Sunteți pe pagina 1din 107
UNIVERSITATEAăBUCUREŞTI FACULTATEA DE ISTORIE MasterăIstoriaă群iăPracticaăRelațiilorăInternaționale Politica European < deăSecuritateăşiăAp<rare R elațiaădintreă UE 群iăNATO Prof. Coordonator: Lector

UNIVERSITATEAăBUCUREŞTI

FACULTATEA DE ISTORIE

MasterăIstoriaă群iăPracticaăRelațiilorăInternaționale

Politica European< deăSecuritateăşiăAp<rare RelațiaădintreăUE 群iăNATO

Prof. Coordonator:

Lector univ. dr. MarianăŞtef<nescu

Absolvent:

Diana- Gianina Dogariu

Bucureşti, 2013

CUPRINS

INTRODUCERE

........................................................................................................................................

3

CAPITOLUL I- ABORDĂRI TEORETICE ALE EVOLUŢIEI PESA ....................................................................16 I.1- Paradigマa realistă .......................................................................................................................16

  • I.2- Teoriile iミtegraţioミiste .................................................................................................................18

I.3- Teoriile constructiviste .................................................................................................................21

  • I.4- ExpliIaţii Ioミteマporaミe ...............................................................................................................22

CAPITOLUL II- POLITICA EXTERNĂ ȘI DE SECURITATE COMUNĂ ............................................................24 II.1- Ideミtitatea Europeaミă de “eIuritate și Apărare...........................................................................25 II.1.1- Reactivarea Uniunii Europei Occidentale ...............................................................................25 II.1.2- Sfârşitul RăzHoiului ReIe - O ミouă arhiteItură de seIuritate europeaミă ................................28

II. 1.3- Lansarea IoミIeptului de IESA îミ Iadrul NATO ......................................................................31 II.2- Tratatul de Maastricht - De la CPE la PESC ...................................................................................33 II.3- Tratatul de la Aマsterdaマ și dezvoltarea PE“C .............................................................................37 CAPITOLUL III – POLITICA EUROPEANĂ DE SECURITATE ȘI APĂRARE ....................................................41 III.1- De la Saint-Malo la Nisa ..............................................................................................................42 III.1.1- Îミţelegerile Hilaterale de la Postaマ şi Saiミt-Malo ................................................................42 III.1.2- Consiliul European de la Cologne- staHilirea Iadrului iミstituţioミal ........................................45 III.1.3- Summitul de la Helsinki- Headline Goal ................................................................................46 III.2- Evoluția PE“C diミ perspeItiva Tratatului de la Nisa .....................................................................49 III.3- Tratatul de la LisaHoミa şi iマpliIaţiile sale îミ doマeミiul seIurităţii................................................53 CAPITOLUL IV- RELAŢIA IESA-PESA ÎNTRE COMPLEMENTARITATE ŞI COMPETIŢIE ............................58 IV.1- UEO さpuミte de legăturăざ îミtre UE şi NATO .................................................................................59 IV.2- Aranjamentele Berlin Plus- Cooperarea UE- NATO .....................................................................63

  • IV.3- Cooperarea UE-NATO după “uママitul de la Helsiミki ..................................................................68

IV.3.1- Summitul de la Helsinki, decembrie 1999 .............................................................................68 IV.3.2- Consiliul European de la Nisa, decembrie 2000 ....................................................................70 IV.3.3- Implementarea Aranjamentelor Berlin Plus, decembrie 2002 ...............................................72

CONCLUZII .............................................................................................................................................75 ANEXE ...................................................................................................................................................81 BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................................................100

2

INTRODUCERE

I.

Argument

Uniunea Europeană poate fi definită ca un parteneriat economic şi politic, care se caracterizează printr-o formă unică de cooperare între cele 27 de state membre şi reprezintă ultimul stagiu al procesului de integrare iniţiat după finalizarea celui de-al doilea Război Mondial. Concepută idealist pentru a răspunde dezideratului consolidării cooperării economice şi promovării prosperităţii economice a statelor, respectiv pentru a asigura pacea în Europa, fondatorii acesteia sperau că prin crearea unui for în cadrul căruia statele să renunţe benevol la o parte din suveranitatea lor, în domenii specifice, iniţial în producţia de cărbune şi oţel, orice rivaliatate între state va fi fost iluzorie, iar războiul ar fi fost astfel evitat. Deşi concepută iniţial strict ca o uniune economică, încă de la incipitul procesului european de integrare din anii 1950, Uniunea Europeană a cunoscut o evoluţie graduală, încorporând ulterior şi alte sectoare economice, o uniune vamală, piaţă unică, monedă unică şi devenind progresiv o entitate care încorporează activităţi în nenumărate domenii, de la ajutor pentru dezvoltare, până la politica de mediu. O dată cu încheierea Războiului Rece şi a rivalităţilor dintre Uniunea Sovietică şi Statele Unite, atât Uniunea Europeană, cât şi Alianţa Nord-Atlantică, s-au confruntat cu necesitatea de a răspunde schimbărilor în arhitectura de securitate. În acest sens, NATO este constrânsă să-şi asume noi tipuri de misiuni pe scena internaţională, conservând în acelaşi timp scopul original al Alianţei de apărare colectivă. În paralel, conştientizând faptul că proiectul construcţiei europene nu poate fi exhaustiv fără o dimensiune de politică externă şi de apărare, încă de la jumătatea anilor 1990, statele membre ale Uniunii au făcut paşi semnificativi pentru agregarea integrării politice proiectului de construcţie europeană. Graţie demersurilor iniţiate în acest sens, Uniunea Europeană şi-a dezvoltat o Politică Externă şi de Securitate, în scopul asumării unui rol mai coerent pe scena internaţională şi pentru a putea replica crizelor asemănătoare celei din Balcani. Mai mult decât atât, încă din anul 1998, statele membre s-au angajat şi la încorporarea aspectelor de apărare în cadrul PESC. Parte intrinsecă a politicii externe a Uniunii, proiectul Politicii Europene de Securitate şi Apărare a fost iniţiat ca un imperativ al europenilor de a optimiza abilititatea UE de a răspunde eficient provocărilor de pe scena internaţională şi pentru a-i conferi o coloană vertebrală militară. Ulterior, stabilirea unei arhitecturi militare permanente

3

şi instituţionalizarea PESA, crearea unei forţe de reacţie rapidă (FRF), toate acestea au fost paşi esenţiali, care au conjugat la îndeplinirea dezideratului pentru o Europă capabilă să răspundă viitoarelor provocări. În ultimii ani, Uniunea Europeană a evoluat progresiv, mai ales în acest domeniu şi a devenit un actor important pe scena internaţională, din 2003 implicându-se activ în 28 de operaţiuni de gestiune a crizelor, nu doar pe continentul european- Balcani şi Caucaz, dar şi în Africa, Orientul Mijlociu şi Asia 1 . Toate acestea demonstrează capacitatea Uniunii de a acţiona autonom în managerierea crizelor, dar şi în chestiuni cu implicaţii militare. În prezent, în Mai 2013, Consiliul de Miniştri a aprobat lansarea unei noi misiuni civile sub sigla PESA (EUBAM Lybia), cu scopul de a susține recontrucția post-conflict prin sprijinirea autorităților libaneze în asigurarea securității granițelor 2 . Cu toate că aceste operaţiuni au fost, în cea mai mare parte, susţinute de către statele membre, încorporarea componentei militare pune problema competiţiei Uniunii cu alte organizaţii internaţionale, în speţă NATO. În ciuda unor fricţiuni şi competiţii existente între UE şi NATO, cele două instituţii încearcă să dezvolte o relaţie bazată pe cooperare şi complementaritate, încă de la conceperea PESA, europenii argumentând faptul că rolul acesteia este de a-i conferi Uniunii posibilitatea de a acţiona autonom şi de a conduce operaţiuni militare unde NATO este angajată, însă fără a dubla sau rivaliza cu aceasta. În concluzie, lucrarea de faţă abordează o problemă curentă, evoluţia Politicii Europene de Securitate şi Apărare, argumentul alegerii acestei teme derivând tocmai din noutatea şi singularitatea acestui concept şi luând în considerare faptul că instituţionalizarea cooperării în sfera securităţii şi apărării, un domeniu care însumează conceptul modern de statalitate şi suvernitate, este un fenomen istoric fără precedent. În ciuda faptului că este o politică de actualitate şi care înglobează probleme complexe, cu toate acestea, se ştiu puţine despre premisele dezvoltării PESC-PESA şi evoluţia acestor concepte. Mai mult, deşi au abordări şi percepţii distincte, atât Uniunea Europeană, cât şi Alianţa, îşi concentrează orizonturile asupra chestiunilor de securitate. Aşadar şi relaţia de complementaritate şi competiţie existentă între cele două organizaţii este esenţială şi este imperios necesară a fi analizată în profunzime pentru a defini Uniunea Europeană ca entitate civilă sau militară, în măsura în care UE şi NATO sunt

  • 1 European Union External Action, EU Common Security and Defence policy (CSDP)- Overview of the missions and operations of the European Union, May 2011, Eu Operations, accesibil online la http://consilium.europa.eu/eeas/security-defence/eu-operations?lang=en.

  • 2 Council of the European Union, Council decides on EU military operation in support of humanitarian assistance operations in Lybia, PRESSE 91, 8589/11, Brussels, 1 April, 2011, p.1, accesibil online la http://consilium.europa.eu/eeas/security-defence/eu-operations/eubam-libya?lang=en.

4

considerate a fi “elementele cheie ale contextului instituţional” 3 în cadrul căreia s-a dezvoltat Politica Europeană de Securitate şi Apărare.

II.

Stadiulăcercet<rii

II.1. Documente publicate Luând în considerare unicitatea şi relevanţa evoluţiei procesului de integrare europeană şi emergenţa politicii externe a Uniunii până la încorporarea aspectelor de apărare, considerată chiar de unii specialiştii o „anomalie interesantă” 4 , literatura de specialitate în domeniu este la fel de complexă ca şi acest fenomen şi structurată în concordanţă cu etapele de dezvoltare ale construcţiei europene. În primele decade ale evoluţiei sale, procesul de integrare europeană a fost conceptualizat din perspectiva teoriilor integrării economice şi politice - neofuncţionaliştii au teoretizat integrarea ca un proces gradual şi susţinut, în timp ce interguvernamentaliştii considerau guvernele naţionale principalii pioni în evoluţia procesului de integrare. Spre exemplu, Ernst Haas explică procesul de integrare european ca un efect de spill-over, în timp ce Andrew Moravcsik, acordă un rol semnificativ centralităţii puterii şi intereselor statelor în sistemul internaţional, care sunt determinate de preferinţele domestice ale actorilor politici. O dată cu revirimentul procesului de integrare în anii 1980, literatura de specialitate este dominată de dezbaterile între realişti, liberalişti şi instituţionalişti. Deşi teorii distincte, acestea converg asupra perspectivei raţionaliste a preferinţelor fixe şi a comportamentului raţional al statelor şi al indivizilor. Esenţiale în acest sens sunt lucrările lui Kenneth Waltz, John Mearsheimer, Robert Pape, Robert Art, Joseph Grieco, care consideră că UE este un fenomen secundar al distribuţiei de putere pe scena internaţională şi fie că este vorba de “soft” sau “hard balancing”, politica externă europeană apare, în viziunea acestora, ca un instrument în strategia de apărare. Faţă de realişti, accentul liberaliştilor, precum Moravcsik, Marck Pollack, Benjamin Pohl, cade pe intensitatea preferinţelor domestice ale statelor, care interacţionează într-un cadru de negociere interguvernamental, în timp ce K. Erik Jorgensen, Thomas Christiansen argumentează că instituţiile sunt cele care modelează nu doar comportamentul statelor, dar şi

3 Michel Merlingen, Rasa Ostrauskaite, European Security and Defence Policy: An implementation Perspective, London and New York, Routledge, Taylor and Francis Group, 2008, p.6. 4 Benjamin Pohl, Explaining ESDP: A Liberal Approach, Riga, Paper presented at the Fourth Pan-European Conference on EU Politics- ECPR Standing Group on the European Union, Riga, University of Latvia, 25-27 September, 2008, p.2.

5

preferinţele şi identităţile indivizilor şi statelor membre UE. La polul opus, constructiviştii au

adus critici atât realismului, cât şi liberalismului, Wendt, spre exemplu, argumentând că interacţiunea dintre state este determinată de preferinţele şi interesele endogene şi nu imuabile

ale actorilor politici.

Având în vedere că aceaste lucrări au fost elaborate într-un context când se considera că apărarea nu este parte a integrării europene, iar UE va rămâne un actor civil în relațiile internaționale, ele se diferenţiază de literatura de specialitate contemporană, care argumentează că aceste teorii clasice sunt anacronice şi nu oferă o viziune amplă asupra integraţionismului european. O dată cu dezvoltarea PESC şi ulterior a PESA, această literatură ilustrează o altă perspectivă de abordare a constructului european, distingându-se între cei care definesc Uniunea Europeană ca fiind o entitate civilă, respectiv cei care susțin caracterul militar al acesteia. Spre exemplu, lucrările lui C.Hill şi K. Smith, D. Urwin, P. Fontaine, S. Nuttal, B. Tonra şi T. Christianseen surprind istoria construcţiei şi integrării europene, noţiuni teoretice şi generale despre acest fenomen sau îl analizează pe baza tratatelor, documentelor şi declaraţiilor oficiale, iar B. White teoretizează politica externă a Uniunii şi evoluţia acesteia din perspectiva sistemului instituţional. La rândul lor, W. Carlsnaes, H. Sjursen şi B. White, respectiv A. Malici se concentrează mai mult asupra evoluţiei conceptului PESC, a evoluţiei instituţionale şi a rolului pe care Franţa, Germania şi Marea Britanie l-au jucat în formularea dimensiunii de apărare europene. Din acest punct de vedere, una dintre cele mai importante lucrări este a lui François Duchêne, The European Community and the Uncertainties of Interdependence, conform căruia Uniunea Europeană este şi ar trebui să rămână pe termen lung o putere civila, concentrată asupra forţei economice şi doar pe termen scurt o putere militară. Această idee a fost lansată în perioada anilor 1970, când concluzia generală în ceea ce priveşte mecanismele de putere era că descreşterea semnificaţiei militare este direct proporţională cu creşterea economică.

În acelaşi sens, Kenneth Twitchett evidenţiază în lucrarea sa Europe and the World: The External Relations of the Common Market că impactul Comunităţii Europene asupra sistemului internaţional se datorează nu puterii militare, ci graţie influenţei diplomatice, politice sau economice. Ulterior, Hans Maull, în lucrarea sa, German and Japan: The New Civilian Powers, defineşte conceptul de putere civilă, definiţie care a fost folosită ca punct de reper în literatura de specialitate. Conform acestuia, o putere civilă este acea entitate care impactează sistemul internaţional, axându-se pe aspectele non-militare, în speţă economice, în timp ce aspectele militare au doar un caracter rezidual.

