Studiu de caz

1. Teritoriul de formare

Limba română s-a format în cursul mileniului I al erei noastre, pe teritoriul

Carpato - Dunărean, din latina vulgară (populară) şi limba vorbită de geto-
daci, strămoşii noştri.
Definiţia genealogica:
Limba romana este limba latina vorbita in mod neîntrerupt in partea
orientala a imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate
(Dacia, Panonia de sud, Dardania, Moesia Superioara si Inferioara),din
momentul pătrunderii limbii latine in aceste provincii şi pana în zilele
noastre.
Teritoriu de formare:
Limba romana s-a dezvoltat pe o baza teritoriala larg romanizata
cuprinzând Dacia nord-dunăreana propriu-zisa si teritoriile care n-au intrat
sub autoritatea romana, fiind locuite de către "dacii liberi".
Cucerirea si romanizarea Daciei:
Cucerirea Daciei a fost pregătita de o serie de masuri cu caracter militar si
administrativ care a făcut posibila transformarea acesteia in provincie
romana.
Procesul de romanizare a avut loc in trei etape: prima fiind cea preliminară,
din secolul 2 i. Hr. pana in 106, in care autohtonii geto-daci au avut
contacte sporadice cu romanii, adică romanii atacau N Dunării, iar populaţia
geto-daca ataca la S de Dunăre.
A doua faza este romanizarea propriu-zisa din 106 care s-a făcut masiv.
Romanizarea are loc nu numai in Dacia , ci si in Moesia care cuprindea si
Dobrogea cucerita de romani in anul 28 î.Hr. .Dacii liberi intra si ei procesul
de romanizare mai ales prin intermediul comertului. Acestia ocupau centrul
si nordul Moldovei, nordul Transilvaniei.
Iar cea de-a treia etapa este după 271, după retragerea aureliană. Pe
teritoriul Daciei a rămas o populaţie puternic si ireversibil romanizata iar la
sud de Dunăre s-au retras doar armata si administraţia.
Teritoriul de formare, „problema cea mai grea din istoria limbii române”
după părerea lui Ov. Densusianu, a fost sursa unor îndelungate şi
energice dispute ştiinţifice. În pricipiu dicuţia rămâne încă deschisă, în
sensul că cercetările istorice, arheologice şi lingvistice furnizează
permanent noi elemente în măsură să întregească şi să nuanţeze
opiniile istoricilor şi lingviştilor. Teoriile genezei etnolingvistice
româneşti pot fi repartizate în trei grupe.

Teoria originii nord şi sud dunărene

Procesul complex, unitar şi inseparabil de constituire a poporului
român şi a limbii române a avut loc pe un întins teritoriu romanizat, care
cuprindea regiuni situate la nordul şi la sudul Dunării: Dacia şi
Dobrogea, sudul Pannoniei, Dardania, Moesia Inferioară şi Moesia
Superioară.
În această ordine de idei, important este şi faptul că pentru populaţia
romanizată din spaţiul daco-moesic, Dunărea a fost numai un hotar
administrativ, „politic şi strategic”; fluviul nu a constituit deci o frontieră
etnică, lingvistică, economică sau culturală ceea ce a permis mobilitatea
populaţiei şi a favorizat menţinerea caracterului unitar de ansamblu al
limbii române.
Susţinută de istorici şi de filologi (A. D. Xenopol, N. Iorga, S. Puşcariu, Al.
Rosetti), ipoteza apariţiei şi dezvoltării limbii române în spaţiul
romanizat nord şi sud dunărean este confirmată de diversitatea
dovezilor istorice, arheologice şi lingvistice.
Teoria originii nord-dunărene
 Avansată de personalităţi ilustre ale culturii româneşti vechi şi
moderne (D. Cantemir, P. Maior, B. P. Haşdeu), această teorie nu a
beneficiat de demonstraţii ştiinţifice convingătoare; astăzi această teză
are numai valoare istorică
Teoriile originii sud-dunărene
Această ipoteză a fost formulată mai întâi de Fr. Sulzer, care îşi
propunea să demonstreze că „actualii valahi nu se trag din volohii ori
din bulgarii lui Nestor şi încă mai puţin din romanii din Dacia lui Traian,
că, prin urmare, ei nu trebuie consideraţi aborigeni, ci ca un popor care
a venit aici în timpuri mai târzii” sau că „valahii au luat fiinţă în Moesia,
Tracia şi în regiunile de acolo de primprejur, nu în Dacia”.
În lucrarea sa Robert Roessler afirma că dacii au fost omorâţi în masă
dupa 106. Este evident că acest lucru nu este adevărat datorită faptului
că romanii aveau nevoie de forţă de muncă şi nu le stătea în obicei să
masacreze populaţiile din teritoriile nou cucerite. Au mai fost găsite
dovezi ale continuităţii dacilor în peste 1000 de localităţi iar nişte
inscripţii din alte provincii romane atestă prezenţa soldaţilor de origine
dacă. Din acea perioadă datează toponimele şi hidronimele care au fost
transmise românilor şi au rămas până astăzi (Donaris, Maris, Alutus etc).
Toate acestea dovedesc faptul că dacii nu au dispărut după anul 106,
ba mai mult şi-au continuat existenţa în acelaşi teritoriu.

