Sunteți pe pagina 1din 93

ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINSITRATIVE FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ MASTER “MANAGEMENTUL AFACERILOR PUBLICE”

Analiza socială şi economică a corupţiei

Prof.univ.dr. Ani Matei

AFACERILOR PUBLICE” Analiza social ă ş i economic ă a corup ţ iei Prof.univ.dr. Ani Matei

2007 - 2008

Cuprins

Introducere

Capitolul I

Corupţia şi anticorupţia

1.1 Definiţia corupţiei

1.2. Forme ale corupţiei

1.3. Anticorupţia 1.3.1 Tipologii ale strategiilor anti-corupţie

1.3.2. Implementarea strategiilor anticorupţie. Provocări strategice

Capitolul II

Corupţia şi mediul administrativ. Efectele corupţiei asupra activităţii statale

2.1.Fenomenul state-capture 2.2.Forme ale corupţiei în cadrul sistemului administrativ

2.2.1. Plaţi pentru a obţine contracte majore şi concesiuni

2.2.2. Privatizarea – mijloc de reducere sau de creştere a corupţiei

Capitolul III

Reforma administraţiei publice în perioada de tranziţie.

3.1. Reforma administraţiei publice. Caracteristici generale

3.1.1. Reforma funcţiei publice

3.1.1.1.

Reglementarea

conflictului

de

interese.

Element

al

reformei funcţiei publice

3.1.2. Reforma administraţiei publice locale

2

Capitolul IV

Măsurarea corupţiei

4.1. Indicatori de măsurare a corupţiei

4.2. Indicele de Percepţie a Corupţiei

4.3. Indicele Plătitorilor de Mită

4.4. Barometrul Global al Corupţiei

Capitolul V

Bune practici în lupta impotriva corupţiei

5.1. Experienţa din Hong Kong, China, în combaterea corupţiei

5.2. Experienţa statului Singapore în combaterea corupţiei

Bibliografie

3

Introducere

Misiunea fundamentală a guvernelor şi a instituţiilor publice este aceea de a servi interesul public. Cetăţenii doresc ca funcţionarii publici să-şi facă datoria în mod cinstit, corect şi imparţial. Din ce în ce mai mult se cere ca guvernele să ia măsuri pentru ca funcţionarii publici să nu permită compromiterea procesului de luare a deciziilor oficiale şi de administraţie publică din cauza intereselor şi relaţiilor lor personale. În condiţiile în care pretenţiile societăţii sunt din ce în ce mai mari, măsurile guvernamentale privind reducerea corupţiei trebuie sa fie din ce în ce mai concise, mai eficiente. Corupţia constituie o ameninţare pentru democraţie, pentru supremaţia dreptului, echităţii sociale şi a justiţiei, erodează principiile unei administraţii eficiente, subminează economia de piaţă şi pune în pericol stabilitatea instituţiilor statale. Cu o istorie de mii de ani, începând încă din antichitate, corupţia reprezintă unul dintre modelele comportamentale dintre cele mai rele dar, în acelaşi timp, extrem de răspândite în cadrul funcţionarilor oficiali sau reprezentanţilor aleşi ai comunităţii. În ultimul secol, ea priveşte şi comportamentul celor din domeniul privat. Interesul şi îngrijorarea faţă de acest fenomen au crescut şi au avut loc reacţii pe plan naţional şi internaţional. Deşi există nenumarate studii pe marginea acestei teme nu s-a ajuns până acum la o definiţie universal valabilă şi unanim acceptată, care să acopere toate actele şi faptele posibile şi care să constituie în orice jurisdisdicţie acte de corupţie. Pentru prima oară, în 1975, prin rezoluţia 3514, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a abordat chestiunea practicilor corupte în tranzacţiile comerciale internaţionale şi ca urmare au fost adoptate o serie de alte măsuri de către organisme internaţionale în legatură cu acest subiect. Un exemplu în acest sens este Programul de actiune împotriva corupţiei realizat în 1995 de către Grupul multidisciplinar de studiu al corupţiei şi supus aprobării Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei în 1996, program care conţine 4 capitole, primele trei ocupându-se de aspectele de drept civil, penal, administrativ şi constituţional iar cel de-al patrulea tratând o serie de subiecte care, deşi s-ar integra cu uşurinţă într- unul din capitolele anterioare au un specific aparte şi ca urmare sunt tratate separat:

4

finanţarea partidelor, activitatea de lobby, mass-media şi rolul ei în lupta împotriva corupţiei, activităţile de cercetare, instruire şi schimb de experienţă în această direcţie.

Cel mai frecvent corupţia apare în activităţile comune public-privat şi are determinări în structurile guvernamentale centrale sau locale. Cercetările empirice asupra corupţiei sunt relativ recente. În încercarea de a determina cauzele şi consecinţele corupţiei, mediul academic s-a concentrat în ultima vreme mai ales pe analizele trans-naţionale. Acestea au la bază de cele mai multe ori studii realizate asupra nivelului corupţiei din diferite ţări. Acestea sunt adeseori corelate pentru a se analiza realizările de la nivel naţional.

5

Capitolul I

Corupţia şi anticorupţia

“Aceia care vorbesc despre faptul că popoarele zilelor noastre au cedat în faţa jafului şi a altor vicii similare vor descoperi că acestea sunt consecinţa faptului că cei care i-au condus s-au comportat asemănător.” - Niccolo Machiavelli, Discursuri, III (29)-

1.1 Definiţia corupţiei.

A alege o definiţie a corupţiei este foarte dificil. Ţinând cont de o recenzie a

literaturii şi a surselor bibliografice existente asupra acestui subiect (Amundsen and

Fjeldstad 2000) 1 , cercetarea academică poate fi clasificată în funcţie de diferite ştiinţe

sociale, în funcţie de cele mai importante dezbateri, precum şi în funcţie de discuţiile care

au loc în cadrul diferitelor organizaţii guvernamentale şi nonguvernamentale ce au ca

obiect de activitate cercetarea fenomenului corupţiei. Ce se include şi ce se exclude în

aceste definiţii? Care sunt diferitele tipuri de corupţie ? Care este diferenţa, dacă există,

între corupţie şi căutarea bunăstării?

Cercetarea corupţiei s-a axat în special pe clasificarea diferitelor forme ale

corupţiei în vederea operaţionalizării conceptului din raţiuni analitice şi practice. De

aceea există multe opinii în ceea ce priveşte modalitatea de clasificare a corupţiei în

categorii şi sub categorii. Unii cercetători au definit corupţia ca fiind o relaţie particulară

stat-societate şi fac o distincţie între corupţia “politicăşi corupţia “birocratică”. O altă

clasificare a fost cea care are în vedere corupţia “funcţionalăşi birocraţia

“disfuncţională”. Alţi cercetători au încercat să relaţioneze corupţia cu alte fenomene sau

procese. De exemplu, ştiinţele politice au încercat recent să plaseze corupţia şi lupta

împotriva fenomenului corupţiei pe agenda democratizării. O definiţie strictă a corupţiei

limitează corupţia doar la agenţi, la anumite sectoare sau la anumite tranzacţii (aşa cum

este cazul corupţiei definită ca o deviaţie de la comportamentul oficialilor).