6

Susţinător al definirii Uniunii Europene drept entitate civilă este şi Cristopher Hill, care, în lucrarea National Foreign Policies and European Political Cooperation, argumentează că diplomaţia şi nu instrumentele coercitive, medierea în rezolvarea diferendelor, importanţa abordării soluţiilor economice la problemele politice, toate acestea definesc caracterul civil al europenilor. Mai mult, în lucrarea The Capabilitiy-Expectations Gap, or Conceptualising Europe's International Role, Hill evidenţiază caracterul civil al funcţiilor Comunităţilor Europene după Războiul Rece şi subliniază importanţa economiei şi diplomaţiei în abordarea relaţiilor internaţionale de către Uniunea Europeană. La rândul său, John McCormick susţine în lucrarea sa, The European Superpower, că puterea militară este supra-apreciată şi aduce argumente convingătoare cu privire la influenţa politică, economică şi chiar culturală a Uniunii Europene pe scena internaţională. Esenţiale pentru analiza caracterului civil al Uniunii Europene sunt şi lucrările lui Karen

E. Smith, The Making of UE Foreign Policy: The Case of Eastern Europe, respectiv European

Union Policy in a Changing World, Andrew Moravcsick, The Quiet Superpower, Ian Manners şi Richard Whitman, The 'difference engine': constructing and representing the international identity of the European Union, Jan Orbie, The European Union's Role in World Trade:

Harnessing Globalisation?, Michael Smith şi Stephen Woolcock, European Commercial Policy:

A Leadership Role in the new Millennium?, care, prin abordări şi dovezi empirice distincte, reliefează importanţa şi rolul Uniunii Europene ca actor economic în sfera internaţională.

Dintr-un alt punct de vedere, Karen E. Smith: The End of Civilian Power EU: A Welcome

Demise or a Cause for Concern, respectiv Beyond the civilian power debate, Jan Zielonka,

Explaining Euro- Paralysis- Why Europe is Unable to Act in International Politics, susţin că militarizarea progresivă a Europei înseamnă că termenul de “putere civilă” a UE dobândeşte un caracter irelevant. Mai mult decât atât, Panayotis Tsakaloyannis argumentează în lucrarea sa, The EC: From Civilian Power to Military Integration că “termenul de putere civilă a murit o dată cu revitalizarea Uniunii Europei Occidentale ca forum independent pentru discuţii în materie de apărare”. La rândul lor, Stelios Stavridis: “Militarising the EU”: the Concept of Civilian Power Europe Revisited; Why the “Militarising” of the European Union is strengthening the concept of a “Civilian Power Europe”, Richard G. Whitman, The Fall and Rise of Civilian Power Europe?, Henrik Larsen, The EU: A Global Military Actor? contra-argumentează că încorporarea componentei militare integrării politice europene nu afectează caracterul civil al Uniunii, ci reprezintă un instrument de politică externă, care este disponibil alături de celelalte

7

instrumente “soft” şi economice ale politicii externe. Cu alte cuvinte, caracterul civil este conceptul definitoriu al UE, în timp ce cel militar, are doar valenţe adiacente. Definirea caracterului militar al Uniunii a dobândit rezonanţă în cadrul literaturii de specialitate o dată cu geneza Politicii Europene de Securitate şi Apărare, iar din acest punct de vedere Hedley Bull este susţinătorul ideii că puterea civilă a Europei a fost ineficientă în relaţiile internaţionale şi ca atare, este imperios necesar dezvoltarea componentei militare a UE ca putere dominantă. În lucrarea sa, Civilian Power Europe: A Contradiction in Terms?, Bull încearcă să demonstreze că este dificil ca un actor internaţional să devină o putere credibilă la nivel global fără a avea însă capabilităţi militare semnificative. În dezbaterile academice privind politica europeană de apărare, pasul semnificativ în ceea ce priveşte agregarea componentei militare integrării politice a fost luat la Summitul de la Saint- Malo din decembrie 1999. Conform declaraţiei, Uniunea Europeană are nevoie de “capacitate autonomă de acţiune, sprijinită de forţe militare credibile”, pentru a răspunde eficient crizelor internaţionale şi pentru “a lua decizii şi aproba acţiuni militare unde Alianţa ca întreg nu este angajată”. În acest sens, pentru a-şi putea atinge aceste obiective, “Uniunea trebuie să fie dotată cu structuri corespunzătoare şi capacitate de analiză a situaţiilor, surse de inteligenţă, capacitate de planificare strategică şi capacitate de reacţie rapidă 5 . Din acest punct de vedere, Stanley Hoffmann, Towards a Common European Foreign and Security Policy?, Jolyon Howorth, Security and Defence Policy in the European Union, Richard Withman, From Civilian Power to Superpower? The International Identity of the

European Union, argumentează că decizia guvernului labourist asupra necesităţii asumării de către Uniune a unei capacităţi de acţiune autonomă, care să fie susţinută de forţe militare a fost factorul cheie care a determinat angajarea fermă a UE în sfera securităţii, statele membre conştientizând astfel necesitatea accelerării progresului europenilor în această sferă pentru ca Uniunea să poată deveni o voce importantă în asigurarea păcii şi apărării internaţionale. Mai mult decât atât, McCormick, The European Superpower, Anand Menon, Empowering Paradise? The ESDP at Ten, Helene Sjursen, What kind of Power?, subliniază că, în realitate, capacitatea militară a Uniunii este subestimată şi dimpotrivă, PESA a cunoscut un progres semnificativ în ceea ce priveşte dezvoltarea capabilităţilor militare autonome, ba mai mult, o armată europeană ar putea face din UE a doua putere militară în sistemul internaţional.

5 “British- French Summit St- Malo, 3-4 Dec.1998”, Joint Declaration, Paragraf 3, în Maartje Rutten, „From Saint- Malo to Nice: core documents”, în Institute for Security Studies- Western European Union, Paris, Chaillot Paper, Nr. 47, 2001, pp. 8-9.

8

Esenţiale pentru analiza caracterului militar al Uniunii Europene sunt şi lucrările lui

Bastian Giegerich şi William Wallace, Not Such a Soft Power: the External Deployment of European Forces, Zachary Selden, Power is always in fashion: State- Centric Realism and the European Security an d Defence Policy, Fotios Moustakis şi Petros Violakis, European Security and Defence Policy Deceleration: An Assessment of the ESDP Strategy, care demonstrează că statele membre ale Uniunii au achiesat asupra cooperării în domeniul apărării şi capabilităţilor

UE pentru a conferi credibilitate puterii militare europene.

Abordând o altă perspectivă, lucrările academice privind puterea militară a Uniunii Europene au dezbătut această problemă şi din perspectiva credibilităţii acestui concept. Luând în considerare faptul că evoluţia Politicii Europene de Securitate şi Apărare se află în stadiul de incipit, Anand Menon pune sub semnul incertitudinii capacitatea UE de a susţine operaţiuni militare autonome, în măsura în care majoritatea statelor europene nu alocă sufieciente resurse pentru dezvoltarea capabilităţilor militare europene.

Mai mult decât atât, Eilstrup Sangiovanni, subliniază în lucrarea sa, Why a Common Security and Defence Policy is Bad for Europe, că Uniunea Europeană nu este capabilă să egaleze SUA în ceea ce priveşte alocarea resurselor necesare dezvoltării componentei militare a politicii externe europene şi că guvernele şi ministerele de apărare ale statelor membre ale UE se confruntă cu o puternică presiune financiară. Dintr-un alt punct de vedere, susţinând ideea lui Stavridis, Richard Whitman, Muscles from Brussels: The demise of civilian power Europe?, Keukeleire şi MacNaughtan, The Foreign Policy of the European Union, Hanna Ojanen, Participation and Influence: Finland, Sweden and the post- Amsterdam Development of the CFSP, argumentează că încorporarea misiunilor de tip Petersberg nu are ca efect îndepărtarea UE de caracterul său civil, ci dimpotrivă, sunt echivalente cu normele sale civile. Mai mult decât atât, dezvoltarea capabilităţilor de gestionare a crizelor este un complement necesar eficientizării capacităţii militare a Uniunii ca urmare a crizei din Balcani, factor de presiune în lansarea PESA. Cu alte cuvinte, în ciuda acestor presiuni de militarizare, puterea civilă a Uniunii continuă să reprezinte canonul principalilor factori de

decizie.

Semnificative în ceea ce priveşte evidenţierea provocărilor cu care se confruntă puterea militară a Uniunii sunt şi lucrările lui William Wallace, Foreign and Security Policy: The Painful Path from Shadow to Substance, Eva Gross, European Union Policy towards the Balkans, Charles Grant, European Defence post- Kosovo?, Adrian Treacher, From Civilian Power to Military Actor: The EU’s Resistable Transformation, care subliniază faptul că progresul PESA este condiţionat de necesitatea existenţei unei dorinţe politice solide a statelor membre şi a unui

9

angajament consistent al acestora în dezvoltarea capabilităţilor PESA, pentru ca UE să-şi poată asuma un rol important pe scena internaţională.

II.2. Studii asupra temei Pentru a răspunde atât întrebării centrale a acestei lucrări, cât şi întrebărilor adiacente pe care le impune proiectul de faţă, această cercetare s-a concentrat atât asupra surselor primare, cât şi asupra celor secundare. În ceea ce priveşte prima categorie de surse, am folosit materiale elaborate de diferitele instituţii europene, rapoarte parlamentare, discursuri, precum și o serie de antologii de documente oficiale, iar în ceea ce priveşte sursele secundare, am folosit jurnale,

ziare și reviste academice, studii de cercetare, articole de specialitate și lucrări generale, care au fost elaborate in domeniu. În ceea ce priveşte lansarea PESA, Cameron Fraser, The Foreign and Security Policy of European Union: Past, Present and the Future, Jolyon Howorth, European Integration and Defence: The Ultimate Challenge, Jolyon Howorth şi John T.S. Keeler, Defending Europe: The EU, NATO and the Quest for European Autonomy, Frederic Merand, European Defence Policy:

Beyond the Nation State, se focusează asupra premiselor care au dus la declanşarea acestui proiect şi a influenţei acestei politici pe plan internaţional. Alături de aceştia, Michel Merlingen şi Rasa Ostrauskaite, European Union Peacebuilding and Policing-Governance and The European Security and Defence Policy, Frederic Merand şi Robert E. Hunter, The European Security and Defence Policy NATO's Companion or Competitor?, Martin Reichard, The UE-NATO Relationship-A Legal and Political Perspective, prezintă evoluţia PESA din perspectiva relaţiei UE-NATO. Evoluţia şi dinamica componentei de apărare a Uniunii, precum şi relaţia transatlantică este surprinsă şi de către

Maartje Rutten, From Saint-Malo to Nice: core documents, respectiv Jean-Yves Haine, From

Laeken to Copenhagen: European defence core documents, însă dintr-o perspectivă normativă, lucrările lor însumând o serie de documente şi declaraţii oficiale relevante în evoluţia politicii externe a UE. Uniunea Europeană este o formă unică de cooperare şi a devenit un actor important, în măsura în care politica sa externă are un impact masiv asupra arhitecturii internaţionale. Pentru a înţelege ce este politica externă şi impactul acesteia, un rol important l-a jucat lucrarea lui Brian White, Understanding European Foreign Policy. Pornind de la o analiză a procesului de cooperare şi integrare europeană de la Tratatul de la Dunkirk şi până la Tratatul de la Amsterdam, White explică, în baza evoluţiei arhitecturii instituţionale a UE, că politica externă europeană este mai mult decât suma politicilor externe individuale a statelor care o constituie.

10

Este un complex care înglobează şi politica externă a Uniunii Europene după Tratatul de la Maastricht, PESC, dar şi relaţiile externe ale Comunităţii Europene, în speţă politica economică. Integraţionismul european şi evoluţia Uniunii ca actor semnificativ în materie de securitate şi apărare este un proces progresiv, desfăşurat în timp, iniţiative în acest sens existând încă din perioada anilor 1950 şi continuând şi în perioada contemporană. O sursă importantă pentru tema pe care am ales să o dezbat a fost An Introduction to European Foreign Policy a lui Fraser Cameron, care mi-a oferit o viziune de ansamblu asupra evoluţiei procesului de integrare europeană de la cooperarea politică şi militară din anii 1947 şi până la dezvoltarea politicii europene de apărare, precum şi asupra relaţiei transatlantice. Cu ajutorul acestei lucrări mi-am fixat evoluţia cronologică şi premisele proiectelor iniţiate în acest sens, cauzele eşecului şi suspendării acestor demersuri, respectiv contextul revirimentului cooperării politice, care a culminat cu dezvoltarea PESC şi ulterior lansarea PESA. Jolyon Howorth este un alt autor ale cărui lucrări au avut o contribuţie importantă la elaborarea acestei cercetări. Graţie lucrării sale European Integration and Defence: the ultimate challenge?, care se focusează asupra evoluţiei politicii externe a Uniunii de la Summitul de la Saint-Malo, am înţeles faptul că evoluţia PESA este rezultanta a trei factori: dorinţa politică generată încă de la Summitul franco-britanic de la Saint-Malo din decembrie 1998, conştientizarea de către NATO a necesităţii organizaţiei de a se baza pe capabilităţi militare semnificative, dar în acelaşi timp şi nevoia ca UE să-şi asume un rol coerent în materie de apărare, respectiv angajamentul Marii Britanii şi a altor actori transatlantici faţă de construcţia PESA pentru salvgardarea alianţei nord-atlantice. De asemenea, o altă lucrare a sa şi a lui John T. S. Keeler, Defending Europe: The EU, NATO and the Quest for European Autonomy, m-a ajutat să disting între trei concepte diferite: Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare, PESC, respectiv PESA. Astfel, am înţeles că IESA este un concept lansat în cadrul NATO pentru a susţine Uniunea în asumarea unui rol coerent pe scena internaţională, în paralel cu care au evoluat PESC, concepută sub sigla UE, respectiv PESA, parte intrinsecă a politicii externe şi componenta de apărare a UE. De asemenea, lucrarea m-a ajutat să-mi formez şi o părere asupra efectului ambivalent, de competiţie şi complementaritate, între UE şi NATO. O altă sursă importantă, European Foreign Policy: Key Documents, ai cărei editori sunt Christopher Hill şi Karen E. Smith, mi-a fost de un real folos, întrucât, graţie documentelor relevante în politica externă europeană, a tratatelor UE de la Maastricht până la Amsterdam, dar şi a comentariilor adiţionale ale autorilor acestei lucrări, am reuşit să surprind evoluţia juridică a PESC şi PESA, respectiv inovaţiile sau minusurile aduse de fiecare tratat.

11

Demn de amintit este şi lucrarea lui Martin Reichard, The EU-NATO Relationship: A Legal and Political Perspective , graţie căreia am perceput efectul realinierii balanţei de putere pe scena internaţională, în contextul asumării de către Uniunea Europeană a responsabilităţilor în materie de apărare şi a dezvoltării a componentei militare după Summit-urile de la Cologne şi Helsinki, reacţia Alianţei Nord- Atlantice şi implicit atitudinea SUA faţă de Politica Europeană de Securitate şi Apărare, dar şi modul cum au evoluat relaţiile dintre cele două organizaţii.

III.