Limba română face parte din însăşi

existenţa noastră naţională, căci prin ea
îşi exprimă poporul întreaga viaţă
sufletească, de la simplele manifestări ale
cerinţelor zilnice, până la cele mai înalte
culmi ale gândirii şi sentimentelor.
 2.Influenţa greacă,turcă şi
maghiară
Influenţa greacă

O influenţă manifestată într-o perioadă îndelungată asupra limbii

române este cea grecească, mai exact medio-greaca (bizantina), care
începând cu secolul al VII-lea este în prelungirea limbii vechi greceşti, şi
neogreaca, despre care se poate vorbi după secolul al XV-lea . Dacă în
secolele VII-X influenţa bizantină asupra limbii române a fost indirectă,
prin intermediul limbii slave meridionale (bulgara şi sârba), după secolul
al XI-lea, când Bulgaria devine o provincie a Imperiului Bizantin, relaţiile –
inclusiv lingvistice – ale românilor cu grecii se dezvoltă direct. Urmarea
acestor relaţii este un număr nu prea mare de cuvinte pe care limba
română le-a împrumutat din medio-greacă: a agonisi, folos, omidă,
prisos, traistă etc. Influenţa neo-greacă a atins apogeul în vremea
domniilor fanariote, când circulau la nivelele sociale elevate numeroase
cuvinte de această provenienţă; majoritatea acestora, însă, au ieşit din
uz după 1821 şi din cca. 1200 de cuvinte din această epocă doar 100-150
sunt mai frecvente în limba română actuală : a categorisi, a economisi,
epitrop, fidea, nostim, pat ,democraţie,charismă,isegorie,etc... .
Împrumuturile greceşti au contribuit la ameliorarea cantitativă a
lexicului românesc.Limba română a preluat din greacă un număr
considerabil de afixoide.Procesul de formare a cuvintelor cu ajutorul
afixoidelor de origine greacă este bine conturat şi viabil, cel puţin în
domeniul termenilor internaţionali, şi răspândit în multe limbi.
Limba greacă a oferit limbii române termeni pentru a denumi
realităţile practice ale tuturor domeniilor. Prezenţa unui mare număr de
termeni ştiinţifici şi tehnici de origine greacă în lexicul limbii române este
rezultatul capacităţii ei de acceptare a neologismelor şi de creare a
cuvintelor noi, o vie dovadă a dezvoltării limbii române la nivelul
cerinţelor ştiinţei şi tehnicii contemporane, precum şi o confirmare a
strânsei legături dintre cultură şi limbă.
Elementele greceşti din limba română joacă un rol destul de
important şi din punct de vedere istorico-cultural, căci reprezintă trecutul
limbii române.
Influenţa turcă
A inceput sa se manifeste asupra limbii prin secolul al XIV-lea, dupa
ce Tara Romaneasca si Moldova au devenit vasale Imperiului Otoman
care a impus o dominatie politica, administrativa si economica; in
perioada fanariota, toate categoriile sociale au fost nevoite sa intre in
contact cu administratia otomana; astfel limba s-a imbogatit in plan
lexical si in domeniul formarii cuvintelor prin derivarea cu sufixe.Au fost
impuse in cadrul cuvintelor cu caracter oficial cuvinte care au disparut
din uz dupa inlaturarea dominatiei turcesti, precum: aga, pasa,
caimacam, haraci- tribut anual
