă şi rum inătoare, es te întărită de intervenţia
cată; sufletul începe să „lucreze" şi creea ză o operă
sufletulu i.
care încear
D a c ă . su fletu l s e a flă în l eg ă tu r ă c u fu n cţ ia m a i p u ţin că să treacă din inconştient în conştient. C on ştiinţa
d ifer en posedă două
ţiată, putem conchide că funcţia valoric superioară, atitudini: una prom et eic ă, c e abs trag e din lum e
respectiv di libidoul şi îl in-
ferenţiată, este prea colec tivă , ad ică s e află în slujba troverteşte, fără să dea nimic; cealaltă, epim eteică, ce
conştiinţei dă necon
22
co le ctiv e şi n u în a c ee a a lib er tă ţii. O r i d e cît e o ri tenit, lipsită de suflet şi călău zită de exigenţele
apare o obiectu lui exte
astfel de situaţie — şi apare foarte des — funcţia m ai rior. Sem nificaţia p sihologică a gestului prin care
puţin dez Pandora oferă
v oltată, adică „cealaltă parte", este întărită de o lum ii darul ei este ac eea că un produs in conştient, d e
eg ocentricitate m are va
patolog ică, ceea ce vrea să spună că extra vertitul îşi loare, se află pe punctul de a atinge conştiinţa
extravertită, adică
um ple tim
de a intra în relaţie cu lum ea reală. Deşi latura
p u l l ib e r c u m e d it a ţ ii m e l a n c o l i c e s a u i p o h o n d r i c e ,
prom eteică, adică
dacă nu
23
chiar cu fantezii isterice sau cu alte simp to m; eintrov ertitu l, maladivă a
24 Compensator, poate să apară in această situaţie o
22„Heit" şi „Keit" la Spitteler. creşte
23în locul lor poate apărea, compensator, o sociabilitate sporită, jvităţii consacrate muncii, slujind de asemenea refulării.
un comerţ 25 Phileros = acela pe care îl iubeşte Eros.
social intens în a cărui variaţie febrilă se caută uitarea.
260 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 261

slujeşte în acest caz de oglindă erotică. într-o zi, atribute simbolice ale Bisericii-fecioare au o evidentă
boşimanul se întoarce supărat acasă de la pescuit, căci origine erotică, confirmată de însăşi provenienţa lor din
nu prinsese nim ic. Cade obicei, copilul îi vine bucuros în Cîntarea Cîntărilor, iar, pe deasupra de interpretarea
întîmpinare. Tatăl însă punemîna pe el şi-1 strînge pe explicită în acelaşi sens pe care o furnizează Părinţii
loc de gît. Fireşte, apoi îl plînge cuaceeaşi buim ăceală Bisericii. Simbolul turnului din Litania loretană are
cu care îl ucisese. aceeaşi origine şi se sprijină, probabil din acest motiv,
450.Acest caz arată desluşit identitatea dintre obiect şi pe un fundament analog. Atributul „de fildeş" al turnului
afec este neîndoielnic de natură erotică, prin faptul că se re-
tul corespunzător. Este limpede că o astfel de feră la culoarea şi netezimea pielii („pieptul lui e scut
137
mentalitate împie de fildeş" ). Dar şi turnul ne apare în raporturi al căror
dică orice organizare superior protectoare a hoardei. caracter erotic este limpede formulat în Cîntarea Cîntărilor, 8,
Ea este un 10. „Zid sînt eu acum şi sînii mei sînt turnuri." Este
factor nefavorabil reproducerii şi înmulţirii speciei şi evident vorba de relieful sinilor, deci de consistenţa lor
trebuie de plină şi fermă, la fel ca în versul 5, 15: „Stîlpi de
aceea, în cazul unei specii cu vitalitate puternică, marmoră sînt picioarele lui." Tot astfel şi în versurile 7,
refulată şi re- 5: „Gitul tău e stîlp de fildeş" şi „Nasul tău este ca
modelată. Izvorît din acest scop şi slujindu-i, sim bolul turnul din Liban", prin care se înţeleg zvelteţea şi carac-
retrage terul impunător. Aceste atribute corespund senzaţiilor
obiectului o anumită cantitate de libido, tactile şi organice care sînt situate în obiectiv. După
devalorizîndu-1 relativ cum o stare de spirit sumbră vede totul cenuşiu, iar una
şi conferind subiectului o supravaloare. Această voioasă, totul luminos şi colorat, tot astfel tactilul se
supravaloare se află sub influenţa senzaţiilor sexuale subiective, în
referă însă la inconştientul subiectului. Acesta este acest caz a senzaţiei de erecţie, ale cărei calităţi sînt
situat astfel transferate asupra obiectului. Psihologia erotică a
între o determinantă exterioară şi una inferioară, Cintării Cîntărilor utilizează pentru obiect, în vederea sporirii
ceea ce îi oferă valorii sale, imaginile trezite în subiect. Psihologia
posibilitatea alegerii şi o relativă libertate. Bisericii foloseşte însă aceleaşi imagini spre a orienta
451.Simbolul provine întotdeauna din reziduuri libidoul asupra obiectului figurat; psihologia lui Hermas face
arhaice, din mai întîi din imaginea inconştient trezită în el un scop în
engrame aparţinînd istorici tribale, despre a căror sine, destinat să încorporeze acea idee de deosebită
origine şi ve importanţă pentru mentalitatea de atunci, anume
chime se poate specula mult, dar despre care nu se stabilizarea şi organizarea concepţiei despre lume şi a
poate stabili atitudinii creştine recent cîştigate.
nim ic precis. Ar fi şi cu totul fals să se deducă
simbolurile din b) Relativitatea noţiunii de Dumnezeu la Meistcr
izvoare personale, de exem plu din sexualitatea Eckhart
individuală re 452. Procesul parcurs de Hermas reprezintă în mic
fulată. O astfel de refulare poate oferi cel mult ceea ce s-a petrecut în mare în psihologia Evului Mediu
cantitatea de li timpuriu: redescoperirea femeii şi crearea simbolului
bido necesară activării engram ei arhaice. Engram a feminin al Graalului. Hermas a văzut-o pe Rhoda în altă
însă cores lumină, dar masa de libido pusă
punde unui mod funcţional ereditar care îşi
datorează existenţa 137 Cîntarea Cîntărilor, 5, 14.
nu unei refulări sexuale seculare, ci faptului în sine al
diferenţie
rii instinctelor. Diferenţierea instinctelor însă a fost şi
este o mă
sură biologică necesară, care nu este specifică doar
speciei uma
ne, ci se m anifestă şi în atrofia sexuală a albinelor
lucrătoare.
Am dedus provenienţa simbolului, în cazul de faţă a
simbolului
recipientului, din reprezentări arhaice. După cum la
baza acestui
simbol se află reprezentarea originară a uterului, tot
astfel putem
presupune o origine analoagă şi în legătură cu
simbolul turnului.
Acesta ar putea aparţine seriei simbolurilor falice, atît
de abun
dent citate de istoria sim bolurilor. Faptul că tocmai
în clipa în
care trebuie să îşi refuleze fantezia erotică, la
vederea patului
ademenitor, lui Hermas i se impune un simbol falie, corespun
zător probabil erecţiei, nu este de mirare. Am văzut
că şi alte
264 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR IN LITERATURĂ 265

