Sunteți pe pagina 1din 37

ETNOGENEZA ROMANEASCA

Argumente ce sustin teoria continuitii


"Statul dac pierise i pe ruinele lui s se nale unul roman. Dac ns elementul nou care venea
s se altoiasc pe vechea stirpe tracic din
poalele munilor Carpai era superior
acesteia n cultur i inteligen, n caracter nu putea s o ntreac, nct rdcina poporului
romn e prins n pturile istorice prin dou vie tot att de enrgice, de tainice i pline de
virtute. S nu ne fie dedci sil, dac i sngele dacilor se va gsi amestecat n naionalitaea
noastr"
A.D. Xenopol-Istoria romnilor din Dacia Traian
"Limba romn este limba latin vrbit nentrerupt n partea oriental a Imperiului Roman,
cuprinznd provinciile dunrene romanizate (Dacia, Pannonia de Sud, Dardania, Moesia
Superioar i Inferioar) din momentul ptrunderii limbii latine n aceste provincii i pn n
zilele noastre [...] Aceast limb a suferit ns transformri nencetate, att prin evoluia ei
normal, ct i prin influena exercitat de limbile cu care a venit n contact."
Al. Rosetti-Istoria limbii romne
"[...] neputnd scpa dinaintea romanilor, ei [dacii] n de ei se omorr"
Petru Maior-Istoria romnilor i a mai multor neamuri
"[...] foarte muli lcuitori au adus n Dachia din toat lumea romanilor, dar mai ales din Roma
i din Italia [...]."
Gheorghe incai-Hronica romnilor i a mai multor neamuri
"Misiunea noastr, a romnilor, n arheologie, este mai cu seam s definim ce au fost dacii?
care a fost ncecputul lor? care au fost credinele lor? n ce grad de civilizaie ajunser ei cnd
i-au cotropit romanii i le-au luat ara? ce au adoptat de la romani i ce au adoptat romanii de
la dnii?"
Cezar Boliac-Despre daci
"Dac, dup aa-zisa teorie a lui Roesler, romnii ar fi venit abia n secolul al XIII-lea din
Peninsula Balcanic, cum se face c numele dee localiti i de ruri nu le-au luat de la unguri,
[...] ci de la slaci?"
E. Petrovici- Dovezile filologice ale continuitii
"I-a trecut cuiva prin minte s nege sau s conteste continuitatea poporului francez din Galia, a
celui Spaniol i portughez n Peninsula Iberic sau a celui italian n Italia? A admis oare vreun
istoric c galo-romanii i-au prsit locuinele plecnd din Galia, peste Alpi sau peste Pirinei,
pentru a se ntoarce mai trziu, dup secole, ndrt acas? Sau ca spaniolii au trecut
strmtoarea Gibraltar, n Africa, pentru a reveni, dup sute dee ani, n vechiul teritoriu? Simpla
formulare a unor asemenea ntrebri arat lipsa lor de etemei, totala lor inaintate"
Canstantin C. Giurescu-Formarea poporului romn i a limbii romne
"Insistena deosebit asupra formrii poporului particularizeaz istoriografia i contiina
istoric romneasc. Chestiunea este ns dublat i amplificat prin ntrebarea privitoare la
spaiile formrii poporului romn i a limbii romne. Aici se nscrie faimoasa chestiune a
continuitii care, ataat etnogenezei, a contribuit la crearea unei idei adevrate obsesii
naionale, ntriinut prin jocul ideeologic i politic. Problema continuitii nu este de altfel
deect manifestarea extrem a unei nelmuriri mai generale privind inserarea geografic a
nceputurilor poporului romn. Ne aflm, din nou, n faa unei situaii particulare n
istoriografia european. Potrivit multiplelor teze divergente romneti i strine, romnii s-ar fi
format sau pe teritoriul corespunnztor Romniei modeerne, sau ntr-o zon limitat a acestui
spaiu, chiar foarte limitat, n unele variante, sau ntr-o regiune depind cu mult extinderea
actual a poporului romn, pn la cuprinderea unei bune pri din Europa central i sud-
estic, sau, n sfrit, undeva la sud ded Dunre [...]."
Lucian Boia- Istorie i mit n contiina romneasc

Teoria imigraionist susine c poporul romn nu s-a format n ara sa de azi, ci a venit aici din
alt parte. Ea a fost formulat entru a servi interesele politice reacionare ale stpnitorulor
strini, care cutau astfel s-i justifice preteniile de dominaie asupra Transilvaniei.
Semnificativ, teoriile imigraioniste apar n secolul al XVIII-lea n legtur cu nceputurile
micrii de emancipare naional a romnilor. despre autorii acestei teorii, cel ami cunoscut a
fost austriacul Robert Roesler (a doua jumtate a secolului XIX): de aici i numele de teorie
roeslerian.
Partizanii teoriei roesleriene se nverunau s "demonstreze" originea sud-dunrean a poporului
romn. Ei susineau fie c populaia dacic a fost complet exterminat, fie c romanizarea dacilor
nu s-a putut petrece n 165 de ani de stpnire a Romei pe aceste meleaguri, timpul fiind, dup
prearea lor pre scurt, iar dacii rmai n vi, trind izolai de colonitii romani. Afirmnd,
totodat, c Dacia a rmas pustie la retragerea aurelian i invocnd asemnarea unor cuvinte din
limba romn i albanez, adepii teoriei lui Roesler trgeau concluzia greit c poporul romn
s-ar fi format la sud de Dunre, undeva n centrul sau vestul Peninsulei Balcanice, de unde apoi
ar fi trecut n stnga fluviului, iar de aici ar fi ptruns n Ardeal, prin secolele IX-XIII.
Netemeinicia teoriei roesleriene este demonstrat de numeroasele dovezi ale continuitii dacice
sub stpnirea roman, ct i cele ale dinuirii unei populaii daco-romane n fosta provincie. De
asemenea, analiza diverselor elemente ale limbii romne arat c aceasta nu s-a putut forma n
nici un caz n Peninsula Balcanic.
Nici un izvor nu atest o stabilire masiv a populaiei Daciei romane n sudul Dunrii la anul
271 . Hr., dup cum nici atestarea unei migraii romneti de la sud spre nord n veacurile
urmtoare. de altmineri, Roesler i adepii lui nu au fost niciodat n stare s explice (i nici nu se
poate explica!) prin ce miracol un popor nou format - romnii - s-a aezat, venind din sudul
Dunrii, exact n inuturile locuite de strmoii si daci i romani la nord de fluviu.

Editura Academiei RSR, 1980



Sunt una i aceeai populaie, considerat de lumea antic ramura nordic a marelui neam al tracilor, care
locuia pe actualul teritoriu al Romniei.

