Sunteți pe pagina 1din 56

DREPT PENAL SPECIAL

CURS I I Semestru II 12.04.2008

Nedenuntarea unor infractiuni - art.262 Cod penal

Prin nedenunţare - ca faptă penală - se înţelege omisiunea de a denunţa de


îndată săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile prevăzute de lege.
Definiţia -
(1) Omisiunea de a denunta de indata savarsirea vreuneia dintre infractiunile prevazute in
art. 174, 175, 176, 211, 212, 2151, 217 alin. 2-4, art. 218 alin. 1 si art. 276 alin. 3 se pedepseste cu
inchisoare de la 3 luni la 3 ani.
(2) Fapta prevazuta in alin. 1, savarsita de sot sau de o ruda apropiata, nu se pedepseste.
(3) Nu se pedepseste persoana care, mai inainte de a se fi inceput urmarirea penala pentru
infractiunea nedenuntata, incunostinteaza autoritatile competente despre acea infractiune sau care,
chiar dupa ce s-a inceput urmarirea penala ori dupa ce vinovatii au fost descoperiti, a inlesnit
arestarea acestora.
Subiect
Poate fi orice persoană fără să aibă o calitate specială.
Latura obiectivă
Infr. de nedenunţare este prin natura ei o faptă omisivă. Aceasta înseamnă că există o
obligaţie legală de a face (în acest caz de a denunţa săvârşirea anumitor infracţiuni) pe care
făptuitorul nu o îndeplineşte. Elementul material subzistă atunci când, având cunoştinţă de
săvârşirea uneia, sau unor infracţiuni prevăzute de lege, o persoană se abţine să informeze de îndată
despre acestea.
Ceea ce nu se denunţă trebuie să fie, astfel cum prevede legea, o infracţiune săvârşită. Va
exista obligaţia de denunţare numai atunci când făptuitorul are cunoştinţă de existenţa unei
infracţiuni consumate sau de comiterea unei tentative, la infracţiunile în legătură cu, care există
obligaţia de denunţare.
Obligaţia de denunţare trebuie adusă la îndeplinire de îndată, adică neîntârziat. Aceasta
prevedere nu constituie un termen în sensul propriu al cuvântului - situaţia va trebui analizată de la
caz la caz, deoarece numai în funcţie de împrejurările concrete în care subiectul a luat cunoştinţă de
existenţa infracţiunii se poate aprecia care a fost momentul în care acesta a avut efectiv posibilitatea
de a informa.
Denunţarea se poate face în scris, oral, prin intermediar sau orice mijloc de comunicare.
DREPT PENAL SPECIAL CURS II

Denunţul nu trebuie să îndeplinească condiţiile de fond şi formă prevăzute în art. 223


C.p.p., el fiind considerat apt de a-l disculpa cel care l-a făcut dacă prezintă suficiente date pentru
ca cel care, primeşte denunţul să ia cunoştinţă că s-a săvârşit o faptă penală concretă dintre cele a
căror denunţare este obligatorie. Vedem deci că termenul de "denunţ" în acest caz are înţelesul de
"încunoştiinţare".
Sesizarea se face la orice autoritate de stat nu numai la acea îndrituită de lege să
instrumenteze cauza.
Urmarea infracţiunii o constituie o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei în ceea ce
priveşte activitatea de descoperire a unor infracţiuni săvârşite şi a persoanelor care le-au comis.
Latura subiectivă
Nedenunţarea fiind o infracţiune de inacţiune înseamnă că fapta se pedepseşte când este
comisă atât cu intenţie, cât şi din culpă, fiind aplicabile dispoziţiile art.19 C.p.p.
Făptuitorul are cunoştinţă de comiterea faptei din surse demne de încredere, fie
nemijlocit. Nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege atunci când subiectul are cunoştinţă de
fapte incomplete, disparate, care nu-i pot întregi imaginea unei infracţiuni.
Consumarea
Infracţiunea se consumă instantaneu la momentul în care luând cunoştinţă de săvârşirea
vreuneia dintre infracţiunile a căror denunţare este obligatorie, făptuitorul nu şi-a îndeplinit
această obligaţie de îndată.
Tentativa nu este posibilă.
Sancţiuni
Pedeapsa închisorii 3 luni - 3 ani.
Situaţii în care nedenunţarea nu se pedepseşte:

o Prima situaţie este atunci când nedenunţarea este săvârşită de soţ sau ~
rudă apropiată (art.262 al.2). Această circumstanţă are caracter personal şi profită numai acelora
care o îndeplinesc la momentul săvârşirii faptei.
o A doua situaţie se referă la persoana care mai înainte de a fi început urm.
penală ptr. infracţiunea nedenunţată, încunoştiinţează autorităţile competente despre acea
infracţiune. De asemenea nu se pedepseşte persoana care chiar dacă s-a început urm. penală ori
după ce vinovaţii au fost descoperiţi a înlesnit arestarea acestora. Prin expresia "a înlesnit
arestarea" se înţelege un ajutor efectiv acordat autorităţilor ptr. arestarea vinovaţilor.

Omisiunea sesizărilor organelor judiciare - arte 263 Cod penal


2
DREPT PENAL SPECIAL CURS II

Intre persoanele ce fac parte din cele prev. de art.147 şi organele judiciare trebuie să
existe o strânsă legătură în combaterea fenomenului infracţional.
Funcţionarilor publici revenindu-le obligaţia de a încunoştiinţa organele competente,
prevăzute de lege, despre săvârşirea infracţiunilor de care au luat cunoştinţă cu ocazia serviciului.
Definiţia -
(1) Fapta functionarului public care, luand cunostinta de savarsirea unei infractiuni in
legatura cu serviciul in cadrul caruia isi indeplineste sarcinile, omite sesizarea de indata a
procurorului sau a organului de urmarire penala, potrivit legii de procedura penala, se pedepseste cu
inchisoare de la 3 luni la 5 ani.
(2) Daca fapta este savarsita de catre un functionar public cu atributii de conducere sau de
control, pedeapsa este inchisoarea de la 6 luni la 7 ani.
Subiect
Determinat, numai funcţionarul public în înţelesul art.147 Cod penal.
Latura obiectivă

Conduita făptuitorului constă în omisiunea sesizării de îndată a unei infracţiuni în legătură


cu serviciul său. Elementul material al faptei este alcătuit totdeauna dintr-o inacţiune. Eventualele
acte comisive pe care le-ar săvârşi făptuitorul (de exemplu, întocmirea unor acte de serviciu astfel
încât din ele să nu rezulte faptul că a luat cunoştinţă de o infracţiune în legătură cu serviciul său\ nu
fac parte din elementul material al faptei ce sunt, eventual, mijloace de4probă pentru dovedirea
neîndeplinirii obligaţiei de denunţ.
Obligaţia de a denunţa fapta trebuie realizată de îndată (termenul având acelaşi înţeles ca
în cazul nedenunţării unor infracţiuni prev. de art.262 C.p.).
Ceea ce nu se denunţă este o infracţiune săvârşită în legătură cu serviciul în cadrul căruia
făptuitorul (funcţionarul public) îşi îndeplineşte sarcinile. Este vorba nu numai de o infracţiune
dintre cele cuprinse în capitolul infracţiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, ci orice altă
infracţiune privitoare la serviciul făptuitorului.
Sesizarea trebuie făcută unui destinatar precis care este procurorul sau organul de urm.
penală. Denunţul chiar făcut de îndată, dar altui organ decât celui de urm. penală sau procurorului,
nu îl exonerează pe făptuitor de răspundere penală, în afară de cazul în care a fost determinat la
acesta de o împrejurare independentă de voinţa sa.
Urmare infr. este o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei.
Latura subiectivă
Infr. se poate comite cu intenţie sau din culpă.
Consumarea şi tentativa
Consumarea infracţiunii se produce în momentul în care s-a epuizat intervalul de timp
obiectiv necesar ptr. a aduce la cunoştinţă autorităţilor indicate de lege existenţa infracţiunii.
3
DREPT PENAL SPECIAL CURS II

Acest interval de timp se apreciază realist în funcţie de posibilităţile pe care efectiv le avea
la îndemână şi pe care le cunoştea făptuitorul.
Tentativa nu este posibilă.
Sancţiunea
Art. 263 al. 1 - închisoare 3 luni - 5 ani.
Art. 263 al.2 - închisoare 6 luni - 7 ani.
Forma agravantă este aceea când fapta se săvârşeşte de către un subiect cu o calitate
specială - funcţionar public cu atribuţii de conducere sau de control.

Favorizarea infractorului - art.264 Cod penal


Prin acest articol se apără relaţiile sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei, ptr. a căror
rezolvare nestingherită infractorii nu trebuie să fie ajutaţi să se sustragă raportului juridic penal,
raportului juridic de executare a pedepsei, raporturi în care participă ca subiecţi având drepturi şi
obligaţii sau să beneficieze de anumite rezultate ale infracţiunii.
Activitatea juridică periclitată este tocmai activitatea organelor competente pe parcursul
procesului penal, începând cu actele de urm. penală şi terminând cu cele de executare.
Definiţia –
(1) Ajutorul dat unui infractor fara o intelegere stabilita inainte sau in timpul savarsirii
infractiunii, pentru a ingreuna sau a zadarnici urmarirea penala, judecata sau executarea pedepsei
ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsuI infractiunii, se pedepseste cu inchisoare de la
3 luni la 7 ani.
(2) Pedeapsa aplicata favorizatorului nu poate fi mai mare decat pedeapsa prevazuta de
lege pentru autor.
(3) Favorizarea savarsita de sot sau de o ruda apropiata nu se pedepseste.

Subiect
Nu se cere o calitate aparte, poate fi orice persoană.
De menţionat că legea condiţionează existenţa favorizării de absenţa vreunei înţelegeri
stabilită înainte sau în timpul infracţiunii de referinţă, între favorizatul unei infracţiuni şi infractorul
favorizat. In cazul existenţei unei asemenea înţelegeri fapta poate fi calificată ca o complicitate.
Latura obiectivă
Ajutorul dat unui infractor, care constituie elementul material al acestei infracţiuni, poate
consta dintr-o acţiune sau inacţiune. Spre exemplu făptuitorul, portar la o societate, nu controlează
intenţionat pe cel care scoate din unitate bunurile sustrase - favorizarea se săvârşeşte în acest caz
prin omisiune. Sau făptuitorul ascunde infractorul evadat pentru a nu fi prins favorizarea se
săvârşeşte printr-o acţiune. Termenii legii semnifică sprijinirea certă, efectivă a unui infractor.
Actele comisive şi omisive prin care ajutorul este dat infractorului trebuie să aibă calitatea

4
DREPT PENAL SPECIAL CURS II

de a-l sprijini pe acesta, de a-i sluji pentru a se sustrage de la urm. penală, de la judecată ori de la
executarea pedepsei, ori pentru a-i asigura folosul sau produs infracţiunii.
Ajutorul dat infractorului trebuie să vizeze urm. penală, judecata sau executarea pedepsei,
în sensul îngreunării acestora (creării de dificultăţi) sau "zădărnicirii" lor (a se face inutile,
neeficiente).
Cea de a doua modalitate normativă de săvârşire a infracţiunii, reprezintă o sprijinire a
infractorului pentru ca el să-şi asigure folosul ori produs infracţiunii.
Prin folos al infracţiunii se înţelege orice profit material sau moral pe care făptuitorul şi l-a
creat prin fapta penală săvârşită, iar prin produs al infracţiunii se înţelege numai ceea ce a rezultat
nemijlocit din infracţiune. Ajutorul se poate da, în cazul favorizării personale, oricând în intervalul
de timp de la săvârşirea infracţiunii şi până la executarea pedepsei. Ajutorul poate fi nemijlocit
(direct) sau imediat (spre pildă prin intermediul unei terţe persoane).
Atunci când infractorul favorizat este ajutat prin mijloace care constituie prin ele însele
infracţiuni se va aplica regula concursului de infracţiuni.
Efectul cauzei subzistă în crearea unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiţiei penale.
Acest element al laturii obiective este realizat chiar dacă ajutorul dat infractorului deşi avea
aptitudinea să producă un astfel de rezultat, totuşi din motive independente de voinţa celui care îl
acordă nu a condus la o reală împiedicare a înfăptuirii justiţiei în cauza respectivă.
Dacă ajutorul oferit nu a fost primit de infractor sau nu s-a folosit de el, fapta de favorizare
nu există.
Latura subiectivă
Fapta este pedepsită numai atunci când se comite cu intenţie.
In momentul în care se săvârşeşte fapta de favorizare, subiectul activ, pe de o parte, trebuie
să ştie că s-a comis o infracţiune al cărui autor, instigator sau complice beneficiază de ajutorul său,
iar pe de altă parte, ştie că acea infracţiune a fost consumată ori a rămas în stare de tentativă.
Consumarea şi tentativa
Favorizarea infractorului este una dintre acele infracţiuni a căror urmare socialmente
periculoasă se consideră a fi îndeplinită fie şi numai în momentul în care s-a produs pericolul de
lezare a valorii apărate de lege. In acel moment fapta s-a consumat.
Tentativa nu se pedepseşte.
Sancţiuni
Închisoare 3 luni - 7 ani, cu precizarea că pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai
mare decât cea aplicată autorului.
Există un caz de nepedepsire ce constă în acea că favorizarea săvârşită de soţ sau de o rudă
apropiată nu se pedepseşte.

5
DREPT PENAL SPECIAL CURS II

Omisiunea de a încunoştiinţa organele judiciare - art.265 Cod penal


Codul penal reţine ca infracţiune neîncunoştiinţarea organelor judiciare despre anumite
împrejurări care, cunoscute fiind, ar putea contribui la afirmarea nevinovăţiei unei persoane aflate
în arest preventiv, în stare de judecată sau care a fost deja condamnată.
Definiţia –
(1) Fapta de a nu aduce la cunostinta organelor judiciare a unor imprejurari care, daca ar fi
cunoscute, ar duce la stabilirea nevinovatiei unei persoane trimise in judecata sau condamnate pe
nedrept ori la eliberarea unei persoane tinute in arest preventiv pe nedrept, se pedepseste cu
inchisoare de 3 luni la 1 an sau cu amenda.
(2) Fapta prevazuta in alineatul precedent nu se pedepseste daca prin aducerea la
cunostinta, persoana care are aceasta obligatie ar produce un prejudiciu pentru ea, pentru sotul sau
sau pentru o ruda apropiata.

Subiect
Nu este circumstanţiat putând fi orice persoană.
De menţionat că pentru existenţa acestei infracţiuni există o condiţie preexistentă săvârşirii
faptei şi anume situaţia unei persoane, alta decât făptuitorul, care pe nedrept se află în stare de arest,
fie de judecată, sau este condamnată.
Latura obiectivă
Fapta se comite printr-o inacţiune constând în neîndeplinirea unei obligaţii legale. Este o
atitudine pasivă a făptuitorului cu privire la realizarea unui comandament social, juridic şi moral, de
a aduce la cunoştinţă organelor judiciare împrejurările care îi sunt cunoscute şi de care depinde
dovedirea nevinovăţiei unei persoane. In conceptul de împrejurări care pot dovedi nevinovăţia unei
persoane într-un proces penal, se include orice element de fapt care serveşte la constatarea
inexistenţei vinovăţiei unei asemenea persoane.
Lipsa vinovăţiei nu se referă numai la latura subiectivă a faptei penale, ci la toate
trăsăturile esenţiale ale acesteia, astfel cum ele sunt prevăzute în art.17 C.p. Având în vedere că
pentru existenţa unei anumite infracţiuni este necesară întrunirea cumulativă a tuturor cerinţelor
esenţiale prevăzute de lege pentru întreaga structură a infracţiunii, datele deţinute de subiectul activ
se pot referi la oricare din aceste cerinţe. Instanţa de judecată va aprecia dacă împrejurările
cunoscute de făptuitor aveau sau nu o asemenea calitate.
Destinatarul încunoştiinţării este în mod obligatoriu un organ judiciar. Dacă o persoană nu
informează despre împrejurări pe care organul judiciar le ştia la momentul în care ea a luat
cunoştinţă despre ele, fapta nu va fi infracţiune, chiar dacă subiectul a fost de rea credinţă. Aceasta
pentru că numai cu latura subiectivă nu putem întregi conţinutul unei infracţiuni.
Incunoştiinţarea poate fi făcută în orice mod : în scris, oral, prin intermediar. Este valabilă
încunoştiinţarea făcută printr-o scrisoare anonimă, sau semnată cu pseudonim, dacă, se poate stabili

6
DREPT PENAL SPECIAL CURS II

apartenenţa unei asemenea sesizări.