456. Ajungem astfel la sarcina propriu-zisă a acestui anume doză de conştientizare, care le face să apară ca
capitol, anume la lămurirea relativităţii simbolului. Prin ţinînd de subiect şi de aceea ca subiectiv condiţionate.
relativitatea lui Dumnezeu înţeleg opinia după care Este acesta cazul misticilor.
Dumnezeu nu este „absolut", adică desprins de 457. Nu trebuie să înţelegem însă de aici că am
subiectul uman şi dincolo de toate condiţiile omeneşti, avea de-a face cu o primă apariţie a ideii de relativitate a
ci este în anume sens dependent de subiectul uman, lui Dumnezeu. La primitivi există în mod natural şi în
între Dumnezeu şi om funcţionînd o relaţie reciprocă şi principiu o relativitate a lui Dumnezeu, prin aceea că
inevitabilă, în aşa fel incit omul poate fi înţeles ca o pe o treaptă inferioară se admite pretutindeni o viziune
funcţie a lui Dumnezeu, iar acesta ca o funcţie a a lui Dumnezeu de natură pur dinamică, adică
omului. Pentru psihologia noastră analitică, ştiinţă pe Dumnezeu este o forţă divină, forţă a sănătăţii, a
care trebuie să o concepem empiric, imaginea lui sufletelor, a medicinei, a bogăţiei, a căpeteniei etc. care
Dumnezeu este expresia simbolică a unei stări psihice poate fi captată prin anumite tehnici şi utilizată pentru
sau a unei funcţii, caracterizată prin aceea că este producerea lucrurilor necesare vieţii şi sănătăţii
neapărat superioară voinţei conştiente a subiectului, oamenilor, ocazional şi pentru obţinerea de efecte magice
puţind de aceea impune sau face posibile fapte şi ostile. Primitivul simte această forţă ca situată atît
prestaţii inaccesibile efortului conştient. Acest impuls înăuntru cît şi în afara lui, adică atît ca forţă vitală
extrem de puternic — în măsura în care funcţia lui proprie, cît şi ca „medicină", în amuleta pe care o
Dumnezeu se manifestă în acţiune — sau această poartă, ori ca influenţă emanînd de la căpetenia sa.
inspiraţie ce depăşeşte intelectul conştient provin de Aceasta este prima reprezentare atestată a unei forţe
la o stază a energiei în inconştient. Prin această spirituale care pătrunde şi umple totul. Psihologic, forţa
acumulare libidi-nalâ sînt însufleţite imagini pe care fetişului sau prestigiul vraciului este o evaluare su-
inconştientul colectiv le posedă ca posibilităţi latente, biectivă inconştientă a acestor obiecte. în fapt, este
printre care imagoul lui Dumnezeu, acea amprentă care din vorba deci de libidoul care se găseşte în inconştientul
timpuri imemoriale este expresia colectivă a subiectului şi care poate fi perceput în obiect, pentru
influenţelor celor mai puternice şi mai necondiţionate că orice inconştient activat apare proiectat.
exercitate asupra conştiinţei de concentrările inconştiente Relativitatea lui Dumnezeu care se manifestă în mistica
ale li-bidoului. Pentru psihologia noastră, obligată ca medievală este, prin urmare, o reîntoarcere la stările
ştiinţă să se limiteze, în interiorul graniţelor trasate primitive. Reprezentările orientale înrudite ale Ătman-
cunoaşterii noastre, la domeniul empiric, Dumnezeu nu ului individual şi supraindividual nu sint regresiuni la
este nici măcar relativ, ci este o funcţie a condiţia primitivă, ci o dezvoltare constantă,
inconştientului, anume manifestarea unei mase libidi- corespunzătoare esenţei Orientului, cu punctul de
nale scindate care a activat imagoul divin. Pentru pornire în primitivitate şi cu păstrarea principiilor
concepţia metafizică, Dumnezeu este fireşte absolut, desluşit manifestate încă de atunci. Reîntoarcerea la
adică existînd pentru sine. Ea traduce astfel şi o primitivitate nu ne uimeşte în măsura în care orice formă
desprindere totală de inconştient, ceea ce psihologic de religie cu adevărat vie organizează cultic sau etic
înseamnă că nu sîntem conştienţi de fptul că acţiunea una sau alta din tendinţele primitive ce fac să se
divină izvorăşte dinlăuntrul nostru. în schimb, reverse spre ea tocmai forţele instinctuale, cauză a
138
concepţia despre relativitatea lui Dumnezeu înseamnă desăvîrşirii fiinţei umane în procesul religios. Această
că o parte importantă a proceselor inconştiente este cel reîntoarcere la primitivitate sau legătura neîn-
puţin vag recunoscută ca fiind alcătuită din conţinuturi
psihologice. Această opinie poate apărea, fireşte, acolo 138 Exemplele sînt aici foarte numeroase. Am indicat cîteva în Wandlun-gen
und Symbole der Libido (reeditare: Symbole der Wandlung [Gesammelte Werke, V]).
unde se acordă sufletului o atenţie mai marc decit
obişnuit, ceea ce produce o retragere a conţinuturilor
inconştientului din proiecţiile lor în obiecte, şi o dotare
a lor cu
266 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURA 267

treruptă cu ea, precum în India, reprezintă contactul cu biserica, nu doar vorbele şi lucrările rele, ci aşijderea
pămîntul matern, sursă a oricărei forţe. Pentru cele bune. Căci piedica este în el: în el Dumnezeu nu a
concepţiile prea raţional sau prea etic diferenţiate, devenit încă lume. Altminteri, s-ar simţi în tot locul şi în
aceste forţe instinctuale sînt de natură„impură". Dar preajma tuturor oamenilor bine şi apărat: l-ar avea
izvoarele vieţii sînt atît limpezi, cit şi tulburi. Motiv pururi pe Dumnezeu" etc.
141

pentru care o prea mare „puritate" este lipsită de viaţă. 461. Acest pasaj este de un deosebit interes psihologic: el ne
Orice reînnoire a vieţii trece prin zone tulburi şi dezvăluie o parcelă din concepţia primitivă mai sus
înaintează spre claritate. Cu cît clarificarea şi schiţată despre Dumnezeu. „A-l aduce pe Dumnezeu de
diferenţierea sînt mai mari, cu atîtmai mică este afară" este analog părerii după care tondi
142
poate fi
intensitatea vitală, tocm ai din cauza eliminării procurat de afară. Este posibil ca la Eckhart să fie vorba
substanţelor care tulbură. Ceea ce m arele relativist care de o figură retorică, de o figură care însă lasă să
a fost Meister Eckhart a înţeles prea bine cînd a spus: transpară sensul originar. Oricum, este limpede că prin
„De aceea Dumnezeu rabdă de bunăvoie stricăciunea Dumnezeu el înţelege aici o valoare psihologică. Fapt
păcatelor şi a răbdat-o ade s ea şi a dat-o cel mai adesea atestat de propoziţia după care acela care şi-1 aduce
tocmai acelora pe care i-a ales săînfăptuiască lucruri pe Dumnezeu de afară este tulburat de obiecte. Cine î!
mari. lată: cine a fost mai iubit de Domnul nostru şi mai are pe Dumnezeu în afară îl arc în mod necesar
apropiat de El decît au fost apostolii? Nu e nici unul proiectat în obiect, iar obiectul do-bîndeşte astfel o
care să nu fi căzut, toţi au păcătuit de moarte. Ceea supravaloare. în acest caz, obiectul exercită o influenţă
ce El a dovedit adesea în N oul şi Vechiul Lcgăm înt prin
nemăsurată asupra subiectului, menţinîndu-1 într-o
aceia care m a i apoi i-a u fo st cei m ai iubiţi; şi astăz i
anumită dependenţă servilă. Eckhart are probabil în
ra reori se m ai a ude ca oameni care nu s-au rătăcit
vedere această bine cunoscută legătură cu obiectul,
cumva mai înainte să ajungă să înfăptuiască lucruri
139 care face ca lumea să apară în rolul lui Dumnezeu,
mari."
adică al unei mărimi absolut determinante. De aceea el
458.Pe de-o parte, datorită pătrunderii sale
adaugă că pentru un astfel de om, Dumnezeu nu a
psihologice, pe
devenit încă lume, deoarece lumea îi ţine loc de
de alta datorită altitudinii simţirii şi gîndirii sale
Dumnezeu. Dacă l-ar poseda în sine însuşi, atunci l-ar
religioase, Mei
avea pe Dumnezeu (tocmai această valoare) întotdeauna ca
ster Eckhart este cel mai strălucit reprezentant al
obiect, ca lume, şi atunci Dumnezeu i-ar deveni lume. în
orientării cri
acelaşi text, Eckhart afirmă: „Cine este într-o stare
tice din sînul Bisericii sfîrşitului de veac XIII. Iată de
ce voi da dreaptă de spirit se simte bine pretutindeni şi în
mai jos o serie de citate din reflecţiile sale care îi pun preajma tuturor oamenilor; cine este într-o stare
în lumină nedreaptă de spirit, acela se simte rău pretutindeni şi
143
concepţia relativistă despre Dumnezeu: în preajma tuturor. Un suflet drept îl are pe Dumnezeu la sine." Cel
459.„C ăci om ul este cu adevărat Dum nezeu, iar care posedă această valoare se simte pretutindeni
Dum nezeu bine, el nu depinde de obiecte, adică nu are nevoie de
este cu adevărat om."
140 nimic şi nu speră să obţină de la obiect ceea ce îi
lipseşte. Rezultă de aici că la
460.„în schimb, acela pentru care Dumnezeu nu este un ast
fel de bun lăuntric trebuie să şi-1aducă pe 141Geistliche Unterweisung, 4. H. Buettner, loc. cir., voi. II, p. 8.
Dumnezeu de afară, 142Conceptul de libido la populaţia Batak, in J. Wameck, Die
de aici şi de- acolo — de unde îl ca ută în chip Religion
neîndestul ător der Batak. Tondi este numele forţei magice în jurul căreia se roteşte,
ca să spun
prin anum ite lucrări, prin oam eni sau locuri: dar
aşa, totul.
tocm ai aşa nu 143H. Buettner, loc. cit., voi. II, pp. 6 ş. urm.
îl are şi atunci lesne vine ceva care îl tulbură. Şi
anum e îl tul
bură nu doar tovărăşia rea, ci şi cea bună, nu doar
strada, ci şi

139F. Pfeifer, Deutsche Mysriker, 1857, voi. II, p. 557.


