Sunteți pe pagina 1din 17

T e m a 2 APARIŢIA, ETAPELE DE BAZĂ ŞI LEGITĂŢILE

DEZVOLTĂRII ŞTIINŢEI

I. Problema apariţiei ştiinţei


II. Etapele şi legităţile dezvoltării ştiinţei
1.Etapele de dezvoltare ale ătiinţei
2.Legităţile dezvoltării ştiinţei
III. Mit, tehnologie şi ştiinţ`
1.”Ştiinţa”(tehnologia) în China, India Antică
şi Orientul Aropiat
2.Esenţa ştiinţei în Grecia antică (ştiinţa embrională)
3.Fenomenul de instituţionalizare a ştiinţei (ştiinţa ca
institut social)
IV. Ştiinţa “aristoteliană” şi cea “galileiano-newtonian`”
1.Esenţa şi conţinutul ştiinţei “aristoteliane”
2.Caracteristica ştiinţei “galileiano-newtoniană“(“ştiinţa mic`”)
V. “Ştiinţa mare” (Ştiinţa matură): esenţa şi specificul ei
VI. Ştiinţa şi societatea contemporană

I. Problema apariţiei ştiinţei

Unde şi cînd apare ştiinţa? E posibil a stabili măcar cu o exaccitate


diacronic` şi geografic` relativ` data şi locul naşterii ştiinţei? Dificultatea
r`spunsului la această întrebare o constituie, în primul rţnd, complexitatea
determinării conţinutului conceptului de ştiinţă, coraportul acesteia cu cultura.
E vorba de faptul că atunci cînd analizăm esenţa ştiinţei devinim martori că
hotarele ei cu toată claritatea se extind pînă la graniţele fenomenului “cultură“.
Istoria tocmai ne permite a-şi da seama, a conştientiza că ştiinţa contemporană
în sursele sale istorice posedă foarte mult comun cu cultura şi deci nu-i atît de
uşor de a găsi(a stabili) linia de demarcaţie dintre aceste două fenomene
sociale.
Recent ştiinţa se manifestă drept o familie de numeroase disciplini
ştiinţifice, printre care găsim destul de tinere ca cibernetica, informatica,
cognitologia, noosferologia, sinergetica, ufologia, genetica moleculară,
lingvistica matematică, ecologia etc., care au apărut în a doua jumătate a sec.
al XX-lea. Alte domenii ale ştiinţii ca electrodinamica, chimia fizică,
sociologia, fizica statistică şi altele au apărut în sec. al XIX-lea. A treia grupă
de ştiinţe apar în Epoca Modernă, de exemplu, analiza matematică, geometria
analitică, dinamica etc. În fine, multe dintre disciplinele ştiinţifice îşi iau
începutul încă în antichitate(geometria, medicina, astronomia, aritmetica,
geografia, istoria etc).
Istoricienii ştiinţei, reieşind din faptul că ştiinţa se află într-o permanenţă
schimbare a conţinutului şi formelor sale, propun diverse răspunsuri la
întrebarea vis-a-vis de data şi locul apariţiei ştiinţei. În dependenţă de faptul ce
model teoretic al ştiinţei ei promovează, adică căru-i curent în limitele
filosofiei ştiinţei ei aparţin, se pot evidenţia cîteva opinii care în principiu
exclud una pe alta.
a)Una din opiniile savanţilor reiesă din aceea că ştiinţa se identifică cu
experienţa activităţii practice şi de cunoaştere în genere. Un astfel de punct de
vedere promova fizicianul englez, sociologul ştiinţei, unul din fondatorii
scientologiei D. Bernal(1901-1971). El scrie în cartea sa “Ştiinţa în istoria
societăţii” că “...flucsul de bază al ştiinţei rezultă din procedeurile tehnice
practice ale omului primitiv...”
b)Mulţi istoricieni numesc altă dată: ştiinţa ea naştere aproximativ
douăzeci şi cinci de secole în urmă în Grecia Antică. Într-adevăr, aici de prima
oară apare filosofia şi ştiinţa reflexivă, omul se separează de natură, se iniţiază
descompunerea gîndirii mitologice, se ivesc primele programe de cercetare a
naturii(fizica şi fizicienii), se conştientizează unele principii fundamentale de
cunoaştere ale naturii.Deja în Egiptul şi Babilonia antică au fost acumulate
cunoştinţe considerabile matematice, însă doar grecii au încercat să
dovedească teoreme(teorema lui Pitagora, formula lui Gheron, etc).
c) Al treilea punct de vedere atribuie data naşterii ştiinţei către perioada
înfloririi culturii medievale în Europa Occidentală(sec.XII-XIV). Ştiinţa, în
viziunea acestor savanţi, apare o dată cu reconştientizarea rolului cunoştinţelor
experimentale. Acest fapt e legat de activitatea episcopului englez Robert
Grosseta(1168-1253), de activitatea filosofului şi naturalistului englez
călugărului franciscan Rodjer Bacon(1214-1292) şi a. Aceşti şi alţi
matematicieni şi naturalişti din Acsford cheamă cercetătorii să se bazeze pe
experienţă, observare şi experiment, dar nu pe autoritatea legendei sau pe
tradiţiile filosofice. Matematica, în viziunea lui R.Bacon, reprezintă porţile şe
cheile spre alte ştiinţe. Atunci, în acea perioadă, începe critica aristotelismului,
dogmelor lui Aristotel, care secole la rînd dominau în ştiinţa despre natură.
d) Însă majoritatea istoricienilor ştiinţei consideră că despre ştiinţă în
sensul adevărat al cuvîntului se poate vorbi doar începînd cu sec. al XVI-
XVIII.
Aceasta este epoca cînd apar operele lui I.Kepler, H.Giuigens, G.Galilei,
Newton, Montaigne. Punctul culminant, apogeul revoluţiei spirituale ce ţine de