Denumirea de gei, folosit cu predilecie de scriitorii greci, desemneaz n ansamblu
populaia geto-dacilor, dar are n vedere mai ales triburile i uniunile de triburi de pe malurile
Istrului, de la Carpai i pn la Balcani. Cealalt denumire, de daci, preferat de autorii latini, se
refer la populaia din regiunile intracarpatice i de vest ale Daciei.
Vorbind despre marea expediie a lui Darius mpotriva sciilor, Herodot (Istorii, IV, 90-94) spune
c regele perilor, nainte de a ajunge la Istru, "birui mai nti pe gei". Acetia se cred nemuritori
i sunt cei mai viteji i mai drepi dintre traci. Pentru aceeasi perioad se mai ntlnesc unei tiri
succinte i generale la Hecateu, Sofocle i Tucidide (Istoirii, II, 96, 1 ). Izvoarele i pomenesc
mai frecvent pe geto-daci ncepnd cu a doua jumtate a sec. IV .Ch. Istoricul roman Trogus
Pompeius (la Iustin, Istoria lui Filip, IX, 2) vorbete de un rex histrianorum, probabil un
conductor al geilor de la Dunrea de Jos. n anul 335 .e.n., Alexandru cel Mare, dup cum ne
povestete istoricul grec Adrian (Expediia lui Alexandru, I,5), ajungnd la Dunre, ntmpin
rezistenta geilor din stnga fluviului. O puternic for getic avea s distrug armata
macedonean i pe comandantul ei Zopyrion n anul 326 .e.n., undeva n zona gurilor Dunrii, la
ntoarcerea acesteia din expediia contra sciilor (Trogus Pompeius, la Iustin: Istoria lui Filip,
XII, 2,16 i Curtius Rufus, Istoria lui Alexandru cel Mare, X, 1, 44).
Pe la 300 .Ch. i ntlnim pe geii din cmpia muntean unii ntr-o mare i puternic uniune de
triburi. Scriitorul antic Diodor din Sicilia (Biblioteca istoric, XXI, 11,12), relateaz c geii
condui de regele Dromichete reuesc s nfrng cele dou expediii ale lui Lysimach,
ntreprinse la nord de Dunre i s fac prizonieri, mai nti pe Agatocles, fiul acestuia, apoi pe
nsui Lysimach, regele Traciei, care este dus n cetatea Helis, reedina cpeteniei gete, situat
undeva n cmpia Dunrii.
Plin de nelepciune i mrinimie, Dromichete cru viaa lui Lysimach, dup ce mai nainte l-a
ncrcat de daruri pe fiul acestuia, i-l elibereaz din captivitate. El primete n schimb prietenia
regelui trac, teritoriile ocupate i chiar pe fiica acestuia de sotie.
Pentru a doua jumtate a sec. III i nceputul sec. II .Ch., dou documente epigrafice
descoperite la Histria, atest prezena la Dunrea de Jos, mai precis prin prile de sud ale
Moldovei i nord-estului Munteniei, a doi regi (basilei) de origine getic, pe nume Zalmodegikos
i Rhemaxos. Aproximativ n aceeai vreme, dup cum spune Trogus Popmpius (la Iustin, Istoria
lui Filip, XXXII, 3, 16), regele geto-dac Oroles, ce stpnea prin prile Moldovei, poate i n
estul Transilvaniei, pedepsete pe supuii si, pentru motivul c nu au luptat cu succes mpotriva
bastarnilor (neam germanic). De la acelai scriitor antic mai aflm c puterea dacilor crete pe
vremea regelui Robobostes.
Secolele I .Ch. nseamn, pe plan economic, politic i cultural, apogeul puterii geto-dacilor.
Aceast perioad este dominat de cei doi mari regi ai Daciei, Burebista i Decebal. Primul care
domnete aproximativ ntre anii 80-44 .e.n. este denumit ntr-o inscripie greceasc din
Dionysopolis (Balcic) "cel dinti i cel mai puternic dintre toi regii care au domnit vreodat
peste Tracia".
Din informaiile scriitorilor antici (Geografia, VII, 3, 11) - contemporan cu marele rege dac -
i Iordanes (Getica) rezult c Burebista a realizat unificarea triburilor geto-dace ajutat de marele
preot Deceneu. n jurul anului 60 .Ch., el distruge puterea celilor boii, pn n Slovacia, apoi
cucerete oraele greceti de pe coasta de vest i de nord a Mrii Negre, de la Apollonia i pn
la Olbia. ntr-un timp relativ scurt, cuprins aproximativ ntre anii 60-48 .e.n., Burebista reuete
s ntemeieze un mare regat, care se ntindea spre vest i nord-vest pn la Dunrea de Mijloc i
Morava spre nord pn la Carpaii Pduroi i spre est pn la Nistru i Marea Neagr, iar spre
sud, peste Dobrogea pn la Balcani. Stpn pe o Dacie mare i puternic, Burebista intervine n
politica Romei, lund partea lui Pompei n disputa acestuia cu Cezar. Toate acestea sunt
confirmate de relatrile lui Strabon: "Ajungnd n fruntea neamului su, getul Burebista l-a
nlat att de mult prin exerciii, abinere de la vin i ascultare fat de porunci nct n civa ani
a fcut un stat puternic i a supus geilor cea mai mare parte din populaiile vecine. Ba, nc a
ajuns s fie temut i de romani". Dup dispariia de pe arena politic a marelui rege geto-dac, pe
la mijlocul celui de-al aselea deceniu al sec. I .Ch. (45-44), izvoarele literare menioneaz o
serie de regi geto-daci, printre care se remarc Scorilo, Dicomes, Cotiso, Comosicus, Diuras,
Diurpaneus i, n Dobrogea, Roles, Dapyx i Zyraxes.
O alt figur proeminent a geto-dacilor, marele Decebal, care va reface unitatea Daciei, este
prezentat de Dio Cassius (Istoria roman, LXVII,6,1) ca un rege priceput n ale rzboiului,
iscusit la fapt, meter n a ntinde curse i viteaz n lupt.
Decebal, ultimul rege al Daciei libere, se remarc n mod deosebit prin rzboaiele purtate
mpotriva romanilor, primele confruntri avnd loc n timpul mpratului Domiian. Rzboaiele
daco-romane din anii 101-102 i 105-106, soldate cu nfrngerea i supunerea geto-dacilor, au
nsemnat i sfritul lui Decebal, ara fiind transformat n provincie roman. n toiul luptelor cu
romanii, ca i de-a lungul ntregii sale existene, Decebal s-a dovedit un mare conductor,
priceput i abil n arta rzboiului i n politic, rmnnd un exemplu mre de druire total
pentru binele i libertatea neamului su.
O imagine mai complet a ceea ce a nsemnat istoria i civilizaia geto-dacilor n cadrul lumii
antice rezult din cercetrile arheologice. Gratie acestor investigaii se cunosc acum numeroase
aezri i ceti geto-dacice. Situate pe terasele rurilor, pe boturi de dealuri i coline
subcarpatice, cele mai multe aezri apar ca centre ntrite, prevzute cu anuri i valuri de
aprare i cu pante abrupte. Uneori valurile sunt ntrite cu ziduri de piatr (Cotnari-Moldova),
alteori cu brne i vlturi de chirpici ars (Popeti-Ilfov, Orbeasca de Sus - Teleorman,
Mrgariteti i Morungeav-Olt). Printre acestea au fost identificate i unele din davaele lui
Ptolomeu: Piroboridava-Poiana, Tamasidava-Rctu i Zargidava-Brad (Moldova), Argedava-
Popeti (Muntenia), Buridava-Ocnia (Oltenia) i Ziridava-Pecica (Banat).
De la Burebista la Decebal geto-dacii au ridicat, n zonele de dealuri subcarpatice i pe coline
de munte, ceti cu ziduri durate n piatr dup moda greceasc. Asemenea ceti au fost
identificate i cercetate n munii din zona Ortiei, la Grditea Muncelului, unde se afla
Sarmizegetusa, capitala Daciei, Costeti, Blidaru i Piatra Roie, la care se adaug Piatra Craivii
(jud.Alba), Bnia la vest de bazinul Jiului, Tilisca (Sibiu), Polovragi (Oltenia) i Btca Doamnei
(Piatra Neam). n multe din aceste ceti s-au ridicat, pe lng locuine i ateliere, sanctuare
mree asemntoare templelor antice greco-romane.
Cultura geto-dacilor, corespunztoare celei de-a doua vrste a fierului (epoca Latene),
cunoate o evoluie n timp ce poate fi urmrit ncepnd cu a doua jumtate a sec.V .Ch..
Avnd ca fond principal tradiiile i motenirile locale anterioare, ea s-a constituit cu contribuia
i a unor elemente de influen greceasc i celtic. ntre sec. III .Ch. i sec. I e.n., cultura geto-
dacilor se generalizeaz, devenind unitar pentru ntreaga Dacie. Dintre componentele culturii
geto-dacice, ceramica este elementul cel mai rspndit i cel mai caracteristic.
Geto-dacii au utilizat ceramica lucrat att cu mna, ct i cu roata. Geii din zona Dunrii se
dovedesc a fi meteri pricepui n prelucrarea argintului i n realizarea unor adevrate opere de
art. Tezaurele de obiecte de argint, uneori aurite, descoperite la Agighiol (Dobrogea), Peretu,
Gvanu (Muntenia),Craiova (Oltenia), alctuite din coifuri, vase, piese de harnaament etc., se
remarc prin execuia tehnic i prin ornamentaia lor deosebit. n sec. I. .Ch., geto-dacii
dovedesc o art deosebit n confecionarea unor obiecte de podoab i vase-cupe lucrate ntr-un
stil propriu, cum sunt cupele ornamentate, lnioare, fibule, brri i alte podoabe din tezaurele
de la Sncrieni, Cerbl, Surcea, eica Mic (Transilvania), Herstru, Merii Goala, Coada
Malului, Poiana Gori i Tifeti din Dacia extracarpatic. n mod cu totul deosebit, geto-dacii
evideniaz prin monetriile lor proprii. Ei emit o gam variat de monede de argint folosind
tehnica greceasc i prelund unele prototipuri macedonene. Toate acestea sunt emisiuni ale unor
triburi i uniuni de triburi din sec.III .Ch. n vremea lui Burebista se trece la o monetrie unic
de tipul denarilor romani republicani.
Numeroasele unelte de fier descoperite n aezrile i cetile geto-dacilor sunt o dovad a
nivelului la care se situa meteugul prelucrrii fierului, tmplria, agricultura, cioplitul pietrei,
construcia de locuine .a.
Tezaurele de monede, obiecte de podoab i diferite alte produse de factur, greco-roman,
venite pe calea schimburilor indic raporturile permanente ale geto-dacilor cu lumea exterioar.
O serie de elemente de cultur geto-dacic continu s supravieuiasc mult timp dup
cucerirea Daciei de ctre romani, att n cadrul provinciei, ct i n afara acesteia.
Ele vor contribui la sinteza cultural daco-roman, servind ca argument la netgduit al
continuitii geto-dacilor pn la topirea lor n populaia romanic de mai trziu. "


Etno-lingvistic, geto-dacii erau indo-europeni, din grupul satem, constituind ramura nordic a
numeroaselor populaii tracice. Nu este locul aici, desigur, al unei dezbateri asupra problemelor
indo-europenisticii. Astzi cei mai muli dintre specialiti sunt de acord c patria de nceput a
indo-europenilor a fost undeva n teritoriul de dincolo de Donet, de la Caspica la Urali.
Arheologi emineni cunosctori ai problemei admit c n epoca bronzului (circa 2000-1200/1100
.d.Hr.) tracii se desprind din populaiile indo-europene, atestate n acest teritoriu n perioada de
tranziie de la eneolitic la epoca bronzului ( 2500-2000 i.d.Hr.). n ceea ce priveste detaarea
geto-dacilor din blocul tracic, specialitii consider c din secolul al VIII-lea .d.Hr. ar putea fi
vorba de geto-daci, dac cultura Basarabi, a crei rspndire acoper aproape toat aria
rspadirii lor, le poate fi atribuit. Oricum, n prima jumtate a mileniului I i.d.Hr. s-au
desfurat procesul de individua-lizare etnico-cultural a geto-dacilor, pentru ca apoi, prelund si
dnd civilizaiilor neamurilor nvecinate, s ating, n secolele I i.d.Hr.-I d.Hr., apogeul
dezvoltrii lor.
Relativ la limba geto-dacilor, lingvitii au avansat mai multe ipoteze, cea mai consistent
aparinnd lui I.I. Russu. I.I.Russu conchide, n urma unei analize complexe a tuturor datelor
problemei, c ''pozitia limbii traco-dace este urmtoarea: un idiom indo-european independent
din grupa de rsrit satem'' .
Una din cele mai importante probleme ale istoriei geto-dacilor o constituie delimitarea
teritoriului locuit de geto-daci nainte de cucerirea roman. Descoperirile arheologice de la noi
din ar i din strinatate i-au ndemnat pe cercettorii avizai ai chestiunii s susin c
expansiunea geto-dacilor a avut ca puncte extreme Olbia (E), Bratislava (V), Cerepin (regiunea
Lvov), la nord, Veliko Tirnovo, la sud. Ct privete rspadirea culturii ''clasice'' a geto-dacilor
(sec.II i.d.Hr.-sec I d.Hr.), se susine c ea cuprinde dou arii principale concentrice: o arie
central, n care aceasta cultur este reprezentat prin aezri, descoperiri funerare, depozite,
tezaure etc., n care principalele componente i gsesc antecedente locale, i o arie periferic,
unde descoperirile geto-dacice apar ntr-un mediu care, chiar dac avusese iniial un fond general
tracic, a fcut parte apoi, n secolele IV-II i.d.Hr., din aria culturii Latne celtice (n vest) sau a
celei scitice (n est) si unde, deci, o origine local e greu de dovedit. Aceast arie central poate
fi cuprins intre Nistru, Tisa , Carpati Nordici si Balcani.