140Von den Hindernissen an wahrer Geistlichkeit. in H. Buettner, Meister
Eckharts Schriften und Predigten, 1909, voi. II, p. 185.
268 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 269
Eckhart, Deumnezeu este o stare psihică, mai exact Acestei dezvoltări istorice generale a noţiunii de suflet i
spus, o stare psihodinamică. se opune concepţia psihologiei analitice potrivit căreia
462.„în al doilea rînd, prin împărăţia lui Dumnezeu noţiunea de suflet nu se acoperă cu totalitatea funcţiilor
înţele psihice. Noi definim sufletul, pe de-o parte, ca relaţie cu
gem sufletul. Căci sufletul este alcătuit asemenea inconştientul, pe de alta, şi ca o personificare a
Dumnezeirii. conţinuturilor inconştiente. Din punctul de vedere al
Prin urmare, tot ce s-a spus aici despre împărăţ ia lui culturii este regretabil că mai există încă personificări
Dumnezeu, ale unor conţinuturi inconştiente, după cum din unghiul
in măsura în care Dumnezeu însuşi este această de vedere al unei conştiinţe cultivate şi diferenţiate
îm părăţie, se este regretabil că mai există conţinuturi inconştiente.
poate în adevăr spune şi despre suflet.Totul s-a Deoarece însă psihologia analitică se ocupă de omul
făcut prin el, real şi nu de omul cum ar trebui să fie potrivit unor
continuă Sfîntul Ioan.Despre suflet este vorba căci anumite opinii, rezultă că acele fenomene care îi
sufletul este determină deja pe primitivi să vorbească de „suflete"
Totul. El este totul prin faptul că este o ima gine a lui continuă să se producă, tot aşa după cum există
Dumnezeu. nenumărate persoane aparţinînd unor popoare
Ca atare, ci este însă şi împărăţia lui Dumnezeu [...] europene de cultură care cred în fantome. Chiar dacă
în aseme noi elaborăm doctrina „unităţii eului", după care nu pot
nea măsură este Dumnezeu în suflet, spune un exista complexe autonome, natura se dezinteresează cu totul de
maestru, îneît în atare abstracţiuni.
treaga sa fiinţă-Dum nezeu se sprijină pe su flet. 464. Aşa cum l-am definit, Dumnezeu este un conţinut
Atunci cînd inconştient, o personificare, în măsura în care este
Dumnezeu este în suflet este o stare mainaltă
î decît atunci gîndit personal; el este o imagine sau expresie, în
cînd măsura în care este gîndit doar — sau în principal —
sufletul este în Dumnezeu: faptul că el este în dinamic; deci în esenţă, el este asemenea sufletului,
Dumnezeu nu îl atunci cînd acesta e gîndit ca personificare a unui
face încă preafericit, îl face însă faptul că Dumnezeu conţinut inconştient. Concepţia lui Meister Eckhart este
este în el. de aceea pur psihologică. Atîta timp cît — după cum
Fiţi încred inţaţi: Dumnezeu este el însuşi spune el — sufletul este doar în Dumnezeu, el nu
preafericit în su- trăieşte starea de beatitudine. Dacă înţelegem prin
„beatitudine" o stare vitală deosebit de sănătoasă şi de
463.Sufletul, această noţiune cu sensuri şi interpretări potenţată, atunci ea nu există, după Eckhart, atîta timp
mul cît dynamis, libidoul ca Dumnezeu, se ascunde în obiecte. Căci
tiple, corespunde — considerată din punct de vedere atîta timp cît valoarea principală, sau Dumnezeu, după
istoric — Eckhart, nu se află în suflet, forţa este în exterior, deci
unui conţinut care trebuie să beneficieze de o anume în obiecte. Dumnezeu, adică valoarea principală,
autonomie trebuie să se retragă din obiecte şi să ajungă în suflet;
în interiorul limitelor conştiinţei, căci altminteri nu i- fapt ce coincide cu „o stare mai înaltă", iar pentru
ar fi venit Dumnezeu semnifică „beatitudine". Din punct de vedere
nimănui ideea de a atribui sufletului o esenţă psihologic, aceasta înseamnă că: dacă libidoului ca
autonomă, ca şi Dumnezeu, adică supravalori proiectate, i se
145
cum ar fi un lucru obiectiv perceptibil. El trebuie să recunoaşte natura proiectată , iar prin această
fie un con recunoaştere obiectele îşi pierd din
ţinut avînd spontaneitate şi, consecutiv, o stare
145 Trebuie să evităm a înţelege greşit recunoaşterea unei
parţial incon proiecţii drept
ştientă ca orice complex autonom. Primitivul arc, de
regulă, du
pă cum se ştie, mai multe suflete, adică mai multe
complexe cu
un grad înalt de autonomie, în aşa fel îneît ele i se
im pun ca
fiinţe separate (la fel ca în cazul unor persoane
suferind de boli
mintale!). Pe o treaptă superioară numărul sufletelor
se micşo
rează într-atît îneît pe cea mai înaltă treaptă culturală
atinsă, su
fletul se dizolvă cu totul în conştiinţa tuturor
proceselor psihice,
continuînd să existe doar ca punct final al acestora.
Această ab
sorbţie a sufletului este nu doar un semn al culturii
occidentale,
ci şi al celei orientale. în budism, totul se topeşte în
conştiinţă,
chiar Samskâras, forţele plăsmuitoare inconştiente, nu
sînt achi
ziţionate şi transform ate decît prin autodezvoltare
religioasă.

144 Vom Gottesreich. H. Buettner, loc. cit., voi. II, p. 195.


270 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 271

importanţă, atunci Dumnezeu este considerat ca ţinînd lectabilă. Acest sentiment de beatitudine însufleţeşte
de individ şi astfel apare un sentiment vital mai înalt, toate momentele caracterizate de sentimentul unei
adică o nouă declivitate. Dumnezeu, adică intensitatea vieţi debordante, deci toate momentele sau stările în
vitală cea mai înaltă, se află atunci în suflet, în care stazele se curmă fără împotrivire, în care nu este
inconştient. Ceea ce nu trebuie înţeles în sensul că necesar a face un lucru sau altul spre a găsi un drum sau a
Dumnezeu ar fi cu totul inconştient şi că ideea însăşi obţine un efect anume. Există situaţii şi stări de spirit în
de Dumnezeu ar scăpa conştiinţei. Ci mai degrabă că care totul „merge de la sine", unde nu este necesar a crea cine
valoarea principală se află altundeva situată, respectiv ştie ce condiţii care să promită bucurie sau plăcere.
înăuntru, nu în afară. Nu obiectele sînt atunci factorii Semnul de neuitat al acestei bucurii care, nepăsătoare
autonomi, ci Dumnezeu a devenit un complex la lumea din afară, ţîşneşte din interior înflăcărînd totul,
psihologic autonom. Un complex autonom este însă este vîrsta copilăriei. „Inocenţa" este de aceea un
întotdeauna doar în parte conştient, căci el se asociază simbol al condiţiei interioare particulare sub care apare
doar condiţionat eului, adică niciodată în aşa fel îneît „beatitudinea". A fi ca un copil înseamnă a poseda o
eul să îl poată cuprinde integral, împrejurare în care rezervă de libido, capabilă încă să se reverse. Libidoul
nu ar mai fi autonom. copilului curge în lucruri şi copilul cucereşte astfel
465. De aceea din acest moment determinant nu mai este lumea, iar treptat se şi pierde pe sine în contact cu
obiectul supravalorizat, ci inconştientul. Din inconştient lumea, potrivit limbajului religios, căci lucrurile cîştigă
vin influenţele determinante, adică le ştim şi le simţim cu timpul în valoare. Apoi vine dependenţa de lucruri.
că vin din inconştient, ceea ce face să apară „o De aici rezultă necesitatea jertfei, adică retragerea
unitate a fiinţei" (Eckhart), o relaţie dintre conştient şi libidoului, tăierea legăturilor. Doctrina intuitivă a
inconştient în care ponderea inconştientului este sistemului religios încearcă astfel să adune din nou
dominantă. Trebuie să ne punem acum întrebarea de energie, ea însăşi reprezintă prin simbolurile ei acest proces
146
unde vine această beatitudine sau voluptate a vieţii de acumulare. Supravaloarea obiectului produce în
(ânan-da, cum numesc indienii starea de Brahman). în raport de subvaloarea subiectului o declivitate inversă,
această stare, valoarea mai înaltă se află pe partea motiv pentru care libidoul ar curge înapoi către subiect,
inconştientului. Există deci o declivitate în conştient, dacă nu l-ar opri forţele conştiinţei. E firesc să regăsim
ceea ce înseamnă că inconştientul apare ca mărime la primitivi practici religioase, căci aceştia îşi pot fără
determinantă, în vreme ce eul conştiinţei reale dispare dificultate urma instinctul, cînd intr-o direcţie, cînd în
aproape cu totul. Această stare seamănă foarte bine, alta. Prin practicile religioase ei îşi procură din nou
pe de-o parte, cu aceea a copilului, pe de alta, cu aceea a primiti- forţa magică necesară sau îşi aduc înapoi sufletul
vului, influenţat de asemenea în mare măsură de pierdut peste noapte.
inconştient. S-ar putea spune, în mod convingător, că 466. Punctul de reper al marilor religii „nu este din
restabilirea stării pa-radisiace de odinioară este cauza această lume"; este dată astfel direcţia de mişcare a
acestei beatitudini. Rămîne de lămurit motivul pentru libidoului către interiorul subiectului, adică spre
care această stare iniţială este atît de de- inconştient. Retragerea generală şi introvertirea
libidoului produc acolo o concentrare libidinală,
simplu proces intelectual. Recunoaşterea intelectuală dizolvă o simbolizată printr-un „obiect preţios", în parabole, prin
proiecţie doar atunci cînd aceasta este oricum deja gata pregătită „perla preţioasă", prin „comoara din ogor". Această din
pentru a fi dizolvată. A scoate prin judecată intelectuală şi prin
voinţă libidoul dintr-o proiecţie care nu este deja pregătită pentru urmă comparaţie e folosită şi de Eckhart care o
aşa ceva este cu neputinţă. interpretează astfel: „«împărăţia cerurilor e ca o
146 William Blake, misticul englez, spunea în 77i<- Marriage of Heaven and comoară ascunsă într-un ogor», spune Cristos. Acest
Heli. „Energy is eternal delight." [Energia este desfătare eternă — n. ogor e sufletul — în care stă ascunsă comoara
t.\. The Writings of William Blake, Londra, 1925, voi. I, p. 182.
împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea Dumnezeu e
preafericit în
272 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURA 273
147
suflet, aşijderea orice făptură." Această interpretare te care posedă o mare valoare, deopotrivă spirituală şi
coincide cu aprecierile noastre psihologice. Sufletul afectivă. Dacă, aşa cum spune Eckhart, sufletul este în
este personificarea inconştientului. în inconştient se Dumnezeu, el încă nu a atins starea de beatitudine, cu alte
află comoara, adică libidoul scufundat sau absorbit în cuvinte, atunci cînd această funcţie de percepţie este
introversie. Masa libidinală este numită „împărăţia lui inundată în întregime dedyna-mis, nu se produce o stare de
Dumnezeu". Ea semnifică unitatea sau unirea cu fericire. în schimb, atunci cîndDumnezeu este în suflet, deci
Dumnezeu, viaţa în împărăţia lui, adică într-o stare în cînd sufletul ca vas înţelege in conştientul şi se
care o masă preponderentă de libido zace în configurează pe sine ca imagine şi ca simbol ale acestuia,
inconştient şi determină de acolo viaţa conştientă. atunci se produce o stare de fericire. Vedem de aicică starea de
Libidoul concentrat în inconştient vine dinspre obiect, fericire este o stare creatoare.
dinspre lumea a cărei preponderenţă anterioară o 467.Şi astfel, Meister Eckhart rosteşte aceste cuvinte
determinase. Pe atunci, Dumnezeu era „în afară", acum frumoa
acţionează din „interior", este comoara ascunsă, se: „Atunci cînd sînt întrebat: «De ce ne rugăm, de
interpretată ca „împărăţie a lui Dumnezeu". Ceea ce ce postim,
exprimă evident faptul că libidoul acumulat în suflet de ce facem toate lucrările bune, de ce sîntem
reprezintă o relaţie cu Dumnezeu (împărăţia lui botezaţi, de ce
Dumnezeu). Ajungînd la concluzia că sufletul este [ . . . ] Dumnezeu s-a făcut om?», răspund: «Pentru ca
împărăţia lui Dumnezeu, Mcister Eckhart îl concepe ca Dumnezeu
pe o relaţie cu Dumnezeu, iar pe Dumnezeu drept forţa să se nască în suflet şi sufletul, la rîndu-i, în
care lucrează în el şi care este percepută de el. Eckhart Dumnezeu. Natura
mai numeşte sufletul şi imaginea lui Dumnezeu. Concepţiile dinăuntru a oricărei seminţe semnifică griul şi orice
etimologice şi istorice ale sufletului lasă limpede să se metal sem
148
vadă că el este înţeles ca un conţinut care ţine pe de-o nifică aurul şi orice naştere,o/nu/.'"
parte de subiect, pe de alta de lumea spiritelor, adică de 468.Eckhart exprimă clar ideea de dependenţă a lui
inconştient. De aceea sufletul are întotdeauna în el Dumne
ceva pămîntesc şi ceva de duh. Acelaşi lucru este zeu de suflet şi totodată faptul că sufletul este locul
valabil şi pentru forţa magică, forţa divină, în concepţiile de naştere
primitivului; în schimb, formele superioare de cultură îl al lui Dumnezeu. Potrivit consideraţiilor noastre de
separă net pe Dumnezeu de om, pentru ca în cele din urmă mai sus,
să îl ridice pe culmile celei mai pure idealităţi. Sufletul această din urmă idee este uşor de înţeles. Funcţia
nu îşi pierde niciodată poziţia intermediară. El trebuie de percepţie
de aceea abordat ca o funcţie situată între subiectul (sufletul) sesizează conţinuturile inconştientului şi, în
conştient şi adîncurile inconştientului, inaccesibile calitate de
subiectului. Forţa (Dumnezeu) determinantă, acţio-nînd funcţie creatoare, dă naştere, în formă simbolică, la
din aceste adîncuri este modelată de suflet, adică dynamis}*®
acesta creează simboluri şi imagini, el însuşi nefiind decît Ceea ce zămisleşte sufletul sînt, din punct de vedere
imagine. Prin imagini, sufletul transferă conştiinţei psihologic,
forţele inconştientului. El este astfel recipient şi imagini pe care raţiunea le consideră lipsite de
transportator, organ de percepţie pentru conţinuturi valoare. Ele şi
inconştiente. Ceea ce percepe el sînt simbolurile. sînt lipsite de valoare în sensul că nu se pot
Acestea sînt însă energii plăsmuite, forţe, adică idei valorifica eficient
determinan- şi nemijlocit în lumea obiectivă. Prima lor posibilitate
de utili
147 H. Buettner, loc. cit., voi. II, p. 195. zare este cea artistică, în măsura în care subiectul
dispune de o
150
capacitate de exprimare în domeniul artei. O a doua modali
15 1
tate de utilizare o constituie speculaţia filozofică , o a
treia
este cea cvasireligioasă care duce la erezii şi la
întemeierea de
secte; o a patra posibilitate este utilizarea forţei
cuprinse în ima-