2
apariţia ştiinţei în perioada nominalizată îl constituie fără dor şi poate lucrările
lui Newton, născut în 1643, după un an de la moartea lui Galilei(1642).
Ştiinţa aici elaborează modele matematice ale fenomenelor studiate, le
compară cu datele experimentale. Fizica este strîns legată
de aparatul matematic(calculul diferenţial şi integral descoperit de Newton şi
Leibniz(1646-1716). În sec. al XVII-lea are loc recunoaşterea statutului social
al ştiinţei, naşterea ei în calitate de institut social. În a.1662 apare Societatea
Regală a naturaliştilor din Londra, în a.1666 - Academia de ştiinţe din
Paris.
e) Unii cercetători (foarte puţini, ceea ce e justificat) strămută data
naşterii ştiinţei contemporane încă mai tîrziu şi leagă această perioadă cu
sfîrşitul primei treimi a sec. al XIX-lea. O astfel de paradigmă împărtăşesc acei
savanţi care consideră criteriul principal al ştiinţei contemporane coinciderea
activităţii de investigaţii şi studiilor universitare. Prioritatea aici îi aparţine
Germaniei, universităţilor ei. Un nou tip de instruire este propus după
reformele universităţii din Berlin(fondată în a.1810), efectuate sub conducerea
recunoscutului naturalist, filosof, diplomat, lingvist, estetic german
V.Humbaldt(1767-1835). Noutatea aici constă în aceea că are loc
definitivarea ştiinţei într-o profesie specială. Geneza ştiinţei contemporane
ţine de apariţia laboratoarelor de investigaţii universitare cu participarea activă
aici a studenţilor.
Modelul nou de învăţămînt(de instruire) în calitate de consecinţe pentru
toată cultura de atunci a generat apariţia pe piaţă la astfel de mărfuri ca
îngrăşămintele minerale, chimicatele otrăvitoare, substanţele explozive,
mărfurile electrotehnice etc., producerea cărora necesită acces spre
cunoştinţele ştiinţifice. Istoricienii demonstrează că Anglia şi Franţa, care n-au
acceptat la etapa iniţială “modelul german” de instruire, s-au ales cu o
rămînere în urmă pronunţată în dezvoltarea culturii. Cultul savanţilor-amatori,
atît de caracteristic pentru Anglia se răsfrîng pentru ea cu pierderea
liderismului în ştiinţă. Modelul germam a influenţat esenţial sistemul de
instruire universitar şi din Rusia. E destul de amintit în această ordine de idei
despre activitatea savantului german în Rusia Eiler(1707-1783), care a depus
eforturi imense în dezvoltarea universităţii din Sanct-Peterburg.
f)Uneori întîlnim şi o astfel de viziune extravagantă, care reiesă din
aceea că ştiinţa “autentică“, ştiinţa cu literă mare încă nu s-a născut, ea va
apărea în sec. al XXI-lea. Aici, după cum se simte, părăsim terenul şi posiziile
istoriei ştiinţei şi ne plasăm în domeniul proiectelor sociale.
Deci apare întrebarea: cărei paradigme de dat preferinţă? Care din ea mai
autentic reflectă situaţia în dezvoltarea problemei în cauză? A sosit timpul de a
examina perioadele, etapele dezvoltării ştiinţei, legităţile de dezvoltare ale ei.
3
II. Etapele şi legităţile dezvoltării ştiinţei
1.Etapele de dezvoltare ale ştiinţei

Meditînd în jurul acestei probleme e necesar de a te plasa pe poziţiile


adevărului şi nu a proiectelor nejustificate, reieşind din postulatul că ştiinţa în
geneza sa a parcurs diverse nivele de dezvoltare - de la empirismul unilateral
pînă la nivelul abstract, teoretico-speculativ contemporan. Ştiinţa permanent
evoluţionează, interacţionînd cu alte forme ale conştiinţei sociale, cu cultura în
genere şi în aşa mod îmbogăţîndu-şi durabil conţinutul său. Luînd în
consideraţie acest fapt e logic a evidenţia trei etape, trei perioade în
dezvoltarea ştiinţei, promovînd paradigma apariţiei ei în Grecia antică.
În Grecia apar primele sisteme teoretice ale lui Tales şi Democrit, s-au
creat condiţiile corespunzătoare pentru dezvoltarea teoriei. Ştiinţa s-a
constituit pe baza acelor elemente de cunoştinţe ştiinţifice care existau atunci
şi pe baza criticii şi a distrugerii sistemelor mitologice. Pentru apariţia ştiinţei
era necesar de un nivel destul de înalt de dezvoltare a forţelor de producţie şi a
relaţiilor sociale care a condus la divizarea muncii în cea fizică şi cea
intelectuală, şi prin urmare ca consecinţă apare posibilitatea de a se ocupa
sistematic cu ştiinţa(aritmetica, geometria, astronomia, medicina etc).
1)Prima etapă în dezvoltarea ştiinţei cuprinde perioada dintre secolele
VI î.e.n. şi V î.e.n. Cunoştinţele din această perioadă constituie, formeaz`
ştiinţa embrională. Aici ea nu era separată de activitatea socială. Din contra, în
limitele religiei păgîne şi celei creştine, filosofia şi ştiinţa, pătrundeau organic
în viaţa practică şi activitatea teoretică. În ştiinţă domina fenomenele de
integrare.
Chiar de la început ştiinţa apare ca răspuns la necesităţile practice,
îndeosebi a celor de producţie şi de dirijare a societăţii. Apariţia geometriei,
astronomiei, mecanicii a fost prilejuită de necesităţile măsurării loturilor de
pămînt, irigaţiei, navigaţiei, construcţiei piramidelor, templelor etc. Aritmetica
era necesară pentru comerţ şi încasarea impozetelor.
Un nivel destul de înalt au atins ştiinţele juridice, politice şi filosofice în
Grecia şi Roma Antic`, apoi în epoca medieval` şi în medicin` (Hipocrat,
Paracelsus - 1493-1541, Avicenna - 980-1037) şi a. Apar primele revoltări vis-
a-vis de dogmatism(Montaigne, R.Bacon şi a.).
În prima etapă a existenţei ştiinţei procesul de creştere a semnificaţiei ei
sociale decurge foarte lent, iar uneori chiar se întrerupe pentru un timp
îndelungat. Aşa, de exemplu, Evul mediu mai ales cel timpuriu, s-a remarcat în
Europa prin pierderea multor realizări ştiinţifice ale Antichităţii. Însă ele se
compensează cu apariţia ştiinţei epocii Renaşterii(sec.XV-XVI).
4
2)A doua etapă din istoria ştiinţei începe la sfîrşitul sec. al XV-lea şi se
încheie cu sfîrşitul sec. al XIX-lea. Avem de aface cu aşa numita “Ştiinţă
Mică“ s-au ştiinţă prematură. Ea dobîndeşte independenţă, “se scutură“ de
dogmele religioase, de dogmele scolastice şi cele ale lui Aristotel, într-un
cuvînt emansipează. Aici domină fenomenele de diferenţiere, apar tot noi şi
noi domenii ale ştiinţei.
Această etapă se caracterizează deasemenea prin apariţia ramurii
moderne experimentale a ştiinţelor naturii şi concomitent prin creşterea
vertiginoasă a ştiinţelor umanitare. În această perioadă paralel cu progresul
furtunos al ştiinţei creşte rolul ei în viaţa societăţii. Extinderea cunoştinţelor
ştiinţifice în secolele XV-XVIII a pregătit revoluţia industrială din Anglia de
la sfîrşitul sec. al XVIII-lea, iar trecerea la producţia mecanizată a oferit
concomitent deasemenea o bază tehnică şi a impulsionat dezvoltarea ei în
continuare. Relaţiile “marfă - bani” au contribuit substanţial şi la dezvoltarea
ştiinţei din secolil al XIX-lea. În această perioadă în ştiinţă prelungesc s`
predomine fenomenele de diferenţiere.
Despre progresul ştiinţelor socioumanistice din perioada examinată ne
vorbeşte faptul că primele revoluţii burgheze din Europa erau nevoite să
apeleze la religie pentru a-şi fundamenta din punct de vedere ideologic
năzuinţele, pe cînd în revoluţia din Franţa(1789-1793) masele largi ale
populaţiei a bineficiat de ideile sociopolitice şi filosofice ale iluminiştilor din
sec. al XVIII-lea.
3) A treia etapă în dezvoltarea ştiinţei o constituie “ştiinţa Mare”.
Începea în secolul al XX-lea. În această perioadă se schimbă esenţial rolul
social al ştiinţei. Se modifică substanţial corelaţia dintre ştiinţă şi practică.
Dezvoltarea ştiinţei devine punctul iniţial pentru crearea unor noi ramuri ale
producţiei. În ştiinţă au loc atît procesele de integrare, cît şi cele de
diferenţiere.
Cristalizarea ştiinţei drept institut social s-a produs cum am menţionat
deja în secolul al XVII-lea şi începutul sec. al XVIII-lea, cînd în Europa se
organizează primele asociaţii ştiinţifice şi încep editările primelor reviste
ştiinţifice. La începutul secolului al XX-lea situaţia iar se schimb`, apar noi
forme de organizre a ştiinţei şi anume laboratoarele şi institutele ştiinţifice
gigantice.
Pînă la sfîrşitul secolului al XIX ştiinţa a jucat un rol auxiliar de
producţie. În secolul al XX ştiinţa începe să se dezvolte mai rapid decît tehnica
şi producţia, ceea ce conduce la constituirea sistemului “ştiinţă-tehnică-
producţie”. Ştiinţa se transformă tot mai mult într-o forţă de producţie.
Fiecare ştiinţă posedă perioada ei de constituire şi un anumit criteriu
universal. Acest criteriu const` în determinarea obiectului de cercetare; în
5
elaborarea noţiunilor corespunzătoare acestui obiect; în stabilirea legii
fundamentale pentru acest obiect; în crearea teoriei de interpretare a faptelor
etc. De exemplu, mecanica apare ca ştiinţă doar atunci cînd au fost descoperite
şi formulate legile inerţiei şi conservării cantităţii de mişcare şi elaborate
noţiunile corespunzătoare de către Galilei, Descartes, Newton.