Planul lucr<rii

Lucrarea de faţă, intitulată Politica Europeană de Securitate şi Apărare. Relația dintre UE și NATO, îşi propune să urmărească şi să decripteze, aşa cum sugerează şi titlul, principalele coordonate ale evoluţiei procesului de integrare europeană și agregarea aspectelor de securitate şi apărare în constructul politicii externe europene, cum s-a coagulat această Identitate de Securitate şi Apărare şi care a fost rolul acesteia în lansarea celorlalte două concepte cu care a evoluat în paralel, PESC-PESA. De asemenea, lucrarea urmăreşte şi efectele asupra balanţei de putere şi dinamica relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi NATO, respectiv rolul celei din urmă în redefinirea conceptului de securitate al UE. Astfel, lucrarea este structurată în patru capitole, a căror complementaritate este în concordanţă cu tema acestei cercetări şi care încearcă să răspundă întrebărilor pe care le-am enunţat în capitolul introductiv. Având în vedere că procesul de construcţie europeană a pornit de la premisa instituirii unei comunităţi economice şi dimensiunea de apărare ca parte a integrării europene era doar la stadiul de deziderat, iar împlinirea acestuia era pusă sub semnul incertitudinii, pentru a înţelege mai întâi cele două concepte, PESC-PESA, este necesară o analiză a premiselor care au transformat acest deziderat într-un imperativ şi ulterior chiar la asumarea şi îndeplinirea acestuia. Din acest punct de vedere, primul capitol al lucrării de faţă răspunde tocmai acestei cerinţe, de a încerca să explice într-o manieră apriorică care au fost premisele dezvoltării PESC-PESA, prin expunerea teoriilor relaţiilor internaţionale, a celor integraţioniste, precum şi a celor constructiviste şi a explicaţiilor contemporane. Cel de-al doilea capitol al acestei lucrări urmăreşte să reliefeze condiţiile coagulării Identităţii Europene de Securitate şi Apărare şi impactul acesteia în evoluţia ulterioară a politicii externe europene. În contextul bipolarităţii SUA-URSS şi a incapacităţii mecanismului de Cooperare Politică Europeană de a răspunde crizelor existente la începutul anilor 1980, este reactivată, după o lungă perioadă de hibernare, Uniunea Europei Occidentale, iniţiativă care a

12

marcat începutul creării unei identităţi europene de apărare permanente şi independente. Ulterior, prin Summit-urile NATO de la Bruxelles şi Berlin din 1994 şi 1996, aliaţii sprijină lansarea IESA în cadrul NATO şi creează conceptul de forţe combinate (CJTF) pentru ca UEO să poată susţine operaţiuni de tip Petersberg, definite de către europeni la Bonn în 1992, iar la Summitul NATO de la Washington din 1999, NATO pune capabilităţile sale şi la dispoziţia Uniunii. Conștientizând faptul că drumul spre o unificare economică şi monetară trebuie să fie dublat de o uniune politică, al cărui element central era PESC şi care avea să umple vacuum-ul provocat de criza comunistă, consolidarea unor structuri politice de securitate devenea necesară. În acest sens, capitolul urmărește să reliefeze și principalele modificări aduse în sfera securității

europene și schimbările în domeniul apărării de la Tratatul de la Maastricht până la Tratatul de la Amsterdam. Integrarea europeană este un fenomen complex, care s-a desfăşurat în timp, exact aşa

cum propunea şi fondatorul Uniunii, Robert Schuman, “prin eforturi creatore

[şi] nu se va face

... dintr-o dată şi nici printr-o construcţie de ansamblu: ea se va face prin realizări concrete” 6 . Cel de-al treilea capitol surprinde eforturile şi demersurile diplomatice întreprinse de la Summitul de la Saint-Malo şi până la Nisa în scopul asumării de către UE a unui rol semnificativ pe scena internaţională şi a responsabilităţii de a acţiona eficient în gestionarea crizelor, prin implementarea unei capacităţi autonome de decizie şi acţiune în sfera de securitate şi apărare. Astfel, sunt evidenţiați factorii interni şi externi ai reformulării politicii de securitate europeană, prin încorporarea aspectelor de apărare şi demersurile iniţiatice de la Saint-Malo-1998, instituţionalizarea PESA la Summitul de la Koln-1999 şi dezvoltarea capabilităţilor militare europene la Summitul de la Helsinki, din acelaşi an. Totodata, capitolul urmărește să analizeze și evoluția PESC din perspectiva Tratatului de la Nisa, precum și implicațiile Tratatului de la Lisabona în sfera securității. Cel de-al patrulea capitol al acestei lucrări prezintă relaţia dintre Uniune şi NATO, iniţial asigurată indirect prin raportarea la UEO şi ulterior evoluând în urma Consiliului Nord-Atlantic de la Washington-1999, precum şi efectul ambivalent al ermegenţei PESA asupra Alianţiei şi implicit reacţia SUA în faţa definirii politicii europene de apărare. De asemenea, ultima parte a acestei cercetări urmăreşte să analizeze şi relaţia de complementaritate şi competiţie dintre cele două instituţii şi, în ciuda fricţiunilor existente între cele două, demersurile şi aranjamentele dintre UE şi Alianţă în vederea optimizării cooperării.

6 “Declaraţia lui Robert Schuman pentru o Înaltă Autoritate Europeană a Cărbunelui şi Oţelului- 9 mai 1950-”, în Charles Zorgbibe, Construţia Europeană. Trecut, Prezent, Viitor, Traducere din limba franceză Speranţa Dumitru, Bucureşti, Editura Trei, 1998, p.42.

13

IV.

Metodologia de cercetare

Pentru a înţelege geneza şi evoluţia componentei de securitate europeană şi a politicii europene de apărare, precum şi relaţia dintre Uniunea Europeană şi NATO, lucrarea de faţă abordează complementar două practici metodologice: cea obiectivă, bazată pe conceptul epistemologic al explicaţiei, respectiv practica interpretativă, bazată pe conceptele epistemologice ale înţelegerii şi interpretării. Mai mult, întrucât prezenta lucrare şi-a propus să rezolve unele ambiguităţi în ceea ce priveşte domeniul de securitate european, o decriptizare completă a acestui fenomen presupune, de asemenea, o interpretare din perspectiva mai multor metode de cercetare. În sprijinul celor afirmate mai sus vine primul capitol al acestui demers ştiinţific, care, în baza practicii metodologice bazată pe explicaţie şi apelând la o metoda apriorică, expune obiectiv principalele asumpţii ale teoreticienilor în domeniu referitor la premisele evoluţiei componentei de securitate a Uniunii, urmând ca lucrarea de faţă să concluzioneze, în baza acestor teorii şi a analizei empirice a acestei cercetări, care sunt aceste premise. Complementar metodei teoretice, acest studiu sistematic al politicii de securitate europeană îşi propune să abordeze şi metoda istorică, analitică, juridică, respectiv comparativă. În ceea ce priveşte metoda istorică, este evident utilizată, în măsura în care lucrarea de faţă, aşa cum se poate observa din structura acestei cercetări, decriptează evoluţia

integraţionismului european dintr-o perspectivă cronologică, de la reactivarea Uniunii Europei Occidentale şi lansarea conceptului de Identitate Europeană de Securitate și Apărare, sub sigla NATO, până la reglementările şi inovaţiile aduse prin Tratatul de la Lisabona. La metoda analitică am apelat pentru a surprinde dezvoltarea conceptelor PESC-PESA, realizând mai întâi o analiză preliminară, de ansamblu, asupra demersurilor iniţiatice în cooperarea politică şi militară de dinainte de înțelegerile bilaterale de la Saint-Malo în capitolul II, urmând ca în capitolul III să efectuez o analiză calitativă, aprofundată, a cauzalităţii şi evoluției lansării politicii de apărare. Metoda juridică am aplicat-o tot la capitolele II și III, cu ajutorul căreia se urmăreşte, mai întâi într-o manieră obiectivă, să se reliefeze prevederile cu caracter juridic şi efectele acestora asupra dezvoltării componentei de securitate europeană şi ulterior, în baza practicii metode interpretative şi într-o manieră subiectivă, să se analizeze şi să se interpreteze implicaţiile pozitive sau minusurile acestor prevederi juridice.

14

Am folosit, de asemenea şi metoda comparativă pentru a descrie relaţia dintre IESA şi PESC-PESA, care au evoluat simultan, implicit interpretarea relaţiei dintre Uniunea Europeană şi NATO şi efectul antagonic al evoluţiei componentei europene de apărare asupra acestei relaţii.

V.

Întreb<riăfundamentale

Uniunea Europeană este un actor important pe scena internaţională, impactul politicii sale externe fiind omniprezent în arhitectura de securitate a statelor. Concepută iniţial ca o comunitate economică, procesul de integrare europeană a evoluat prin includerea unei componente de securitate şi apărare, în prezent UE fiind capabilă să ia decizii şi să acţioneze autonom în chestiuni cu implicaţii în materie de apărare. În concordanţă cu structura acestei cercetări, lucrarea de faţă urmăreşte să răspundă la o serie de întrebări relevante pentru construcţia europeană. Cadrul instituţional al dezvoltării PESC-PESA a fost asigurat graţie relaţiei stabilite între Uniunea Europeană şi Alianţa Nord-Atlantică, ale căror obiective converg asupra chestiunilor de securitate. Din acest punct de vedere, pentru a înţelege evoluţia proiectului de apărare, această lucrare urmăreşte să clarifice în ce măsură a contribuit NATO la agregarea componentei de apărare proiectului de construcţie europeană şi cum a fost influenţată relaţia transatlantică în condiţiile neacceptării de către unele state a interdependenţei Uniunii faţă de Alianţă ? Din acelaşi punct de vedere, lucrarea de faţă încearcă să răspundă întrebării de ce Uniunea Europeană s-a ambiţionat să-şi asume capacitatea de acţiune autonomă în problemele de apărare, în condiţiile în care SUA au reprezentat garantul de securitate în arhitectura europeană şi ,mai mult, în condiţiile lansării conceptului de Identitate Europeană de Securitate şi Apărare ca parte intrinsecă a NATO şi componentă de întărire a pilonului european al Alianţei? Au influenţat IESA şi, implicit UEO, procesul de integrare europeană, cum au evoluat relaţiile dintre UE- NATO şi care a fost reacţia SUA în contextul lansării PESA, poate UE să își exercite rolul de garant al securității în spațiul european fără a face apel la capabilitățile NATO sau fără a rivaliza cu aceasta, sunt întrebări la care lucrarea de faţă încearcă să răspundă din perspectiva investigării relaţiei dintre cele două instituţii. Finalmente, în consonanţă cu primul capitol teoretic al acestei cercetări, lucrarea urmăreşte să plieze concluziile obţinute la aceste întrebări cu explicaţiile teoriilor relaţiilor internaţionale, integraţioniste, respectiv constructiviste, asupra procesului de integrare europeană. Aşadar, PESA este rezultatul procesului de spill-over sau al balanţei de putere şi a şocurilor exogene sau a fost modelată de preferinţele şi interesele statelor şi indivizilor?

15

CAPITOLUL I- ABORD;RIăTEORETICEăALEăEVOLUXIEIăPESA

Introducere Procesul de integrare europeană a fost conceptualizat în primele decade ale evoluției sale din perspectiva teoriilor integrării economice și politice- neofuncționaliștii au teoretizat integrarea ca un proces gradual și susținut, în timp ce interguvernamentaliștii considerau guvernele naționale principalii pioni în evoluția procesului de integrare. O dată cu revirimentul procesului de integrare în anii 1980-1990, dezbaterile pe această temă s-au scindat între realişti, liberalişti şi instituţionalişti. Deşi teorii distincte, acestea converg asupra perspectivei raţionaliste a preferinţelor fixe şi a comportamentului raţional al statelor şi al indivizilor.

În acelaşi timp, aceste teorii raționaliste examinează și modul cum membrii guvernelor adoptă instituţii, care le modelează comportamentele. La polul opus, constructiviştii consideră că preferinţele nu sunt imuabile și se definesc printr-o viziune distinctă asupra integrării politice, pe care o asociază cu efectul interacţiunilor sociale şi a formării identităţilor colective, respectiv a negocierilor interguvernamentale sau interstatale 7 .

I.1- Paradigmaărealist<

În concepţia realistă, sistemul internaţional este anarhic şi competitiv, iar statele, pentru a-şi asigura supravieţuirea, sunt preocupate de a-şi mări puterea economică şi militară 8 . Relaţiile dintre state sunt fundamentate pe neîncrederea reciprocă, ceea ce face ca modul cel mai potrivit de menţinere a securităţii să fie o permanentă contracarare a acelor actori care devin prea puternici şi potenţial ameninţători, mecanism care a fost denumit balanţa de putere 9 . Pornind de la aceste asumpţii, neorealiştii consideră că instituţiile internaţionale, inclusiv UE, sunt un „epifenomen” (fenomen secundar) al distribuţiei de putere pe scena internaţională 10 . Spre exemplu, Kenneth Waltz, în lucrarea sa Theory of International Politics, înţelege progresul integraţionismului european ca un efect al emergenţei SUA după al doilea Război Mondial 11 .

  • 7 Marck Pollack, International Relations Theory and European Integration, în Robert Schuman Centre for Advanced Studies, Research Paper, Nr. 55, 2000, p.5.

  • 8 Charles Kupchan, Clifford Kupchan, „Concerts, Collective Security and the Future of Europe”, în International Security, Vol. 16, Nr.1, 1991, p.117.

  • 9 Radu-Sebastian Ungureanu, “Securitatea colectivă”, în Andrei Miroiu (Coord.), Manual de Relaţii Internaţionale, Bucureşti, Editura Polirom, 2006, p. 223. 10 Marck Pollack, op.cit, p.2. 11 Kenneth Waltz, Theory of International Politics, Massachusetts, Addison- Wesley Publishing Company, 1997, pp. 70-71.

16

Aşadar, Waltz consideră că balanţa de putere este factorul determinant al comportamentelor statelor pe scena relaţiilor internaţionale, iar problemele de securitate şi apărare nu sunt rezultanta dinamicilor integraţioniste, ci aparţin domeniului de „high politics”, pentru că statele sunt interesate să-şi maximizeze câştigurile relative 12 . Această explicaţie realistă se pliază foarte bine în contextul Războiului Rece în viziunea teoreticianului, însă nu poate explica de ce această cooperare multilaterală şi integrarea politică a continuat şi după finalizarea Războiului Rece. Pentru a argumenta, Mearsheimer explică că la finalul Războiului Rece este posibilă o criză la nivelul statelor europene 13 , prezicând că până în 2020 SUA îşi va retrage angajamentul din comunitatea europeană, lucru care va declanşa o competiţie de securitate între statele europene, iar cel mai probabil acestea se voar coalgula pentru a balansa puterea hegemonică a Germaniei 14 . Cei mai mulţi teoreticieni realişti au subliniat că deşi politica comunitară este creionată de interesele statelor membre ale UE, sau chiar de UE ca întreg, aceste interese nu sunt modelate de factorii interni, ci rezidă din poziţia de putere relativă a statelor pe scena internaţională anarhică şi permanenta lor căutare de se se proteja în faţa celui mai puternic. Ca atare, Robert Art consideră că, în ideea de a-şi proteja securitatea, statele europene s-au coalizat pentru a balansa potenţiala ameninţare sau influenţă a SUA 15 . Tot în aceiaşi manieră, Robert Pape argumentează că strategia unilateralismului agresiv american a determinat statele europene să balanseze SUA, folosindu-se de instrumenente non-militare, nu pentru a competiţiona direct cu preponderenţa militară a acesteia, ci pentru a-i submina politica militară unilaterală 16 . Prin urmare, fie că este vorba de “soft” sau “hard balancing”, PESA apare în viziunea unor realişti ca un “instrument în strategia de apărare” 17 europeană pentru a balansa puterea SUA. Cu toate acestea, teoreticianul liberalist, Benjamin Pohl, în lucrarea Explaining ESDP: A Liberal Approach, crede că este destul de greu de explicat de ce statele europene ar fi interesate să balanseze o putere care nu reprezintă o ameninţare pentru ei, ba chiar cu care cooperează strâns sub umbrela NATO. În viziunea acestuia, faptul că toate statele membre UE ar trebui să simtă că profită de pe urma pretinsei alinieri este incompatibilă cu câştigurile relative inerente

  • 12 Kenneth Waltz, “Reflection on Theories of International Politics: A response to my Critics”, apud Robert O. Keohane, Neorealism and its critics, New York: Columbia University Press, 1986, p. 378.