De-a lungul istoriei sale, poporul român a avut diverse si îndelungate
relatii cu limba turcă. Factorii sociali, politici, economici, culturali nu
puteau rămâne fără urmare în plan lingvistic.
Fructificând cercetările anterioare în domeniul relatiilor lingvistice
româno-turce, prezentul studiu oferă o clasificare a cuvintelor de origine
turcă pe clase morfologice (substantive, adjective, adverbe, interjectii),
precum si distributia semantică a acestora; în ceea ce priveste formarea
cuvintelor prin derivare, sunt mentionate sufixele -giu, -iu, -lâc, multă
vreme productive în română, ele ataşându-se şi la termeni mosteniti din
latină sau chiar la nelogisme savante. Cercetarea repartitiei dialectale a
elementelor turceşti în limba română relevă uneori diferenţe între aria
nordică si cea sudică, în sensul unei mai bune conservări a etimonului în
Moldova fată de Muntenia, unde forma etimologică a fost mai bine
adaptată la sistemul fonetic si morfologic al limbii române. Sunt doar
câteva dintre aspectele deosebit de interesante ale influentei limbii
turce asupra limbii române pe care articolul de fată îsi propune să le
abordeze.
Studiile au arătat că în limba română se pot distinge două straturi de
împrumuturi turcesti.
I. Primul cuprinde cuvinte care au fost atribuite vechilor populatii de
origine turco-tătară stabilite în aceste zone (în special pecenegi si
cumani).
In cercetarea detaliată întreprinsă în legătură cu influenta orientală
asupra limbii si literaturii române, Lazăr Săineanu arată că există mai
multe grupuri de turci, care au avut contacte cu populatia românească
în diferite etape ale istoriei, lăsând urme la nivelul lexicului românesc.
Este vorba despre pecenegi, care, alături de nogai, afirma Săineanu,
“au jucat un rol însemnat în istoria Europei orientale din sec. IX – XIII si
în special în trecutul medieval al românilor.” Urme lingvistice ale trecerii
pe aici ale pecenegilor sunt toponimele Pecenisca, Peceneagul,
Pecenevra. Cumanii au cuprins Moldova si Tara Românească începând
cu anul 1086, unde ar fi rămas aproape un secol si jumătate (1086-
1220). Din limba acestora ar fi rămas, în opinia lui Săineanu, peste 33
de nume topice si onomastice formate din Coman (Comana, Comanita,
Comanca), precum si numele oraselor Teleorman (din Teli orman
“pădure nebună”, adică “pădure deasă”), Caracal (de la cumanul Kara
kala “castrum nigrum”), Iasi (din yassi “arcas”) .Sunt considerate a fi de
origine cumană cuvintele: beci (“subterană, pivnită boltită”), dusman,
intrat în fondul principal lexical al limbii române, olat (“tinut”, frecvent
în vechea istoriografie românească – Miron Costin, Neculce, Cantemir;
astăzi iesit din uz), toi (cu sensul initial de “ospăt”, pierdut ulterior; se
păstrează acela de “zgomot, larmă”, de unde verbul a toi, în Moldova “a
striga”; sensul actual al lui toi este acela de “temei, punct culminant”:
toiul petrecerii, toiul veseliei). Astăzi, doar în expresia a fi în toi .Au mai
fost atribuite acestei influente cuvintele: ,,aslam “,,camătă”, înregistrat