Religia geto-dacilor, ca a tuturor popoarelor din antichitate, constituie unul dintre subiectele
cele mai pasionante, atat prin fascinatia subiectului in sine, cat mai ales prin aura creata in jurul
lui de catre o literatura de tot felul. Desi istoriografia noastra (dar nu numai) a reusit achizitii
notabile, ea este totusi destul de departe de a avea si a ne oferi o imagine a religiei geto-dacice
cat mai completa si general acceptata.
Zeul cel mai frecvent mentionat la autorii vechi este Zalmoxis (specialistii nu au ajuns la un
consens asupra formei numelui: Salmoxis - Zalmoxis - Zamolxis). Cat priveste natura si
atributele sale, unii sustin ca este o divinitate chtoniana, altii ca este uraniana. Mai vechea teorie
potrivit careia Zalmoxis ar fi fost fiinta pamanteana s-a dovedit a fi fantezista. In vremea lui
Burebista si al lui Decebal , se pare ca Zalmoxis nu mai era insa adorat ca zeitate suprema, fiind
destul de probabila chiar prezenta sa in panteonul geto-dacic. O astfel de ipoteza se sprijina pe
faptul ca la autorii greci de dupa Herodot, Zalmoxis este amintit ca o divinitate veche, iar unii
autori latini (Vergilius, in Eneida, Ovidius, in Pontice si Tristele) si greci (Dion Chrysostomos)
arata adorarea lui Marte de catre geto-daci de o maniera neobisnuita in perioada Burebista-
Decebal. Acestui zeu, ne spune Iordanes, i se jertfeau primele prazi, lui i se atarnau pe
trunchiurile arborilor prazile de razboi cele dintai si exista un simtamant religios adanc in
comparatie cu ceilalti zei, deoarece se parea ca invocatia spiritului sau era ca aceea adresata unui
parinte.
n ceea ce priveste alte zeitati adorate de geto-daci, documentele literar arheologice vorbesc
despre divinitatile feminine Hestia si Bendis, prima considerata drept protectoare a focului din
camin si a caminului, in general, a doua - zeita a padurii, a lunii, a farmecelor si protectoare a
femeii.
Desi nu sunt suficient de explicite, izvoarele vechi lasa totusi sa se inteleaga ca Zalmoxis,
Gebeleizis, Marte, Hestia, Bendis, ca zeitati, erau adorate nu de un trib anume, ci de catre geto-
daci in totalitatea lor. Asadar, se poate vorbi de prezenta unui panteon la geto-daci (in sprijinul
acestei afirmatii situandu-se gruparea marilor sanctuare de la Sarmizegetusa si a altora
asemanatoare in alte locuri ale Daciei), de unitatea lor spirituala si de existenta constiintei
comunitatii etno-lingvistice.
Un alt element al religiei geto-dacice il constituie asa-zisa credinta in nemurire. Nemurirea a
fost considerata adeseori ca un element specific conceptiei religioase a geto-dacilor, care i-ar fi
deosebit intre toate popoarele antichitatii. S-a considerat a fi o filosofie, o doctrina promovata de
Zalmoxis a carei esenta ar fi credinta in nemurirea sufletului. Impartasim ideea potrivit careia
nemurirea geto-dacica este o credinta obisnuita, ca dincolo vor continua viata pamanteana in
mare desfatare. Aceasta credinta nu are nimic fenomenal, exceptional, in sensul unei
spiritualizari sublime, cum s-a prezentat adeseori in tot felul de carti.
Viata religioasa a geto-dacilor se afla sub controlul si conducerea sacerdotiului. Este posibil ca
in vremea lui Burebista, marele preot Deceneu sa fi savarsit o adevarata reforma religioasa,
constient de autoritatea castei preotesti pe care o conducea si de rolul major al religiei ca element
de unitate politica a geto-dacilor. Aceasta reforma nu a fost violenta, si este foarte probabil ca
geto-dacii adorau in acest Marte nu numai pe zeul razboiului, el avand si atributii care, poate,
apartineau altor divinitati, cum ar fi cazul lui Zalmoxis, de pilda. Strans legata de viata lor
religioasa, daca nu cumva chiar parte a acesteia, sunt miturile si riturile geto-dacilor.
Mitul cel mai cunoscut este cel al lui Zalmoxis, daca nu este cumva si singurul despre care
stim ceva. Faptul ca din tezaurul de mituri geto-dacice, pe care efervescenta culturala afirmata de
acest popor ne da dreptul sa-l presupunem ca ar fi fost deosebit de bogat, s-a pastrat si a ajuns
pana la noi in primul rand acest mit (mai degraba mitul mitului lui Zalmoxis) se datoreaza
consemnarilor scrise ale unor autori straini. Curiozitatea starnita de oamenii indepartatelor
taramuri carpato-danubioano-pontice, ecoul actiunilor geto-dacilor si formatiunilor lor politice,
dar si o recunoastere a calitatilor intrinseci ale mitologiei lor au determinat aceasta aplecare a
scriitorilor antici asupra spiritualitatii geto-dacilor. Mitul lui Zalmoxis a reprezentat, probabil, cel
mai important si cel mai reprezentativ mit al geto-dacilor. Acest mit si insusi personajul sau
central s-au cristalizat devreme in lumea geto-dacica, ca rezultat al unor fenomene de sincretism
desfasurate pe diferite planuri cultural-istorice. In epoca clasica a statului geto-dacic, cultul
Zalmoxian scade ca intensitate, pentru ca mai tarziu urmele sale sa dispara, din diverse motive,
din spiritualitatea daco-romanilor si din folclorul romanesc.
Despre riturile geto-dacilor, foarte bogate, ca la oricare popor antic, de altfel, putem avansa
cateva idei doar in legatura cu cateva dintre acestea. Herodot, Valerius Maximus si Pomponius
Mela ne vorbesc de intristarea ce-i cuprindea pe Traci (subliniem traci) la nasterea unui copil,
stare manifestata prin plansul rudelor apropiate, care nu vedeau in viata pamanteasca decat prilej
de suferinte si greutati.
Cat priveste ritul de inmormantare, in epoca clasica a civilizatiei lor geto-dacii practicau cu
preponderenta incineratia; inhumatia se intalneste mai rar. Mormantul de incineratie plan
reprezinta tipul cel mai des intalnit la geto-daci. De cele mai multe ori resturile funerare sunt pur
si simplu asezate intr-o groapa, in putine cazuri fiind depuse in prealabil intr-o urna. Mormintele
plane cu caseta din piatra sunt extrem de rare. Cu prilejul inmormantarii se faceau anumite jertfe,
se asezau in groapa obiectele de care mortul ar putea avea nevoie in viata de apoi, precum si vase
cu mancare si bautura. La moartea celor bogati se faceau si ospete funerare cu spargerea rituala
deasupra mormantului a vaselor folosite.
La geto-daci intalnim, in ansamblul riturilor de sacrificiu, atat jertfele umane (constatate,
dealtfel, si la alte popoare), cat si sacrificarea de animale si ofrande, acestea doua din urma
devenind, probabil, destul de timpuriu preponderente.
Surse si bibliografie
http://www.zalmoxis.ro/
http://www.dacii.ro/
http://www.gedai.ro/
http://www.solomonar.ro/
http://www..dacia.org
http://www.adolfhitler.ws
http://ro.wikipedia.org
Cultura i cilizaia la romni- Octavian Tatar :
http://www.actrus.ro/biblioteca/carti/istorie/tatar/cuprins.html
-Marea Conflagraie a secolului XX, Editura Stiinific, 1978 ;
-Istoria ilustrat a romnilor, autor Dinu C. Giurescu, Editura Sport-Turism,
Bucureti, 1981

-Romnia n rzboiul anti-hitlerist, editura tiinific ;

-Manual de Istorie clasa a XII-a, autori Nicoleta Dumitrescu,Mihai Manea,
Cristian Ni, Adrian Pascu, Aurel Trandafir, Mdlina, Editura Humanitas
Educaional, Bucureti, 2004 ;
-Manual pentru clasa a XII-a - Istoria romnilor din cele mai vechi timpuri i
pn astzi, Ediia a II-a, autori: Ioan Scurtu, Marian Curculescu, Constantin
Dinc, Aurel Constantin Soare, Editura Petrion, Bucureti
-Istoria romnilor din cele mai vechi timpuri i pn n la revoluia din 1821,
Manual pentru clasa a VII-a, autori: Prof. univ. Hadrian Diacoviciu, prof. univ.
Pompiliu Teodor, prof. Ioan Cmpeanu, Bucureti, 1994
-Istoria romnilor pn n anul 1821 pentru examene, concursuri i olimpiade
colare, autori: Maria, Magdalena Novac i Anca Luminia Dumitrescu, editura
Teora, 1998

-200 de zile mai devreme Rolul Romniei n scurtarea celui de-al doilea rzboi
mondial; autori: Dr. Ilie Ceauescu, Dr. Florin Constantiniu; Editura tiinific i
Enciclopedic; Bucureti; 1984;
-Mari decizii din cel de-al doilea rzboi mondial de Jaques de Launey
-Istorie- sinteze i teste, prof. Nicoleta Dumitrescu, editura Media Master, 2006

-Atlas istoric colar Corint


Adrese:

-http://ro.wikipedia.org

-www.adolfhitler.ws

-www.thehistorynet.com

-www.lib.washington.edu

-www.zalmoxis.ro
-www.dacii.ro
-www.gedai.ro
-www.solomonar.ro/
-www..dacia.org
-www.raremaps.com
Cuprins
1. De la geneza etnic la geneza statal
- Geto-dacii , strmoii poporului romn
- Civilizaia roman n spaiul daco-moesic
-Etnogeneza romneasc
-Teoria continuitii i teoria imigraionist
-Formarea statelor medievale





: ETNOGENEZA, AUTOHTONIA, UNITATEA sI CONTINUITATEA
POPORULUI ROMN
N VATRA STRMOsEASC.
EVOLUIA MIJLOACELOR DE NAVIGAIE
PE DUNRE sI MAREA NEAGR.
1. INTRODUCERE
Termenul etnogeneza provine din limba greaca, din etnos (popor) + genesis (nastere) si se
refera la nasterea unui popor, respectiv nasterea poporului romn.
Etnogeneza este una dintre problemele fundamentale ale istoriei noastre, originea si
continuitatea romnilor fiind una dintre temele cele mai frecvent dezbatute n literatura de
specialitate.
De mai bine de doua secole, disputa istoriografica n jurul "problemei" originii poporului
romn si a vietuirii lui n tinuturile carpato-danubiano-pontice n mileniul marilor migratii ,constituie
una dintre cele mai aprige din ntreaga medievistica europeana.
De la Franz Joseph Sulzer ncoace, argumente pro si contra s-au acumulat n literatura de
specialitate, fara ca o solutie sau alta sa fie acceptata de toti specialistii.
Problema continuitatii (elementul "cheie" al etnogenezei) nu este doar o problema
stiintifica ci, ncepnd cu sec. XVIII, si o problema politica. Este de altfel singurul aspect asupra caruia,
att partizanii ct si adversarii continuitatii, au cazut de acord - caracterul politic al dezbaterii.
Dupa ce secole n sir, originea latina a limbii si a poporului romn si prezenta nentrerupta
a romnilor n spatiul nord-dunarean au fost un fapt de constiinta istorica europeana, ntr-o vreme
cnd interesul lumii europene pentru societatea romneasca era precumpanitor intelectual, n
1781/1782 aparea prima reactie adversa (negativa) fata de continuitatea romnilor. Ea intervenea n
secolul al XVIII-lea, n momentul n care, n lupta pentru emancipare sociala si politica, romnii din
Transilvania au transformat ideea originii romane si a vechimii lor n provincia intracarpatica ntr-un
instrument al aspiratiilor si cererilor lor sociale si nationale.
Cnd romnii din Transilvania - care alcatuiau majoritatea populatiei - au cerut egalitate n
drepturi cu celelalte nationalitati, li s-a raspuns ca nu pot fi egali 414h78e cu acestea deoarece au venit
n tara mai trziu, din care pricina ar fi fost considerati "tolerati"! "Reactia" lui Sulzer era reactia
"natiunilor politice" n fata revendicarilor "plebei valahe", ce le punea n discutie privilegiile de clasa.
2. ADVERSARI sI PARTIZANI AI CONTINUITII ROMNILOR.
2.1.Adversarii continuitatii:
Primul "istoric" care a pledat mpotriva continuitatii (deschiznd asa numitul "razboi al
continuitatii") a fost Franz Joseph Sulzer (1781-1782).
De origine elvetiana (era ofiter de justitie al armatei imperiale), el a venit n Principate n 1776,
iar mai apoi s-a casatorit la Brasov, cu fiica unui sas bogat.
Lucrarea sa "fundamentala" (3 vol.): "Geschichte des transalpinischen Daciens".
n momentul n care el sfida opinia comuna a vremii si inaugura teoria imigrationista
( 1781-1782), teza autohtoniei romnilor n tinuturile carpato-dunarene avea o vechime de o jumatate
de mileniu n literatura istorico-politica europeana!
Primul dintre unguri, care a pledat mpotriva continuitatii, a fost stefan Szamoskzi (c. 1565-
1612).
ntr-o lucrare din 1598, n ajunul unirii realizate de Mihai Viteazul, el era (pe linia traditiei
umaniste europene) partizanul originii romane si al continuitatii romnilor n teritoriile vechii Dacii,
identificate de el cu Transilvania, Moldova, ara Romneasca;
Dupa actul realizat de Mihai Viteazul, el denunta teoria originii romane a romnilor
(schimbarea de atitudine are la origine teama nobilimii maghiare din Transilvania, nascuta n vremea
lui Mihai Viteazul, n fata primejdiei de a-si pierde pozitiile privilegiate si controlul asupra "plebei
valahe" din Principat.)
Alti adversari ai continuitatii:
Robert Roesler, autorul lucrarii: "Romanische Studien. Untersuchunger zur alteren
Geschichte Rumaniens", Leipzig, 1871 (astazi depasita, fara valoare istorica sau
lingvistica).1[1] Teoria sa sustine ca romnii s-au format ca popor la sud de Dunare, de
unde n secolul al XIII-lea au migrat la nord de fluviu, n teritoriile deja ocupate de
maghiari si sasi.

1[1] si alte popoare si-au avut "adversarii" lor. Astfel, Jakob Philipp Fallmerayer (1790-1861) - un "Roesler" al
natiunii sau poporului grec! - a sustinut originea, n mare parte, slava a neogrecilor sau a poporului grec de
astazi, o teorie care accentua discontinuitatea si lipsa de omogenitate rasiala a poporului grec.