Fapta este periculoasă deoarece poate naşte o eroare juridică.
Latura subiectivă
Fapta se săvârşeşte atât cu intenţie (directă sau indirectă) cât şi din culpă, aceasta din urmă
deoarece, fiind vorba de inacţiune, legea nu incriminează săvârşirea faptei numai cu intenţie.
Consumarea şi tentativa
Consumarea faptei are loc în momentul în care făptuitorul, întârzie să aducă la cunoştinţă
autorităţii informaţiile pe care le deţine.
Tentativa nu se pedepseşte.
Sancţiune
Închisoare de la 3 luni la 1 an sau amenda.
In aliniatul ultim se prevede un caz de nepedepsire dacă, prin sesizare, persoana care
avea această obligaţie ar fi produs un prejudiciu pentru ea, pentru soţul său sau o rudă
apropiată.
Arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă - art.266 Cod penal
Fapta constituie o variantă a abuzului în serviciu contra intereselor persoanei, subiectul
(făptuitorul este individualizat, fiind funcţionar, iar urmarea socialmente periculoasă se răsfrânge în
principal asupra bunei desfăşurări a activităţii unor organe de stat care în acest caz sunt cele ce
înfăptuiesc justiţia.
Arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă sunt fapte care primejduiesc relaţiile sociale de
justiţie penală, însă fapta are şi un obiect juridic secundar alcătuit din raporturile de ordin social
privitoare la onoarea, libertatea, integritatea corporală şi sănătatea persoanei.
Definiţia –
(1) Retinerea sau arestarea nelegala, ori supunerea unei persoane la executarea unei
pedepse, masuri de siguranta sau educative, in alt mod decat cel prevazut prin dispozitiile legale, se
pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani.
(2) Intrebuintarea de promisiuni, amenintari sau violente impotriva unei persoane aflate in
curs de cercetare, ancheta penala ori de judecata, pentru obtinerea de declaratii, se pedepseste cu
inchisoare de la unu la 5 ani.
(3) Cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza si intrebuintarea de promisiuni, amenintari sau
violente, fata de un martor, expert sau interpret.
Subiect
Subiectul este individualizat şi în raport de calificarea faptei poate fi:
a) La art.266 al. 1 teza I (în cazul reţinerii sau arestării nelegale) autorul este numai
persoana care în cursul urm. penale ori în faza de judecată este competentă să ia măsura reţinerii
sale după caz a arestării - deci organul de poliţie şi procurorul.

7
DREPT PENAL SPECIAL CURS II

b) La art.266 al.I teza II (supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de
siguranţă sau educative în alt mod decât cel legal) autor poate fi numai o persoană care are
atribuţii de serviciu, organizarea şi supravegherea executării pedepsei măsurii de siguranţă sau a
celei educative - de exemplu organul administrativ de la locul executării pedepsei cu închisoarea,
care organizează munca deţinuţilor.
c) La art.266 al.2 ( cercetarea abuzivă) autorul poate fi organul de cercetare (poliţie,
S.R.I.) procuror sau judecător, deoarece numai aceste persoane sunt abilitate să ia declaraţii în
procesul penal.
Latura obiectivă
In ce priveşte reţinerea sau arestarea nelegală (art.266 al.1 teza I) fapta constă atât într-o
acţiune cât şi într-o inacţiune.
Atât arestarea cât şi reţinerea sunt ipostaze alternative ale elementului material al faptei.
Ele au o trăsătură comună şi anume caracterul ilegal, adică
măsura a fost luată fără condiţiile prevăzute de lege. Fapta constă într-o inacţiune atunci când se
săvârşeşte prin obţinerea organului obligat a pune în libertate un reţinut sau arestat în momentul în
care reţinerea sau arestarea au devenit nelegale.
Săvârşeşte de asemenea, această infracţiune acela care având însărcinarea de serviciu de a
primi arestaţi şi de a organiza deţinere a în locuri special prevăzute de lege pentru acesta, primeşte
în deţinere o persoană fără a exista temeiul legal al arestării sau reţinerii.
Referitor la art. 266 aLI teza II, elementul material constă şi aici într-o acţiune sau
inacţiune. Fapta constă într-o acţiune atunci când o persoană este supusă efectiv la executarea unei
pedepse într-un mod contrar decât cel prevăzut de lege.

Acţiunea de "supunere" înseamnă aducerea unei persoane în situaţia de executare într-un


mod nelegal al pedepsei, măsurilor de siguranţă sau educative.
Nu are relevanţă cum făptuitorul provoacă această situaţie (prin înşelăciune, prin
constrângere morală sau fizică).
In anumite situaţii însă, când elementul material este realizat prin mijloace de fapt care
constituie prin ele însele infracţiuni, devin aplicabile regulile concursului de infracţiuni.
In art.266 al.2 se incriminează cercetarea abuzivă unde de regulă elementul material se
săvârşeşte printr-o acţiune, la aceasta ducându-ne noţiune a de "întrebuinţare". Prin promisiuni se
înţelege oferirea subiectului prin adiacent, de foloase de ordin material şi moral. Nu are relevanţă
faptul că aceste avantaje au sau nu vreo legătură cu procesul penal în care victima este implicată.
Nu intră în sfera elementului material al faptei prezentarea către persoana cercetată,
anchetată sau judecată a avantajelor legale de care acesta s-ar bucura dar ar recunoaşte faptele de
care este acuzat.
8
DREPT PENAL SPECIAL CURS II

Prin ameninţări se înţelege săvârşirea faptei prev. şi ped. de art. 193 C.p.
Nu constituie infracţiune ameninţarea victimei cu exercitarea căilor legale împotriva sa sau cu o
sancţiune prevăzută de lege.
Prin violenţe se înţelege provocarea vreuneia din urmările prevăzute de art.180 sau 181
Cod penal.
Promisiunile, ameninţarea sau violenţa, ca ipostaze ale elementului material al faptei, se
pot realiza alternativ dar nu este exclusă şi realizarea lor cumulativă.
In principiu fapta se săvârşeşte asupra persoanei cercetate sau judecate, dar în cazul
ameninţării sau violenţelor, persoana primejduită poate fi soţul sau rudă apropiată a victimei.
In toate modalităţile normative ale cercetării abuzive, făptuitorul urmăreşte obţinerea de
declaraţii. Deci, aici nu se incriminează întrebuinţarea de promisiuni sau violenţe ca acţiuni ilicite
în sine, ci este necesar ca toate aceste acţiuni nelegale să fie subordonate unui scop, şi anume acela
de obţinere de declaraţii din partea victimei. Nu interesează dacă declaraţiile ce se solicită sunt sau
nu conforme cu realitatea, căci nu este admisibilă însăşi metoda prin care ele încearcă a fi obţinute.

Latura subiectivă
Forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte fapta este intenţia directă sau indirectă.
Săvârşirea faptei din culpă este posibilă dar în acest caz, fapta nu va constitui această infracţiune.
Făptuitorul trebuind să realizeze caracterul ne legal al activităţii sale şi să intenţioneze al obţine.
Consumarea şi tentativa
Tentativa nu se pedepseşte deşi este posibilă. Fapta se consumă astfel:
- în cazul art.266 al.1 teza I în momentul în care s-a dispus sau s-a aplicat măsura
preventivă a reţinerii sau arestării în condiţii nelegale.
- în cazul art.266 al.1 teza II de îndată ce subiectul pasiv adiacent a fost supus la
executarea într-un mod nelegal a unei pedepse, măsuri de siguranţă sau educative.
- în cazul art.266 al.2 în momentul întrebuinţării efective de promisiuni, ameninţări sau
violenţe.
Sancţiuni
La aliniatul 1 - închisoare 6 luni - 3 ani.
La aliniatul 2 - închisoare 1 an - 5 ani.
Supunere la rele tratamente - art.267 Cod penal
Prin această incriminare se dă curs , pe planul legislaţiei interne, unor reglementări cu,
caracter internaţional care prevăd că nimeni nu poate fi supus la torturi, pedepse sau tratamente
crude, inumane sau degradante.
Definiţia – Supunerea la rele tratamente a unei persoane aflate in stare de retinere,

9
DREPT PENAL SPECIAL CURS II

detinere ori in executarea unei masuri de siguranta sau educative se pedepseste cu inchisoare de la
unu la 5 ani.
Subiect
Autor al faptei nu poate fi decât un funcţionar sau alt salariat care are ca atribuţii de
serviciu organizarea, conducerea, supravegherea, paza sau tratamentul ( medico-educativ al unor
persoane aflate în stare de reţinere sau deţinere, ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau
educative.
Infracţiunea se poate săvârşi numai dacă preexistă starea efectivă de reţinere, deţinere sau
de executare a unei măsuri de siguranţă sau educative.
Nu interesează sub aspectul existenţei infracţiunii, dacă măsurile luate au fost sau nu legale
şi temeinice, câtă vreme în baza lor a subzistat starea de reţinere, deţinere sau măsura respectivă.
Latura obiectivă
Infr. se săvârşeşte atât printr-o acţiune cât şi printr-o inacţiune, constând în supunerea la
tratamente inumane a subiectului pasiv.
Prin supunerea la rele tratamente se înţelege obligarea victimei la o executare a reţinerii,
deţinerii sau măsurilor de siguranţă sau educative într-un mod nelegal care îi periclitează sănătatea,
integritatea corporală ori aduc atingere demnităţii acestuia. Obligarea victimei la un asemenea
tratament .poate fi făcută şi prin violenţe fizice /art.180) sau presiuni psihice.
Fapta poate intra în concurs cu infr. prev. de art.182, 183 sau orice faptă penală
corespunzătoare urmăririi cauzate de relele tratamente aplicate, ptr. care legiuitorul a prevăzut o
pedeapsă mai mare ca cea de la art.267 C.p.
Latura subiectivă
Infr. se comite numai cu intenţie directă sau indirectă.
Consumarea
Consumarea are loc instantaneu la momentul săvârşirii elementului material.
Tentativa nu se pedepseşte.
Sancţiuni
Inchisoarea de la 1 la 5 ani.
1
Tortura - art.267 Cod penal
Apariţia în c.p. a acestei infr. este rezultatul aderării României la Convenţia împotriva
torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzimi, inumane sau degradante (Legea 19 din 9
octombrie 1990).
Definiţia –
(1) Fapta prin care se provoaca unei persoane, cu intentie, o durere sau suferinte
puternice, fizice ori psihice, indeosebi cu scopul de a obtine de la aceasta persoana sau de la o
persoana terta informatii sau marturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terta

10
DREPT PENAL SPECIAL CURS II

persoana l-a comis ori este banuit ca l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori
de a intimida sau a face presiuni asupra unei terte persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o
forma de discriminare oricare ar fi ea, atunci cand o asemenea durere sau astfel de suferinte sunt
aplicate de catre un agent al autoritatii publice sau de orice alta persoana care actioneaza cu titlu
oficial sau la instigarea ori cu consimtamantul expres sau tacit al unor asemenea persoane, se
pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani.
(2) Daca fapta prevazuta la alin. 1 a avut vreuna din urmarile aratate in art. 181 sau 182,
pedeapsa este inchisoarea de la 3 la 10 ani.
(3) Tortura care a avut ca urmare moartea victimei se pedepseste cu detentiune pe viata
sau cu inchisoare de la 15 la 25 de ani.
(4) Tentativa se pedepseste.
(5) Nici o imprejurare exceptionala, oricare ar fi ea, fie ca este vorba de stare de razboi sau
de amenintari cu razboiul, de instabilitate politica interna sau de orice alta stare de exceptie, nu
poate fi invocata pentru a justifica tortura; de asemenea, nu poate fi invocat nici ordinul
superiorului sau al unei autoritati publice.
(6) Faptele prevazute in alin. 1 nu constituie infractiunea de tortura daca durerea sau
suferintele rezulta exclusiv din sanctiuni legale si sunt inerente acestor sanctiuni sau ocazionate de
ele.
Subiect
Subiectul este calificat, fiind vorba de un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană
care acţionează oficial, personal sau prin interpus .
Latura obiectivă
Elementul material al faptei are mai multe ipostaze normative:
a) provocarea unei dureri sau suferinţe puternice fizice sau psihice.
Elementul material se analizează judiciar, deoarece în această variantă fapta nu există dacă instanţa
apreciază că durerile sau suferinţele nu sunt puternice.
b) aplicarea unei pedepse victimei. Prin pedeapsă se înţelege orice sancţiune injustă,
nepermisă de lege, tinzând să înfrângă voinţa victimei, sau pur şi simplu să-i provoace suferinţe
fizice sau morale.
c) a intimida victima înseamnă a-i inspira teamă, spaimă faţă de un posibil rău ce i s-ar
putea face ei sau unei terţe persoane.
d) Exercitarea de presiuni este reprezentată de constrângerea fizică sau morală a victimei.
Această constrângere nu trebuie să îndeplinească toate cerinţele prev. de art.46 C.p., dar acţiune a
făptuitorului trebuie să pericliteze serios, semnificativ drepturile victimei.
Latura subiectivă
Fapta se comite numai cu intenţie care poate fi directă sau indirectă. Fapta are un scop ce
constă în încercarea de a obţine din partea victimei, declaraţii, mărturisiri, orice fel de informaţii pe
care le doreşte agentul.
11
DREPT PENAL SPECIAL CURS II