  • 13 John J. Mearsheimer, Back to the Future. Instability in Europe After the Cold War, 1996, apud Pernille Rieker, “Eu Security Policy: Contrasting Rationalism ans Social Constructivism, în Norwegian Institute of International Affairs, Working Paper Nr. 659, 2004, p.5.

  • 14 John J. Mearsheimer, The Tradgedy of Great Power Politics. New York, London, W.W. Norton & Company, 2001, apud Pernille Rieker, op.cit., p.5.

  • 15 Robert J. Art, Stephen G. Brooks (Eds.), "Corespondence- Striking the Balance", în International Security, Vol. 30, Nr.3, 2005-2006, pp. 182-183.

  • 16 Robert A. Pape, "Soft Balancing against the United States", în International Security, Vol. 30, 2005, pp. 10-11.

  • 17 Benjamin Pohl, op.cit, p.6.

17

unei strategiei de echilibru europene, reprezentată de PESA. Pentru el, balanţa de putere între state democratice este absurdă şi are loc foarte rar 18 . O altă interpretare realistă a evoluţei integraţionismului este a lui Joseph Grieco, care argumentează că relansarea integrării în anii 1980 este o încercare a europenilor de a balansa ameninţătirile economice din partea SUA şi Japonia, în scopul de a-şi maximiza câştigurile relative. Tot el admite că Actul Unic European şi Tratatul de la Maastricht coincid cu finalizarea Războiului Rece, unificarea Germaniei şi implicit creşterea preocupărilor referitor la refacerea economică a Germnaiei şi că insistentenţele Franţei şi Italiei asupra uniunii economice şi monetare apare nu ca o încercare de echilibrare, ci de “ badwagoning ”, aliniere a economiilor acestora faţă de un potenţial hegemon german 19 .

I.2- TeoriileăintegraYioniste

I.2.1- Neofuncţionalismul

Asociaţi cu teoria liberală a Relaţiilor Internaţionale, neofuncţionaliştii nu au anticipat evoluţia procesului de integrare europeană şi la nivel militar, ci au crezut că Uniunea Europenă va rămâne un actor civil 20 . Ca urmare, conform viziunii neofuncţionaliste, Politica Europeană de Securitate şi Apărare este de fapt rezultatul efectului de „spill-over” al integrării economice, definit ca un „proces prin care membrii unei scheme de integrare au încercat să-şi compenseze nemulţumirea cu privire la atingerea obiectivelor colective propuse, prin reorientarea coroborării într-un alt domeniu 21 . Teoretician al viziunii integraţioniste a evoluţiei procesului de cooperare europeană, Ernst Haas considera dimpotrivă că efectul de spill-over nu va crea presiuni pentru o integrare în sfera apărării şi securităţii. Conform analizei acestuia, efectul de spill-over nu este rezultatul integrării economice, ci mai degrabă rezultatul schimbărilor de atitudine a factorilor de decizie şi

  • 18 Ibidem, pp. 5-7.

  • 19 Joseph Grieco, State Interests and Institutional Rule Trajectories : A Neorealist Interpretation of the Maastricht Treaty and European Economic and Monetary Union, apud Benjamin Frankel (Ed.), Realism: Restatements and Renewal, London, Frank Cass and Company, 1996, pp. 285-286.

  • 20 Tuomas Forsberg, “Integration Theories, Theory development and European Security and Defence Policy”,

Porto, în Departement of Political Science and International Relations, 2010, p. 7.

  • 21 Giovanna Bono, European Security and Defence Policy: Theoretical approaches, the Nice Ssummit and hot issues, Reasearch and Training Network: Bridging the accountability gap in European Security and Defence Policy

(ESDP) and Democracy, 2002, pp. 7-10.

18

a grupurilor de interes, schimbări care au determinat apariţia unui impuls favorabil pentru dezvoltarea unei politici de apărare comună 22 . Problema cu care se confruntă teoriile neofuncţionaliste însă, aşa cum argumentează şi Giovanna Bono, European Security and Defence Policy: Theoretical approaches, the Nice Ssummit and hot issues, este aceea că ele nu explică de ce nu s-a realizat un nivel remarcabil de integrare în sfera securităţii militare ca urmare a Actului Unic European sau Tratatelor de la Maastricht şi Amsterdam şi de ce abia la sfârşitul anilor 1990 a avut loc intergrarea 23 .

I.2.2- Liberal- Interguvernamentalismul

Deşi atât neorealismul, cât şi neofuncţionalismul au jucat un rol important prin contribuţiile acestora în teoretizarea premiselor care au declanşat dezvoltarea apărării comune europene, liberaliştii consideră însă că explicaţiile acestora sunt limitate 24 , în măsura în care nu iau în considerare şi coagularea preferinţelor naţionale în explicarea evoluţiei politicii europene de apărare. La fel ca şi teoriile neorealiste, teoriile liberaliste sunt raţionale şi, deşi admit faptul că sistemul internaţional este arhaic, iar statele sunt actori raţionali şi reprezintă pionii principalii pe scena internaţională, există însă o diferenţă între cele două viziuni referitor la preferinţele statelor, ale căror interese sunt calculate în termenii câştigurilor relative şi absolute, respectiv referitor la rolul pe care îl are sistemul anarhic asupra cooperării internaţionale şi a instituţiilor internaţionale 25 - „accentul liberalismului cade pe intensitatea relativă a preferinţelor domestice ale statelor, care interacţionează într-un cadru de negociere interguvernamental” 26 . Acest lucru a determinat mulţi teoreticieni să se concentreze asupra interacţiunilor economice şi a presiunilor cauzate de acestea, ca un imbold în conturarea preferinţelor domestice ale statelor 27 . Ca urmare, liberaliştii consideră că deşi originile UE pot fi atribuite efectului bipolarităţii şi hegemoniei SUA în Vest, cu toate acestea, progresul integraţionismului după Războiul Rece se datorează

  • 22 Ernst Haas, The Uniting of Europe. Political, Social and Economic Forces 1950-57, Notre Dame: University of Notre Dame Press, 1958, apud Tuomas Forsberg, op.cit.

  • 23 Giovanna Bono, op.cit., p.10.

  • 24 Alfred Van Staden, “After Maastricht: Explaining the movement towards a Common European Defence Policy”,

apud Walter Carlsnaes, Steve Smith, European Foreign Policy: The EC and changing perspectives in Europe, London, Sage Publications, 1994, pp. 138 155.

  • 25 Marck Pollack, op. cit, p. 4.

  • 26 Benjamin Pohl, op.cit., p. 11.

  • 27 Cf., Robert O. Keohane, R. O., Joseph S. Nye, Power and Interdependence: World Politics in Transition, Boston, Little Brown and Company, 1997, p.223; Andrew, Moravcsik, The Choice for Europe: Social Purpose and State

Power from Messina to Maastricht, Ithaca, Cornell University Press, 1998.

19

apariţiei guvernelor democratice în statele fost-comunsite sau creşterii interdependenţei între statele europene, ceea ce făcea ca războiul să nu fie o soluţie profitabilă 28 . Unul dintre cei mai semnificativi teoreticieni ai teoriei liberal- interguvernamentaliste este Andrew Moravcsik, care, la fel ca şi teoreticienii neorealiştii, acordă un rol semnificativ centralităţii puterii şi intereselor statelor în sistemul internaţional, însă se diferenţiază de aceştia prin faptul că el argumentează că interesele statelor nu sunt doar efectul balanţei de putere pe scena internaţională, ci sunt determinate de preferinţele domestice ale actorilor politici 29 . În lucrarea sa Negotiating the Single European Act, Moravcsik îşi argumentează teza pe baza a trei principii: interguvernamentalismul instituţional, “lowest-common-denominator bargaining”- cel mai mic numitor comun de negociere , respectiv protecţia suvernanităţii, ajungând astfel la concluzia că factorii cheie în formarea politicii de luare a deciziilor în cadrul UE sunt localizaţi la nivel naţional. În termeni empirici, teoreticianul argumentează că marile negocieri, precum Actul Unic European, nu sunt rezultanta procesului de spill-over al procesului de integrare, ci reprezintă un proces gradual, modelat de preferinţele statelor puternice şi a negocierilor dintre dintre liderii statelor celor mai puternice- Franţa, Germania, Marea Britanie 30 . Ulterior, în lucrarea The Choice for Europe, Moravcsik îşi redefineşte teoria sa cu privire la premisele evoluţiei procesului de integrare europeană, aplicând o explicaţie tripartită, care are la bază atât asumpţiile liberaliste şi interguvernamentaliste anterior invocate în lucrările sale pentru a explica acest proces, dar introduce şi o nouă idee instituţionalistă. Conform viziunii liberaliste, preferinţele statelor sunt definite de politicile interne ale acestora, iar interesele economice şi nu cele de securitate au fost cele care au motivat negoicerile în istoria UE, iar conform ideilor interguvernamentaliste, Moravcsik argumentează că interdependenţa asimetrică este determinantul puterii relative şi implicit a beneficiilor negocierilor. În ceea ce priveşte ideea instituţionalistă, teoreticianul acceptă că statele agregă preferinţele şi acţionează raţional pentru a propulsa aceste preferinţe la nivelul UE, iar membrii guvernelor selectează raţional instituţiile care sunt constituite să le maximizeze câştigurile 31 .

  • 28 Marck Pollack, op. cit.

  • 29 Andrew Moravcsik,”Negotiating the Single European Act: national interests and conventional statecraft in the European Community”, în International Organization, Vol. 45, Nr.1, 1991, pp. 20-2.

  • 30 Ibidem, pp. 25-26.

  • 31 Andrew Moravcsik, The Choice for Europe: Social Purpose and State Power from Messina to Maastricht, Ithaca, New York, Cornell University Press, Jan. 1998, apud Marck Pollack, op. cit, pp. 12-13.

20

I.3- Teoriile constructiviste

Atât realismul cât şi liberalismul au fost atacate de criticile constructiviştilor pentru că nu pot explica multe fenomene cruciale în politica internaţională şi nu pot oferi o bază teoretică solidă pentru a explica emergenţa PESA, întrucât, conform asumpţiilor celor din urmă, relaţiile internaţionale nu pot fi explicate prin decizia raţională a actorilor politici- fie ea luată „în virtutea constrângerilor structurale ale distribuţiei sistemice de capabilităţi, aşa cum susţin realiştii, fie a

constrângerilor instituţionale” 32 .

Deşi constructiviştii converg asupra unor aspecte teoretice în ceea ce priveşte evoluţia integrării europene atât cu realiştii şi chiar cu instituţionaliştii- pentru că acceptă rolul instituţiilor în relaţiile internaţionale şi în viaţa socială, cu toate acestea însă, există o diferenţă semnificativă între aceste curente în privinţa interpretării dezvoltării politicii europene de apărare 33 . Acest lucru se datorează faptului că teoriile constructiviste nu se axează pe cauzalitate factorilor, ci încearcă să explice evoluţia integraţionismului european sub forma întrebărilor „cum” sau „cum este posibil” 34 . Aşadar, constructivismul se defineşte printr-o viziune diferită asupra integrării politice şi a cooperării multilaterale, pe care o asociază cu efectul interacţiunilor sociale şi a formării identităţilor colective, respectiv a negocierilor interguvernamentale sau interstatale. Wendt spre exemplu, argumentează în lucrarea sa On institution and causation in International Relations că interacţiunea dintre state este determinată de preferinţele şi interesele endogene şi nu imuabile ale actorilor politici, de identităţile lor transformabile în cursul interacţiunii internaţionale 35 . Mai mult chiar, Jorgensen explică că instituţiile modelează nu doar comportamentul statelor, dar şi preferinţele şi identităţile indivizilor şi statelor membre UE 36 . Christiansen reia şi el acest argument în cartea sa, The Social Construction of Europe, în care explică că procesul de integrare europeană poate fi înţeles ca „rezultatul unei viziuni generale comune, a constituirii instituţiilor comune şi a dezvoltării capacităţilor, regulilor, normelor şi standardelor, care sunt susceptibile să influenţeze membrii statelor” 37 . Interesant este faptul că teoria constructivistă

  • 32 Tuomas Forsberg, op.cit., p.7.

  • 33 Marck Pollack, op. cit, p. 14.

  • 34 Alexander Wendt, "On institution and causation in International Relations", în Review of International Studies, Nr. 24, 1998, p. 105.

  • 35 Benjamin Pohl, op.cit., p. 8.

  • 36 Knud Erik Jorgensen (Ed.), Reflective Approaches to European Governance, New York, St. Martin Press, 1997, apud Marck Pollack, op. cit, p. 15.

  • 37 Thomas Christiansen, Knud Erik Jorgensen, Antje Wiener, (Eds.), The Social Construction of Europe, London, Sage Publications, 2001, apud Pernille Rieker, op.cit., p.12.

21

acceptă de asemenea şi viziunea realistă, conform căreia securitatea înseamnă supravieţuire, însă aşa cum este sintetizat şi în lucrarea lui Barry Buzan, Ole Wæver and Jaap de Wilde, Security. A New Framework for Analysis, nu acceptă şi faptul că supravieţuirea poate fi asigurată doar de puterea militară, ci consideră că amenintările şi securitatea nu sunt obiective fixe, ci reprezintă „rezultate ale constructului social” 38 . În ciuda multiplelor sale explicaţii, constructiviştii au fost însă aspru criticaţi 39 şi acuzaţi că nu reprezintă altceva decât o metodă de a interpreta procesul de integrare europeană 40 . Spre exemplu, Pohl consideră că viziunea constructivistă de interpretare a PESA ca fiind rezultatul integrării europene nu a fost substanţial demonstrată. Acesta suține că într-adevăr PESA nu ar fi existat fără paşii preliminarii de integrare, însă cu toate acestea, cei peste 40 de ani de „pauză” în evoluţia integrării europene, în ciuda iniţiativelor eşuate a proiectelor CEA, Planul Fouchet sau PEC, demonstrează că ele nu au reprezentat factorul esenţial în conjugarea politicilor europene de construcţie a puterii de apărare europene 41 .

I.4- ExplicaYiiăcontemporane

Având în vedere că formarea PESA şi implicit militarizarea Europei reprezintă o anomalie pentru teoriile integrării europene, în măsura în care ele au fost elaborate într-un context când se considera că apărare nu este parte a integrării europene, iar UE va rămâne un actor civil, explicaţiile contemporane ale integraţionismului european argumentează că aceste teorii clasice sunt anacronice şi incapabile să explice şi să ofere independent explicaţii pertinente ale cauzalităţii conturării identităţii şi politicii europene de apărare 42 . În lucrarea sa, Integration Theories, Theory development and European Security and Defence Policy, Forsberg consideră că analiza evoluţiei PESA trebuie realizată prin abordarea unei pespective „three level game”: 1) rezultatul procesului natural şi gradual de integrare, întrucât cooperarea europeană de apărare nu s-ar fi putut dezvolta fără a avea precedente integraţioniste, 2) rivalitatea UE-SUA, deoarece PESA nu s-ar fi putut dezvolta dacă nu ar fi

  • 38 Barry Buzan, Ole Wæver, Jaap de Wilde, Security. A New Framework for Analysis, London, Lynne Rienner, 1998, apud Pernille Rieker, op.cit.

  • 39 Andrew Moravcsik, “Is Something Rotten in the State of Denamrk? Constructivism and European Integration”, în Journal of European Public Policy, 1999, Vol. 6, Nr.4, pp. 669-681; Moravcsiks aduce cele mai vehemente critici la adresa constructiviştilor, pe care îi acuză că sunt prea vagi pentru a oferi teorii care să fie testabile.