Martin Szentivanyi, P. Hunfalvy, A. Alfoldi (s.a.,toti maghiari);
Ferdinand Lot, care n 1937 afirma ca poporul romn reprezinta "une enigme
historique" ("o et un miracle enigma si un miracol istoric");
P. Mutafciev s.a.
Concluzie: mpotriva continuitatii s-au pronuntat doar acei nvatati care fie ca manifestau o
atitudine ostila fata de poporul romn, fie ca nu-i cunosteau istoria.
2.2.Sustinatorii continuitatii:
mpotriva acestor interpretari si teze nestiintifice, n favoarea continuitatii, relevnd
adevarul istoric, au pledat (scris):
Anonymus;
Simon de Kza;
Chalkokondil Laonic;
Enea Silvia Piccolomini (1405-1464);
Antonio Bonfini (1434-1503);
J. Lebel (sas, sec. XVI);
L. Toppeltinus (1641-1670);
George Soterius, Johan Filstich, Martin Felmer (sasi, sec. XVIII);
Johann Troster;
Georg Reicherstorffer (1495-dupa 1550);
Lisznoi Kovacs Pal;
Martin Opitz (1597-1639);
Anton Maria del Chiaro;
Andrs Huszti (1700?-1755);
Iosif Benko (sec. XVIII - a II-a jumatate);
Heinrich Kiepert;
Th. Mommsen (si alti straini);
C. Jirecek a fost primul savant care, pe criterii stiintifice si ct se poate de precise, a
stabilit aria de etnogeneza a romnilor; el a delimitat teritoriul nord-balcanic romanizat, pe baza
raspndirii inscriptiilor latine; n conceptia sa, aria de etnogeneza cuprindea si Moesia Prima si sud-
estul Pannoniei (adica Pannonia Secunda)2[2]; concluziile sale au fost confirmate si dezvoltate de Al.
Philippide;
Grigore Ureche: "Romnii, cti se afla locuitori la ara Ungureasca si la Ardeal si la
Maramures, de la un loc sntu cu Moldovenii si "de la Rm sa trag"";
Stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716): ". toti acestia dintr-o fntna au izvort
si cura";
Miron Costin (1633-1691), Dimitrie Cantemir (1673-1723);
coriferii scolii Ardelene: Samuil Micu, Petru Maior si Ion Budai-Deleanu ;teza
"exterminarea" dacilor (lipsa lor totala din cadrul provinciei Dacia) a fost nsusita si vehiculata cu
deplina convingere si pasiune patriotica de reprezentantii "scolii Ardelene" (cu exceptia lui I.Budai-
Deleanu!)
istorici romni: A.D.Xenopol, N.Iorga, V.Prvan, N.Draganu, Gh.Bratianu, D. Prodan,
C.Daicoviciu, st.Pascu, H.Daicoviciu, N.Gostar s.a.
Concluzie : stiind ca sunt autohtoni pe aceste plaiuri, romnii nu si-au pus n general
problema vechimii lor dect n momentul n care aceasta le-a fost contestata, atunci cnd au trebuit
sa raspunda adversarilor continuitatii.
3. PRINCIPALELE TEZE ALE ADVERSARILOR CONTINUITII
Principalele teze ("argumente") ale adversarilor continuitatii poporului romn, ramase
aproape aceleasi de la Robert Roesler (1871) ncoace, ar fi urmatoarele:


2[2] C. Jirecek, Die Romanen n den Stadten Dalmatiens whrend des Mittelalters. Vol.I, Wien, 1901, p.20


1.Dacii ar fi fost distrusi ca popor n urma razboaielor cu romanii
este teza lui Roesler (care pleaca de la o afirmatie a lui Eutropius, "Dacia enim diuturno
bello Decebali viris fuerat exhausta"); la o traducere ad literam el nu spune ca Dacia a fost lipsita de
orice populatie,ci doar ca datorita razboiului ea a fost secatuita (saracita!) de barbati;
secatuita - nu nseamna ca era complet lipsita de populatie (pentru acest nteles
trebuia folosit termenul "desertum" - complet!)
nici o informatie din epoca lui Traian nu confirma exterminarea populatiei civile3[3]
o Lactantius, Appianus, Eutropius, Rufius Festus - zic la fel.
Dovezi si argumente care infirma aceasta teza reesleriana:
nici un izvor narativ nu vorbeste de distrugerea dacilor ci doar de nfrngerea si supunerea lor,
de distrugerea puterii lor militare; Dio Cassius scrie ca "dacii au fost supusi"4[4], iar "Dacia a fost adusa
sub stapnire".5[5]
un popor vechi si numeros ca dacii, localizat pe o arie geografica att de ntinsa, nu putea fi distrus;
Florus: "Daci montibus inhaerent";
contraargument logic: "de ce" nu s-a ntmplat la fel (si) n Galia si Spania?
mai multe scene de pe Columna arata rentoarcerea dacilor acasa;aceasta populatie care s-a
opus cuceritorilor, a continuat sa traiasca sub noua stapnire care avea nevoie de locuitori n provincia
nou cucerita;
numerosi ostasi recrutati de romani din Dacia (15 cohorte: n Noricum/Austria (Ala I Ulpia
Dacorum); n Panonia; Cohors II Augusta Dacorum; n Macedonia; Cohors III Dacorum equitata s.a.
descoperirile arheologice (peste 3000) atesta prezenta dacilor sub ocupatia romana;

3[3] n opinia istoricului A.D.Xenopol "Neamul dacilor nu piere n totalitatea fiintei lui;numai coroana arborelui fu retezata;trunchiul ramase plin de hranitoare seva si,pe el,elementul roman puse
temelia acelui popor care azi poarta pe corp si energia dacica si nclinarea spre civilizatie mostenita de la romani ".(A.D.Xenopol, Istoria romnilor din Dacia Traiana.Vol.I,Bucuresti,1913,p.106.)


4[4] LXVIII,14,1.


5[5] Ibidem.14,3.


daca dacii ar fi pierit nu s-ar putea explica cele peste 160 cuvinte geto-dace (ntre care: brad,
brnza, caciula, copac, copil, gard, mazare, zar, urda s.a.)
toponimia (un alt argument) - majoritatea covrsitoare a oraselor Daciei romane poarta
numele vechilor asezari dacice (faptul explicndu-se prin preluarea lor de catre aditia romana):
Apulum, Napoca, Drobeta, Potaissa, Tibiscum, Porolissum, Dierna, Ampelum, Buridava, Piroboridava,
Sucidava, Molva, Durostorum, Dinogetia, Capidava s.a.
hidronimia - majoritatea de la daci (Mures, Tisa, Somes, Olt, Cris, Timis, Ampoi, Cerna,
Brzava s.a.)
rascoalele din 117 (la moartea lui Traian si nceputul domniei lui Hadrian), 138-161 (alte doua
rascoale pe timpul lui Antonius Pius) si 166-175 (cea mai puternica si mai lunga dintre ele);
geto-dacii ramasi n afara provinciei romane Dacia (carpii, costobocii s.a.)
Concluzii :
- stirile literar-istorice si cele epigrafice, nu permit ctusi de putin a se vorbi de
"exterminarea" populatiei autohtone geto-dace
- "Un popor de dimensiunile celui dac, raspndit pe o arie geografica att de ntinsa si ocrotita
de un relief att de variat (att din punct de vedere orografic, ct si din punct de vedere al hainei
vegetale) nu putea fi desfiintat. Conceptia aceasta catastrofala - sublinia Simion Mehedinti - e n
contrazicere cu tot ce cunoastem din istoria altor popoare"6[6].
2.Dacia nu a putut fi romanizata ntr-un timp att de scurt - 165 de ani - de la Traian (106)
pna la Aurelian (271-175) (negarea romanizarii avea ca scop sa justifice teza principala a lui Roesler -
evacuarea totala a elementului latinofon de catre Aurelian!)
romnii (a caror vechime trece de 2 milenii) sunt singurul popor care prin nume si
designa originea: romanus > romn;
principalul factor al procesului de romanizare a fost limba latina;

6[6] S.Mehedinti, Coordonate etnografice, Bucuresti, Cultura Nationala,1930,p.94.


n Galia si Spania, romanizarea a durat mai putin de 165 de ani!...(n cele doua
"cazuri" nu s-a gasit cine s-o conteste!)7[7]
civilizatia romana a patruns treptat n Dacia, cu cel putin 100 de ani nainte de
cucerirea Daciei de catre romani;
victoria romanilor (106) a deschis o perioada lunga de convietuire n care s-a accentuat
mpletirea civilizatiei dacice cu cea romana;
relatiile ntre N-S Dunarii nu au ncetat dupa 271-275;
procesul de romanizare n Dacia a fost intens si rapid;
de-a lungul timpului, romnii au avut constiinta originii lor romane (latine)
Concluzie : Dacia a fost romanizata efectiv, crendu-se o populatie daco-romana, care a
constituit nucleul singurului popor romanic din estul romanitatii.
3.Toti locuitorii Daciei si-ar fi parasit tara la evacuarea ordonata de Aurelian
ambiguitatea stirilor antice despre evenimentele din anul 271 (confuzii, ntre stiri si
interpretari confuze);
Flavius Vopiscus: a fost interpretat n sensul ca Aurelian ar fi retras toata populatia din
Dacia: "Vaznd ca Illyricum e devastat si Moesia ruinata, (Aurelian) a parasit provincia ntemeiata de
Traian peste Dunare, Dacia, pierznd speranta de a o mai putea mentine, retragnd din ea armata si pe
provinciali (sublato exercitu et provincialibus). Oamenii luati de acolo i-a asezat n Moesia si a numit
noua provincie, Dacia sa (adica Aureliana) care acum desparte cele doua Moesii";
Concluzie : este vorba de o lipsa evidenta de precizie a acestor izvoare care a dat
posibilitatea unor autori - fortnd textul - sa sugereze ideea unei evacuari totale a Daciei Traiane,
desi nici un izvor antic nu confirma acest fapt (era imposibil ca un asemenea eveniment,de exceptie,
sa treaca neobservat de contemporani, sa ramna neconsemnat de izvoarele scrise)!
Aurelian - conform opiniei lui E.Gibbon, J.Jung s.a. a retras doar armata - din
considerente exclusiv de ordin strategic; mparatul de origine traco-daca Aurelian (270-275) a retras
treptat, ntre 271-275, legiunile din Transilvania n valea Dunarii inferioare8[8];

7[7] n limba franceza s-au pastrat doar cca. 180 de cuvinte celtice, fara ca supravietuirea galilor dupa cucerirea romana sa fi fost vreodata contestata de cineva!...


mpotriva parasirii n masa a Daciei (L.Homo, J.Zeiler s.a.);
s-a retras administratia si cei bogati (C.Patsch s.a.);
asa-zisa "stramutare", nu a lasat nici o urma materiala n locurile unde s-a presupus ca
s-ar fi facut (V.Prvan);
orice miscare mare de populatie din acea vreme a lasat urme scrise, n afara de aceea -
inexistenta - a mutarii daco-romanilor la sudul Dunarii (V.Prvan);
de ce n-au facut romanii la fel cu populatia din Noricum si Vindelicia? (Jung)
dovezile arheologice (ex. cimitirele din sec. IV) sunt mai mult dect elocvente,
infirmnd total aceasta teza iluzorie;
Concluzie: din considerente exclusiv de ordin strategic,mparatul - de origine traco-daca -
Aurelian a retras treptat (271-275) armata si administratia, acestora adaugndu-se, din proprie
initiativa, patura locala bogata (fie legata prin interese economice de imperiali, fie de teama
represaliilor din partea autohtonilor); marea masa a autohtonilor a ramas pe loc, la adapostul
muntilor si padurilor.
Referindu-se la aceste aspecte, istoricul Jan Matley (S.U.A.) a concluzionat ca "teoria
abandonarii Daciei si a repopularii ei ulterioare printr-o masiva emigrare de la sudul Dunarii este o