1 Amundsen, Inge and Odd-Helge Fjeldstad (2000): “Corruption. A selected and annotated bibliography.” Bergen: Chr. Michelsen Institute (commissioned by Norad).

6

Rolul decisiv al statului este reflectat în majoritatea definiţiilor date corupţiei, definiţii care privesc acest fenomen ca fiind o relaţie stat-societate particulară. Corupţia este înţeleasă în mod convenţional şi este considerată ca fiind comportamentul particular de căutare a bunăstării de către cineva care reprezintă statul şi autoritatea publică. Ea reprezintă întrebuinţarea greşită a resurselor publice de către autorităţile publice, pentru ştigurile personale. Enciclopediile şi definiţiile de lucru folosite de către Banca Mondială, Transparency International şi ceilalţi, arată că, corupţia reprezintă abuzul de putere publică pentru beneficiul particular.

O altă definiţie larg folosită este aceea conform căreia, corupţia reprezintă o

tranzacţie între actorii sectorului privat şi ai sectorului public, prin care bunurile colective sunt ilegal transformate în bunuri private (Heidenheimer şi ceilalţi. 1989) 2 . Acest punct de vedere este de asemenea accentuat de către Rose-Ackerman, care spune că există corupţie la nivelul interfeţei dintre sectorul public şi cel privat (Rose-Ackerman 1978) 3 .

În definiţia clasică a lui Nye, corupţia reprezintă "comportamentul care deviază de

la atribuţiile oficiale ale unui rol public (ales sau numit) din cauza intereselor private în ceea ce priveşte bunăstarea sau câştigurile de funcţii" (Nye 1967) 4 . O versiune actualizată conţinând aceleaşi elemente este definiţia dată de Mushtaq Khan, care spune că, corupţia reprezintă "comportamentul care deviază de la regulile oficiale de comportament guvernând acţiunile cuiva aflat într-o poziţie de autoritate publică din cauza privatului - în ceea ce priveşte motivele, ca de exemplu bogăţia, puterea, sau funcţia" ( Khan 1996) 5 . Samuel Huntington notează că, acolo unde oportunităţile politice sunt rare, corupţia apare atunci când oamenii folosesc bogăţia pentru a cumpăra puterea, iar acolo unde oportunităţile economice sunt puţine, corupţia apare atunci când puterea politică este utilizată pentru a urmări bogăţia (Huntington 1968) 6 . Privind la diferitele tipuri de resurse transferate, s-a făcut o distincţie între corupţie, în termeni economici şi corupţie,

2 Heidenheimer, Arnold J.; M. Johnston and V. T. LeVine (1989): Political Corruption. A Handbook . New Brunswick: Transaction Publishers.

3 Rose-Ackerman, Rose (1978): Corruption. A Study in Political Economy. London/New York: Academic Press.

4 Nye, J.S. (1967): “Corruption and political development”, American Political Science Review, vol. 61, no. 2, pag. 417-427.

5 Khan, Mushtaq (1996): “A typology of corrupt transactions in developing countries.” IDS Bulletin, vol. 8, no. 5.

6 Huntington, S.P. (1968): “Modernization and corruption”, in Political order in Changing Societies,

Samuel P. Huntington, New Haven, Connecticut: Yale University Press. pag. 59–71.

7

în termeni sociali. Corupţia economică apare într-o situaţie tipică de piaţă şi necesită un schimb de numerar sau bunuri materiale, ceea ce reprezintă fundamentul corupţiei. Aceasta este o definiţie strictă a corupţiei, reflectată în reglementările care specifică limite ale sumelor care pot fi "date" înainte de a fi considerate mită. Totuşi, transferurile nu sunt numai în numerar sau alte lucruri materiale, iar schimbul are loc într- un decor social cu un număr de semnificaţii culturale şi morale. Corupţia, înţeleasă în aceşti termeni mai largi, a fost denumită "schimbul social" şi corupţia socială. Corupţia socială este înţeleasă în mod convenţional ca un element integrat al clientelismului. Clientelismul implică adesea un schimb de beneficii materiale dar nu poate să se rezume la acestea, deoarece clientelismul are o implicaţie socială şi culturală mai largă. Clientelismul, nepotismul, favoritismul etnic sau de altă natură reprezintă toate variante ale corupţiei, în termeni sociali ( Médard 1998) 7 . Având o definiţie a corupţiei ca fiind o relaţie particulară stat-societate, găsim geneza corupţiei, în consecinţă, în cele două câmpuri de interacţiune dintre stat şi societate, şi anume în arena naţională şi internaţională. Mai mult decât atât, se desfăşoară în cadrul statului însuşi, între straturile sau nivelurile lui diverse. Pe arena internaţională, globalizarea pieţelor, finanţelor, şi altor activităţi a extins oportunitatea tranzacţiilor ascunse, inclusiv între variaţii jucătorii non- stat, guvernele „gazdăşi reprezentanţii lor. Companiile multinaţionale cumpără, de exemplu, concesiuni, acţiuni privilegiate şi monopoluri; sunt oferite mite pentru concesiuni, împrumuturi şi contracte; şi proiectele de dezvoltare sunt facilitate câteodată prin includerea călătoriilor, calculatoarelor şi altor avantaje suplimentare pentru autorităţile locale. Ţările gazdă corupte sunt uneori atractive în mod deosebit pentru anumiţi oameni de afacere din străinătate (Bayart şi ceilalţi. 1999) 8 . Totuşi, actorii internaţionali (în cofinanţarea în afaceri, politică şi dezvoltare) pot fi, deopotrivă posibili corupţi şi suporteri ai reformei (Rose-Ackerman 1999; Moody-Stuart 1997) 9 . Mita cu finanţare

7 Médard, Jean-François (1998): ”Postface” in Le Clientélisme Politique dans les Sociétés Contemporaines. Briquet and Sawicki, eds, Paris: Presses Universitaires de France. pag. 307-316. 8 Bayart, J-F., S. Ellis and B. Hibou (1999): The Criminalization of the State in Africa. Oxford: James Currey Press for the International African Institute. 9 Rose-Ackerman, Susan (1999): Corruption and Government. Causes, Consequences and Reform. Cambridge: Cambridge University Press. Moody-Stuart, G. (1997): Grand Corruption, Oxford:

WorldView Publishing.