2. Legit`ţile dezvolt`rii ştiinţei

Care-s legit`ţile de baz` în dezvoltarea ştiinţei?


a) Una din cele mai importante legi de dezvoltare istorică a ştiinţei este
creşterea rolului ei în producţie şi în dirijarea societăţii. Această lege a fost
demonstrată în procesul descrierii celor trei etape de evoluţie a ştiinţei.
b) O altă legitate este dezvoltarea accelerată a ştiinţei şi acumularea
exponenţială a cunoştinţelor. Conform datelor UNESCO în ultimii 50 de
ani(pînă în anii 70 ai sec. al XX-lea) sporirea anuală a numărului cadrelor
ştiinţifice constituie 7%, pe cînd populaţia creştea doar cu 1,7% anual.
Informaţia ştiinţifică se dublează recent anual. 90% din toată informaţia
acumulată de civilizaţie este produsă în ultimii 70 de ani ai sec. al XX-lea.
c) Altă legitate de dezvoltare a ştiinţei este creşterea independenţei ei
relative. Ştiinţa posedă în interiorul ei mecanisme ce provoacă dezvoltarea ei
ulterioară fără influenţări exterioare.
d) Continuitatea dezvoltării ştiinţei constituie o altă legitate. Fiecare
treaptă superioară în dezvoltarea ştiinţei apare pe baza celei precedente prin
infiltrarea a tot ce a fost preţios acumulat anterior.
e) Altă legitate este caracterul treptat al dezvoltării ştiinţei. Această
legitate se reduce la succesiunea perioadelor de dezvoltare relativ
lentă(evoluţionistă) şi schimbarea rapidă(revoluţionistă) a bazei teoretice a
ştiinţei(sistemul de noţiuni, legi, teorii). Dezvoltarea evoluţionistă a ştiinţei
este un proces de acumulare treptat` a faptelor noi, a datelor experimentale în
cadrul concepţiilor teoretice existente. Revoluţia în ştiinţ` are loc atunci cînd
începe schimbarea radical`, revederea noţiunilor fundamentale, legilor,
teoriilor ca rezultat al acumul`rii noilor date, care nu pot fi explicate în
concepţiile, paradigmele existente.
f) Diferenţierea (specializarea) şi integrarea constituie o alt` legitate de
dezvoltare a ştiinţei. E dificil de concluzionat care din aceste dou` fenomene
este mai productiv pentru ştiinţ`. Credem c` adev`rul este undeva la mijloc: la
anumite etape predomin` diferenţierea, la alte din contro procesele de
integrare.
Diferenţierea se execut` în dou` direcţii: 1) dup` obiectul de studii
(divizarea obiectelor, studierea diferitelor laturi şi propriet`ţi de c`tre diferite
6
ştiinţe) şi 2) dup` metodele de cercetare (formarea diferitelor discipline care
studiaz` un obiect prin metode diferite).
Procesele de integrare se desf`şoar` în dou` sensuri: în primul sens
integrarea se execut` prin unirea obiectelor de cercetare, în al doilea sens - prin
unirea metodelor de cercetare. Procesul de integrare este substanţial
impulsionat de aşa principii şi legit`ţi universale ca, de exemplu, principiul
relativit`ţii, noţiunea de informaţie, de principiile conserv`rii, diversit`ţii,
reducţionismullui etc. Integrarea sporeşte de asemenea graţie apariţiei ştiinţilor
general-ştiinţifice ca matematica, cibernetica, informatica, sinergetica, logica
etc.
Necesitatea integr`rii disciplinilor medicale este actualmente
determinat` de faptul c` diferenţierea conduce la izolarea savanţilor medicii de
diferite specialit`ţii. În urma integr`rii apar ramuri interdisciplinare care
lichideaz` aceast` separare. Integrarea poate fi efectuat` deasemenea în jurul
unei probleme care necesit` pentru soluţionarea ei forţele a mai multor
disciplini (SIDA, problema demografic`, problemeke natalit`ţii etc.).

