Sunteți pe pagina 1din 4

RECENZIE

dupa
Individualismul metodologic si economia de piata
Ludwig L. Lachmann

De origine german, Ludwig L. Lachmann a avut numeroase scrieri in domeniul economic,


adoptand o perspectiva “austriaca”. Acesta a facut numeroase referiri la teoria capitalului si
importanta anticiparilor.
In decursul timpului s-au schimbat nenumarate pareri despre teoria economica,
ajungandu-se ca astazi aceasta sa faca intotdeauna referinta la o “concurenta perfecta”. Astazi,
aceasta a ajuns sa se sprijine extrem de mult pe ideea de echilibru, incat semnificatia concluziilor
sale pentru lumea reala este mai mult decat indoielnica. Nu putem vorbi despre un “echilibru” in
industrie dar, cu atat mai putin putem vorbi despre un “echilibru economic” fara a ne apropia
extrem de mult de absurd. Avand in vedere acestea, marii economisti au incercat sa raspunda la
intrebarea primordiala care doreste o alternativa in cazul respingerii ideii de echilibru general al
sistemului economic. Mises si Hayek au spus ca piata este un proces de continua schimbare, nu o
stare de repaus, iar aceasta schimbare se datoreaza aparitiei neasteptate a unui amalgam de
fenomene precum si incoerenta planurilor umane facute sub acest aspect.
Daca vrem sa explicam natura fortelor ce pun in miscare procesul de piata, trebuie sa
explicam natura relatiei dintre actiunea orientata spre viitor si planurile incare este incorporata o
imagine mintala a viitorului.
In metodologia stiintelor sociale se face adesea referire la “individualismul metodologic”
si “metoda compozitiva”. Cel dintai, este o metoda ce explica actiunea umana prin prisma unor
planuri concepute inainte ca actiuneasa fie efectiv intrespinsa. Optiunea de la aceasta metoda se
bazeaza deopotriva pe o ratiune pozitiva cat si pe una negativa. Cea pozitiva spune ca in studiul
actiunii umane suntem in masura sa realizam ceva ce va ramane intotdeauna dincolo de orizontul
stiintelor naturii, si anume ca facem inteligibile evenimentele explicandu-le cu referire la
planurile ce calauzesc actiunea. Cea negativa, ne spune ca un eveniment proiectata sa se produca
intr-o anumita situatie nu poate fi considerat aleatoriu.
Metoda care explica actiunea umana raportandu-se la planuri realizate prin acte mintale si
care leaga un viitor imaginat de un prezent activ are doua aspecte: unul prospectiv si unul
retrospectiv. Aspectul prospectiv este cuprins in “metoda compozitiva” a lui Hayek. Primul pas in
aceasta metoda este reprezentat de planurile indivizilor; daca planuri intocmite de diferiti indivizi
sunt compatibile intre ele atunci exista conditii pentru succes, exista un echilibru general dar care,
evident nu poate exista efectiv in realitate. Daca aceste planuri sunt insa incompatibile, ele vor
genera noi schimbari sau vor fi revizuite.
Doua elemente notabile ale economiei de piata sunt Bursa si dependenta aparenta a
cantitatilor produse si a preturilor platite de modul cum este distribuita bogatia. Fara a exagera,
putem spune ca fara Bursa nu exista economie de piata. Principala functie a Bursei este de a servi
drept canal prin care curg economiile inainte de a se transforma in adaosuri la stocul de capital.
Bursa consta dintro serie de piete de active, adica de viitoare fluxuri de beneficii. Pe fiecare
dintre aceste piete cererea si oferta se egaleaza in fiecare zi. Cererea si oferta reflecta anticiparile
divergente ale cumparatorilor si vanzatorilor cu privire la beneficiile viitoare. Tranzactiile au loc
intre cei ale caror anticipari se abat de la pretul de piata curent. Putem spune ca pretul de
echilibru pe o piata de active reflecta “balanta anticiparilor”. Facand referire la cea de-a doua
trasatura aa economiei de piata, putem spune ca distributia bogatiilor concretizata in active este in
fiecare moment rezultatul cumulativ al procesului de piata din trecut.