  • 40 Jeffrey T. Checkel, "The Constructivist Turn in International Relations Theory, în World politics, Nr. 50, 1998, p. 324, apud Marck Pollack, op. cit, p. 15.

  • 41 Benjamin Pohl, op.cit., p. 10.

  • 42 Hanna Ojanen, “The EU and NATO : Two Competing Models for a Common Defence Policy”, în Journal of Common Market Studies, Vol. 44, Nr. 1, pp. 57-76, apud Benjamin Pohl, op.cit.

22

existat poziţia hegemonică a SUA, respectiv interesele şi valorile divergente dintre cele două 43 , 3) nevoile practice ale statelor europene pentru managerierea crizelor, în contextul noului mediu de securitate, pentru că crizele post-Război Rece, în speţă crizele balcanice, au coagulat politicile europene pentru militarizarea Europei 44 . Howorth argumentează în European Integration and Defence: the ultimate challenge? că evoluţia PESA este efectul realaţiilor bilaterale dintre state. Ca atare, consideră că militarizarea Europei este rezultanta a trei factori: dorinţa politică generată încă de la Summitul franco-britanic de la Saint-Malo din decembrie 1998, conştientizarea de către NATO a necesităţii organizaţiei de a se baza pe capabilităţi militare semnificative, dar în acelaşi timp şi nevoia ca UE să-şi menţină o bază industrială de apărare, respectiv angajamentul Marii Britanii şi a altor actori transatlantici faţă de construcţia PESA pentru salvgardarea alianţei nord-atlantice. El admite că, deşi au existat opinii divergente la Londra şi Paris, cu toate acestea, înţelegerea franco- britanică a fost crucială pentru deciziile care aveau să se ia ulterior 45 . O altă interpretare referitor la evoluţia PESA este a lui Seth Jones, care motivează în lucrarea sa, The European Union and the Security Dilemma că descreşterea prezenţei americane în spaţiul european a generat imperativul întăririi cooperării europene în sfera securităţii, pentru ca Germania să fie ţinută sub controlul puterilor conjugate a statelor europene. Aşadar, emergenţa PESA reflectă dorinţa de a lega Germania de structurile europene şi de a preveni o viitoare competiţie de securitate între puterile europene. 46 Explicaţiile contemporan axate pe şocurile exogene, relaţiile bilaterale şi efectul de spill- over ale dezvoltării apărării miliatare europene sunt completate de explicaţia sociologică a procesului de integrare europeană, introdusă de Frederic Merand. Acesta argumentează în lucrarea European Defence Policy. Beyond the Nation State emergenţa integrării europene în termenii unei cooperării transguvernamentale, realizate la nivelul experţilor în apărare a diverşilor miniştri de externe şi de apărare ai statelor, evoluţie care s-a realizat datorită

  • 43 Cf., Barry Posen, “European Union Security and Defence Policy: Response to Unipolarity”, în Security Studies, Vol. 15, Nr. 2, 2006, pp.149-186; Alyson Bailes, “Under a European flag”, în Foreign Policy Publication, Draft Paper, 2000, passim, în Giovanna Bono, op.cit., p. 29- argumentează că criza din Kosovo a demonstrat inferioritatea şi incapacitatea UE în gestionarea crizelor, precum şi gap-ul tehnologic dintre cele două, ceea ce a determinat consensul statelor europene asupra necesităţii suplimentării capabilităţilor militare a europenilor.

  • 44 Tuomas Forsberg, op. cit., pp. 9-10.

  • 45 Jolyon Howorth, “European Integration and Defence: The Ultimate Challenge?”, Paris, în WEU Institute for Security Studies, Chaillot Paper 43, 2000, pp. 93-94; (în continuare se citează Jolyon Howorth, “European Integration and Defence…”).

  • 46 Seth G. Jones, „The European Union and the Security Dilemma”, în Security Studies, 1556-1852, Vol. 13, Nr.3, 2003, pp. 114-156.

23

instituţionalizării anterioare a acestei politicii şi a regresului domeniului de apărare în definirea suveranităţii statelor în Europa 47 .

Concluzii

Teoriile clasice ale relaţiilor internaţionale oferă explicaţii pertinente şi pliabile perioadelor istorice în care au fost elaborate, însă în contextul emergenţei graduale a procesului de intergrare europeană şi a fasonării identităţii şi politicii europene de apărare, aceste teorii devin anacronice şi incapabile să aducă independent explicaţii complete şi fiabile pentru dezvoltarea PESA. Avantajul teoriilor contemporane este că permit conceptualizarea evoluţiei politicii de apărare europeană prin apelul la rolul diferiţilor actori la nivel naţional, supranaţional şi transguvernamental, fără însă a exista o ierarhie în ceea ce priveşte nivelurile de analiză.

CAPITOLUL II- POLITICAăEXTERN;ă訓IăDEăSECURITATEăCOMUN;ă

Introducere Regresul rivalităţilor provocate de Războiul Rece la sfârşitul anilor 1980 şi apariţia conflictelor regionale în Orientul Mijlociu şi Balcani, au atras îngrijorările guvernelor europene asupra neimplicării active a SUA în probleme din spaţiul european, temeri care au fost confirmate ulterior de liderii americani 48 . În 1990, preşedintele George Bush afirma că

americanii “nu se află în Europa de dragul Europei, ci din interese proprii” 49 , iar secretarul de stat James Baker explica poziţia americană, în sensul că acorda credite europenilor că vor putea face faţă singuri problemei din Iugoslavia, în măsura în care această criză nu afectează interesele naţionale ale americanilor 50 . În consecinţă, modificările de securitate pe scena internaţională, criza din Balcani, completate de planurile iniţiale ale preşedintelui francez Francois Mitterand şi

a cancelarului german Helmut Kohl de a dezvolta UEO ca un cadru de securitate independent de NATO, toate acestea au fost impulsul iniţiativei franco-germane de a transforma CPE într-un

47 Tuomas Forsberg, op. cit., p.13.

  • 48 Stanley Hoffmann, “Towards a Common European Foreign and Security Policy?”, în Journal of Common Market

Studies, Vol. 38, Nr.2, 2000, pp.189198.

  • 49 Stephen Badsey and Paul Latawski (Eds.), Britain, NATO and the lessons of the Balkan conflicts, 19911999, London, Frank Cass, 2004, p. 267, apud Akan Malici, The search for a Common European Foreign and Security Policy- Leaders, cognitions, and questions of institutional viability, New York, Palgrave Macmillan, 2008, p.10.

  • 50 James Baker, The politics of diplomacy: Revolution, war and peace, 19891992, New York, G.P. Putnam’s Sons, 1995, p. 636.

24

proiect mult mai îndrăzneţ- proiectul european de apărare şi catalizatorul dezvoltării

capabilităţilor militare ale UE, în speţă a creării Politicii Europene de Securitate şi Apărare 51 . Ca urmare, conceptul de Identitate Europeană de Securitate şi Apărare, lansat în cadrul NATO, s-a dezvoltat în strânsă corespondenţă cu alte două concepte, conturate ulterior- Politica Externă şi de Securitate Comună- PESC, ce denumeşte un capitol distinct (Titlul V) al Tratatului de la Maastricht şi care reprezintă unul din cei trei piloni ai construcţiei europene, respectiv Politica Europeană de Securitate şi Apărare- PESA, parte componentă intrinsecă a PESC 52 . Aşadar, progresele inovaţiilor aduse prin Tratatul de la Maastricht (1992) şi evoluţiile ulterioare stabilite prin Tratatele de la Amsterdam (1997) şi Nisa (2001), toate acestea au contribuit la formarea şi dezvoltarea PESC- PESA. De asemenea, deciziile Consiliului European din 1999, de la Cologne şi Helsinki, privind constituirea forţei de reacţie rapidă europeană şi a instituţiilor politice şi militare de conducere şi reevaluările susccesive ale acestor decizii, de la Feira, Bruxelles, Nisa, Goteberg, Laeken, Salonic din anii 2001-2004, au reprezentat etape progresive

ale extinderii PESC spre o dimensiune de apărare a UE.

II.1- IdentitateaăEuropean<ădeăSecuritateă群iăAp<rareă

II.1.1- Reactivarea Uniunii Europei Occidentale

În contextul bipolarităţii SUA- URSS, la sfârşitul anilor 1970 şi începutul anilor 1980, liderii europeni se simţeau incapabili de a se face auziţi pe scena internaţională şi în acelaşi timp suscitau sentimente de incertitudine faţă de angajamentul american în spaţiul european şi a garanţiilor de apărare ale SUA în faţa pericolului sovietic. Această incertitudine de securitate era exacerbată şi de ineficienţa şi incapacitatea mecanismului Cooperării Politice Europene de a răspunde crizelor globale existente la începutul anilor 1980. Ca atare, liderii europenii considerau că este imperios necesar un nou forum extern NATO 53 , care era dominat de SUA şi

  • 51 ’’Strategia europeană era de a întări UE prin întărirea UEO’’- Anne Deighton, “The European Defence and Security Policy, Oxford, în Blackwell Publishers, JCMS, Vol. 40, Nr. 4, p. 724.; Cf. Simon Nutall, “The CFSP at Maastricht- Old friend or enemy ?”, Bruges, în CIS/LSE and College of Europe, 1997, p.7; Akan Malici, op.cit., pp. 10-11; Pentru o explicaţie detaliată vezi şi Robert J. Art, “Why Western Europenan Union needs the United States and NATO?”, în Political Science Quarterly, Vol. 111, Nr. 1, (Spring, 1996), pp. 14-18.

  • 52 Liviu Mureşan (Coord.), Adrian Pop, Florin Bonciu, op.cit. , p.18.

  • 53 Alistair H.Taylor, „The European Union, the ESDP, and the question of Turkey, în MA Political Science, 2005,

p.9.

25

identificarea unor noi alternative viabile pentru reafirmarea imperativelor de securitate şi apărare europene, având în vedere că CPE se dovedise a fi nepotrivită în acest sens 54 . Raportul de la Londra din 1981, precum şi planul Genscher- Colombo, elaborat în acelaşi an, ambele propuneau discutarea chestiunile de securitate şi apărare în cadrul CPE, însă aceste iniţiative au eşuat, întrucât Marea Britanie nu era de acord cu antagonizarea Alianţei 55 . Astfel, la iniţiativa franceză şi din dorinţa acesteia de a transforma UEO într-un forum de discuţii şi dezbateri pe probleme de securitate şi apărare 56 , este reactivată, după o lungă perioadă de hibernare, Uniunea Europei Occidentale 57 . În perioada anilor 1973-1983, după includerea Marii Britanii în cadrul Comunităţii Europene, UEO nu a mai fost folosită ca forum de discuţie între cei 6, respectiv Marea Britanie, aceste dezbateri realizându-se la nivelul Comunităţii şi a NATO. Reactivarea UEO a fost realizată ca urmare a întâlnirii miniştrilor de externe şi de apărare în cadrul Consiliului UEO de la Roma, din octombrie 1984. Conform Declaraţiei de la Roma, miniştrii statelor converg asupra definirii unei “identităţi europene de apărare comună” în cadrul structurii NATO, în vederea solidificării pilonului european al organizaţiei nord-atlantice. Conform acesteia, având în vedere că Alianţa, fundamentul securităţii vest-europene, a asigurat pacea pe continent timp de 35 de ani şi implicit a asigurat construcţia europeană, reactivarea UEO nu numai că va contribui la securitatea

Europei de Vest, dar va contribui şi la îmbunătăţirea apărării comune a tuturor statelor NATO 58 . În acest sens, miniştrii decid să susţină discuţii de două ori pe an 59 şi să-şi armonizeze punctele de vedere în materie de securitate, pe probleme legate de chestiunile de apărare, controlul armelor şi dezarmare, efectele dezvoltării relaţiilor Est-Vest în probleme de securitate ale Europei, precum şi contribuţia europenilor la întărirea NATO. De asemenea, se ia în considerare “implicarea Europei şi în crizele din alte regiuni ale lumii” 60 . Imediat după Summitul de la Roma, statele Comunităţilor Europene fac primele eforturi de a defini obiectivele UEO şi a relaţiei acesteia cu NATO, care s-au concretizat la Summitul de la Haga din octombrie 1987. Prin adoptarea Platformei asupra Intereselor Europene de

  • 54 Gülnur Aybet, The Dynamics of European Security Cooperation, 1945-91, New York, St. Martin's Press, 1997,

pp.133-34.

  • 55 “The revival of the WEU and the evolution of a European Security Identity”, în Christopher Hill, Karen E. Smith.

(Ed.), op.cit., p. 185.

  • 56 Attitudes Toward European Security (1990-1997), în American Diplomacy Electronic Journal of Commentary, Analysis and Research on American Foreign Policy and Its Practice, Vol. IV, No. 2, Spring 1999, apud Alistair H.Taylor, op. cit., p.9.

  • 57 Manualul NATO, Brussels, Office of Information and Press NATO, 2001, p. 375.

  • 58 “Declaration by the Western European Union Council of Ministers, Rome, 27 October 1984”, Preambul, Pct. 4, în Christopher Hill, Karen E. Smith. (Ed.), op.cit., p. 185.

  • 59 Ibidem, Art. I.1, p. 188.

  • 60 Ibidem, Preambul, Pct. 8.

26

Securitate, miniştrii de externe şi de apărare ai statelor se angajau asupra dezvoltării unei

“identităţi europene de securitate şi apărare mai coezive” 61 , precum şi a unităţii NATO, prin întărirea pilonului său european 62 . Preambulul documentului preciza convingerea europenilor, potrivit cărora „construcţia unei Europe integrate nu va fi deplină atâta timp cât ea nu va include şi aspectele de securitate şi apărare”. De asemnea, se preciza că obiectivul principal al UEO este acela de a evita apariţia unu război şi de a prezerva securitate europeană prin asumarea responsabilităţilor de apărare şi implicit a unor capabilităţi militare adecvate, fără însă a se dori superioritate militară 63 . În acest sens, securitatea continentului european poate fi concretizată doar printr-o strânsă cooperare cu aliaţii americani, a căror securitate este “indivizibilă” 64 . Documentul propriu-zis preciza condiţiile securităţii europene, ţelurile abordării europene şi politicile necesare implementării acestei abordări. Dintre acestea din urmă se remarcă, în

special, afirmarea imperativului statelor membre ale UEO de perpetuare a procesului de intergrare europeană, prin asumarea deplină a responsabilităţilor în sfera apărării comune 65 , ceea ce face din Platformă documentul cel mai important, care a pus bazele dezvoltării ulterioare a UEO în „componenta de apărare” a UE, aşa cum va fi consemnat în Tratatul de la Maastricht (1992) 66 . În prima jumătate a anilor ’90 Uniunea Europei Occidentale a cunoscut un proces de consolidare, prin accederea în organizaţie a Spaniei, Portugaliei, în 1990 şi a Greciei, 1992, precum şi prin integrarea ca membri asociaţi în Consiliul UEO, a Islandei, Norvegiei şi Turciei, în 1991. Mai mult, sub impulsul francez, au fost înfiinţate structuri instituţionale permanente- Comitetul Militar, Institutul pentru Studii de Securitate de la Paris-1990, Centrul Satelitar de la Torrejon-1991, Celula de Planificare-1992 şi au fost dezvoltate forţele multinaţionale europene Eurocorp, Eurofor şi Euromarfor 67 .

  • 61 “Western European Union, Platform on European Security Interests, The Hague, 27 October 1987”, Preambul, Pct. 4, în Christopher Hill, Karen E. Smith. (Ed.), op.cit., p. 189.

  • 62 Ibidem, Art. III. 2, p. 191.

63 Ibidem,

Art. II. 1, p. 190.

  • 64 Ibidem, Art. I.4, p.190.

  • 65 Ibidem, III.4, p.192.

  • 66 Flore Gubert, Rapporteur, A European strategic concept-defence aspects, Assembly of Western European Union, The Interparliamentary European Security and Defence Assembly, Defence Committee (Forty-ninth session), Paris, 6 October 2003, pp.4-6, apud Liviu Mureşan (Coord.), Adrian Pop, Florin Bonciu, “Politica Europeană de Securitate şi Apărare - element de influenţare a acţiunilor României în domeniul politicii de securitate şi apărare’’, în Institutul European din România- Studii de impact (PAIS II) , Studiul Nr.4, Bucureşti, 2004, p.17.

  • 67 “Western European Union”, în Desmond Dinan, op.cit., p. 486.

27

Concluzii Iniţiativa aliaţilor europeni, membri ai UEO, de a institui o traiectorie europeană în sfera securităţii şi apărării şi asumarea unui rol activ în negocierile privitoare la securitatea Comunităţii, până atunci dominate de bipolaritatea SUA- URSS, a marcat începutul creării unei identităţi europene de apărare permanente şi independente şi a transformat UEO într-un forum european pe probleme de securitate 68 . Este esenţial de asemenea de subliniat şi rolul important pe care l-a jucat SUA în lansarea proiectului european de integrare, întrucât acestea au asigurat europenilor în perioada Războiului Rece “umbrela” de securitate în faţa pericolului sovietic, permiţând astfel statelor vest-europene declanşarea procesului de integrare economică şi politică 69 . “În primul rând, UE s-a dezvoltat pentru că a profitat de carcasa nucleară şi de protecţie oferită de SUA, atât în faţa ameninţărilor Uniunii Sovietice, dar şi a temerilor renaşterii vechilor rivalităţi europene”, iar prin protecţia sa militară, SUA a permis dezvoltarea proiectului european prin reducerea competiţiei interstatale 70 .

II.1.2- Sfârşitul Războiului Rece - O nouă arhitectură de securitate europeană

Evenimentele din perioada anilor 1989-1991 care s-au produs pe scena internaţională au schimbat radical harta Europeană, sfârşitul Războiului Rece şi destrămarea Uniunii Sovietice în 1991 reprezentând punctul culminant al securităţii europene, în măsura în care au indus stimulul esenţial pentru reconfigurarea rolului CE în chestiunile de securitate şi oferind astfel europenilor oportunitatea restructurării cadrului european de securitate 71 . Deşi iniţial destrămarea comunismului şi sfârşitul antagonismului dintre SUA şi Uniunea Sovietică păreau că vor iniţia o “eră a reducerii costurile de securitate, atât în termeni financiari, cât şi politici”, criza din Iugoslavia a pus capăt acestei percepţii, perioada anilor 1991 fiind caracterizaţi de permanente discuţii pe tema restructurării arhitecturii de securitate europene 72 .

  • 68 Alistair H.Taylor, op.cit., pp.10-11.

  • 69 Wim van Eekelen , Rapporteur, EU, WEU and NATO: Towards a European Security and Defence Identity November 1999, Draft Report, în NATO Parliamentary Assembly, Sub-Committee on Transatlantic Defence and Security Co-operation, AU 200, DSC/TC (01) 4, International Secretariat, 23 August 2001, p.4, accesibil online la

http://www.nato-pa.int/default.asp?shortcut=246.

70 Alistair H.Taylor, op.cit., p. 11.

  • 71 Ibidem.

  • 72 “The revival of the WEU and the evolution of a European Security Identity”, în Christopher Hill, Karen E. Smith.

(Ed.), op.cit., pp. 193-194.

28

Consiliul Nord- Atlantic de la Roma, noiembrie 1991 În acest sens, la Consiliul Nord-Atlantic de la Roma, din noiembrie 1991, sunt instituţionalizate consultaţiile în materie de securitate cu statele Europei Centrale şi de Est, în cadrul Consiliului de Cooperare Nord-Atlantică 73 şi se reiterează cu claritate ideea conform căreia Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare nu reprezintă o contrapondere la eforturile euroatlantice în sfera securităţii şi apărării, ci dimpotrivă. Conform declaraţiei, „dezvoltarea unei identităţi europene de securitate şi apărare şi a unui rol european în materie de apărare, care să se reflecte prin consolidarea pilonului european al Alianţei, va servi nu numai interesele statelor europene, ci va întări integritatea şi eficacitatea Alianţei”. „În paralel cu emergenţa şi dezvoltarea identităţii şi securităţii europene şi a rolului său în aparare”, aliaţii converg asupra „dezvoltării cooperării transatlantice şi a menţinerii unităţii şi indivizibilităţii strategice de securitate a tuturor membrilor”. Având în vedere „emergenţa paralelă a celor două procese” şi recunoscând că este „rolul aliaţilor europeni de a decide ce aranjamente sunt necesare pentru dezvoltarea unei politici externe şi de securitate comună, respectiv a rolului european în domeniul apărării”, aliaţii se angajează de asemnea să dezvolte „aranjamente practice în vederea asigurării transparenţei şi complementarităţii cu identitatea europeană de securitate şi apărare europeană” 74 .

II.1.2.2- Declaraţia UEO anexată Tratatului de la Maastricht Politica externă de securitatate europeană, deşi stabilită ca urmare a fondării Cooperării Politice Europene încă din perioada anilor 1970, este fundamentată prin Tratatul de la Maastricht, care extinde cooperarea în materie de securitate de la aspectele economice şi politice ale securităţii, care intrau sub incidenţa CPE, conform Actului Unic European, până la toate aspectele de politică externă legate de securitate. Cu toate acestea, Tratatul distinge între rolul PESC, respectiv cel al UEO, căreia îi revine sarcina de a elabora şi implementa deciziile şi acţiunile Uniunii, care au implicaţii în apărare 75 . Tratatul de la Maastricht reprezintă un compromis între statele care doreau să transforme UEO în instrumentul de apărare al UE, respectiv cei care puneau organizaţia nord-atlantică pe primul plan. Ca atare, UEO trebuie văzută ca o „punte de legătură” între cele două mari instituţii. Pentru a clarifica complexul de relaţii dintre NATO- UE- UEO, au fost create categoriile de

  • 73 “Declaration Issued by the Heads of State and Government Participating in the Meeting of the North Atlantic Council, Rome, 7–8 November 1991”, Pct. 9, în Christopher Hill, Karen E. Smith. (Ed.), op.cit., pp. 199-200.

  • 74 Ibidem, Pct. 6, 7, pp. 198- 199.

  • 75 “Treaty on European Union (The Maastricht Treaty), Maastricht, 7 February 1992”, Titlul V, Art. J.4.2, în

Christopher Hill, Karen E. Smith. (Ed.), op.cit., p. 155.

29

observatori şi membri asociaţi, cu scopul de a permite unor state membre UE, precum Danemarca şi a unor state membre NATO, precum Turcia, care nu sunt membri cu drepturi depline, să facă parte din “familia UEO” şi să participe la întâlnirile şi misiunile acesteia 76 . Doi ani mai târziu, prin Declaraţia de la Kirchberg, a fost definit şi statul de parteneri asociaţi ai UEO 77 .

II.1.2.3- Consiliul UEO de la Bonn şi asumarea sarcinilor tip Petersberg În iunie 1992, Consiliul de Miniştri al UEO lansează la Bonn Declaraţia Petersberg, care pune bazele unei celule de planificare a misiunilor UEO, pe lângă cele de apărare comună prevăzute prin Art. 5 al Tratatului de la Bruxelles din 1954. Conform declaraţiei, UEO îşi asumă sarcini umanitare, de gestiune a crizelor, respectiv peacekeeping şi peacemaking, denumite sarcinile Petersberg, care vor reprezenta un pas important în evoluţia organizaţională a cadrului european de securitate şi apărare. Este de asemenea esenţial de remarcat faptul că această iniţiativă a fost luată nu sub incidenţa cadrului NATO, ci al UEO, însă cu toate acestea, experienţa dependenţei extensive faţă de capabilităţile NATO în conflictele din fosta Iugoslavie au determinat statele europene să conştientizeze necesitatea dezvoltării propriilor capabilităţi militare, chestiune exacerbată mai ales de criza din Kosovo, care a reprezentat “apelul de trezire” 78 al europenilor. Aşadar, în ciuda idealului de a augmenta autonomia UE faţă de NATO, europenii continuă să rămână dependenţi de resursele militare ale Alianţei şi dimpotrivă au întărit evoluţia procesului de integrare europeană în materie de securitate şi apărare prin consolidarea coperării dintre NATO şi UEO. Aşa cum spunea şi ministrul de apărare spaniol Eduardo Serra, “europenii pot face orice alături de SUA, însă fără SUA nu poate mai face nimic, iar împotriva ei nu poate face absolut nimic” 79 .

  • 76 Alistair H.Taylor, op.cit., pp.15-16.

  • 77 Münevver Cebec, “A Delicate Process of Participation: The question of participation of WEU Associate Members in decision-making for EU-led Petersberg operations, with special reference to Turkey”, în Western European Union Institut d’etudes de Securite, Ocasional Paper, Nr. 10, Nov. 1999, p.7.

  • 78 Judy Dempsey, Alexander Nicoll,”When push comes to shove: The European defence force has taken shape faster than even its supporters dared hope. But differences with Turkey over Nato stand in the way”, London Edition , în

Financial Times, Apr 30, 2001. p. 20, apud Alistair H.Taylor, op.cit., p.14.

  • 79 Eduardo Serra, “Reinventing global security,” în Fresh Perspectives on Europe's Security, p. 45, apud Alistair H.Taylor, op.cit., p.15.

30

II. 1.3- Lansarea conceptului de IESA în cadrul NATO

II.1.3.1- Summitul de la Bruxelles 1994 În ianuarie 1994, la Summitul NATO de la Bruxelles, cei 16 membri ai Alianţei au convenit unanim asupra creării unei Identităţi Europene de Securitate şi Apărare Europeană în cadrul NATO, care se dorea a fi un mecanism prin intermediul căreia aliaţii europeni să-şi asume mai multe responsabilităţi în problemele proprii de securitate şi apărare, continuând în acelaşi timp să menţină relaţiile transatlantice cu NATO 80 . Pentru a evita duplicarea capabilităţii şi a competitiţiei dintre NATO şi UEO, a fost creat conceptul de forţe combinate (CJTF)- forţe multinaţionale interimare pentru susţinerea operaţiunilor Petersberg de către UEO, ca un instrument de consolidare a relaţiilor dintre cele două organizaţii de securitate. Conform acestui concept, în cazul în care Alianţa nu este implicată într-o acţiune, UEO îşi poate asuma sarcini de gestiune a crizelor prin apelul la capabilităţile NATO 81 .

II.1.3.2- Consiliul Nord-Atlantic de la Berlin 1996 La întalnirea de la Bruxelles din iunie 1996, miniştrii de externe şi de apărăre ai NATO reafirmă dezideratul dezvoltării Identităţii Europene de Securitate şi Apărare, care să fie inclusă în cadrul Alianţei. Astfel, toţi aliaţii europeni ar putea să aducă o contribuţie mult mai eficientă şi mai coerentă la misiunile şi activităţile Alianţei. În acest sens, “Identitatea Europeană s-ar putea baza pe principii militare solide, susţinute de o planificare militară adecvată şi ar permite crearea de forţe coerente şi eficiente, din punct de vedere militar, capabile să opereze sub controlul politic şi conducerea strategică a UEO” 82 . Consiliul Nord-Atlantic de la Berlin din 1996, poate fi considerat, în retrospectivă, punctul culminant al lansării conceptului de Identitate Europeană de Securitate şi Apărare, în măsura în care se ajunge la un consens în ceea ce priveşte angajamentul Statelor Unite de a susţine capacitatea militară a aliaţilor europeni, în baza aranjamentelor stabilite anterior la Summitul de la Bruxelles din 1944, prin care Alianţa se angajează să pună la dispoziţia Uniunii Europei Occidentale capabilităţile şi resursele NATO, pentru a putea susţine operaţiuni de tip Petersbeg, respectiv angajamentul Franţei de a sprijini integrarea deplină a unei Alianţe Atlantice

  • 80 Alexander Moens, “ESDP, The United States and the Atlantic Alliance”, în Jolyon Howorth, John T. S. Keeler, (Ed.), Defending Europe: The EU, NATO and the Quest for European Autonomy, New York, Palgrave- Macmillan, 2003, pp.8-9.

  • 81 Manualul NATO, op.cit., pp. 259-260.

  • 82 Ibidem, p. 102.

31

restructurate 83 . În acest sens, în decembrie 1995, preşedintele francez, Jacques Chirac achiesează asupra stabilirii unei relaţii de cooperare între NATO şi UEO, în condiţiile reintegrării forţelor militare ale Franţei în structurile integrate ale Alianţei, din care ieşise în 1966 84 . Din punct de vedere politic, mecanismul de “forţe combinate” este asociat cu asumarea de către aliaţii europeni a unui rol crescând în gestionarea independentă a aspectelor de securitate, fără participarea SUA şi “unde Alianţa ca întreg nu este implicată” şi în baza colaborării UEO-NATO 85 . NATO va facilita astfel crearea IESA, astfel încât europenii să-şi poată asuma operaţiuni de gestiune a crizelor, accesând resursele şi capabilităţile Alianţei, însă nu complet independent de aceasta. Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare se va dezvolta în cadrul NATO, în baza principiului “separat, dar nu separabil” 86 .

II.1.3.3- Consiliul Nord-Atlantic de la Washington, aprilie 1999 Aranjamentele de cooperare UEO-NATO, convenite ca urmare a Summiturilor de la Berlin şi Bruxelles, reliefează angajamentul Alianţei Nord-Atlantice în consolidarea coloanei europene, prin dezvoltarea unei Identităţi Europene de Securitate şi Apărare (ESDI) eficiente, care să fie capabilă să răspundă cerinţelor europene şi care să contribuie la intărirea securităţii Alianţei, prin asumarea de către Uniunea Europeană a unui rol sporit în materie de securitate şi apărare 87 . Un pas important în ceea ce priveşte cooparea NATO-UE se face la Consiliul Nord- Atlantic de la Washington din1999, unde NATO îşi defineşte cel de-al doilea concept strategic şi insistă ca Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare să se dezvolte în cadrul NATO. Materializarea sa va presupune cooperarea dintre NATO-UEO şi doar în ultimă instanţă NATO- UE, Alianţa luându-şi angajamentul să sprijine aliaţii europeni „de la caz la caz, prin punerea la dispoziţia UEO a capabilităţilor sale militare pentru susţinerea de operaţiuni autonome sau, „dacă se decide altfel”, la dipoziţia UE 88 .

  • 83 Alexander Moens, op.cit., p. 9.

  • 84 Robert E. Hunter, The European Security and Defence Policy NATO's Companion or Competitor ?, Santa Monica, Rand Corporation, National Defence Research Institute, 2002, pp. 13-14.

  • 85 Martin Reichard, The UE-NATO Relationship- A Legal and Political Perspective, Hampshire, Ashgate Publishing Company, 2006, p.114.

  • 86 Robert E. Hunter, op. cit.

  • 87 Manualul NATO , op.cit.