148Von Jer Erfullung. H. Buettner, Iov. cit., voi. I, p. 1.


149După Eckhart sufletul este atit ceea ce înţelege, cit şi ceea
ce este
înţeles. Buettner, loc. cit., voi. 1, p. 186.
150Iată cîteva exemple literare: ETA. Hoffmann, Meyrink, Barlach
(Der
rore Tag), iar pe o treaptă mai înaltă: Spitteler, Goethe (Faust), Wagner.
151Nietzsche în Zarathustra.
274 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 275
gini pentru orişice formă de excese. Ultimele două Dumnezeu". Această condiţie însă nu e aceea a fericirii
utilizări şi-au găsit în mod deosebit de limpede expresia (cum observă just Eckhart), deoarece e vorba, în raport
în direcţia encratică (ascetică) şi antitactică (anarhistă) cu viaţa zilnică, de un act negativ, de o coborîre către
a gnosticii. deus absconditus ale cărui calităţi sînt foarte diferite de
153
469. Conştientizarea imaginilor are indirect acelea ale Dumnezeului care străluceşte în plină zi.
importanţă şi pentru adaptarea la realitate, în măsura în 470. Eckhart vorbeşte despre naşterea lui Dumnezeu
care relaţia cu lumea reală înconjurătoare este eliberată ca despre un proces frecvent repetabil. într-adevăr,
de adaosurile fantastice. Valoarea principală a procesul la care ne referim aici este de natură
imaginilor stă însă în fericirea şi bunăstarea subiectivă, psihologică; inconştient, el se repetă aproape
independent de condiţiile exterioare favorabile sau neîntrerupt şi doar marile sale oscilaţii ne sînt relativ
nefavorabile. Adaptarea este desigur un ideal. Dar ea conştiente. Prin noţiunile de sistolă şi diastolă Goethe
nu este întotdeauna cu putinţă, căci există împrejurări în a intuit corect fenomenul. Este probabil vorba de un ritm
care singura adaptare posibilă este suferinţa al vieţii, de vibraţiile forţelor vitale care sînt de regulă
resemnată. Această formă de adaptare pasivă este inconştiente. Aceasta ar putea fi şi motivul pentru care
mijlocită şi înlesnită de dezvoltarea imaginilor fanteziei. terminologia existentă este aici precumpănitor
Spun „dezvoltare", deoarece fanteziile nu sînt la început decît religioasă sau mitologică, deoarece astfel de expresii şi
materie primă de valoare îndoielnică. Motiv pentru care formule se referă în primul rînd la fapte psihologice
ele trebuie supuse unui tratament care să le ducă la inconştiente şi nu la fazele lunii sau la alte fenomene
achiziţionarea acelei forme capabile să Ic facă să planetare, cum pretinde adesea explicaţia ştiinţifică a
evolueze la maximum. Acest tratament este o miturilor. Deoarece avem precumpănitor de-a face cu
chestiune de tehnică pe care nu pot să o dezvolt în procese inconştiente, ne lovim de cele mai mari
acest context. Pot doar să amintesc, din raţiuni de dificultăţi atunci cînd este vorba să ieşim din limbajul
claritate, că există două modalităţi de tratare, respectiv figurat al ştiinţei noastre pentru a atinge nivelul figurat
metoda reductivă şi metoda sintetică. Prima metodă al altor ştiinţe. Respectul faţă de marile taine ale
reduce totul la instinctele primitive, ultima dezvoltă din naturii, pe care limba religioasă se străduie să le
materialul dat un proces de diferenţiere a personalităţii. exprime în simboluri sacralizate de timp, de valoare
Metoda reductivă şi cea sintetică se completează semnificativă şi de frumuseţe, nu este cu nimic micşorat
reciproc, căci reducerea la instinct conduce la realitate, de faptul că psihologia se extinde şi la aceste domenii,
la o supraevaluare a realităţii şi astfel la necesitatea pînă acum închise ştiinţei. Noi împingem simbolurile
sacrificiului. Metoda sintetică dezvoltă fanteziile simbolice ceva mai înapoi şi scoatem la lumina zilei o parcelă a
care rezultă din libidoul introvertit prin sacrificiu. Pe domeniului lor, fără a cădea însă în eroarea de a crede
baza acestei dezvoltări apare o nouă atitudine faţă de că am făcut altceva decît să producem un nou simbol
lume, care din cauza diferenţei ei asigură o nouă pentru ceea ce a fost din toate timpurile o enigmă.
declivitate. Am denumit această trecere către noua Ştiinţa noastră este şi ea o limbă de imagini, dar este
atitudine funcţie transcendentă}^- în atitudinea mai adaptată vieţii practice decît vechea ipoteză
reînnoită reapare, în calitate de prestaţie pozitivă, li- mitologică ce se exprima în reprezentări concrete şi
bidoul scufundat mai înainte în inconştient. Ea nu, ca noi, în noţiuni.
corespunde unei adevărate întoarceri la o nouă viaţă.
Este simbolul naşterii lui Dumnezeu. Şi invers. Cînd 153 Eckhart spune: „De aceea mă întorc din nou către mine însumi,
libidoul se retrage din obiectul exterior şi se cufundă în acolo aflu cel mai adînc lăcaş, mai adînc decît iadul însuşi; căci şi de
acolo mă mînă nenorocirea mea: nu pot să scap de mine! Aici
inconştient, atunci „sufletul se naşte în
înăuntru vreau să stau şi aici vreau să rămîn! Von dem Zcrne der Seele
und von ihrer rechten Stâne. Beutt-ner, loc. cit., voi. I, p. 180.
152 Cf. mai jos paragraful corespunzător din capitolul Definiţii cu
studiul meu Die transzendente Funktion în Geist und Werk (volumul omagial închinat
lui Daniel Brody [Gesammelte Werke, Vili)).
27 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR tN LITERATURA 277