8[8] Problema parasirii Daciei si identificarea corecta a celor care au plecat la sudul Dunarii ,este o problema ce de mai bine de 200 de ani sta la baza "diferendului romno-maghiar",
istoriografia maghiara vorbind, n general, despre o evacuare totala a Daciei, care a devenit o terra deserta, ocupata de diverse popoare migratoare si evacuata de fiecare data, astfel
nct, la venirea lor, maghiarii au gasit o tara nepopulata. Izvoarele arheologice si izvoarele scrise atesta cu certitudine continuitatea elementului autohton si dupa 271-275.
Hadrian (succesorul lui Traian), invocnd necesitatea unei mai eficiente aparari a Imperiului, a parasit provincii abia cucerite de predecesorul sau (Asiria, Mesopotamia si Armenia); intentia lui a fost sa
paraseasca si Dacia, dar consilierii lui l-au sfatuit sa n-o faca, acestia apreciind ca: "ar cadea multi cetateni romani n minile barbarilor"( Eutropius, Scurta istorie de la ntemeierea Romei, VII, 6, 1-
2)
Informatia este deosebit de importanta :
- confirma o colonizare n Dacia de la nceput, deosebit de mare, superioara celei din provinciile abandonate (citate mai sus), pentru ca problema nu s-a pus similar;
- apoi, desi momentul se plaseaza doar la cca. 20 ani de la mproprietarirea colonistilor n noua provincie, se preconiza ca acestia nu vor urma armata si nu vor parasi Dacia;
- daca la 20 de ani se stia ca o eventuala parasire a Daciei ar fi nsemnat numai retragerea armatei si administratiei, peste nca 150 de ani, sub Aurelian, ea nu a putut nsemna
altceva.
- n 275 a avut loc o abandonare a provinciei, dar si a unor oameni;


teorie fantezista care, nefiind confirmata de izvoarele istorice, nu poate fi acceptata nici macar ca
ipoteza" .
Istoricul american subliniaza si faptul ca daca n-ar fi existat pretentiilor expansioniste ale
statului ungar, este putin probabil ca o asemenea teorie ar fi fost inventata vreodata!
4.Ca urmare (sustin adversarii continuitatii) poporul si limba romna s-ar fi format n
sudul Dunarii
o originea sud-dunareana a romnilor este ideea centrala a teoriei (si "lucrarilor")) lui
Sulzer si Roesler;
o acestei "teze" nu latura "stiintifica" i-a asigurat evolutia ulterioara, ci functia politica,
pe care nsusi "nascocitorul" ei i-a ncredintat-o;
o teoria imigrationista - "versiunea" R.Roesler - ,devine oficiala n Ungaria compromisului
dualist (1867), dar sustinatorii ei nu aduc "argumente" noi .;
o unii sustin ca romnii s-au format ca popor n zona muntilor Haemus (Balcani); altii
vorbesc de zona dintre Haemus si Dunare; nu lipsesc teoriile potrivit carora ne-am fi format ca popor la
sudul muntilor Haemus, n Illyricum (Miklosich) s.a.
S-au propus diverse date pentru revenirea romnilor la nordul Dunarii:
Miklosich - sec.V
Engel - nceputul sec. IX
B.Homann - sfrsitul sec. X - nceputul sec. XI (sau 1131-1196)
Melich, Kadlec, Kniezsa - sec. XII
Toms - sec. XII-XV
cei mai multi adversari ai continuitatii - sec. XIII
Karcsony - sec. XVI
Iancs Benedek - sec. XVIII
Daca (?) romnii s-au format pe un teritoriu att de mic de unde au putut sa se reverse attia
apoi n spatiul carpato-danubiano-pontic? (problema nu poate fi nteleasa dect daca admitem o arie
mult mai mare!)
Dunarea nu a fost un hotar de netrecut ntre populatia de la nord si cea de la sud de fluviu.
Asemanarea dintre limba romna si limba albaneza se explica prin nrudirea dintre traca si ilira;
daca ar fi avut o patrie comuna (n Balcani) ar fi trebuit sa ia nastere o limba comuna, nu doua limbi
total diferite una de cealalta (O.Decev s.a.). Astfel cade cel mai important argument al problemei
"albano-romne.
5.Nu exista izvoare istorice care sa ateste existenta romnilor la nordul Dunarii nainte de
secolul al XIII-lea
o de doua secole, "tacerea surselor" constituie unul dintre argumentele capitale
mpotriva continuitatii romnilor n spatiul carpato-dunarean9[9];
o "argumentul" apare prima oara la Sulzer, fiind apoi preluat si dezvoltat de toti
adversarii continuitatii pna n zilele noastre:
Ioachim Bielski (sec. XVI) despre romni: "multa vreme nu s-a auzit vorbindu-se de
acest neam, pentru ca stateau n pace si de aceea istoricii (bizantinii) au scris putin despre dnsii".
Sextil Puscariu preciza ca: "daca istoricii si cronicarii nu pomenesc de romni, nici la nord, nici la
sud de Dunare, veacuri multe, fiindca unele izvoare nu vad starea, ci miscarea, fiindca existenta romnilor n aceste
regiuni, unde se gaseau din vechime, era ceva firesc, ce nu trebuie relevat. Tot astfel nu se pomeneste pna trziu nici
despre albanezi, bastinasi n regiunile locuite de ei. n cronici se notau evenimentele, nu curgerea uniforma a vremii,
invaziile popoarelor noi, nu staruirea celor autohtone; razboaiele, nu viata pasnica; organizatiile de stat noi, nu lipsa de
organizatii a celor cuceriti. Primele stiri despre romni apar abia cnd ncep si ei sa se miste, cnd se rascoala, iau parte
la expeditii razboinice sau au oarecare legatura cu anumite personalitati istorice"!...
Ce spun izvoarele istorice, care infirma aceasta celebra teza:
geograful Marcianus din Heracleea Pontica (bun cunoscator al regiunii Marii Negre),
nota la jumatatea sec. IV n al sau "Periplu al Marii exterioare" ca "Sarmatia europeana" se nvecina cu
"Dacia pna la gurile fluviului Baristene si de aici cu tarmul Pontului Euxin pna n fundul golfului

9[9]Scrisul n Europa, dupa caderea Romei sub barbari, a fost ca si inexistent cteva secole, iar stirile documentare despre istoria Frantei, Angliei, sau Spaniei, pna n a doua jumatate a
mileniului I, sunt extrem de putine. nseamna aceasta ca unora dintre cele mai "europene" natiuni ale continentului nostru li se poate contesta prezenta n timpul "petei albe"
documentare? Nicidecum. De la gali se pastreaza cteva zeci de cuvinte, ca si de la daci. Despre populatia Galiei stirile dinti sunt din secolul II .Hr., de la Pliniu cel Batrn. Despre
populatia Daciei stirile sunt cu cteva secole mai vechi, apartinnd lui Herodot, Strabon si unor mari capetenii militare macedonene. Despre galii propriu-zisi nu exista documente cu o
scriere care sa le apartina; sunt doar inscriptii celtice cu caractere grecesti. Tot ce stiu despre ei a ramas de la anticii eleni si romani. n Franta, peste strabunii gali au venit romanii cu
nruriri fundamentale, dar au venit si normazi, burgunzi, flamanzi, ca si alti migratori care au detinut, vreme mai mult sau mai putin ndelungata, zone ntinse. Aceasta nu determina pe
francezii secolului XXI, ndeosebi pe istorici, sa caute argumente "tari", iar daca nu le gasesc sa dispere, spre a dovedi ca acele teritorii nu apartin unor vecini revizionisti, despre a caror
urma, pna n a doua jumatate a mileniului unu, nu exista absolut nici o dovada de prezenta n Europa.


Carcinit"10[10] prezbiteriul iberic Paulus Orosius n lucrarea "Historia adversum paganos (I, 2),
referindu-se la regiunile central-orientale ale Europei, scria: "La rasarit se gaseste Alania, la mijloc
Dacia .";
stefan din Bizant vorbea la 520, n lucrarea sa capitala "Lexicon de nume si popoare"
despre "Dacia, tara aproape de Borystene" ;
la mijlocul secolului al VI-lea - Iordanes (n "De origine actibusque Getarum") referindu-
se la "imperiul" get de la nord de Dunare, scria ca: ".aceasta Getia, pe care stramosii au numit-o Dacia si
care acum se numeste Gepidia.";
n "Geografia armeana" a lui Moise Chorenat, alcatuita n sec. V-VI, aminteste la nordul
bulgarilor o "tara careia i zic Blak", care e tara Balahia (Valahia);
n sec. VI-VII e.n. functionau nca unele unitati dacice (Numeri dacorum) n armata
romana;
sec. VIII - n tratatul militar bizantin "Strategikon" - "romanii";
Isidor din Sevilla (n ale sale "Etymologiae") - sec. VII - ntr-o descriere a Europei
centrale-orientale, referindu-se la regiunile sudice ale acesteia, identificata de el cu Scitia, spune ca
aceasta cuprinde .Alania. dupa aceasta Dacia, unde este si Gotia. (el mprumuta cele doua denumiri de
la Orosius);
Heinrich Julius Klaproth - ntre hartile sale, una datata 912 d.Hr., n care apar romnii
(Walaches) - ei figureaza nu numai la nord de Dunare, dar chiar si n Ardeal11[11] - Roesler, n lucrarea
lui (op.cit.,p.338) l citeaza pe Klaproth,dar "uita" sa mentioneze harta acestuia si,mai ales,continutul sau
romnesc, reaua lui credinta reiesind nca odata la iveala!.
n sec. VII se mentioneaza existenta romnilor sub denumirea de "Balac" (valah) n
regiunea Carpatilor si a Dunarii, de catre marele matematician, astronom si geograf Anania Sirakat n
lucrarea "Geografia universala";
n sec. VIII (726-780), ntr-o notita pastrata la manastirea Costamonitu de pe muntele
Athos se pomeneste de "Vlaho - Rcnii" (adica Romnii) care navaleau din partile Dunarii n Imperiul
Bizantin;

10[10]*** Fontes Historiae Daco-Romanae, II, Bucuresti, 1970, p.171.


11[11] Apud Gabriel Gheorghe, Studii de cultura si civilizatie romneasca, Fundatia Gndirea, Bucuresti, 2001, p. 93 (vezi si p. 92).


o "tara a romnilor" (Ulak), n jurul anului 839 este mentionata ntr-una din cele mai
vechi cronici turcesti, intitulata "Oguzname" - Epopeea hanului Oguz - (scrisa ntre 1035-1040, despre
evenimente si realitati din perioada sec. VI - 1035): "Cnd Kpceak a crescut mare si a devenit voinic,
tarile Vrus (rusilor), Ulak (valahilor), Macear (maghiarilor) si Baskurt (baschirilor) au devenit dusmane
si n-au vrut sa se supuna";
Alfred cel Mare (817-899): ".la rasarit (de tara Visla) sunt (este) Dacia (Daciile).";
lexiconul Suidas (sf. sec. X) - ofera stiri despre Dacia; consemneaza numirea "dacii";
mparatul-scriitor Constantin al VII-lea Porfirogenetul (sec.X) "Despre administrarea
imperiului" numea populatia romneasca "romani"; aminteste de "dacii pecenegi";
geograful anonim din Ravena (n "Cosmographia") stie de la autorii antici despre
existenta n bazinul Dunarii a 2 Dacii: Dacia Mica si Dacia Mare; tot el vorbeste de "patriile dacilor";
Ana Comnena (Alexiade,VI,14,1)aminteste pe romnii-vlahi (pentru perioada 1086-
1091) organizati n formatiuni politice, dintre conducatorii acestora fiind citati Tatos, Satza, Chalis si
Seslav, n care Nicolae Iorga vedea pe "sefii unor formatiuni statale ale populatiei bastinase dominate
de romni";
ntr-o inscriptie scandinava (din a doua jumatate a sec. XI) apare o populatie
"Blakumen" (specialistii au pus etniconul n legatura cu numele "tarii Blokumannaland" ce apare n
mai multe izvoare scandinave din secolele urmatoare;
n poemul german "Biterolf" (a carui actiune se petrece la curtea lui Atila, cnd
Dietleib si cauta tatal, printre cei care fac oficiul de "respectuoase gazde" se numara si un daco-roman
cu rang de frunte: Ramung din tara Vlahilor;
un izvor literar celebru ("Nibelungenlied" - "Legenda Nibelungilor" partea a II-a,
rapsodia XXII, strofele 1339 si 1343), vorbeste (1200) de ara Valahiei ".valahi ce sprinteni zburau pe
caii lor. Cum calareau acestia, zau, altii nu vedeai!..."; cei 700 de ostasi (valahi) erau condusi de cneazul
Romunc din Valahia;
cea dinti atestare a prezentei romanilor n bazinul Dunarii, din veacul al XII-lea, se afla
n prima cronica slava rasariteana, Cronica lui Nestor (zisa cronica de la Kieo) (sfrsitul sec. XI -
nceputul sec. XII?) ca: ungurii s-au asezat n teritoriu dupa ce au nvins pe vlahi (volohov);
sfrsitul sec. XI - Sfaturile si povestirile lui Kekaumenos: ca vlahii traiau n apropierea
Dunarii si pe Sava;
N. Choniates vorbeste (1164) despre vlahi;
Ioan Kinamos (sfrsitul sec. XII) scrie ca n armata strategului bizantin Leon Vatatzes
(n expeditia la nordul Dunarii mpotriva maghiarilor se aflau si o "multime de vlahi" (este vorba totusi
de romni sud-dunareni);
Nota: numele sub care aveau sa fie cunoscuti cel mai adesea romnii de catre straini n
evul mediu este cel de "vlah" (acest termen a fost folosit si de alte popoare pentru a-i desemna pe
romni: germ. walach, gr. blachos, sl. vlas si valah, ung. olh); (etniconul vlahos, de origine germana, a
patruns n limba greaca prin filiera slava); este de retinut nsa ca romnii nsisi s-au numit ntotdeauna
pe sine numai cu termenul romni-rumni (< lat. romanus);
una din primele atestari certe ale romnilor nord-dunareni sub acest etnicon apartine
Notarului anonim al regelui Bla (Anonymus), care scria catre anul 1200, si care face dese referiri la
romnii din Transilvania (continuitatea de aici, formatiuni politice s.a.);
n scrierea islandeza "Saga lui Eymund", completata de cronicele rusesti, se arata ca un
principe slav Burizleif (Sviatopolk, ce s-a refugiat n vara 1018-1019 la Pecinegi) a pregatit o armata
formata din Tyrkiri (turci = pecinegi) si Blkumenn (Vlahi).
n cronica ruseasca "Ipatievskaia Leptopis" se mentioneaza ca la 1150 exista n nordul
Moldovei o localitate numita "Bolohova" (despre care n alte documente se specifica "Villa [.]
Valachorum dicta"), precum si "tara a bolohovenilor" (atestata la 1235);
pentru regiunile extracarpatice: - o alta mentiune se afla ntr-un document pontifical
din anul 1234, care se refera la "walati";
n "Veltchronik" (de Rudolf von Ems): valahii salbatici.;
Manuel Holobolos (1272-1273): "pamntul nesfrsit al dacilor";
Blemmydes (contemporan cu Holobolos): "marea tara a dacilor";
Prima mentiune certa a romnilor n sursele bizantine sub etniconul "vlah" dateaza din
1359, anul nfiintarii mitropoliei ortodoxe de la Curtea de Arges (la jumatate de veac de la ntemeierea
statului feudal), cnd actele patriarhiei din Constantinopol nregistreaza numele noii formatiuni politice
sub forma "Ungrovlahia" (Vlahia dinspre Ungaria; sau pentru a o deosebi de "Vlahiile" sud-dunarene;
sau - explicatia politica a denumirii - Vlahia de sub vasalitatea Ungariei); ambii termeni sunt de obrsie
populara;
primul izvor narativ care nregistreaza noul etnicon este "Istoria" scrisa (dupa 1362) de
fostul mparat Ioan Cantacuzino, referindu-se la participarea supusilor lui Basarab la o expeditie la sud
de Dunare, la 1323;
la 1369, n documentele pontificale apare forma Wlachia - Walahia (nume sub care
principatul romn dintre Dunare - Carpati avea sa intre n istorie);
Rasid ad-Din (sec. XIV) - pe cele doua maluri ale Dunarii locuiesc romni (lgh);
scrisoarea din 1453 a lui Flavio Biondo catre regele Siciliei, Alfons de Aragon, unde
erau mentionati valahii de la Dunare care "si proclama ca o onoare si si afiseaza originea lor
romna"; s.a.
Ca o prima concluzie: tacerea ce se asterne asupra daco-romanilor n "secolele ntunecate" nu
poate constitui un argument n sprijinul teoriei "golirii" de populatie a vechii provincii imperiale la
sfrsitul secolului al III-lea, dupa cum revenirea romnilor n atentia istoricilor n secolele XII-XIII nu
este o dovada n favoarea presupusei lor migrari din sudul n nordul Dunarii; "tacerea izvoarelor" se
explica prin luarea n consideratie a pozitiei romanitatii orientale, subordonata politic triburilor slave si
protobulgare la sud de Dunare si "imperiile barbare" la nord de fluviu, a caror dominatie dadea n ochii
martorilor externi caracterul politico-etnic al acestor teritorii. Revenirea romnilor de pe cele doua
maluri ale Dunarii n atentia lumii medievale n secolele X-XIII este refluxul intrarii lor n formatiuni
statale cu cultura scrisa si cu cancelarii ce produc acte interne; cauzele "tacerii" se deplaseaza, astfel,
din domeniul realitatilor etnice n cel al terminologiei politico-etnice a evului medieval si al naturii
documentatiei.
Retine atentia existenta unor termeni diferiti folositi de aceeasi lume si, adesea, de acelasi
izvor, pentru a desemna cele doua ramuri ale latinitatii orientale; izvoarele bizantine desemneaza n
secolele X-XV pe vlahii din Balcani sub denumirea de "vlahi" - si, mai rar, sub forme savante "moesi",
"daci" si "besi" - n timp ce fratii lor de la nord de Dunare apar pna la mijlocul veacului al XIV-lea
exclusiv sub numele de "daci" si "geti".
Ce importanta au aceste denumiri att de diferite ale celor doua ramuri ale latinitatii orientale?
Aceasta este dovada distinctiei nete pe care contemporanii o faceau ntre cele doua ramuri si
chiar a ignorantei ce staruia nca n lumea occidentala asupra identitatii lor; dar, mai presus de toate,
acest fapt dovedeste ca att cancelaria pontificala ct si lumea bizantina - asadar doi dintre cei mai
bine informati martori ai timpului asupra realitatilor etno-politice din Europa sud-estica - nu aveau nici
cea mai vaga stire despre o migratie a romnilor din Balcani la nord de Dunare, toate acestea n
secolele XII-XIII cnd, potrivit teoriei imigrationiste, fenomenul trebuia sa cunoasca proportii de masa.
Dimpotriva, unii autori bizantini (Kekaumenos) vorbesc chiar de o deplasare a populatiei
romanizate n directie inversa, de la Dunare spre interiorul Peninsulei Balcanice!...
n fine, este un fapt cunoscut ca partizanii teoriei imigrationiste sustin ca teza autohtonei
"dacilor" la nord de Dunare este fructul fanteziei intelectualilor umanisti din secolele XV-XVI; numai ca
ancheta ntreprinsa asupra terminologiei etnice din teritoriile carpato-dunarene n evul mediu a pus n
lumina existenta n lumea bizantina a unei traditii relative la autohtonia "dacilor" si "getilor" n
tinuturile nord dunarene. Ea este atestata n secolele X-XI, cel mai trziu; cnd simpla desemnare a
romnilor sub termenii arhaizanti de "daci" si "geti" constituie o recunoastere implicita a descendentei
lor din stravechea populatie a regiunii, si cunoaste cea mai deplina expresie n opera lui Laonic
Chalkokondil, pentru care "dacii" sunt, n chip explicit, locuitorii teritoriilor carpato-dunarene, de unde
au pornit si fratii lor din Balcani, stabiliti n Pind ntr-o vreme necunoscuta autorului. Aceasta traditie,
straina de dovezile aduse de stiinta istorica umanista n apararea autohtonei si romanitatii romnilor,
este atestata n scrierile grecesti post-bizantine pna n pragul epocii moderne.
6.Romnii au fost un popor de pastori nomazi
Rthy (alaturi de I.Karcsony, J.Peisker s.a.) dezvolta teza imigrationista n constructii lipsite de
orice temei stiintific; el sustinea (1897) ca romnii s-ar fi aflat n Apenini, de unde, ca pastori nomazi, ar
fi migrat n Balcani, unde s-ar fi format limba si, apoi, mai departe, la nord de Dunare n sec. al XIII-lea
(aceasta teorie a mai fost sustinuta si de A. de Brtha, n 1899);
Unii autori fac confuzie ntre transhumanta si nomadism;
N.Iorga: marea masa a romnilor au fost agricultori;
terminologia agricola (precum si cea viticola, apicola), n mare parte de origine latina;
exemplu: terra > tara; fossatum > sat; pavimentum > pamnt s.a.
termenii vechi ai uneltelor agricole si viticole, constituie dovezi sigure despre
caracterul sedentar al populatiei daco-romane;
forma satelor (si a curtilor) - alt argument al continuitatii;
arta populara, portul popular s.a. - tot argumente ale continuitatii;
7.Vechea toponimie dacica sau daco-romana ar fi disparut datorita exterminarii
populatieiautohtone
numele oraselor au disparut pentru ca a ncetat viata urbana (nu si n cazul Abrudului /
Abruttus, preluat de unguri la 1271);
o serie de numiri topice unguresti au fost preluate de la stramosii nostri (exemplu:
Cluj, Clus, 1183; ung. Kolosvar);
existenta multor toponime de origine slava, se explica prin aceea ca ele nu reprezinta
dect traducerea n limba slava a numirilor mai vechi romnesti, preluate de slavi de la autohtoni
(exemplu: Bistrita, spre izvor se cheama Repedele s.a.);
aceasta succesiune de hidronimie este deosebit de graitoare pentru felul cum s-au
succedat romnii, slavii si maghiarii, acestia veniti ultimii n Transilvania (secolele X-XIII);
ca argument al continuitatii mai trebuie citat si crestinarea daco-romanilor, n sec. IV-
V, precum si termenii aferenti, de origine latina;
inscriptia de la Biertan (sec. IV e.n.): cuprinde monograma lui Hristos si
textul: "Ego Zenovius votum posui" ("Eu, Zenovie am pus / aceasta / danie"); ea este o dovada
graitoare a continuitatii populatiei daco-romane, o dovada peremptorie despre vechimea
crestinismului daco-roman;
continuitatea organizarii social-politice (persistenta termenilor privind organizarea
social-politica; continuitatea cnezatului, a voievodatului; a lui "Jus Valahicum" s.a.);
marturiile arheologice, numismatice si epigrafice ale continuitatii sunt foarte
numeroase, descoperite pe ntreg teritoriul romnesc; ele se numara ntre cele mai convingatoare (si
palpabile!) argumente ca majoritatea autohtonilor au ramas pe loc; circulatia monetara la nord de
Dunare, dupa 271-272,a fost intensa, pe ntregul teritoriu dacic;
argumente de logica istorica n favoarea continuitatii:
cum a fost posibil ca poporul romn sa se ntoarca peste un mileniu exact n acelasi
loc de unde plecase stramosii sai?!...
bogatia pamntului romnesc, este ea nsasi o chezasie a continuitatii daco-romanilor
n Dacia Traiana;
necesitatea existentei unui popor de continuitate pe acest pamnt n timpul trecerii
popoarelor migratoare;
cum de au rezistat si existat romni n Moldova si Oltenia - regiuni expuse barbarilor
si au lipsit tocmai din cetatea naturala, bine adapostita de munti, a Transilvaniei?
4. LIMBA ROMN sI CONTINUITATEA ROMNEASC
Limba reprezinta un element esential n definirea unui popor, n stabilirea identitatii sale; n
consecinta, nu se poate vorbi despre un popor romn dect atunci cnd se constata existenta si
utilizarea limbii romne.
Formarea poporului romn si formarea limbii romne au fost cele doua laturi inseparabile ale
unuia si aceluiasi proces istoric (nu se poate vorbi, de exemplu, despre o etnogeneza biologica distincta
de formarea limbii poporului respectiv).
Limba romna este o limba romanica, una din limbile nascute pe temelia latinei.
Romna, n structura sa intima, nu este altceva dect limba latina - si anume limba latina
populara (evoluata n timp, cu toate consecintele acestui proces); ntr-un anume sens, se poate afirma
ca limba romna este latina zilelor noastre vorbita n teritoriile locuite de romni.
Cercetarea lexicului mostenit n limba romna din antichitate (cu excluderea deci, a
mprumuturilor ncepnd cu influenta slava) a condus la concluzia ca acesta cuprinde 1600-1700 de
cuvinte, dintre care (cf. I.I.Russu) ntre 90 si 105 sunt sigure sau probabil autohtone (preromane, care
lipsesc n albaneza), dintre care 80 pot fi considerate sigure: amurg, barza, baiat, beregata, bordei,
brndusa, brnza, burta, butuc, butura, caier, caciula, copil, genune, gorun, gru, leagan, lespede,
maces, mistret, pnza, prunc, stnca, strugure, tarna, tarus, viscol, zar, zara, zburda, zestre etc.
Aproximativ 2% din numele de persoane din inscriptiile latine ale Daciei sunt nume traco-dace.
Limba romna are structura gramaticala a latinei.
Romnii si-au numit ntotdeauna limba romneasca (sau rumneasca).
Evolutia limbii se produce necontenit, pe nesimtite, ceea ce face imposibila stabilirea unui
moment al trecerii de la o limba la alta, nascuta din cea dinti; se poate stabili nsa o perioada mai
lunga, n care deosebirile sa fi ajuns destul de numeroase si pregnante pentru ca limba cea noua sa fie
considerata drept o realitate.
Cercetarile lingvistice confirma ca procesul formarii si desavrsirii limbii romne a avut loc pe
un teritoriu cuprinznd mai ales regiunile nord-dunarene.
Trasaturile comune ale celor patru dialecte ale limbii romne (dacoromn, aromn,
meglenoromn si istroromn) sunt marturia existentei n trecut a unui aspect unitar romanicei
orientale, foarte deosebit de acela al tuturor celorlalte limbi romanice (inclusiv al dalmatei).
Aspectul acesta reconstituit al romanicei orientale este desemnat cu diversi termeni: romna
comuna, straromna, romna primitiva. Lingvistii par sa prefere termenul de romna comuna (care are
avantajul de a ne lamuri imediat asupra continutului sau); nici termenii de straromna sau, poate,
protoromna nu ar fi nepotriviti (cf. H.Daicoviciu).
Legat de ntrebarea de cnd vorbim de romna comuna, se admite n genere, ca latina a cedat
locul limbilor romanice prin secolele VII-VIII (aceasta judecata prin analogie are nsa nevoie de
confirmari!). Unii specialisti vorbesc de ncheierea procesului de formare a acestui popor neolatin n
secolele VIII-IX. Judecnd dupa particularitatile dialectelor romnesti, primii care s-au detasat de blocul
romn comun au fost aromnii, iar ultimii istroromnii.
Limba romna comuna este cea dinti nfatisare a limbii romne, deosebita att de latina ct si
de romna evului mediu (n care influentele slave se fac din plin simtite).Hadrian Daicoviciu considera
ca termenul de limba protoromneasca este macar la fel de potrivit ca si acela de romna comuna;
expresia "limba protoromneasca" este la fel de sugestiva din punct de vedere al continutului, caci
greu si-ar putea nchipui cineva ca cea dinti nfatisare a romnei ar fi comportat desprinderea celor
patru dialecte; ea are avantajul de a sugera oricui anterioritatea cronologica a limbii romne fata de
dialectele atestate mai trziu.
Prin limba si prin foarte numeroase elemente de civilizatiei, poporul romn s-a constituit ca
popor romanic, din romanitatea estica.
Evolutia limbii romne, pna n secolul VII, a fost unitara pe ambele maluri ale Dunarii, caci
fluviul nu a constituit o bariera de netrecut. Din secolul al VII-lea, odata cu marea revarsare slavo-
avara n Peninsula Balcanica, unitatea romanitatii daco-moesice, careia Dunarea i servise drept ax,
s-a rupt. n aceste momente nsa evolutia spre romna era destul de avansata, ceea ce explica si faptul
ca aromna, limba romnilor din Peninsula Balcanica, nu este o limba deosebita de limba romna, fiind
considerata un grai al acesteia.
Romna are att asemanari ct si deosebiri fata de celelalte limbi romanice (s-au format n arii
geografice diferite si au suferit nruriri diferite).
Romanus > rumn, romn - tradus de populatiile nvecinate prin echivalentul valach = vorbitor
de limba romana!

