Sunteți pe pagina 1din 4

Pedagogia sociala in spatiul romanesc

Contrar teoriilor individualiste care considerau ca educatia trebuie sa porneasca de la individ si


sa aiba ca punct final individul, catre sfarsitul sec. al XIX- lea se contura un nou curent conform
caruia factorul principal al dezvoltarii fiintei umane, precum si scopul acestei dezvoltari il
constituie societatea.
Pedagogia sociala a fost, la randul sau, o incercare de constituire a pedagogiei ca stiinta, dar spre
deosebire de pedagogia experimentala, care considera ca pedagogia va deveni stiinta prin
cercetarea experimentala a copilului ( se intemeia cu deosebire pe psihologie) cea sociala tindea
spre acelasi tel, dar prin intemeierea pedagogiei pe stiinta despre societate (sociologie).
Am putea considera drept lucrari de pedagogie sociala unele scrieri care au aparut cu mult
inaintea afirmarii pedagogiei ca stiinta. Astfel, am putea vedea in Invataturile lui Neagoe
Basarab catre fiul sau Theodosie, redactate la inceputul sec. al XVI-lea, prima carte care-si
propune sa cultive omul pentru o comportare covenabila, adica pentru integrarea sociala
satisfacatoare obiectiv urmarit mai tarziu de reprezentantii pedagogiei sociale.
Noi am identificat in Invataturi multe dintre temele psihosociologiei moderne:
- relatiile liderului cu colaboratorii sai apropiat ;
- elemente de psihosociologia negocierii ;
- evaluarea sociala dupa merite ;
- sfaturi privind caile autodesavarsirii socio-morale etc. ( Neculau, 1984).
Mai tarziu au aparut adevarate manuale de comportare sociala care-si propun sa lumineze, sa
arate omului cum sa se poarte ca fiinta sociala, cum sa apeleze la sfaturi si norme de
convietuire in vederea civilizarii. Ca scrieri putem aminti: Oglinda aratata omului intelept
(1807) de N. Horga-Popovici, Omu de lume (1819) de Vasile Ghergheli etc.
Primele lucrari de pedagogie sociala la noi se datoreaza lui C. Narly si lui I. C. Petrescu, dar
preocupari in acest domeniu au manifestat si unii sociologi ca D. Gusti si P. Andrei sau psihologi
ca C. Radulescu-Motru.
1. C. Narly ( 1896-1956) a fost elevul lui I. Gavanescul si s-a format in spiritul curentului
social-pedagogic afirmat la Seminarul Pedagogic al Universitatii din Iasi unde a functionat in
anii de debut profesional.. Devenit apoi profesor la Universitatea din Cernauti, intemeieaza aici
un seminar pedagogic universitar, o revista de prestigiu- Revista de pedagogie (1931-1943).
Continuator modern al ideilor lui I.Gavanescul, C. Narly a contribuit la dezvoltarea
pedagogiei in urmatoarele domenii:
- dezvoltarea culturii prin participarea tuturor cetatenilor;
- educatia in spiritul muncii creatoare;
- rolul scolii in cresterea iubirii de neam;
- problema idealului pedagogic;
- dezvoltarea personalitatii prin mijlocirea comunitatii pedagogice (Stoian, 1976;
Barsanescu, 1984).
Personalitatea este idealul educatiei sustine C. Narly, este .principiu prin care intelegem
armonia productiva cu mediul. (Narly, 1980). Personalitatea trebuie nu numai sa se conexeze
mediului social (sa realizeze maximum de socializare) si profesional (profesia ne apare ca
fiind in stare sa realizeze practic acordul dintre individ si societate), ci sa exprime specificul
uman prin calitati precum acelea de inalt, bun, frumos, adevarat, sa faca din individ
creatorul si purtatorul valorilor supreme. Omul se realizeaza numai prin interactiune cu ceilalti,
rpin cooperare (Oamenii nu traiesc si nici nu pot trai izolatiei au nevoie unul de altul).
Sinteza conceptiei lui Narly : Maximum de originalitate specifica in cadrul principiului social.
A fi educat pentru umanitate inseamna deci a fi asistat cu competenta pentru a-ti insusi
principiul social, principiul armoniei productive fata de mediul social, realizat in societatea
moderna prin profesie. Lucrarea in care C. Narly a dezvoltat conceptia sa despre rolul educatiei
sociale este Pedagogia sociala si personalitatea, publicata in anii tineretii. Aceasta brosura de 72
de pagini este prima lucrare romaneasca de pedagogie sociala. Premisa de la care pleaca
autorul este aceasta: educatia deci si pedagogia a fost intotdeauna sociala.
C. Narly ajunge la urmatoarea definitie a pedagogiei sociale: Conceptia despre educatie care
considera pe individ numai o parte dintr-un tot social si care deci preconizeaza educatia
individului in functie de elementul social considerat ca superior. Prin aceasta definitie, Narly
crede ca individul nu este subordonat factorului social ci se acorda individualitatii o anumita
independenta fata de mediul social si natural.
Viorel Nicolescu, observa ca fiecare carte a lui C. Narly s-a nascut prin regandirea, reluarea si
adancirea unor studii anterioare, situatie in care se gaseste si aceasta conceptie despre
personalitate ca ideal al educatiei: prin educatia nationala, realizata de stat, individul se afirma si
dezvolta ca personalitate competenta, capabila de autorealizare. Nu putem ignora nici valoarea
unui raspuns dat de C. Narly problemei raportului professor-elev. Comunitatea la care participa
cei doi poli ai educatiei, educatorul si educatul, constituie, in viziunea sa, o societate pedagogica
cu caracter special, animate de dorinta de desavarsire.
Cei care au studiat opera lui Narly au remarcat si unele inconsecvente: conceptul de personalitate
, in conceptia sa, se prezinta ca o formula de compromis intre desavarsirea individualitatii si
maximumul de socializare. Narly spunea ca exista in prezent un snobism al pedagogiei
sociale. El a pastrat o distanta superioara fata de problemele concrete ale educatiei populare, nu a
incercat sa-si adecveze sistemul la realitatile sociale ale epocii.
2. I. C. Petrescu (1892- 1967) a lucrat ca profesor de pedagogie sociala la Universitatea din
Bcucuresti (1934-1947), ilustrand cu success nucleul scolii de pedagogie de la Bucuresti. Ca
institutie sociala scrie el in lucrarea Scoala si viata, scoala indeplineste o functie de propagare
spirituala a generatiilor vechi catre cele noi, functia G.G.de transmitere a valorilor sociale si
culturale ale societatii. El cerea scolilor sa formeze pe elev pentru societatea in care s-a nascut
si in care se dezvolta, deoarece valorile spirituale nu se creeaza decat in societate si pentru
societate. Se cere institutiei scolare, cu alte cuvinte, sa pregateasca indivizi capabili sa se
integreze societatii actuale, cu traditiile, cultura si spiritual ei. Pedagogia sociala nu incalca insa
drepturile personalitatii umane, ci ofera acesteia conditii cat mai prielnice de dezvoltare.
Comunitatile scolare dezvoltau spiritual colectiv, promovau legi proprii si formau un spirit
propriu ca si societatile adulte. Orice comunitate scolara cuprindea trei realitati sociale
distincte:
a) comunitatea tuturor scolarilor, educatorilor si parintilor interesati deopotriva de ritmul
vietii scolare;
b) micile unitati sociale educative, formate prin liantul simpatiei membrilor;
c) societati artistice, literare, filantropice etc., intemeiate ca urmare a spiritului de initiative
si emulatie pe care il dezvolta colectivitatea.
Pedagogia sociala astfel conceputa orienteaza scoala spre viata: fie prin programele scolare care
sunt chemate sa reflecte viata sociala, fie sub forma invatarii sociale dezvoltand sentimentul
responsabilitatii. In lucrarea Curs de pedagogie sociala (1934-1935) el afirma: Pedagogia
sociala cauta sa incadreze fenomenul educativ intre celalalte fenomene. Am putea sa plasam
pedagogia sociala in cadrul politicii socialeNu se poate explica individul decat prin
societatea careia ii apartine.
3. Desi nu poate fi considerat un reprezentant al pedagogiei sociale, G.G. Antonescu (1882-
1953), figura centrala a pedagogiei interbelice, prin conceptia sa despre scoala formative
(opusul scolii informative), punea in centrul preocuparilor educatiei spiritului elevului,
valorizarea calitatilor sale naturale prin mediul social-educativ. Solutia lui G.G. Antonescu este
culturalizarea maselor la sate, influenta sistematica si staruitoare , printr-o activitate continua,
unitara si perseverenta a intelectualilor satului (invatatorul, preotul) care sunt indemnati sa
organizeze cursuri, cicluri de prelegeri in domeniul culturii generale sau profesionale.
Cultura e factorul dominant in opera de inaltare a maselor populare.
4. Ilie Popescu- Teiusan (1895-1984), director al Scolii Normale din Craiova timp de trei
decenii, a desfasurat o bogata activitate social-culturala si o intensa propaganda pedagogica prin
conferinte. Contributia sa la dezvoltarea pedagogiei sociale ramane insa lucrarea Pedagogia
comunitatilor de munca. Propunandu-si sa umanizeze invatamantul, cultivand la scolari
spiritul colectiv, hotararea de a lupta pentru binele comun, simtul raspunderii, iubirea
dezinteresata si altruismul, autorul gaseste solutia transformarii clasei scolare intr-o
comunitate. Munca in echipa dezvolta activismul natural al copilului , desavarseste
personalitatea sa, il orienteaza spre valori precum: cooperarea si solidaritatea sociala,
inlocuieste traditionala supunere si ascultare cu consimtamantul si colaborarea.
Scoala trebuie sa se transforme deci intr-o scoala a vietii.
5. Stanciu Stoian (1900-1984) se caracterizeaza el insusi sociopedagog, lucrarile sale
fiind impregnate de ideea esentei sociale a educatiei. Idealul educativ, socoteste pedagogul, il
ofera societatea in functie de tendintele ei de perfectiune. (Pedagogul va trebui sa fie chiar
mai intai sociolog si apoi pedagog.)
Atentia sa fiind retinuta indeosebi de viata sociopedagogica a satului, el stabileste urmatoarele
principii de baza ale pedagogiei sociale rurale:
a) actiunea pedagogica in sat trebuie sa se bazeze pe cunoasterea satului;
b) idealul sau e propria sa dezvoltare in cadrul locului si timpului sau;
c) metode de lucru ceruta de insasi natura obiectului, este aceea a activitatii proprii a satului
in comunitati de lucru culturale;
d) pedagogia satului trebuie sa puna accentul pe practic.
Scoala, crede pedagogul bucurestean, trebuie sa se coboare in realitate, nu sa vina cu o materie
fabricate artificial.
6. Dimitrie Gusti (1880-1955) infiinteaza un serviciu social in folosul natiunii, bazat pe
cunoastere si actiune si scoli taranesti pentru fromarea unor elite cultivate a taranimii. El cerea
o scoala legata de nevoile si cultura poporului si o scoala superioara realista si romaneasca.
Principiile pedagogiei gustiene pot fi sistematizate astfel:
a) cunoasterea nevoilor poporului;
b) incurajarea culturii regionale;
c) mobilizarea tuturor energiilor satului si chemate la ridicarea paturii taranesti;
d) cultura satului trebuie sa fietotala (sanatatea, munca, sufletul, mintea).
7. Sociologul iesean Petre Andrei (1891-1940) cerea si el o scola democratica, in care
accentul sa cada pe cunstintele practice necesare pentru viata. Si Andrei dorea, ca si Gusti, un
stat culturalcare sa asigure transmiterea unor valori precum sanatatea, cultura etc.
8. Profesorul de geografie Simion Mehedinti (1869-1962) a manifestat un interes deosebit
pentru problemele educatiei, interes derivand din conceptia sa despre etnografie, pe care o
considera pedagogia omenirii. Prin munca spune el se formeaza omul de isprava cu caracter
bine definit, iar regula generala e aceasta: adevarata scoala a unui om si chiar a unui neam este
munca lui de toate zilele.. Invatamantul fara munca efectiva , credea savantul, e o amagire, o
cadere a individului. Orientarea educatiei spre munca si viata face din S. Mehedinti un
precursor al pedagogiei sociale moderne.
PEDAGOGI A SOCI ALA I NTERBELICA, s-a caracterizat prin cateva optiuni esentiale:
educatia sociala inseamna o opera sistematica de culturalizare a maselor, indeosebi a celor din
mediul rural; intelectualii sunt datori sa aduca flacara culturii in lumea satului; personalitatea se
realizeaza prin munca creatoare si profesiune etc.
Pedagogia sociala a devenit, dupa razboi, in slujba noii ideologii, stiinta educarii atat a omului
individual adult, cat si a maselor producatoare si deci a societatii intregi, fiind in interdependenta
profunda cu baza materiala economica a acesteia.(Dumitrescu et alii, 1972).
Stefan Barsanescu (1984) ofera o definitie perfect acceptabila: Teorie a educatiei prin care se
urmareste cercetarea procesului de integrare si de socializare a individului, ca disciplina care are
ca obiect studiul educatiei tinerilor si adultilor , in afara de familie si scoala, de educatie a
timpului liber si de educatie permanenta, de-a lungul intregii vieti.
Adevarul ca totul trece prin educatie, scria George Vaideanu (1985) a fost demonstrat adesea
de viata. Numai trecabd prin mintea si inima oamenilor stiinta formeaza sisteme de cunostinte ,
priceperi si atitudini si astfel devine o forta, actionand in sensul dorit de oameni.

S-ar putea să vă placă și