Consumarea şi tentativa
Consumarea are loc când s-a produs vreunul din rezultatele prev. de art.26i al. 1-3 Cod
penal.
Tentativa se pedepseşte.
Sancţiuni
Al. 1 - închisoare 2-7 ani.
al..2 - închisoare 3-10 ani.
Al..3 - închisoare 15 - 25 ani.
Legiuitorul a introdus prin al.2 şi al.3 două agravante, constând pe de o parte în urmărire
prev. de art.181-182 C.p. iar pe de altă parte, în moartea victimei.
In norma juridică este ins erată o dispoziţie menită să împiedice motivarea faptei de către
agent, pe orice fel de considerente (starea de război, instabilitate politică, etc.) inclusiv prin
invocarea ordinului superiorului sau a unei autorităţi publice.
Nu vor fi considerate urmări ale acestei infracţiuni, durerile sau suferinţele care rezultă
exclusiv din sancţiunile legale şi sunt inerente acestora ori sunt ocazionate de ele.
Represiunea nedreaptă - art.268 Cod penal
Acest articol incriminează abuzurile săvârşite în forma represiunii penale
îndreptate împotriva unor oameni nevinovaţi.
Definiţia – Fapta de a pune in miscare actiunea penala, de a dispune arestarea, de a trimite
in judecata sau de a condamna pe o persoana, stiind ca este nevinovata, se pedepseste cu inchisoare
de la 2 la 7 ani.
Subiect
Nu poate fi subiect al acestei infracţiuni decât un organ judiciar care este abilitat să pună în
mişcare acţiune a penală, să dispună arestarea, să trimită în judecată sau să condamne: deci
procurorul şi judecătorul.
Latura subiectivă
Fapta se săvârşeşte printr-un număr limitat de acţiuni a căror realizare se poate face
alternativ.
Represiunea nedreaptă se poate comite numai prin punerea în mişcare a acţiunii penale,
prin dispunerea arestării, prin trimiterea în judecată sau condamnarea unei persoane nevinovate.
Punerea în mişcare a acţiunii penale se poate face de procuror pnn ordonanţă, ori în caz
excepţional, de instanţa de judecată.
A dispune arestarea înseamnă a se lua măsura arestării conform art.I36 al. 1 lit.c, art.I46,
148,233,267 C.p. de către procuror sau de instanţa de judecată în conformitate cu art.I47, 299,338
C.p.
Sub acest aspect elementul material al faptei există de îndată ce altul care materializează
12
DREPT PENAL SPECIAL CURS II

dispunerea acesteia a fost emis, chiar dacă această măsură nu a fost pusă în aplicare.
Trimiterea în judecată este o altă modalitate normativă de săvârşire a infr. ce constă în
dispunerea de către procuror prin rechizitoriu a trimiterii în judecată (art.262 C.p.p.).
In caz excepţional această ipostază a elementului material al faptei o întâlnim şi în
activitatea instanţei de judecată, în care ea se poate autoriza (art.335, 336 C.p.).
A "condamna" are înţelesul de aplicare a unei sancţiuni de drept penal, ce se aplică prin
intermediul hotărârii judecătoreşti, fiind o modalitate de soluţionare a procesului penal. (art.345 al.
1 C.p.p.).
Pentru existenţa infracţiunii mai trebuie întrunită o condiţie şi anume, ca acţiunea
făptuitorului să privească o persoană nevinovată. In accepţiunea art.268 C.p.p. se înţelege o
persoană aflată într-una din situaţiile prev. de art. 10 lit.a-e C.p.p.
Latura subiectivă
Fapta se săvârşeşte cu intenţie directă şi un element indispensabil îl constituie faptul că
făptuitorul are cunoştinţă că persoana supusă represiunii penale este nevinovat.
Consumarea şi tentativa
Consumarea infr. se produce în mod instantaneu în momentul comiterii elementului
material (al oricăreia dintre cele patru modalităţi normative).
Tentativa nu se pedepseşte.
Sanctiunea

Inchisoare de la 2 la 7 ani.

Evadarea - art. 269 Cod penal


Această incriminare reprezintă intenţia legiuitorului de a asigura condiţii optime ptr.
desfăşurarea şi finalizarea procesului penal.
Definiţia –
(1) Evadarea din starea legala de retinere sau de detinere se pedepseste cu inchisoare de la
6 luni la 2 ani.
(2) Daca fapta este savarsita prin folosire de violente, de arme sau de alte instrumente ori
de catre doua sau mai multe persoane impreuna, pedeapsa este inchisoarea de la 2 la 8 ani.
(3) Pedeapsa aplicata pentru infractiunea de evadare se adauga la pedeapsa ce se executa,
fara a se putea depasi maximul general al inchisorii.
(4) Tentativa se pedepseste.

Subiect
Este circumstanţiat fiind persoana care se află în stare de reţinere sau deţinere.
Latura obiectivă
Fapta se săvârşeşte printr-o acţiune comisivă.
13
DREPT PENAL SPECIAL CURS II

Făptuitorul se sustrage (fuge) din starea legală de reţinere sau deţinere. Nu este posibilă
săvârşirea faptei printr-o inacţiune.
Legiuitorul nu a legat de un anumit loc existenţa stării de deţinere sau reţinere şi de aceea
oriunde s-ar executa reţinerea sau deţinere a legală, dacă făptuitorul părăseşte în mod nelegal
această stare de fapt, el săvârşeşte infr. de evadare. Astfel va fi considerat evadat cel care fuge de
sub escortă, de la locul de muncă în executarea unei pedepse privative de libertate sau dintr-un
institut medical-educativ în care a fost internat în stare de arest preventiv sau dintr-o unitate
militară disciplinară.
Evadarea unei persoane pe motivul că nu se face vinovat de învinuirea ce i se aduce, va fi
pedepsită conform art.269 C.p., chiar dacă în cadrul procesului penal, se constată, în drept existenţa
nevinovăţiei sale. Acesta deoarece fapta a condus la o perturbare a desfăşurării normale a
procesului penal.
Latura subiectivă
Fapta se săvârşeşte cu intenţie. Eroarea de fapt cu privire la situaţia de privare legală de
libertate în care făptuitorul s-ar afla, trebuie dovedită de acesta. Prin modul în care se săvârşeşte
fapta autorul evidenţiază intenţia sa de a părăsi definitiv starea de privare de libertate.
Consumarea şi tentativa
Infr. se consumă în momentul în care cel aflat în stare legală de reţinere sau deţinere a ieşit
complet de sub imperiul acesteia devenind liberi datorită activităţii sale ilegale.
Tentativa infr. se pedepseşte.
Sancţiunea
art.269 al. 1 - 6 luni la 2 ani
art. 269 al.2 - 2 ani la 8 ani
In art. 269 al.3 se prevede o derogare de la regula concursului de infracţiuni, în sensul că
pedeapsa aplicată ptr. evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută, fără a se depăşi maximul
general al pedepsei.
Formele agravante
Art.269 al.2 :
- săvârşirea evadării prin folosirea de violenţe, de arme sau alte instrumente.
Prin violenţe se înţelege violenţele fizice şi psihice inclusiv ameninţarea. Urmările prev. de
art.180 şi 181 C.p. intră în conţinutul infracţiunii.
Alte instrumente folosite pentru evadare înseamnă unelte de orice fel, diverse substanţe,
dispozitive, aparate, care trebuie folosite efectiv de făptuitor în realizarea evadării.
- săvârşirea evadării de 2 sau mai multe persoane împreună, care să săvârşească fapta în
calitate de autori, fiind necesară conlucrarea în vederea evadării.

14
DREPT PENAL SPECIAL CURS II

In Decretul 141/1990 în art.1 alin.4 se prevede ca infracţiune fapta persoanelor aflate în


stare legală de reţinere sau deţinere care produc acte de dezordine şi se manifestă violent împotriva
cadrelor militare cu atribuţii de comandă, pază şi supraveghere, sancţionând-o cu închisoarea de la
3 la 10 ani. Pedeapsa aplicată se adaugă la pedeapsa ce se execută, fără a se depăşi maximul
general.
Înlesnirea evadării - art.270 Cod penal
Articolul de lege sancţionează o faptă ce un semnificativ pericol social ptr.
înfăptuirea justiţiei.
Definiţia
(1) Inlesnirea prin orice mijloace a evadarii se pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani,
iar daca fapta s-a savarsit de catre o persoana care avea indatorirea de a pazi pe cel care a
evadat, pedeapsa este inchisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Inlesnirea evadarii in conditiile art. 269 alin. 2 se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 8
ani, iar daca fapta este savarsita de o persoana care avea indatorirea de a pazi pe cel care a
evadat, pedeapsa este inchisoarea de la 3 la 10 ani.
(3) Inlesnirea evadarii unei persoane retinute, arestate sau condamnate pentru o
infractiune pentru care legea prevede o pedeapsa mai mare de 10 ani, se pedepseste cu
inchisoare de la 3 la 10 ani, iar daca fapta este savarsita de o persoana care avea indatorirea de a
pazi pe cel care a evadat, pedeapsa este inchisoarea de la 3 la 12 ani.
(4) Inlesnirea evadarii savarsita din culpa, de catre o persoana care avea datoria de a pazi
pe cel care a evadat, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani.
(5) Tentativa la faptele prevazute in alin. 1, 2 si 3 se pedepseste.

Subiect
Subiectul activ este individualizat în persoana aceluia care are îndatorirea de a păzi pe cel
care a evadat în situaţiile prev. de art.270 al.1 teza II, art.270 a1.2 teza II, art.270 al.3 teza II şi
art.270 al.4
In legătură cu acest subiect individualizat, trebuie deosebite două cerinţe esenţiale care
trebuie să se realizeze cumulativ: îndatorirea de a păzi pe cei legalmente deţinuţi sau reţinuţi, ce
trebuie să fie oficială (să constituie o îndatorire de serviciu) iar pe de altă parte această îndatorire
trebuie să existe în momentul comiterii faptei în raport cu cel care a evadat sau a încercat acest
lucru.
Latura obiectivă
Infr. se poate săvârşi fie printr-o acţiune fie printr-o inacţiune, neexistând modalităţi
normative, fapta se poate săvârşi prin orice mijloace. Când făptuitorul este chiar persoana ce avea
obligaţia de a păzi pe cel evadat, fapta se săvârşeşte de regulă printr-o acţiune sau inacţiune
prilejuită de îndeplinirea îndatoririlor de serviciu.

15
DREPT PENAL SPECIAL CURS II

Este necesar ca ajutorul pe care îl dă făptuitorul să fie apt de a facilita evadarea. In cazul
faptelor prin in acţiune este necesar ca omisiunea făptuitorului să privească obligaţia de serviciu de
al păzi pe cel care a evadat.
Latura subiectivă
La variantele prev. de art.270 a1.I-3, constă în intenţia directă sau indirectă, fiind şi o
excepţie prev. de art.270 al.4 când fapta se produce din culpă.
Pentru stabilirea culpei se va observa care erau îndatoririle de serviciu ale făptuitorului şi
în raport cu acestea care a fost conduita sa concretă care a înlesnit evadarea.
Consumarea şi tentativa
Infracţiunea s-a comis în momentul în care s-a săvârşit fie evadarea, fie tentativa evadării.
Tentativa se pedepseşte cu excepţia când aceasta s-a comis în condiţiile art.270 al. 4 Cod
penal.
Sancţiunea
Art.270 a1.1 teza 1 - 1 -5 ani. teza
II - 2 - 7 ani
Art.270 a1.2 teza 1 - 2 - 8 ani
teza II - 3 - 10 ani
Art. 270 a1.3 teza 1 - 3 - 10 ani
teza II - 3 - 12 ani
Art. 270 al.4 - 3 luni - 2 ani.

Nerespectarea hotărârii judecătoreşti - art.271 Cod penal


Înfăptuirea justiţiei presupune atât desfăşurarea în cele mai bune condiţii, a procesului
judiciar şi finalizarea cu pronunţarea hotărârii judecătoreşti cât şi realizarea acestei hotărâri în
concret.
Definitia
(1) Impotrivirea la executarea unei hotarari judecatoresti, prin amenintare fata de
organul de executare se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani, iar daca fapta a fost
savarsita prin acte de violenta, pedeapsa este de unu la 5 ani.
(2) Impiedicarea unei persoane de a folosi o locuinta ori parte dintr-o locuinta sau
imobil, detinute in baza unei hotarari judecatoresti, se pedepseste cu inchisoare de la 3
luni la 2 ani sau cu amenda.
(3) Daca fapta prevazuta in alin. 2 se savarseste prin amenintare, pedeapsa este
inchisoarea de la 6 luni la 3 ani, iar daca fapta a fost savarsita prin acte de violenta,
pedeapsa este inchisoarea de la unu la 5 ani.

16
DREPT PENAL SPECIAL CURS II

(4) Nerespectarea hotararilor judecatoresti, prin sustragerea de la executarea


masurilor de siguranta prevazute in art. 112 lit. c si d si g se pedepseste cu inchisoare de
la o luna la 3 luni sau cu amenda.
(5) Nerespectarea hotararilor judecatoresti, prin neexecutarea, cu rea credinta a
pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice, prevazute in art.714 si 715 alin.
(2), se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda.
Subiect
Subiectul este calificat numai în situaţia prevăzută de art.271 a1. ultim, făptuitorul în acest
caz putând fi numai acela care are obligaţia - stabilită peste hotărâre judecătorească de a executa o
măsură de siguranţă din cele prevăzute de art.1l2 lit.c sau d C.p.
Latura obiectivă
Se prevede în text trei modalităţi de săvârşire a infracţiunii :
a) Împotrivirea la executarea unei hotărâri judecătoreşti prin acte de violenţă sau
ameninţare faţă de organul de executare. Elementul material constă din atitudinea făptuitorului de
împotrivire la executarea unei hotărâri judecătoreşti. Actele pe care le săvârşeşte făptuitorul sunt de
violenţă şi ameninţare (actele de violenţă include până la elementul material al infr. prev. de art.180
a1.2 iar ameninţarea este cea prev. de art. 193 C.p.).
Dacă împotrivirea la executare nu se face prin acte de violenţă sau ameninţare, fapta nu va
constitui infr. de nerespectare a hotărârii judecătoreşti.
b) Impiedicarea unei persoane de a folosi o locuinţă ori parte dintr-o locuinţă sau imobil,
deţinute în baza unei hotărâri judecătoreşti.
In forma simplă a acestei modalităţi, fapta se săvârşeşte fără violenţă sau ameninţare. In
situaţia însă în care s-ar săvârşi prin altfel de mijloace atunci vor fi incidente dispoziţiile art.271
a1.3
c) Nerespectarea hotărârii judecătoreşti prin sustragere de la executarea măsurilor de
siguranţă prev. de art.112 lit.c şi d C.p.p.
In această modalitate infr. se săvârşeşte printr-o acţiune sau in acţiune ŞI constă în sustragerea de la
executarea unor măsuri de siguranţă expres prevăzute de legiuitor, aceste măsuri sunt: interzicerea
de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie (art.1l2 lit.e C.p.) şi
interzicerea de a se afla într-o localitate (art.112 lit.d C.p.).
Latura subiectivă
Vinovăţia presupune unele aspecte a căror realizare cumulativă este obligatorie: făptuitorul
cunoaşte calitatea persoanei care pune în executare hotărârea şi ştie că se împotriveşte la executarea
unei hotărâri judecătoreşti, vrând să zădărnicească executarea, din acest motiv fapta se săvârşeşte
cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa nu se pedepseşte.