6. EVOLUIA MIJLOACELOR DE NAVIGAIE PE DUNRE sI N MAREA NEAGR (DIN CELE MAI VECHI TIMPURI -
SEC. XIII)
Cu o vechime si continuitate n aceeasi vatra de patru ori milenara (N.Iorga), poporul romn
este creatorul unei stralucite civilizatii, care se numara ntre marile civilizatii ale lumii.
Apreciati si vestiti agricultori, mestesugari si comercianti, romnii au fost totodata si navigatori
ntreprinzatori. Traditiile marinaresti autohtone s-au constituit n timp, nceputurile acestora cobornd
n perioada aparitiei primelor comunitati omenesti coerent organizate n spatiul romnesc.
6.1.APARIIA PRIMELOR MIJLOACE DE NAVIGAIE CIVILE sI CU DESTINAIE MILITAR
Armonios alcatuit, bogat si variat, pamntul romnesc a fost (este) scaldat de o bogata retea
hidrografica12[12] , careia i se adauga o fatada maritima de 450 km.

12[12] N.Iorga a fost de parere ca ntreaga viata a poporului romn a fost ornduita "dupa ape".

La nivelul Terrei, n mezolitic (10000 - 5000 .Hr.), sunt atestate (arheologic) primele mijloace
de navigatie: pentru pescuit si trecerea apelor se foloseau trunchiul de copac si plutele (vreme
ndelungata pluta a fost principalul mijloc de navigatie) si monoxila.
La romni, din vechime pna n evul mediu, luntrea-monoxila a fost, deopotriva, un mijloc de
deplasare si o "arma" de lupta. Unul dintre primele modele de lut ale unei monoxile neolitice (5000 -
2500/2200 .Hr.) din Europa, a fost descoperit pe malul stng al Dunarii (astazi acest exemplar se afla
expus la Muzeul de istorie din Oltenita).
Istoricul Arrianus, scriind despre expeditia initiata n anul 335 .Hr. de Alexandru cel Mare
mpotriva tribalilor, arata ca autohtonii dispuneau de monoxile pe care le utilizau pentru pescuit,
pentru transport precum si n actiunile lor militare (autorul antic le catalogheaza drept acte obisnuite
"de piraterie".).
Din punct de vedere nautic, luntrile monoxile (lungi de pna la 3 stnjeni) erau usoare, suple,
rapide, capabile a urmari si a ajunge lesne inamicul, a manevra si veni usor la abordaj, putndu-se
departa usor, la nevoie, de locul actiunii.
Geto-dacii au ripostat energic mpotriva unor actiuni militare care vizau controlul Dunarii
inferioare, a Deltei si Pontului de vest. Marturiile n acest sens nu lipsesc : ndelungata rezistenta a lui
Dromichaites mpotriva lui Lysimach (tratatul de pace (cca. 293-292 .Hr.) recunoaste pe Dromichaites
ca singura autoritate politico-militara de la Dunarea de jos); urmasii sai, Zalmodegikos si Rhemaxos
(sec. III-II .Hr.), ajung adevarati "protectori" ai oraselor din Pontul vestic (pregatind opera ntregitoare
ce va fi initiata de Burebista).
Navele coloniilor elene din zona Pontului au domint navigatia pe Marea Neagra.
ntre sec. III-I .Hr. cele mai redutabile nave de razboi din Marea Neagra erau dierele si trierele.
Trierele aveau trei rnduri de rame, 30-40 m lungime si 6 m latime, iar echipajul era format din cca.
174 vslasi, 17 marinari si 10 ostasi.
Flota, compusa din mai multe nave, era condusa de 1-2 navarhi, primii amirali sunt atestati
documentar la Histria (sec. III-II .Hr.).
Reprezentari de nave din sec. III .Hr. - II d.Hr. figureaza pe un altar nchinat zeitei Cybelle
(Histria), pe o lespede (aflata la Muzeul de Istorie Nationala - Bucuresti), pe diferite monede emise n
acel interval de timp.
6.2. PROBLEMA APRRII DUNRII sI A LITORALULUI PONTIC PE TIMPUL LUI BUREBISTA sI DECEBAL.


Burebista (82 - 44 .Hr.) a fost promotorul unei orientari politice consecvente n problemele
apelor Dunarii si fatadei maritime a spatiului carpato-danubiano-pontic. El are meritul de a fi eliminat
orice prezenta militara straina pe cursul mijlociu si inferior al Dunarii,ajungnd sa aiba la dispozitie
mijloacele de navigatie ale geto-dacilor precum si navele oraselor grecesti.
Un nou pericol pentru statul dac l-a reprezentat accentuarea expansiunii romane n Balcani.
Penetratia romana la nord de Balcani, spre Marea Neagra s-a accentuat n preajma anilor 80 - 70 .Hr.,
n anul 72 .Hr. o coloana romana atingea linia Dunarii (rezistenta autohtona si lipsa unui punct de
sprijin, o fac sa se retraga).
Romanii se erijeaza n "protectori" ai grecilor n fata "lumii barbare" (Lucullus, care avea nevoie
de flota acestor orase, ajunge sa oblige comunitatile din Histria, Tomis si Callatis sa-i recunoasca
autoritatea).
Histria, Tomis si Callatis se aliaza cu geto-dacii mpotriva generalului roman Hybrida (62-61
.Hr.).
Burebista si consolideaza statul, Olbia si Apollonia recunoscnd autoritatea ntregitorului rege.
Pompeius, n noul context, respecta linia Haemusului (Balcani) ca frontiera naturala ntre statul
dac unificat si posesiunile romane din Balcani.
Dupa disparitia lui Burebista, regii daci au continuat sa-si exercite autoritatea asupra malurilor
Dunarii, precum si a zonelor cuprinse ntre Dunare, Haemus si mare.
Treptat, romanii si-au intensificat demersurile mpotriva dacilor, urmarind depasirea lantului
muntilor Balcani, organizarea de baze de aparare si puncte de sprijin militar ntre Balcani si Dunare si
pe malul drept al fluviului, desprinderea oraselor pontice din alianta cu dacii, respectiv crearea unor
forte navale, fluviale si maritime proprii, indispensabile pentru stapnirea Dunarii, deltei si litoralului
vestic al Marii Negre.
ntre 29-28 .Hr. dacii si bastarnii provoaca grele pierderi armatelor Romei, traversnd cu
mijloace rapide de navigatie Dunarea.
n sec. I d.Hr. flotele elene din Marea Neagra si pierd importanta, locul lor fiind luat de o forta
navala romana .Sistemul nu era impenetrabil, ntruct dacii treceau deseori Istrul, loveau posturile si
castrele romane, continund sa-si mentina o capacitate combativa de exceptie (despre aceste lupte
vorbesc autorii antici, de la Ovidiu la Criton).
n conflictele purtate de Decebal (87-106) cu romanii, ambele parti au folosit si mijloace de
navigatie fluviala.
Dacii, folosindu-se de mijloace de navigatie simple, manevriere, au fortat n repetate rnduri
cursul Dunarii (exemplu: campania din anul 86 d.Hr.).
Una din cauzele semiesecului nregistrat de mparatul Domitianus n intervalul 86-88, se
datoreaza si incapacitatii lui de a se nstapni prin mijloace militare, prin intermediul flotei (si
efectivelor terestre), pe ambele maluri ale Dunarii.
Traian (urmasul lui Domitianus si Nerva) a relansat razboiul de cucerire a Daciei. n cadrul
proiectului sau, un loc aparte a acordat flotei danubiene, care n conceptia sa avea urma sa aiba
urmatoarele misiuni: sprijinirea actiunilor de trecere a Dunarii; interzicerea oricarei contraofensive
dacice n Peninsula Balcanica; executarea manevrelor "de rocada" n lungul Dunarii (ntre Portile de
Fier - Delta); participarea la construirea podurilor de vase si de piatra peste Dunare.
si Decebal s-a ngrijit atent de problema protejarii liniei Dunarii.
Manevra "dobrogeana" a regelui dac a dus la ncheierea pacii din 102.
6.3. UTILIZAREA FLOTELOR FLUVIALE sI MARITIME NTRE SEC. II-III
Dupa 106, sistemul de comunicatii terestre si navale se redimensioneaza, una dintre
consecintele directe concretizndu-se n amplificarea schimburile economice interne si externe.
n ceea ce priveste flota militara, unitatile fluviale si maritime au fost organizate n trei mari
grupari: Classis Flavia Moesica (la Dunarea de Jos), Classis Pannonica (la Dunarea de Sus) si Classis
Pontica.
Misiunile fortelor navale vizau paza si siguranta romanilor, sprijinirea trupelor terestre n
campanii, transporturi de efective, provizii, armament s.a.
Navele mari aveau n frunte trierarchi, flotele fiind comandate de prefecti (exemplu Viudius
Verianus, ce figureaza pe o piatra de hotarnicie descoperita n nordul Dobrogei).
Flota maritima (40 corabii - 3000 ostasi) se subordona unui nalt ofiter (n anul 117,spre
exemplu, generalului Flavius Arrianus).
ntre bazele mai importante, pot fi enumerate: Noviodunum (Isacea), Aliobrix (Cartal), Barbosi,
Altinum (Oltina), Flaviana (Dunareni) Troesmis (Iglita), Aegyssus, Sirmium, Singidunum, Drobeta,
Sucidava, Dinogetia - Garvan, Sexaginta, Prista, Histria, Tomis.
Pe litoralul vest pontic flota maritima (Classis Pontica) coopera cu trupele terestre si
garnizoanele "limesului pontic" subordonate unui prefectus.
n compunerea fortelor intrau nave mici (pentru Dunare si rurile interioare), nave
speculatoriae de cercetare si nave mari de lupta (liburnae) cu doua rnduri de rame.
Fortele militare fluvial-maritime au fost angajate n conflictele militare regionale (n actiuni
armate, misiuni de cercetare, transport, sprijinire la construirea de poduri),ntre care amintim : 117-
119 - mpotriva sarmatilor si dacilor liberi; 167-180 - mpotriva sarmatilor, marcomanilor, cvazilor si
dacilor liberi; 245-247 si 200-268 - mpotriva dacilor liberi.
Organizarea riguroasa, a fost nsotita de cresterea traficului comercial, de o dezvoltare a
santierelor navale.
Informatiile privind flota comerciala de pe Dunare sunt relativ sarace, ntre acestea amintim
inscriptia onorifica descoperita la Axiopolis - Hinog, Cernavoda, pusa (n cinstea mparatesei Iulia ) de
"nautae universi Danubii" ("corabieri de pe toata Dunarea");
La Axiopolis (un important port la Dunare) exista un "collegium nautarum" (colegiul al
navigatorilor), cu organe de conducere, arhiva si steag, membrii sai facnd un larg comert pe Dunare,
din bazinul inferior al acesteia pna la Marea Neagra.
Un colegiu identic functiona la Tomis.
Un "collegium nautarum" este atestat documentar (si) la Apulum, ceea ce atesta utilizarea
Muresului pentru navigatie (pentru transportul sarii spre Panonia).
O serie de inscriptii din Dacia atesta ca pe unele ruri interioare s-au utilizat si alte mijloace (nu
navale,obisnuite), utilizatorii lor aparnd sub numele de utriculari (burdufuri umplute cu aer) si
dendrofori (trunchiuri de copaci). O inscriptie de la Apulum consemneaza existenta unui: "collegium
dendr [oforum]".
o Mentinerea unor termeni nautici din latina n romna (luntre < lunter, luntris,
barca, vas < vasum, nava, navigatie s.a.) reprezinta nca o dovada a continuitatii romnesti.
6.4. ACIUNILE NAVALE ROMNEsTI MPOTRIVA MIGRATORILOR (sec. III-XIII)
Secolele III-XIII se caracterizeaza prin edificarea institutiilor specifice feudalismului timpuriu,
respectiv angajarea ntr-un efort consecvent de aparare mpotriva invaziilor migratoare.
Acum se permanentizeaza o viguroasa viata urbana pe ambele maluri ale Dunarii, n perimetrul
Daciei; pe litoralul vest Pontic.
S-au perpetuat unele tipuri si elemente de constructie navala de origine daco-romana pna la
nceputul mileniului II (ceea ce reprezinta nca o dovada a continuitatii romnilor).
Spre finele perioadei (sec. XII-XIII) ntre mijloacele prevazute cu vele si rame, se impun primele
(pe peretele complexului rupestru de la Basarabi, apare si imaginea unei corabii).
Timp de o mie de ani prima forta maritima n Pontul Euxin (si Mediterana) se mentine Imperiul
roman de rasarit - bizantin (gratie si "focului grecesc").
ntre secolele XIII-XIV flotele genovezo-venetiene (care aveau n compunere: galioane, fustele,
galere, cogge) se vor afirma ca prime forte ale Marii Negre (si Marii Mediterane).
Exista unele referiri ce atesta eforturile de aparare facute de comunitatile urbane si rurale
dintre Dunare-Haemus-Marea Neagra amenintate de invaziile migratorilor (n 263, 264 si 266 au loc
ciocniri n mprejurimile Histriei si a unor cetati de pe litoral).
Imperiul roman a reorganizat (sfrsitul sec. III) sistemul de aparare de la Dunare, n locul
vechilor flote s-au creat: Classis Ratiarensis si Classis Histria, ntemeindu-se si baza Extrema Scythiae (la
nord de Dunare).
n unele cetati (Sucidava, Capidava, Arrubium, Aegysus) s-au dispus subunitati de marina,
pentru nevoile carora, ncepnd cu secolul al IV-lea, recrutarea se efectua pe plan local.
Attila a vrut sa transforme Dunarea n "fluviu hunic", dar a fost nfrnt decisiv de generalul
Actius (nascut la Durostorum) n bataliile de pe Cmpiile Catalaunice.
Iustinian (527-565) a dat un nou impuls refacerii fortificatiilor de la Dunare si Marea Neagra,
consolidnd fortele fluviale si maritime.
Rezidenta comandantului sef al flotilei danubiene era la Noviodunum (Isaccea).
n secolul al VI-lea mari si epuizante ciocniri ntre Imperiul roman de rasarit si migratori (avari,
slavi, bulgari, turanici) au avut loc la Dunarea de Jos si la Marea Neagra. n cursul ciocnirilor din anii
530, 536, 544, 550, 551, 561, 568, 574, 583 si 596-600, au fost folosite si flotele.
Migratorii au rechizitionat un mare numar de ambarcatii usoare (monoxile s.a.) de la
autohtoni.
Teofilact Simocata furnizeaza stiri despre autohtonii care traiau pe ambele maluri ale Dunarii
si care foloseau barcile pentru circulatia pe fluviu, comert si actiuni de lupta.
n sec. VII-XI, cu ajutorul autohtonilor din orasele-posturi de la Dunarea de Jos, bizantinii au
obtinut mari victorii mpotriva bulgarilor turanici aliati cu slavii de sud. Un exemplu elocvent
constituindu-l expeditiile din anii 756 si 764, organizate de Constantin V (741-775) mpotriva bulgarilor
turanici).
n izvoarele secolului al IX-lea apare mentionat Toma - protospatar si arhonte de Lykostomion.
La sfrsitul secolului, n anii 895-896, o flota danubiana comandata de drongarul Eustatie a
intervenit n ciocnirile dintre unguri si bulgarii tarului Simeon.
n anul 917 romnii acordau sprijin flotei drungarului bizantin Romanos n luptele cu bulgarii.
Atitudinea lor ndemna pe basileii Constantin Porfirogenetul (care la mijlocul sec. X vorbeste de
existenta orasului - port Constanta) si Nichifor Focas, sa considere Dunarea o "frontiera a imperiului".
O sustinuta viata comerciala - n care navigatia joaca un rol important - se constata n lungul
vailor Muresului, Tisei si Dunarii.
n secolele XI-XIII cetatile de la Dunare si Marea Neagra cunosc o adevarata nflorire
economica, politica, culturala.
Posturi civile si militare au fost descoperite de arheologi la Dinogetia - Garvan, Pacuiul lui
Soare, Lykostomo. Pe Razelm - scria Anna Comnena - existau corabii mari si grele, iar pe Dunare puteau
naviga corabiile cele mai mari.
Istoricul Ioan Kinnamos scria ca la Dunare barcile monoxile se gaseau din abundenta.
Se diversifica navigatia pe apele interioare: n sec. XI-XIII pe Mures si Olt - se foloseau corabii
pentru transportul sarii.
O monoxila recuperata din valea Crisului Alb, se afla expusa la Muzeul Marinei Romne
(Constanta).
BIBLIOGRAFIE
(selectiva)
1. Russu I.I., Etnogeneza romnilor, Fondul autohton traco-dacic si componenta latino-romanica,
Bucuresti, 1981.
2. Radu Vulpe, Columna lui Traian - Monument al etnogenezei romnilor, Bucuresti, 1988.
3. Stoicescu Nicolae, Continuitatea romnilor. Privire istoriografica. Istoricul problemei, dovezile
continuitatii, Bucuresti, 1980.
4. Stoicescu N., Hurdubetiu I., Continuitatea daco-romnilor n istoriografia romna si straina,
Bucuresti, 1984.
5. Ligia Brzu, Stelian Brezeanu, Originea si continuitatea romnilor. Arheologie si traditie istorica,
Bucuresti, 1999.
6. Mircea Musat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul romn unitar, Bucuresti, 1983 (p. 17-
84).
7. Ion Horatiu Crisan, Burebista si epoca sa, Bucuresti, 1977
8. *** Spatiul istoric si etnic romnesc, Editura Militara, Bucuresti, 1992 [Hartile I-IV]
9. *** Romnia. Istorie n documente. Album, Bucuresti, 1992, p. 23-40
10. *** Romnia. Documente straine despre romni, Editura II-a, Bucuresti, 1992, p. 9-25
11. George Petre, Ion Bitoleanu, Traditii navale romnesti, Editura Militara, Bucuresti, 1999, p. 9-37.
12. Nicolae Brdeanu, Dan Nicolaescu, Contributii la istoria marinei romne. Vol.I, Din cele mai vechi
timpuri pna n 1918, Editura stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1979, p. 19-38.
13. *** Istoria militara a poporului romn, Editura Militara, Bucuresti, 1984.
14. *** Armata si societate n spatiul romnesc - Epoca veche si mileniul migratiilor, Editura Globus,
Bucuresti, [f.a.].