Sunteți pe pagina 1din 74

Publilius Syrus

MAXIME

Text original şi traducere din limba latină

de

Camil Mureşanu

1
Un destin singular: Publilius Syrus şi maximele sale

Cu cât „ireparabilul timp” adună în urma noastră mai multe secole şi milenii, cu atât
istoria păstrează amintirea a tot mai puţine personalităţi, restrângându-se la acelea care au ocupat
trepte superioare ale vieţii publice.
În faţa golurilor identificate în creaţia culturală greco-romană ne putem întreba dacă nu
cumva acestea sunt locuri vacante ale unor mari talente, rămase necunoscute posterităţii din
cauza pierderii fără urmă a operelor lor?
Din acest punct de vedere, destinul lui Publilius Syrus a fost unul deosebit. Fiindcă el a
făcut parte dintr-o categorie socială şi profesională inferioară, dar a avut totuşi şansa ca opera sa,
o culegere de câteva sute de maxime în versuri, să ajungă până în timpurile de azi.1 Autenticitatea
multora dintre ele e discutabilă, la fel ca şi exactitatea textului, chiar al celor recunoscute ca
autentice.
Nu e un Cicero, nici un Seneca ori un Marcus Aurelius autorul acestor maxime, ci un
cvasianonim, din biografia căruia se cunosc puţine detalii, şi care n-a fost decât un „mim”, un
actor chemat să etaleze pe scenă inspiraţia sa spontană în a crea subiecte şi a construi replici într-
un duel de dialoguri rapide cu confraţii.
Statutul socio-profesional şi intelectual al unei asemenea persoane era – deşi variabil de la
caz la caz – cam de felul celui al actorilor din „Commedia dell’arte” din secolele XVII-XVIII,
sau al nu odată famelicelor trupe ambulante din secolul al XIX-lea, din anumite părţi ale Europei.
Creaţia mimilor şi exigenţele faţă de ea semănau cu cele la care sunt supuse improvizaţiile
de momente vesele în spectacolele cu iz popular, supravieţuitoare de multe ori cu succes, în zilele
noastre.
Nici numele autorului nostru nu are o formă bine stabilită: de unii a fost numit Publius, de
alţii Publilius.2 Determinativul Syrus, folosit multă vreme sporadic, i-a fost atribuit definitiv de
gramaticul Macrobius şi de Sfântul Ieronim, în jurul anului 400 p. Chr., pe baza unei întemeiate

1
A împărţit acest privilegiu de rară excepţie cu încă vreo două-trei figuri creatoare de cultură în antichitate, victime
ale aceloraşi circumstanţe social-politice. De exemplu: cunoscutul filosof Epictet, din secolul al II-lea p. Chr. A fost
şi el sclav, eliberat abia către vârsta matură. Un sclav al lui Cicero, Tiron, a fost inventatorul unui sistem de
stenografie.
2
Publius e prenume, Publilius – nume de familie. Exista, în provincie, un trib Publilia, dar cu care acest personaj nu
a avut legătură.

2
presupuneri a originii sale siriene, poate chiar din Antiohia, oraş cunoscut pentru preferinţa
locuitorilor faţă de actori şi actorie.
În copilărie a fost sclav. În această postură a fost adus la Roma, pe la 84-83 a. Chr.3 Data
e respinsă de unii biografi, pe motiv că în acest caz ar fi fost prea în vârstă în momentul primului
său succes actoricesc bine cunoscut, în anul 46 a. Chr. Nu este însă un argument peremptoriu: în
istoria teatrului s-au mai văzut succese scenice la vârste neaşteptat de înaintate, faţă de cele
considerate normale afirmării în graţiile publicului.
Sigur este că, iarăşi la odată ce nu se poate preciza, a fost eliberat din sclavie, devenind
„libert” al celei de-a doua soţii a lui Cicero.4
Trebuie să fi practicat mai mulţi ani arta de mim şi, pe la mijlocul secolului I a. Chr., să fi
ajuns la notorietate. Altfel nu ar fi de înţeles cum, la jocurile organizate de Iulius Caesar în anul
46 a. Chr., i s-a permis participarea la un concurs, în confruntare de talent cu mai mulţi mimi,
printre care şi cel mai vestit pe-atunci, Decimus Laberius, membru al unei tagme sociale bine
calificate, - ordinul ecvestru – şi comediograf.
Premiul – marele succes al vieţii sale - a fost obţinut de Publilius Syrus, fiindu-i înmânat
de însuşi Caesar. Prilej cu care acesta, poate pentru a-l pune ironic la punct, i-ar fi spus lui
Laberius, clasat al doilea: „Favente me tibi, victus es, Laberi, a Syro”.5
Într-un astfel de concurs se aprecia spiritul şi promptitudinea replicilor improvizate de
participanţi. E foarte posibil ca, într-adevăr, Publilius Syrus să-şi fi întrecut pe merit rivalii.6 Dar
o tradiţie cunoscută de acelaşi Macrobius susţinea că, profitând de libertatea de exprimare
îngăduită mimilor în asemenea ocazii, Laberius şi-ar fi permis câteva săgeţi prea ascuţite la
adresa lui Caesar. Indispus, dictatorul, ascunzându-se după formula citată mai sus, ar fi influenţat,
în fapt, decizia de premiere în favoarea lui Syrus.
La scurtă vreme după acest succes de prestigiu, după anul 43 a. Chr., încetează orice alte ştiri
despre viaţa marelui actor moralist.

3
Unele izvoare dau numele a două persoane, cu care împreună ar fi venit în capitală. Numele lor nu spune însă mare
lucru.
4
Oratorul s-a recăsătorit când avea aproape 60 de ani cu o fată mult mai tânără decât el, din a cărei avere – au spus
duşmanii lui – spera să-şi plătească datoriile. O chema Publilia, dar nu se probează o relaţie între numele ei şi al lui
Syrus.
5
Deşi te-am favorizat, ai fost învins, Laberius, de Syrus.
6
Contemporanii au remarcat că el improviza absolut liber, pe când Laberius recurgea şi la însemnări.

3
Unii biografi cred că ar fi murit înainte de anul 20 a. Chr. Înainte … dar cu cât timp? E greu
de crezut ca un mim ajuns la asemenea reputaţie să intre în anonimat total la numai trei ani după
„succesul vieţii sale”. Pare mai probabil să fi încetat din viaţă nu multă vreme după anul 43.
Dacă la data prezumptivă a venirii sale la Roma (84-83 a. Chr.) fusese copil sau adolescent, ar
însemna că, în ipoteza noastră, ar fi murit pe la 50-60 de ani.
Renumele lui Publilius Syrus a trebuit să fie temeinic din timpul vieţii sale, până la prăbuşirea
Imperiului Roman de Apus (secolul al V-lea).
Numai astfel se poate explica faptul că, din atâtea fulguraţii teatrale care desigur au mai
circulat în epocă, tocmai improvizaţiile sale scenice au fost notate şi apreciate de un filosof de talia lui
Seneca, de un autor rafinat ca Petronius, de un gramatic atât de cult ca Aulus Gellius (în secolul al II-
lea).7
Cum altfel s-ar explica faptul că, după sute de ani, în ultima parte a vieţii sfântului Ieronim
(330-420 p. Chr.), acest autor creştin oferă şcolarilor texte din Publilius Syrus ca pilde şi ca exerciţii?8
Cum altfel s-ar explica faptul că din maximele sale s-au alcătuit cinci culegeri de bază,
separate, transmise prin copii succesive, până prin secolele IX-XI, deci până la o mie de ani după
moartea autorului lor?
Numărul total al pieselor copiate şi transmise se ridică la peste o mie. Dar multe se repetă de
la o culegere la alta şi tot multe s-au dovedit a fi aparţinut altor autori, fie că au fost „împrumutate”
chiar de Syrus, fie că le-au adăugat copiştii. Nici până astăzi, nici de către cele mai erudite ediţii, nu s-
a putut stabili în deplin acord şi cu absolută certitudine câte din maxime sunt autentice şi câte
apocrife.9
Cea mai veche dintre aceste culegeri de bază a fost alcătuită de filosoful Seneca. Ea conţine
265 de versuri10 şi este identificată de editorii de texte prin litera grecească Σ. Culegerea numită „a
Palatinatului” (Die Pfälzer Sammlung) a cuprins 142 de maxime şi e notată convenţional cu litera Π.
Cea numită Freising, notată cu Φ, însumează 549 de piese (foarte multe neautentice). Verona,
designată cu Ο, are numai 60 de versuri, iar a cincea, Zürich, marcată cu Ζ, 137.11

7
De fapt, Aulus Gellius, autorul fermecătoarelor cozerii literare intitulate „Nopţile Attice”, îl prefera pe Laberius lui
Syrus, dar fără a-l subaprecia nici pe acesta.
8
De ex.: „Aegre reprendas quod sinas consuescere” – greu te dezveţi de ceea ce ai lăsat să devină obişnuinţă ş.a.
9
Se pare că strict autentice ar fi cam 370, dar editorii includ din cele nesigure, ridicând astfel numărul la vreo 760.
10
Maximele au fost scrise în versuri, iambice sau trohaice, conformându-se manierei artei teatrale a vremii.
11
Din comoditate şi pentru mai multă claritate, am adoptat literele latine echivalente: Σ = S; Π = P; Φ = F; O şi Z au
rămas astfel, iar pentru vreo 4-5 maxime cu paternitate discutabilă s-a folosit litera R.

4
În opera lui Petronius, „Ospăţul lui Trimalchio”, sunt citate 17 versuri atribuite lui Syrus,
iar pe la începutul secolului al II-lea, la autorul Caecilius Balbus, se regăsesc alte vreo 40.
Autenticitatea celor din ultimele două surse este nesigură, ca şi a multora cuprinse în culegerile
citate înaintea acestora.
În original, cugetările au fost ordonate alfabetic, după cuvântul cu care începeau.
În traducere, ordinea originară a fost respectată, dar pierzându-se notaţia alfabetică, din
cauza evidentă a repetatei lipse de echivalenţe între cuvântul iniţial latinesc şi cel cu care e
posibil să înceapă o maximă în traducere românească. În fond, ordinea alfabetică nu contează
pentru cititorul român. În vremea de demult ea a servit, asemenea unui indice modern, aflării
lesnicioase a unei maxime, spre a o putea integra funcţiei sale scenice sau didactice.
Maximele lui Syrus n-au fost gândite de un moralist, preocupat să facă educaţie. Ca
replici în dialoguri de scenă, ele puteau să exprime orice mesaj, în raport de contextul situaţiei şi
de caracterul personajului pus să le pronunţe. Circumstanţa lămureşte aparenta amoralitate a
enunţului unora din cugetări. De exemplu: „Pentru o cauză bună, fapta ruşinoasă e cinstită”;
„minciuna pentru a te salva este adevăr”, sau: „deşi nu e drept, socoteşte drept ceea ce ţi-e de
folos”. Se întâmplă cu ele ceea ce se întâmplă cu nenumărate replici din istoria artei dramatice:
rupte din context, ele pot să apară într-o lumină moralmente deliberat dubioasă.
Repetatele accente crud satirice, relevă vicii, se pare răspândite şi dispreţuite în epocă. Ele
sunt a se atribui aceleiaşi funcţii scenice a cugetărilor, autorii cărora îşi căutau un „cal de bătaie”
popular şi generos în a stârni dezaprobarea şi râsul.
În primul rând avariţia, maltratată frecvent, cu adevărată cruzime. Urmată de abuzul de
putere, de deturnarea adevărului şi a dreptăţii, de persistenţa actelor de injustiţie şi de insultă, de
necesitatea obedienţei, de izbucnirile de violenţă, de o veritabilă obsesie a fricii, a motivelor de
temere, împotriva cărora e recomandată într-una prudenţa şi paza.
Descoperim astfel o societate în care legea şi autoritatea, factorii cărora romanii le făceau
o susţinută publicitate, par a nu fi fost atât de active în reglementarea relaţiilor dintre indivizi, pe
cât răfuielile personale.
O notă comună cu mentalitatea epocii e constituită de săgeţile la adresa imaturităţii şi
caracterului labil al femeii, la fel după cum e omniprezent motivul soartei care-l domină pe om, îi
impune resemnare, precum şi un pesimism reţinut faţă de şansele afirmării sale independente.

5
Caracterul compozit, improvizat, al cugetărilor explică stilul nu totdeauna îngrijit, criticat
sever de unii comentatori, pentru că ar folosi un limbaj sec şi ar vehicula adesea idei banale.
Reproş ce se justifică numai în parte, dacă nu-l raportăm şi la numeroasele cugetări
admirabil formulate, evidenţiind profunzime de gândire, spirit, un pesimism indulgent pentru
natura umană şi multă acuitate psihologică a observaţiilor: „zgârcitului îi lipseşte şi ce are, şi ce
nu are”; „lauda încheie drumul croit cu trudă”;12 cine slujeşte de silă o face cu amar, dat tot o
face” ş.a.m.d.
E posibil ca, alcătuindu-şi o colecţie de maxime, sau colportându-le pe acestea oral,
Publilius Syrus să fi compilat cugetări risipite prin felurite opere, unele azi pierdute. Dovadă cele
identificate ca aparţinând unor opere cunoscute şi eliminate, în consecinţă, din ediţiile critice. A
putut pune la contribuţie şi tradiţiile orale, din creaţiile mimilor, sau „zicale” din vocabularul
oamenilor obişnuiţi. Nu i se poate nicidecum refuza o însemnată parte de contribuţie originală: un
om dedicat cu mult talent genului, n-a putut rămâne indiferent la tentaţia de a-i adăuga creaţii
proprii.
Dincolo de toate rezervele şi ipotezele contradictorii, cert este că a consemnat, cu şansa de
a fi transmis posterităţii, unul din cele mai bogate florilegii de înţelepciune antică, o oglindă a
mentalităţii unei epoci intelectuale strălucite.
Mişcându-se în spaţiul privilegiat al limbii latine,13 Publilius Syrus e un maestru în a pune
în valoare una din calităţile de căpetenie ale acesteia: capacitatea de exprimare concentrată la
maximum, care imprimă oricărui conţinut acel inimitabil caracter „percutant” al cugetărilor
filosofico-morale şi al textelor juridice latine.
Sunt de neuitat, în concizie şi frumuseţe, formule ca: „Se damnat judex, innocentem qui
opprimit” (Pe sine se condamnă judecătorul care nedreptăţeşte un nevinovat); „Bis vincit, qui se
vincit in victoria” (Învinge îndoit acela care, în izbândă, se învinge pe sine), sau aceasta,
splendidă în umanismul şi modernitatea ei: „Vincere est honestum, opprimere probrum, pulchrum
ignoscere” (E vrednic să învingi, ruşinos să asupreşti, frumos să ierţi).
Se impune însă un corectiv, de la care traducătorul nu se poate abţine, fie şi cu riscul
asumării unei aparente impietăţi.

12
Se subînţelege: „de altul”.
13
Maximele au unele turnuri populare, iar copiile târzii au introdus în ele sensuri ale cuvintelor din latina medievală.