8

străină tinde să fie considerată de către foarte mulţi observatori din ţările în curs de dezvoltare ca fiind cel mai semnificativ factor care contribuie la corupţie. La nivelul arenei naţionale, corupţia apare la punctul de întâlnire dintre stat şi diverşii actori non-stat. Pe de-o parte, se află demnitarul de stat corupt; pe de altă parte se află coruptul, furnizorul de mite. Autorităţi pot fi oricine de la preşedinte şi conducerea politică de vârf (corupţia politică) coborând în ierarhie (corupţia birocratică) până la funcţionarul cel mai îndepărtat dintr-un serviciu public din administraţia locală. Multe teorii şi conceptualizări privind corupţia vor pune accentul pe „corupători", aceia care oferă mitele în primul rând, şi pe avantajele pe care ei le câştigă. Alte teorii vor scoate în relief corupţii şi avantajele lor. La nivelul arenei naţionale instituţionale, în cadrul diverselor agenţii ale statului, corupţia poate să apară între ramuri diferite ale administraţiei (cum ar fi ramura executivă, cea legislativă si juridică), şi între instituţiile politice şi administrative/birocratice (administraţia de stat, autorităţile locale şi parastatale). Aceste relaţii pot să fie corupte din cauza autorităţii suprapuse, aflate în conflict, din cauza luptelor puterii politice pentru accesul la resurse, din cauza debitelor manipulate de informaţie, şi relaţiilor personale de dependenţă şi loialitate. Lipsa unei linii clare de demarcaţie între administraţia de stat şi politica de partid, un profesionalism scăzut al birocraţiei, o lipsă a răspunderii administrative şi a transparenţei, şi un control politic ineficient alături de mecanisme de audit ineficiente, vor spori corupţia în aceste împrejurări. Cu cât autorităţile deţin mai multă putere de decizie prin dispoziţii complexe şi non-transparente, cu atât corupţia devine mai convenabilă. Totuşi, corupţia există, de asemenea, şi între afacerile private şi în cadrul organizaţiilor non-guvernamentale, fără a fi implicaţi un demnitar de stat sau o agenţie de stat.

Nivelul corupţiei „private” poate să fie simptomatic pentru dezvoltarea generală economică şi politică a unei societăţi. De altfel, toate formele de corupţie „privată” sunt nocive moralului public şi subminează încrederea generală şi încrederea în reguli şi dispoziţii. Corupţia din sectorul public este considerată a fi o problemă fundamentală faţă

de corupţia din sectorul privat, şi pentru că, stăpânirea corupţiei din sectorul public reprezintă o premisă pentru controlarea corupţiei din sectorul privat. Corupţia este un fenomen complex care are multiple cauze şi multiple efecte, acţionând în diferite forme în funcţie de diferite contexte. Fenomenul corupţie merge de la un simplu act de a da mită până la afectarea gravă a sistemului economic, politic şi administrativ. Problema corupţiei a fost văzută fie ca un aspect structural al activităţii economice sau politice fie ca un aspect cultural sau de morală a individului. Definiţia corupţiei este variată şi pleacă de la „folosirea incorectă a puterii publice” sau „decăderea morală”, până la definiţia strictă oferită de lege, definiţie care are în vedere corupţia ca fiind un act de mituire care implică un funcţionar public precum şi transferul unor resurse tangibile. Aşa cum precizam anterior, definiţia corupţiei, aplicabilă sectorului public, pare, cel puţin la prima vedere, un lucru uşor de realizat: folosirea improprie a puterii publice în favoarea unor câştiguri private. Conceptul de câştiguri private se referă atât la primirea de bani sau de bunuri cît şi la posibilitatea creşterii puterii sau a poziţiei sociale. Acceptarea de favoruri sau de câştiguri viitoare pentru rude sau pentru prieteni poate de asemenea să fie considerat ca fiind un câştig viitor. În ceea ce priveşte favorurile pentru rude şi prieteni, cel mai adesea se utilizează termenii de nepotism si de favoritism. O astfel de abordare este utilizată de Johann Lambsdorff (2006) 10 . Continuând demersul său empiric, acesta face o analiză intrinsecă a definiţiei. Astfel referindu-se la conceptul de putere publică el afirmă că aceasta este exercitată de birocraţi, numiţi în funcţia publică, sau de politicieni, aleşi sau numiţi în poziţia lor. Puterea publică este exercitată într-o varietate de sectoare, cum ar fi: achiziţii publice, reglementarea afacerilor, acordarea de licenţe şi avize, privatizare, schimburi externe, (inclusiv vamă, avize pentru comerţ extern, tranzacţii financiare internaţionale), domeniul taxelor (inclusiv acordarea de scutire de plată a taxelor), poliţie, utilităţi publice şi servicii guvernamentale (sănătate, educaţie, apărare). În ceea ce priveşte conceptul folosire improprie, acesta se referă la comportamentul care deviază de la sarcinile normale aparţinând poziţiei publice (numite sau aleasă), care este în opoziţie cu regulile informale (stabilite de aşteptările publicului

10 Lambsdorff, J. Graf and M. Nell(2006) CORRUPTION - WHERE WE STAND AND WHERE TO GO. In:

The Corruption Monster: Ethik, Politik und Korruption, ed. by M. Kreutner, Czernin Verlag, 2006

10

standardizate într-un anumit fel ca fiind coduri de conduită). Într-un sistem

guvernamental care funcţionează aceste forme de definiţii se contopesc într-una singură:

Interesele publice se presupune că se transformă în aşteptările publicului vis-à-vis de

deţinătorii puterii.

Interesul public

Aşteptări vis-a-vis de îndatoririle publice
Aşteptări vis-a-vis de
îndatoririle publice
Interesul public Aşteptări vis-a-vis de îndatoririle publice Obliga ţ ii formale Defini ţ ia corup ţ

Obligaţii formale

Definiţia corupţiei

Fig.1 Definirea corupţiei 11

Atunci când cei care dictează obligaţiile formale acţionează fără să ţină cont de

aşteptările publice, o definiţie a corupţiei nu mai poate fi legată de obligaţiile formale.

Această problemă este întâlnită mai des în cazul parlamenţărilor.

O lume fără corupţiei este o lume în care funcţionarii publici intenţionează să

servească publicul fie datorită unei motivaţii intrinseci fie datorită temerii vis-à-vis de

pedepse fie unei alte motivaţii.

Există mai multe direcţii care pot determina o scădere a corupţiei dintre care putem

aminti: ‘arm’s-length principle’ prin care se statuează că deciziile publice nu trebuie să

fie afectate de relaţiile personale.

Concluzionând putem defini corupţia ca o stare de abatere de la normalitate, de la

datorie, însemnând folosirea abuziva de către o persoană a funcţiei de intermediar sau de

decizie pe care o îndeplineşte, pentru a acorda celui care corupe sau comunităţii de