471.Sufletul, spune Eckhart, „1-a făcut pe penhauer. Dumnezeu însă apare ca izvorît din
«Dumnezeu» abia Dumnezeire şi din suflet. Sufletul ca făptură îl
prin fiinţa lui ca creatură, în aşa fel încît „exprimă". Dumnezeu este, în măsura în care
Dum nezeu nu a existat sufletul se deosebeşte de inconştient şi în măsura
în ain te ca su fletul s ă fie cev a crea t. în urm ă cu o în care percepe forţele şi conţinuturile
v rem e am inconştientului, şi Dumnezeu trece, de îndată ce
spus: «Eu sînt o cauză a faptului că Dumnezeu sufletul se scufundă in „torentul şi izvorul" forţei
este Dumnezeu!» inconştiente. Astfel, Eckhart afirmă în altă parte:
Dumnezeu se are pe sine de la suflet: faptul de a fi „Cînd am ieşit din Dumnezeu, toate lucrurile au
Dumnezeu, spus: «Există un Dumnezeu!» Iată, ceea ce nu mă
15 4
îl are de la sine însuşi." poate face preafericit, căci în atare privinţă eu mă
472.„Dar şi D umnezeu devine şi trece."
155
exprim ca făptură. Dar în străpungere, pentru că
473.„Deoarece toate făpturile îl exprimă, vreau să stau liber în voinţa lui Dumnezeu şi liber
Dum nezeu devine. şi de această voinţă a lui Dumnezeu şi de toate
Cînd mai zăboveam încă în adîncul şi la tem elia lucrările sale şi de Dumnezeu însuşi — acolo sînt mai
D um nezeirii, mult decît toate făpturile, acolo nu sînt nici
în torentul şi în izvorul ei, nim eni nu mă întreba Dumnezeu, nici făptură: sînt ceea ce am fost şi
încotro voiam ceea ce am să rămîn, acum şi de-a pururi! Acolo mi
să ajung sau ce făceam : nu era nim eni acolo se dă un brînci care mă ridică deasupra tuturor
care m-ar fi putut îngerilor. Prin el ajung atît de bogat încît Dumnezeu,
întreba. Abia după ce m-am revărsat, toate potrivit cu ceea ce este el ca Dumnezeu şi potrivit
făpturile l-au vestit cu lucrările sale dumnezeieşti, nu îmi mai este
pe D um nezeu [...] Şi de ce nu vorbesc ele de destul: căci în această străpungere, simt ceea ce eu
şi Dumnezeu sîntem împreună. Acolo sînt ce am
D um nezeire? —
fost, nici nu cresc, nici nu scad, căci acolo sînt o
Tot ceea ce e în Dumnezeire eUnul şi despre el nu se
nemişcare care pune toate lucrurile în mişcare. Aici
poate vorbi
Dumnezeu nu mai găseşte nici un lăcaş în om,
nimic! Doar Dumnezeu face ceva;Dumnezeirea nu face
căci aici omul a cîştigat din nou, prin sărăcia lui,
nimic,
ceea ce a fost de-a pururi şi va rămîne în veci. Aici
nu are nim ic de făcut [...] şi nici nu a căutat 157
Dumnezeu este absorbit în spirit."
vreodată să facă.
475. „Ieşirea" semnifică o conştientizare a
Dum nezeu şi D um nezeirea se deosebesc precum conţinutului inconştient şi a forţei inconştiente sub
a face şi a nu forma unei idei izvorîte din suflet. Acest act
face! Cînd mă reîntorc acasă în D umnezeu, nu echivalează cu conştiinţa deosebirii de o dyna-mis
mai plăsm uiesc inconştientă, o separare a eului ca subiect de
nimic în mine şi atunci această străpungere a Dumnezeu (adică de o dynamis inconştientă) ca
mea e cu mult mai obiect. Astfel, Dumnezeu „devine". Atunci cînd
plină de splendoare decît prima mea ieşire. Căci separaţia este suspendată din nou prin
eu — acel Unul „străpungere", adică prin „tăierea" eului de lume şi
— ridic toate făpturile din propriul lor sim ţăm înt prin identificarea eului cu acea dynamis activă din
într-al meu, inconştient, Dumnezeu ca obiect dispare, devenind
în aşa fel încît sădevină şi ele Unul în m ineiCînd subiectul care nu se mai deosebeşte de eu; cu alte
mă întorc în cuvinte, eul ca produs relativ tîrziu diferenţiat este
adîncul şi la tem elia Dum nezeirii, în torentul şi din nou unit cu relaţia universală, dinamică şi
izvorul ei, nu mistică („partici-pation mystique" a primitivilor). Aceasta
m ă întrea bă nim eni deunde vin sau unde am fo st: este cufundarea în „to-
nimen i nu
mi-a sim ţit lipsa. Iată ce înseamnă: «Dum nezeu 157 Von der Armut am Geiste. Buettner, loc. cit., voi. I, pp. 176 ş.
156
trece»." urm.
474. După cum rezultă din aceste citate, Eckhart
deosebeşte
între Dumnezeu şi Dumnezeire, Dumnezeirea fiind
totul care nu
se ştie şi nu se posedă pe sine, în reme v ce Dumnezeu
apare ca
o fu ncţie a sufletului,după cum sufletul a pa re ca
o fu ncţie a
Dumnezeirii. Aceasta pare să fie forţa demiurgică
universală; în
termeni psihologici: instinctul zămislitor, creator,
care nu se ştie
şi nu se are pe sine, comparabilcu voinţa în
concepţia lui Scho-

154Vom Schaue» Gottes und von Seligkeit. Beuttncr, loc. cit., voi. I,
p. 198.
155Von des Geistes Ausgang und Heimkehr. Buettner, loc. cit., voi. I,
p. 147.
156Buettner, loc. cit., voi. I, p. 148.
278 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 279

rentul şi în izvorul ei". Nenumăratele analogii cu Eu sint ca El la fel de mare, El e atît de mic precum sînt eu: El nu
reprezentările Orientului sînt vădite. Persoane mai poate să fie peste mine, eu nu pot fi sub El!
autorizate decît mine le-au pus în evidenţă în cadrul
unor studii amănunţite. Existenţa aces tui paralelism, în mine Dumnezeu e focul, iar eu lumină sint in
fără influenţă directă, demonstrează însă că Eck hart El, Nu oare împreună adine de tot uniţi sintem?
gîndeşte din adîncul spiritului colectiv, comun atît La mine el ţine mai mult ca la Sine, eu ţin la El mai mult ca
Orientului cît şi Occidentului. Baza comună, de care nu la mine, îi dăruiesc atît cît El îmi dăruieşte din Sine!
poate fi făcută răspunzătoare o istorie comună, este
Dumnezeu mi-e Dumnezeu şi om: eu ii sint Lui om şi
substratul predispoziţiei prim itive a spiritului şi noţiunea
Dumnezeu, Eu setea i-o potolesc, El mă scapă de nevoi.
sa energetică de Dumnezeu, în care, activă, dynamis nu a
încremenit încă în cristalul ideii abs tracte de Dum nezeu. Dumnezeu se mlădie după noi, El ne este ceea ce
Această reîntoarcere la natura originară, această voim; Vai de noi, dacă nu sîntem ceea ce trebuie să
regresie în forme religioase către condiţiile psihice ale fim.
trecutului îndepărtat este comună tuturor religiilor vii în Dumnezeu este ce este; eu sint ce sînt;
sensul cel mai adînc al termenului, începînd cu Dar dacă-1 cunoşti pe Unul, ne cunoşti pe mine şi pe El.
identificările regresive din ceremoniile totemice ale negrilor
158
australieni şi pînă la extazele misticilor creştini ai vremii Eu nu sînt în afara Lui, El nu e în afara mea.
Eu sînt strălucirea şi Lumina Lui, iar El, podoaba mea.
şi culturii noastre. Prin aceas tă reîntoarcere este
reconstituită o stare iniţială: improbabilitatca identităţii Eu sint viaţa în fiu, tatăl sădeşte şi hrăneşte,
cu Dumnezeu care, reprezentînd o trăire foarte impre - Roadă, ce creşte din mine, e Dumnezeu, e Duhul Sfînt.
sionantă, produce o nouă declivitate; lumea este
Eu sînt pruncul şi fiul Lui, El iarăşi îmi este prunc:
recreată, căci atitudinea om ului faţă de obiect s-a
Cum de se poate ca amindoi să fim doi?
m odificat.
476.Este o datorie a conştiinţei morale istorice, ca în Eu însumi trebuie să fiu soare, să vopsesc
acest Cu razele-mi marea fără culoare a Diunnezeirii întregi."
context, în care vorbim de relativitatea simbolului lui Dumne
zeu, să ream intim de acel bărbat solitar printre 478. Ar fi ridicol să presupunem că astfel de gînduri
contem poranii îndrăzneţe, precum acelea ale lui Meister Eckhart, nu
săi, al cărui destin tragic a făcut ca propria sa viziune sînt decît pure născociri ale unor speculaţii conştiente.
Ele sînt întotdeauna fenomene istorice semnificative,
să rămînă
purtate de curenţii subterani ai psihicului colectiv. Alte
neînţeleasă. E vorba de Angelus Silesius.
mii de persoane, anonime, se află în spatele lor, cu
477.Ceea ce Meister Eckhart s-astrăduit să exprime printr- gînduri şi sentimente asemănătoare, situate sub pragul
o conştiinţei, gata să deschidă porţile unei noi epoci. în
marc încordare a gîndului şi într-o limbă în multe cutezanţa acestor gînduri glăsuieşte lipsa de grijă şi
privinţe greu siguranţa de nezdruncinat a spiritului inconştient care
inteligibilă a izbutit Silesius să ne com unice în va duce, cu consecvenţa unei legi naturale, la o
strofe scurte, reînnoire şi transformare spirituală. O dată cu Reforma,
mişcătoare şi profunde, care înfăţişează aceeaşi idee curentul a atins suprafaţa vieţii cotidiene. Reforma a
de relativi înlăturat în mare măsură Biserica, mediatoare a sal-
tate a lu i Du mnezeu pe care oîn tîlnim şi la M eister vării, şi a restabilit relaţia personală cu Dumnezeu. în
Eckhart. felul aces-
Versurile sale vorbesc de la sine:
„Eu ştiu că fără mine Dumnezeu nu poate nici o clipă să
trăiască, Dacă eu pier, e nevoit şi El să piară.