III. Mit, tehnologie şi ştiinţ`

1. “Ştiinţa” (tehnologia) în China, India antic` şi Orientul Apropiat

V-om întreprinde o încercare de a argumenta teza despre aparţiea ştiinţei


în Grecia antic` şi nu ţ`rile Orientului Apropiat, nu în India, şi nu în China.
Deasemenea ştiinţa nu poate fi confundat` cu mitul şi tehnologia.
Cunoaşterea ştiinţific` a lumii o constituie nu pur şi simplu o explicaţie a
structuri acesteia pe care o putem g`şi în mit, şi nu pur şi simplu nişte
cunoştinţe tehnologice care pot fi elaborate (fabricate), b`zîndu-ne atît pe
indicaţiile mitului, cît şi pe practica cotidian`. Ea (cunoaşterea ştiinţific`) nu
reprezint` şi “un produs secundar” al acţiunilor magice şi rituale cu conţinut
religios. Amintim c` mitul povesteşte despre aceea cine a generat toat`
existenţa, filosofia se întreab` din ce a ap`rut ea, iar ştiinţa studiaz`
fenomenele şi procesele din Univers, propriet`ţile, raporturile dintre ele,
legitaţiile lor, adic` ea are scopul stabilirii adev`rului.
Tehnologia la rîndul s`u reprezint` totalitatea procedeurilor, regulilor,
deprinderilor aplicate la fabricarea unui oarecare tip de producţie în diverse
forme de activitate uman`. Tehnologia contemporan` avansat`, scientofag` are
de aface şi cu un aşa produs al activit`ţii umane ca “cunoştinţa”, adic` cu
lumea a treia în terminologia lui K.Popper, dar care nu este rezultatul
nemijlocit al tehnologiei, ea doar efectuiaz` o mulţime de operaţii asupra
acestor cunoştinţi.
7
Deci concluzion`m: nici mitul, nici tehnologia de sine st`t`tor niciodat`
nu se modific` (transform`) în ştiinţa. Apare întrebarea: în ce mod s-a executat
(efectuat) acest salt spiritual atît de important pentru omenire?
În opinia multor savanţi (rusul Rojanschi, englezul Djozef Nidama ş.a.)
în ţ`rile Orientului Apropiat cunoştinţele matematice, astronomice, medicale
posedau un caracter pur aplicativ şi serveau doar scopurilor practice. Ştiinţa
elin`, din contr`, chiar din capul locului era o ştiinţ` teoretic`, scopul c`reia îl
constituia stabilirea (descoperirea) adev`rului, ceea ce a determinat un şir de
particularit`ţi ale ei, str`ine “ştiinţei” din Orient.
În aspect tehnologic imperiul chinez în perioada dintre secolele I î.e.n. şi
XV e.n. substanţial a dep`şit perfomanţa civilizaţiei europene occidentale.
China a dat lumii praful de puşc`, busola, tip`rirea c`rţilor, ciasornicile
mecanice, farforul, hîrtia, tehnica turn`rii metalului ş.a. Chinejii au uzbulit s`
elaboreze o tehnic` de calcule avansat`, pe care au utilizat-o în diverse domenii
ale practicii. Îns` în opinia istoricianului englez Djozef Nidama în China,
ştiinţ` ca afare, n-a fost creat`. Aceeaşi situaţie o g`sim şi în India, unde
paralel se dezvolt` atît gramatica (texte în limba sanscrit`), cît şi matematica,
medicina, meşteşurăritul. Dar în India Antică cunoaşterea lumii nu se
recunoştea o valoare supremă şi o fericire pentru om. Se povesteăte că atunci
cînd pe Buda îl întrebau despre esenţa lumii, despre originea şi legile ei el
tradiţional răspunde cu “o tăcere nobilă“. Omul, în corpul căruia s-a oprit
săgeata, spunea Buda, e obligat a o scoate, dar să nu cheltuiască timp asupra
meditaţiilor cu privire la faptul din ce metal este ea turnată şi de cine e
aruncată.
E cunoscut faptul că dacsălii grecilor antici în domeniul matematicii şi
filosofiei au fost egiptenii, care au pus acestora la dispoziţie (au comunicat)
extrem de mult din experienţa de cunoaştere acumulată în Babilonia şi
Mesopotamia. De exemplu, Babilonia antică a creat o aritmetică destul de
dezvoltată în baza căreia au fost efectuate măsurări geometrice fine şi
prelucrarea observărilor astronomice. Astronomia babiloviană, la rîndul său,
devine organon de dirijare statală şi de reglare a vieţii economice: ea era
folosită, în primul rînd, pentru alcătuirea calendarilor şi pronosticarea
revărsărilor rîurilor. Dar nici babilonienii, nici egiptenii nu admiteau deosebire
dintre soluţiile exacte şi aproximarive ale problemelor matematice. Orişice
soluţie ce contribuia la rezultate acceptabile practice se consideră efectivă. Din
contra, pentru greci avea semnificaţie doar soluţia strictă, primită prin
intermediul cugetelor, judecăţilor logice. Amintim despre practica sofiştilor, a
lui Pitagoras, a lui Aristotel etc.
Astronomicienii din Babilonia aveau posibilitatea de a observa şi prezice
multe fenomene cereşti, inclusiv şi vis-a-vis de poziţia celor cinci planete, însă
8
ei nu puneau întrebarea despre aceea, de ce aceste fenomene se repetă. Pentru
greci anume această problemă era cea fundamentală şi ei au început a
constitui, crea modelul Cosmosului Material Senzorial (CMS)