în textele românesti vechi, baltag, capcană, cazan ...Densusianu
considera că ar fi de origine cumană următoarele cuvinte: bardacă,
catâr, chindie, chior, habar, hambar, haram, maidan, maimută, murdar,
taman. La acestea, H. Wendt adăuga: buzdugan, dulamă, maramă,
suman, tărâm etc. In ceea ce priveste antroponimia, sunt considerate a
fi de origine cumană unele nume românesti atestate în documentele din
secolele al XIV-lea – al XVI-lea: Aslan, Balaban, Bărăgan, Buciuc, Cara,
Carabă, Caraiman, Ciortan, Itu, Talabă, Ulan, Ulmes etc .
II Influenta turcă (osmanlie) începe în Peninsula Balcanică în
secolul al XIV-lea si durează până în prima jumătate a secolului al XIX-
lea. Elementele turcesti au pătruns în limba română în această perioadă
în două faze istorice:
Prima faza.În secolele al XV-lea – al XVII-lea au pătruns o serie de
cuvinte care au, în general, caracter popular, multe făcând parte din
fondul principal lexical al limbii române; despre acestea, spre deosebire
de cea de-a doua categorie , Săineanu afirma: “ele au pătruns în viata
poporului, se bucură de o mare răspândire si au prins o formă definitivă
în limbă” .
A doua faza.Cuvinte turceşti intrate în epoca fanariotă (secolele al
XVII-lea – al XVIII-lea), dintre care majoritatea au iesit din uz sau au
căpătat, pe teren românesc, un sens ironic sau peiorativ. In legătură cu
această categorie de turcisme, Şăineanu afirmă că “mai toate
turcismele din ultima perioadă, de ordine politică si socială, au intrat
definitiv în domeniul istoriei o dată cu disparitiunea domnilor fanarioti si
deci si a influentei imediate a turcilor; o parte dintr-însele au rămas, dar
neavând timp să prindă rădăcini în limbă, au dobândit în gura
românului o usoară nuantă de ironie si au căzut în sfera comicului,
devenind o mină bogată de exploatare pentru literatura umoristică;
această soartă curioasă a împărtăsit-o de altminterea elementul turc
recent cu cel contemporan neo-grec, a cărui ultimă fază contrastează în
seriozitate si persistentă cu grecismele anterioare epocii fanariote” .
Cuvintele de origine turcească sunt relativ usor de recunoscut pentru
că, asa cum arăta Lazăr Şăineanu, “turcismele române au în cea mai
mare parte accentul pe ultima silabă” .Lingvistul român enumeră totusi
o serie de exceptii de la această regulă : acaret, amanet, atlas, babalâc,
borangic, buzdugan, derbedeu, habar, hambar, huzur, taifas,taraf; tavan
etc; unele sunt foarte usor de recunoscut, datorită vocalei finale
accentuate -a (sau a diftongului -ea, cu -a accentuat): acadea, baclava,
balama, basma,catifea, cazma, cherestea, chiftea,dambla, dandana,
dusumea, haimana, halva, lichea, lulea, macara, manea, musaca,
musama, sarma, sofa, sandrama, tarla, telemea, trufanda, zeflemea etc.
În ceea ce priveste distributia pe clase morfologice a cuvintelor
împrumutate din turcă, precizăm că cele mai numeroase cuvinte de
această origine sunt substantive: acadea, acaret; amanet; arpagic;
arsic; atlas...
O clasă morfologică destul de bine reprezentată este aceea a

