Sunteți pe pagina 1din 6

Motto:

Suflete ,cariat de dureri, bantuit de nelinisti, disperat, oboisit, penduland intre extazul si sfasierile Viciului nu mai tanji dupa puritate daca nu accepti nicio norma a purificarii! Vino si simte mireasma Florilor raului !

Baudelaire si Mallarme Parfumul inspirational al Florilor raului

Sonetul reprezinta un timp si , mai ales, o lume a literaturii. Din momentul aparitiei in forma sa desavarsita la Curtea din Palermo a regelui Siciliei pe la una mie doua sute si ceva si pana azi, sonetul a cunoscut mai multe variante formale: sonetul retrogradus (putand fi citit si de jos n sus, ca glosa); sonetul inversat (a rebours) cu tertetele inaintea catrenelor - Paul Verlaine); sonetul dublu; sonetul cu coada (cu mai multe tertine) s.a Atat numarul fix de versuri (14) si de silabe , atat pozitia rimei (a bb a, b aa b, la catrene, si diferita la tertete), cat si sistemul de imagini si simboluri impun rigori canonice ce trebuie respectate cu stricte. Exigentele sonetului au provocat numerosi poeti, dornici sa atinga treptele pefectiunii.Fiecare dintre acestia a scrijelit hartia cu pana inspiratiei pentru a inova. Venind sa exemplifice o estetica noua, nescrisa inca, dar mprastiind fulguratii stranii din toate scrierile lui de pna atunci, Florile Raului (1857) au marcat momentul istorici incepand de la care, in planul conceptelor, arta s-a desprins de frumos, uratul devenind izvor de inspiratie pentru artist. Dintr-o data, problematica poeziei s-a tulburat si s-a imbogatit. Daca pana la Baudelaire arta nu putea sa existe fara frumos, in timp ce frumosul putea sa existe n afara artei, ca frumos natural, cu Baudelaire, arta capata un statut de suzeranitate, dispunand de frumusete, dar putandu-se dispensa de ea. In optica poetului, uratul reveleaza insusiri sensibile la lucrarea artei, aceasta noua categorie estetica avand nu mai putina importanta decat frumosul in exprimarea

adevarului vietii. Fara a decurge exclusiv din urat, estetica lui Baudelaire impunea, in fond, o norma a bunului simt, ocultata de-a lungul vremii de morala curenta, care, n numele unei elevatii desprinse de realitatea omeneasca, isi indeparta privirile de la sondarea abisurilor nu totdeauna delectabile si pure ale sufletului ... Cum ar putea insa Baudelaire sa fie un poet impecabil, daca izvorul sau inspirational e insusi pacatul? Creatorul cauta in cele mai adanci cotloane ale sufletului, care nu au fost inundate de lumina gandirii, scotand la viata sinceritatea si creand arta.Pe langa acestea, modelul baudelairian a fost scanteia ce a aprins dorinta multor poeti precum Mallarme, Verlaine, Rimbaud, de a-l urma pe maiestru si chiar de a-I recunoaste direct maiestria.Astfel, Verlaine scria pe una dintre primele editii ale Florile raului: Aceste versuri stranii cad Aci, pe strune ca o masc... Par scrise de-alt marchiz de Sade Ce tie limba... ngereasc. Limba ingereasca baudelairiana a fost preluata si de Mallarme care insa, nelimitandu-se la imitare, a schimbat unele acorduri si a cantat-o altfel. Prin comparatie cu Baudelaire, Mallarm este lipsit de biografie, fara elan, cu sentimentele tinute in friu. Fericirea nu creste nicaieri pe pamint. Ea se intimpla numai in vis, iar starea de vis este insasi conditia poeziei. De unde si dihotomia intre temperamentul sau literar si cel mundan. Baudelaire se considera un romantic intirziat; Mallarm are oroare de romantismul inecat in personalitate si emotivitate. De asemenea, evita prezenta naratiunii in poezie, a documentarii ,fuge de explicitul cuvintelor. Semantica lor il nelinisteste. Cauta sa se debaraseze de intelesul conventional si sa-l cultive numai pe cel pe care il poate deduce din murmurarea lor repetata. Totusi, citind sonetele celor doi, coboram in Infern , dar ne inaltam si la cer.Parcurgem acelasi itinerariu si nu ne plictisim.Arta lui Baudelaire si a lui Mallarme poarta blestemul de a fi intotdeauna noua, iar noutatea izvoraste poate din izvorul nesecat al revoltei.Poate ca acesta arta este lucrarea Diavolului, realizata cu maiestrie ingereasca. Doua sonete, doi autori diferiti si parca, acelasi drum prin tenebre, aceeasi Neliniste, acelasi sentiment pe care il simte Bantuitul.