11 Lambsdorff, J (2007). The Institutional Economics of Corruption and Reform, Cambridge University Press, pag 18.

11

interese pe care acesta o reprezintă, un avantaj economic sau administrativ, în schimbul unei sume de bani, a unor cadouri, a unor deplasări, excursii, concedii sau distracţii sau a primirii unor proprietăţi. Tot corupţie înseamnă şi folosirea de către o persoană a funcţiei sau poziţiei sale publice, pentru a eluda sau evita îndeplinirea unor norme, baremuri sau proceduri legale, la obţinerea în folosul ei a unor avantaje materiale sau a unor funcţii profesionale sau administrative. Corupţia a fost analizată ca fiind o problemă politică, economică, culturală sau morală sau undeva între aceste elemente. Natura complexă a corupţiei i-a determinat pe mulţi observaori să declare că aceasta poate fi întâlnită în toate societăţile şi că nu există modalităţi clare de rezolvare ale acestei probleme. “Source Book” de la Transparency International afirmă că programele publice, reforma guvernului, responsabilitatea publică sau aplicarea legii precum şi instituţiile cu caracter de prevenire a corupţiei nu sunt decât elemente în cadrul unui proces pe termen lung, proces care trebuie să fie susţinut din toate direcţiile şi care implică o schimbare la toate nivelurile (Pope 1997) 12 . În acelaşi cadru în care corupţia poate fi definită ca fiind “folosirea improprie a puterii publice pentru obţinerea de profit personal”, ea poate fi descrisă şi că o lipsă de conformare la “principiul evitării nepotismului”, conform căruia, nici un fel de relaţie familială sau personală nu trebuie sa joace vreun rol în luarea deciziilor economice de către agenţi economici particulari sau oficiali guvernamentali. Principiul evitării nepotismului este perceput ca fiind fundamental pentru funcţionarea eficientă a oricarei organizaţii. 13 Un studiu complet diferit, efectuat de filialele naţionale ale TI, realizat în 1995, sugerează faptul că fenomenul corupţiei în interiorul sectorului public îmbracă aproape aceeaşi formă şi afectează aceleaşi zone, fie că se manifestă în cadrul unei ţari dezvoltate sau al uneia în curs de dezvoltare. Zonele din cadrul activităţii guvernamentale care sunt cele mai expuse fenomenului de corupţie s-au dovedit a fi:

intermedierea publică ; ă;

administraţ ia teritorial ă ; ţia teritorială;

colectarea veniturilor;intermedierea public ă ; administra ţ ia teritorial ă ; 1 2 Pope, Jeremy, ed. (1997):

12 Pope, Jeremy, ed. (1997): National Integrity Systems: The TI source book. Washington DC: TI and EDI.

13 Tanzi, Vito – în Corruption, Governmental Activities and Markets, în publicatia interna a FMI, aug. 1994. Articolul argumenteaza faptul ca, o data ce principiul evitarii nepotismului a fost încalcat si a aparut o diferenta realizata pe baza relatiilor, coruptia va urma în multe cazuri.

12

numirile guvernamentale; Formele au fost ş i ele variatea cuprinzând: Formele au fost şi ele variatea cuprinzând:

amiciţ iile, rela ţ iile, membrii familiei si rudele; ţiile, relaţiile, membrii familiei si rudele;

corupţ ia politic ă , prin dona ţ ii în cadrul campaniilor electorale etc.; ţia politică, prin donaţii în cadrul campaniilor electorale etc.;

darea de mită pentru contracte guvernamentale; ă pentru contracte guvernamentale;

frauda de toate felurile. În cadrul institu ţ iilor publice, se desf ăş oar ă adesea urm ă toarele În cadrul instituţiilor publice, se desfăşoară adesea următoarele genuri de activităţi:

miniş trii î ş i “vând” puterile discre ţ ionare; 1 4 ştrii îşi “vând” puterile discreţionare; 14

oficialii îş i însu ş esc procente din contractele guve rnamentale, care sunt de multe ori şi însuşesc procente din contractele guvernamentale, care sunt de multe ori transferate în conturi din bănci din străinătate; 15

oficialii sunt beneficiarii unei excesive “ospitalităţ i” ş i a unor beneficii din partea celor ce realizeaza contracte guvernamen tale, ăţi” şi a unor beneficii din partea celor ce realizeaza contracte guvernamentale, cum ar fi burse pentru educaţia copiilor lor la universităţi din străinătate;

oficialii realizează contracte guvernamentale pentru ei în ş i ş i, fie prin intermediul unor companii ă contracte guvernamentale pentru ei înşişi, fie prin intermediul unor companii de primă mărime sau prin partenerii acestora, fie chiar numindu-se în mod deschis chiar pe ei în funcţii de “consultanţi”;

oficialii că l ă toresc deliberat peste ho tare pentru a putea preti nde diurne pe ălătoresc deliberat peste hotare pentru a putea pretinde diurne pe care le stabilesc tot ei la nişte niveluri extravagante;

partidele politice se folosesc de perspectiva puterii sau de continuitatea acesteia pentru a percepe sume impor tante din afacerile interna iva puterii sau de continuitatea acesteia pentru a percepe sume importante din afacerile internaţionale, în schimbul unor contracte guvernamentale (care pot “îmbraca” haina unor “donaţii” către o anumită “instituţie filantropică” sau un anumit “spital”); 16

oficialii care funcţ ioneaz ă în cadrul departamentelo r de percepere a impozitelor folosesc practici de santaj ţionează în cadrul departamentelor de percepere a impozitelor folosesc practici de santaj prin ameninţări cu impunerea de noi taxe asupra

14 De exemplu, în New South Wales, Australia, ministrul pentru serviciile de corectie a fost condamnat si închis pentru ca a vândut amnistii traficantilor de droguri.

15 Diferitele modalitati prin care se realizeaza acest lucru, inclusiv regulile ce vizeaza “ajutorul” public, stabilite de instituţiile internaţionale de creditare, sunt prezentate pe larg în Good Business Guide to Bribery, de George Moody-Stuart, (Transparency International, Berlin, 1994).

16 De exemplu, în Kenya, în perioada Kenyatta, vehiculul utilizat era Spitalul Forţelor Armate Gatundu, care a fost “beneficiarul” impus al “donaţiilor de caritate” de la toţi acei care doreau să facă afaceri cu regimul. Acest modest spital ar fi devenit un important spital dacă ar fi fost cu adevarat destinaţia finală a banilor, de fapt folosiţi pentru un alt spital din ceea ce era atunci zona tribală a preşedintelui. Evenimente petrecute concomitent în Europa au dezvăluit cât de răspândită era acea practică în cele mai multe dintre democraţiile vesteuropene. (ex.: în editiile din Italia, Austria, Franta, Spania, Belgia ale TI Newsletter – publicaţia internă a TI – au aparut eseuri pe această temă)

13

plătitorilor de impozite sau a importatorilor, în cazul în care nu sunt plătite sumele cerute ca mita. Dacă acestea se achită, se aplică amendamente nejustificabile ale legilor sau anumite bunuri de import sunt trecute pe lista celor excluse de la plata taxelor vamale;

oficialii responsabili de punerea în aplicare a legilor colecteaza prin constrângere fonduri destinate propriului lor fo los, prin proferarea de e a legilor colecteaza prin constrângere fonduri destinate propriului lor folos, prin proferarea de ameninţări legate de impunerea unor taxe de trafic, dacă nu li se plătesc anumite sume de bani (care sunt adesea puţin mai mici decât suma reprezentată de amenda pentru respectivul delict în sine, în cazul în care s-ar fi ajuns în faţa unui tribunal);

oficialii care sunt responsabili cu acordarea de licen ţ e pentru servicii publice (ex.: bili cu acordarea de licenţe pentru servicii publice (ex.:

permise de conducere, permise de vânzare în pieţe, controlul paşapoartelor), cer insistent să le fie plătite serviciile, cer bani pentru urgentarea procedurilor de acordare a licenţelor sau pentru prevenirea întârzierilor; 17

superiorii pe scara ierarhică în domeniul serviciilor publice solicit ă “pl ăţ i” din partea subordona ţ ilor ă în domeniul serviciilor publice solicită “plăţi” din partea subordonaţilor lor, cerându-le acestora să colecteze sume fixe săptămânal sau lunar, pe care sa le cedeze superiorilor. 18 O altă abordare a corupţiei este aceea prin intemediul căreia se face trecerea de la planul practic, al analizelor statistice şi al observaţiilor de teren, la analiza teoretică, intrinsecă a acestui fenomen, a relaţiilor care se stabilesc în sistemul administraţiei publice atunci cand este vorba de realizarea unui act de corupţie. Unul dintre cele mai răspândite modele de analiză este modelul „principal – agent – client „