2. Esenţa ştiinţei în Grecia Antic` (ştiinţa embrional`)

Ce s-a întîmplat atunci, în antichitatea greac`? Saltul general optimal


care a avut loc în Grecia în secolele VI-V î.e.n. se numeşte “minune elină“. În
această perioadă poporul elin se eliberează de puterea conducătorilor gentilici,
apar oraşele-polise cu autodirijare, se dezvoltă intensiv navigaţia, comerţul. Se
naşte o aşa formă de dirijare statală pe care elinii o numesc “democraţie”.
În oraşele polise liber se dezvoltă comunicaţia, schimbul de informaţie,
retorica (artă de orator, artă de a convinje în condiţiile cînd fiecare avea
dreptul de a se pune la îndoială). Prin intermediul artei de orator ea naştere
logica formală, care posedă un caracter de dialog. Ea se manifesta ca un
mecanism (organon) de comunicare umană în condiţiile cînd coordonatele
mitologice tradiţionale ale vieţii obşteşti au atins declinul. Deci, ştiinţa şi
democraţia din capul locului au fost împreună.
Cele expuse mai sus ne dau posibilitatea de a concluziona: problema
europocentrismului (apariţia ştiinţei în Europa) ne obligă în procesul ei de
soluţionare de a canaliza cu o certitudine mai pronunţată întrebarea despre
analiza aspectelor sociale ale ştiinţei, studierea acelor premise culturale de care
necesită dezvoltarea ei. Nimeni nu poate nega performanţele grecilor antici în
dezvoltarea ştiinţei. Însă e clară şi o altă situaţie: în lipsa culturii arabilor
ştiinţa n-avea perspectivă de dezvoltare. Anume arabii au fost dascăli
Occidentului latin. În viziunea lui A.Koire primele traduceri ale operelor
filosofice şi de ştiinţă greceşti au fost executate nu nemijlocit din limba elină,
dar din versiile lor arabiste. Şi aceasta a avut loc nu numai din cauza că în
Occident nu mai existau traducători din limba greacă antică, dar şi deaceea că
aici nu s-au găsit persoane care ar fi fost capabile de a concepe, de a explica
pînă la urmă aşa opere ca “Fizica” şi “Metafizica” lui Aristotel, “Almagestul”
lui Ptolomei. Aici a fost bine venit ajutorul lui Farabi (850-950), Avicenna
(Ibn-Sina) - (980-1037), Averroesa (Ibn-Roşd) - (1126-1198), care au tradus şi
au comentat lucrările filosofilor greci. Antichitatea păgînă elină nu ştia
filosofie. Deaceea în dezvoltarea ştiinţei au contribuit toate popoarele lumii,
ştiinţa are un caracter supranaţional, internaţional.

3. Fenomenul de instituţionalizare a ştiinţei (ştiinţa ca institut social)

9
În secolele XVI-XVII “valul social” scoate ştinţa în lume, adică o
instituţionalizează. Apare în a.1660 un nou fenomen în ştiinţă ca Societatea
Regală a naturaliştilor din Londra, iar în 1666 Academia de ştiinţe din Paris.
Ştiinţa de prima oară se socializează şi se numea “filosofie experimentală“.
Activitatea acestor organizaţii purced la apariţia primelor decizii privind
programele de investigaţii. Se întreprind primele încercări de a formula
anumite norme ştiinţifice şi de a stabili cerinţe pentru respectarea lor.
Însă atenţionăm faptul că ştiinţa în această perioadă era separată de
instruire: investigătorul naturalist din sec. al XVII-lea era savant amator.
Instruirea profesională tehnică sau reală pe atunci nu exista. Societatea Regală
din Londra includea în sine savanţi-amatori. “Valul” mişcării sociale, pe
creasta căruia au apărut organizaţiile noi îngloba următoarele momente: lupta
împotriva autorităţii antice în ştiinţ`, conştientizarea progresului posibil,
democratismul, idealurile pedagogice, interesul faţă de om şi a.
Încă un moment fundamental privind ştiinţa din perioada aceasta: ea s-a
delimitat, s-a separat cu mult de religie, morală, instruire etc. Ştiinţa constituia
cunoştinţe experimentale. Societatea Regală din Londra deschis propaga
această orientaţie, sublinîind că scopul ei este elaborarea cunoştinţelor reale cu
ajutorul experimentului şi trebuie să contribuie la extinderea filosofiei noi sau
la ameliorarea celei vechi.
În fine, în progresul său istoric ştiinţa permanent se bazează pe
performanţele anterioare, la tot pasul (întotdeauna) schimbînd conţinutul
acestora. În acest capitol renumitul istorician al matematicii olandezul Van-
der-Varden scria în 1903: “A concepe operele lui Newton, necunoscînd ştiinţa
antică e imposibil. Newton nimic n-a creat din nimic. Fără operele lui
Ptolomei ...ar fi fost imposibilă şi “Astronomia nouă“ a lui Keppler, iar
ulterior şi mecanica lui Newton... Calculul integral al lui Newton e posibil al
concepe doar ca o dezvoltare a metodelor lui Arhimed ce ţin de determinarea
suprafeţelor şi volumelor. Istoria mecanicii ca o ştiinţă exactă îşi ea începutul
doar cu stabilirea legii pîrghiei, cu determinarea presiunei apei axată de jos în
sus şi cu aprecierea centrelor de greutate la Arhimed”. În acest capitol a sosit
timpul de a efectua o analiză comparativă a ştiinţei antice (elină) şi a celei
moderne europene din secolele XVI-XVII, care este prototipul ştiinţei
contemporane.