6
Admiraţia pentru excelenţa limbii latine estompează multora realitatea că ea, în
comparaţie cu limbile culte de astăzi, era considerabil mai săracă în posibilităţile de exprimare a
nuanţelor ideilor.
De aceea, acolo unde limbile moderne au diverse cuvinte pentru toate aceste nuanţări,
latina se folosea, pentru multe din ele, de acelaşi cuvânt. Traducătorul este astfel pus în
dificultate, interpretările sale expuse la contestaţii, fiindcă nici contextul în care sunt folosite
aceste cuvinte plurisemantice nu este totdeauna suficient de explicit. Grammatici certant …
Opera lui Publilius Syrus a străbătut fără un ecou deosebit îndelungata şi monotona
sentenţiozitate a cugetărilor emise în Evul Mediu. În concurenţă cu ele, nu întrunea calităţile care,
atunci, să o facă înţeleasă şi gustată, în afara cercului strâmt al câtorva nostalgici mai rafinaţi. A
trecut cu discreţie şi prin Renaştere, moment de magnifică resurecţie a culturii clasice, dar
impresionat mai mult de performanţele ei epice: istoriografia, literatura, retorica. Totuşi, Erasmus
a tipărit-o, pentru întâia dată, la Strasbourg, însoţindu-o de docte comentarii. Dar nici acest fapt
nu i-a creat o largă popularitate. Epoca nu era disponibilă pentru reflexivitatea inhibitivă.
Montaigne e mult mai discursiv, iar Pascal încă nu se născuse …
Va trebui să vină secolul al XVIII-lea, secolul prin excelenţă al filosofilor şi moraliştilor
(ce timpuri, Doamne …), pentru ca, laolaltă cu produse similare ale altor autori antici, maximele
lui Publilius Syrus să fie redescoperite treptat, aflându-şi emuli în marii moralişti francezi, care
au readus în vogă genul cugetării scurte, penetrante, şi au îndemnat, indirect, la revalorizarea
antecedentelor sale.
Dacă după moartea lui Syrus aceste sentinţe au rămas populare pe scenă, în reprezentaţiile
mimilor, izvoarele n-o spun desluşit. Veritabila lor şansă de supravieţuire a fost aprecierea din
partea lui Seneca şi consemnarea lor în scris de către acesta.
Altminteri, fără prestigiul marelui hispanic, martir al cugetării libere, poate că opera lui
Syrus s-ar fi pierdut, îngropând într-un irecuperabil anonimat încă un deces al unui act de
cultură.
Fiindcă, aşa cum admirabil a spus Schiller, în prologul la trilogia „Wallenstein”:
„Denn schnell und spurlos geht des Mimen Kunst,
Die wunderbare, an dem Sinn vorüber”.14

14
Căci repede şi fără urmă trece pe lângă amintire arta mimului, minunata…

7
Notă asupra traducerii

S-a luat ca bază ediţia Publilii Syri mimi sententiae, ordonată, revizuită şi explicată de Dr.
Otto Friedrich, apărută la Berlin, la 1880, în editura Theobald Grieben.
Ea conţine maximele lui Publilius Syrus, în număr de 761, considerate fie strict autentice,
fie nesigure, dar neidentificate precis la alţi autori. Editorul nu explică de ce, totuşi, a inclus
câteva maxime din opere literare latine mai vechi, precum şi ceva mai multe din autori de după
Syrus, despre acestea presupunând, desigur, că au fost preluate de la celebrul mim. Exemplul
grăitor sunt maximele lui Caecilius Balbus, din sec. al II-lea p. Chr., între care se recunosc vreo
40 aparţinătoare lui Syrus.
Urmează o lucrare apocrifă, atribuită lui Seneca, apoi vreo 150 de proverbe sub numele
lui Syrus, dar cu siguranţă provenind din multe alte surse.
În fine, sunt reproduse 390 de maxime atribuite greşit lui Publilius Syrus. Pe acestea,
traducerea de faţă nu le-a luat în considerare, deşi multe din ele sunt frumoase şi interesante şi
multe ediţii „integrale” nu le separă de corpul principal. Ne-a părut însă nepotrivit să le includem
în patrimoniul literar al autorului nostru, câtă vreme atribuirea lor este controversată, sau chiar
clar infirmată de către specialişti.
Ediţia la care ne referim are lungi, chiar prolixe comentarii, pe vreo 130 de pagini, care se
adaugă întinselor note de subsol la textul propriu-zis.
Comentariile şi notele sunt în covârşitoare proporţie de factură strict filologică, făcând
comparaţii între numeroasele copii manuscrise ale maximelor lui Syrus, între lecturile propuse de
diverşi editori, cu sugestii pentru enumerarea de lecturi greşite etc.
Uneori toată această impresionată erudiţie de amănunt îţi lasă regretul că nu a pus de
ajuns accent pe descifrarea sensului multor maxime – a celor formulate eliptic sau ambiguu. Am
avut şi surpriza de a constata că interpretarea propusă unora din acestea nu era cea mai corectă,
ascunzându-se după parafraze alambicate.
Ne-am străduit să rămânem aproape de litera originalului, dar mai ales să descifrăm
sensul filosofico-moral, subiacent uneori chiar sub formulări aparent clare şi simple.
Nu arareori, spre a sugera atmosfera mentală, am păstrat sentenţiozitatea enunţurilor
latineşti, îndeosebi a celor formulate la modul imperativ.

8
Alteori, dimpotrivă, am preferat să alegem cuvintele latine echivalente din lexicul
românesc mai vechi, necontaminat de neologisme, a căror utilizare ne-a părut că ar fi modernizat
nepermis de mult traducerea şi spiritul însuşi al cugetării lui Syrus.
Deşi tentativa putea induce inexactităţi, nu ne-am ferit de corespondenţe cu ziceri şi
proverbe româneşti, în măsura în care acestea conţineau ceva din ideea originalului.
Cunoscând faptul că toate manuscrisele după Syrus s-au păstrat în copii databile între
secolele IX-XIV, am optat adesea pentru înţelesuri pe care cuvinte şi expresii latine le-au
dobândit în latina medievală. Am presupus, şi am constatat că nu am greşit, că scribii-copişti au
adoptat variante semantice din latina lor, deci din cea medievală, ulterioară cu 1000 de ani datei
compunerii maximelor. Aceste variante ofereau cheia unor înţelesuri mai limpezi decât cele ce ar
fi rezultat din litera vocabularului latinei clasice.
Sentinţele lui Publilius Syrus au fost frecvent citate şi traduse în limba română, însă
risipite prin felurite publicaţii.1 În culegerea de Proverbe şi cugetări latine, [Bucureşti], Editura
Albatros, [1970], colecţia „Cogito”, îngrijită de Vasile D. Diaconu şi Maria Marinescu-Himu – au
fost traduse, din totalul de 1842 de piese provenite dintr-un mare număr de surse, 97 de cugetări
ale autorului nostru. Ele indică folosirea altor edituri decât cea luată cu bază de noi, maximele
prezintă uneori deosebiri faţă de textul ce ne-a stat nouă în faţă, iar o parte din ele aparţin
grupului celor considerate neautentice.
În marea culegere a lui Th. Simenschy, Un dicţionar al înţelepciunii, vol. I-IV, îngrijită de
Mihail Grădinaru, Iaşi, Editura Junimea, 1970-1975, am aflat, printre cele aproape 6000 de
cugetări traduse din multe limbi clasice, orientale şi moderne, 217 ale lui Publilius Syrus.
Şi ele sunt susceptibile de aceleaşi observaţii ca şi primele, din culegerea citată anterior:
cum era de neevitat, multe se repetă, în ambele culegeri.
Culegerea „Aeterna Latinitas”, de Eugen şi Lucia-Gabriela Munteanu, [Iaşi], Polirom,
1996, cuprinde de asemenea maxime ale lui Syrus, dar, din păcate, cu neglijenţe: sunt incluse
multe din cele neautentice, altele sunt atribuite unor cugetări medievale, pe alocuri traducerile nu
sunt corecte, ş.a.
Oricum, toate aceste antologii au meritul de a fi făcut accesibil cititorului român un bogat
tezaur de înţelepciune antică, incluzând şi contribuţia lui Publilius Syrus.

1
În cataloagele Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti, ale Filialei acesteia din Cluj-Napoca, ale Bibliotecii
Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca nu am găsit nici o fişă care să indice o traducere compactă,
integrală sau parţială.

9
Am recurs la ele, ca şi la o ediţie franceză, numai pentru a ne controla interpretarea
câtorva maxime mai obscure, dar în general am preferat să traducem independent, direct după
original.2 Ne-am folosit mai mult de comentariile şi notele ediţiei după care am tradus. Chiar dacă
aceasta, în hipererudiţia ei, nu ne-a satisfăcut în toate privinţele, ne-a fost preţioasă în relevarea
variantelor de lectură. Câteodată, variante secundare, semnalări de erori ale copiştilor, cu
propuneri de emendare, ne-au apărut mai în spiritul cugetărilor lui Syrus, mai apte a le elucida
sensurile, decât textul tipărit, considerat de editor ca fundamental.
Am beneficiat de lectura manuscrisului şi de preţioase propuneri de îndreptare a mai
multor formulări ale noastre, din partea domnului Vasile Rus, eminent latinist de la catedra de
specialitate a Universităţii din Cluj-Napoca şi colaborator al Institutului de Istorie „George
Bariţ”. Îi aduc, pe această cale, mulţumirile mele.3

2
Am constat că traduceri foarte competente, când s-au confundat cu formulări eliptice, ambigue, au recurs la
perifraze şi la interpretări ingenioase, dar aşa de libere, încât permit oricui a se întreba dacă ele corespund sau nu cu
ideea pe care Syrus a fi voit să o exprime.
3
Această traducere a rezultat dintr-o plăcere personală, încercată încă de la primele lecturi, - înainte cu mulţi ani –
din maximele lui Syrus. Autorul ei nu se consideră un specialist şi e conştient de posibilitatea de a fi comis erori, mai
ales că – repetăm – e vorba de un text nu arareori obscur şi eliptic.
Nici introducerea, privind biografia celebrului mim, nu are pretenţia de originalitate. Datele ei sunt preluate în cea
mai pare parte după monumentala enciclopedie a ştiinţelor antichităţii, cunoscută sub numele coordonatorilor ei
principali, Pauly şi Wissowa. Faţă de articolele acesteia, greu se află, chiar un specialist, care să fie capabil a trata
mai documentat un subiect din domeniu.

10
Textul latin

11
PUBLILII SYRI MIMI SENTENTIAE
Digesssit, recensuit, illustravit OTTO FRIEDRICH DR., Berolini, in aedibus Theobaldi
Griebeni MDCCCLXXX

Alienum est omne quicquid optando evenit.


Ab alio exspectes, alteri quod feceris.
Animus vereri qui scit, scit aperta ingredi.
Auxilia humilia firma consensus facit.
5. Amor animi arbitrio sumitur, non ponitur.
Aut amat aut odit mulier, nil est tertium.
Attritam in partem strenua est suspicio.
Ames parentem, si aequus est: aliter feras.
Adspicere oportet, quicquid possis perdere.
10. Amici vitia tua nisi auferas facis.
Alienum aes homini ingenuo acrba est servitus.
Absentem laedit, cum ebrio qui litigat.
Amans iratus multa mentitur sibi.
Avarus ipse miseriae causa est suae.
15. Amans quid cupiat scit; quid sapiat non videt.
Amans quod suspicatur, vigilans somniat.
Ad calamitatem quilibet rumor valet.
Amor extorqueri non pote, elabi pote.
Ab amante lacrimis redimas iracundiam.
20. Aperte mala cum est mulier, tum demum est bona.
Avarum facile capias, ubi non sis item.
Amare et sapere vix deo conceditur.
Avarus nisi cum moritur nil recte facit.
Astus cinaedum celat, aestus indicat.
25. Avarus damno potius quam sapiat dolet.
Avaro quid mali optes, nisi vivat diu?

12
Animo dolenti nil oportet credere.
Alienum nobis, nostrum plus aliis placet.
Amare iuveni fructus est, crimen seni.
30. Anus cum ludit, morti delicias facit.
Amoris vulnus idem qui sanat facit.
Ad paenitendum properat, cito qui iudicat.
Aleator quanto in arte catior, tanto est nequior.
Amor otiosae causa est sollicitudinis.

Π.
35. Avidum esse oportet neminem nummi senem.
Animo virum pudicae, non oculo eligunt.
[Amantium ira amoris integratio est.]
Amantis iusiurandum poenam non habet.
Amans ita ut fax agitando ardescit magis.
40. Amor ut lacrima oboritur oculis, oculis in pectus cadit.
Animo imperabit sapiens, stultus serviet.
Amicum an nomen9 habeas aperit calamitas.
Amori finem tempus, non animus facit.

Z.
Audendo virtus crescit, tardando timor.
45. Auxilium profligatis contumelia est.
Affatim Fortuna iniqua in procintu ruinam habet.
Avaro acerba poena natura est sua.
Avarus non in vita est, sed moritur diu.
Alienam qui defendit causam, est pro reo.
50. Adsidue est in tormentis, qui se ipsum timet.
Animo imperante te tibi animus imperat.
Animo ventrique imperare debet, qui frugi esse vult.

13
O.
Aegre reprendas, quod sinas consuescere.
Amico firmo nil amari plus potest.

Φ.
55. Avarus damnum, ubi non lucretur, ingemit.
Amici famam gloriam imputes tuam.

Ρ.
Avarus animus nullo satiatur lucro.
Amici mores noveris, non oderis.

Σ.
Bis gratum est, quo opus est, si offeras ultro datum.
60. Bonarum rerum consuetudo pessima est.
Benefficium dare qui nescit, iniuste petit.
Bonum est fugienda adspicere in alieno malo.
Beneficium accipere libertatem est vendere.
Bona nemini hora est, ut non alicui sit mala.
65. Bis una in morte alieno est arbitrio mori.
Beneficia plura recipit, qui scit reddere.
Bis peccas, cum peccanti obsequium commodas.
Bonus animus laesus gravius multo irascitur.
Bona mors est homini, vitae quae exstinguit mala.
70. Beneficium dando accepit, qui digno dedit.
Blanditia, non imperio fit dulcis Venus.
Bonus animus nunquam erranti obsequium commodat.
Beneficium qui dedisse se dicit, petit.
Benivoli cuiusvis animi maxima est cognatio.
75. Beneficium saepe dare docere est reddere..
Bonitatis verba imitari maior malitia est.

14
Bona opinio hominum tutior pecunia est.
Bonum est quidem ut premature, nunquam exstinguitur.
Bis vincit, qui se vincit in victoria.
80. Benignus etiam causam dandi cogitat.
Bis interimitur, qui sui armis perit.
Bene dormit, qui non sentit, quam male dormit.
Bonorum crimen est officiosus miser.
Bona quae cadunt, nisi sustineantur, opprimunt.
85. Bene cogitata si excidunt, non occidunt.
Bene perdit nummos, iudici cum dat nocens.
Bona fama in tenebris proprium splendorem tenet.
Bona imperante bono animo est pecunia.
Bonum ad virum cita mors est iracundiae.
90. Brevi animans ipsa est memoria iracundiae.
Bona turpitudo est, quae periclum vindicat.
Bona comparat praesidia misericoprdia.
Beneficium dignis ubi des, omnes obliges.

Π.
Brevis ipsa vita est, sed malis fit longior.
95. Beneficia donari aut mali aut stulti putant.
Bene perdas gaudium, ubi dolor pariter perit.
Bene vixit, qui potuerit, cum voluit, mori.
Bene e patre audire alterum est patrimonium.
Boni est viri etiam in morte nulli imponere.

Ζ.
100. Bona causa non veretur fortunae vicem.
Bonus vir nemo est, nisi qui bonus est omnibus.

15
Σ.
Consueta vitia ferimus, non reprendimus.
Crudelis est in re adversa obiurgatio.
Cavendi nulla est dimittenda occasio.
105. Cui semper dederis, ubi neges, rapere imperes.
Crudelem medicum intemperans aeger facit.
Cuius mortem amici exspectant, vitam cives oderunt.
Cum inimico nemo in gratiam tuto redit.
Citius venit periclum, cum contemnitur.
110. Casta ad virum matrona parendo imperat.
Cito ignominia fit superbi gloria.
Consilio melius vincas quam iracundia.
Cuivis dolori remedium est patientia.
Cotidie damnatur, qui semper timet.
115. Cum vitia prosunt, peccat qui recte facit.
Contumeliam nec fortis pote nec ingenuus pati.
Conscientia animi nimias invenit linguae preces.
Cito improborum laeta ad perniciem cadunt.
Contemni est gravius fustibus quam percuti.
120. Cotidie est deterior posterior dies.
Comes facundus in via pro vehiculo est.
Crimen relinguit vitae, qui mortem appetit.