17 În America Latină, această practică a devenit atât de instituţionalizată, încât s-a dezvoltat o întreagă profesie care are ca scop “asistarea” acelora care doresc să realizeze tranzacţii cu un departament guvernamental. Aceşti “profesionişti” au fost atât de perfect cooptaţi de sistem, încât pot rezolva problemele legate de acte fără să stea la un imens rând sau chiar le pot analiza ei înşişi, dacă nu le înmânează pentru a fi analizate imediat. Unele primării chiar alocă spaţii distincte acestor indivizi; politicienii reformatori i-au dat afară. (ex.: Ronald McLean Abaroa, ca primul primar ales al capitalei boliviene, La Paz). Se poate aduce argumentul că familiaritatea acestor indivizi cu sistemul birocratic este o contribuţie pozitivă la mersul administraţiei publice şi că ei realizează un real serviciu. Acest argument ar putea sta în picioare dacă sistemele în sine nu ar părea să depindă şi să se susţină – din veniturile pe care aceşti indivizi le colecteaza de la public şi le transferă oficialilor. Ref. la discuţiile cu R. McLean Abaroa şi cu Valeria Merino Dirani. 18 Spre exemplu, în Mexico City, s-a dezvoltat o practică prin care, un poliţist din departamentul care acţionează în stradă, trebuie să plătească diferite sume de bani pentru maşina cu care patrulează, pentru arma şi pentru locul de muncă, sume separate fiind îndreptate către diferiţi ofiţeri responsabili cu transportul, armele de foc şi supravegherile. Ref. – interviurile cu Michael Hershman.

14

In acest model teremnul „The principal” este reprezentat de superiorul ierarhic,

care poate fi un birocrat sau un politician. Acesta îi deleagă subordonatului „The Agent”,

o sarcină, trasează reguli şi stabileşte norme de îndeplinire a sarcinii. Acesta se presupune

că îl serveşte pe client confom standardelor stabilite. Frauda, mita, excrocarea sunt

comportamente specifice actelor de corupţie care fac ca agentul să aibă un comportament

incorect.

Forma de baza a modelului Principal – Agent - Client

P Negociaza Plateste mita contracte in mod gresit Furnizeaza servicii/licente. Acorda contracte A C Plateste
P
Negociaza
Plateste mita
contracte in
mod gresit
Furnizeaza servicii/licente.
Acorda contracte
A
C
Plateste tarfi/taxe

Tot în literatura de specialitate (Lamsdorff 2006) 19 , strâns legate de modelul

prezentat anterior, s-a dezvoltat modelul „principal – agent - supervisor”. În acest model,

mita se pălteşte atât din exteriorul către interiorul sistemului administrativ dar şi în

interiorul sistemului. Schimbul are loc între agent si supervisor după cum este prezentat

în figura de mai jos.

19 Lambsdorff, J. Graf and M. Nell (2006) CORRUPTION - WHERE WE STAND AND WHERE TO GO. In: The Corruption Monster: Ethik, Politik und Korruption, ed. by M. Kreutner, Czernin Verlag.

15

Forma de bază a modelului Principal – Agent - Supervisor P Plateşte salarii Raportează onest
Forma de bază a modelului Principal – Agent - Supervisor
P
Plateşte salarii
Raportează onest sau
fraudulos
S
Plăteşte
salarii
Respecat regulile
sau fraudează
Monitorizeaza
agentul
Plăteşte mită
A

A fost creat de asemenea şi un arbore decizional pentru posibilul „agent” corupt , arbore

decizional care implică şi stabilirea unui nivel al mitei. Astfel nivelul mitei apare ca un

rezultat al următoarei ecuaţii:

Mr(P+R)+C+T

Unde: M = mită

R

= posibilitatea de detectare

P

= pedeapsă

C = costuri de oportunitate pentru furnizarea serviciului corupt

T = costuri ale tranzacţiei

Un alt element pe care oamenii de ştiinţă l-au adăugat la acet model este variabilă

M, aceasta reprezentând costurile morale ale tranzacţiei ilegale. Nivelul acestei variabile

diferă de la individ la individ.

16

Cruciale

pentru

lupta

impotriva

corupţiei

sunt

mărimea

pedepselor,

probabilitatea de prindere, precum si potenţialele câştiguri pentru părţile corupte.

Arborele decizional pentru un posibil agent corupt r A fi corupt A nu fi corupt
Arborele decizional pentru un
posibil agent corupt
r
A fi corupt
A nu fi corupt
Salariu

1.2. Forme ale corupţiei

Pedeapsa

Salariu + mită

Un studiu recent a caracterizat câteva forme principale sau manifestări ale corupţiei, conform unui număr de trăsături de bază (Amundsen 1999) 20 . Formele principale luate în considerare sunt mituirea, delapidarea, frauda şi extorcarea. Chiar şi când aceste concepte se suprapun într-o oarecare măsură şi din când în când sunt interşanjabile cu alte concepte, ele pot să identifice anumite varietăţi de bază ale corupţiei. “Mita” este plata (în bani sau ceva similar) care este dată sau primită într-o relaţie coruptă. A plăti sau a primi o mită reprezintă corupţia per se, şi ar trebui să fie înţeleasă ca fiind esenţa corupţiei. O mită reprezintă o sumă fixă, un procentaj anume dintr-un contract, sau orice altă favoare în bani sau ceva similar, de obicei plătită unui demnitar de stat care poate să încheie contracte în interesul statului sau să distribuie beneficiile companiilor sau indivizilor, oameni de afaceri şi clienţi. Există mulţi termeni echivalenţi pentru mită, cum ar fi retururi, gratuităţi, „aranjamente comerciale”, bacşişuri, cadouri, plăţi, bani murdari, obţinuţi rapid, toate

20 Amundsen, Inge (1999): “Political corruption: An introduction to the issues”, Working Paper 99:7, Bergen: Chr. Michelsen Institute.