Paradigme si programe de cercetare in istoria stiintei economice


Mark Blaug

Profesorul Mark Blaug este cel mai bine cunoscut pentru studiile sale de istorie a gandirii
economice, in special prin cartea sa devenita clasica Economic Theory in Retrospect ( Teoria
Economica in Retrospectiva), dar este si autorul lucrarii The Methodology of Economics. Or
How Economists Explain (Metodologia Stiintei Economice. Sau Cum Explica Economistii).
Noul val de economisti, veniti dupa generatia saizecistilor este reprezentat de
“paradigmele” lui Kuhn, care a condus la numeroase controverse in stiinta economica.
Problema principala pe care si-a pus-o Popper in “Logica cercetarii” a fost aceea de a gasi
o regula de demarcatie pur logica pentru distingerea stiintei de non-stiinta. In general, Popper
dezaproba tendinta de imunizare a teoriilor fata de critica si pledeaza pentru cutezanta in
formularea de predictii falsificabile, dublata de disponibilitatea si chiar dorinta vie de a abandona
acele teorii care n-au rezistat eforturilor de a le infirma. Metodologia sa este prin urmare una
normativa, “agresiva” si nu “defensiva”. “Stiinta normala” sau activitatea de rezolvare a
problemelor in contextul unui cadru teoretic acceptat constituie, in viziunea lui Kuhn, regula, iar
“stiinta revolutionara” sau rasturneare unei “paradigme“ printr-o alta, ca urmare a unor infirmari
repetate si a acumularii de anomalii, constituie exceptia in istoria stiintei.Elementul distinctiv al
metodologiei lui Kuhn, nu este conceptul de “paradigma”, ci cel de “revolutii stiintifice” ca
rupturi radicale in dezvoltarea stiintei, si indeosebi ideea lipsei totale de comunicare in perioadele
de “crize revolutionare”. Principalele piese ale argumentarii kuhniene sunt: practicantii “stiintei
normale” alcatuiesc un “colegiu indivizibil” in sensul ca au pareri concordante atat cu parere la
“puzzle”-urile care se cer rezolvate, cat si la forma generala pe care o va imbraca solutia lor; in
plus, numai judecata colegilor este considerata relevanta.
Lakatos face un compromis intre “metodologia agresiva” a lui Popper si cea “defensiva” a
lui Kuhn, pastrandu-se totusi mai aproape de mentalitatea lui Popper. Lakatos incepe prin a arata
ca nu trebuie luae ca obiecte de evaluat teoriile stiintifice individuale, ci manunchiurile de teorii
interconectate sau programele de cercetare stiintifica. El face o distinctie intre “modificari
progresive” si “degenerative”; o strategie de cercetare este numita “teoretic progresiva” daca
formularile succesive ale programului de cercetare stiintifica cuprind un plus de continut empiric
fata de predecesoarele ei, adica permit predictii de fapte noi, si “empiric progresiva” daca acest
plus de continut este “coroborat”. In schimb, daca programul se caracterizeaza printr-o nesfarsita
adaugare de ajustari “ad-hoc” ce sunt simple acomodari la faptele noi cunoscute intre timp, el
este caracterizat ca fiind “degenerativ”.
Programul de cercetare keynesian introduce in primul rand tendinta de a lucra cu
agregate, ab chiar de a reduce intreaga economie la trei piete legate intre ele: piata bunurilor, a
titlurilor de valoare si a muncii; in al doilea rand, de a se concentra asupra analizelor pe termen
scurt, limitandu-se in analiza pe termen lung; iar in al treilea rand, de a arunca intreaga greutate a
adaptarilor la conditiile economice schimbatoare, nu pe preturi ci pe cantitati (productie).
Echilibrul economiei ca intreg era aici vazut ca un “echilibru in conditiile subutilizarii fortei de
munca”, care schimba profund “miezul tare” al teoriei economice a secolului al XIX-lea. Pe de
alta parte, acest program facea si predictii despre fapte familiare, fiind astfel un program de
cercetare “progresiv” in sensul lui Lakatos.
Problema crizei din anii ’30 a pus la incercare toti marii economisti din acea perioada si
totodata si ideile adanc implementate in gandirea economica de catre ideologiile construite in
decursul secolelor trecute. Aceasta situatie a pus in controversa numerosi economisti englezi,
americani si nu numai care fie au fost de partea ideologie keynesiene fie nu. Majoritatea
economistilor, cel putin din tarile anglofone, erau de aceeasi parere in privinta masurilor practice
pentru depasirea crizei dar erau total dezbinati in privinta teoriei ce statea in spatele acestor
concluzii politice.
Blaug subliniaza ideea ca principala slabiciune a stiintei economice actuale rezida tocmai
din lipsa de preocupare pentru construirea de teorii din care sa poata fi derivate consecinte
infirmabile fara echivoc. In loc de a incerca sa infirme predictii testabile, economistii isi
cheltuiesc mare parte din timp pentru a arata ca lumea reala concorda cu predictiile lor, inlocuind
astfel falsificarea, care este dificila, prin confirmare, care este usoara.
Miza principalaa disputei dintre scoala de la Cambridge-Marea Britanie, si cea de la
Cambridge- SUA, nu este modul cum trebuie masurat capitalul, ci daca economiile banesti
determina investitiile sau investitiile determina economisirile de bani. In privinta teoriei
economice a bunastarii, metodologia lui Lakatos este neputincioasa, deoarece in stiintele fizice
nu exist animic care sa corespunda teoriilor ce deduc natura unui optim social din anumite
judecati de valoare fundamentale.
Programul de cercetare al lui Lakatos ne spune in fond, ca oamenii de stiinta sunt rationali
si accepta sau resping ideile pentru bune ratiuni intelectuale, singura problema fiind de a
determina care sunt acestea. Programul se bazeaza pe o examinare a eforturilor facute pentru
testarea teoriilor si urmareste modul in care falsificarile sunt tratate in cadrul programului. De
asemenea, cauta sa determine standardele dupa care aderentii unui program cauta sa-I judece pe
predecesorii lor si dupa care spera sa fie judecati de urmasii lor; adica analizeaza luarile lor
metodologice de pozitie. In final, scoate in evidenta noile fapte ce sunt descoperite in cursul
programului. Majoritatea oamenilor de stiinta se alatura programelor decercetare care au
“continut empiric suplimentar” si parasesc programele lipsite de aceasta caracteristica. Aceasta
este “istoria interna” iar orice alta ratiune dea se alatura unei tabere si nu alteia poarta denumirea
de “istorie externa”.