IV. Ştiinţa “aristoteliană“ şi cea “galileiano-newtonian`”

1. Esenţa şi conţinutul ştiinţei “aristoteliane”

10
Ştiinţa Modernă europeană (sec.XVI-XVIII), care apare în rezultatul
revoluţiei ştiinţifice din secolele nominalizate, ţine de operele savanţilor
remarcabili Galilei şi Keppler, F.Bacon şi Descartes, Giuigens şi Newton.
Care-s indicii acestei ştiinţe şi prin ce se deosebeşte ea de cea antică?
Amintim că civilizaţia egipteană, cea din Mesopotamia şi India au
elaborat şi au acumulat un bagaj bogat de cunoştinţe astronomice, matematice,
biologice, medicinale. Dar aceste cunoştinţe se manifestau printr-un caracter
de receptură, erau strîns legate cu sarcinile concrete practice: măsurarea
laturilor de Pămînt, întocmirea calendarilor, pronosticarea revărsărilor rîurilor
etc. De regulă, asemenea cunoştinţe se sacralizau, erau acumulate şi translate
din generaţie în generaţie (diacronic) odată cu reprezentările religioase-
mitologice de către preoţi.
Cunoştinţa ştiinţifică apare în cultura europeană două mii şi jumătate de
ani în urmă. Primiii gînditori elini (fizicienii Tales, Anaximandros,
matematicianul Pitagoras şi a.), fiind influenţaţi de inţelepciunea Egiptului
antic şi de alţii, au creat ceva nou, ce esenţial se deosebea de creaţia ultimilor.
În primul rînd, eu au purces la construirea sistemelor de cunoştinţe logice - a
teoriilor. În al doilea rînd, aceste teorii nu marginalizau doar cu practica.
Motivele principale ale acestor doctrine erau năzuinţa de a concepe temeliile
iniţiale şi principiile universului (cosmosului). “Teoria” din limba greacă
constituie “contemplare”. Conform opiniei lui Aristotel “teoria” este o astfel
de cunoştinţă pe care o caută graţie ei însuşi, dar nu în scopuri utilitare, strict
practice. În al treilea rînd, cunoştinţa teoretică în Grecia antică era elaborată şi
acumulată nu de preoţi, dar de oameni civili şi deci acesteia ei nu-i atribuiau
un caracter sacral. Teoreticienii antici instruiau pe toţi doritorii şi pe toate
persoanele capabile în ştiinţ`. Ca rezultat apar teoriile matematice, se crează
sistemele cosmologice, sunt puse temeliile a multor ştiinţi - fizica, biologia,
medicina, logica formală, psihologia etc. În Academia lui Platon şi în şcoala
aristotelian` peripatetică (likei) - “galerie închisă“ - aceste cunoştinţi se
repartizează conform diferitor disciplini ştiinţifice care apoi se sistematizează
după anumite reguli.
Aristotel fără dor şi poate este primul filosof al ştiinţei. El a creat logica
formală ca instrument (“organon”) de judecată ştiinţifică raţională. A clasificat
diverse tipuri de cunoştinţe, divizînd (separînd) filosofia (metafizica),
matematica, ştiinţa despre natură şi cuniştinţele teoretice despre om, deosebea
cunoştinţa practică (meşteşugăritul, cunoştinţe tehnice, bunul simţ practic).
La Aristotel găsim ideea despre aceea cum trebuie de organizat
investigaţia ştiinţifică. În acest capitol el evidenţiază în activitatea savantului
patru etape principale, pe care le folosim cu succes pînă astăzi în realizarea
tezelor de doctor în ştiinţă. Care-s acestee etape?
11
a) Expunerea istoriei problemei examinate însoţită de critică a opiniilor
anterioare vis-a-vis de chestiunea analizată;
b) În baza faptelor dobîndite se formulează problema în cauză şi care
necesită o soluţionare adecvată;
c) Promovarea soluţăionării proprie, adică promovarea ipotezei;
d) Motivarea acestei soluţii prin intermediul argumentelor logice şi
utilizării datelor de observaţie şi experimentale.
În fine, Aristotel a elaborat doctrina vis-a-vis de faptul cum trebuie să se
manifeste explicarea ştiinţifică deplină şi justificată a fenomenului sau
evenimentului. Conform filosofiei lui Aristotel orişice fenomen este
condiţionat de patru tipuri de cauze: formală (ţine de esenţa fenomenului, de
structura sau conceptul lui); materială (ţine de substanţă, de substrat în care se
concretizează această formă sau structură); motrică (cauza concretă motrică);
cu destinaţie specială (ţine de faptul “din ce cauză“, “pentru ce” se desfăşoară
fenomenul). Dacă se reuşeşte a stabili şi a explica toate cauzele nominalizate,
atunci obiectivul (sarcina) ştiinţei devine pedeplin realizat, iar fenomenul se
consideră lămurit şi apoi cunoscut.
De exemplu, apare necesitatea de a explica cuaza schimbării culorii
pielii camelionului cînd ultimul se tîrîie de pe o frunză verde iluminată pe o
creangă brună-întunecată. Cauza formală aici va fi esenţa cameleonului drept o
fiinţă vie capabilă să-şi schimbe culoarea pielii în dependenţă de iluminarea
fondului(cîmpului). Cauza materială va fi prezenţa unei substanţe speciale în
pielea lui care schimbă culoarea ei. Cauza motrică se manifestă prin faptul
însuşi a tîrîielii camelionului din locul iluminat în cel întunecat. Cauza cu
destinaţie specială a schimbării culorii pielii o constituie străduinţa
cameleonului a se face neobservat (imperceptibil) de duşmanii potenţiali.
Măreţia erudiţiei, sublimul bogăţiei de cunoştinţe a antichităţii şi azi
provoacă admiraţie. Însă e necesar de relevat şi limitarea (mediocritatea)
ştiinţei “aristoteliene”. În primul rînd, ea a descris lumea ca un Cosmos,
Univers închis şi relativ în demensiuni nu prea mare, în centrul căruia se
situiază Pămîntul. Matematica se considera ştiinţa despre forme ideale, iar
sferă ei de aplicare referitor la natură se limita cu calculele mişcării corpurilor
cereşti în “lumea de a supra lunei“. În “lumea de sub lună“, în cunoaşterea
fenomenelor terestre, în opinia lui Aristotel, sunt posibile doar teoriile
nematematice, calitative.
E semnificativ deasemenea că savanţilor din antichitate li-i era străină
ideia experimentului exact, precis controlat. Doctrinele lor se bazau pe
experienţă, pe empiric, însă acest fapt reprezenta doar o observare obişnuită a
obiectelor şi evenimentelor în ambianţa lor naturală cu ajutorul organelor
umane de simţ. Aristotel s-ar fi mirat tare, pomenindu-se recent într-un
12
laboratoriu contemporan ştiinţific unde se studiază “lumea” îngradită într-o
odaie micuţă.

2. Caracteristica ştiinţei “galileiano-newtonian`” (“ştiinţa mic`”)

Interpretarea aristoteliană a ştiinţei multe secole rămînea ca ceva sfînt, ca


o autoritate incontestabilă (indiscutabilă). Doar cu epoca Renaşterii au luat
naştere unele încercări de a elabora un tablou nou al lumii şi un nou “organon”
a cunoaşterii ştiinţifice. Începutul criticii îl găsim deja la R.Bacon, mai apoi la
Montainge. Nicolai Kopernic (1473-1543) înclude în cultura umană sistemul
(tabloul) lumii heliocentrice, descoperit încă de Aristarh - Grecia
antică. În aspect ideinic o influenţă mare a avut-o F.Bacon care propaga
“organonul nou” şi chipul netradiţional al ştiinţii inductive, empirice. Dar
lovitura de baz` pe aristotelism a fost executată de G.Galilei, care nu numai
multelateral a argumentat doctrina lui Kopernic, dar şi a creat o nouă
înterpretare a esenţei ştiinţei, a elaborat şi a folosit metoda de cercetare
experimentală exactă, pe care n-o posedau nici savanţii antici, nici cei din Evul
mediu.
Apropo, Galilei în universitate la etapa iniţială a studiat medicina
(or.Pizo) ,apoi s-ia consacrat viaţa fizicei şi matematicii. În opera sa principală
“Dialogurile despre două sisteme principale ale lumii” (1632), el analizează în
limbajul matematic sistemul lui Ptolomei şi cel al lui Kopernic.
Spre deosebire de Aristotel Galilei era convins că limba autentică,
veritabilă cu ajutorul căreia pot fi descrise legile naturii este limba
matematicii. În renumitul aforism el declară: “Filosofia e scrisă în cea mai
mare carte, care permanent e deschisă înaintea ochilor noştrii, însă este
imposibil de a o înţelege ne fiind antrenat în limba ei şi ne studiind literele cu
care ea e scrisă. Dar e scrisă ea în limba matematicii şi literele ei constituie
triunghiuri, arce şi alte figuri geometrice fără de care este imposibil a înţelege
omeneşte cuvintele ei...”.
Aici apar noi dificultăţi: cum de descris lumea atît de diversă şi
schimbătoare în limba abstractă a matematicii? De a realiza acest fapt Galilei
cerea ca obiectul de studiu al ştiinţei naturale s` fie limitat doar cu calităţile
obiective,”primare” ale obiectelor, printre care este forma, mărimea şi masa
lor, poziţia în spaţiu şi caracteristicele mişc`rii acestora.”Calităţile secunde”-
culoarea, gustul, mirosul, simtul - nu reprezintă proprietăţi obiective ale
obiectelor. Ele constituie rezultatul acţiunei obiectelor şi proceselor reale
asupra organelor se simţ şi deci, ele există doar în conştiinţa subiectului care le
percepe.