Nelinite Nu vin n seara-asta s-i birui trupul, fiar n care-o gint-i mn pcatul, nici s-asmut n pletele-i impure o patim amar, Plictisul incurabil ce-l vrs ntr-un srut.

Cer patului tu somnul adnc i fr umbre Plutind sub remucarea cu plu deconcertant, i-n care guti ecoul minciunii tale sumbre, Tu care tii ca morii mai mult despre neant.

Cci Viciul, care-mi roade nobleea din vechime, Mi-a pus ca ie semnul sterilitii sale, Ci-n timp ce snu-i rece ascunde protector

O inim neatins de colii vreunei crime, Eu fug sleit i palid, gonit de giulgiuri pale, i nu pot s dorm singur de spaim c-am s mor. (poezie de Stephane Mallarme din Antologia poeziei franceze (1974), traducere de tefan Augustin Doina)

Bntuitul Fii de vluri negre pe soare se atern.

Tu, lun-a vieii mele, nfoar-te-n umbr; Te culc, sau fumeaz, fii mut i fii sumbr; Cufund-te n hul urtului etern;

Aa mi placi! i totui, vezi tu, dac-ai voi Asemeni unui astru ce, ters, din umbr vine, S te rsfei prin locuri de nebunie pline, Pumnal frumos, ei bine, din teac poi ni!

n ochii ti aprinde lumini din lampadare, Aprinde pofte-n ochii golanilor, murdare. M-mbat tot ce-mi drui: dureri sau vis spumos;

Fii tot ce vrei, fii noapte sau roie-auror, n mine, orice fibr te-ntmpin voios: O, Belzebut, ntreaga-mi fptur te ador! (Charles Baudelaire) Pentru a putea patrunde in nelinistea sonetului lui Mallarme, trebuie sa observam caracteristicile eroului bantuit al lui Baudelaire. Intrand in atmosfera generala a sonetului, intram in haul uratului etern, un loc in care e noapte, intuneric, frig, durere si murdarie, insa nu si dezgust de toate acestea.Bantuitul este ,din contra,voios ca se afla intr-un asemenea spatiu si ca participa la jocul de lumini si umbre ale astrului noptii.Chiar primul vers al primului catren ne introduce in negura.Soarele este in doliu, acoperit de valuri negre, iar celalalt astru ce da lumina este invitat sa se infasoare in umbra, sa se ascunda in nori, sau pur si simplu sa dispara, sa se culce.