17
DREPT PENAL SPECIAL CURS II

Consumarea şi tentativa
Fapta se consumă în momentul săvârşirii violenţei sau ameninţării contra organului de
executare, ca manifestare a împotrivirii la executare, ca manifestare a împotrivirii la executarea
unei hotărâri judecătoreşti. Nu are relevanţă dacă în urma împotrivirii, hotărârea a fost sau nu
executată.
Tentativa nu se pedepseşte.
Sancţiunea
Art. 271 a1.1 teza I - 6 luni - 3 ani
teza II - 1 an - 7 ani
Art. 271 a1.2 - 3 luni - 2 ani sau amenda
Art. 271 a1.3 - teza 1 - 6 luni - 3 ani
teza II - 1 - 5 ani.
Art. 271 al. 4 - 1 lună - 3 luni sau amenda.
Reţinerea sau distrugerea de înscrisuri - art.272 Cod penal
Fapta sancţionează lipsa organului judiciar de posibilitatea de a folosi
înscrisurile necesare rezolvării cauzei.
Definiţia –
Retinerea sau distrugerea unui inscris emis de un organ de urmarire penala, de o instanta
de judecata sau de un alt organ de jurisdictie, ori impiedicarea in orice mod ca un inscris destinat
unuia dintre organele sus-aratate sa ajunga la acesta, cand astfel de inscrisuri sunt necesare
solutionarii unei cauze, se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani.
Subiect
Nu este circumstanţiat, putând fi orice persoană.
Obiectul material
Îl constituie înscrisurile emise de organele judiciare sau care sunt adresate acestor organe.
Intră în această noţiune atât original ele înscrisurilor cât şi copiile lor, precum şi manuscrisele care
slujesc scopului arătat. (Practica a statuat că actele notariale nu fac parte din aceste înscrisuri).
Înscrisul consemnează orice măsură care este necesară desfăşurării procesului, ori care
marchează finalitate a unei faze a procesului sau consemnează soluţia dată în cauză ori rezolvă
chestiuni premergătoare. De asemenea fac parte din această categorie fac parte şi înscrisurile
privitoare la executarea hotărâri lor ori la exercitarea unei căi de atac. In momentul săvârşirii faptei
nu este necesar ca procesul de soluţionare a cauzei să fie în curs. Deci intră în această sferă
înscrisurile cărora organele judiciare le conferă această valoare chiar dacă ulterior se constată că nu
puteau sluji acestui scop.
Aceasta deoarece nimănui, în afară de însuşi organul judiciar, nu îi este permis să
aprecieze cu de la sine putere, dacă un anumit înscris este necesar soluţionării unei cauze sau nu.
Fapta se săvârşeşte prin distrugere sau reţinere. Reţinerea înseamnă a se opri înscrisul la
18
DREPT PENAL SPECIAL CURS II

sine sau la o altă persoană astfel încât organele care l-au emis să nu-l poată folosi în întreaga lui
finalitate.
Prin distrugere se înţelege acţiune a de nimicire a înscrisului inclusiv degradarea lui
parţială ce-l fac inapt scopului ptr. care a fost întocmit.
In art.272 teza II se incriminează împiedicarea în orice mod ca un înscris destinat unui
organ judiciar să ajungă la acesta atunci cât înscrisul este necesar soluţionării cauzei.
Expresia - împiedicarea în orice mod arată că mijloacele faptice nu sunt limitate de lege
prin vreo cerinţă specială.
Latura subiectivă
Fapta se comite cu intenţie care poate fi directă sau indirectă, fiind necesar ca făptuitorul să
ştie că distruge sau reţine un înscris al unui organ judiciar care este necesar soluţionării unei cauze
şi astfel să zădărnicească înfăptuirea justiţiei.
Consumarea şi tentativa
Consumarea are loc instantaneu în momentul reţinerii, distrugerii sau
împiedicării.
Tentativa nu se pedepseşte.
Sancţiunea
Închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.

19
DREPT PENAL SPECIAL CURS II

Art. 282 FALSIFICAREA DE MONEDE SAU DE ALTE VALORI

Noţiune şi definiţie.
Sub această denumire, legiuitorul a incriminat în art.282 alin.1 c.p.
falsificarea de monedă metalică, monedă de hârtie, titluri de credit public,
cecuri, titluri de orice fel pentru efectuarea plăţilor, emise de instituţia bancară
ori de alte instituţii de credit competente, sau falsificarea oricăror altor titluri ori
valori asemănătoare, iar în art. 282 alin.2 c.p., punerea în circulaţie, în orice
mod, a valorilor falsificate arătate sau deţinerea lor în vederea punerii în
circulaţie.
Deşi incriminate sub o denumire comună, faptele prevăzute de art.
282 c.p. constituie infracţiuni distincte. Prima faptă - falsificarea de monedă sau
de alte valori - reprezintă infracţiunea principală, iar următoarele două fapte -
deţinerea şi punerea în circulaţie de monedă sau alte valori falsificate - sunt
infracţiuni derivate şi subsecvente celei dintâi.

Latura obiectivă.

Infracţiunea principală presupune o acţiune de falsificare, adică de


alterare a adevărului pe care moneda sau valoarea respectivă are destinaţia să- l
exexprime.

Această acţiune se poate realiza prin contrafacere (plăsmuire) sau


prin alterare( modificare).

În primul caz se confecţionează o monedă sau o altă valoare prin


imitarea monedei sau valorii adevărate, autentice. Nu este necesar ca imitarea să
fie perfectă, fiind suficient ca aceasta să fie astfel făcută încât moneda sau
valoarea contrafăcută, datorită aparenţei de autenticitate, să poată fi luată în
considerare drept o monedă sau valoare adevărată.

Dacă imitarea este însă atât de nereuşită încât nimeni nu ar putea


lua moneda sau titlul de valoare falsificat drept adevărat, fapta nu constituie
infracţiune.

În cazul falsificării prin alterare, se modifică conţinutul sau


aspectul unei monede sau a altei valori adevărate, creându-se , în felul acesta, o
aparenţă necorespunzătoare adevărului pe care acea monedă sau valoare are
destinaţia de a exprima.
Atât falsificarea prin contrafacere cât şi falsificarea prin alterare pot fi
efectuate prin variate procedee şi mijloace.

Acţiunea de falsificare, realizată prin contrafacere sau alterare, trebuie


să se refere la o monedă sau valoare inclusă în enumerarea făcută de text.

20
DREPT PENAL SPECIAL CURS II

Această enumerare cuprinde : moneda metalică, moneda de hârtie,


titlurile de credit public, cecurile, titlurile de orice fel pentru efectuarea plăţilor,
emise de instituţia bancară sau de alte instituţii de credit competente, precum şi orice
alte titluri sau valori asemănătoare. Moneda sau valoarea la care se referă acţiunea de
falsificare poate fi şi o monedă sau o valoare străină. Într-un asemenea caz, moneda
sau titlul de valoare străin trebuie să fie de natura monedelor sau titlurilor de valoare
indicate de text. În sfârşit, pentru existenţa infracţiunii principale, se mai cere ca
moneda sau titlul de valoare să aibă putere circulator, adică să se afle în mod legal în
circuitul monetar sau financiar.

Infracţiunile derivate prevăzute de art. 282 alin.2 c.p. presupun o


acţiune de punere în circulaţie şi, respective, o acţiune de deţinere în vederea punerii
în circulaţie a monedelor sau valorilor falsificate de felul celor indicate de text.

Punerea în circulaţie constă în introducerea monedei sau valorii în


circuitul monetar sau financiar (prin efectuarea de plăţi, schimburi, depuneri, etc.),
iar deţinerea constă în primirea şi păstrarea monedei sau valorii.,

Nu interesează dacă deţinerea se face pentru sine sau pentru altul.

Atât în cazul punerii în circulaţie cât şi în cazul deţinerii, moneda sau


valoarea falsificată trebuie să fie de felul celor indicate de legiuitor.

În cazul deţinerii, se mai cere ca acţiunea să fie săvârşită în vederea


punerii în circulaţie a monedei sau valorii falsificate.

Latura subiectivă.

Atât infracţiunea principală cât şi cele derivate se săvârşesc cu intenţie


directă sau indirectă.

Tentativa şi consumarea

Tentativa este pedepsită de lege (art.282 alin. final c.p.) .


Infracţiunea principală se consumă în momentul când acţiunea de falsificare este
executată, rezultând o monedă sau valoare cu aparenţă de autenticitate, iar
infracţiunile derivate se consumă în momentul când moneda sau valoarea falsificată
este pusă în circulaţie şi, respective, în momentul când o astfel de monedă sau
valoare intră în posesia făptuitorului.

În ultimul caz, fiind vorba de o infracţiune continuă, există şi un


moment al epuizării care este momentul când încetează acţiunea de deţinere.

Sancţiunea

Atât infracţiunea principală cât şi cele derivate sunt sancţionate cu


închisoare de la 2 la 7 ani şi i nterzicerea unor drepturi.

21
Forme agravante.

Potrivit alin.3 a1.art. 282 c.p., infracţiunea principală de falsificare de


monedă sau de alte valori precum şi infracţiunile derivate de punere în circulaţie sau
de deţinere în vederea punerii în circulaţie de monedă sau alte valori falsificate sunt
mai grave dacă ar fi putut cauza sau au cauzat o pagubă importantă sistemului
financiar.

Circumstanţa agravantă se referă la un rezultat posibil sau efectiv


produs, care priveşte sistemul financiar. În primul caz, prin săvârşirea faptei,se
creează numai posibilitatea producerii unei pagube importante sistemului financiar,
iar în al doilea caz, această posibilitate este transformată într-o pagubă importantă
produsă efectiv sistemului financiar. Dacă fapta ar fi putut produce o pagubă
importantă sistemului financiar, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani,
interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii, iar dacă a cauzat o pagubă
importantă sistemului financiar, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani,
interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii.

Art. 283 FALSIFICAREA DE TIMBRE, MĂRCI ŞI BILETE DE


TRANSPORT.

Noţiune şi definiţie.

Falsificarea de timbre, mărci poştale, bilete de transport sau punerea în


circulaţie a unor astfel de valori falsificate prezintă pericol social, deoarece, pe de o
parte, aduce atingere încrederii publice în autenticitatea timbrelor, mărcilor poştale
etc. iar pe de altă parte , produce pagube instituţiilor care au căderea să le emită şi
să le pună în circulaţie. De aceea, aceste fapte au fost incriminate şi, în raport, cu
relaţiile sociale cărora le aduc atingere, au fost incluse în categoria infracţiunilor de
fals.

Astfel, sub denumirea "falsificarea de timbre, mărci sau bilete de


transport", art,. 283 c.p. prevede şi sancţionează falsificarea de timbre, mărci
poştale, plicuri poştale, cărţi poştale, bilete ori foi de călătorie sau transport,
cupoane răspuns internaţional ori punerea în circulaţie a unor astfel de valori
falsificate.
Textul cuprinde două incriminări distincte : prima priveşte fapta principală de falsificare de
timbre, mărci poştale, etc., iar a doua, derivată, priveşte punerea în circulaţie a unor astfel de valori
falsificate.
Latura obiectivă
Infracţiunea principală presupune o acţiune de falsificare de timbre,
mărci poştale etc .. Această acţiune se poate realiza prin contrafacerea sau alterare
şi, de regulă, prin procedee şi mijloace similare celor folosite în cazul falsificării de
monedă sau de alte valori. Se mai cere ca acţiunea de falsificare să privească una
dintre valorile cuprinse în enumerarea făcută de text (timbre, mărci poştale, plicuri
poştale etc.) În sfârşit, este necesar ca produsul acţiunii de falsificare să corespundă
timbrelor, mărcilor poştale etc. aflate oficial în circulaţie. Nu interesează dacă
acţiune a de falsificare priveşte timbre, mărci poştale, etc. româneşti sau străine
( art. 284 c.p.).

Infracţiunea derivată presupune o acţiune de punere în circulaţie de timbre,


mărci poştale etc. falsificate. Se cere şi de data aceasta ca timbrele, mărcile poştale
etc. să corespundă timbrelor, mărcilor poştale etc. aflate oficial în circulaţie.

Latura subiectivă.

Atât infracţiunea principală cât şi cea derivată se săvârşesc cu intenţie directă


sau indirectă.

Tentativa şi consumarea.

Tentativa este pedepsită în cazul ambelor infracţiuni ( art.283 alin.2


c.p). Consumarea are loc în momentul când acţiunea de falsificare fiind dusă până la
capăt, rezultă primul timbru, prima marcă poştală, etc. falsificată şi, respective, în
momentul când făptuitorul reuşeşte să introducă în circuitul timbrelor, mărcilor
poştale, etc. adevărate primul timbru, prima marcă poştală etc. falsificată.

Sancţiunea

în cazul ambelor infracţiuni, închisoarea de la 6 luni la 5 ani.


Art. 285 DETINEREA DE INSTRUMENTE ÎN
.
VEDEREA· FALSIFICĂRII DE VALORI

Noţiune şi definiţie.

De cele mai multe ori, falsificarea de monedă timbre sau de alte valori
nu este de conceput fără folosirea anumitor instrumente şi materiale. Folosirea sau
deţinerea unor asemenea instrumente sau materiale în scopul de a servi la falsificare,
deşi constituie, în raport cu infracţiunea de falsificare, o activitate de pregătire,
totuşi, prezentând prin ea însăşi pericol social, a fost incriminată ca infracţiune de
sine stătătoare. Astfel, potrivit art.285 c.p., constituie infracţiunea de deţinere de
instrumente în vederea falsificării de valori fabricarea ori deţinerea de instrumente
sau materiale cu scopul de a servi la falsificarea valorilor sau titlurilor enumerate în
art.282 284 c.p. Această infracţiune nu este o infracţiune de fals. Cu toate acestea,
datorită legăturilor strânse pe care le are cu infracţiunile de fals, ea şi-a găsit în mod
firesc locul în titlul VII al părţii speciale a Codului penal.

Latura o biectivă.

Infracţiunea presupune fie o acţiune de fabricare, fie o acţiune de


deţinere de instrumente sau materiale apte prin natural or să servească la falsificarea
de monedă, timbre sau de alte valori. Acţiunea de fabricare constă în confecţionarea
sau adaptarea instrumentelor ori în prepararea sau prelucrarea matzerialelor, iar
acţiunea de deţinere constă în prepararea materialelor, iar acţiunea de deţinere
constă în luarea în primire şi păstrarea, sub orice titlu, a instrumentelor sau
materialelor. Este suficient să se săvârşească numai una dintre aceste acţiuni. În
cazul fabricării, întrucât aceasta implică şi acţiunea de deţinere, făptuitorul va
săvârşi întotdeauna ambele acţiuni. Atât acţiunea de fabricare cât şi acţiunea de
deţinere trebuie să se refere la instrumente sau materiale apte să servească la
falsificarea de monedă, timbre sau de alte valori.

Cerinţa legii îşi găseşte explicaţia în aceea că fapta, constituind în


esenţă un act de pregătire, prezintă pericolul social al unei infracţiuni numai dacă
există posibilitatea înfăptuirii activităţii pe care are menirea de a o pregăti.
Latura subiectivă.

Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă, legea cerând ca


fabricarea ori deţinerea instrumentelor să se facă în scopul de a servi la falsificarea
de monedă, timbre sau de alte valori. Acest scop nu trebuie realizat, fiind suficient
să existe în momentul săvârşirii faptei. Dacă se realizează scopul, adică se folosesc
instrumentele sau materialele fabricate sau deţinute, există concurs de infracţiuni.

Consumarea
În cazul fabricării de instrumente sau materiale, consumarea
infracţiunii are loc în momentul când s-a fabricat un instrument sau un material în
scopul de a servi la falsificarea de monedă, timbre sau de alte valori, iar în cazul
deţinerii de instrumente sau materiale, infracţiunea se consumă în momentul când o
persoană a luat în posesia sa, în acelaşi scop, un instrument sau material fabricat de
o altă persoană. În acest din urmă caz, infracţiune a fiind continuă, se epuizează în
momentul când încetează acţiunea de deţinere.

Sancţiunea

închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

Art. 286 FALSIFICAREA INSTRUMENTELOR OFICIALE

Noţiune şi definiţie.

Organizaţiile de stat, ca şi cele obşteşti, se folosesc de anumite


instrumente de autentificare ori de marcare. Aceste instrumente au menirea de a
atesta, prin amprenta lăsată pe un înscris sau bun, autentificitatea acelui înscris sau
însuşirile reale ale acelui bun. Falsificarea instrumentelor de autentificare sau de
marcare prezintă pericol social, deoarece creează o stare de pericol pentru
încrederea pe care oamenii trebuie să o acorde înscrisurilor sau bunurilor care
poartă amprenta unui astfel.

De aceea, fapta a fost incriminată, în art. 286 c.p., constituind


infracţiune a de falsificare a instrumentelor oficiale. Potrivit textului, infracţiune a
constă în falsificarea unui sigiliu, a unei ştampile sau a unui instrument de marcare
de care se folosesc organizaţiile prevăzute în art. 145 c.p.