13
Ce-i drept, Galilei admitea faptul ca caracteristicile unelor calităţi
secunde corespund anumitor schimbări fixate precis în calităţile primare. De
exemplu, nota sunetului strunei depinde de grosimea, lungimea şi încordarea
acesteia.
Graţie unui astfel de pas metodologic Galilei a izbutit să realizeze
“matematizarea naturii”. Lămuririi fenomenelor ce reiese din “calităţile”
obiectelor (în viziunea “ştiinţei aristoteliene”) i-a fost contrapusă teza că
toatele schimbările calitative reiesă din deosebirile cantitative ale formei,
mişcării şi masei particolelor substanţei. Anume aceste caracteristice
cantitative şi pot fi exprimate în legităţi matematice exacte. În limitele acestei
metode lui Galilei deasemenea nu i se cerea să lămurească fenomenele prin
intermediul “cauzelor cu distinaţie specială“-aristoteliene. Acestu-i fapt el a
contrapus ideea “legii naturale”, adic` lanţului infinit de cauze, care străbate
toată lumea.
Transformările în cunoaştere iniţiate de Galilei au fost prelungite de De
Descartes, Newton şi alţi “părinţi” ai ştiinţei Moderne europene. Cragie
străduinţelor acestora s-a format o nouă formă de cunoaştere a naturii - ştiinţe
reale (naturale) matematizate, care se bazează pe experimentul exact. Spre
deosebire de doctrina de contemplare a teoretizării antice, bazată pe observarea
fenomenelor în evoluţia lor reală, ştiinţa europeană Modernă utilizează
procedeuri “active”, constructiv-matematice de constituire a teoriilor şi se
fundamentează pe metode de măsurare exactă şi de cercetare experimentală a
fenomenelor în condiţii de laboratoriu.
În pofida schimbărilor care au avut loc în ştiinţă din vremurile lui Galilei
şi Newton pînă azi, ea a păstrat şi a amplificat nucleul său metodologic. În
acest sens ştiinţa contemporană rămîne să fie o ştiinţă de tip european Modern,
de tip galileian.

V. “Ştiinţa mare” (ştiinţa matură): specificul şi esenţa ei

“Ştiinţa mare”, adică cea contemporană se naşte şi se dezvoltă în sec. al


XX-lea. Care-s indicii principali ai acestei ştiinţi?
a) Substanţial a majorat numărul savanţilor. Dacă la frontierile
secolelor XVIII-XIX activau circa o mie de savanţi, la mijlocul secolului trecut
- 10 mii, în a.1900 - circa de 100 mii de savanţi, apoi la sfîrşitul sec. al XX-lea
în domeniul cercetărilor ştiinţifice activeaz` mai mult de 5 milioane de oameni
ai ştiinţei. Dublarea numărului de savanţi în anii 1950-1970 în Europa s-a
întîmplat în timp de 15 ani, în SUA - în 10 ani, iar în fosta URSS - în 7 ani.
90% din num`rul savanţilor tuturor vremurilor sunt contemporanii noştri.

14
b) Majorarea bruscă a volumului informaţiei ştiinţifice. Dacă în a.1665
în lume se edita o revistă filosofico-ştiinţifică, pe timpurile lui Newton - 5
reviste, apoi actualmente se scot de sub tipar circa 200 mii de denumiri de
reviste. Informaţia ştiinţifică se dublează în fiecare an. 90% din informaţia
ştiinţifică acumulată de omenire revine secolului al XX-lea. A apărut
fenomenul “trombozei informaţional”, cînd în condiţii de abundenţă de
informaţie societatea permanent suportă “foame de informaţie”. Acest paradox
poate fi depăşit doar cu ajutorul MEC.
c)Schimbarea arhitecturii interne a ştiinţei. Ştiinţa actualmente
înglobează un domeniu enorm de cunoştinţe. Ea cuprinde aproape 15 mii de
discipline, care tot mai intens interacţionează între ele. Ştiinţa contemporană
ne oferă tabloul integral de apariţie şi dezvoltare a Metagalacticei, apariţiei
vieţii pe Pămînt şi despre etapele principale de dezvoltare ale ei, despre
apariţia şi dezvoltarea omului. Ea recent studiază totul, chiar pe sine însuşi.
Viitorul ştiinţei, în opinia multor savanţi, se va axa în jurul studiului materiei
vii, a omului şi a societăţii. Aceste ştiinţi v-or determina şi specificul sec. al
XXI-lea.
d) Transformarea activităţii ştiinţifice într-o profesie specifică. Pînă nu
demult, aproximativ pînă la sfîrşitul sec. al XIX-lea ştiinţa nu prezenta o
profesie. Ea nu constituia sursa principală în asigurarea materială a savanţilor.
Savanţii cîştigau, de regulă, în universităţi pe t`rîmul lucrului pedagogic
(laboratoarele funcţionau în componenţa universităţilor). Una dintre primele
laboratoare a fost creată de către chimicianul german Iu.Libih în a.1825.
Laboratorul i-a adus lui mari venituri. Însă aici avem de aface mai mult cu o
excepţie, decît cu o regulă. De exemplu, la sfîrşitul sec. al XIX-lea renumitul
microbiolog francez L.Paster la întrebarea lui Napoleon al III-lea de ce el nu
cîştigă de pe contul invenţiilor sale, răspunde că savanţii Franţiei socot
înjositor de a face aşa ceva pe baza ştiinţei.
Astăzi savantul este o profesie specifică, care permanent solicită atenţia
societăţii. În caz contrar ea (societatea) nu poate să se dezvolte armonios,
durabil. Imposibil devine şi rezolvarea problemelor globale conexate de criza
global` ecologic`, de alte cauze. Supravieţuirea omenirii deasemenea se afl` în
mîinele ştiinţei.