Un vierme Dumnezeu nu-1 poate face fără mine;


De nu ii îngrijesc cu El, acesta piere.

158 Spencer und Gillen, The Northern Tribes of Central Australia.


280 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR IN LITERATURĂ 281

ta s-a depăşit punctul culminant al maximei obiectivări şi să ducă astfel la acel rezultat fatal, a cărui complicaţie
a ideii de Dumnezeu. De acum încolo, noţiunea de spiritul creator a presim ţit-o şi a încercat deja sâ-i afle
Dumnezeu se va subiectiviza din ce în ce mai mult. dezlegarea.
Risipirea în secte reprezintă consecinţa logică a acestui
proces de subiectivizare. Urmarea extremă este
5. Natura simbolului unificator la Spitteler
individualismul care reprezintă o nouă formă de
„izolare" şi a cărui primejdie o constituie cufundarea în
acea dynamis inconştientă. Cultul „bestiei blonde" emană 480.Trebuie să găsim acum un răspuns la întrebarea
de la această dezvoltare, ca şi multe altele ce ne im por
tantă care este natura giuvaerului, simbol al vieţii
particularizează epoca. De îndată însă ce se produce
reînnoite, în
cufundarea în instinct, se ridică întotdeauna, de
care po etul ved e un a ducă to r de bucurie şi un
cealaltă parte, rezistenţa împotriva informului pur, a
m întuito r. Am
haoticului sălăşluind în simpla dynamis, nevoia de
adunat deja o serie de dovezi care atestă natura
formă şi lege. Cufundîndu-se în torent, sufletul trebuie
„divină", „dum
să creeze şi simbolul care conţine, reţine şi exprimă
nezeirea" giuvaerului. S-a văzut limpede că sim bolul
forţa. Acest proces propriu psihicului colectiv este cuprinde
simţit sau intuit de acei poeţi şi artişti care creează în posibilitatea unor noi declanşări energetice, în
principal pe baza percepţiilor inconştientului sau a vederea anume a
conţinuturilor inconştiente şi al căror orizont spiritual eliberării libidoului inconştient blocat. Simbolul
este suficient de larg pentru ca ei să înţeleagă, cel semnifică întot
puţin sub aspect exterior, problemele principale ale timpului deauna faptul că această form ă cuprinde o nouă
lor. m anifestare a
479. Eposul lui Spitteler Prometeu şi Epimeteu începe într-un vieţii, o m odalitate de salvare din ceea ce este
astfel de punct de răscruce psihologică: el descrie constringere şi
prăbuşirea perechilor de contrarii care mai înainte silă de viaţă. Eliberat din inconştient prin sim bol,
fuseseră unite. Prometeu, plăsmuitorul de imagini, slujitorul libidoul re
sufletului, dispare din cercul oamenilor; societatea umană prezintă o divinitate întinerită sau în genere o nouă
însăşi cade pradă lui Behemoth, adică urmărilor divinitate,
contrarii, destructive ale unui ideal depăşit. La timpul tot aşa cum , de pildă, Jahvc a înfăptuit prin
cuvenit, Pandora (sufletul) creează în inconştient creştinism trecerea
giuvaerul salvator care însă nu ajunge la omenire către figura părintelui iubitor şi în genere către o
pentru că aceasa nu îl înţelege. Schimbarea în bine se m orală mai
produce abia prin intervenţia tendinţei prometeice înaltă şi mai spiritualizată. Motivul reînnoirii
1 59
care, prin inteligenţă şi înţelegere, readuce la luciditate divinităţii este
un număr mic, apoi mare de oameni. Fireşte, această general răspîndit şi poate fi deci presupus cunoscut.
operă nu îşi poate avea rădăcinile decît în experienţa Referitor la
intimă a creatorului ei. Dar dacă nu ar fi fost vorba decît forţa mîntuitoare a giuvaerului, Pandora spune:
de elaborarea poetică a unei experienţe pur individuale, 481.„Ci, ia tă , am a uz it cî ndva des pre un nea m de
ei i-ar lipsi în bună măsură universalitatea şi o am eni
perenitatea. Ea posedă însă valoare generală tocmai bogat în suferinţe şi vrednic de îndurare, de aceea
pentru că reprezintă şi tratează nu doar probleme am născocit
intime, ci în principal problemele colective ale epocii un dar prin care de tu îmi vei îngădui, eu aş putea să
noastre, trăite în mod personal. Totuşi ea s-a lovit la le alin sau
160
apariţie de indiferenţa contemporanilor, căci aceştia sînt să le-astîmpăr durerile lor multe." Frunzele copacului
întotdeauna în marea lor majoritate chemaţi să menţină şi care
să elogieze prezentul imediat protejează naşterea cîntă: „Căci aici este prezenţa şi
aici e feri
1 61
cirea şi aici e îndurarea."
482.Mesajul „copilului minune", al noului simbol, este iubi
rea şi bucuria, deci o stare de natură paradisiacă.
Acest m esaj
este o paralelă la naşterea luiCristos, în vreme ce salutul
adresat
162
de zeiţa soarelui şi m iracolul naşterii care face ca
oam eni
aflaţi la depărtare să fie chiar în acea clipă „buni" şi
să fie bi-

159Ci. Jung, Wandlungen und Symbole der Libido (reeditare: Symbole der
Wandlung [Gesammehe Werke, V]).
160Spitteler, Promerheus und Epimetheus, Jena, 1911, p. 108.
161Loc. cit., p. 127.
162Loc. cit., p. 132.
28 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR Î N LITERATURĂ 283
163
necuvîntaţi constituie atribute ale naşterii lui Duh, lumină, străluciri Vor fi-
Buddha. Din „binecuvântarea divină" aş vrea să n bezna inimii. Duh de forţă
subliniez doar acest pasaj semnificativ: faptul „că şi putere Tu eşti sigur duhul
fiecare om îşi revede imaginile pe care cîndva, copil meu, îmboldeşte-n noi
fiind, le-a privit în strălucirea visătoare şi plină de lucrarea-ţi" etc.
164
culoare a viitorului." Ni se spune astfel limpede că
483.Acest imn se află într-un paralelism perfect
fanteziile copilăriei se pot realiza, cu alte cuvinte,
că acele imagini nu pier, ci reapar la omul adult, cu conside
trebuind să se împlinească. Bătrînul Kule, din Der tote raţiile de mai sus. Faptul că preoţii care îl
Tag
i65
al lui Barlach rosteşte aceste cuvinte: intonează resping
„Noaptea, cînd stau culcat şi pernele întunericului noul spirit al vieţii, noul simbol, corespunde întru
mă apasă, se înghesuie uneori în jurul meu lumină totul esenţei
sunătoare, pe care ochii mei o văd şi urechile mele raţionaliste a creaturilor epimeteice. Raţiunea
o aud. Şi atunci, în jurul culcuşului meu se rinduiesc caută întotdeauna
icoanele frumoase ale unui viitor mai bun. încremenite încă, soluţia pe căi raţionale, consecvente, logice, şi
dar de o superbă frumuseţe, adormite încă — dar arc dreptate în
ce) care le-ar trezi ar zămisli lumii un nou chip. toate situaţiile şi chestiunile de importanţă
Acela care ar putea să o facă [ . . . ] ar fi un erou. Dar ce medie. în cele mari
inimi ar putea atunci să bată! Cu totul alte inimi, şi decisive însă, ea nu face faţă. Raţiunea este
bătînd cu totul altfel decît o fac acum." (Despre incapabilă să cre
imagini:) „Nu stau în nici un soare şi nu sînt niciunde de eze imaginea, simbolul, care e de natură
soare luminate. Dar ele vor şi trebuie să iasă din iraţională. Atunci cînd
noapte odată. Aceasta ar fi arta de a le aduce la soare, atunci drumul raţional se înfundă — şi el se înfundă
ar trăi." Şi Epimeteu îşi doreşte imaginea, întotdeauna după
giuvaerul, el spune în convorbirea despre statuia lui o vreme — soluţia apare din direcţia din care nu
Heracles (a eroului!): „lată al imaginii înţeles, cu este aşteptată
pricepere ea ne arată că singura noastră slavă stă („Ce poate veni bun din Nazaret?"). Această
în a trăi şi a prinde prilejul de a cîştiga giuvaerul lege psihologică
care se coace deasupra capului nostru. ^ Atunci cînd, este, de pildă, temelia profeţiilor mesianice.
refuzat de Epimeteu, giuvaerul este adus preoţilor, Profeţiile însele sînt
aceştia cîntă tocmai în felul în care Epimeteu tînjise proiecţii ale inconştientului care presimte
după el. „O, vino, o, Doamne, cu îndurarea ta", evenimentele viitoare.
pentru ca imediat apoi să respingă giuvaerul ce- Deoarece soluţia e iraţională, apariţia
resc ce le fusese oferit şi să hulească. Nu este Mîntuitorului este legată
greu să recunoaştem în începutul imnului intonat de o condiţie imposibilă, adică iraţională, deci
de preoţi cîntecul protestant: de graviditatea
„Vino, vino, duh al vieţii, 167
Fecioarei. Această profeţie este, ca multe altele,
Dumnezeu adevărat! ambiguă, de
Forţa ta nu-i in zadar pildă: „Macbeth nu va cădea în puterea nici unui
Ea ne umple ne-ncetat:
duşman atîta
tim p cît pădurea din Birnam nu se va rid ica să
163Loc. cir., p. 129.
164Loc. cit., p. 128. v ină vrăjm aş
165Berlin, 1919, pp. 30 ş. urm. împotriva castelului din Dunsinan."
166Spitteler, loc. cit., p. 138. 484.Naşterea Mîntuitorului, adică apariţia
simbolului, are loc
acolo unde nu este aşteptată, anume acolo
unde o soluţie este
cel mai puţin probabilă. Astfel Isaia spune (53,
1-3): „Cine va
c re de c e e a c e n o i a m a u zi t ş i b ra ţu l
D om nu lu i c u i i s e v a
descoperi?
485.Crescut-a înaintea Lui ca o odraslă, şi ca o
rădăcină în
pămînt uscat; nu avea nici chip, nici frumuseţe,
ca să ne uităm
la El, şi nici o înfăţişare ca să ne fie drag.
486.Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni;
om al du
rerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea
căruia să-ţi aco
peri faţa, dispreţuit şi nebăgat în seamă."

167 Isaia, 7, 14.


28 TIPURI PSIHOLOGICE
4 PROBLEMA TIPURILOR IN LITERATURĂ 285
487. Mîntuirea apare nu doar acolo unde nu este
posibilul posibil. Simbolul este drumul de mijloc de-a
aşteptată, ci
lungul căruia se unesc contrariile într-o nouă
şi sub o înfăţişare, aşa cum se vede din acest pasaj,
mişcare, un curs de apă carerăspîndeşte fertilitate
care pentru
după o lungă perioadă de secetă. Tensiu nea de
judecata epimeteică nu are nimic vrednic de
preţuire. Descriind dinaintea găsirii soluţiei este comparată cu
respingerea simbolului, Spitteler nu s-a sprijinit graviditatea:
conştient pe 493.„Ca femeia însărcinată şi gata să nască
modelul biblic, altminteri lucrul acesta s-ar observa în prunc, care se
formulă zvîrcoleşte şi strigă în durerea ei, aşa am fost
rile sale. Mai degrabă el s-a adăpat din aceleaşi noi, Doamne, cu
adîncuri din toţii în faţa Ta!
care atît profeţii, cît şi creatorii şi-au extras 494.Zămislit-am, dureri de facere am avut şi am
simbolurile mîntui- născut vint!
toare. Mîntuire ţării noi n-am dat [... ]
170
488.Apariţia Mîntuitomlui semnificăunirea 495.Morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia!"
contrariilor: 4%. în actul mîntuirii se însufleţeşte ceea ce era
„Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul şi neînsufleţit, mort; din punct de vedere psihologic
leopardul se va culca aceasta înseamnă că: acele funcţii înţelenite, sterile,
lîngă căprioară; şi viţelul şi puiul de leu vor dezafectate, refulate, dispreţuite, sub- evoluate etc.
mînca împreună şi izbucnesc deodată şi încep să vieţuiască. Tocmai
un copil îi va paşte. funcţia inferioară este aceea care continuă viaţa, pe
171
489.Juninca se va duce la păscut îm preună cu cale de a se stinge în funcţia diferenţiată. Acest
urs oaica şi motiv revine în ideea de â7TOKaTâoxaoiq Jtâvrcov, din Noul
172
puii lor vor sălăşlui la un loc, iar leul ca şi boul va Testament, de restituire care este o formă înaltă,
mînca paie; evoluată a ideii universal răspînditc a mitului
490.Pruncul de ţîţă se va juca lîngă culcuşul eroului, potrivit căruia, ieşind din pîntecul balenei,
viperei şi în eroul îşi scoate afară părinţii şi îi scoate pe toţi cei
v izu ina şarpelui otrăvitor cop ilu l abia înţărcat pe care monstrul îi înghiţise mai înainte. Este ceea
îşi va întinde ce Frobenius numeşte „fu-
rişarea obştească
168 173
mîna." afară". Corelaţia cu mitul eroului este păs trată şi
169
491.Natura simbolului mîntuitor este aceea a unui copil , de Isaia, două versete mai jos (27, 1): „în ziua
cu alte cuvinte, naivitatea sau lipsa de premise a atitudinii aceea Domnul se va năpusti cu sabia Sa grea, mare
apar şi puternică, asupra Leviatanului, a şarpelui
ţine simbolului şi funcţiei sale. Această atitudine încolăcit, şi va omorî balaurul cel din Nil."
„copilăroasă" 497. O dată cu naşterea simbolului, regresia în
aduce eo ipso cu sine faptul că în locul inconştient a libidoului încetează. Regresia se
îndărătniciei şi al in transformă în progresie, stazadevine flux. Astfel,
tenţiei raţionale apare alt principiu conducător a forţa de atracţie a cauzei prime este zdro bită. De
cărui „dumne aceea spune Kule: „Şi atunci, în culcuşul meu, se rîn-
zeire" echivalează cu „puterea superioară." duiesc icoanele frumoase ale unui viitor mai bun.
Principiul director încremenite încă, dar de o superbă frumuseţe,
este de natură iraţională, motiv pentru care adormite încă — dar cel care
apare sub haina mi
racolului. Această corelaţie este foarte frumos
exprimată de Isa-
ia (9, 5): „Căci prunc s-a născut nouă, un Fiu s-
a dat nouă, a
Cărui stăpînire e pe umărul Lui şi se cheamă
numele Lui: înger
de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor,
Domn
al păcii, Părinte al veacului ce va să fie."
492.Aceste determinări redau calităţile esenţiale, pe
care le-am
stabilit mai sus, ale simbolului mîntuitor. Criteriul efectului
„di
vin" îl constituie forţa irezistibilă a impulsului
inconştient. Eroul
este întotdeauna figura înzestrată cu forţă
magică, ce face im-

168Isaia, 11, 6-8. 170 Isaia, 26, 17-19.


169„Copilul minune", la Spitteler. Cf. Kerenyi şi Jung, Einfuhrung in das 171 Cf. explicaţiile de mai sus la Scrisorile lui Schillcr.
Wesen der Mythologie [Gesammelte Werke, IX/Partea I]. 172 Epistola Sf. Apostol Pavel către Romani, 8, 19.
173 Frobenius, Das Zeitalter des Sonnengottes, 1904.
286 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR IN LITERATURĂ 287

le-a r tre zi a r ză m isli lu m ii u n n o u ch ip . A c ela ca r e a r cît o masă de libidou investeşte, sau mai bine spus se
p u t ea s ă o fa c ăar fi un e ro u: investeşte, mai mult în inconştient, cu atît creşte
M a m a : U n ero i sm cu ja le ş i n ev o i ! influenţa, posibilitatea deacţiune a inconştientului; ceea
K u le: P o a t e c ă cin e v a a r p u tea to tu ş i! ce înseamnă că toate posibilităţilefuncţionale respinse,
M a m a : A c e l a a r t r eb u i m a i în a in t e s ă -ş i î n g ro a p e -m a uzate, depăşite, pierdute cu totu l în cursul unor întregi
11
ma." ' * generaţii se însufleţesc şi încep să exercite o fluenţă in
498.Am ilustrat abun dent cu alt prilej m otivul „m am ei zm e- creseîndă asupra conştiinţei, împotriva rezistenţei adesea
175
o aic e", a stfel inc it po t să n u m ai rev in iaasup ic ra lui. deznădăjduite a judecăţii raţionale. Salvarea o aduce
Apa
simbolul care poate închide şi uni în sine conştientul şi
riţia n o ii v ie ţ i şi a n o ii f ertilit ă ţi, a c o lo u n d e n u er a
inconştientul. în vreme ce libidoul de care dispune
n im ic d e
conştiinţa se epuizează treptat în funcţia diferenţiată şi
aşteptat, este desc risă şi în Is aia, 35, 5-8 : „A tunci vor
deschide se reconstituie din ce în ce mai greu şi într-un timp din
o c h ii celo r o rb i ş i u r ech ile c elo r su r zi v o r a u zi; ce în ce mai lung, şi în vreme ce simptomele neunirii cu
499.A tu nci va s ă ri şchiop ul c a cerb uli lim ş ped e v a fi sine se îndesesc, primejdia unei inundaţii şi a unei
lim ba distrugeri provocate de conţinuturile inconştiente creşte
g î n g a v ilo r ; c ă iz v o a r e d e a p ă v o r c u r g e în p u s t iu ş i concomitent cu creşterea simbolului destinat să rezolve
p î ra i e în conflictul. Or, simbolul este foarte intim legat de ceea ce
păm înt însetat. e ameninţător şi primejdios, în aşa fel îneît el fie poate fi
500.Pă m întul cel fă ră de ap ă se v a p refac e în b ălţi şi confundat cu acesta, fie apariţia sa cheamă răul şi
ţin u tu l distrugerea. Oricum, salvarea se leagă intim de
cel însetat va fi izvor de apă. Acolo va fi veselia distrugere şi pustiire. Dacă vechiul nu ar fi pregătit să
păsărilor, iarbă, dis pa ră , nim ic nou nu a r a pă rea, ia r v echiul n u a r
trestie şi bălţi. putea şi nu ar avea de ce să fie stîrpit, atîta timp cît nu
soi. Ac o lo v a fi cale c urată şi ca le sjîn tă se v a c hem a i-ar bloca noului în mod păgubitor calea. Această
şi nu va trece pe acolo nim eni necurat şi nici nu va fi corelaţie psihologică firească apa re la Isaia, 7, 14 ş.
acolo cale înti nată. Chiar şi c ei fără de m inte v or m erge urm. Acolo se spune că o fecioară va naşte un fiu pe
pe dînsa şi nu se vo rătăci." r
care îl va numi Emanuel. Or, Emanuel înseamnă
502. S i m b o lu l m în tu ito r es te o ca le , u n d ru m p e ca rea ţvai
„Dumnezeu cu noi", adică unirea, garantată de simbolul
po a te în ainta, fă ră ch in şi fă r ă co ns trîng er e.
mîntuitor, cu dynamis latentă din inconştient. Ce
Holderlin spune înPatmos: „Aproape
Şi greu de înşfăcat e Zeul. înseamnă mai întîi această unire se poate vedea din
Dar unde-i primejdie, sporeşte versetele im ediat urm ătoare:
Şi mintuirea."* 5<M . „Că înainte ca fiul acesta să ştie să dea la o
503. S ună ca şi cînd apropier ea zeului ar reprezenta o parte răul şi să aleagă binele, pămîntul de care îţi este
prim ej teamă, din pricinacelor doi regi, va fi pustiit."
d ie, c a şi c în d d ec i c o n c en tr a re a d e lib id o d in 505.8.1.: „Şi a zis D om nul către mine: «Ia o carte
in co n ştien t a r fi m are şi
o p rim ejdie pentru viaţa conştientă . Or, lucrurile stau s crie deasupra ei cu slove om e neşti: Ma hcr- Şalal-
astfel: cu H aş-Baz »
(grabnic-pradă-apropiat-jaf)"
174Barlach, Der tote Tag, pp. 30 ş. urm. cită şi a luat în
506.8, 3-4: „Atunci m-am apropiat de prooro
175Vezi Wandlungen und Symbole der Libido (reeditare: Symbole der
Wandlung [Gesammelte Werke, V]. Sugrumării Leviatanului îi pîntece şi a născut un fiu. Şi a zis D omnul către
corespunde la mine: «Pune-i
Spitteler biruinţa asupra lui Behemoth. num ele Maher-Şalal-Haş-Baz.»
* Traducere de Ştefan Aug. Doinaş şi Virgil Nemoianu: J. Chr.
Fr. Holderlin, Imnuri şi ode, Edit. Minerva, 1977, Bucureşti, p. 312
(n. t).
288 TIPURI PSIHOLOGICE PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 289

507.C ă c i în a in t e c a b ă ia t u l s ă z ic ă : « t a t ă ş i m a m ă !» , ca re re a pa r a ces t e lu cru r i, d e stră lu cire a lor n o u ă ş i


t o a tă m in u na tă , îne ît să u it e sa u saru ă n ce p este b ord to ate v alo rile
bo găţ ia D a m as cu lu i şi prada S am ar ie i vo r fi d use an terio are. Ce ea ce îna in te era dispr eţu it p o ate fi rid ica t
îna int ea re ge a cum la ra ngu l dep rin cip iu su p rem , iar ce e a ce în a in te
lui A s irie i." e ra ad e v ă r po ate d ev e n i ero a re . A ce a st ă ră st urn a re d e
5 0 8 .8 , 6 - 7: „ « F iin d c ă p o p o r u l a c e s t a a n e s o c o t it v a lo ri e ch iva le a ză cu d ist ru g e r ea va lo rilo r v ita le
a p e le S i- a cce p ta te p în ă at un ci, ca p u stiir e a prin in u n d aţ ie a u n e i
lo a h u lu i, c a r e c u r g lin [...]» ." ţ ări.
509.I a tă a c u m c ăD o m n u l v a a d uc e p es te ei ap ele cele m ari 512.A s tfe l, la S p itt cle r d a ru l c e r e s c a l Pa n d o r e i a d u ce
ş i fru m o a s e a le E u fr atu lu i: p e re g e le A s ir ie i şi to at ă ţă r ii
s tră lu cirea ş i o a m e n ilo r ne n or o cire . D u p ă cu m în le g e nd a cla s ică
lu i. E le v o r t re c e p e s t e t o a t e z ă g a z u r ile ş i v o r d a d in cu tia
a f a ră p e s t e Pa nd o rei ţîşn e sc bolile car e inu n dă şi deva st ează ţa ra,
m alu rile lu i." tot astfel
510.8 , 8: „ Ş i s e v a r e v ă r s a în Iu d a , ş i s e v a u m fla , ş i g iu v ae r u l es te ca u za u n e i n en o ro ciri a se m ăn ă to a re .
îl v a Pe n tr u a în
î n ec a p î n ă c e v a a ju n g e la g î t ş i c u r e v ă r s ă r i le l u i ţe le g e aces t lucr u, tre b u ie să ved em care este na tura
întinse va s im bo lu lu i.
a co p er i în t in s u l ţă r ii, o E m a n u ile !"* Pr im ii care gă s es c g iu va e ru l s în t ţă ra n ii, d u pă cu m
p ă stor ii s în t
511.A m a r ă ta t d e ja în ca r te a m eWaa n d lu n g en u nd S ym b o -
i7e pr im ii ca re îl salută pe sa lvato r. Ţinînd u -1 în m ină,l e i î
le că n a şte r ea d iv in ită ţii e s te a m e n in ţa tă d e b a la ur ,
exam i
d e in u n
n e a z ă ră s u c in d u -1 în t r-o p a rte şi în a lta „ p în ă c în d ,
d a ţ ii , d e p r u n c u c id e r e . C e e a c e p s ih o lo g i c
în c e le d in
înse am nă că acea
u r m ă , r ă m a se ră c u to tu l n ă u ciţi în fa ţa a p a r iţ ie i
d yn a m is la te n tă p o a te iru m p e ş i in u n d a co n ş tiin ţ a . O s tr ă in e , n e cu
a s t fe l d e 177
v iin cio ase şi fără de leg e." C înd îl duc la rege, iar reg ele
p r im e jd ie Is a ia o v e d e fig u r a tă în r e g e le s tr ă in c a re în
dom neşte cearcă să-1 supu nă Conştiin ţei* spre exam inare, p entru
p e s te u n r e g a t o s t il ş i p u te r n ic . P e n tr u Is a ia a ce a s tă ca ea să-1
p r o b le m ă a p r o b e s a u s ă - 1 re s p in g ă , a ce a s ta s a re s p e r ia t ă d e
n u este, e v id e nt , p s ih o lo g ică , ci co n cret ă , fiin d p e d u la p p e
to ta lm e n te p ro pă m în t ş i se ascu nd e su b pa tu l „im p osib ile i
iectată . La Sp ittcler , în sch im b, pro blem a este de ja pr esu p un e ri". Ca un
ps ih o log ică , cra b care fu ge „h olb în d u -şi otrăvitor fo arfe ce le şi
d e sprins ă d e obiectu l co n cret , d ar cxp rim în du- sc în z bîrlin d u -şi-lc
form e foa rte v r ă jm a ş [. . .| , a ş a p r iv e a C o n ş t iin ţ a d e s u b p a t ş i,
a p ro p ia te d e a ce le a a le lu i Is a ia , d e ş i d e u n îm p ru m u t iată, cu cit
co n ştie n t E p im ete u a p ro p ia im a g in e a , cu a t ît ce a la ltă s e
abia d a că p o ate fi vorb a. Na ştere a sa lvato rului re tră g e a cu g e s
e ch iva le a ză cu o tu ri d e r es p in g e re . Ş i g h e m u in d u -se d e ci a co lo , tă ce a
m a re ca t a s t ro fă , p rin fa p t u l că iru m p e o v ia ţ ă ş i n u s co
p u te rn ic ă a co lo te a n ici u n c u v în t ş i n ic i u n s u n e t , o ricît s e r u g a
u n d e n u s e b ă n u ia e x is te nţa v re u n e i vie ţ i, a v re u n e i re g e le d e c a ş i
178
fo rţe sa u a o im p lo ra ş i o in cin ta cu fe lu rite rb v e."
o
v r e u n e i p o s ib ilită ţi d e d e z v o lta r e . N o u a v ia ţ ă 513.E v id e n t că n o u l s im b o l n u îi e s te s im p a t ic
iz v o r ă ş te d in in C o n ş t iin ţ e i,
co n ş t i e n t , a d i c ă d i n a c e a p a r t e a p s ih ic u l u i , v o it m ot iv p entr u ca re re g e le îi s fătu ieş te p e ţăran i s