Latura obiectivă.

Infracţiunea presupune acţiunea de falsificare a unui sigiliu, a unei


ştampile sau a unui instrument de marcare. De cele mai multe ori, această acţiune
se realizează prin contrafacere, adică prin confecţionarea unui astfel de instrument
care imită instrumental adevărat având aparenţă de autenticitate. Falsificarea se
poate realiza şi prin alterare, adică prin modificarea unui sigiliu, a unei ştampile
sau a unui instrument de marcare adevărat. Ceea ce se falsifică, în ambele cazuri,
este partea instrumentului care are menirea să lase amprenta pe înscris sau bun.
Dacă falsificarea nu priveşte această parte a instrumentului, fapta nu se încadrează
în art. 286 c.p. Astfel, dacă se falsifică direct amprenta unei ştampile pe un înscris
pentru a da acestuia aparenţă de autenticitate, fapta constituie fals în acte oficiale,
iar dacă se falsifică direct marcarea pe un bun pentru a-i atribui calităţi pe care nu
le are şi se induce în eroare o persoană cu acel bun, fapta constituie înşelăciune.
Instrumentul fals trebuie să corespundă unui instrument oficial de autentificare sau
de marcare.

În sfârşit, se cere ca instrumental falsificat să fie unul dintre acele


instrumente de care se folosesc organizaţiile prevăzute în art. 145 c.p.

Latura subiectivă.

Infracţiunea se săvârşeşte numai cu intenţie.

Tentativă şi consumarea

Tentativa este pedepsită ( art.286 alin.2 c.p.), iar consumarea infracţiunii are
loc în momentul când, acţiunea de falsificare fiind dusă până la capăt, rezultă
instrumental fals de autentificare sau de marcare. Nu este necesar ca acest
instrument să imite perfect pe cel adevărat, fiind suficient ca imitarea să fie astfel
făcută încât să dea instrumentului fals aparenţa unui instrument adevărat.
Sancţiunea
închisoarea de la 6 luni la 3 ani .
Art. 287 FOLOSIREA INSTRUMENTELOR OFICIALE FALSE

Noţiune şi definiţie.

Prin folosirea unui instrument fals de autentificare sau de marcare se


alterează adevărul pe care amprenta instrumentului adevărat are menirea să-l ateste,
creându-se, în felul acesta, o probă mincinoasă a unei pretinse realităţi. La un
asemenea rezultat se ajunge şi atunci când se foloseşte, fără drept, un instrument
adevărat de autentificare sau de marcare. În ambele cazuri , fapta creează o stare de
pericol pentru încrederea care trebuie acordată înscrisurilor sau bonurilor care
poartă amprenta unui instrument oficial. De aceea, această faptă prezintă pericol
social şi este incriminată de lege. Astfel, constituie infracţiune de folosire a
instrumentelor oficiale false, potrivit art. 287 alin. 1 c.p., folosirea instrumentelor
false arătate în art.286 c.p., iar potrivit art.287 alin.2 c.p., folosirea fără drept a unui
sigiliu sau a unei ştampile cu stema ţării.

Latura obiectivă.

Infracţiunea presupune o acţiune de folosire a unui instrument fals de


autentificare sau de marcare ori o acţiune de folosire fără drept a unui astfel de
instrument adevărat.

A folosi un instrument de autentificare sau de marcare înseamnă a


întrebuinţa un astfel de instrument în conformitate cu destinaţia pe care o are
potrivit actului normative care îl reglementează. În cazul prevăzut de art.287 alin. 1
c.p., acţiunea de folosire trebuie să se refere la un instrument fals de autentificare
sau de marcare, iar acest instrument trebuie să corespundă instrumentului oficial
destinat pentru autentificarea înscrisului sau pentru marcarea bunului respective. În
cazul prevăzut de art. 287 alin.2 c.p., acţiunea de folosire trebuie să se refere la un
'sigiliu sau o ştampilă cu stema ţării şi trebuie săvârşită fără drept. Dacă
instrumentul oficial adevărat folosit pe nedrept nu conţine stema ţării, fapta nu
constituie infracţiunea prev.de art. 287 c.p., ci, după caz, infracţiunea de fals în
înscrisuri oficiale sau infracţiune a de înşelăciune.
Latura subiectivă.

Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie.

Consumarea

În ambele sale modalităţi, infracţiunea se consumă odată cu


terminarea acţiunii de folosire a instrumentului, fals sau adevărat, moment în care
se produce şi urmarea periculoasă a faptei. Nu se cere ca înscrisul sau bunul pe care
s-a aplicat amprenta instrumentului respective să fie, la rândul său, folosit.
Sancţiunea
în cazul folosirii unor instrumente false, închisoarea de la 3 luni la 3
ani, iar în cazul folosirii unui sigiliu sau a unei ştampile cu stema ţării, închisoarea
de la 3 luni la 2 ani sau amendă.

Art. 288 FALSUL MATERIAL ÎN INSCRISURI OFICIALE

Noţiune şi definiţie.

S-a arătat cp orice înscris care are aptitudinea de a produce consecinţe


juridice trebuie să se bucure de încrederea publică. Această cerinţă se impune cu
atât mai mult atunci când este vorba de un înscris deoarece, în zilele noastre,
înscrisurile oficiale care au devenit o categorie vastă de înscrisuri sunt absolute
indispensabile pentru formarea şi desfăşurarea normală a unor domenii tot atât de
vaste de relaţii sociale. Legea apără încrederea publică în înscrisurile oficiale prin
incriminarea, în primul rând, a falsului material în aceste înscrisuri.

Potrivit art. 288 c.p. , fapta constă în falsificarea unui înscris oficial
prin contrafacerea scrierii ori a sub scrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de
natură să producă consecinţe juridice.

Latura obiectivă.
Infracţiunea presupune o acţiune de falsificare materială a unui înscris
oficial. Această acţiune se poate realiza prin contrafacerea scrierii sau sub scrierii
ori prin alterarea înscrisului în orice mod. A falsifica un înscris oficial prin
contrafacerea scrierii nu înseamnă a falsifica în scrisul prin imitarea scrisului, cu
atât mai mult cu cât înscrisurile oficiale sunt, de regulă, dactilografiate, ci prin
reproducerea conţinutului pe care îl are în mod obişnuit un asemenea înscris
adevărat. Este vorba de reproducerea în mod fraudulos, de plăsmuirea, ticluirea
unui înscris , atribuindu-i-se aparenţa unui înscris oficial autentic. A altera un
înscris oficial prin contrafacerea sub scrierii înseamnă a executa pe un înscris
oficial, adevărat sau plăsmuit, semnătura pretins autentică a celui care trebuia să
semneze înscrisul. Nu interesează dacă este vorba de semnătura unei persoane reale
sau imaginare, dacă se reproduce semnătura originală sau se semnează fictive.

La fel, nu interesează dacă, reproducându-se semnătura unei persoane


reale, aceasta mai deţine sau nu funcţia despre care se face vorbire în în scrisul
respective. Este suficient ca semnătura să aibă aparenţa unei semnături autentice,
adică a semnăturii celui care trebuia să semneze înscrisul. Falsificarea unui înscris
oficial prin alterare presupune denaturarea materială a unui înscris oficial adevărat
şi, deci, preexistent.

Această denaturare se poate realiza prin adăugiri sau ştersături.


Modificarea punctuaţiei poate constitui şi ea un procedeu de alterare, dacă prin
aceasta se schimbă sensul sau înţelesul frazelor şi conţinutul respectivului înscris.
Dacă modificările făcute în cuprinsul unui înscris oficial nu constituie o alterare a
adevărului pe care înscrisul este chemat să-I exprime, fapta nu realizează conţinutul
infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale.

Falsificarea materială a înscrisului oficial prin contrafacerea scrierii


ori a sub scrierii sau prin alterarea înscrisului în orice mod realizează latura
obiectivă a infracţiunii numai dacă fapta este de natură să producă consecinţe
juridice.

Cerinţa legii este îndeplinită dacă, pe de o parte, falsificarea priveşte


un înscris care are putere probatorie şi semnificaţie juridică, iar pe de altă parte,
înscrisul fals are aparenţa unui înscris oficial adevărat, autentic. Nu se cere o
asemănare perfectă a înscrisului fals cu cel adevărat, fiind suficient ca această
asemănare să facă numai posibilă credinţa că înscrisul fals este adevărat şi
susceptibil de a produce consecinţe juridice.

Facă falsul priveşte un înscris oficial perimat, fapta nu este de natură


să producă consecinţe juridice, deoarece nici înscrisul adevărat nu are aptitudinea
să producă asemenea consecinţe. Pentru aceleaşi considerente, cerinţa legii nu este
îndeplinită nici în cazul unui înscris oficial lovit de nulitate absolută. Totuşi, dacă
cauza de nulitate nu este atât de evidentă încât să poată fi observată deîndată de
către cel căruia i se adresează înscrisul, fapta poate produce consecinţe juridice şi,
în consecinţă, poate constitui infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale. În
sfârşit, falsificarea unui înscris lovit de nulitate relativă constituie infracţiunea
prev.de art. 288 c.p., deoarece un astfel de înscris producându- şi efectele până în
momentul când anularea lui este cerută de cel îndreptăţit şi pronunţată prin hotărâre
judecătorească, fapta îndeplineşte condiţia cerută de lege pentru existenţa acestei
infracţiuni, adică este de natură să producă consecinţe juridice.

Latura subiectivă.

Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Nu


interesează mobilul şi nici scopul săvârşirii faptei. Infracţiunea subzistă chiar dacă
înscrisul a fost falsificat în vederea unui scop legitim.

Tentativă şi consumarea

Tentativa este pedepsită de lege ( art.288 alin.4 c.p.). Această formă


imperfectă a infracţiunii există atunci când executarea acţiunii de falsificare a fost
întreruptă datorită unor împrejurări independente de voinţa făptuitorului sau atunci
când acţiunea de falsificare a fost dusă până la capăt, dar nu s-a produs urmarea
periculoasă a faptei, caracterul fals al înscrisului fiind vizibil şi uşor de observat.
Dacă falsificarea este atât de grosolană încât înscrisul nu are nici c~a mai vagă
aparenţă de autenticitate, nu există tentativă de fals material în înscrisuri oficiale
(art.20 alin.3 c.p.)

Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care acţiunea de


falsificare este dusă până la capăt şi se produce urmarea periculoasă a faptei prin
crearea unui înscris oficial fals, cu aparenţă de autenticitate şi aptitudinea de a
produce consecinţe juridice. Nu interesează dacă înscrisul oficial fals a fost sau nu
întrebuinţat. Distrugerea ulterioară a înscrisului nu are nici o influenţă asupra
existenţei infracţiunii.

Sancţiunea falsului material în înscrisuri oficiale

este închisoarea de la 3 luni la 3 ani.


Forma agravantă.

Potrivit art. 288 alin.2 c.p. infracţiunea este mai gravă dacă fapta este
săvârşită de un funcţionar sau de un alt salariat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
Dacă fapta este săvârşită de o persoană cu calitatea cerută de lege, dar în afara
atribuţiilor de serviciu, răspunderea penală se stabileşte potrivit art. 288 alin. 1 c.p.

Forma agravantă a infracţiunii se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni


la 5 ani.

Art. 289 FALSUL INTELECTUAL

Noţiune şi definiţie.

Conţinutul unui înscris oficial poate fi denaturant chiar în momentul


întocmirii acestuia de cărtre un funcţionar sau alt salariat care se află în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu şi care are, potrivit legii, competenţa de a emite acel înscris.
Datorită modului specific în care se realizează falsificarea în acest caz, înscrisul
oficial fals nu poartă, ca în cazul falsului material, urme materiale constatabile. Din
punctul de vedere al condiţiilor legale de formă şi al autenticităţii scrierii, înscrisul
este valabil, alterarea adevărului privind numai conţinutul său, adică faptele, datele
sau împrejurările pe care este chemat să le probeze. Acest fals în înscrisuri oficiale
este denumit , în raport cu natura sa specifică" Fals intelectual". Prezentând, ca şi
falsul material în înscrisuri oficiale, un vădit perfcol social, fapta a fost încriminată
constând, potrivit art.289 c.p., în falsificarea unui înscris oficial, cu prilejul
întocmirii acestuia, de către un funcţionar sau un alt salariat aflat în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare
adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a însera unele date sau împrejurări.

Latura obiectivă.

Infracţiunea presupune o activitate de falsificare a unui înscris oficial


în conţinutul său, adică de alterare a adevărului cu privire la faptele sau
împrejurările despre care înscrisul este chemat să facă probă. Această activitate se
poate realiza fie prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare
adevărului, fie prin omisiunea de a înscrie unele date sau împrejurări. În primul caz,
făptuitorul, întocmind înscrisul, trece în cuprinsul acestuia, în mod mincinos, adică
altfel decât în realitate, o anumită faptă sau împrejurare despre care înscrisul este
destinat să facă probă, prezentând-o astfel ca fiind în deplină concordanţă cu
realitatea.

În al doilea caz, făptuitorul nu trece în înscrisul, oficial, cu prilejul


întocmirii acestuia, date sau împrejurări care, faţă de ceea ce era chemat să constate
acel înscris, trebuiau menţionate în cuprinsul său. Este suficient ca în scrisul să
conţină o singură omisiune în legătură cu datele sau împrejurările despre care este
chemat să facă dovadă. Infracţiunea nu-şi pierde însă caracterul ei unitar dacă
acţiunea sau inacţiunea făptuitorului se referă la mai multe asemenea date sau
împrejurări.

Falsificarea înscrisului oficial, în unul din modurile arătate, trebuie să


se producă cu prilejul întocmirii acestui înscris de către un funcţionar sau un alt
salariat aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Cerinţa legii de curge din natura
specifică a falsului prev.de art. 289 c.p., care, aşa cum îl arată denumirea, este un
fals intelectual. După întocmirea înscrisului oficial, alterarea adevărului cu privire la
acel înscris nu este posibilă decât prin săvârşirea unui fals material. Legiuitorul nu a
prev. în cuprinsul art.289 c.p. cerinţa ca falsificarea înscrisului oficial să fie de
natură a produce consecinţe juridice, socotind includerea acestei cerinţe de prisos,
din moment ce conţinutul înscrisului nu corespunde cu realitatea.

Latura subiectivă.

Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.


Cerinţa acestei forme de vinovăţie, în cazul săvârşirii faptei prin inacţiune, rezultă
din expresia "cu ştiinţă", pe care o foloseşte legiuitorul pentru a caracteriza atitudine
a psihică a făptuitorului în această modalitate de săvârşire a infracţiunii. Fapta
săvârşită din culpă nu constituie infracţiunea de fals intelectual. Eventual, dacă sunt
întrunite condiţiile cerute de lege pentru existenţa in fracţiunii de neglijenţă în
serviciu, ea va constitui această din urmă infracţiune.
Tentativă şi consumarea

Tentativa este pedepsită ( art.289 alin.2 c.p.). Consumarea infracţiunii


are loc în momentul când se termină întocmirea înscrisului oficial fals adică în
momentul când în scrisul este perfectat prin semnare şi aplicarea ştampilei sau a
sigiliului. Nu interesează dacă înscrisul a fost sau nu folosit. Falsul intelectual fiind
o infracţiune de pericol, este suficient să se producă o stare de pericol pentru
relaţiile sociale ocrotite prin incriminarea faptei.
Sancţiunea
închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

Art. 290 FALSUL IN ÎNSCRISURI SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ


Noţiune şi definiţie.
Există înscrisuri care, deşi sunt expresia voinţei unei persoane
particulare, au aptitudinea, atunci când sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege, să
producă consecinţe juridice, ca şi înscrisurile oficiale. Aceste înscrisuri, care poartă
denumirea " Înscrisuri sub semnătură privată", privesc raporturi juridice între
particulari şi sunt chemate să facă dovada unor asemenea raporturi. Urmărind să
ocrotească încrederea publică în înscrisurile sub semnătură privată, legiuitorul a
încriminat, în art.290 c.p.,falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin
vreunul din modurile arătate în art. 288 c.p., dacă făptuitorul foloseşte în scrisul
falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire în vederea producerii unei
consecinţe juridice
Latura obiectivă.