17

reprezentând noţiuni ale corupţiei în termenii banilor sau favorurilor plătite angajaţilor din întreprinderile private, oficialilor publici şi politicienilor. Acestea reprezintă plăţi sau restituiri necesare sau cerute pentru a face ca lucrurile să treacă mai uşor, mai lejer sau mai favorabil de birocraţia administrativă sau de stat. Prin „mâini murdare", corporaţiile şi interesele de afaceri pot cumpăra, de exemplu, favorurile politice şi să scape de impozitare şi de dispoziţiile de mediu, pot să cumpere pieţele protejate şi monopolurile, autorizaţiile de import/export şi cotele, şi să ştige accesul la contractele mari ale statului privind bunurile capitale, livrările neîntrerupte, proiectele majore de construcţii civile, lucrările în construcţii şi aşa mai departe. Delapidarea” reprezintă furtul resurselor de către oamenii care sunt puşi să le administreze; apare atunci când personalul angajat neloial fură de la patronul lui. Aceasta reprezintă o ofensă serioasă atunci când autorităţile publice deturnează resursele publice, când demnitarul de stat fură de la instituţia publică în care el sau ea este angajat şi din resursele pe care el ar fi trebuit să le administreze în interesul poporului. Delapidarea nu este luată în considerare ca fiind corupţie dintr-un punct de vedere strict legal, dar este inclusă în definiţiile mai largi. În termeni legali, corupţia reprezintă o tranzacţie între doi indivizi, un agent al statului şi un „civil”, în care agentul statului trece peste limitele legii şi dispoziţii, pentru a-şi asigura un beneficiu personal sub forma mitei. Delapidarea este privită ca fiind furt, pentru că nu implică partea „civilă” în mod direct. Publicul general este privat atunci când fondurile publice sunt delapidate, dar nu este furată nicio proprietate individuală şi cetăţenii independenţi sunt deposedaţi de drepturile legale pentru a se înfăţişa ei înşişi ca pierzându-şi ipoteca. Aceasta atrage atenţia către unul dintre pericolele delapidării. Ar trebui să existe o voinţă politică şi, de asemenea, o capacitate independentă legală şi judiciară pentru a limita delapidarea. Delapidarea este o formă de corupţie şi abuz de putere care poate să se dezvolte în sfere instituţionale şi morale închise, în mod independent faţă de moralul public şi cu posibilităţi puţine de sancţiune publică. În multe ţări corupte complet, delapidarea reprezintă o parte fundamentală a capacităţii unor elite aflate la guvernare de extracţie a resurselor, chiar şi mai importantă decât extracţia prin mite. „Încălecarea", procesul prin care anumiţi deţinători ai puterii îşi folosesc sistematic biroul politic pentru a intra sigur, şi-şi extind interesele particulare de afaceri, ar trebui să fie privită drept o altă formă de delapidare. În anumite ţări, elita politică a

18

naţionalizat afacerile externe, drepturile de proprietate şi monopol, şi le-a redistribuit membrilor familiilor aflate la guvernare. „Frauda” reprezintă o infracţiune economică care implică un anumit tip de înşelătorie, escrocherie sau înşelăciune. Frauda implică o manipulare sau o distorsiune a informaţiei, faptelor şi expertizei, de către autorităţile publice poziţionate între politicieni şi cetăţeni, care caută să extragă un beneficiu personal. Frauda există atunci când un demnitar public (agent), care este însărcinat să ducă la îndeplinire ordinele sau sarcinile desemnate de către superiorii săi (director), manipulează debitul de informaţie pentru profitul personal; de aici, teoria larg folosită director-agent (Eskeland şi Thiele 1999; Fjeldstad 1999) 21 . Frauda reprezintă, de asemenea, un termen popular şi legal folosit în mare măsură, care acoperă mai mult decât mita şi delapidarea. Reprezintă fraudă, de exemplu, atunci când agenţiile de stat şi reprezentanţii statului se angajează în reţele de comerţ ilegale, contrafacere şi afaceri necinstite, şi atunci când falsul, prin contrabandă sau prin altă infracţiune economică organizată, este sprijinit prin sancţiune „oficialăşi/sau prin datorii. Este fraudă atunci când politicienii si agenţii statului iau o parte pentru a închide ochii în ceea ce priveşte infracţiunile economice, şi este fraudă serioasă atunci când deţin un rol activ în comiterea lor. Extorcarea” reprezintă extragerea banilor sau a altor resurse prin utilizarea constrângerii, violenţei sau ameninţării utilizării forţei. Şantajul şi extorcarea reprezintă tranzacţii corupte prin care banii sunt extraşi de către aceia care deţin puterea de a face asta, şi în care foarte puţin le este returnat „clienţilor” (poate doar nişte promisiuni vagi de exceptare de la hărţuiri ulterioare). „Protecţia” sau „securitatea” banilor poate să fie extorcată în stilul clasic, bine- ştiut al mafiei, în care delincvenţii organizaţi folosesc nesiguranţa, hărţuirea şi intimidarea pentru a stoarce banii de la cetăţenii individuali, afacerile private şi autorităţile publice. Corupţia sub formă de extorcare este înţeleasă de obicei ca o formă de extracţie „de jos”, de către mafie şi criminali.

21 Eskeland, G. and H. Thiele (1999): “Corruption under moral hazard”, World Bank Policy Research Working Paper, No. 2204, October. Fjeldstad, Odd-Helge (1999): “Controlling fiscal corruption:

Theoretical approaches and illustrations from Tanzania”. CMI Working Paper 6:99. Bergen: Chr. Michelsen Institute.

19

Practicile corupte de acest fel, pot, totuşi, să fie şi „de sus”, atunci când însuşi statul reprezintă mafia cea mai mare dintre toate. Aceasta se întâmplă, de exemplu, atunci când statul, şi în special, serviciile lui de protecţie şi grupurile paramilitare, stocarc bani de la indivizi, grupuri şi afacerişti. Cu mai multe sau mai puţine ameninţări ascunse, impozitele, taxele şi alte resurse sunt extrase de la călători, vânzători de piaţă, transportori şi alţi afacerişti din sectorul privat. Mai mult, autorităţile de stat diverse pot să extragă „pe sub mână” taxe şi „cadouri” de la cetăţenii individuali pe măsură ce aceştia abordează statul sub forma clienţilor, cumpărătorilor, pacienţilor, elevilor etc. Aceste practici pot să fie interpretate ca fiind forme de impozitare „informale”. „Favoritismul” reprezintă un mecanism de abuz de putere care implică „privatizarea” şi o extrem de influenţată distribuire a resurselor de stat, neavând importanţă cum au fost acumulate aceste resurse în primul rând. Favoritismul reprezintă înclinaţia umană naturală de a favoriza prietenii, familia şi pe orice considerat a fi apropiat şi de încredere. Favoritismul este îndeaproape legat de corupţie în măsura în care el implică o distribuire coruptă (antidemocratică, „privatizată”) a resurselor. Cu alte cuvinte, acesata reprezintă cealaltă parte a monezii în care corupţia reprezintă acumularea de resurse. Favoritismul reprezintă predilecţia autorităţilor de stat şi a politicienilor, care au acces la resursele de stat şi deţin puterea pentru a hotărî distribuirea acestora, către a oferi tratament privilegiat unor anumiţi oameni. Favoritismul clientelist reprezintă, mai degrabă, înclinaţia de fiecare zi a celor mai mulţi oameni de a favoriza propria familie (familie, clan, trib, grup etnic, religios sau regional). Favoritismul sau cronismul reprezintă, spre exemplu, oferirea unei funcţii unui prieten sau rudă, indiferent de merit. Favoritismul reprezintă un mecanism de bază politic în multe ţări autoritare şi semi- democratice. În majoritatea sistemelor non-democratice, preşedintele are, de exemplu, dreptul constituţional pentru a stabili toate poziţiile înalte, un drept legal sau uzual care extinde în mod excesiv posibilităţile favoritismului. El se adaugă cu uşurinţă câtorva sute de poziţii din ministere, din aparatul militar şi aparatul de securitate, în companiile parastatale şi publice, în corpurile diplomatice şi în partidul de guvernământ. Nepotismul reprezintă o formă specială de favoritism, în care un deţinător de funcţie (conducător) îşi preferă membrii de familie şi prietenii corespunzători (soţie, fraţii şi