  • 88 Nicola Clase, “US logic of ambiguity toward European Security and Defence”, în Weatherhead Center for International Affairs, Harvard University, June 2000, pp. 17-18 (Vezi Anexa I.4.).

32

Concluzii La începutul anilor 1990, în contextul destrămării Uniunii Sovietice şi a declinului comunismului, atât în Europa, cât şi de partea aliaţilor americani, se conştientizează “necesitatea reechilibrării realaţiilor dintre cele două coaste ale Atlanticului” şi a asumării de către statele europene a unui rol sporit şi a unor responsabilităţi concrete în materie de securitate şi apărare. În acest sens, sprijinite de către Statele Unite, care lansează ideea consolidării unei Identităţi Europene de Securitate şi Apărare, statele europene s-au angajat într-un proces de consolidare a politicii europene de apărare şi capacităţilor militare europene, fără a dubla structurile de comandă, resursele şi capabilităţile militare deja disponibile în cadrul Alianţei şi în paralel cu întărirea contribuţiei lor la misiunile şi activităţile NATO. Cu alte cuvinte, evoluţia integrării europene prin asumarea de către UE a unor sarcini sporite în materie de securitate, definite ca sarcini de tip Petersberg, este răspunsul dezideratului european de a dezvolta o politică externă şi de securitate comună, precum şi din nevoia de a se consolida relaţia dintre aliaţii americani, respectiv statele europene 89 .

Aşadar, lansarea conceptului de Identitate Europeană de Securitate şi Apărare în cadrul NATO este “parte intrinsecă a adaptării structurilor politice şi militare ale Alianţei. Pe de altă parte, IESA reprezintă şi un element important al dezvoltării Uniunii Europene şi a politicii sale de securitate şi apărare. Procesul de dezvoltare al IESA, dar şi cel de consolidare a PESA, ambele au fost continuate în baza Tratatelor de la Maastricht şi Amsterdam din 1991, respectiv 1997, a declaraţiilor UEO şi ale Uniunii, precum şi a deciziilor adoptate de către NATO, la Consiliile Nord-Atlantice de la Madrid şi Washington, din 1997, respectiv 1999, dar şi la întrunirile ministeriale ale NATO 90 .

II.2- Tratatul de Maastricht - De la CPE la PESC

Tratatul de bază al Cooperării Politice Europene nu a putut face faţă schimbărilor dramatice generate de colapsul iminent al comunismului în Europa Centrală şi de Est în 1989, respectiv unificării Germaniei, care avea să se producă la un an de la căderea comunismului. Astfel, sfârşitul Războiului Rece şi efectele modificărilor geopolitice de pe scena internaţională, revirimentul integraţionismului european generat de AUE şi limitările CPE au fost impulsul

  • 89 Manualul NATO, op.cit., pp. 100-101.

  • 90 Alexander Moens, op.cit., p. 8.

33

conştientizării necesităţii consolidării unor structuri politice de securitate şi apărare solide 91 . Acest proiect a fost susţinut în special de Franţa şi Germania, care au considerat că drumul spre o unificare economică şi monetară trebuie să fie dublat de o uniune politică, al cărui element central era PESC şi care avea să umple vacuum-ul provocat de criza comunistă 92 . Astfel, la Summit-urile de la Strasbourg (1989) şi Dublin (1990) se decide organizarea a două Conferinţe Interguvernamentale, una asupra Uniunii Economice şi alta asupra Uniunii Politice. Cele două Conferinţe s-au întrunit pe tot parcursul anului 1991 şi au prezentat rapoartele la Consiliul European de la Maastricht în acelaşi an 93 .

Negocierile Negocierile asupra Uniunii Politice s-au purtat pe două paliere : pe de o parte, acestea s- au scindat între cei care susţineau dezvoltarea capabilităţilor europene de apărare, respectiv cei care doreau ca UE să rămână un actor civil, iar NATO să-şi menţină în continuare statutul de garant în problemele de apărare 94 ; pe de altă parte, dezbaterile s-au realizat asupra problemei securităţii, a votului majoritar, respectiv asupra manierei de integrare a politicii externe în cadrul comunităţii. În ceea ce priveşte problema securităţii, chestiunea asupra căreia s-a discutat nu era dacă aceasta să fie parte a PESC, ci dacă să se renunţe asupra disctincţiei care se făcuse dintotdeauna între securitate şi apărare şi daca acest lucru ar implica şi integrarea UEO în cadrul UE. În problema votului majoritar, au fost creionate aceleaşi interese divergente existente între integraţionişti, respectiv între cei precum Marea Britanie, Franţa, Danemarca, Grecia, care considerau că este de interes vital ca statele să aibă puterea de decizie. Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, este rezultatul demersurilor diplomatice şi a cooperării politice europene continue timp de 20 de ani şi marchează începutul unei noi etape de cooperare, mult mai ambiţioase, care pune bazele UE, a cărei structură este susţinută de trei piloni 95 .

De la CPE la PESC

Cel de-al doilea pilon, reprezentat de Politica Europeană de Securitate Comună, înlocuieşte Cooperarea Politică Europeană, iniţiată prin Raportul Davignon. Tratatul privind Uniunea Europeană încorporează deplin noţiunea de securitate şi face pentru prima oară referire

  • 91 Fraser Cameron, An

introduction...,

p. 28.

  • 92 John Peterson, Helene Sjursen, op. cit., p. 100.

  • 93 “The Treaty of European Union: (I) The CFSP”, în Christopher Hill, Karen E. Smith. (Eds.), op. cit., p. 151.

  • 94 Fraser Cameron, op.cit., p.29.

  • 95 Stan Petrescu, Apărarea şi Securitatea Europeană, Bucureşti, Ed. Militară, 2006, p. 50.

34

la obiectivele de apărare a UE, stipulând la articolul J.4 a Titlului V că „Politica externă şi de securitate comună înglobează toate problemele referitoare la securitatea Uniunii Europene, inclusiv stabilirea, în perspectivă, a unei politici de apărare comune, care ar putea conduce, în timp, la o apărare comună” 96 . În acest sens, ”Uniunea solicită Uniunii Europene Occidentale, care este parte integrantă a dezvoltării UE, să elaboreze şi să pună în practică deciziile şi acordurile UE cu repercusiuni în sfera apărării 97 . UEO trebuie așadar înţeleasă dintr-o dublă perspectivă : „componentă de apărare” a UE şi mijloc de consolidare a pilonului european al NATO 98 . Este de asemnea important de observat faptul că Tratatul de la Maastricht trasează o diferenţă clară între politica externă şi de securitate, respectiv acţiunile cu implicaţii militare şi de apărare, cele din urmă intrând sub incidenţa sarcinilor UEO 99 .

Obiectivele şi instrumentele PESC

Obiectivele PESC, stipulate la Art. J.1 al TUE, sunt ”1) salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale şi a independenţei Uniunii, 2) consolidarea securităţii Uniunii şi a statelor membre, sub toate formele, 3) menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, în conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite, precum şi cu principiile Actului final de la Helsinki şi obiectivele Cartei de la Paris, 4) promovarea cooperării internaţionale, 5) dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a statului de drept, precum şi respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale” 100 . În vederea atingerii acestor obiective, TUE consacră definirea a două instrumente ale PESC : „joint action positions” 101 - care se referă la faptul că statele membre vor conlucra pentru mobilizarea resurselor de orice fel, în scopul atingerii obiectivelor specifice fixate de Consiliu şi pe baza liniilor generale trasate de Consiliul European 102 , respectiv „commom positions” 103 - care prevedea ca statele membre să convină asupra unei poziţii politice comune şi să promoveze această poziţie ca fiind a UE. În ceea ce priveşte procesul decizional, cooperarea statelor se realizează pe bază de consens şi unaninimitate şi se face o distincţie între cooperare şi acţiuni comune. Acţiunile

  • 96 “Treaty on European Union (The Maastricht Treaty), Maastricht, 7 February 1992”, Titlul V, Art. J.4.1, în

Christopher Hill, Karen E. Smith. (Eds.), op. cit., p. 155 (Vezi Anexa I.2.).

  • 97 Ibidem, Art. J.4.2.

  • 98 Akan Malici, op. cit., p.11 ; Cf., Jolyon Howorth, “European Integration and Defence”, p. 19.

  • 99 Alistair Taylor, op.cit., p. 13.

    • 100 “Treaty on European Union (The Maastricht Treaty), Maastricht, 7 February 1992”, Titlul V, Art. J.1, în

Christopher Hill, Karen E. Smith. (Eds.), op. cit., p. 153.

  • 101 Ibidem, Art. J.3, J.3.1, p. 154-155.

  • 102 Ibidem, Art. J.8.2, p.156.

  • 103 Ibidem, Art. J.2.2, p. 154.

35

comune se referă la ’’domeniile de interes important al statelor membre’’, caz în care Consiliul decide, în ’’baza orientărilor generale ale Consiliului European’’, ce chestiuni intră sub incidenţa acţiunilor comune. Este introdusă şi posibilitatea de a se lua decizii prin majoritate calificată în unele aspecte, care ţin de problematica PESC- în cazul implementării de acţiuni comune 104 . De asemenea, se decide ca bugetul comunitar să fie răspunzător pentru acoperirea chelutielilor administrative ale PESC 105 , însă lipsa unui buget consistent face ca politica externă a UE să fie ineficientă 106 . Comisia dobândeşte drept de iniţiativă, alături de statele membre, iar Consiliul ia deciziile necesare pentru implementarea PESC şi, asistat de un Comitet Politic, pune în aplicare orientările generale, prin decizii luate în unanimitate 107 .

Concluzii În ciuda caracterului inovator al Tratatul de la Maastricht, mecanismul PESC nu aduce schimbări considerabile comparativ cu Politica Europeană de Cooperare, ba chiar păstrează

structurile anterioare ale acesteia, principalele modificări aduse rămânând la nivel procedural, într-adevăr importante şi necesare, dar nu suficiente pentru a determina statele să achieseze la unison.

Una dintre problemele cu care s-a confruntat UE este divergenţa viziunilor statelor membre asupra viitorului UE: pe de o parte sunt cei care preferă o structură federală, în cadrul căreia instituţiile să aibă o putere sporită în politica externă şi de securitate şi pe de altă parte alţii converg asupra puterii statelor membre, aceste diferenţe îngreunând UE să acţioneze consistent şi coerent în problemele internaţionale. Tratatul de la Maastricht prevede ca ’’Uniunea să asigure consistenţa în activităţile sale externe’’, însă TUE nu specifică și cum va fi aigurată aceasta. Statele membre au convenit să sprijine PESC ’’în spiritul loialităţii şi solidarităţii mutuale’’ şi ’’să se abţină de la acţiuni contrare intereselor Uniunii’’, dar în practică consistenţa UE este erodată 108 . Cel de-al doilea pilon al UE continuă să menţină caracterul interguvernamental, ceea ce a generat divergenţe între Comisie şi Consiliu în privinţa competenţelor. O altă problemă cu care s-a confruntat PESC a fost numărul considerabil de actori implicaţi- statele membre, Comisia, Parlamentul, interesele şi ambiţiile fiecăruia slăbindu-i coerenţa 109 .

  • 104 Stan Petrescu, op.cit., p.50.

  • 105 “Treaty on European Union (The Maastricht Treaty), Maastricht, 7 February 1992”, Titlul V, Art. J.11, în Christopher Hill, Karen E. Smith. (Eds.), op. cit., p. 157.

  • 106 Fraser Cameron, An introduction

...,

p.37.

  • 107 “The Treaty of European Union: (I) The CFSP”, în Christopher Hill, Karen E. Smith. (Eds.), op. cit., pp. 152-

153.

  • 108 Fraser Cameron, An introduction

,

p.35.

  • 109 Ibidem, p.29.

36

II.3- TratatulădeălaăAmsterdamă群iădezvoltareaăPESC

Cu toate că prevederile Tratatului de la Maastricht au fost impresionante prin caracterul inovator al acestora, el nu a satisfăcut doleanţele celor care considerau sunt necesare progrese mai evidente în sfera integrării europene. Ca atare, în Art. N al TUE se prevedea convocarea unei noi Conferinţe Interguvernamentale în 1996, în ideea de a examina eficienţa tratatului 110 . Principalele chestiuni care trebuia amendate pentru o mai bună funcţionare a PESC, se concentrau asupra nevoii de îmbunătăţire a sistemului de luare a deciziilor, implementarea PESC, bugetul pentru PESC, respectiv conferirea unui grad mai mare de eficienţă şi vizibilitate acţiunilor Uniunii 111 .

Negocierile

Conferinţa interguvernamentală şi-a început activitatea la 29 martie 1996, după ce un Grup de Reflecţie a prezentat raportul Westendorf (decembrie 1995), care cuprindea principalele

probleme şi dezbateri şi s-a încheiat, după intense negocieri, cu Consiliul European de la Amsterdam la 16-17 iunie 1997. Acordul, relativ realizat cu greu, a luat forma unui tratat, mai

puţin ambiţios decât cel de la Maastricht. Tratatul de la Amsterdam, semnat pe 2 octombrie 1997 şi ratificat în martie 1999 112 , deşi aduce modificări modeste, îmbunătăţeşte mecanismele Uniunii pentru a acţiona mai eficient în problemele de politică externă, dar, cu toate acestea, nu suficiente pentru dezvoltarea unei politici comune de apărare.

Schimbările aduse prin Tratatul de la Amsterdam nu au fost semnificative, întrucât statele europene, în ciuda experienţei din Iugoslavia, nu se mai simţeau ameninţate nici economic, dar nici din punct de vedere al securităţii, motiv pentru care au preferat mai mult un caracter interguvernamental în ceea ce priveşte PESC. Spre exemplu, statele neutre, în special Marea Britanie, au arătat mult mai puţin entuziasm, continuând să susţină caracterul interguvernamental, iar Franţa şi Germania, în ciuda angajamentelor promise, datorită unor motive interne, vor adopta şi ele o politică mai puţin integraţionistă 113 . La toate acestea se adaogă şi aparentul eşec al PESC în primii săi ani de existenţă şi dificultăţile cu care s-a confruntat ca urmare a problemelor din Irak, Bosnia, Algeria, Orientul Mijlociu, care, pentru unii, au fost avut

  • 110 The Treaty of Amsterdam”, în Christopher Hill, Karen E. Smith. (Eds.), op. cit., p. 168.

  • 111 Giorgio Maganza, “The Treaty of Amsterdam’s Changes to the Common Foreign and Security Policy Chapter and an Overview of the Opening Enlargement Process”, în Fordham International Law Journal, Vol. 22, Issue 6, Art. 12, 1998, p. 176.

  • 112 “The Treaty of Amsterdam”, în Christopher Hill, Karen E. Smith. (Eds.), op. cit., pp. 168-169.

  • 113 Franklin Dehousse, “After Amsterdam: A Report on the Common Foreign and Security Policy of the European Union”, în European Journal of International Law, Nr. 9, 1998, p. 531.

37

un impact important şi de aici şi lipsa entuziasmului şi pesimismul în ceea ce priveşte succesul integrării în sfera apărării 114 .

Modificări redacţionale În materie de PESC, Tratatul de la Amsterdam, nu înregistrează progrese semnificative, fiind vorba, mai degrabă, de o serie de schimbări redacţionale. Comaparativ cu Art. J.1.1 (Titlul V) al Tratatului de la Maastricht, care prevedea că “Uniunea şi statele membre vor formula şi implementa o Politică Externă şi de Securitate Comună”, prin Tratatul de la Amsterdam este redefinită această prevedere, la Art. J.1.1 (Titlul V) precizându-se că “Uniunea va formula şi

implementa o Politică Externă şi de Securitate Comună”, ceea ce demonstrează exclusivitatea UE ca un tot-unitar în chestiunile de securitate. În acest sens, “statele membre se vor susţine reciproc în spiritul loialităţii şi solidarităţii mutuale” (Art. J.1.2) 115 . În ceea ce priveşte obiectivele PESC, ele rămân identice, aşa cum sunt stipulate în TUE, cu precizarea că, în loc de “salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale şi a independenţei Uniunii” (Art.