Infracţiunea presupune,în primul rând, falsificarea unui înscris sub


semnătură privată prin contrafacerea scrierii sau a subscrierii ori prin alterarea
înscrisului în orice mod. În cazul falsificării înscrisului prin contrafacere esenţială
este contrafacerea subscrierii, adică a semnăturii, deoarece ceea ce dă caracter
veridic înscrisului sub semnătură privată constă tocmai în semnătura aflată pe el.
De cele mai multe ori, contrafacerea semnăturii se realizează prin imitarea, mai
mult sau mai puţin perfect, a semnăturii reale, adică a semnăturii persoanei despre
care se pretinde că ar fi semnat acel înscris. Contrafacerea semnăturii în sensul
dispoziţiilor art.290 c.p.are însă un înţeles mult mai larg, o semnătură urmând a fi
considerată contrafăcută ori de câte ori aceasta nu a fost scrisă de cel căruia i se
atribuie. În acest înţeles, există falsificare prin contrafacerea semnăturii şi atunci
când făptuitorul, fără a imita semnătura reală, execută o semnătură care creează
aparenţa că este a celui căruia i se atribuie sau atunci când făptuitorul creează o
aceeaşi aparenţă prin executarea pe înscris a propriei semnături.
Alterarea unui înscris sub semnătură privată se poate realiza, ca şi
alterarea unui înscris oficial, prin adăugiri sau ştersături.

Pentru realizarea sub aspectul laturii obiective a in fracţiunii de fals în


înscrisuri sub semnătură privată, este necesar, în al doilea rând, ca înscrisul
falsificat să fie folosit de însuşi autorul falsului sau să fie încredinţat de acesta altei
persoane spre folosire. Prin urmare, simpla falsificare a unui înscris sub semnătură
privată nu constituie infracţiune, fapta dobândind acest caracter numai dacă acel
înscris este folosit de cel care l-a falsificat sau este încredinţat de autorul falsului
altei persoane spre a fi folosit. În ipoteza folosirii înscrisului falsificat chiar de către
autorul falsului, uzul de fals fiind astfel inclus în conţinutul infracţiunii prevăzute
de art.290 c.p., se reţine numai infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură
privată, iar nu şi cea prev.de art. 291 c.p. În ipoteza încredinţării înscrisului altei
persoane este necesar ca încredinţarea să se facă în scopul folosirii acelui înscris şi
nu în vreun alt scop. Dacă înscrisul falsificat a ajuns în posesia altei persoane astfel
decât prin încredinţarea de către autorul falsului sau dacă i-a fost încredinţat
acesteia de autorul falsului, darn u pentru a-l folosi, fapta nu constituie infracţiunea
de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Latura subiectivă.

Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă , deoarece făptuitorul


urmăreşte ca finalitate producerea unei consecinţe juridice. Întenţia priveşte atât
acţiune a de falsificare, cât şi acţiunea de folosire sau de încredinţare a înscrisului
falsificat altei persoane spre folosire în vederea producerii unei consecinţe juridice.
Latura subiectivă a infracţiunii este realizată chiar şi atunci când în scrisul falsificat
a fost folosit pentru dovedirea unui fapt adevărat.

Tentativă şi consumarea

Tentativa este pedepsită ( art.290 alin.2 c.p.). Această formă


imperfectă a infracţiunii există, dat fiind specificul laturii sale obiective, atunci când
a început executarea acţiunii de folosire a înscrisului falsificat de către însuşi
autorul falsului sau de încredinţare a acestui înscris altei persoane spre folosire, dar
această executare a fost întreruptă sau a rămas fără rezultat din cauza unor
împrejurări independente de voinţa făptuitorului. Infracţiunea se consumă în
momentul când executarea acţiunii de folosire sau de încredinţare este dusă până la
capăt şi se produce urmarea periculoasă a faptei. Nu interesează dacă s-a produs sau
nu consecinţa juridică urmărită. De asemenea, în cazul încredinţării înscrisului altei
persoane, nu interesează dacă acesta l-a folosit sau nu. În sfârşit, dacă în scrisul a
fost folosit de persoana căreia i-a fost încredinţat, nu interesează, nici de data
aceasta, realizarea sau nerealizarea consecinţei juridice avută în vedere.
Sancţiunea
este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă.

Art. 291 UZUL DE FALS

Noţiune şi definiţie
Deşi unele înscrisuri false, cum sunt cele oficiale produc consecinţe
juridice de îndată ce au fost întocmite, totuşi, în mod obişnuit, un înscris fals
produce asemenea consecinţe atunci când este folosit. Folosirea unui înscris fals,
oficial sau sub semnătură privată, prezentând pericol social, legiuitorul a încriminat
fapta în art. 291 c.p. sub denumirea" Uzul de fals". Potrivit textului, infracţiunea
constă în folosirea unui înscris oficial sau sub semnătură privată, cunoscând că este
fals, în vederea produ cerii unei consecinţe juridice.
Latura obiectivă.

Infracţiunea presupune o activitate de folosire a unui înscris fals,


oficial sau sub semnătură privată. A folosi un înscris fals înseamnă a produce acel
înscris ca dovadă a conţinutului său aparent.

Acţiunea de folosire se poate realiza în orice mod (prin depunerea sau


prezentarea înscrisului, prin invocarea sau referirea făcută la un înscris fals anterior
depus sau prezentat), dar trebuie să fie efectivă, simpla deţinere a unui înscris fals
neconstituind infracţiunea de uz de fals. a cerinţă esenţială este ca înscrisul fals
folosit să aibă aptitudinea de a produce consecinţe juridice, adică de a servi ca
dovadă a conţinutului său aparent. Nu este însă necesar ca aceste consecinţe să se
producă efectiv.
Latura subiectivă.

Uzul de fals se săvârşeşte cu intenţie directă, deoarece latura


subiectivă a infracţiunii include şi scopul folosirii înscrisului fals în vederea
procedurii unei consecinţe juridice. În afara acestui scop imediat; îndreptat spre
obţinerea unei urmări de drept, nu interesează nici mobilul care stă la baza activităţii
infracţionale şi nici scopul privind producerea unei urmări de fapt.

Consumarea
Uzul de fals este o infracţiune instantanee. În consecinţă, această
infracţiune se consumă în momentul când în scrisul falsificat, oficial sau sub
semnătură privată, este folosit, adică este depus, prezentat sau invocat ca dovadă a
conţinutului său. Prelungirea în timp a efectelor înscrisului fals folosit nu atribuie
infracţiunii caracter continuu. Oricât ar dura aceste efecte, câtă vreme nu are loc o
nouă acţiune de folosire a înscrisului, uzul de fals nu-şi schimbă natura de
infracţiune instantanee şi nici nu apare o nouă infracţiune. Ceea ce atribuie unei
infracţiuni caracter continuu constă în prelungirea în timp, prin natura ei, a acţiunii
incriminate, iar nu durata în timp a efectelor pe care le-a produs. Or, realizarea
uzului de fals nu implică, datorită naturii acţiunii incriminate, o prelungire în timp a
acestei acţiuni. Ceea ce poate cunoaşte o prelungire în timp constă în efectele de
care beneficiază făptuitorul.

Uzul de fals consumându-se în momentul folosirii înscrisului fals, din


acest moment începe să curgă şi termenul de prescripţie a răspunderii penale.

Nu interesează dacă s-au produs sau nu consecinţele juridice avute în


vedere de făptuitor. Dacă făptuitorul, în baza unei rezoluţii infracţionale unice,
foloseşte, la diferite intervale de timp, un acelaşi înscris fals, în vederea producerii
unei consecinţe juridice, uzul de fals se prezintă sub forma unei infracţiuni
continuate, care se epuizează în momentul săvârşirii ultimei acţiuni de folosire a
acestui înscris.
Sancţiunea
închisoarea de la 3 luni la 3 ani., dacă înscrisul folosit este oficial,
şi închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă, dacă înscrisul oficial este sub
semnătură privată.
Art. 292 FALSUL ÎN DECLARATII

Noţiune şi definiţie.

Există numeroase cazuri când, în vederea producerii unor consecinţe


juridice, persoanele particulare fac declaraţii înaintea unui organ competent a lua act
de declaraţia făcută şi a-i da eficienţă juridică. Dacă o asemenea declaraţie nu este
în concordanţă cu realitatea, în scrisul în care aceasta este cuprinsă sau consemnată
este un înscris fals, deoarece alterare a adevărului. Pentru a asigura concordanţa cu
realitatea a declaraţiilor făcute în vederea producerii unei consecinţe juridice
precum şi încrederea publică în aceste declaraţii, legiuitorul a încriminat, sub
denumirea" Falsul în declaraţii", în art.292 c.p., declararea necorespunzătoare
adevărului făcută unei organizaţii din cele prevăzute în art.145 c.p., în vederea
procedurii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit
legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte pentru producerea acelei
consecinţe.

Latura obiectivă.

Infracţiunea presupune, în primul rând, o declaraţie necorespunzătoare


adevărului făcută unei organizaţii din cele prev.în art. 145 c.p., care este competentă
să ia act de acea declaraţie. Declaraţia poate fi făcută din proprie iniţiativă sau la
solicitarea organizaţiei. Ea nu trebuie să îmbrace neapărat formă scrisă. Este
suficientă şi o declaraţie verbală, consemnată apoi în scris de organizaţia căreia a
fost făcută. Dacă este verbală, declaraţia trebuie făcută personal. Declaraţia scrisă
poate fi transmisă printr-o a treia persoană care va atesta semnătura declarantului.

Declaraţia trebuie făcută în faţa organizaţiei competente, de stat sau


obşteşti, şi trebuie să fie, în total sau în parte, necorespunzătoare adevărului.

În sfârşit, este necesar ca declaraţia făcută să fie una dintre acele


declaraţii care, potrivit legii sau împrejurărilor, serveşte la producerea unei
consecinţe juridice. Prin alte cuvinte, se cere ca declaraţia să aibă, potrivit legii sau
împrejurărilor , valoare probatorie şi eficienţă juridică, să fie aptă a servi, prin însuşi
faptul că a fost făcută, la producerea consecinţei juridice avută în vedere de
făptuitor.
Declaraţiile cu însuşirea de a produce, potrivit legii, consecinţe
juridice sunt arătate în diferite acte normative care se referă la declaraţii având
această însuşire ( declaraţii de stare civilă, cu caracter fiscal etc.). Imprejurările care
conferă unei declaraţii aptitudinea de a produce consecinţe juridice sunt
împrejurările excepţionale care nu îngăduie întârzieri pentru luarea în considerare a
unei declaraţii( forţi majoră, stare de necesitate. Dacă declaraţia necorespunzătoare
adevărului nu este una dintre acele declaraţii care, potrivit legii sau împrejurărilor,
serveşte pentru producerea unei consecinţe juridice, fapta nu constituie infracţiunea
de fals în declaraţii.

Infracţiunea de fals în declaraţii exclude, prin însuşi conţinutul său,


existenţa în concurs a infracţiunii de uz de fals. Declaraţia necorespunzătoare
adevărului făcută unui organ competent şi producătoare de consecinţe juridice are, în
unele cazuri, o încriminare distinctă. În asemenea cazuri, fapta constituie o altă
infracţiune (mărturie mincinoasă, denunţare calomnioasă, etc.). În sfârşit, falsul în
declaraţii poate constitui un mijloc de săvârşire a altei infracţiuni.

Latura subiectivă.

Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă. Aceasta rezultă din


cerinţa legii ca declaraţia necorespunzătoare adevărului să fie făcută "în vederea
producerii unei consecinţe juridice", prinn alte cuvinte, într-un anumit scop urmărit
de făptuitor. Nu este necesar ca acest scop să fie efectiv realizat. De asemenea, nu
interesează dacă făptuitorul a urmărit producerea consecinţei juridice pentru sine
sau pentru altul.

Consumarea

Consumarea infracţiunii are loc în momentul când declaraţia


mincinoasă scrisă a fost primită sau declaraţia mincinoasă verbală a fost consemnată
de organul competent. În acest moment se produce şi starea de pericol pentru
valoarea socială ocrotită prin incriminarea faptei. După cum s-a mai arătat, nu
prezintă interes dacă s-a produs sau nu consecinţa juridică urmărită de făptuitor.

Sancţiunea

închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă ..


Art. 293 FALSUL PRIVIND IDENTITATEA

Noţiune şi definiţie.

De stabilirea identităţii persoanei depinde, în multe situaţii,


producerea unor consecinţe juridice. De acea, alterarea adevărului cu privire la
identitate constituie o faptă periculoasă pentru societate, pe care legea penală o
încriminează. Astfel, potrivit art. 293 alin.1 c.p., constituie infracţiunea de fals
privind identitatea prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea
identităţi altei persoane pentru a induce sau menţine în eroare o organizaţie de cele
prevăzute în ari. 145 c.p., în vederea producerii unei consecinţe juridice pentru sine
sau pentru altul.

Stabilirea identităţii unei persoane făcându-se de regulă, pe baza


prezentării unui înscris dobânditor, legiuitorul, pentru a preveni săvârşirea faptei
prevăzută în art. 293 alin. 1 c.p. , a incriminat sub aceeaşi denumiri, în alin.2 al
textului, încredinţarea unui înscris care serveşte pentru dovedirea stării civile ori
pentru legitimarea sau identificare spre a fi folosit pe nedrept.

Latura obiectivă.

În prima formă, care este forma sa tipică, infracţiunea presupune fie o


acţiune de prezentare sub o identitate falsă, fie o acţiune de atribuire a unei
asemenea identităţi altei persoane.

În primul caz, făptuitorul îşi atribuie o identitate care nu-i aparţine, iar
în al doilea caz acesta afirmă, declară sau atestă că o altă persoană are o identitate
diferită de cea pe care o are în realitate.

Nu interesează dacă prezentarea sub o identitate falsă sau atribuirea


unei asemenea identităţi altei persoane s-a realizat oral, în scris, sau cu ajutorul unor
înscrisuri false, sau folosite fără drept care servesc pentru dovedirea stării civile,
legitimare, sau pentru identificare.

Se cere însă ca oricare dintre aceste acţiuni să aibă loc în faţa uneia
dintre organizaţiile prevăzute în art. 145 c.p. Cerinţa legii este îndeplinită dacă
acţiunea făptuitorului s-a săvârşit faţă de o persoană din cadrul organizaţiei, care, în
exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, reprezintă organizaţia şi veste competentă să
soluţioneze problema în care identitatea făptuitorului trebuie avută în vedere.

În forma prevăzută de art. 293 alin.2 c.p., care este o formă asimilată,
infracţiunea presupune o acţiune de încredinţare a unui înscris care serveşte pentru
dovedirea stării civile sau pentru legitimare sau identificare, adică o acţiune de
remitere a unui asemenea înscris altei persoane.