Π.
Contra imprudentem stulta est nimia ingenuitas.
Cogas amantem irasci, amare si velis.
125. Crudelis est, non fortis, qui infantem necat.
Consilio unius multi se docte explicant.
Cave quicquam ne quod post poeniteat coeperis.
Cui omnes bene dicunt, possidet populi bona.
Cui nolis saepe irasci, irascaris semel.

16
130. Crudelis lacrimis pascitur, non frangitur.
Caeci sunt oculi, cum animus alias res agit.
Caret periclo, qui etiam cum est tutus cavet.
Cum ames, non sapias aut cum sapias, non ames.
Cicatrix conscientiae pro vulnere est.
135. Cuivis potest accidere, quod cuiquam potest.
Cave amicum credas, nisi quem re probaveris.
Contra felicem vix deus vires habet.
Cum das avaro praemium, ut noceat, rogas.

Ζ.
Cum sese vincit sapiens, minime vincitur.
140. Contra hostem aut fortem oportet esse aut supplicem.
Cito culpam effugiat, quem incurisse poenitet.
Cum periclo inferior quaerit, quicquid celat superior.
Consilium prudens adversis est remedium.
Cum amico ignoscis uni, plures compares.
145. Contubernium est lacrimarum, ubi spectat miserum misericors.

Ο.
Crebro ignoscendo facias de stulto improbum.

Ρ.
Cui plus licet, quam par est, plus vult, quam licet.

Σ.
Discipulus est prioris posterior dies.
Damnare est obiurgare, cum auxilio est opus.
150. Diu apparandum est bellum, ut vincas celerius.
Dixeris maledicti cumulum, cum ingrati hominis dixeris.
De inimico noli loquier male, sed cogites.

17
Deliberare utilia mora tutissima est.
Dolor decrescit, ubi quo crescat non habet.
155. Didicere flere feminae in mendacium.
Discordia fit carior concordia.
Deliberandum est decies, statuendum est semel.
Difficilem habere oportet aurem ad crimina.
Dum est vita grata, mortis condicio optima est.
160. Damnum appellandum est cum mala fama lucrum.
Ducis in consilio posita est virtus militum.
Dies quod donat, timeas: cito raptum venit.
Dimissum quod nescitur, non amittitur.

Π.
Deliberando discitur sapientia.
165. Deliberando saepe perit occasio.
Duplex fit bonitas, si inopi accessit celeriter.
Damnati lingua vocem habet, vim non habet.
Dolor animi morbus gravior est quam corporis.
Dulce etiam fugias, fieri quod amarum potest.
170. Difficilius cum dolore convenit sapientiae.
Deo se credere credit, cum felix vovit.

Ζ.
Durum est negare, cum superior supplicat.
Dissolvit temere legem iudex misericors.
Dominatus partem superior supplex habet.
175. Decima amicos hora plures, quam hora prima reperias.

Φ.
Damni nisi ex abundanti raro evenit.
Datis beneficiis plus quam acceptis gaudeas.

18
Diu deliberando amicos eligas.
Diu quod tractas habeas pro rectissimo.

Σ.
180. Etiam innocents cogit mentiri dolor.
Etiam periuro recte praestatur fides.
Etiam celeritas in desiderio mora est.
Ex vitio sapiens alieno emendat suum.
Et deest et superat miseris cogitatio.
185. Etiam oblivisci, qui sis, interdum expedit.
Ex hominum questu facta Fortuna est dea.
Effugere cupiditatem regnum est vincere.
Exsuli nulla usquam domus est, sine sepulcro est mortuus.
Et male qui faciunt, oderunt iniuriam.
190. Eripere telum, non dare irato decet.
Exilium patitur, patriae qui se denegat.
Etiam capillus unus habet umbram suam.
Eheu quam miserum est fieri metuendo senem!
Etiam hosti est aequus, qui habet in consilio fidem.
195. Excelsis multo facilius casus nocet.

Π.
Extrema semper de ante factis iudicant.
Ex lite gratia inita fit formosior.
Etiam bono animum saepe obest adsuescere..

Ζ.
Enormis stupor est, qui ubi peccarit nesciat.

Ο.
200. Errat datum qui sibi, quod extortum est, putat.

19
Φ.
Et non pollicitam vir bonus servat fidem.

Σ.
Fidem qui perdit, quo rem servat relicuam?
Fortuna cum blanditur, captatum venit.
Fortunam citius reperias, quam retineas.
205. Formosa facies muta commendatio est.
Frustra rogatur, qui misereri non potest.
Fortuna unde aliquid fregit, quassat omnia.
Fraus est accipere, quod non possis reddere.
Fortuna nimium quem fovet, stultum facit.
210. Fatetur facinus pes, qui iudicium fugit.
Felix improbitas optimorum est calamitas.
Feras, non culpes, quod mutari non potest.
Futura pugna ut non se superari sinunt!
Furor fit laesa saepius patientia.
215. Fidem qui perdit, nil pote ultra perdere.
Facilitas animi ad partem stultitiae facit.
Fides, uti anima, unde abiit, nin unquam redit.
Fidem nemo unquam perdit, nisi qui non habet.
Fortuna obesse nulli contenta est semel.
220. Fulmen est, ubi cum potestate habitat iracundia.
Frustra, cum ad senectam ventum est, repetas adulescentiam.
Falsum maledictum malevolum mendacium est.
Feminae naturam regere desperare est otium.
Feras difficile, facile ut facilius feras.
225. Fortuna vitrea est: tum cum splendet frangitur.
Feras quod laedit, unde quod prodest feras.
Facit Fortuna, quem non remoreris, gradum.

20
Fortuna ad hominem plus quam consilium valet.

Π.
Frugalitas miseria est rumoris boni.

Ζ.
230. Famulatur dominus, ubi timet quis imperat.
Facile invenias bene qui faciant, cum qui fecerunt colas.
Frenos imponit linguae sapiens consciae.

Ο.
Facillime animi dubiis virtus imperat.
Falsum etiam est verum, quod constituit superior.

Φ.
235. Filio modesto nunquam est grave, quod pietas imperat.

Σ.
Grave preiudicium est, quod iudicium non habet.
Gravissima est probi hominis iracundia.
Gravis animi poena est quem iam facti poenitet.
Gravis animus dubiam non habet sententiam.
240. Grave est malum omne quod sub aspectu latet.
Gravius nocet, quodcunque inexpertum accidit.
Gravius nil animum est, inimicus quam qui latet in pectore.
Gravissimum est imperium consuetudinis.
Grave crimen etiam leviter cum est dictum nocet.

Ζ.
245. Grave est, laeto animo quod datur, tristi accipi.

21
Φ.
Geminat peccatum, quem delicti non pudet.
Geminatur iracundia infelicitas.

Σ.
Heu quam difficilis gloriae custodia est!
Homo extra corpus est suum, cum irasctur.
250. Heu quam est timendus, qui mori tutum putat!
Homo qui in homine calamitoso est misericors, meminit sui.
Honesta turpitudo est pro causa bona.
Habet in adversis auxilia, qui in secundis commodat.
Heu quam miserum est laedi, de quo non competierit queri!
255. Hominem experiri multa paupertas iubet.
Heu dolor quam miser est, vocem qui in tormento non habet!
Heu quam multa poenitenda vivendo incurrunt diu!
Heu quam miserum est servire, ubi non sis doctus dominarier!
Habet suum venenum blanda oratio.
260. Homo totiens moritur, quotiens amittit suos.
Homo semper ubi deiuret, aliud cogitat.
Honestus irumor alterum est patrimonium.
Homo ne sit sine dolore, fortunam invenit.
Honeste servit, qui succumbit tempori.
265. Homo vitae commodatus, non donatus est.
Heredis fletus sub persona risus est.
Heredem fieri utilius est quam quaerere.
Habent locum maledicti crebrae nuptiae.

Π.
Honeste parcas improbo, ut parcas probo.
270. Humanitatis optima est certatio.
Honos honestum decorat, inhonestum notat.

22
Heu quam est servitute gravior animi conscientia.
Hominem etiam frugi flectit saepe occasio.
Homini consilium tunc deest, cum multa invenit.

Ζ.
275. Humilis nec alte cadere nec graviter potest.
Honestum laedas, cum pro indigno postules.

Σ.
Inferior rescit, quicquid peccat superior.
Inimicum ulcisci vitam accipere est alteram.
Invitum cum retineas, exire incites.
280. Ingenuitatem laedas, cum indignum roges.
In nullo avarus bonus est, in se pessimus.
Inopi beneficium bis dat, qui dat celeriter.
Inopia desunt multa, avaritiae omnia.
Instructa inopia est in divitiis cupiditas.
285. In se vult culpam, qui peccatum praeterit.
Iucundum nil est, nisi quod reficit varietas.
Ingenuitas non recipit contumeliam.
Irritare est calamitatem, cum te felicem, voces.
Iure in te peccat, in quem peccaris prior.
290. Ingratus unus omnibus miseris nocet.
In miseri vitam inventa contumelia est.
Ita amicum habeas, posse amicum fieri ut inimicum putes.
Invidiam ferre aut fortis aut felix potest.
In amore semper mendax iracundia est.
295. Invidia tacita inimiciora irascitur.
Iratum breviter vites, inimicum diu.
Iniuriarum remedium est oblivio.
Iracundiam qui vincit, hostem superat maximum.

23
Iactum in te tacendo acumen crimen facias acrius.
300. In malis sperare bene nisi innocens nemo solet.
In vindicando criminosa est celeritas.
Inimicum quamvis humilem docti est metuere.
In calamitoso risus etiam iniuria est.
Iudex damnatur, cum nocens absolvitur.
305. Ignosse noli, nisi pudet, cui ignoscitur.
In rebus dubiis plurimi est audacia.
Illo nocens se damnat, quo peccat die.
Ita des amico, ne sit inimico locus.
Iratus etiam facinus consilium putat.
310. Invidia loquitur, quod videt, non quod subest.

Π.
Iniuria aures facilius, quam oculi ferunt.
Iacet omnis virtus, fama nisi late patet.
Ignis calorem suum etiam in ferro tenet.
In Venere semper certant dolor et gaudium.
315. In amore forma plus valet quam auctoritas.
Ingrata sunt beneficia, quis comes est metus.
Imprudens peccat, quem peccati poenitet.
Inertia indeptatur, cum fugitur labor.
Iratus cum ad se rediit, sibi tum irascitur.
320. In amore semper causa damni quaeritur.
Iucunda macula est ex inimici sanguine.
In Venere semper dulcis est dementia.
In misero facile fit potens iniuria.
Interdum habet stultitiae partem facilitas.
325. Inertia est laboris excusatio.
Iniuriam facilius facias quam feras.
Iratus nil non criminis loquitur loco.

24
Incertus animus remedium est sapientiae.
In turpi re peccare bis delinquere est.
330. Ingenuus animus non fert vocis verbera.
Iniuriam ipse facias, ubi non vindices.
Is minimus ege mortalis, qui minimum cupit.
Inimici ad animum nullae conveniunt preces.
Inimico extincto exire lacrimae non habent.
335. Ibi semper est victoria, ubi concordia est.
Iter est quacunque dat prior vestigium.
Ibi potest valere populus, ubi leges populi valent.

Ζ.
Insanae vocis nunquam libertas tacet.
Improbe Neptunum accusat, qui iterum naufragium facit.

Φ.
340. Ita amico prosis, ut ne quid noceas tibi.
Inopia est turpis, quae venit de copia.
Iratus filio ipse te coerceas.

Σ.
Loco ignominiae est apud indignum dignitas.
Laus nova nisi oritur, etiam vetus amittitur.
345. Laeso doloris remedium inimici est dolor.
Levis est Fortuna: cito reposcit, quod dedit.
Lex universa est, quae iubet nasci et mori.
Lucrum absque damno alieno fieri non potest.
Lascivia et laus nunquam habent concordiam.
350. Legem nocens veretur, fortunam innocens.
Libido cunctos etiam sub vultu domat.

25
Π.
Longum est, quodcunque flagitavit cupiditas.
Lapsus semel fit culpa, si iterum cecideris.
355. Lex videt iratum, iratus legem non videt.
Legem solet oblivisci ira, nunquam lex iram solet.
Locis remotis qui latet, lex est sibi.
Late elucere insigne ut nil urat potest.
Licentiam des linguae, cum verum petas.

Ζ.
360. Lucrum est dolorem posse damno exstinguere.

Σ.
Malignos fieri maxime ingrati docent.
Multis minatur, qui uni facit iniuriam.
Mora omnis odio est, sed facit sapientiam.
Mala causa est, quae requirit misericordiam.
365. Mori ante est quam mortem invoces felicitas.
Miserum est tecere cogi, quod cupias loqui.
Miserrima est fortuna, quae inimico caret.
Malus est vocandus, qui sua est causa bonus.
Malus bonum ubi se simulat, tunc est pessimus.
370. Metus cum tenuit, rarum habet somnus locum.
Mori necesse est, sed non quotiens volueris.
Male geritur, quicquid geritur fortunae fide.
Mortuo qui mittit munus, nil dat illi, se abdicat.
Minus est, quam servus, dominus qui servos timet.
375. Mage fidus heres nascitur, quam scribitur.
Malo in consilio feminae vincunt viros.
Mala est voluntas alienum resciscere.
Maximo malo custodit unus, quod multis placet.

26
Malum est remedium, ubi aliquid naturae perit.
380. Malae naturae nunquam doctore indigent.
Misereri scire sine periclo est vivere.
Male vivunt, qui se semper victuros putant.
Maledictum interpretando facias acrius.
Male agit secum aeger, medicum qui heredem facit.
385. Minus decipitur, cui negatur celeriter.
Mutat se bonitas, cum inruat se iniuria.
Mulier cum sola cogitat, male cogitat.
Male facere qui vult, nunquam non causam invenit.
Malevolus semper sua venena pascitur.
390. Multos timere debet, quem multi timent.
Male imperando summum imperium amittitur.
Mulier quae multis nubit, multis non placet.

Π.
Malevolus animus abditos dentes habet.
Medicina calamitatis est aequanimitas.
395. Muliebris lacrima condimentum est malitiae.
Metum respicere non solet, quicquid iuvat.
Malo etiam parcas, si una est periturus bonus.
Magnum secum affert crimen indignatio.
Malus etsi non pote, posse obese cogitat.
400. Mage quid calamitas valeat, qui nescit, valet.
Mora cogitationis diligentia est.
Multa ignoscendo fit potens potentior.
Multis placere quae cupit, culpam cupit.
Minimum eripit Fortuna, cum minimum dedit.
405. Meretrix est instrumentum contumeliae.
Malus bonum ad se nunquam consilium refert.
Manifesta causa secum habet sententiam.

27
Multorum calamitate vir moritur bonus.
Metus improbos compescit, non clementia.
410. Muneribus est, non lacrimis meretrix misericors.
Metuendum est semper, esse cum in tuto velis.
Mors, felix infanti, acerba iuveni, sera venis seni!
Malam ubi velis rem unam, omnem honestatem improbes.
Malum est consilium, quod mutari non potest.
415. Malitia unius cito fit maledictum omnium.
Mortem ubi contemnas, viceris omnes metus.
Misera est voluptas, ubi pericli memoria est.
Male vincit iam quem poenitet victoriae.
Misericors civis patriae est consolatio.
420. Malitia ut peior veniat, se simulat bonam.
Malus animus in secreto peius cogitat.
Mutare quod non possis, ut natum est, feras.
Multa ante temptes, quam virum invenias bonum.
Misserimum est alieno arbitrio vivere.
425. Mansueta tutiora sunt, sed serviunt.
Mala mors necessitatis contumelia est.
Minus supines, si scias, quod nescias.
Malus qui ubique in poena est, praesidium est bonis.