adjectivelor: bondoc; caraghioz;

chel; chior ; hain; mahmur; mofluz; mucalit; murdar; nurliu;

palavragiu; sadea; sasiu; siret ....

Amintim câteva adverbe de origine turcească: abitir;

barim/barem; basca; tiptil; precum si o serie de interjectii: aferim,
aman, avan, bre, halal, sictir etc.
În ceea ce priveste clasa morfologică a verbului, este de retinut că
nici un verb turcesc nu a fost preluat de română; explicatia este,
probabil, faptul că finala infinitivelor turcesti (-mak si -mek) nu este
susceptibilă de a fi adaptată la limba română.În schimb, există în
română multe verbe derivate de la substantive turcesti, si care se
conjugă, cu exceptia lui amaneta, ca verbe de conjugarea a IV-a: a
călăuzi, a căni, a cântări, a căsăpi, a cătrăni, a chefui, a chiorăi, a
ciomăgi, a (se) fâstâci, a se fuduli, a huzuri, a mazili, a murdări, a
schingiui, a sulemeni, a surghiuni, a tăbăci, a zăpăci, a zori ...

Lexicul
O trecere în revistă a tuturor elementelor împrumutate din turcă
arată că majoritatea denumesc realităti ale vietii materiale si, pe lângă
politică si artă militară, se referă la nume de plante, animale si
minerale, la casă, îmbrăcăminte si alimente, meserii, comert si
industrie; sunt inexistenti termenii abstracti, precum si cei referitori la
viata religioasă si intelectuală. Termenii, unii deja iesiti din uz sau cu
circulatie regională, au fost preluati din lucrarea lui Săineanu .
a. politică: bas-; bei; beizadea; caimacam; divan; han (“domnul
tătarilor”); pasă; pasalâc;

b. termeni militari:alai; arnăut ; buluc; călăuz; cazac ; duium; ghiulea;

iama; iatagan; ienicer
c. plante: abanos ; arpagic, bamă; bostan; bumbac; chimion (si în
varianta chimen); curmal; dovleac; dud; fistic; harbuz; iasmin; lalea;
liliac; nufăr; pătlăgea; salcâm; susan; tarhon; tutun; zambilă;
d. animale:bursuc; calcan; catâr; ciortan; gugustiuc; herghelie; liliac;
maimută;
e. minerale: chihlibar (si în varianta chihlimbar); fildes; mărgean;
sidef;
f. casă, constructii: acaret; anteriu; beci; cercevea ;ciardac (si
cerdac); geam;odaie; paiantă; tavan
g. îmbrăcăminte:basma ;ciorap;fes; fotă; giubea; halat; ilic; iminei;
maramă; papuc;salvari; tichie
h. alimente: acadea, baclava; cafea;cascaval; chebap; chiftea; ciorbă;
ciulama; cuscus; farfurie; felegean; ghiveci; halva;; iaurt;pastramă;
peltea; pilaf; rachiu; rahat; sarma; serbet; telemea; zarzavat
i. meserii: bacal (Muntenia: băcan); badana (Muntenia: bidinea);
boiangiu; cafegiu; calfă; cazangiu; cazma;
cismegiu;dughengiu;gherghef; hamal;herghelegiu; iaurgiu; macara;
moloz; tutungiu; zarzavagiu
j. comert si industrie: amanet; atlas, beslic; boia; borangic; calp;
calpuzan; calpuzanlâc; cântar; catifea; cazan; cherestea; chibrit; chilipir;
chilipirgiu; chirie; dugheană; ghiotură; hac; magaza (si magazie);
mofluz; musteriu; oca; para; samsar; samsarlâc; tarabă;
Formarea cuvintelor. Sufixe
Sufixele păstrate din turcă sunt destul de bine reprezentate din
punctul de vedere al productivitătii, ele atasându-se si la cuvinte de alte
origini:
a. -giu, -ciu < tc. ği, či: formează substantive sau adjective,
indicând meseria, îndeletnicirea, deprinderea, ocupatia (abagiu,
boiangiu, cafegiu, cherestegiu, ciubucciu, conacciu, dughengiu, etc.)
sau o trăsătură negativă a personalitătii, un nărav (haramgiu,
mascaragiu, tertipgiu, zorbagiu etc).Derivatele cu sufixul -ciu/-giu
alternează cu sinonimele românesti în -ar sau -as: capugiu – portar;
caicciu – luntras; papugiu – cizmar etc..
 b. sufixul -íu < tc. -i formează adjective, indicând nuante: conabiu,
fistichiu, havaiu, limoniu, naramgiu; de la acestea, s-au format si altele
precum: caisiu, chihlibariu, năutiu.
c. sufixul -lâc, -lic < tc. –lyk, productiv, formează mai ales nume
abstracte exprimând: o stare generală (hagialâc, surghiunlâc), o calitate
(hainlâc, mucalitlâc, siretlic), o ocupatie si folosul / rezultatul acesteia
(hamalâc, samsarlâc), un anumit teritoriu (pasalâc), o colectivitate
(calabalâc, mezelic) .Sufixul alternează cu sinonimul său -ie: hainie –
hainlâc, murdărie – murdarlâc, surghiunie – surghiunlâc.
Semantica
O serie de cuvinte turcesti si-au schimbat, în limba română, sensul,
dobândind un sens figurat, metaforic sau unul ironic. Astfel: bucluc a
primit sensul de “belea”; catran, la origine termen de marină, a devenit
verb: a se cătrăni; lichea, cu sensul initial de “pată”, a ajuns să însemne
“om pătat, secătură”; mucalit, la origine “actor”; pehlivan, la origine,
“voinic, atlet”; caraghioz era numele arlechinului într-o farsă foarte
răspândită; marafet, “stiintă, talent”, astăzi, cu sensul de “viclenie,
afacere necurată, încurcătură”; tertip, “proiect, plan”, astăzi “intrigă,
smecherie”.

Influenţa maghiară

Începuturile influentelor maghiare sunt pe la sfarsitul secolului al X-

lea., in urma constituirii statului feudal ungar si extinderii stapanirii
acestuia asupra Transilvaniei.Factori care au contribuit la acest
fenomen:
- dependenta romanilor fata de maghiari
- colonizarile din Transilvania, in vederea consolidarii stapanirii
- relatiile de ordin politic, economic, cultural cu provinciile romanesti
Elementele lexicale de origine maghiara se impart in doua categorii:
o parte intalnita exclusiv in graiurile din Transilvania (bai- necaz, boland-
nebun, samădau- contabil) si o alta parte care sunt folosite pe tot
teritoriul lingvistic daco-roman (alean- dor, catana- soldat, imas-
pasune)
Substantive : belsug, chin, ravas, toba, vama
Adjective : chipes, urias, viclean
Verbe : tamadui, sudui, ingadui, banui, bizui.
 Legat de influenţa maghiară asupra limbii române, este de observat
că, la nivel lexical, aceasta s-a exercitat, direct sau indirect, asupra
întregului teritoriu dacoromân. Textele munteneşti ale secolului al XVI-
lea încă, între care textele coresiene ocupă un loc important, prezintă
destul de multe maghiarisme, unele reţinute ulterior de aspectul literar,
altele neselectate. Ponderea acestor elemente în limba română, precum
şi poziţia unora dintre acestea rămîn mult mai însemnate decît tind
diferite studii să o arate. Contactul celor două civilizaţii, masiv pe
teritoriul transilvan, s-a propagat ulterior şi prin intermediul scrierilor
româneşti care aveau Transilvania ca punct de iradiere..
Pentru a înţelege mai bine situaţia privilegiată care a avut-o
maghiara în trecut în stabilirea unor etimologii ale unor cuvinte
româneşti, de unde se consideră că primează influenţa ei asupra limbii
române, trebuie să menţionăm opinia lui D. Macrea, legată de “părerea,
pusă tendenţios în circulaţie de lingvişti şi publicişti din fostul Imperiu
Habsburgic, că românii au primit în limbă numeroase elemente din
limbile vecine, fără ca ei să fi avut vreo influenţă asupra acestora”,
părere combătută de Haşdeu.
După cum este cunoscut şi recunoscut, schimburile lingvistice sunt,
întotdeauna, urmări fireşti ale legăturilor tradiţionale între două
popoare, mai ales când acestea sunt şi învecinate şi au convieţuit
împreună câteva secole. Aceste împrumuturi nu se pot face într-un
singur sens, mai ales când este vorba de un popor autohton ca al
nostru, cu o existenţă de multe milenii pe aceste meleaguri, care a avut
instituţii tradiţionale, cum au fost banatele, ca prime formaţiuni statale
prefeudale româneşti, iar de partea cealaltă, influenţa maghiară s-a
exercitat mai ales prin administraţie.
Din punct de vedere istoric, continuitatea poporului român este de
necontestat şi dovedită din punct de vedere ştiinţific, lingvistic,
arheologic etc., iar ca urmare a convieţuirii cu ungurii, se recunoaşte
influenţa maghiară asupra graiurilor dacoromâne şi chiar asupra limbii
literare.
Din studiul lui E. Kis privitor la aceste aspecte (ISOM), rezultă că în limba
română literară au intrat 158 de cuvinte de origine maghiară( katrinca
>catrinţă – acesta este considerat de origine maghiară în DLRM şi DEX.