20

surorilele, copiii, nepoţii, verii, rudele prin alianţă etc.). Mulţi preşedinţi fără restricţii au încercat să-şi asigure (nesiguri) poziţia de putere desemnând membrii familiei în funcţii cheie politice, economice şi militare/de protecţie din aparatul de stat.

1.3. Anticorupţia Dovezile istorice arată că încercările de a ţine în frâu corupţia sunt la fel de vechi precum corupţia însăşi ( Riley, 1998) 22 . În ultimii ani, retorica anti-corupţie s-a aflat în creştere în marea majoritate a guvernelor, adesea ca răspuns la atenţia crescută a mass- mediei şi activismului societăţii civile, cât şi datorită acţiunilor întreprinse de anumite agenţii internaţionale pentru a lupta împotriva corupţiei ( Kaufmann, 1999) 23 . Aceasta nu înseamnă că nicio ţară şi nicio instituţie nu au întreprins eforturi serioase împotriva corupţiei. Dar există multe al căror angajament de abordare a problemei este mai degrabă dubios. Este, în consecinţă, important de subliniat faptul că lupta împotriva corupţiei poate să prezinte puţine povestiri de succes. Singurele succese clare au fost Hong Kong şi Singapore, amândouă oraşe care au avut guverne clar totalitare, atunci când au iniţiat eforturile lor împotriva corupţiei. Puţine alte state, incluzând Italia şi Uganda, au întreprins incursiuni împotriva corupţiei, dar nu au distrus sub nicio formă problema. Uganda, de exemplu, şi-a îmbunătăţit în ultimii ani rata privind indexul de corupţie, dar rămâne sub media sumbră a Africii. Lipsa succeselor campaniilor anti-corupţie este, într-o oarecare măsură, datorată cunoaşterii limitate în ceea ce priveşte cauzele, efectele şi vindecarea corupţiei, şi, în parte, datorată trecutului îndepărtat, care pare sa fie mai important decât politicile curente în majoritatea ţărilor. Există acum o dovadă puternică că procesul de dezvoltare economică de succes reduce corupţia în mod considerabil pe termen lung, şi, în mică măsură, pe termen scurt. Totuşi, mecanismul prin care aceasta funcţioneză, nu este încă clarificat. O posibilitate ar putea fi prin raţionalizarea rolurilor publice şi private şi răspândirea

22 Riley, Stephen R. (1998): “The political-economy of anti-corruption strategies in Africa”, TheEuropean Journal of Development Research, 10 (iunie), pag. 129-159. 23 Kaufmann, D (1999): “Anti-corruption strategies: Starting afresh? Unconventional lessons from comparative analysis” in Stapenhurst and Kpundeh (eds.) Curbing Corruption. Toward a Model forBuilding National Integrity. Washington D.C.: EDI Development Studies.

21

educaţiei, ceea ce face ca abuzurile să fie mai greu de ascuns (Treisman, 2000) 24 . Astfel, politicile care sprijină creşterea, dacă sunt implementate cu succes, pot să reducă corupţia pe termen lung. Paldam 25 sugerează că „după tranziţia complexă de la o ţară săracă tradiţională la o democraţie bogată liberală, vine, deasemenea, o micşorare dramatică a nivelului corupţiei. Tranziţia corupţiei nu este amplasată într-o locaţie precisă de-a lungul drumului tranziţiei, dar urmează o tendinţă fundamentală a tranziţiei spre mai puţină corupţie”. Rezultatele negative ale reformelor anti-corupţie relatate anterior nu sunt surprinzătoare. În miezul problemei corupţiei regăsim faptul că multe autorităţi ale sectorui public (atât birocraţi cât şi politicieni) se află în poziţii în care acţiunile lor au un impact considerabil asupra valorii economice pentru persoanele particulare, companii şi alte organizaţii. Adesea este imposibil de dovedit dacă autorităţile sunt plătite în mod ilegal pentru a lua anumite decizii (alegeri), chiar şi cu o monitorizare sporită. În plus, în incidentele izolate, cei care descoperă corupţia sunt, de cele mai multe ori, agenţi care lucrează cu agentul corupt. Dacă ei nu-l raportează, atunci, în mod implicit îl acceptă, iar conduita necuviincioasă cel mai probabil, se întinde. Astfel, agentul care monitorizează, va deveni numai o parte a sistemului corupt. Totuşi, dacă alţi colegi acceptă comportamentul curupt, în timp ce monitorul nu face asta, acestuia îi va fi extrem de dificil pentru a ajunge în poziţia pentru a primi informaţia necesară pentru o monitorizare eficientă. Organizaţiile caracterizate printr-o corupţie întărită, este posibil să fi dezvoltat un sistem în care agenţii se protejează unii pe ceilalţi. Totuşi, atâta timp cât memoria structurilor vechi corupte există încă, şi agenţii „reformaţi” sunt de părere că relaţiile recente non-avantajoase, non-corupte sunt numai temporare, „terapia şoc” iniţială nu este suficientă. O structură nouă, descrisă în amănunţime şi credibilă, privind tranzacţiile non-corupte trebuie să se construiască acolo unde motivarea individului trebuie sa se schimbe de la cea pur economică. Asemenea consideraţii tind spre a fi pesimiste pe termen scurt, dar pe termen lung, dezvoltarea şi maturitatea socială este posibil să rezulte în declinul corupţiei.

24 Treisman, Daniel (2000): “The causes of corruption: a cross national study”, Journal of Public Economics, vol. 76, pag. 399-457.

25 Paldam, M. (1999a): “The big pattern of corruption: Economics, culture and the seesaw dynamics”, Working Paper No. 1999-11, Department of Economics, University of Aarhus.

22

Totuşi, acest lucru nu înseamnă că, reducând corupţia prin orice mijloace pe termen scurt, vor spori astfel ratele de creştere şi vor conduce la reducerea sărăciei (Khan, 1999) 26 . Ţinând aceste posibile scenarii în minte, vom trece în revistă pe scurt nişte abordări curente privind lupta împotriva corupţiei în secţiunile următoare.