Ζ.
Multis superbus, humilis tacite fert deum.

Ο.
430. Monere, non punire stultitiam decet.
Multo turpius damnatur, cui delictum ignoscitur.

Φ.
Malum alienum cave gaudium facias tuum.

28
Malum est solamen adversantis dignitas.
Malus auctor etiam rem bonam turpem facit.

Ρ.
435. Mors misera non est, aditus ad mortem est miser.

Σ.
Nil agere semper infelici est optimum.
Nil peccant oculi, cum animus oculis imperat.
Nil proprium ducas, quicquid mutari potest.
Non cito ruina operitur, qui rimam timet.
440. Nullus est tam tutus quaestus, quam quod habeas,
parcere.
Nescias quid optes aut quid fugias: ita ludit dies.
Nunquam periclum sine periclo vincitur.
Nulla tam bona est fortuna, de qua nil possis queri.
Nusquam melius morimur homines, quam ubi libenter viximus.
445. Negandi causa avaro nunquam non fuit.

Π.
Naturam abscondit, cum improbus recte facit.
Non turpis est cicatrix, quam virtus parit.
Nunqum diu, ubi fit ignis, defiat vapor.
Necesse est minima maximorum esse initia.
450. Non corrigit, sed laedit, qui invitum regit.
Nimium concedendo interdum fit stultitia facilitas.
Nil magis amat cupiditas, quam quod non licet.
Nisi vindicet delicta, improbitatem iuves.
Nulli facilius quam malo invenias parem.
455. Nil non acerbum prius est, quam maturuit.
Nocere posse et nolle laus amplissima est.

29
Non vincitur, sed vincit, qui cedit suis.
Necessitas dat legem, non ipsa accipit.
Nescio quid cogitat, cum bonum imitatur malus.
460. Nulla homini maior poena est, quam mendicitas.
Non novit virtus calamitati cedere.
Necessitas ab homine quod vult impetrat.
Necessitati quodlibet telum utile est.
Nocere casus non solet constantiae.
465. Non pote non sapere, qui se stultum intellegit.
Necessitas egentem mendacem facit.
Non facile solus serves, quod multis placet.
Necessitas quod poscit, nisi des, eripit.
Nocens precatur, innocens irascitur.
470. Nec vita nec fortuna propria est hominibus.
Non semper aurem facilem habet facunditas.
Nunquam non miser est, qui quod timeat cogitat.
Nisi qui scit facere insidias nescit metuere.
Negat sibi ipse, qui quod difficile est petit.
475. Nimium altercando veritas avertitur.
Nullo in loco male audit misericordia.
Necessitas quod celat, frustra quaeritur.
Necessitas quam pertinax regnum tenet!
Nemo immature moritur, qui moritur miser.
480. Nocentem qui defendit, sibi crimen parit.
Nil non aut lenit aut domat diuturnitas.
Nil turpe ducas pro salutis remedio.
Noli contemnere ima quae summos levant.
Nil aliud scit necessitas quam vincere.
485. Nemo timendo ad summum pervenit locum.
Nisi per te sapias, frustra sapientem audias.
Necessitati sapiens nihil unquam negat.

30
Non facile de innocente crimen fingitur.
Nimium boni est in morte cum nil sit mali.
490. Ni gradus servetur, nulli tutus est summus locus.
Nil est miserius, quam ubi pudet, quod feceris.
Nec mortem effugere quisquam nec amorem potest.
Necessitatem ferre, non flere addecet.
Nunquam facilius culpa, quam in turba latet.

Φ.
495. Nocere nescit, qui se velle prodidit.
Necessitatum parcitas est remedium.
Nulli imponas, quod ipse non possis pati.

Ρ.
Non est beatus, esse qui non putat.

Π.
Omnis voluptas demum cum arrisit nocet.
500. Officium benevoli animi finem non habet.
O vita misero onga, felici brevis!
Obiurgari in calamitate gravius est quam calamitas.
O quam est animi dulce tormentum, ubi reprimitur gaudium!
Omnes aequo animo parent, ubi digni imperant.
505. Occidi est pulchrum, ubi illegi homini servias.
O tacitum tormentum animi conscientia!
Optime positum est beneficium, bene ubi meminit qui accipit.
Obsequio nuptae cito fit odium paelicis.
Occasio receptus difficiles habet.
510. O pessimum periclum, quod opertum latet!
Omnes cum peccant occulte, peccant insignitius.
Occasio aegre offertur, facile amittitur.

31
Ο.
Oculi amorem incipiun facere, consuetudo perficit.

Π.
Probus libertus sine natura est filius.
515. Prodesse qui vult nec potest, aeque est miser.
Pericla timidus etiam quae non sunt videt.
Pudor doceri non potest, nasci potest.
Plus est quam poena sine re miserum vivere.
Pudorem alienum qui eripit, perdit suum.
520. Patientia animi occultas divitias habet.
Peiora inulti cogitat mutus dolor.
Pecuniae omne regimen est rerum omnium.
Pudor dimissus nunquam redit in gratiam.
Perdendi finem nemo nisi egestas facit.
525. Poena ad malum serpenti actu approperans venit.
Plus est quam poena iniuriae succumbere.
Pro medicina est dolorem qui enecat dolor.
Patiens et fortis se ipsum felicem facit.
Prospicere in pace oportet, quod bellum iuvet.
530. Parens iratus in se est crudelissimus.
Perdit, non donat, qui dat nulla memoria.
Probes delicta, cum de lege deroges.
Pars benefici est, quod petitur, si belle neges.
Properare in iudicando est crimen quaerere.
535. Populi est mancipium, quisquis patriae est utilis.
Per quod sis tutus, illud semper cogites.
Perfugere ad inferiorem se ipsum est tradere.
Peccatum amici pro tuo recte putes.
Potens misericors publica est felicitas.

32
540. Praesens est semper, qui cum abest ulciscitur.
Perfecile felix imperans quod vult facit.
Poenam moratur improbus, non praeterit.
Perdidisse ad assem mallem, quam accepisse turpiter.
Paucorum est intellegere, quid sardet deus.
545. Perenne coniugium animus, non corpus facit.
Pereundi scire tempus assidue est mori.
Potenti irasci sibi periclum est quaerere.
Peccare pauci nolunt, nulli nesciunt.
Paucorum improbitas universa est calamitas.
550. Pro dominis peccare etiam virtutis loco est.
Patiendo inulta veniunt, quae nequeas pati.
Paratae lacrimae insidias, non fletum indicant.
Peccatum extenuat, qui celeriter corrigit.
Pudorem habere servitus quodammodo est.
555. Pote prudentia plus stulta in adversis felicitas.
Prudentis vultus etiam sermonis loco est.
Probo beneficium qui dat ex parte accipit.
Pudor quem nondum flectit, non frangit timor.
Poena levatur, ira laxatur dolor.
560. Plures tegit Fortuna quam in tuto locat.
Post calamitatem memoria alia est calamitas.
Probi natales maxima est hereditas.
Pericla, qui audet, ante vincit quam accipit.
Perpetuo vincit, qui utitur clementia.

Ζ.
565. Plures amicos mensa, quam bona mens capit.

Ο.
Prudentis est irascier sero et semel.

33
Per quem servatus sis, quod sis illi imputes.
Poenae sat est, qui laesit, cum supplex venit.

Φ.
Parere scire par imperio gloria est.
570. Poenam a quo mereas, frustra praesidium petas.

Π.
Quamvis non rectum, cum iuvat, rectum putes.
Quicquid nocere didicit, meminit, cum potest.
Qui metuit contumeliam, raro accipit.
Quam miserum est mortem cupere nec posse emori!
575. Qui pro innocente dicit, satis est eloquens.
Qui cum dolet blanditur, post tempus sapit.
Quod timeas, citius quam quod speres evenit.
Quod vult cupiditas cogitat, non quod decet.
Quicquid conaris, quo pervenias, cogites.
580. Qui bene dissimulat, citius inimico nocet.
Quod semper est paratum, non semper iuvat.
Quodcunque celes, ipse tibi fias timor.
Qui iusiurandum servat, quovis pervenit.
Quod aetas vitium posuit, aetas auferet.
585. Quemcunque quaerit calamitas, facile invenit.
Quod periit, quaeri pote, reprendi non pote.
Quam miserum officium est, quod successum non habet!
Quam miserum est, cum est ingrata misericordia!
Quam misere est cogi opprimere, quem salvum velis!
590. Quem fama semel oppressit, vix restituitur.
Quidvis contingit, ut voluptatem parit.
Quam miserum est id quod pauci habent amittere!
Qui in vero dubitat, male agit, cum deliberat.

34
Qui timet amicum, amicus ut timeat docet.
595. Quaeque vindicandi proxima optima est occasio.
Quam miserum auxilium est, ubi nocet, quod sustinet.
Qui pote consilium fugere, apisci idem pote.
Qui ulcisci dubitat improbos plures facit.
Quicunque obesse pote, non vult, pro preside est.
600. Quicquid bono concedis, das partem tibi.
Quod nescias, cui serves, stultum est parcere.
Quae vult videri bella, nimium illi nocet.
Qui debet, limen creditoris non amat.
Qui amorem pote transferre, pote deponere.
605. Qui uni cui culpam ignoscit, suadet pluribus.
Quicquid probis vis eripit, dat improbis.
Qui sibi non vivit, aliis merito est mortuus.
Quicquid fit cum virtute, fit cum gloria.
Qui exspectat, ut rogetur, officium levat.
610. Qui timet amicum, vim non novit nominis.
Qui pote celare vitium, vitium non facit.
Qui omnes insidias timet, in nullas incidit.
Quam malus est, culpam qui suam alterius facit!
Qui docte servit, partem dominatus tenet.
615. Qui se ipse laudat, cito derisorem invenit.
Quam miserum est, bene quod feceris, factum queri!
Quam est felix vita sine negotiis transita!
Quicquid futurum est summum, ab imo nascitur.
Quam miserum est, ubi consilium casu vincitur!
620. Quicquid fortuna decorat, cito contemnitur.
Quicquid plus, quam necesse est, praesidi est, premit.
Qui obesse pote, timetur, cum etiam non adest.
Quem bono nullo tenere potueris, teneas malo.
Quod senior loquitur, omnes consilium putant.

35
625. Quam miserum est, ubi te capiant, qui defenderunt!
Quod quisque amat, laudando commendat sibi.
Quem diligas, queri etiam clam de ipso malum est.
Qui venit, ut noceat, semper meditatus venit.
Quis miserum sciret, verba nisi habere dolor?
630. Quam miserum est, cum se renovat consumptum malum!
Quanto serius peccatur, tanto incipitur turpius.
Quam miser est, qui excusare sibi non se non potest!
Quo advocatus caveas, cum animus aliud, verba aliud petunt?
Qui invitus servit, fit miser, servit tamen.
635. Quod est timendum, decipit, si neglegas.
Quid tibi pecunia opus est, si uti non potes?
Quod fugere credas, saepe solet occurere.
Quamvis acerbus qui monet, nulli nocet.

Ζ.
Qui multos numerare amicos studet, una inimicos ferat.
640. Qui se accusat ipse, ab alio non pote accusarier.
Qui dormientem necat, absentem ulciscitur.
Quod est venturum, sapiens quasi praesens cavet.

Ο.
Quem diligis, nisi recte moneas, oderis.

Φ.
Quanti corpus est sine anima, tanti est sine amicis homo.
645. Qui non corripit peccantem gnatum peccare imperat.

Ρ.
Quod vult habet, qui velle quod satis est potest.

36
Π.
Ratione non vi vicenda adolescentia est.
Re in nulla prodest mora, nisi iracundia.
Reus innocens fortunam, non testem timet.
650. Rarum esse oportet, quod diu carum velis.
Rapere mutuum est accipere, quod non possis reddere.
Rem agit, non loquitur, qui nil nisi quod vult facit.
Rivalitatem non amat victoria.
Ruborem amico excutere amicum est perdere.
655. Rex esse nolim, ut esse crudelis velim.
Res quanto est maior, tanto est insidiosior.
Roganti melius quam imperanti pareas.
Respicere nil consuevit iracundia.
Rapere est, non petere, quicquid invito auferas.
660. Remedium fraudem est contra vulpem quaerere.
Rogare officium servitus quodammodo est.

Ζ.
Redimit, non perdit, qui alienum numeratum habet.
[Regnat libido, pietas ubi sancta exsulat.]

Π.
Semper quam pote se posse iratus plus putat.
665. Spes est salutis, hominem ubi obiurgat pudor.
Suadere primum, dein corrigere est benevoli.
Sapiens contra omnes arma fert, cum cogitat.
Sanctissimum est meminisse, cui te debeas.
Stulti timent fortunam, sapientes ferunt.
670. Sensus, non aetas invenit sapientiam.
Semper beatam se putat benignitas.
Sapiens semper requiescendo dat laborem iniuriae.

37
Solet esse in dubiis pro consilio temeritas.
Semper consilium tunc deest cum opus est maxime.
675. Sapiens quod petitur, ubi tacet, breviter negat.
Semper plus metuit animus ignotum malum.
Secunda in paupertate fortuna est fides.
Si nil velis timere, metuas omnia.
Submissum imperium non tenet vires suas.
680. Secundus est a matre nurticis dolor.
Sibi dat supplicium, quem iam admissi poenitet.
Suum usque lumen sequitur innocentia.
Stultum est talione ulcisci velle alium poena sua.
Sibi primum auxilium eripere est leges tollere.
685. Suis qui nescit parcere, inimicis favet.
Sine dolore est vulnus, quod fers crudum cum victoria.
Semper metuendo sapiens evitat malum.
Stultum est queri de adversis, ubi culpa est tua.
Scit, multi quod anni abstulerunt, hora nulli reddere.
690. Spina etiam grata est, ex qua spectatur rosa.
Stultum est vicinum velle ulcisci incendio.
Stultum facit fortuna, quem vult perdere.
Spes inopem, res avarum, mors miserum levat.
Se damnat iudex, innocentem qui opprimit.
695. Sibi ipsa improbitas cogit fieri iniuriam.
Satis est beatus, qui potest cum vult mori.
Solet sequi laus, cum viam fecit labor.
Socius fit culpae, qui nocentem liberat.
Suspicio sibi ipsa rivales parit.
700. Semper metuendum est, quicquid irasci potest.
Seditio civium hostium est occasio.
Salutis causa bene fit homini iniuria.
Stultitia est insectari, quem di diligunt.

38
Sat magna pro beneficio usura est memoria.
705. Sero consilium est in periclis quaerere.

Ζ.
Suum qui servat, salva vult communia.
Sat vincere est inimicum, nimium est perdere.
Suspicax unius animus omnium damnat fidem.
Suspicio probato tacita iniuria est.
710. Superari a superiore pars est gloriae.
Supplicem non est opprimere virtus, est crudelitas.
Sine lege muta poena est conscientia.
Satis diserte pro se loquitur veritas.

Φ.
Sapienti praestat tacere pro se quam contra loqui.
715. Sine adversante brevis est laus victoriae.

Π.
Thesaurum in sepulcro ponit, qui senem heredem facit.
Taciturnitas stulto homini pro sapientia est.
Tam deest avaro quod habet, quam quod non habet.

Ζ.
Tarde, sed graviter sana mens irascitur.
720. Tuti sunt omnes, unus ubi defenditur.

Ο.
Temptando cuncta caeci quoque tuto ambulant.
Tam de se iudex iudicat quam de reo.

39
Φ.
Tarda etiam est ipsa cupiditati celeritas.