Acţiunea de încredinţare poate fi săvârşită direct sau indirect, adică


printr-un intermediar. Această acţiune trebuie să privească însăşi un înscris care
serveşte pentru dovedirea stării civile ori pentru legitimare sau identificare.

Cerinţa legii este îndeplinită numai dacă înscrisul încredinţat serveşte


direct la dovedirea stării civile , la legitimare sau identificare, iar nu şi atunci când
este vorba de un înscris pe baza căruia s-ar putea ajunge indirect la stabilirea uneia
dintre situaţiile de mai sus.

Nu interesează dacă în scrisul aparţine făptuitorului sau se găsea


numai în posesia acestuia.

Latura subiectivă.

Infracţiunea de fals privind identitatea , în forma sa tipică, ca şi în cea


asimilată, se săvârşeşte cu intenţie directă . Pentru existenţa infracţiunii în forma sa
tipică, legea cere, în afara intenţiei directe a făptuitorului, şi urmărirea de către
acesta a unui dublu scop, unul imediat şi unul subsecvent. Astfel, este necesar, în
primul rând, ca făptuitorul să urmărească induce rea sau menţinerea în eroare a
organizaţiei faţă de care săvârşeşte fapta, iar în al doilea rând, ca prin aceasta să
urmărească producerea unei consecinţe juridice pentru sine sau pentru altul.
Existenţa infracţiunii nu este însă subordonată realizării efective a acestor scopuri,
adică nu se cere ca făptuitorul să fi reuşit să inducă sau să menţină în eroare acea
organizaţie şi nici ca, prin aceasta, să se fi produs în mod efectiv o anumită
consecinţă juridică.

Latura subiectivă a infracţiunii în forma asimilată prevăzută de art. 293


alin.2 c. p. include, de asemenea, un scop special: încredinţarea înscrisului care
serveşte pentru dovedirea stării civile ori pentru legitimare sau identificare trebuie să
se facă spre a fi folosit fără drept, adică spre a folosi la însuşirea unei identităţi false.

Nici de data aceasta existenta infracţiunii nu este subordonată realizării


scopului prevăzut de lege.

Consumarea

În forma sa tipică, infracţiunea se consumă în momentul prezentării


sub o identitate falsă sau în momentul atribuirii unei asemenea identităţi altei
persoane, iar în forma asimilată, în momentul încredinţării înscrisului care serveşte
pentru dovedirea stării civile ori pentru legitimare sau identificare.

Sancţiunea .

Falsul privind identitatea, în ambele sale forme, se pedepseşte cu


închisoarea de la 3 luni la 3 ani.

Art. 303 BIGAMIA

Noţiune şi definiţie.

Căsătoria are, după cum se ştie, caracter monogam. Ea se întemeiază


pe alianţa dintre un bărbat şi o femeie. Consacrând acest principiu, art.5 din c.fam.
prevede că : « este oprit a se căsători bărbatul care este căsătorit cu femeia care este
căsătorită." Încălcarea interdicţiei legale constituind o faptă care tulbură în mod grav
relaţiile privind convieţuirea socială din cadrul familiei, legiuitorul a incriminat, sub
denumirea « BIGAMIA", în art. 303 c.p., încheierea unei căsătorii de către o
persoană necăsătorită.
Latura obiectivă.

Infracţiunea se realizează prin acţiune a de încheiere a unei noi


căsătorii de către o persoană care este căsătorită. Această nouă căsătorie trebuie să-
şi găsească concretizarea într-un act de căsătorie valabil întocmit, adică de către
delegatul de stare civilă, în urma luării consimţământului viitorilor soţi, care
semnează, împreună cu el , actul pe care acesta l-a întocmit în registrul de satre
civilă.
Dacă o persoană căsătorită legitim încheie o nouă căsătorite, şi , după
desfacerea prin divorţ a primei căsătorii, se căsătoreşte din nou, nu există două
infracţiuni de bigamie în concurs real, ci una singură, săvârşită prin încheierea
căsătoriei a doua aceasta din urmă, fiind lovită de nulitate absolută, nu poate sta la
baza unei noi infracţiuni de bigamie.

Declaraţia persoanei căsătorite făcută delegatului de stare civilă că nu


există nici o piedică legală la încheierea căsătoriei, nu realizează conţinutul
infracţiunii de fals în declaraţii, deoarece această declaraţie face parte din acţiune a
de încheiere a căsătoriei.

Latura subiectivă.
Infracţiunea de bigamie se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.
Necunoaşterea de către persoana recăsătorită a împrejurării că
persoana cu care se căsătoreşte este căsătorită înlătură răspunderea penală a
acesteia.

Consumarea
Fiind o infracţiune instantanee şi nu continuă, bigamia se consumă în
momentul încheierii noii căsătorii.

Sancţiunea.

Infracţiunea de bigamie se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 5 ani.

În art.303 alin.2 c.p. , se prevede că persoana necăsătorită care se


căsătoreşte cu o persoană pe care o ştie căsătorită se pedepseşte cu închisoare de la
6 luni la 3 ani.

Aceste dispoziţii nu consacră o infracţiune autonomă şi nici o


modalitate atenuată a infracţiunii de bigamie. Legiuitorul a înţeles numai să creeze
un regim special de sancţionare pentru un anumit complice la infracţiunea de
bigamie.

În caz de bigamie, instanţa penală, pronunţând condamnarea


inculpatului, trebuie să constate nulitatea căsătoriei încheiate ulterior şi să
restabilească situaţia ulterioară privind valabilitatea primei căsătorii.
Cauză de nepedepsire.

Potrivit alin.3 al art.303 c.p. faptele prevăzute în primele două aliniate


ale textului nu se sancţionează dacă prima sau cea de a doua căsătorie este declarată
nulă pentru alt motiv decât bigamia.

Art. 304 ADULTERUL (ABROGAT)

Noţiune şi definiţie.

Din însăşi raţiunea de a fi a căsătoriei decurge obligaţia de fidelitate a


soţilor. Aceasta reprezintă garanţia de bază a relaţiilor dintre soţi, care trebuie să se
caracterizeze prin încredere şi afecţiune reciprocă, asigurând . totodată, unitatea
familiei, ca şi descendenţa legitimă.

Fapta persoanei căsătorită de a avea relaţii sexuale în afara căsătoriei


pune în pericol încrederea dintre soti şi subminează unitatea familiei. De acea, fapta
prezintă pericol social şi este incriminată. Astfel, potrivit art.304 c.p. constituie
infracţiune a de adulter fapta persoanei căsătorite de a avea relaţii sexuale afară de
căsătorie.

Latura obiectivă.

Infracţiunea se realizează prin acţiunea persoanei căsătorite de a avea


relaţii sexuale în afara căsătorie.

Deşi legiuitorul foloseşte expresia" relaţii sexuale" şi nu cea de "raport


sexual" , totuşi este vorba de un act sexual firesc între două persoane de sex opus.

Dacă făptuitorul săvârşeşte , în sfera căsătoriei, un act sexual nefiresc,


după caz, fapta constituie perversiune sexuală sau relaţii sexuale între persoane de
acelaşi sex.

Dacă actul sexual firesc are loc în condiţiile art. 199 c.p.sau în
condiţiile art.203 c.p., infracţiunea de adulter intră în concurs cu infracţiunea de
seducţie şi, respectiv, cu infracţiune a de incest.
La fel, există concurs de infracţiuni dacă fapta se săvârşeşte în
condiţiile art. 197 sau 198 c.p. După cum este şi firesc, raportul sexual trebuie să
aibă loc în afară de căsătorie.
Latura subiectivă.
Infracţiunea de adulter se săvârşeşte numai cu intenţie.
Consumarea
Momentul consumării infracţiunii este momentul când au loc relaţiile
sexuale afară de căsătorie. Este suficient ca făptuitorul să realizeze, afară de
căsătorie o singură relaţie sexuală.
Sancţiunea.
Adulterul se pedepseşte cu închisoarea de la 1 luni la 6 luni sau cu
amendă.
Potrivit alin. final al art.304 c.p., participanţii la infracţiunea de adulter
nu se pedepsesc.

Aspecte procesuale.
Potrivit art.304 alin.4 c.p. , proba adulterului se poate face numai prin
procesul verbal de constatare a infracţiunii flagrante sau prin scrisori care emană de
la soţul vinovat.

Potrivit art.304 alin.2 c.p. , acţiunea penală se pune în mişcare la


plângerea prealabilă a soţului nevinovat, iar potrivit art.304 alin.3 c.p., acesta poate
cere ori când încetarea urmăririi penale sau a procesului penal ori, după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare , poate cere încetarea executării pedepsei.

Potrivit art.304 alin.5 c.p., urmărirea sau procesul penal încetează şi în


caz de moarte a soţului care a făcut plângerea precum şi în caz de anulare a
căsătoriei soţului vinovat.

În sfârşit, potrivit art.304 alin.6 c.p., urmărirea penală nu poate începe


dacă fapta a fost comisă după îndemnul sau încurajarea celuilalt soţ sau dacă viaţa
conjugală era întreruptă şi soţii trăiau despărţiţi.

Toate aceste dispoziţii îşi găsesc explicaţia în caracterul specific al


relaţiilor dintre soţi precum şi în preocuparea legiuitorului de a nu tulbura aceste
relaţii printr-o intervenţie care nu ar fi în interesul familiei sau în interesul soţului
nevinovat.
ABANDONUL DE FAMILIE

Noţiune şi definiţie.

Dreptul familiei consacră principiul potrivit căruia relaţiile de familie


se bazează pe prietenia şi afecţiunea reciprocă dintre membrii acesteia, care sunt
datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi materia1.(art.2 c.fam.).
Îndatorirea de a acorda sprijin material , concretizată sub forma obligaţiei juridice
de întreţinere, este reglementată în mod amănunţit, legiuitorul arătând persoanele
între care există această obligaţie, condiţiile în care intervine, modul cum se
execută, etc. Întrucât există şi fapte de încălcare a îndatoririi de a acorda sprijin
moral şi material care aduc o gravă atingere relaţiilor de familie, legiuitorul
urmărind să ocrotească aceste relaţii tot sub aspectul arătat şi prin mijloacele
dreptului penal, a incriminat, în art. 305 C.p, sub denumirea „abandonul de
familie”, săvârşirea de către persoana care are obligaţia legală de întreţinere a uneia
dintre următoarele fapte :
a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau
morale
b) neîndeplinirea cu rea - credinţă a obligaţiei de întreţinere prevăzută de lege
c) neplata cu rea-credinţă, timp de două luni, a pensiei de întreţinere stabilită pe
cale judecătorească.
.

Infracţiunea de abandon de familie este o infracţiune cu conţinutul


alternative, dintre care unul - cel prevăzut de lit.a - prezintă, la rândul său, alte trei
modalităţi alternative de realizare.
Această diversificare a posibilităţilor de realizare a abandonului de
familiei are ca efect autonomizarea fiecărui conţinut, care, în felul acesta,
caracterizează singur existenţa infracţiunii.
Infracţiunea de abandon de familie se realizează prin săvârşirea uneia
dintre cele trei fapte de scrise în textul de incriminare, care au , după cum s-a arătat,
caracterul unor variante alternative.
Pentru existenţa infracţiunii în prima variantă (art.305 lit.a c.p.) , legea
cere, în primul rând, ca făptuitorul, adică persoana care are obligaţia legală de
întreţinere, să-I părăsească, să-l alunge, sau să-l lase fără ajutor pe cel îndreptăţit la
întreţinere.

În sfârşit, lăsarea fără ajutor implică din partea celui obligat la


întreţinere o atitudine de pasivitate; acesta nun pleacă de la domiciliu şi nici nu-l
îndepărtează de la domiciliu pe cel îndreptăţit la întreţinere, ci,continuând să stea
împreună, nu-i furnizează mijloacele de trai necesare .
.
Pentru a realiza latura obiectivă a infracţiunii în varianta prev.de art.
305 lit.a c.p., părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor a celui îndreptăţit la
întreţinere trebuie să-şi expună pe acesta unor suferinţe fizice sau morale.

Aceste suferinţe, care pot decurge din lipsa de locuinţă, hrană,


îmbrăcăminte, îngrijire medicală, trebuie să fie consecinţa părăsirii, alungării sau
lăsării fără ajutor a celui îndreptăţit la întreţinere.

Nu este necesar ca suferinţele fizice sau morale să fi fost produse


victimei în mod efectiv. Este suficient ca să se fi creat numai posibilitatea
producerii lor.

Dacă părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor a celui îndreptăţit la


întreţinere nu l-a expus pe acesta la suferinţe fizice sau morale, fapta nu constituie
infracţiunea de abandon de familie.
Latura obiectivă.

Părăsirea implică o acţiune de îndepărtare de la domiciliu a celui


obligat la întreţinere, iar alungarea presupune, dimpotrivă, îndepărtarea de către
făptuitor a celui îndreptăţit la întreţinere de la domiciliul său.
În varianta prev. de art. 305 lit.b c.p., infracţiunea se realizează prin
neîndeplinirea obligaţiei de întreţinere prev.de lege , adică prin neacordarea de
ajutor material şi moral celui îndreptăţit la întreţinere de către cel care are obligaţia
legală de întreţinere.

Întrucât legea impune obligaţia de întreţinere în anumite condiţii, la


determinarea laturii obiective a infracţiunii în varianta prev.de art. 305 lit.b c.p. se
va ţine seama de aceste condiţii pe care instanţa de judecată le va verifica în fiecare
caz. Astfel, în cazul persoanelor arătate de art.86, c.fam. se va verifica dacă este

sau nu îndeplinită condiţia prev.de alin.II al aceluiaşi text de lege, care precizează
că are drept la întreţinere numai acela care se află în nevoie, neavând putinţa unui
câştig din muncă din cauza incapacităţii de muncă.

De nevoia în care s-a aflat se va ţine seama şi în cazul descendentului


care, potrivit art.86 alin.3 c.fam., are drept la întreţinere cât timp este minor şi
oricare ar fi pricina nevoii în care se află. Dacă persoana respectivă, soţi sau soţie ,
părinte sau copil, etc. nu se află în nevoie şi are mijloace proprii de trai, neexistând
obligaţia de întreţinere , nu se poate vorbi nici de neîndeplinirea acestei obligaţii şi
deci de existenţa in fracţiunii de abandon de familie .
Atunci când obligaţia de întreţinere există, aceasta are întotdeauna un caracter de
continuitate, adică trebuie neîndeplinită în fiecare moment. De aici rezultă că şi
neîndeplinirea obligaţiei de întreţinere va avea tot un caracter de continuitate,
abandonul de familie fiind în această variantă o infracţiune continuă.
În varianta prev.de art.305 lit.c c.p.abandonul de familie se realizează
prin neplata, timp de două luni, a pensiei de întreţinere, stabilită pe cale
judecătorească. Este vorba, aşadar, tot de o inacţiune, constând însă de data aceasta,
în neefectuarea plăţii pensiei de întreţinere. Această infracţiune realizează latura
obiectivă a infracţiuţ1ii dacă pensia de întreţinere a fost stabilită pe cale
judecătorească şi dacă plata acesteia nu s a făcut timp de două luni.

Prima condiţie este îndeplinită dacă obligaţia de întreţinere a fost


concretizată de instanţa de judecată într-o hotărâre prin care s-a stabilit o pensie de
întreţinere, iar a doua condiţie este îndeplinită dacă cel obligat la plata pensiei de
întreţinere nu-şi îndeplineşte această obligaţie timp de două luni.

Termenul de două luni curge de la data când hotărârea prin care s-a
stabilit pensia de întreţinere este executorie sau de la data ultimei plăţi. Plata
parţială a pensiei de întreţinere echivalează cu neplata acesteia, deoarece , într-un
asemenea caz, pensia plătită nu este cea stabilită de instanţa de judecată.