Limba românească
 De George
Sion

1. Mult e dulce şi frumoasă

Limba ce-o vorbim,
Altă limbă-armonioasă
Ca ea nu găsim.

2. Saltă inima-n
plăcere
Când o
ascultăm,
Şi pe buze-
aduce miere
Când o
cuvântăm.

3. Românaşul o iubeşte
Ca sufletul său,
Vorbiţi, scrieţi româneşte,
Pentru Dumnezeu.

4. Fraţi ce-n
dulcea Românie
Naşteţi şi muriţi
Şi-n lumina ei
cea vie
Dulce vietuiţi!

5. De ce limba românească
Să n-o cultivăm?
Au voiţi ca să roşească
Ţărna ce călcăm?

6. Limba, ţara,
vorbe sfinte
La strămoşi
erau;
Vorbiţi, scrieţi
româneşte,
 Pentru
Dumnezeu!

Să vorbim româneşte
De B.P Hasdeu

1.Cugetarea românească
Are portul românesc:
Nu lăsaţi dar s-o ciontească
Cei ce limba ni-o pocesc.
2. Când românul se-
ndârjeşte
Din ţărână când mi-l
scoţi,
El îţi toarnă româneşte
Un blestem de şapte
coţi,

3.Când de dragoste s-aprinde

El vorbeşte lin şi blând,
Încât dorul te cuprinde
Dulcea-i vorbă ascultând.
4. Niciodată altă limbă,
De pre buze româneşti,
Nu se-ndoaie, nu se
schimbă
După gândul ce
gândeşti.

5.La mânie, la iubire,

La suspin şi chiuit,
După chiar a noastră fire
Graiul nostru e croit.
6. La iubire, la mânie,
La chiot şi la suspin,
România-i România
Cu fagur şi cu pelin.
7.Sucind limba românească,
Stricând graiul strămoşesc,
După moda franţuzească,
Sau cu modul latinesc,
8. Ne-am strâns minţile cu
fracul
Şi simţul ne-am îmbrăcat
Cu haina, de unde dracul
Copiii şi-a înţărcat.
9.Românimea cât trăieşte
Graiul nu şi-l va lăsa;
Să vorbim dar româneşte.
Orice neam în limba sa.

Într-o lucrare de referinţă,echipa lui Marius Sala construieşte

vocabularul reprezentativ al limbii române, cuprinzând 2581 de cuvinte.

Structura etimologică a acestuia se prezintă astfel:

• Elemente romanice 71,66%, din care

o 30,33% latineşti moştenite
o 22,12% franceze
o 15,26% latineşti savante
o 3,95% italiene

Vocabularul reprezentativ după Marius Sala

• Formaţii interne 3,91% (majoritatea fiind bazate pe etimoane

latine)
• Slave total 14,17%, din care
o 9,18% slava veche
o 2,6% bulgăreşti
o 1,12% ruseşti
o 0,85% sârbo-croate
o 0,23% ucrainene
o 0,19% poloneze
• Germane 2,47%
• Neogreceşti 1,7%
• Traco-dace de substrat 0,96%
• Maghiare 1,43%
• Turceşti 0,73%
• Englezeşti 0,07% (în creştere)
• Onomatopee 0,19%
• Origine incertă 2,71%