Π.
Ubi fata peccant, hominum consilia excidunt.
725. Voluptas e difficili data dulcissima est.
Ubi omnis vita metus est, mors est optima.
Unum dies poenam affert, quam multi coquunt.
Ubi peccat aetas maior, male discit minor.
Ubi nil timetur, quod timeatur, nascitur.
730. Ubi sis cum tuis, ubi absis patria, tua desideres.
Verum est, quod pro salute fit mendacium.
Ubicunque pudor est, semper ibi sancta est fides.
Utilius ferrum est in sulco, quam orichalcum est in proelio.
Ubi innocens formidat, damnat iudicem.
735. Voluntas impudicum, non corpus facit.
Virtuti melius, quam fortunae creditur.
Verbum omne refert in quam partem intellegas.
Virum bonum natura, non ordo facit.
Ubi coepit ditem pauper imitari, perit.
740. Veterem ferendo iniuriam invites novam.
Virtutis spolia cum videt, gaudet labor.
Virtutis vultus partem habet victoriae.
Virtute quod non possis, blanditia auferas.
Utrumque casum adspicere debet qui imperat.
745. Voluptas tacita metus est mage quam gaudium.
Viri boni est nescire facere iniuriam.
Vultu an natura sapiens sis, multum interest.
Virtuti amorem nemo honeste denegat.

40
Ζ.
Ubi libertas populi cecidit, linguae libertas cadit.
750. Vita otiosa et curae inanis regia est.
Ubi omnes peccant, spes querelae tollitur.
Ut plures sanes, recte paucos amputes.
[Ut cupiditas nil non sibi, sic sibi nil caritas tenet.]
Virtutis omnis impedimentum est timor.
755. Ubi iudicat qui accusat, vis non lex valet.
Ubi emeris alienum, veneat tuum.

Ο.
Ubi peccatum cito corrigitur, fama solet ignoscere.
Ubi innocens damnatur, pars patriae exsulat.
Vincere est honestum, opprimere probrum, pulchrum ignoscere.

Φ.
760. Velox consilium sequitur poenitentia.
Ubi nullus est effectus, gravior est labor.

41
Traducere

42
S
1. Străin ne e totul, chiar dacă ni se întâmplă la dorinţă.
Aşteaptă de la altul ceea ce ai făcut tu celuilalt.
Sufletul care ştie să se teamă, ştie păşi pe căi sigure.
Buna înţelegere face trainice ajutoarele modeste.
5. Dragostea se supune placului inimii, nu se impune.
Femeia sau iubeşte, sau urăşte; o a treia cale nu este.
Cel jignit, cade la bănuială statornică.
Iubeşte-şi tatăl, dacă e om drept; altminteri, suportă-l.
Uită-te bine la tot ce ai putea pierde.
10. Dacă nu îndepărtezi viciile prietenului, ţi le însuşeşti.
Pentru omul liber, datoria bănească este o cumplită sclavie.
Cine se ceartă cu un beţiv, jigneşte pe unul dus de-acasă.
Amantul furios îşi născoceşte multe.
Avarul este el însuşi cauza nefericirii sale.
15. Amantul ştie ce să dorească; dar nu vede ce e înţelept.
Amantul visează şi treaz ceea ce bănuieşte.
La necaz, orice zvon e de crezare.
Iubirea nu o poţi smulge cu sila, ci câştiga pe-ncetul.
Mânia iubitului să o răscumperi cu lacrimi.
20. Când femeia este rea pe faţă, atunci abia e bună.
Pe avar îl prinzi uşor, când nu-i eşti pe-o seamă.
A iubi şi a gândi limpede îi e dat doar zeului.
Avarul, până la moarte, nu face nimic cinstit.
Viclenia ascunde pe desfrânat, patima îl dă în vileag.
25. Avarul se vaită de o pagubă mai mult decât o simte.
Ce rău să-i doreşti avarului, dacă nu să trăiască mult?
Sufletului îndurerat nu trebuie să-i dai crezare.
Ce e al altuia ne place nouă, ce e al nostru – mai mult altora.
Iubirea e desfătare tânărului şi stricăciune bătrânului.
30. Când o babă dănţuieşte, distrează moartea.

43
Rana iubirii o pricinuieşte acelaşi care o şi vindecă.
Degrabă se va căi cel care judecă pripit.
Jucătorul de zaruri e cu atât mai ticălos, cu cât e mai iscusit în dibăcia lui.
Iubirea e pricină neliniştii visătoare.

P.
35. Nici unui bătrân nu-i şade bine a fi lacom de bani.
Femeile cinstite îşi aleg soţul cu mintea, nu cu ochii.
Supărarea iubiţilor înseamnă împrospătarea iubirii.1
Jurământul îndrăgostitului nu poate fi pedepsit.
Îndrăgostitul, precum făclia, agitându-se, arde mai viu.
40. Iubirea, la fel ca lacrima, se naşte în ochi şi din ochi se prelinge în piept.
Înţeleptul va porunci inimii, nerodul i se va supune.
Nenorocirea îţi arată dacă ai un prieten sau doar un nume.
Iubirii îi pune capăt timpul, nu cugetul.
Prin cutezanţă creşte curajul, prin şovăială – teama.
45. Pentru înfrânţi, ajutorul e bătaie de joc.
Soarta nedreaptă îşi află deplin, în pregătirea de luptă, sfârşitul.
Pedeapsă crudă îi este avarului însăşi firea sa.
Avarul nu trăieşte, ci moare într-una.
Cine apără o cauză străină stă în locul acuzatului.
50. Se chinuie într-una cel care se teme de el însuşi.
Pe când tu porunceşti inimii, ea îţi porunceşte ţie.
Cel care vrea să fie virtuos, trebuie să-şi stăpânească şi inima şi stomacul.

O.
Greu te dezveţi de ceea ce laşi să devină obişnuinţă.
Nimic nu poate fi mai iubit decât prietenul statornic.

1
Vers din Terentius, Andria, III, 3.23.

44
F.
55. Când nu-I iese câştig, avarul se vaită de pagubă.
Renumele prietenului să-ţi fie podoabă şi ţie.

R.
Sufletul zgârcitului nu se satură cu nici un câştig.
Năravurile prietenului să le cunoşti, nu să le urăşti.

S.
E de două ori bine primit darul oferit de la sine, unde e nevoie.
60. Deprinderea cu bogăţia e cel mai rău lucru.
Cine nu ştie să împartă o binefacere nu e în drept să ceară una.
Din nenorocirea altuia, e bine să înveţi a te feri.
A primi un dar înseamnă a-ţi vinde libertatea.
Nici o clipă nu e bună unuia, fără a fi rea altcuiva.2
65. A muri la bunul plac al altuia înseamnă a muri de două ori în aceeaşi moarte.
Multe daruri primeşte cel care le ştie face.
Păcătuieşti îndoit când cauţi să intri în voia păcătosului.
Jignit, sufletul curat se supără mult mai rău.
E binevenită omului moartea care-i stinge nefericirile vieţii.
70. Cel ce a oferit o favoare unuia vrednic, s-a împărtăşit şi el din ea.
Zeiţa Venus devine plăcută prin blândeţe, nu la poruncă.
Sufletul curat nu dă niciodată ascultare celui căzut în greşeală.
Cerşeşte o favoare cel care pretinde că a făcut una.
Omul de bine, orice gând ar purta, se bucură de multe prietenii.3
75. A dărui adesea înseamnă a învăţa [pe alţii] să facă la fel.
E mare ticăloşie a-ţi preface cuvintele după ale bunătăţii.

2
Cf. nr. 348.
3
Aşa traduce un comentator, propunând lectura conjunctio, (= legătură, prietenie), în loc de cognatio (= înrudire).

45
Buna părere a oamenilor e mai de preţ decât banul.
Bun este ceea ce, chiar înăbuşit, nu se stinge niciodată.
Învinge de două ori cel care, în victorie, se învinge pe sine.
80. Generosul se gândeşte chiar şi la motivul de a dărui.
E de două ori ucis cel care piere prin propriile arme.
Bine doarme acela care nu simte cât de rău doarme.
Omul îndatoritor ajuns în mizerie e spre ruşinea oamenilor de bine.
Bunurile în cădere, dacă nu sunt sprijinite, strivesc.
85. Gândurile bune, deşi se uită, nu se pierd [cu totul].
Numai bine îşi pierde banii vinovatul când îi dă judecătorului.
Renumele bun îşi păstrează strălucirea şi în întuneric.
A îndemna la bine este o avuţie pentru omul cumsecade.
Omului bun îi piere repede mânia.
90. De scurtă durată este până şi amintirea mâniei.4
Nu e de osândit înjosirea care apără de o primejdie.
Generozitatea îţi pregăteşte sprijin de nădejde.
Făcând o favoare unora vrednici, îi îndatorezi pe toţi.

P.
Viaţa în sine e scurtă, dar suferinţele o fac mai lungă.
95. A fi copleşit cu favoruri aşteaptă şi ticălosul şi prostul.
Ce-i drept, îţi pierzi bucuria când şi durerea a încetat.
A trăit bine acela care a putut muri când şi-a dorit.
Să auzi de bine din partea tatălui este încă o moştenire.
Omului simplu îi e dat ca nici măcar murind să nu înduioşeze pe nimeni.

Z.
100. Cauza dreaptă nu se teme de schimbarea soartei.
Nimeni nu e bun, decât acela care e bun faţă de toţi.

4
Lecturi diverse, care fac traducerea aleatorie.

46
S.
Viciile obişnuite le suportăm, nu le combatem.
E crud reproşul în nenorocire.
Nu trebuie nesocotit nici un prilej de a te păzi.
105. Refuzând pe cel pe care totdeauna l-ai dăruit, îl împingi la furt.
Bolnavul necumpătat îl face pe medic necruţător.
Celui căruia prietenii îi aşteaptă moartea, cetăţenii îi urăsc viaţa.
Cu duşmanul nimeni nu se împacă în deplină încredere.
Primejdia neluată în seamă vine mai repede.
110. Femeia cinstită, supunându-se bărbatului, îl domină.
Faima înfumuratului ajunge repede de ruşine.
Prin chibzuinţă învingi mai bine decât prin mânie.
Răzbunarea este alinare oricărei dureri.
Se învinovăţeşte zilnic cel ce se teme într-una.
115. Când viciile se vădesc folositoare, greşeşte cel ce se poartă corect.
Nici cel puternic, nici omul liber, nu sunt în stare să rabde ocara.
Conştiinţa de sine descoperă nenumărate laude ale limbii.
Bucuriile nelegiuiţilor duc degrabă la primejdie.
E mai umilitor să fii dispreţuit, decât ciomăgit.
120. Zilnic, ziua care urmează e mai rea.
La drum, un tovarăş bun de gură parcă te poartă-n căruţă.
Cel ce-şi caută moartea, aruncă vina asupra vieţii.

P.
Faţă de neprevăzător, prea multă sinceritate e o prostie.
Dacă vrei să te iubească, sileşte-l pe iubit să se înfurie.
125. E crud, nu curajos, cel care ucide un copil.
După sfatul unuia, mulţi se dau deştepţi.
Păzeşte-te de orice, ca nu apoi să-ncepi a te căi.
Cel lăudat de toţi are parte de bine de la toţi.

47
Pe cel pe care nu vrei să-l înfurii des, înfurie-l măcar o dată.
130. Pe omul crud lacrimile îl bucură, nu-l înduplecă.
Ochii sunt orbi, când gândul zboară aiurea.
E ferit de primejdie cel ce se păzeşte chiar şi când e păzit.
Când iubeşti, nu eşti înţelept, iar când eşti înţelept, nu iubeşti.
Remuşcarea e ca o rană în suflet.
135. Ce se poate întâmpla unuia, se poate întâmpla oricui.
Fereşte-te să crezi pe cineva prieten, dacă nu l-ai pus la încercare.
Împotriva fericitului doar zeul are puteri.
Când dai o răsplată zgârcitului, roagă-te să-i fie spre rău.

Z.
Neînsemnată e victoria înţeleptului asupra lui însuşi.
140. Cu duşmanul se cuvine să te porţi ori aspru, ori smerit.
Scapă repede de vină cel ce se căieşte sub apăsarea ei.
E cu primejdie pentru cel mărunt să cerceteze ce tăinuieşte cel suspus.
Sfatul chibzuit e leac nenorocirilor.
Iertând pe un prieten, câştigi mai mulţi.
145. Locaş de lacrimi e locul unde un milos priveşte la un nefericit.

O.
Trecându-i într-una cu vederea, faci din prost un obraznic.

R.
Cui i se îngăduie mai mult decât i se cuvine, vrea mai mult decât i se îngăduie.

S.
Ziua următoare este învăţăcelul celei dinainte.
E de osândit mustrarea, când omul are nevoie de ajutor.
150. Războiul trebuie pregătit îndelung, ca să învingi repede.
Vei fi spus cel mai grav lucru, când vei fi spus cuiva că e un nerecunoscător.

48
Despre duşman să nu vorbeşti de rău, ci doar să gândeşti.
A cumpăni asupra celor folositoare e zăbava cea mai socotită.
Durerea se potoleşte când nu are din ce spori.
155. Minţind, femeile au învăţat să plângă.
Neînţelegerea face mai preţuită buna înţelegere.
Să te gândeşti de zece ori, să hotărăşti o singură dată.
La învinuiri, e bine să pleci auzul cu neîncredere.
Cel mai bine e să mori până viaţa e plăcută.
160. Câştigul însoţit cu dezonoarea trebuie numit pagubă.
Vitejia ostaşilor stă în chibzuinţa comandantului.
Teme-te de ce-ţi aduce ziua: [căci] repede ţi se răpeşte.
O pierdere de care nu-ţi dai seama nu e simţită ca pagubă.

P.
Înţelepciunea se învaţă chibzuind.
165. Tot chibzuind, se pierde adesea ocazia [favorabilă].
E de două ori mai mare binefacerea dacă ajunge repede la cel lipsit.
Limba ticălosului are glas, dar nu putere.
Durerea sufletească e boală mai grea decât cea trupească.
Fugi de dulceaţa care poate deveni amară.
170. Înţelepciunii îi vine mai greu să se împace cu durerea.
Când norocosul aduce jertfă, e convins că are credinţă în zeu.

Z.
E greu să refuzi pe mai marele care te roagă ceva.
Judecătorul îndurător desface pe nimerite legea.
Cel suspus are parte la stăpânire şi atunci când cere ceva.
175. În al zecelea ceas vei găsi mai mulţi prieteni decât în primul.

F.
Rar se întâmplă pagubă din altceva decât din ce prisoseşte.

49
Bucură-te mai mult de binefacerile pe care le-ai împărţit decât din cele pe care le-ai primit.
Alege-ţi prietenii după lungă socotinţă.
Consideră drept cel mai corect faptul pe care-l frămânţi mult.

S.
180. Până şi pe nevinovaţi durerea îi sileşte să mintă.
Cuvântul dat se respectă întocmai până şi faţă de un sperjur.
În dorinţă, până şi graba înseamnă zăbavă.5
Văzând viciul altuia, înţeleptul îndreaptă pe al său.
Mişeilor, judecata le şi lipseşte, îi şi depăşeşte.
185. Câteodată e de folos să uiţi cine eşti.
Jalea oamenilor a făcut din Soartă o zeiţă.
A-ţi înfrâna lăcomia e ca şi cum ai birui o ţară.
Pribeagul nu are nici măcar casă şi moare fără mormânt.
Şi făcătorii de rele urăsc nedreptatea.
190. Furiosului să-i smulgi lancea, nu să i-o dai.
Cel ce-şi reneagă patria, îndură exilul.
Până şi firul de păr are umbra sa.
Vrednic de milă este cel care se teme că îmbătrâneşte.
Cel încrezător în judecata sa e drept până şi cu duşmanul.
195. Celor suspuşi, un pas greşit le dăunează mult mai uşor.

P.
Clipele din urmă judecă totdeauna pe cele de dinainte.
Privilegiul dobândit pe calea legii îţi dă mai multă satisfacţie.
Până şi cu binele, sufletul refuză adesea să se obişnuiască.

Z.
Mare e uimirea celui care nu ştie unde a greşit.

5
Se repetă, aproape cu aceleaşi cuvinte, sub nr. 723.

50
O.
200. Greşeşte cel care-şi atribuie un dar stors cu sila.

F.
Omul cinstit respectă şi cuvântul pe care nu l-a promis.

S.
Celui care şi-a pierdut onoarea, la ce-i mai serveşte restul?
Linguşit de soartă, a ajuns captivul ei.
Norocul îl întâlneşti mai uşor decât îl păstrezi.
205. O faţă frumoasă e o recomandare tăcută.
În zadar te rogi de cel incapabil de milă.
Din locul pe care l-a şubrezit, soarta sfărâmă apoi totul.
E înşelător să accepţi ce nu poţi înapoia.
Pe cel prea mult cocoloşit, norocul îl prosteşte.
210. Piciorul care fuge de judecată mărturiseşte vina.6
Necinstea norocoasă e nenorocirea oamenilor de treabă.
Rabzi, nu învinuieşti, ceea ce nu se poate schimba.7
Cele viitoare bat la uşe8 şi nu îngăduie să fie ocolite.
Răbdarea adesea jignită se transformă în furie.
215. Cine şi-a pierdut curajul nu mai poate pierde nimic.9
Uşurătatea inimii face loc prostiei.
Credinţa, precum sufletul, nu se întoarce niciodată de unde a plecat.
Nimeni nu-şi pierde vreodată credinţa, în afara celui ce nu o are.

6
Cf. şi nr. 532.
7
O spune şi Seneca, Scrisori către Luciliu, 107: „Cel mai bine este să înduri ceea ce nu poţi îndrepta”. Vezi şi nota la
versul 487.
8
Mai probabilă lectura pungunt, în loc de pugna. Vers neclar. În loc de pugna ar putea fi şi pugnant, ceea ce ar
îngădui traducerea: „Cele viitoare luptă spre a nu se lăsa întrecute”.
9
Am tradus nu tocmai exact cuvântul fides (= încredere), prin curaj, gândindu-ne la proverbul german, sigur de
sorginte veche medievală: „Mut verloren, alles verloren” = Cine şi-a pierdut curajul, a pierdut totul. Desigur, în
context, fides ar putea însemna şi onoare.

51
Când nu pune piedică nimănui, soarta e şi ea o dată mulţumită.10
Ajuns la bătrâneţe, în zadar mai cauţi tinereţea.
Minciuna răuvoitoare e un blestem prefăcut.
Spre a stăpâni firea femeii trebuie să renunţi la comoditate.
Rabdă ce e greu, ca să rabzi mai uşor ce e uşor.
225. Norocul e ca sticla: tocmai când luceşte, se sparge.
Rabdă jignirea, pentru ca din ea să dobândeşti ceva de folos.
Pasul la care nu te-ai aşteptat, îl face soarta.
Norocul îi e de folos omului mai mult decât mintea.

P.
Cumpătarea este sărăcia numelui bun.

Z.
230. Devine slugă stăpânul, când îi e frică de cei cărora porunceşte.
Uşor afli pe cei ce fac binele, dacă-i treci prin sită pe cei ce l-au făcut.11
Înţeleptul pune frâu limbii care ştie multe.

O.
Virtutea porunceşte cu uşurinţă şovăielilor inimii.
Până şi falsul e adevăr, dacă l-a statornicit un suspus.

F.
235. Fiului cuviincios niciodată nu-i vine greu ceea ce respectul îi pretinde.

S.
E grea paguba ce rămâne nejudecată.

10
Datorită dublului sens al adjectivului contentus-a-um, s-ar putea adopta şi traducerea: „Când nu pune piedică
nimănui, soarta s-a poticnit şi ea o dată”. Nuanţa ironic-acră, a acestei versiuni ne pare mai apropiată de stilul lui
Syrus.
11
Sensul maximei ar fi fost exprimat mai clar, dacă originalul ar fi cuprins un adjectiv sau un adverb care să permită
traducerea: „…pe cei ce cu adevărat fac binele …”

52
Mânia omului cinstit e cea mai aprigă.
Grea povară stă pe sufletul celui ce se căieşte de fapta [săvârşită].
Mintea bine aşezată nu şovăie în hotărâre.
240. E grav tot răul care se ascunde sub o aparenţă.
Dăunează mai rău tot ce se întâmplă unuia neprevenit.
Sufletul are mai rău duşman decât cel ce zace în sine.
Foarte apăsătoare este puterea obişnuinţei.
O crimă gravă e vătămătoare, chiar dacă a fost declarată fără însemnătate.

Z.
245. E supărător să primeşti cu acreală ce ţi s-a dat cu bucurie.

F.
E îndoit păcatul care nu se ruşinează de nelegiure.
Mânia şi nefericirea sunt soaţe.

S.
Vai, ce grea este apărarea faimei!
Când se înfurie, omul îşi iese din fire.
250. Vai, cât de temut e acela care nu se teme de moarte!
Omul milostiv cu un nefericit se gândeşte [şi] la sine.
Înjosirea pentru o cauză bună este onorabilă.
Cel îndatoritor în clipe prielnice se bucură de sprijin în cele de restrişte.
Neplăcut este să suferi de ceea ce nu se cuvine să te plângi.
255. Sărăcia îl pune pe om să treacă prin multe.
Ce jalnică e durerea care, la chin, nu se mai tânguie.
Multe fapte vrednice de căinţă îl întâmpină zilnic pe orice muritor.
Ce amar e să slujeşti, când nu eşti deprins a sta sub poruncă!
Şi vorba blândă are otrava ei.
260. Omul moare de atâtea ori, de câte ori pierde din ai săi.
Totdeauna când jură solemn, omul altceva gândeşte.

53
Renumele de cinste este o a doua avere.
Ca să nu fie scutit de suferinţă, omul s-a întâlnit cu soarta.
A slujit cinstit cel căzut sub povara vârstei.
265. Omul e croit pe seama vieţii, nu dăruit ei.
Sub mască, plânsul moştenitorului e râset.
E mai avantajos să fii făcut moştenitor, decât să umbli să ajungi.12
Căsătoriile dese dau prilej de clevetire.

P.
Fii îngăduitor, în mod corect, cu un necinstit, ca să poţi fi şi cu unul cinstit.
270. Dezbaterea este cel mai bun lucru al omenirii.
Distincţia e podoabă pentru cinstit şi stigmat pentru necinstit.13
E cu mult mai grea mustrarea de cuget, decât servitutea!
Ocazia îl duce adesea în ispită chiar şi pe omul socotit.
Când află multe, omul nu se poate hotărî.

Z.
275. Un amărât nu poate cădea nici de sus, nici greu.
Jigneşti pe un om corect, când îl rogi ceva pentru unul nedemn.

S.
Subalternul află tot ce greşeşte şeful.
A te răzbuna pe duşman înseamnă o a doua viaţă.
Când reţii pe unul care n-are chef, îi dai ghes să plece.
280. Jigneşti buna credinţă, propunând pe un nevrednic.
Avarul nu e bun faţă de nimeni, dar cel mai rău e faţă de sine.
Îndoită milostenie dă săracului cel ce o dă repede.
Sărăciei îi lipsesc multe, zgârceniei – toate.
Patima pentru bogăţie înseamnă pregătirea sărăciei.

12
O altă lectură, anume ferre, în loc de fieri, schimbă mult sensul: „Mai bine suporţi un moştenitor, decât să-l cauţi”.
13
Cf. şi maxima asemănătoare, sub nr. 343.

54
285. Cine trece cu vederea o faptă rea, atrage asupră-şi vina.
Nimic nu e plăcut, numai ceea ce schimbarea aduce nou.
Buna credinţă nu acceptă ofensa.
Când te proclami fericit, stârneşti nenorocirea.
După lege, eşti vinovat de la primul delict săvârşit.
290. Un nerecunoscător face rău tuturor sărmanilor.14
În viaţa nefericitului a fost născocită vorba de ocară.
Aşa să te porţi ca prietenul, ca şi cum ţi-ar putea deveni duşman.15
Invidia e în stare să o înfrunte ori cel curajos, ori cel norocos.
În dragoste, mânia e totdeauna prefăcută.
295. Invidia tăcută aprinde duşmănii mari.
De furios fereşte-te o vreme, de duşman – mereu.
Uitarea e leac jignirilor.
Cine-şi învinge mânia, învinge pe cel mai mare duşman.
Trecând sub tăcere săgeata ce ţi s-a aruncat, faci ca răutatea să fie şi mai ascuţită.
300. În nenorocire16 nimeni, în afară de nevinovat, nu speră în bine.
Când ceri un drept, pripeala e de condamnat.
E lucru cuminte să te temi până şi de duşmanul neînsemnat.
Pentru cel în necaz, până şi râsul e o jignire.
Când achită un răufăcător, judecătorul se condamnă pe sine.17
305. Nu fi îngăduitor cu cel căruia i se arată îngăduinţă, decât dacă se căieşte.
În împrejurări de cumpănă, îndrăzneala e de mare preţ.
Răufăcătorul se osândeşte pe sine în fiecare zi în care comite o nelegiuire.
Aşa să dăruieşti prietenului, încât duşmanul să nu aibă cuvânt.
Furiosul ia drept sfat până şi o nelegiuire.
310. Invidia ponegreşte ce vede, nu ce rămâne ascuns.

14
Se înţelege: „dependenţi de mila semenilor”; un gest de nerecunoştinţă îndepărtează de aceştia actele de caritate.
15
Sunt mai multe lecturi şi, prin urmare, mai multe sensuri, apropiate, ale acestei maxime: „Un astfel de prieten să ai,
încât să-ţi poată fi prieten şi în timp ce-l socoteşti duşman”.
16
Ar fi mai logică varianta, semantic posibilă: „Sub povara (ameninţarea) pedepsei …”.
17
Alternativă a celebrei maxime cu nr. 694: „Pe sine se condamnă judecătorul care năpăstuieşte un nevinovat”.

55
P.
Urechile suportă insulta mai uşor decât ochii.
Orice virtute lâncezeşte, dacă nu i se răspândeşte faima.
Focul îşi păstrează căldura şi în fier.
În dragoste se înfruntă mereu suferinţa şi plăcerea.
315. În dragoste, frumuseţea e mai de preţ decât reputaţia.
Stânjenitoare sunt avantajele ce au ca însoţitor teama.
Neştiutorul greşeşte faţă de cel ce-şi regretă vina.18
Când fugi de muncă te cuprinde lenea.19
După ce un furios îşi revine, se mânie pe el însuşi.
320. În dragoste se caută veşnic motiv de nefericire.
Plăcută este pata din sânge duşman.
În dragoste, nebunia e totdeauna plăcută.
Pe un amărât, cel puternic îl asupreşte uşor.
Câteodată uşurătatea se împleteşte cu prostia.
325. Sustragerea de la muncă înseamnă lene.
E mai uşor să comiţi o nedreptate decât să o suferi.
Tot ce furiosul vorbeşte, dă loc la învinuire.
Sufletul frământat e de ajutor înţelepciunii.
Îndoită e vinovăţia celui ce păcătuieşte într-o faptă ruşinoasă.
330. Sufletul ales nu suportă să fie biciuit cu vorba.
Comiţi tu însuţi o nedreptate, când nu o pedepseşti.
Muritorul care doreşte cel mai puţin, are nevoie de foarte puţin.
În inima duşmanului rugăminţile nu pătrund.
N-ai de ce să verşi lacrimi pentru duşmanul mort.
335. Izbânda e totdeauna acolo unde domneşte înţelegerea.
Drum este pe oriunde cel de dinainte lasă urma.
Poporul e puternic unde legile sale sunt respectate.

18
Se subînţelege: „dacă-l ponegreşte fără să cunoască faptele” (Interpretare a comentatorului Otto Friedrich, în ediţia
care ne-a stat la baza traducerii).
19
Cf. mai jos, maxima 325, aproape identică.

56
Z.
Neînfrânarea glasului nebuniei nu se potoleşte niciodată.
Pe nedrept învinuieşte pe Neptun cel ce naufragiază a doua oară.20

F.
340. Să fii de folos prietenului atât cât să nu-ţi dăuneze ţie.
E ruşinoasă lipsa provenită din îmbelşugare.21
Mâniindu-te pe copil, te pedepseşti singur.

S.
La cel nevrednic, o distincţie ţine locul dezonoarei.22
Dacă nu se aduce o nouă laudă, se uită şi cea veche.
345. Rănitului, durerea duşmanului îi alină durerea.
Nestatornică e soarta: repede ia ce ţi-a dat.
E lege universală aceea care porunceşte să te naşti şi să mori.
Nu poate fi câştig fără paguba altuia.23
Desfrâul şi onoarea nu se înţeleg niciodată.
350. Răufăcătorul se teme de lege, nevinovatul de soartă.
Pofta trupească, nu judecata, e ceea ce frivolitatea cunoaşte.
Patima trupească subjugă pe toţi.

P.
Tot ce patima a pretins, ţine multă vreme.
Pentru o greşeală în care ai căzut din nou, eşti acuzat doar o dată.
355. Legea îl observă pe furios, dar acesta nu observă legea.
Se întâmplă ca furia să uite de lege, dar niciodată ca legea să procedeze cu mânie.
Cel retras în singurătate este lui însuşi legea.

20
Cf. Seneca, Scrisori către Luciliu, 53. „Dacă Ulise a avut parte de naufragii, n-a fost numai pentru că aşa îi era
scris: a mai avut şi el rău de mare …”.
21
Întâlnită şi la Caecilius Balbus, această maximă condamnă risipa.
22
Repetă, parţial, ideea maximei de sub nr. 271.
23
Cf. nr 64.

57
Distincţia luceşte departe, încât nu poate să ardă nimic.
Slobodă să-ţi fie limba, când ceri ceva just.

Z.
360. E avantajos să poţi alina durerea printr-o pagubă.

S.
Mai cu seamă nerecunoscătorii învaţă pe unii să fie răi.
Cine face unuia o nedreptate, ameninţă pe mulţi.
Zăbava, în de obşte, e de dispreţuit, dar te învaţă înţelepciune.
Şubredă e cauza care cere îndurare.
365. E o fericire să mori înainte să-ţi doreşti moartea.
E neplăcut să fii silit să tăinuieşti ceea ce ai dori să spui.
Vai de capul lui e norocul care nu stârneşte duşmănie.
Pe omul bun din interes trebuie să-l numeşti om rău.
Când se preface bun, atunci omul rău e în culmea răutăţii.
370. Unde s-a înstăpânit teama, somnul rar îşi află locul.
Trebuie să mori, dar nu de câte ori ai voi.
Rău greşeşte oricine dă crezare norocului.24
Cine dăruieşte unui mort, aceluia nu-i dă nimic, ci doar se lipseşte pe sine.
Stăpânul care se teme de sclavi e mai prejos decât sclavul.
375. De mai mare încredere e moştenitorul prin naştere, decât cel adoptat.
La gând rău, femeile îi întrec pe bărbaţi.
E urâtă intenţia de a-l iscodi pe străin.
Cu mare trudă păzeşte unul ceea ce place multora.25
Când ceva ce ţine de natura însăşi piere,26 înseamnă că leacul e greşit.
380. Firile rele n-au niciodată nevoie de lecuitor.
A şti să fii milostiv înseamnă a trăi fără primejdie.
În rătăcire trăiesc cei ce cred că vor izbândi totdeauna.

24
Fortuna, traductibil prin noroc, soartă, întâmplare – fiecare putând figura în acest context, ca şi în multe altele.
25
Cf. şi maxima sub nr. 467.
26
Ar putea fi şi înţelesul: „Când ceva [cineva] moare …”.

58
Lămurind ocara, o faci mai jignitoare.
Greşeşte bolnavul care-şi lasă medicul ca moştenitor.
385. E mai puţin dezamăgit cel refuzat pe loc.
Când o cotropeşte nedreptatea, bunătatea caută alt loc.
Când femeia gândeşte de capul ei, gândeşte rău.
Cine vrea să facă un rău găseşte totdeauna un motiv.
Răutăciosul se bucură totdeauna de veninul său.
390. De mulţi trebuie să se teamă cel de care se tem mulţi.
O guvernare rea ruinează şi statul cel mai puternic.27
Femeia care se căsătoreşte cu mulţi, multora nu place.

P.
Răutăciosul are dinţi ascunşi.
Stăpânirea de sine e alinare nenorocirii.
395. Lacrima femeii e mirodenia şireteniei.
Nu ia în seamă teama [de zei], oricât i-ar folosi.
Cruţă-l pe ticălos, dacă o dată cu el ar fi să piară şi un om bun.
Indignarea atrage după sine o grea mişelie.
Ticălosul, chiar dacă nu poate, se gândeşte cum ar putea să-ţi facă rău.28
400. Mai dârz se ţine cel ce nu ştie ce înseamnă o nenorocire.
Zăbava cugetului înseamnă luare aminte.
Nepăsându-i de multe, puternicul devine mai puternic.
Cea care doreşte să placă multora, doreşte păcatul.
Puţin răpeşte soarta, când puţin a dat.
405. Curtezana e unealta stricăciunii.
Ticălosul nu-şi însuşeşte niciodată un sfat bun.
Cauza limpede poartă sentinţa în sine.
Omul cumsecade moare de urgia multora.

27
Alte traduceri au crezut că ar fi vorba de o demnitate înaltă (= summum imperium) care s-ar pierde printr-o greşită
exercitare a autorităţii. Sensul politic – la fel de plauzibil – pentru care am optat, ni se pare mai profund, mai ancorat
în ambianţa tulbure a statului roman la mijlocul sec. I a. Chr.
28
Asemănare frapantă cu nr. 421.

59
Teama, nu clemenţa, îi ţine în frâu pe nemernici.
410. Curtezanei i se înmoaie inima cu daruri, nu cu lacrimi.
Totdeauna să te temi, dacă vrei să fii în siguranţă.
Moarte … tu apari fericită copilului, crudă tânărului şi târzie bătrânului!
Când vrei un singur lucru rău, te lepezi de toată cinstea.
Neprielnică e hotărârea care nu se poate schimba.
415. Răutatea unuia atrage repede blestem asupra tuturora.
Când dispreţuieşti moartea ai învins orice teamă.
Jalnică e plăcerea în care stăruie amintirea primejdiei.
Şubredă e izbânda celui care o regretă.
Cetăţeanul generos e binefacere pentru patrie.
420. Răutatea, spre a te lovi mai rău, se preface bună.
Omul rău cugetă în taină la mai rău.29
Ce nu poţi schimba, acceptă-l aşa cum este.30
Multe ai să încerci, înainte de a afla un om bun.
Groaznic de greu e să trăieşti la cheremul altora.
425. Animalele îmblânzite sunt la adăpost, dar în robie.
O moarte nevrednică e o batjocură a destinului.
Te-ai agita mai puţin dacă ai şti ce nu ştii.
Răul pedepsit peste tot e scut pentru cei buni.

Z.
Trufaş cu mulţi, pe zeu smeritul îl slăveşte în taină.

O.
430. Prostia e bine să o sfătuieşti, nu să o pedepseşti.
Mai ruşinos e de condamnat cel căruia nu-i pasă de nelegiuire.

29
Asemănare cu nr. 399.
30
Seneca, Scrisori către Luciliu, 107; vezi nota la maxima de sub nr. 212, în care se exprimă aceeaşi idee a acceptării
necesităţii imuabile.

60
F.
Nu te bucura de necazul altuia.
Amară e consolarea pentru înălţarea în rang a potrivnicului.
Un autor slab face de râs un subiect bun.

R.
435. Nu moartea e o nefericire, ci apropierea de ea.

S.
Pentru un păgubos, cel mai bine e să nu facă niciodată nimic.
Când mintea îi stăpâneşte, ochii nu păcătuiesc.

Să nu socoteşti esenţial nimic ce poate să se schimbe.31


Cine se teme de o crăpătură, nu va fi curând îngropat sub ruine.
440. Nici un câştig nu e mai sigur decât economisirea a ceea ce ai.
Nu ştii ce să doreşti, sau de ce să te fereşti: fiecare zi se joacă astfel cu noi.
Primejdia nu se învinge niciodată fără primejdie.
Nici o soartă nu e aşa de bună, încât să nu ai să te plângi deloc de ea.
Nicăieri, noi oamenii, nu murim mai bine, decât unde am trăit plăcut.
445. Avarului nu i-a lipsit niciodată un motiv de tăgadă.32

P.
Când un om necinstit procedează corect, îşi ascunde firea.
Nu e urâtă urma rănii dobândite prin vitejie.
Unde arde, fumul nu lipseşte mult timp.
Începuturile faptelor mari trebuie să fie modeste.
450. Cine dăscăleşte pe unul care n-are chef, nu-l îndreaptă, ci îl supără.
Îngăduindu-i prea mult, înlesneşte uneori prostia.33

31
Unii au tradus „proprium” literal, adică: „Să nu socoteşti ca al tău …”, ceea ce, după părerea noastră, anulează
verosimilul sens filozofic al maximei.
32
Spre a refuza să dea ceva …
33
După unele interpretări; „faci prostia să crească”.

61
Nimic nu doreşte patima mai mult, decât ceea ce nu se cuvine.
Dacă nu pedepseşti faptele rele, ajuţi necinstea.
Nimănui nu găseşti mai uşor perechea, decât unui ticălos.
455. Totul e acru înainte de a se coace.
Să poţi face rău şi să nu vrei, e de mare laudă.34
Nu e învins, ci învingător, acela care cedează din ale sale.
Nevoia impune legea, dar ea nu o acceptă.35
Nu ştiu ce mai unelteşte un nemernic, atunci când se preface bun.
460. Nu e dată omului mai grea pedeapsă decât sărăcia lucie.
Bărbăţia nu cunoaşte resemnare în faţa nenorocirii.
Nevoia obţine de la om tot ce-şi propune.
Nevoia se foloseşte de orice armă.
Spre a face rău, întâmplarea nu se ţine de vreo rânduială.
465. Nu se poate să nu-şi dea seama când cineva îl socoteşte prost.
Pe cel lipsit, nevoia îl face mincinos.
Nu e uşor să păzeşti singur ceea ce place multora.36
Nevoia, dacă nu-i dai, smulge ce pretinde.
Vinovatul imploră, nevinovatul se indignează.37
470. Nici viaţa, nici destinul, nu aparţin numai oamenilor.
Elocinţa nu are totdeauna auditoriu binevoitor.38
Cine se gândeşte la cele de care trebuie să se teamă, este veşnic de compătimit.
Cel ce nu ştie întinde capcane, nu ştie să se teamă de ele.39
Îşi pune singur oprelişte cel care solicită ceva dificil.
475. Discutându-se prea mult, adevărul e lăsat la o parte.
Generozitatea nu este nicăieri vorbită de rău.
Zadarnic tânjeşti după ceea ce soarta ascunde.
Soarta, cât poate de cu încăpăţânare, stăruie să domnească!

34
Aproape la fel nr. 599.
35
Sens interpretabil diferit. Optăm pentru ideea: „Nevoia îşi impune legea, dar ei nu-i poţi impune o lege”.
36
Aproape la fel cu maxima de sub nr. 378.
37
În faţa unei acuzaţii.
38
Mai simplu: „Vorbăria nu e totdeauna bine primită”.
39
Alternă cu nr. 612.

62
Nimeni nu moare prea curând, dacă moare nefericit.
480. Cine apără un răufăcător, ia asupră-şi nelegiuirea.
Trecerea vremii îmblânzeşte sau supune.
Pentru a-ţi redobândi libertatea40 nu socoti nimic nevrednic.
Nu dispreţui văile care stau la temelia culmilor.
Destinul nu ştie altceva decât să înfrângă.
485. Nici un fricos nu ajunge la loc de frunte.
Dacă nu pricepi singur, în zadar asculţi pe înţelept.
Soartei, înţeleptul nu se împotriveşte niciodată.41
Nu se scorneşte uşor o învinuire pe seama unui nevinovat.
Prea mult bine este în moarte, ca să nu fie şi ceva rău în ea.42
490. Nimeni nu e sigur de treapta cea mai înaltă, dacă nu şi-o păzeşte pe a sa.
Nimic nu e mai jalnic decât [să trebuiască] să re ruşinezi ce de ai făcut.
Nimeni nu poate scăpa, nici de moarte, nici de dragoste.43
Soarta se cuvine să o suporţi, nu să o jeleşti.
O vină care se ascunde după mulţi, nu e niciodată uşoară.

F.
495. Nu poate face rău cel care şi-a dat în vileag intenţia.
Cumpătarea este îndreptarea lipsurilor.
Să nu impui nimănui ceea ce însuţi nu poţi îndura.

R.
Nu e fericit cel care nu se socoteşte astfel.

40
„Pro remedio salutis” poate să însemne: „Pentru a-ţi lecui sănătatea”, dar „restitutio salutis” înseamnă „rechemare din exil”,
„redobândirea libertăţii” şi acestui înţeles ne pare mai adecvată recomandarea din partea a doua a maximei.
41
Cugetare stoică; revine de mai multe ori, cf. mai sus, nr. 212 şi 222 sau mai jos, nr. 493.
42
Probabil ironie la adresa stoicilor, a apologeţilor sinuciderii.
43
În colecţia Doine şi strigături din Ardeal, de Ian Urban Jarnik şi Andrei Bârseanu, ediţie definitivă de Adrian Fochi, se află
catrenul: „Zis-a maica că mă scoate
De la câte, de la toate.
De la două nu mă poate:
De la mândră, dela moarte!
În ediţia citată, Bucureşti, 1968, p. 217.

63
P.
Orice plăcere, îndată după ce ţi-a surâs, îţi strică.
500. Îndatorirea sufletului binevoitor e fără sfârşit.
O, viaţă! Lungă pentru nefericit, scurtă pentru fericit!
Să fii mustrat în nenorocire e mai rău decât însăşi nenorocirea.
Cât de dulce e chinul inimii, când îşi struneşte bucuria!
Unde poruncesc cei vrednici, toţi se supun cu dragă inimă.
505. E de laudă să ucizi, când slujeşti unui nelegiuit.44
Conştiinţă, chin tăcut al sufletului!
Binefacerea este mai bine investită acolo unde cel ce a primit-o şi-o aminteşte bine.
Amanta ajunge repede să urască îndatorirea de soţie.
Moartea are ascunzişuri nebănuite.
510. Cea mai grea primejdie este cea ascunsă.
Toţi câţi păcătuiesc în ascuns, o fac şi mai bătător la ochi.
Ocazia [favorabilă] se îmbie anevoie şi se pierde uşor.

O.
Ochii încep dragostea, deprinderea o împlineşte.

P.
Libertul vrednic e ca un copil înfiat.
515. Cel ce vrea să fie folositor şi nu poate pe măsură, e de compătimit.
Fricosul vede şi pericole inexistente.
Sentimentul onoarei nu se învaţă, se naşte.
A trăi nefericit, fără cele de trebuinţă, e mai rău decât o pedeapsă.
Cine atentează la onoarea altuia, şi-o pierde pe a sa.
520. Răbdarea mută a celui nerăzbunat cugetă la mari rele.
Banul este cârmuirea deplină peste toate.
Onoarea pierdută nu se mai recâştigă niciodată.
Numai mizeria pune stavilă risipitorului.

44
Este ideea justificării uciderii tiranului, prezentă constant în antichitate şi reluată în revoluţiile moderne.

64
525. De omul rău, pedeapsa se apropie cu târâişul şarpelui.
A cădea sub povara nedreptăţii e mai mult decât o pedeapsă.
Durerea care înăbuşe durerea e ca un leac.
Cel perseverent şi curajos îşi face el însuşi fericirea.
E bine ca, din vreme de pace, să prevezi ce folos ar aduce războiul.
530. Părintele furios este mai necruţător cu el însuşi.
Pierde, nu dăruieşte, cel care dă fără a-şi întipări nimic în amintire.
Sustrăgându-te legii, îţi dovedeşti fărădelegea.45
Refuzând cu eleganţă ce ţi se cere, joci rol de binefăcător.
A te grăbi cu judecata înseamnă a căuta [neapărat] fărădelegea.
535. Tot ce e folositor patriei, e proprietatea poporului.
Gândeşte-te mereu cum să te păzeşti.
A te ascunde după unul mai prejos decât tine, înseamnă a te trăda pe tine.
E corect să iei asupră-ţi greşeala prietenului.
Generosul cu vază este o fericire de obşte.
540. Cel ce se răzbună fără a fi de faţă, e totuşi prezent.46
Norocosul, când cere47 ceva, i se împlineşte uşor dorinţa.
Nelegiuitul amână pedeapsa, dar nu o ocoleşte.
Aşi prefera să pierd ultimul ban, decât să-l fi primit mişeleşte.
Doar câtorva le e dat să înţeleagă cuvântul obscur al zeului.48
545. Căsătoria trainică o face sufletul, nu trupul.
A cunoaşte sfârşitul înseamnă a muri într-una.
A-l supăra pe cel puternic înseamnă a-ţi căuta necaz.
Puţini sunt care nu vor să păcătuiască, şi nici unii care să nu poată.
Necinstea câtorva – nenorocirea multora.
550. A păcătui pentru stăpâni e ca o virtute.
Răbdând mereu, se adună fapte nepedepsite, pe care nu le mai poţi tolera.
Lacrimile oricând pregătite arată prefăcătorie, nu jale.

45
Tot astfel, nr. 210.
46
Probabil în sensul că răspunderea îi aparţine.
47
Imperans, sau impetrans, cu sens foarte apropiat în acest context.
48
Se referă la oracolul lui Apollo, de la Delphi, unde preoteasa Pythia prezicea în formule ambigue.

65
Micşorează greşeala cel ce o îndreaptă repede.
A avea simţul onoarei constituie un fel de obligaţie.
555. În nenorocire, decât norocul prostesc mai mult e în stare chibzuinţa.
Figura înţeleptului ţine loc de cuvânt.
Cine face un bine unui om cinstit îl reprimeşte în parte.
Cel pe care onoarea nu-l lasă să şovăie, teama nu-l zdruncină.
Căinţa uşurează, îndârjirea sporeşte durerea.
560. Pe mulţi protejează zeiţa Fortuna, aşezându-i la loc sigur.
După o nenorocire, amintirea ei este încă una.
Părinţi onorabili sunt moştenirea cea mai de preţ.
Cel ce înfruntă primejdiile le învinge mai înainte de a le simţi.
E mereu biruitor cel care obişnuieşte să ierte.

Z.
565. O masă bună câştigă mai mulţi prieteni decât o minte bună.

O.
Omul cu judecată să se mânie zdravăn,49 o singură dată.
Celui care te păzeşte, pretinde-i să-şi facă datoria.
E destulă pedeapsă mitocanului, dacă vine să se roage de iertare.

F.
A şti să te supui e un merit egal cu a porunci.
570. În zadar ceri ocrotire celui de la care meriţi o pedeapsă.

P.
Şi dacă nu e just, consideră just ce-ţi este de folos.
Oricine a învăţat să facă rău îşi aduce aminte, când poate.
Cel ce s-a ferit de pagubă50, rareori a suferit-o.

49
În originalul tipărit e desigur o greşeală: sero = târziu seara (ceea ce e fără sens), în loc de serio = serios, temeinic.
50
Cuvântul din original are şi sensul de insultă, ocară.

66
Ce nefericire: să-ţi doreşti moartea şi să nu poţi muri!
575. Cine se declară nevinovat e cât se poate de elocvent.
Cine-şi zgândăreşte durerea, după un timp o simte.
Faptul de care te temi vine mai repede decât cel în care nădăjduieşti.
Patima are în gând ce doreşte, nu ce se cuvine.
Orice încerci, gândeşte-te unde ajungi.
580. Cine se ştie preface bine, îl păgubeşte mai repede pe duşman.
Nu totdeauna ajută ceea ce e pregătit demult.
Oricât te prefaci, frica ţi-o născoceşti singur.
Cine îşi respectă jurământul, ajunge orişiunde.
Viciului pe care vârsta l-a îndătinat, tot ea îi va pune capăt.
585. Năpasta găseşte uşor pe oricine caută.
Ce s-a pierdut, poţi căuta, dar nu redobândi.
Amărâtă e slujba fără reuşită!
Ce urâtă este nerecunoştinţa pentru o milostenie!
Trist este să fii silit să năpăstuieşti pe cel pe care ai vrea să-l ocroteşti!
590. Cel pe care opinia l-a defăimat, greu se reabilitează.
Spre dobândirea plăcerii se încearcă orice.
Ce nenorocire este să se piardă ceea ce au doar câţiva!
Cel care se îndoieşte serios,51 rău face că-şi mai frământă gândul.
Cel ce se teme de prieten, îl învaţă pe prieten să se teamă.
595. Pentru a revendica ceva, ocazia cea mai apropiată e cea mai bună.
Nevolnic e ajutorul care dăunează cauzei susţinute.
Cine se poate lipsi de un sfat, se poate descurca şi singur.
Cel care şovăie în a pedepsi, încurajează mulţi necinstiţi.
Cine poate face rău, dar nu vrea, îţi este ca un ocrotitor.52
600. Din orice laşi unui om cumsecade, îţi revine o parte şi ţie.
E o prostie să păstrezi ceea ce nu ştii la ce slujeşte.
Celei ce vrea să pară frumoasă, mult necaz i se trage.

51
Sens medieval: in vero = în realitate, într-adevăr.
52
Cf. nr. 456.

67
Datornicului nu-i place pragul creditorului.
Cel care-şi poate muta dragostea [dintr-un loc într-altul], o poate şi uita [pe undeva].
605. Cine iartă unuia vina, dă îndemn multora.53
Tot ce silnicia smulge oamenilor cinstiţi, dă pe mâna nelegiuiţilor.
Cel ce n-a trăit pentru el,54 pe drept cuvânt e ca şi mort pentru alţii.
Orice faptă de vitejie aduce glorie.
Cine aşteaptă să fie rugat,55 îşi înlesneşte slujba.
610. Cine se teme de prieten nu cunoaşte puterea acestui cuvânt.
Cel în stare să-şi ascundă un viciu, înseamnă că nu-l practică.
Cine se teme de toate capcanele nu cade în niciuna.56
Urât este ca vina ta să o pui pe seama altuia!
Cel ce slujeşte cu pricepere are parte la stăpânire.
615. Lăudărosul află repede pe unul care-l ia în râs.
Ce neplăcut este să regreţi un lucru bine făcut.
Cât de fericită trece viaţa fără treburi!57
Oricât e viitorul de înalt, se naşte de jos.
Supărător este când întâmplarea îţi strică socoteala.
620. Tot ce întâmplarea înfrumuseţează, e repede dat uitării.
Tot ce prisoseşte celui suspus, e o povară.
Cel în stare a face rău e de temut şi în lipsă.
Cel pe care nu l-ai putut stăpâni cu nici o vorbă bună, stăpâneşte-l cu răul.
Toţi iau drept sfat ceea ce spune unul mai în vârstă.
625. Groaznic este să fii luat în prinsoare de cei care te-au apărat!
Ceea ce fiecare îndrăgeşte, îşi recomandă lui însuşi, cu laudă.
Pe cel la care ţii compătimeşte-l, chiar dacă suferinţa lui e ascunsă.
Cel ce vine să-ţi facă rău, vine totdeauna cu premeditare.

53
La rele sau la acte de iertare? Comparând cu maxima de sub nr. 409 şi 598, s-ar înclina în favoarea primului termen al alternativei
… Numai că şi Syrus se contrazice, uneori, fiind când încrezător, când sceptic faţă de natura umană.
54
În loc de: „Qui sibi non vivit …”, există şi lectura: „Qui sibi modo vivit …”, adică: „Cine a trăit numai pentru sine …”, ceea ce ne
pare mai aproape de sensul cugetării.
55
„ …să o accepte” (?); ar putea fi şi o aluzie subtilă la mituire …
56
Alternă cu nr. 473.
57
Cf. Horaţiu: „Beatus ille qui procul negotiis” [Fericit acela care, departe de treburi …]. Epodon liber, 2.1.

68
Cine ar şti că e nefericit, dacă durerea n-ar avea cuvinte?
630. Ce nefericit eşti când îţi reaminteşti suferinţa din trecut!
Cu cât se păcătuieşte mai greu, cu atâta se începe mai ruşinos.
Vrednic de milă este cel ce nu se poate dezvinovăţi!
La ce să-ţi alegi avocat,58 când cu gândul vrei un lucru, iar cu vorba, altceva?
Cel ce slujeşte împotriva voinţei sale, o face cu amar, dar tot slujeşte.
635. Dacă nu-l iei în seamă, faptul de temut te ia pe nepregătite.
La ce-ţi trebuie banii, dacă nu-i poţi folosi?
Ceea ce crezi că ai ocolit, adesea îţi răsare în faţă.
Oricât de aprig e unul care împarte poveţe, nu face rău nimănui.

Z.
Cel ce se străduieşte să adune mulţi prieteni, câştigă deopotrivă şi duşmani.
640. Cel ce se acuză pe sine, nu poate fi acuzat de altul.
Cine ucide un ins care doarme se răzbună pe cineva care nu e conştient.59
De ceea ce e pe cale să vină, înţeleptul se păzeşte ca de ceva ce a şi venit.

O.
Dacă nu sfătuieşti bine pe cel pe care-l cultivi, înseamnă că nu-l poţi suferi.

F.
Precum trupul fără suflet, aşa e omul fără prieteni.
645. Cine nu pedepseşte un păcătos îşi îndeamnă odrasla la păcat.

R.
Are tot ce doreşte cel în stare să-şi dorească doar cât îi e deajuns.

P.
Tinereţea e de strunit cu mintea, nu cu forţa.

58
Am optat pentru lectura: „Quo advocatus caperis …”, în loc de „caveas”, care nu permite o traducere pe înţeles.
59
Absens-tis, s-a tradus prin acest înţeles din latina târzie.

69
Şovăiala nu e folositoare în nimic, ci doar în mânie.
Acuzatul nevinovat se teme de soartă, nu de martor.
650. Trebuie să fie lucru rar ceea ce vrei să preţuieşti multă vreme.
Să primeşti un împrumut pe care nu-l poţi înapoia, înseamnă să furi.
Cel ce face numai ce vrea, se ţine de treabă, nu de vorbă.
Izbânzii nu-i place concurenţa.
Făcând pe un amic să roşească, îl pierzi.
655. Nu vreau să fiu rege, ca să trebuiască să fiu crud.60
Cu cât un lucru e mai important, cu atât e mai primejdios.
Ascultă mai bine de cel ce te roagă, decât de cel ce-ţi porunceşte.
Mânia n-a obişnuit să respecte nimic.
Furi, nu ceri, când iei ceva fără a ţi se fi îngăduit.
660. E o greşeală61 să cauţi îndreptare faţă cu vulpoiul.
A cere o slujbă înseamnă oarecum o aservire.

Z.
Răscumpără, nu pierde, cine achită peşin [datoria] altuia.
De unde sfânta pietate e alungată, domneşte desfrâul.62

P.
Furiosul crede totdeauna că e în stare de mai mult decât poate.
665. Pentru omul pe care-l încearcă ruşinea este speranţă de îndreptare.
Pe cel ce arată bunăvoinţă, mai întâi sfătuieşte-l şi după acesta corectează-l.
În gândul său, înţeleptul se războieşte cu toată lumea.
E cea mai mare virtute, a-ţi aminti cui îi eşti îndatorat.
Proştii se tem de soartă, înţelepţii o îndură.
670. Bunul simţ, nu vârsta, descoperă înţelepciunea.
Bunătatea se socoteşte totdeauna fericită.
Tot odihnindu-se, înţeleptul dă apă la moară nedreptăţii.

60
Unele comentarii cred că această maximă a fost inspirată de o oribilă execuţie în masă a unor prizonieri, pe timpul lui Augustus.
61
În loc de fraus, sau fraudem, s-a citit şi frustra, adică „E în zadar …”
62
Se regăseşte la Sf. Augustin.

70
De obicei, în clipe de cumpănă, îndrăzneala ia locul chibzuinţei.
Un sfat lipseşte totdeauna când e mai mare nevoie de el.
675. Înţeleptul care tace când e rugat, înseamnă că refuză scurt.
Gândul se teme totdeauna mai mult de un rău necunoscut.
În sărăcie, noroc cu creditul.
De vrei să nu te temi de nimic, teme-te de toate.
Când autoritatea e respectuoasă înseamnă că nu mai are putere.
680. Durerea doicii vine îndată după a mamei.
Singur se pedepseşte cel ce se căieşte de o faptă rea.
Nevinovăţia stăruie, până se face lumină.
E o prostie ca pentru suferinţa ta să vrei să te răzbuni pe altul cu aceeaşi măsură.63
A suspenda legile înseamnă a ţi se răpi cel mai de seamă sprijin.
685. Cine nu ştie cruţa pe ai săi, ajută duşmanilor.
Rana proaspăt dobândită în izbândă, nu e dureroasă.
Temându-se necontenit, înţeleptul se fereşte de rău.
E o prostie să te plângi de vitregia soartei, când vina e a ta.
Clipa nu înapoiază nimănui ceea ce mulţi ani au răpit.64
690. E plăcut până şi spinul de după care priveşte un trandafir.
E o prostie să vrei să te răzbuni pe vecin punându-i foc.
Soarta întunecă mintea celui pe care vrea să-l piardă.65
Speranţa ajută pe nevoiaş, averea pe zgârcit, iar moartea pe nefericit.
Pe sine se condamnă judecătorul care năpăstuieşte un nevinovat.
695. Necinstea însăşi stârneşte oprobriu împotrivă-i.
Mult fericit acela care-şi poate alege moartea.
După ce truda a croit drum, se întâmplă să urmeze laudă.66
Cine absolvă un răufăcător se face părtaş la vina acestuia.
Bănuiala naşte pe seama ei alte bănuieli.

63
E împotriva legii talionului. Cuvântul chiar figurează în cuprinsul maximei.
64
O cugetare întrucâtva asemănătoare la Horaţiu, Epistole, 2.2.55: „Singula de nobis anni praedantur euntes” = Anii, în trecerea lor,
ne răpesc [mereu] câte ceva.
65
Maximă devenită populară de-a lungul vremurilor în forma: „Deus, quos perdere vult, prius dementat” = Dumnezeu ia mai întâi
minţile celor pe care vrea să-i piardă.
66
Ironic, fie că truda uneori nu e recunoscută, fie că altul culege laudă pe urma ei.

71
700. Să te temi totdeauna de orice poate stârni mânie.
Răzmeriţa cetăţenilor e prilej duşmanilor.
Spre a-l salva, numai bine i se face omului pagubă.
E o prostie să înfrunţi pe cel plăcut de zei.
Destul de mare dobândă la câştig este ţinerea de minte.
705. E târziu să mai ceri sfat în primejdii.

Z.
Cine păzeşte bunul său, vrea să salveze pe ale tuturora.
E deajuns să-l învingi pe duşman; să-l nimiceşti, e prea mult.
Firea bănuitoare a unuia, zdruncină încrederea tuturora.
Pentru cel dovedit a fi cinstit, bănuiala e o jignire tăcută.
710. A fi întrecut de unul mai bun îţi aduce o parte din glorie.
A-l lovi pe cel care te roagă nu înseamnă curaj, ci cruzime.
În lipsa legii, conştiinţa este pedeapsa tăcută.
Adevărul vorbeşte destul de lămurit în favoarea lui.

F.
Pentru înţelept e mai bine să tacă în favoarea lui, decât să vorbească împotriva sa.
715. Fără adversar, slava izbânzii e scurtă.

P.
Îşi pune averea în mormânt cel ce lasă moştenitor un bătrân.
Prostului, tăcerea îi trece drept înţelepciune.
Zgârcitului îi lipseşte tot pe-atâta şi ce are, şi ce nu are.

Z.
Mintea sănătoasă se supără anevoie, dar atunci straşnic.
720. Toţi sunt ocrotiţi, unde unul este apărat.

72
O.
Pe pipăite, până şi orbii umblă fără teamă.
Judecătorul se judecă atât pe sine, cât şi pe acuzat.

F.
Patimei, până şi graba îi pare zăbavnică.67

P.
Când soarta e anapoda, încurcă socotelile oamenilor.
725. Plăcerea cea mai îmbătătoare este cea dobândită cu greu.
Când toată viaţa e numai spaimă, moartea e de preferat.
O singură zi aduce pedeapsa pe care multe o pregătesc.
Când cel în vârstă păcătuieşte, tânărul se învaţă la rele.
Când nu te temi de nimic, se iveşte ceva de care să te temi.
730. Ca să fii cu ai tăi când eşti departe, îndreaptă-ţi dorul spre patrie.
Minciuna care serveşte pentru a te salva, e un adevăr.
Oriunde există simţământul onoarei, cuvântul dat e totdeauna sacru.
E mai de folos fierul în brazdă, decât alămurile în luptă.
Frica nevinovatului veştejeşte pe judecător.
735. Voinţa, nu pornirea trupească, împinge la desfrânare.
Încrede-te mai bine în virtute decât în soartă.
Pentru orice cuvânt, important este cum îl înţelegi.
Natura, nu rangul, face pe omul cumsecade.
Când săracul începe să imite pe bogat, e pierdut.
740. Tolerând o veche nedreptate, îndemni la una nouă.
Când vede prăzile luate prin vitejie, nevoia se bucură.
Rana68 viteazului contribuie la izbândă.
Ce nu poţi prin merit, câştigi prin linguşire.
În orice împrejurare trebuie să fii atent la cel cu autoritate.

67
Aproape la fel a figurat această maximă sub nr. 182.
68
În original vultus = privire, faţă, dar propunându-se şi lectura vulnus = rană, care ne pare a corespunde mai bine cu sensul acestei
cugetări.

73
745. Plăcerea tăinuită e mai mult frică decât bucurie.
Omului de treabă îi e dat să nu ştie comite nedreptate.
E de mare interes dacă eşti înţelept după înfăţişare, sau din fire.
Cu bună credinţă, nimeni nu-i tăgăduieşte virtuţii dragostea.

Z.
Unde libertatea poporului a fost înăbuşită, s-a sfârşit cu libertatea cuvântului.
750. Regească e viaţa tihnită şi fără grijă.
Unde toţi calcă legea, nu-i nădejde de a te putea plânge.
Ca să tămăduieşti pe mai mulţi, scurtează-i din vreme pe câţiva.69
În timp ce lăcomia ţine totul pentru ea, caritatea nu-şi păstrează sie-şi nimic.70
Teama stă în calea deplinei virtuţi.
755. Unde judecă cel ce acuză, domneşte silnicia, nu legea.
Până vinzi un bun străin, ţi se scoate la mezat al tău.

O.
Când fapta rea e degrabă îndreptată, opinia publică obişnuieşte a o trece cu vederea.
Când e osândit un nevinovat, e surghiunită o parte din patrie.
E o cinste să învingi, ruşinos să asupreşti, frumos să ierţi.

F.
760. Unei hotărâri pripite îi urmează căinţa.
E mai grea truda, când nu are nici un rezultat.

69
Aceeaşi idee într-o cugetare hindusă şi în Noul Testament, Evanghelia de la Matei, 18. 8-9 şi de la Marcu, 9. 43-47.
70
Sentinţa se regăseşte la Sfântul Augustin.

74