1.3.1 Tipologii ale strategiilor anti-corupţie Strategiile anti-corupţie pot fi tipologizate în moduri diferite:

(A) Prin tipul instrumentelor de politică sugerat, de exemplu, dacă este monitorizat şi

concentrat pe control sau concentrat pe motivarea agenţilor corupţi.

B) Prin motivarea campaniei, de exemplu dacă ţinta lui majoră este să îmbunătăţească

eficienţa administraţiei, sau să rectifice nedreptăţi, sau să se descotorosească de adversarii politici.

(C) Prin poziţia agenţilor ţintă, de exemplu dacă ei sunt adunaţi în câteva sectoare sau se

află în poziţii înalte sau joase şi aşa mai departe.

D)

Prin efectul acceptabil al politicii.

(E)

Prin tipul de organizaţie care initiază strategia anti-corupţie.

În mod curent, referindu-ne la tipul (E), pot fi identificate patru niveluri largi sau tipuri de strategii anti-corupţie în ţările în curs de dezvoltare:

(1) Internaţional;

(2) Naţional; (3) Local sau nivelul “cetaţeanului” şi (4) Populist.

26 Khan, Mushtaq (1999): “The new political economy of corruption”, Department of Economics, School of Oriental and African Studies, University of London, working paper.

23

Aceste strategii sunt subliniate în tabelul 1.

 

Banca Mondială şi politicile FMI

1. INTERNAŢIONAL

Eforturile OECD pentru a incrimina mita transnaţională

Politicile UNDP şi UN

Intervenţiile Transparency Internaţional

2. TRANSNAŢIONAL

Activitatea de Practici Corupte Străine ale SUA

 

Proceduri şi training între stat şi instituţiile sectorului public

Abordările „culturii serviciului”

„Insule de integritate”

3. NAŢIONAL

Construcţia capacităţii de „design” a corupţiei

Abordari legale, incluzând finantarea de stat a partidelor şi întâlnirile patronajului

Agenţiile anti-corupţie

Auditor Generals şi supravegherea parlamentară

Cooperarea cu poliţia şi cooperarea „inter-agenţii”

 

Minimizarea corupţiei de mică importanţă prin protecţia împotriva naturii extractive şi arbitrare a statului

Reforma structurală, descentralizare şi de reglementare

3. LOCAL SAU NIVELUL "CETĂŢEANULUI"

Noi proceduri adminsitrative (jurisdicţii, customerizarea serviciilor publice şi studiile privind furnizarea serviciilor)

Plângeri şi îndreptări

Supravegherea comunităţii

Media

 

Concedieri

4.

POPULIST

A da exemple (umiliri publice şi execuţii, tribunale cvasi-oficiale)

 

Campanii de reînarmare morală şi „noi cetăţeni”

24

Sursa: Riley (1998) 27 bazat pe Doig (1995) şi Doig şi Riley (1998).

1.3.2. Implementarea strategiilor anticorupţie. Provocări strategice Deşi tipologia corupţiei prezentată anterior furnizează un cadru pentru a putea defini strategiile anticorupţie individuale fiecărui model de corupţie existent, în diferite contexte, există un număr de principii care sunt esenţiale în a operaţionaliza o strategie efectivă. Ele furnizează un cadru operativ pentru a începe lupta anticorupţie, creând in acelaşi timp credibilitate în spatele strategiei anticorupţie şi în a creşte sustenabilitatea strategiei in timp. Provocări strategice Prima provocare pe care toate ţările aflate în tranziţie se confruntă în lansarea strategiei anticorupţie este lidership-ul credibil. Un program anticorupţie nu poate fi impus din afară ci reclamă un lidership comun, din interiorul statului, ideal fiind de la cele mai înalte nivele ale statului. Este clar că, credibilitatea statului, care este subdeterminată de corupţia de peste tot, creeaza un potenţial vicios. Unde preşedinţii şi miniştrii nu doresc să facă faţă provocării lidership-ul, acesta poate proveni de la un anumit ministru cu resurse pentru a lansa strategii anticorupţie în zona sa de activitate sau de la un executiv regional ce doreşte să schimbe ceva în localitatea lui. Cea de-a doua provocare este aceea de a găsi un punct de intrare pentru lupta anticorupţie. Datorită magnitudinii sarcinilor cărora trebuie să le facă faţă cele mai multe tări, este greu să începi de la un punct unde scopurile sunt fezabile iar rezultatele tangibile pot fi realizate într-o anumită perioadă de timp care creează sprijin pentru reforme viitoare. Micile câştiguri pot furniza pârghii esentiale pentru a influenta opiniile publice. Punctele de intrare ar trebui alese astfel încât să atace problemele mari care răspund opiniei publice sau nemulţumirii mediului de afaceri. A treia provocare este aceea de a detalia diagnosticul naturii şi extinderii corupţiei în anumite ţări. Experienţa a demonstrat deja că o inspecţie asupra gospodăriilor domestice, firme şi oficiali publici pot reprezenta o armă puternică în strategia anticorupţie. Scopul unui asemenea exerciţiu este aceea de a dobandi informaţii esenţiale despre natura corupţiei

27 Riley, Stephen R. (1998): “The political-economy of anti-corruption strategies in Africa”, The European Journal of Development Research, 10 (Iunie): pag. 129-159.

25

Evaluarea culturii politice este o altă provocare, pentru a evalua initiaţivele care condiţionează fezabilitatea instrumentelor particulare de reformă. Cultura politică se referă la modul cum autoritatea este exercitată şi diseminată la diferite instituţii. O componentă viitoare a culturii politice se referă la gradul de încredere pe care oamenii îl simt în instituţiile unde lucrează. Încrederea este de asemenea un important determinant al capitalului social şi a capacităţii comunităţilor de a coordona eforturile lor şi de a acţiona ca participanţi efectivi în strategia anticorupţie. Aceasta depinde în conturarea reformelor de a apela la iniţiative ce influenatează cei mai importanţi actori. Eforturile ar trebui făcute pentru a contura strategii anticorupţie “win-win” care promovează interesele şi reputaţiile majorităţii politicenilor şi a oamenilor de afaceri în timp ce furnizarea externalităţi positive precum cresterea economica, înţărirea guvernării sau reducerea sărăciei şi inegalităţii. Succesiunea Nu există o formulă simplă pentru o înşiruire adecvată a reformelor anticorupţie. Înşiruirea ar trebui sa fie dezvoltată ca răspuns la anumite constrângeri particulare identificate în fiecare ţară. Cu toate acestea, înşiruirea (ordinea) ar trebui schiţată astfel încat să crească credibilitatea lidershipului şi să se asigure rezultate timpurii tangibile pentru a întări componenta reformelor de-a lungul timpului. În anumite ţări, credibilitatea strategiei anticorupţie se poate sprijini pe capacitatea lideshipului politic de a face o schimbarea iniţială, vizibilă la nivel înalt. Aceasta acţionează ca un indicator al angajamentului de la nivel înalt şi ca un semnal pentru aceia de la nivelele inferioare al căror comportament trebuie să se schimbe. În alte ţări eforturile de a ataca contracara