VI. Ştiinţa şi societatea contemporan`

Ştiinţa recent se manifestă ca o direcţie prioritară în activitatea statului.


În majoritatea ţărilor cu dezvoltarea şi funcţionarea ştiinţei sunt preocupaţi
toate forţele de stat, inclusiv preşedinţii şi parlamentele. În ţările dezvoltate 2-

15
3% din produsul brut naţional este chieltuit pentru ştiinţa atît aplicată, cît şi
cea fundamentală.
Atenţia puterilor de stat vis-a-vis de investigaţiile fundamentale a
majorat esenţial după ce la 2 august 1939 Einştein l-a informat pe Ruzvelt
despre o sursă nouă a energiei - bomba atomică. În perioada postbelic` are loc
întrecerea a două sisteme (URSS şi SUA) în ştiinţă şi în primul rînd în cea
militară. Apare bomba atomică(SUA), apoi şi cea hidrogenică (URSS),
sputnicii (4.X.1957), rachetele, aviaţia cu o viteză mai mare ca viteza
sunetului, submarine şi vapoare uriaşe, vapoare cosmice, compiutere de
diverse generaţii transplantarea organelor, informatizarea sociumului etc.
Toate acestea ne vorbesc că ştiinţa contemporană nu poate să se dezvolte fără
ajutorul statului şi invers, - statul permanent are nevoie de performanţele
ştiinţei.
Ştiinţa cere nu numai remunerarea savanţilor, dar şi utilaj costisitor. Aşa,
de exemplu, un sinhofazatron costă cîteva miliarde de dolari. Dar cîte miliarde
necesită însuşirea Cosmosului? Credcă nu mai poţine miliarde de dolari, poate
şi mai multe chiar.
Ştiinţa recent suferă o presiune enormă din partea societăţii. Ea a
devenit bogată, dar a pierdut libertatea. Interesele comerciale, a politicii
esenţial influenţiază asupra investigaţiilor din domeniul cercetărilor tehnico-
ştiinţifice. 40% din numărul savanţilor recent activează în instituţii ştiinţifice
ce soluţionează probleme legate de militărie, de producerea armamentului,
tehnicii militare. În fosta Uniune acest procent constituia circa 70-80 la sută.
Societatea influenţiază nu numai la alegerea celor mai actuale
probleme de investigaţie. Ea deseori atentează şi asupra alegerii metodelor
de cercetare şi chiar asupra aprecierii rezultatelor primite. De exemplu, în
Germania fascistă a fost organizată o companie de luptă pentru ştiinţa ariică.
Mulţi dintre savanţii renumiţi au fost izgoniţi şi chiar nimiciţi. Printre ei îl
găsim şi pe Einştein, care a fost nevoit să emigreze în SUA, unde a murit în
orăşelul Prinston într-o depresie totală, într-o discordanţă cu societatea.
Exemple similare găsim şi în fosta URSS (Koliţov, Vavilov, Vernadschi şi a.).
Una din cele mai importante probleme ale contemporaneităţii o
constituie problema responsabilităţii savanţilor faţă de societate. Această
problemă a căpătat o rezonanţă uriaşă după aruncarea bombei atomice asupra
oraşelor Hirosima şi Nagasachi (1945). Trumen în convorbire cu fostul
secretar de stat al SUA Aceson spune: “Mai mult nu-l mai aduceţi pe acest
prost la mine. Bomba a fost aruncată nu de el, dar de mine. Mie mii greaţă de o
astfel de fire plîngăreaţă“. Aceste cuvinte sunt adresate lui P.Oppengeimer,
fondatorul bombei atomice în SUA (1939-1945), care după tragedia din 1945
spunea că mînile sale sunt în sînge. Trumen poate şi avea dreptate: savantul
16
trebuie să facă ceea ce necesită societatea, iar celelalte momente nu-s pe seama
lui. O astfel de poziţie este satisfăcătoare vis-a-vis de politicieni, dar nu de
savanţi. Savantul trebuie să mediteze în jurul celor ce se face în ştiinţă, să se
conducă de anumite principii etice în activitatea sa ştiinţifică.
Astăzi la ordinea zilei în ştiinţă apar probleme de o vastă semnificaţie ce
necesită o atitudine morală bine chibzuită. E vorba de folosirea performanţelor
ştiinţei în tehnica electronică de calcul, în genetică (clonarea), transplantologie
etc.
Aşa savanţi ca Einştein, Russel, Jolio-Chiuri, Saharov şi alţii ne vorbesc
că ştiinţa trebuie să posede un caracter uman, ea trebuie să fie supusă unui
control moral şi juridic din partea societăţii.
Savantul nu poate activa în afara politicii, dar el nu e obligator să se
străduie de a deveni preşedinte, - încă o regulă fundamentală în ştiinţă.
Einştein a refuzat să devină preşedinte al Izrailului. Fiecare trebuie să se ocupe
cu profesia sa. E necesar de a constitui o aşa societate unde permanent ar
apărea necesitatea de a se adresa la ştiinţă în soluţionarea problemelor. Această
problemă e cu mult mai deficil de a o soluţiona, decît a alcătui un guvern din
doctori în ştiinţă. E necesar ca noi toţi să cunoaştem istoria ştiinţei, istoria
celor ce au creat-o. Astai o necesitate şi morală şi juridică.
Acestea-s cîteva meditaţii în jurul problemei apariţiei ştiinţei, etapelor şi
legit`ţilor ei de dezvoltare. Ştiinţa ap`rînd în Grecia Antic`, se manifest` pe
parcursul s`u de dezvoltare în trei variante, ipostase: ştiinţa embrional`
(“aristotelian`”), “ştiinţa mic`” (“galileian`”) şi “ştiinţa mare”. Actualmente
colaboratorul ştiinţific a devenit o profesie care substanţial impulsioneaz`
progresul social, iar ştiinţa, cunoştinţele ştiinţifice îngenere radical
influienţiaz` asupra soluţion`rii problemei problemelor - supravieţuirii
omenirii. Din aceast` cauz` statul nu poate economisi de pe contul ştiinţei.
Cine nu va înţelege acest fapt se va pomeni pe marginea drumului progresului
social, v-a contribui nemijlocit la apariţia omnicidului, ceea ce este amoral şi
neacceptabil.

17