Dacă instanţa a stabilit ca făptuitorul să plătească pensie de întreţinere


mai multor persoane şi acesta nu le plăteşte cu rea- credinţă timp de două luni, ne
aflăm în prezenţa unei pluralităţi de in fracţiuni de abandon de familie prev.de
art.305 lit.c .cp.

De regulă, în cazul acestei variante, instanţa de judecată verifică


numai preexistenţa hotărârii prin care s-a stabilit pensia de întreţinere precum şi
trecerea termenului de două luni în care obligaţia de întreţinere astfel concretizată
nu a fost îndeplinită.

Totuşi, dacă situaţia beneficiarului pensiei de întreţinere s-a schimbat,


instanţa de judecată trebuie să stabilească, ca în cazul variantei prev.de art.305 lit.b
c.p. ,chiar existenţa obligaţiei legale de întreţinere , deoarece noua situaţie concretă
a beneficiarului pensiei de întreţinere poate să nu-l mai îndreptăţească pe acesta la
întreţinere, caz în care neplata pensiei de întreţinere nu mai realizează latura
obiectivă a infracţiunii.

Nu are nici o relevanţă împrejurarea că nu s-a cerut executarea silită a


hotărârii civile prin care s-a stabilit pensia de întreţinere, deoarece legea penală nu
condiţionează existenţa infracţiunii de o astfel de cerinţă.

A fost exprimată opinia că abandonul de familie, în varianta prev.de


art. 305 lit.c c.p., este o infracţiune momentană, deoarece, obligaţia de a plăti pensia
de întreţinere fiind cu termen, infracţiune a se consumă la data expirării acestui
termen. Opinia nu este însă împărtăşită de numeroşi alţi autori care consideră, pe
drept cuvânt, că şi în această variantă abandonul de familie este o infracţiune
continuă, deoarece, deşi există un termen pentru plata pensiei, abţinere a de la
obligaţia de a o plăti are totuşi un caracter continuu.

În aceste condiţii, activitatea infracţională nu se încheie la expirarea


termenului de vouă luni, fără ca în acest interval să fi avut loc plata pensiei, ci
continuă până în momentul efectuării plăţii sau condamnării făptuitorului, când,
abandonul de familie epuizându-se , reluarea activităţii infracţionale printr-o nouă
neplată a pensiei de întreţinere, dă loc unei noi infracţiuni.

Latura subiectivă.

Abandonul de familie se săvârşeşte cu intenţie. În varianta prev.de


art.305 lit.a c.p. , intenţia poate fi directă sau indirectă, alungarea, părăsirea sau
lăsarea fără ajutor a celui îndreptăţit la întreţinere nepresupunând neapărat
urmărirea de către făptuitor a consecinţelor faptei sale.

În variantele prev. de art. 305 lit.b şi c c.p., legiuitorul foloseşte pentru


caracterizarea poziţiei psihice a făptuitorului expresia" cu rea credinţă". Întrucât, în
aceste două variante, infracţiunea se realizează prin inacţiune, expresia are menirea
să arate, în primul rând , în lumina dispoziţiilor art.19 alin.final c.p., că respectivele
inacţiuni se sancţionează numai dacă se săvârşesc cu intenţie.

Expresia cu "rea - credinţă" are însă şi o a doua menire, constând,


după unii autori, în aceea că ea caracterizează intenţia făptuitorului ca fiind numai o
intenţie directă, iar după alţi autori, în acea că ea subliniază, ca o cerinţă pentru
existenţa intenţiei - directă sau indirectă - posibilitatea făptuitorului de a îndeplini
obligaţia de întreţinere pe care nu şi-o îndeplineşte.

Împărtăşind ultima opinie. După cum s-a mai arătat, obligaţia de


întreţinere constă în obligaţia de a furniza altei persoane mijloace de trai. Cel căruia
îi revine această obligaţie poate avea sau nu posibilitatea de a şi-o îndeplini.

Dacă are posibilitatea de a şi-o îndeplini şi nu şi-o îndeplineşte, poziţia


sa psihică nu se caracterizează numai prin intenţie directă sau indirectă - ci prin
ceva mai mult, prin reaua - sa credinţă.

Dacă din potrivă, cel obligat la întreţinere nu are posibilitatea să-şi


îndeplinească obligaţia el este totuşi de bună credinţă şi această bună credinţă a sa
exclude atât intenţia directă cât şi intenţia indirectă.

Dacă în prima situaţie fapta prezintă pericol social şi constituie


infracţiune, în a doua situaţie, ea nu are caracter penal. De acea , legiuitorul nu a
folosit termenul, " intenţie", care, potrivit art.19 c.p., nu implică cerinţa la care ne-
am referit, ci expresia" rea - credinţă", pe care nu o defineşte, dar care un sens fără
echivoc în vorbirea obişnuită.

Punctul de vedere este împărtăşit şi de practica judiciară.


Consumarea

În varianta prevăzută de art. 305 şit.a -c.p. abandonul de familie fiind o


infracţiune momentană, consumarea are loc în momentul când cel îndreptăţit la
întreţinere este părăsit, alungat sau lăsat fără ajutor. În variantele prev.de art. 305
lit.b şi e c.p. , abandonul de familie fiind o infracţiune continuă , se consumă în
primul moment de pasivitate a făptuitorului şi se epuizează atunci când se pune
capăt inacţiunii, fie prin îndeplinirea din nou a obligaţiei legale de întreţinere ori
prin plata din nou a pensiei de întreţinere, fie prin condamnarea făptuitorului. lit.a şi
b c.p.cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, iar în cazul prev.de
art.305 lit.c c.p., cu închisoare de la 6 luni la 3 ani . Acţiunea penală se pune în
mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală.

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Potrivit art.305 alin.4 c.p. dacă părţile nu s-au împăcat, dar în cursul
judecăţii inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile, instanţa , în cazul când se stabileşte
vinovăţia, pronunţă împotriva inculpatului o condamnare cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prev.de
cart.81 c.p.

Întrucât legiuitorul prevăzând acest caz special de suspendare


condiţionată a executării pedepsei, a avut în vedere interesele celui îndreptăţit la
întreţinere, instanţa de judecată, în virtute a rolului său active, trebuie să stăruie în
încercarea de a-l determina pe inculpate să-şi îndeplinească obligaţiile în cursul
judecăţii, pentru a putea face aplicabil art.305 alin.4 c.p.

În cazul săvârşirii infracţiunii prin neplată cu rea- credinţă a pensiei de


întreţinere stabilită pe cale judecătorească, timp de două luni, condiţia îndeplinirii
obligaţiilor în cursul judecăţii este realizată, dacă, în recurs , inculpatul face dovada
că a plătit pensia de întreţinere datorată , până la data pronunţării sentinţei
condamnatoare.

Caracterul excepţional al suspendării condiţionate a executării


pedepsei în materie de abandon de familie se manifestă şi în ceea ce priveşte
condiţiile în care aceasta poate fi revocată.

Astfel, potrivit art.305 alin.5 c.p., revocarea suspendării condiţionate


nu are loc decât în cazul când, în cursul termenului de încercare, condamnatul
săvârşeşte din nou infracţiunea de abandon de familie . Întrucât textul nu face nici o
diferenţiere, noua infracţiune de abandon de familie poate fi comisă în oricare dintre
variantele prev.de art.305 c.p., fie împotriva aceleiaşi persoane, fie împotriva altei
persoane faţă de care condamnatul are obligaţia legală de întreţinere.
Dacă condamnatul, în termenul de încercare, săvârşeşte din nou
infracţiunea de abandon de familie , dar, în cursul judecăţii pentru această din urmă
infracţiune, îşi îndeplineşte obligaţiile, suspendarea condiţionată a executării
pedepsei nu se va revoca.

Credem că această soluţie decurge din acea că legiuitorul, dând


prioritate intereselor celui îndreptăţit la întreţinere, a urmărit , prin dispoziţiile
art.305 alin.4 c.p., să-I determine pe condamnat să-şi îndeplinească obligaţia legală
de întreţinere. Dacă condamnatul ar fi supus executării pedepsei, el nu şi-ar putea
îndeplini aceste obligaţii, şi finalitatea urmărită de legiuitor nu s-ar mai putea
realiza.

Sancţiunea.
Abandonul de familie se pedepseşte, în cazurile prevăzute de art. 305

Art. 306 RELELE TRATAMENTE APLICATE MINORULUI

Noţiune şi definiţie.

Sarcina de a creşte şi educa un minor nu este o sarcină uşoară şi nici o


sarcină care să poată fi îndeplinită întotdeauna şi în toate cazurile numai prin
mijloace de maximă blândeţe. Sunt situaţii când trebuie să se procedeze, dimpotrivă,
cu fermitate şi chiar cu severitate, luându-se împotriva minorului măsuri energice în
scopul de a-l corija şi determina la o conduită corespunzătoare.
De acea, legea permite părinţilor precum şi persoanei căreia i-a fost
încredinţat un minor spre creştere şi educare să recurgă la asemenea măsuri, dar cu
condiţia ca, prin luarea lor, să nu primejduiască sănătatea, dezvoltarea fizică şi
intelectuală sau morală a minorului. Dacă aceste limite impuse de lege sunt depăşite,
fapta prezintă pericol social şi constituie infracţiune. Astfel, sub denumirea" relele
tratamente aplicate minorului", legiuitorul a încriminat, în art. 306 c.p., punerea în
primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice,
intelectuale sau morale a minorului de către părinţi sau de orice persoană căreia
minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare.

Latura obiectivă.

Infracţiunea se realizează prin măsuri sau tratamente de orice fel care


pun în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului.
Expresia "măsuri sau tratamente de orice fel" este folosită de legiuitor pentru
indicarea generică a ansamblului de mijloace sau acte de conduită ce pot fi luate sau
aplicate faţă de minor.

Acestea pot consta în acte comisive (loviri,violenţe, etc.)sau în acte


omisive ( neasigurarea hranei, a îmbrăcămintei, a condiţiilor corespunzătoare de
locuit, etc.).Indiferent dacă constau în acte comisive sau în acte omisive, măsurile
sau tratamentele trebuie să pună în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală
sau morală a minorului. Dacă dezvoltarea minorului sub unul dintre aceste aspecte
nu este primejduită în mod grav, fapta nu constituie infracţiune, ci o încălcare de
drept civil. Instanţa de judecată va stabili, în fiecare caz, dacă cerinţa legii este sau
nu îndeplinită. Întrucât infracţiunea presupune numai primejduirea gravă a
dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, dacă fapta are ca urmare o
vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii se aplică regulile referitoare la
concursul de infracţiuni.

Infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului poate intra în


concurs şi cu alte infracţiuni ( de exemplu, lipsirea de libertate în mod ilegal).

Latura subiectivă.
Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.
Consumarea

Consumarea infracţiunii are loc în momentul când dezvoltarea fizică,


intelectuală sau morală a minorului este primejduită în mod grav prin măsurile luate
sau tratamentele ap licate acestuia. Dacă măsurile sau tratamente le se repetă, în baza
aceleaşi rezoluţii infracţionale, infracţiunea prezintă forma continuată de săvârşire.
Într-un asemenea caz, ea se epuizează când încetează respectivele măsuri sau
tratamente.

Infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului se poate


prezenta şi în formă de infracţiune de obicei atunci când, realizându-se printr-o
succesiune de acte, fiecare act în parte nu pune în primejdie gravă dezvoltarea fizică,
intelectuală sau morală a minorului, ci această urmare decurge din ansamblul actelor
săvârşite.

Sancţiunea

închisoarea de la 1 la 5 ani .

Art. 307 NERESPECTAREA MĂSURILOR PRIVIND ÎNCREDINTAREA MINORULUI.


Noţiune şi definiţie.

Codul Familiei cuprinde prevederi referitoare la încredinţarea


minorului unuia dintre părinţi, în caz de divorţ, precum şi dispoziţii referitoare la
încredinţarea acestuia unei terţe persoane, atunci când părinţii nu-i pot asigura o
creştere şi educare corespunzătoare. Preocupat să asigure o cât mai completă şin
eficientă ocrotire minorului, legiuitorul a prevăzut, în asemenea cazuri, posibilitatea
menţinerii legăturii acestuia cu părinţii sau părintele în îngrijirea cărora nu se mai
află. Fapta prin care un minor este îndepărtat în mod abuziv de un părinte sau de
ambii părinţi, fiind de natură să slăbească relaţiile de familie şi să primejduiască
creşterea şi educarea minorului, este o faptă care prezintă un pericol social şi care
este, din această cauză, incriminată. Astfel, constituie infracţiunea de nerespectarea
a măsurilor privind încredinţarea minorului, potrivit art. 307 alin.1 c.p., reţinerea de
către un părinte a copilului său minor, fără consimţământul celuilalt părinte sau al
persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul potrivit legii, dacă creşterea sau
educarea copilului ar fi primejduită. Potrivit art. 307 alin.2 c.p., infracţiunea constă
şi în fapta persoanei căreia 1 s-a încredinţat minorul prin hotărâre judecătorească
spre creştere şi educare de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre prăinţi să
aibă legături personale cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi sau de către
organul competent.

Latura obiectivă.

În cazul art.307 alin.1 c.p. infracţiune a se realizează prin acţiunea de


reţinere a minorului de către un părinte, iar în cazul art. 307alin.2 c.p. infracţiunea
se realizează prin acţiunea de împiedicare a oricăruia dintre părinţi de a avea
legături cu minorul. În primul caz, este vorba de un minor care a fost încredinţat
spre creştere şi educare unuia dintre părinţi. Acest minor, aflându-se temporar la
celălalt părinte sau la unul dintre părinţi, ca urmare a dreptului fiecărui părinte de a
avea legături cu copilul său, nu este lăsat să se întoarcă la părintele sau persoana
căreia i-a fost încredinţat potrivit legii. Reţinerea trebuie să se facă fără
consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul
şi în astfel de condiţii încât să fie primejduită creşterea şi educarea minorului.

Această reţinere nu trebuie confundată cu răpirea minorului.

În al doilea caz, este vorba de un minor care a fost încredinţat altei


persoane şi care este pus de această persoană în situaţia de a nu avea contacte
personale cu oricare dintre părinţii săi. Fapta nu constituie infracţiune atunci când
minorul refuză să ia contact cu părintele său, bineînţeles dacă acset refuz este
expresia voinţei sale libere şi nu rezultatul unor presiuni care au fost exercitate
asupra sa. Condiţiile în care minorul încredinţat altei persoane îşi păstrează
legăturile cu părinţii se stabilesc de părţi sau de către organul competent. Ca uramre,
acţiunea de împiedicare la care se referă textul trebuie să aibă loc în cadrul acestor
condiţii. Se mai cere ca fapta să fie săvârşită în mod repetat, adică de mai multe ori,
în aşa fel încât să rezulte că este vorba nu de ceva întâmplător, izolat, ci de o
tendinţă sistematică de a îndepărta pe minor de părinţii săi.

Latura subiectivă.

Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.


Consumarea
În cazul reţinerii, infracţiune a se consumă în momentul când această
reţinere începe să reprezinte o primejdie pentru creşterea şi educarea minorului. În
acest caz, infracţiunea se epuizează în momentul când încetează acţiunea de
reţinere. În cazul împiedicării, infracţiunea se consumă în momentul când acţiunea
se săvârşeşte în mod repetat.

Sancţiunea

este închisoarea de la o lună la 3 luni sau amendă. Acţiunea penală


se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală.