Sunteți pe pagina 1din 5

Relaţii dintre reprezentare si percepţie

Noţiunea de reprezentare se foloseşte pentru a exprima două relaţii psihice relativ


distincte – una care ţine de produs, cealaltă care ţine de proces*.
A) Reprezentarea este imaginea sau modelul informaţional intern, actualizat, al unor
obiecte, fenomene, evenimente, situaţii etc., care au fost percepute anterior şi care
în momentul dat pot lipsi din câmpul nostru senzorial.
B) Reprezentarea este procesul de producere şi utilizare mentală a imaginilor unor obiecte
în absenţa lor.Atât reprezentarea ca produs, cât şi reprezentarea ca proces au aceleaşi
surse: memoria de lungă durată şi imaginaţia. Memoria este cea care înmagazinează,
păstrează şi reactualizează informaţia <?>conturată iniţial în imaginile perceptive. Astfel,
încă înainte de dezvoltarea imaginaţiei, reprezentarea devine posibilă datorită fixării mai
mult sau mai puţin fidele şi durabile a conţinutului informaţional furnizat de percepţie.

Reprezentările propriu-zise devin o componentă stabilă şi cu pondere deosebită a


arhitectonicii activităţii noastre mintale. În psihologia clasică, li se atribuia chiar rolul central
în viaţă şi în activitatea psihică.
a) Gestaltismul dizolvă problema reprezentării în dinamica energetică a formelor.
Tensiunea lăsată, în câmpurile biofizice ale creierului, de percepţia unei situaţii induce o
dinamică specifică a transformărilor ulterioare de stări, la finele căreia se constituie o
formă, de data aceasta detaşată de acţiunea stimulului, susţinută din interior de anumite
tendinţe, montaje (atitudini), motivaţii. De exemplu, în cazul rezolvării problemelor,
fenomenul insight-ului, descris de către W. Köhler, are la bază tocmai transformarea
gestaltului perceptiv iniţial într-un gestalt de tip reprezentaţional (pe baza tensiunilor de
urmă produse de elementele câmpului stimulator extern).
b)Potrivit ipotezei cognitiviste, avansate de cercetătorii (H. Simon, N. Chomsky, M. Minsky
şi J. McCarthy), reprezentarea este parte integrantă a inteligenţei şi ea poate fi interpretată
ca procesare şi operare cu simboluri. Prin simbol, în acest caz, se înţelege un element sau
o mulţime de elemente care reprezintă ceea ce le este pus în corespondenţă. Existenţa
conştientizării relaţiei de corespondenţă face ca, atât procesul, cât şi produsul
reprezentaţional să se asocieze cu intenţionalitatea. Inteligent este considerat acel
comportament în care se realizează reprezentarea internă a lumii externe, într-un anume
fel (J. Searle, 1985, F.G. Varela, 1989), în măsura în care reprezentarea internă a situaţiei
externe este fidelă, comportamentul subiectului va fi adecvat, toate celelalte condiţii fiind
egale.
Ipoteza cognitivistă pretinde că singurul mod de a înţelege inteligenţa şi
intenţionalitatea este acela de a considera cogniţia ca acţiune pe bază de reprezentări, ce
posedă o realitate fizică sub formă de cod simbolic, într-un creier sau într-o maşină.
Din punct de vedere metodologic, este de importanţă principială relevarea repre-
zentării ca nivel calitativ distinct şi ireductibil în structurarea şi realizarea subsis-
temului cognitiv al omului. Rolul său trebuie abordat prin prisma raportului fenomenal,
accidental-esenţial şi particular-general (universal). Astfel, se va putea constata că
reprezentarea face posibilă (pentru prima dată în linie genetică) desprinderea omului de
câmpul senzorial imediat şi dobândirea unei relative independenţe şi libertăţi de
manifestare în plan mental intern.

Spre deosebire de percepţie, care ne furnizează informaţii numai <?> obiectele şi


fenomenele reale prezente, care acţionează în momentul dat asupra analizatorilor noştri,
reprezentarea ne oferă astfel informaţii şi în absenţa obiectului de referinţă.
Trecerea între percepţia propriu-zisă şi reprezentarea propriu-zisă o realizează :

*
- efectele de urmă ce constau în persistenţa, unui anumit interval de timp, a excitaţiei, pe
traseele nervoase după încetarea acţiunii stimulilor.
-imaginea consecutivă care este expresia efectului de urmă în planul recepţiei formelor sau
configuraţiilor. Cel mai clar, prezenţa acestei verigi psihice tranzitorii se manifestă în sfera
percepţiei vizuale.Când imaginile consecutive apar în culoarea originală a figurii-stimul, ele
se numesc pozitive; când culoarea lor este contrastantă cu culoarea de bază – iau
denumirea de negative. Mărimea figurii date în imaginea consecutivă este invers
proporţională cu distanţa dintre observator şi suprafaţa pe care este ea proiectată (legea lui
Emmert).
O poziţie distinctă pe continuumul imageriei o ocupă imaginile eidetice, care sunt
reînvieri de scurtă durată ale percepţiei, în absenţa obiectului. Asemenea reînvieri pot avea
loc în mod spontan sau ca acompaniament al unui flux ideatic intern Aşa cum au
demonstrat cercetările lui E. Jaensch şi ale lui W. Köhler şi W. Wallach, imaginile eidetice
au intensitatea, prospeţimea şi vivacitatea unei percepţii autentice. Ele apar întotdeauna în
culoarea de bază a obiectului-stimul şi nu se supun legii lui Emmert. Frecvenţa lor este
însă semnificativ mai mică decât cea a imaginilor imediate (care apar după o rapidă
percepţie a obiectului) şi a imaginilor consecutive.
Comparativ cu percepţia, reprezentarea permite o cunoaştere mai relevantă şi mai
obiectivă, ea oferindu-ne, de regulă, însuşiri mai importante şi mai semnificative ale
lucrurilor decât percepţia, permite închegarea şi desfăşurarea unei activităţi mentale
finaliste. Prin intermediul reprezentării, putem, să realizăm complexe proiecte şi pattern-uri
comportamental-acţionale: ne reprezentăm, fără dificultate, modul cum ne deplasăm de
acasă la serviciu, un joc de volei sau de baschet, modul de confecţionare a unui obiect etc.
în această asociativitate selectiv-discursivă rezidă o altă determinaţie calitativă a
reprezentării, care o face ireductibilă la percepţie. Formarea şi integrarea nivelului repre-
zentărilor nu se bazează numai pe selecţiile şi comprimările perceptive, ci reclamă parti-
ciparea unor operaţii de ordin logico-semantic. Informaţia pe care o conţin reprezentările
dobândeşte un grad mai înalt de generalitate şi de aplicabilitate (instrumentalitate) decât
informaţia furnizată de percepţii. Prin aceasta, reprezentarea se apropie mai mult de
noţiune decât percepţia.
Putem, aşadar, conchide că geneza reprezentării se circumscrie genezei funcţiei de
simbolizare şi comunicare. După Piaget, şi jocul simbolic în care un obiect oarecare şi un
gest simulator înlocuiesc sau simbolizează alte obiecte şi acţiuni, se poate constata că aici
imitaţia este amânată sau mijlocită prin schemă sau semn. Meyerson este primul care a
dezvoltat un asemenea punct de vedere, arătând că reprezentarea ca semn semistabil
infirmă părerile tradiţionale, potrivit cărora ea ar fi o simplă umbră a percepţiei.
Rezultă că reprezentarea are un dublu caracter: pe de o parte, este concretă, pe de alta –
semnificant (desemnează ceva).
„Se înţelege de la sine, scria J. Piaget, că la un anumit nivel de dezvoltare, se pot
reprezenta figurativ transformările, sau unele dintre ele, tot aşa de bine ca şi stările legate
prin aceste transformări, cele două aspecte ale cogniţiei – figurativ şi operativ – devenind
astfel complementare“ (1966, p. 135). Aceste două aspecte ale reprezentării sunt solidare
şi trec reciproc unul în celălalt: imaginile dobândesc valoare anticipativă datorită operaţiilor.
În genere, pornind de la acţiunile sensori-motorii şi până la operaţiile superioare, asistăm la
o structurare progresivă ce nu face apel decât la aspectul operativ al funcţiilor cognitive,
pentru că acesta domină treptat aspectul figurativ, fără a fi determinat de el.
Aceasta dovedeşte că reprezentarea este mai apropiată de concept decât de
percepţie. În dinamica lor, reprezentările sunt supuse transformărilor şi coordonărilor la
nivelurile preoperator, operator-concret şi operator-formal, dobândind progresiv calitatea de
elemente ale gândirii în etapele iniţiale chiar elemente dominante, iar la vârsta adultă
puncte de sprijin ale gândirii, oricât de evoluată şi abstractă ar ajunge ea.

Veriga cea mai importantă care face joncţiunea între reprezentare şi gândire o constituie
„conceptele figurale“. Acestea reflectă sub formă imagistică, intuitivă, determinaţiile spaţiale
ale lucrurilor şi se grupează în categoria figurilor geometrice. Definiţiei verbale a fiecărei
asemenea figuri îi corespunde o imagine mentală esenţializată – conceptul figural.
Formarea acestor concepte are un caracter procesual, stadial, desfăşurându-se în
paralel atât cu dezvoltarea limbajului, cât şi cu dezvoltarea schemelor operatorii ale
intelectului.
E. Fishbein a demonstrat existenţa a trei faze în evoluţia reprezentării formelor:
a) reprezentarea substanţializată
b) reprezentarea grafică
c) reprezentarea conceptualizată
Semnul general al evoluţiei reprezentaţionale constă în subordonarea treptată a imaginii
spaţiale intuitive faţă de normele şi criteriile conceptuale.
Conceptele figurale formează cea mai mare parte a conţinuturilor informaţional-operatorii
ale gândirii, specifice domeniilor geometriei şl tehnicii.
Reprezentările pe care le generează această sferă a vieţii psihice se împart în două
clase principale:
- direct-designative, realiste sau concordante aduc în conştiinţă imaginea obiectului real al
dorinţei sau trebuinţei, devenind o componentă a planului acţiunii specifice de satisfacere.
- indirect-designative, simbolice (deghizante), nonconcordante aduc la suprafaţă imagini
cu semnificaţie indirectă, metamorfozată, simbolică, ele reflectând dorinţe şi trebuinţe
refulate.

Pornind de la poziţia pe care o ocupă în arhitectura generală a subsistemului cognitiv,


proprietăţile sunt: a) intensitatea; b) stabilitatea; c) gradul de completitudine; d) gradul de
relevanţă; e)gradul de generalitate; f) caracterul legăturii designative.
a. Intensitatea exprimă forţa sau pregnanţa imaginii, care se evidenţiază în vivacitate,
prospeţime, claritatea liniilor de contur şi contrastul figură-fond. În plan neurofiziologic,
intensitatea reprezentării este condiţionată de gradul de conservare, în memoria de lungă
durată, a urmei percepţiei anterioare şi de activarea reţelei neuronale care pune în
circulaţie conţinutul informaţional corespunzător.
b. Stabilitatea defineşte durata menţinerii în câmpul clar al conştiinţei a unor reprezentări
reactualizate sau generale în momentul dat de imaginaţie. Spre deosebire de percepţie,
care durează cât timp obiectul se menţine în câmpul senzorial şi continuă să acţioneze
asupra văzului, auzului sau a altor simţuri, reprezentarea are o durată relativ scurtă.
În plan diferenţial-comparativ, se poate însă constata că durata unei reprezentări variază
semnificativ funcţie de următoarele condiţii: intensitatea; semnificaţia obiectului; gradul de
familiaritate; modul de producere); raportul mobilitate-inerţie; raportul intuitiv; locul şi rolul
reprezentării; capacitatea de autoreglare voluntară.
c. Gradul de completitudine exprimă volumul general de informaţie pe care-l cuprinde
reprezentarea şi acesta depinde de numărul elementelor şi însuşirilor care se reţin. Ca
regulă generală, reprezentarea are un grad de completitudine mai mic decât percepţia, ea
fiind o reflectare selectivă şi schematică a realităţii.
Valoarea gradului de completitudine este condiţionată de tipul dominant de memorie, fiind
mai mare la persoanele la care predomină memoria intuitiv-imagistică asupra celei verbal-
abstracte, şi de familiaritatea obiectului reflectat.
d. Gradul de relevanţă - se referă la semnificaţia informaţiilor sau a însuşirilor şi notelor pe
care le conţine imaginea. Cu cât reprezentarea asigură o descriere mai completă şi mai în
profunzime a obiectului, cu atât ea va avea un grad de relevanţă mai înalt, şi invers.
Reprezentarea posedă un grad de relevanţă mai ridicat decât percepţia ca nivel calitativ
superior în raport cu percepţia, ea reflectă, de regulă, însuşiri şi proprietăţi semnificative,
definitorii pentru obiect.
e. Gradul de generalitate este dimensiunea care deosebeşte şi distanţează cel mai mult
reprezentarea de percepţie. El rezidă în aceea că imaginea-reprezentare selectează şi
reflectă însuşirile repetabile şi comune ale obiectelor subsumând un număr de cazuri
individuale asemănătoare.
Gradul de generalitate al unei reprezentări este determinat de diversitatea situaţiilor şi de
numărul cazurilor individuale întâlnite în experienţa perceptivă anterioară a subiectului.
Aceasta conferă procesului de reprezentare o finalitate cognitivă proprie şi o coerenţă
logică specifică, ambele caracteristici fiind integrate diferitelor programe şi planuri concrete
de acţiune.
f. Caracterul legăturii designative- Legătura designativă se referă la modul în care se
stabileşte corespondenţa semantică între ceea ce numim model informaţional intern
(imagine, schemă, simbol) şi realitatea obiectivă externă. Ea se poate realiza în două for-
me: directă sau nemijlocită şi indirectă sau mijlocită.
- forma directă presupune stabilirea unui circuit informaţional direct (actual) între subiect şi
obiect: obiectul este prezent şi el acţionează asupra aparatelor senzoriale ale subiectului
determinând elaborarea imaginii; imaginea astfel constituită este proiectată asupra
obiectului, făcând posibilă, pe de o parte, conştientizarea prezenţei lui fizice, iar pe de altă
parte, diferenţierea şi identificarea lui în situaţia dată.
- forma indirecta proprie reprezentării şi, într-un grad şi mai înalt, gândirii. Ea constă dintr-
un ansamblu de transformări aplicate nu direct obiectului real, ci imaginii lui perceptive, aşa
cum s-a fixat şi s-a păstrat ea în memoria subiectului.

Principalele criterii după care se diferenţiază tipurile de reprezentări sunt:


a) modalitatea senzorială dominantă în structurarea conţinutului informaţional- ce pune în
evidenţă clasele reprezentărilor vizuale, tactile, kinestezice (ale mişcării propriului corp),
auditive, olfactive, gustative.
b) domeniile de referinţă cognitivă-unde distingem: reprezentări ştiinţifice (în matematică,
biologie, geografie, fizică, istorie etc.), reprezentări tehnice (mecanisme, componente,
agregate mecanice) reprezentări artistice (literare, plastice, muzicale), reprezentări
religioase (legate de divinitate, de viaţa de dincolo, de ritualuri etc.).
c) gradul de generalitate- permite diferenţierea reprezentărilor după sfera de cuprindere,
relevându-se astfel reprezentări individuale, reprezentări de specie, reprezentări de gen
(clasă).
d) gradul de complexitate - permite identificarea reprezentărilor simple (un singur obiect
sau o singură însuşire) şi complexe (mai multe dimensiuni sau mai multe obiecte).
e) sursa generativă - conduce la delimitarea a două tipuri mari de reprezentări: ale
memoriei şi ale imaginaţiei.
f) modul de generare (producere) - ne relevă existenţa, de asemenea, a două clase de
reprezentări: intenţionate sau voluntare şi neintenţionate sau involuntare.
g) dimensiunea static-dinamic - pune în evidenţă existenţa a două categorii de reprezentări:
„statice“ şi „dinamice“. Reprezentările statice ne redau obiectul sau figura într-o singură
poziţie sau ipostază; cele dinamice ne redau obiectul (figura) într-o succesiune de poziţii şi
stări posibile.).
Fiecare din tipurile menţionate de reprezentări îşi are importanţa sa informaţional-
cognitivă şi rolul său în reglarea comportamentului.

Orice activitate şi comportament în plan extern are o mediere psihică internă, se


realizează, treptat şi stadial, atât sub aspect modal (motivaţional, afectiv, cognitiv, voliţional
etc.), cât şi intramodal. Cât priveşte acest din urmă aspect, în interiorul modalităţii
cognitive, medierea începe cu senzaţia.
Reprezentarea constituie un nivel sau un stadiu mai înalt al medierii cognitive a
comportamentului decât senzaţia şi percepţia. Spre deosebire de medierea secvenţială
asigurată de senzaţie şi percepţie, medierea pe care o realizează reprezentarea devine
deja discursivă a reversibilă, ceea ce permite intervenţia reglatoare permanentă a imaginii
în planul de desfăşurare a comportamentului. Reprezentarea ne permite să ne
formăm o „imagine“ despre rezultatul posibil al acţiunii pe care dorim s-o întreprindem, iar
pe de ală parte, să schiţăm planul sau programul unei acţiuni şi să efectuăm în minte
acţiunea dată înainte de a o realiza în plan extern. În acest caz, iese în evidenţă cu
pregnanţă latura activ-operatorie a reprezentării ca proces.
Reprezentarea ocupă în schema activităţii atât poziţia de premisă, care fundamentează
informaţional fiecare acţiune şi mişcare, cât şi de reper de finalizare, direcţionând
desfăşurarea acţiunii de la rezultate secvenţial-parţiale către rezultatul final. Imaginea-
reprezentare se include apoi şi ca verigă de control (feed-back sau feed-before), graţie
căreia acţiunea se reglează în aşa fel, încât să ajungă la rezultatul aşteptat.
Funcţia reglatoare a reprezentării se realizează prin intermediul unei serii întregi de
operaţii de comparare, analiză, evaluare şi selecţie, prin permanent apel la fondul
experienţei anterioare.
Procesul reprezentării se organizează astfel după scheme logice de prelucrare-
integrare a informaţiei furnizate de memorie şi care, treptat, în ontogeneză, intră sub
controlul gândirii.
Îndeplinind acest rol reglator finalist în organizarea şi desfăşurarea activităţii şi
comportamentului, reprezentarea este, la rândul ei, legată genetic de acestea şi-şi are
punctele de sprijin şi de control (verificare) în ele.