Odata creata atmosfera sumbra, catrenul al doilea debuteaza prin declararea placerii resimtite de eul liric si continua printr-o alta invitatie, adresata insa mai ocolit, la rasfatul dat de nebunie, de rau, de demonic. Tertinele nu schimba cu nimic atmosfera creata de catrene, dar parca extazul eroului liric creste.Din umbra rasarim din nou in lumina, insa o lumina artificiala, a lampadarelor, o lumina cenusie ce produce murdarul, dar totusi, o lumina hipnotizanta, producatoare de pofte, vise sau dureri. Ultima tertina atinge extazul maxim.Eroul accepta orice forma metamorfozata a raului, a demonicului, oferindu-si sufletul drept salas adoratului Belzebut. Asta sa fie oare nelinistea lui Mallarme? Teama de a-si ceda sufletul diavolului, de a-l transforma intr-un suflet- Infern? Poate ca da, poate ca nu. Tonul sonetului este insa acelasi.Patrundem din nou in intuneric. Este seara, un timp prielnic fiarelor.Sumbrietatea bantuie si stapaneste parca totul, imprietenindu-se cu Viciul si Plictisul devenite acum adevarate personaje in sonetul lui Mallarme.Nu sunt oare aceiasi protagonisticare apar in sonetele baudelairiene?Desigur. Aceste conceptepersonaje apar la cei doi autori din dorinta de a da o estetica personala discursului liric si de a-l scapa de monotonia existentei unui singur erou-Poetul. Si totusieste seara, Poetul solitar , bolnav de Plictis, cauta intr-o lume plina de pacate, de patimi, linistea eterna- patul somnului adanc si fara umbre.Plutind ca prin vis, sau poate asa cum o fac sufletele parasite de trup, Poetul vrea sa incerce a simti Totul, vrea sa invete a cunoaste neantul.Intregul catren ascunde o simfonie a simturilor: plusul-simtul tactil, gusti ecoul- gustul si auzul. Tertinele formuleaza o antiteza.Sufletului nobil din vechime ii este destinat sa fie macinat de Viciu.Termenii antitezei- Ci-n timp ce Eu fac o paralela intre inima neatinsa, pura, in care raul nu si-a infipt coltii si sufletul inveninat de vicii, inspaimantat, care nu isi gaseste linistea.-Si nu pot sa dorm singur de spaima c-am sa mor. Si iata ca se ajunge la moarteiar moartea nu poate calauzi sufletul nelinistit, bantuit decat in Infern.Eroul ce a gazduit Infernul in suflet in timpul vietii nu poate decat sa treaca prin gheara suferintei, deplasandu-se , dupa moarte, tot in Infern.Poetul e un damnat, un condamnat la suferinta vesnica.Astfel isi face loc si deznadejdea. Ea izvoraste din descoperirea sufletului fixat pe vesnicie in spatiul suferintei. Timpul si miscarea sufleteasca pe care acesta o creeaza l-au parasit: poetul e abandonat deznadejdii. Insa toicmai Infernul, demoniacul confera viata operei, iar pendularea intre Dumnezeu si Diavol da stralucire mintii pentru a creea.( "nca de copil am simtit n inima doua simtaminte

contradictorii, oroarea de viata si extazul vietii".-Baudelaire, Jurnale).Deci, traversand cercurile multiple ale infernului propriu, Poetul isi poate lua revansa prin forma superioara de viata care este creatia, sinonim al libertatii pure si consacrare intru singuratatea absoluta.( "Cnd voi fi inspirat dezgust si oroare tuturor voi fi cucerit singuratatea".-Baudelaire, Rachete). Libertatea in care se imagineaza eul liric este izvorul orgoliului sau si al celor trei mari rele de care se plange: plictisul, incomunicabilitatea si senzatia de abis. ("Moral si fizic, am avut totdeauna senzatia abisului: nu numai abisul somnului, dar si abisul faptei, al visului, al amintirii, al dorintei, al regretului, al remuscarii, al frumosului, al numarului", noteaza Baudelaire n Jurnale). Abisul il fascineaza si-l aspira in infinitul lui: "Sa-ti masuram abisul !" ii striga el mortii.(Calatoria-Florile raului) Parfumul proaspat al Florilor raului a pastrat totusi aroma liricii franceze de la Ronsard incoace si iata ca a determinat autori precum Mallarme, dar si Rimbaud sau Verlaine sa le absoarba prospetimea, salutandu-l pe autorul lor ca un novator. Dupa saracia lirismului secolelor XVII si XVIII, Florile Raului au surprins contemporaneitatea printr-o lirica bogata si noua, vibranta, dar orchestrata de catre sobrietate. Gustul pentru morbid si macabru, lauda sterilitatii, careia ii corespundea un concept estetic, si inclinarea poetului - remarcata cel dintai de Charles Asselineau - de a dramatiza abstractia, paradisurile artificiale ce nu-s decat o umbra a umbrei fericirii, atractia pentru putrid, proiectarea n fantastic, reveria neagra, demoniacul si autoflagelarea sunt dispozitii sufletesti si teme ce nu puteau decat sa invioreze stilul obosit al naintasilor si sa devina sursa de inspiratie pentru posteritate.