J.1.2 al TUE), Tratatul de la Amsterdam introduce noi elemente, cum ar fi Art. J.1.1-

“salvgardarea valorilor comune fundamentale şi a intereselor, independenţa şi integritatea Uniunii, în concordanţă cu principiile Cartei Naţiunilor Unite” 116 . De asemenea, cel de-al doilea obiectiv al PESC, “consolidarea securităţii Uniunii şi a statelor membre, sub toate formele” (Art. J.1.2 al TUE) este şi el reformulat prin Tratatul de la Amsterdam la Art. J.1.1 astfel :

“consolidarea securităţii Uniunii, sub toate formele” 117 . Toate acestea demonstrează faptul că UE este văzută ca un ansamblu şi nu ca o entitate pe lângă statele membre.

Modificări în sfera securităţii Pentru a completa prevederile Tratatul de la Maastricht, care introdusese două instrumente pentru funcţionarea PESC– poziţiile comune şi acţiunile comune, Tratatul de la Amsterdam introduce un al treilea mecanism pentru funcţionarea PESC- “strategii comune”(Art. J.2) 118 . Consiliul European dobândeşte un rol mai important, în sensul că, pe lângă faptul că defineşte principiile şi orientările generale ale PESC, el decide asupra strategiilor comune, care să fie implementate de Uniune, în sferele unde statele membre au interese comune importante,

  • 114 “The Treaty of Amsterdam”, în Christopher Hill, Karen E. Smith. (Eds.), op. cit., p. 169.

  • 115 “Treaty of Amsterdam, Brussels, 19 June 1997”, Titlul V, Art. J.1.1 şi J.1.2, în Christopher Hill, Karen E. Smith. (Eds.), op. cit., p. 171.

  • 116 Ibidem.

  • 117 Ibidem.

  • 118 Franklin Dehousse, op.cit., p. S177.

38

iar Consiliul poate în acest sens să facă recomadări asupra strategiilor comune către Consiliul European (Art. J.3.2) 119 . Consiliul de Miniştri poate să acţioneze pe baza votului majoritar calificat în deciziile care privesc stategiile comune, anterior formulate de către Consiliul European sau în cazul în care Consiliul adoptă acţiuni comune sau poziţii comune (Art. J.13). Cu toate acestea, statele pot bloca votul majoritar, prin invocarea intereselor naţionale, caz în care votul nu va fi adoptat, iar problema va fi pusă sub responsabilitatea Consiliului European 120 .

Principiul abţinerii constructive

Prin Tratatul de la Amsterdam s-a încercat să se ajungă la un compromis în ceea ce priveşte necesitatea dezvoltării votului majoritar, pentru creşterea eficienţei, dar în acelaşi timp şi protejarea intereselor naţionale ale statelor 121 . Astfel, deşi votul unanim este menţinut în principalele probleme care ţin de chestiunile PESC, este introdusă posibilitatea ’’abţinerii constructive’’. Statele se pot abţine constructiv de la vot, fără ca acest lucru să afecteze luarea deciziei dacă nu există mai mult de 1/3 de abţineri din numărul total de voturi. Ca urmare, UE poate lua o decizie, fără ca statele care se abţin să fie legate de acea decizie şi fără a fi obligate să o aplice, dar să accepte că acţiunea este a Uniunii. În acest sens, ele se vor ’’abţine şi de la acţiuni care să intre în conflict sau să împiedice acţiunile UE bazate pe acea decizie’’. În chestiunile care au implicaţii militare şi de apărare, se menţine votul unanim (Art. J.13) 122 . Preşedinţia îşi asumă rolul de a reprezenta Uniunea în chestiunile care aparţin de PESC, fiind responsabilă pentru implementarea deciziilor luate, precum şi de exprimarea poziţiei UE în cadrul organizaţiilor internaţionale şi conferinţelor, asistată de către Secretarul-General al Consiliului 123 . Vizibilitatea Uniunii este întărită prin introducerea funcţiei de Înalt Reprezentant pentru PESC, care este Secretarul- General al Consiliului, având un rol mai mult formal 124 . El asistă Preşedinţia în reprezentarea Uniunii şi contribuie la ’’formularea, elaborarea şi implementarea deciziilor politice’’. În numele Uniunii, el conduce dialogul cu statele terţe, la solicitarea

  • 119 Giorgio Maganza, op.cit., pp. 533-534.

  • 120 Maria Raquel Freire, „The European Security and Defence Policy: History, Structures and Capabilities”, în

Michel Merlingen, Rasa Ostrauskaite, European Security and Defence Policy

p.11; Cf., José Noronha Rodrigues,

, M.A, “European Common Foreign and Security Policy”, în European Scientific Journal, Vol. 10, UDC, No. 327.36

...

(4-672EU), March 2011, p. 15.

  • 121 “The Treaty of Amsterdam”, în Christopher Hill, Karen E. Smith. (Eds.), op. cit., p.170.

  • 122 William Wallace, „Foreign and Security Policy- The Painful Path from Shadow to Substance”, în Helen Wallace, William Wallace, Mark Pollack, Policy-Making in the European Union , 5th edition, New York, Oxford University Press, 2005, p. 443; Cf., Giorgio Maganza, op.cit., pp. 532-533.

  • 123 José Noronha Rodrigues M.A, op.cit., p.16.

  • 124 William Wallace, op. cit.

39

Preşedinţiei (Art. J.16) 125 . Înaltul Reprezentant este de asemenea responsabil şi de Unitatea de Planificare Politica şi Avertizare Rapidă, constituită în cadrul Secretariatului General al Consiliului, cu rolul de a monitoriza, analiza evoluţiile internaţionale şi acţiunile în domeniile relevante pentru PESC precum şi de a avertiza asupra potenţialelor crize. Prin înfiinţarea acestei unităţi se dorea aducerea unei contribuţii pozitive în procesul de luare a deciziilor în cadrul UE şi consistenţă acţiunilor externe 126 . În ceea ce priveşte bugetul, Tratatul de la Amsterdam prevede că, atât chelutielile adminsitrative (Art. J. I8.2), cât şi cheltuielile operaţionale pentru PESC, vor fi suportate din bugetul Comunităţii, cu excepţia acelora care rezultă în urma “operaţiunilor militare sau care au implicaţii în apărare sau în cazurile în care Consiliul decide unanim altfel”(Art. J.18.3). De asemenea, se stabileşte un acord inter-instituţional între Parlament, Consiliu şi Comisie, în scopul de a limita posibilitatea Parlamentului de a controla deciziile PESC prin puterile sale bugetare 127 .

Schimbări în domeniul apărării- preluarea operaţiunilor de tip Petersberg Deşi Conferinţa Interguvernamentală a fost organizată pentru a se face noi concesii în ceea ce priveşte apărarea, schimbările aduse de tratat sunt modeste. În continuare NATO este responsabilă pentru problemele de apărare, în timp ce UEO îi revine rolul de a gestiona operaţiunile umanitare si de menţinere a păcii, folosindu-se de capabilităţile NATO 128 . Cu toate acestea, se observă o evoluţie prin integrarea operaţiunilor de tip Petersberg, negociate de statele UEO la Bonn în 1992. Conform Tratatului de la Amsterdam, operaţiunile de tip Peteresberg includ operaţiuni de menţinere a păcii, managementul crizelor, acţiuni umanitare şi de salvare, operaţiuni de impunere a păcii (Art. J.7.2). Atât statele membre, cât şi statele neutre, vor contribui la implemenatrea acestor operaţiuni 129 . Tratatul de la Amsterdam vine cu o modificare, prin Art. J.7.1, unde se menţionează că PESC presupune ’’dezvoltarea progresivă a unei politici comune de apărare, care ar putea duce la o apărare comună, după cum va decide Consiliul European’’ 130 . În aceste sens, se propune

  • 125 Stan Petrescu, op.cit., p. 90.

  • 126 Franklin Dehousse, op.cit., p. S178.

  • 127 Giorgio Maganza, op.cit., p. 535.

  • 128 SUA a susţinut dezvoltarea PESC în ideea că acesta va contribui la întărirea Identităţii Europene de Apărare în cadrul NATO- Maria Raquel Freire, op.cit., pp. 10-11.

  • 129 “The Treaty of Amsterdam”, în Christopher Hill, Karen E. Smith. (Eds.), op. cit., p.171.

  • 130 Gerrard Quille, Fraser Cameron, “The Future of CFSP”, în European Policy Centre, EPC Working Paper, Nr. 11, 2004, p.7; Vezi Treaty of Amsterdam, Brussels, 19 June 1997”, Titlul V, Art. J.7, în Christopher Hill, Karen E. Smith. (Eds.), op. cit., p. 173.

40

integrarea UEO în UE- ’’UE va grăbi apropierea relaţiilor instituţionale cu UEO, cu perspectiva

de a o integra în UE, după cum va decide Consiliul’’ 131 . Problema care se pune este dacă integrarea UEO în cadrul UE va presupune confirmarea dimensiunii de apărare a UE sau dispariţia dimensiunii de apărare a UEO. În ciuda acestor propuneri, UEO va rămâne o instituţie separată, datorită opoziţiei Marii Britanii şi a celorlate state pro-atlantiste 132 . Tratatul face de asemnea referire şi la o cooperarea a statelor în sfera industriei de armament (Art. J.7.1) 133 . Deşi nu a avut o semnificaţie istorică comparabilă cu cea a Tratatului de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam a adus modificări pragmatice şi inovaţii în procesul de construcţie europeană, având meritul de a fi asigurata baza cadrului instituţional al dezvoltării ulterioare a

PESA.

CAPITOLUL III – POLITICAăEUROPEAN;ăDEăSECURITATEă訓IăAP;RARE

Introducere Lecţiile învăţate din crizele cu care Europa s-a confruntat, în special criza din Kosovo (martie 1999) 134 , au demonstrat gapul dintre capabilităţile UE şi cele ale NATO, implicit incapacitatea Uniunii de a răspunde corespunzător provocărilor de pe scena internaţională şi în acelaşi timp au argumentat lipsa unităţii politice şi a abilităţilor UE de a acţiona eficient. Toate acestea au fost factori care au constrâns adâncirea procesului de integrare europeană în sfera politicii de securitate şi apărare 135 . Pe lângă acestea se adaogă şi atitudinea de saturaţie a SUA faţă de necesitatea de a face faţă singură provocărilor existente 136 şi presiunea acestora faţă de aliaţii europeni de a conferi NATO un rol mai important în operaţiunile din afara ariei sale de acţiune, cu sau fără mandat ONU. Îngrijorările din Congresul american faţă de asimetria capabilităţilor militare dintre aliaţii europeni şi NATO au atras la rândul lor incertitudinea faţă de durabilitatea angajamentului SUA în problemele europene 137 .

  • 131 Akan Malici, op.cit., p. 11.

  • 132 Ingo Peters, „ESDP as a Transatlantic Issue: Problems of Mutual Ambiguity”, în International Studies Review, Vol. 6, Nr. 3, Sept. 2004, p. 391.

  • 133 “Treaty of Amsterdam, Brussels, 19 June 1997”, Titlul V, Art. J.7, în Christopher Hill, Karen E. Smith. (Eds.), op. cit., p. 173.

  • 134 Michel Merlingen, Rasa Ostrauskaite, European Union Peacebuilding and Policing- Governance and The European Security and Defence Policy, p. 38; (în continuare se citează Michel Merlingen, Rasa Ostrauskaite, European Union Peacebuilding ) ...

  • 135 Giovanna Bono, op. cit., p. 29.

  • 136 David S. Yost, “ The NATO Capabilities Gap and the European Union”, în Survival, Vol. 42, Nr. 4, 2001, pp. 114-117, 120-122.

  • 137 Charles A. Kupchan, “In Defence of European Defence: An American Perspective”, în Survival, Vol. 42, Nr. 2, 2000, p. 27.

41

Pe de altă parte, angajamentul ferm al Uniunii în sfera securităţii şi dorinţa acesteia de deveni o voce importantă 138 în asigurarea păcii şi apărării internaţionale se explică şi dorinţei europenilor, în special a Franţei, de a egala NATO şi de a contrabalansa SUA, oferind astfel UE capacitatea de acţiune independentă faţă de americani, fapt demonstrat chiar şi de aliatul britanic, care a înlesnit la dezvoltarea arhitecturii europene prin dotarea acesteia cu un cadru instituţional corespunzător rolului asumat de UE în sfera apărării, ca o manieră de a diminua dependenţa faţă de SUA 139 .

III.1- De la Saint-Malo la Nisa

III.1.1- Înţelegerile bilaterale de la Postam şi Saint-Malo

După Războiul Rece nu s-au făcut eforturi semnificative în procesul de integrare europeană şi arhitectura securităţii europene datorită poziţiilor divergente ale europeniştilor, respectiv ale atlantiştilor. Pe de o parte Germania, care balansa între atlantişti şi europenişti 140 , susţinea asumarea de către UE a unui rol semnificativ în materie de apărare 141 , în timp ce Franţa era de acord cu întărirea rolului UEO, iar pe de altă parte era poziţia Marii Britanii, care nu vroia să dubleze NATO şi era mai mult pentru conturarea unei identităţi europene de apărare, în cadrul acesteia 142 . Ca atare, eforturile de a îmbunătăţi rolul UE în sfera securităţii şi apărării s-au concretizat tocmai graţie relaţiilor bilaterale din Franţa şi Germania, respectiv dintre Franţa şi Marea Britanie 143 . Interguvernamentaliştii realişti, a căror teorii se concentrează asupra intereselor naţionale ca principalii pioni în conturarea politicii externe ale statelor, au explicat în termeni materiali care au fost principalii factori ai schimbării de atitudine a statelor implicate în procesul de adâncire a integrării europene. În Marea Britanie, noul guvern labourist, mai puţin eurosceptic decât predecesorii săi conservatorişti, a devenit convins de faptul că SUA ar putea arăta mai puţin angajament pe continent, dacă europenii nu demostrează mai multă implicare militară în

  • 138 Michel Merlingen, Rasa Ostrauskaite, European Union Peacebuilding

  • 139 Alexander Moens, op.cit., p. 26.

  • 140 Martin Reichard, op. cit., p. 113.

  • 141 Ibidem.

...

, p.38.

  • 142 Paul Cornish, Geoffrey Edwards, “Beyond the EU/ NATO Dichotomy: The Beginning of a European Strategic

Culture”, în International Affairs- Royal Institute of International Affairs 1944-, Vol. 77, Nr. 3, Iulie 2001, pp. 598- 599; Cf., Ingo Peters, op. cit. , p.392.

  • 143 Alexander Moens, op.cit., p. 28.

42

cadrul alianţei transatlantice. Ca atare, Londra vedea transfomarea UE întru-un actor militar ca formă de întărire a relaţiei transatlantice şi propulsare a NATO 144 . Prim-ministrul Tony Blair chiar declara în 1999 că “noi europenii nu ar trebui să ne aşteptăm ca SUA să ia parte la fiecare problemă din curtea noastră. UE ar trebui să fie capabilă să-şi asume propriile acţiuni de securitate în nume propriu” 145 . La polu opus, Franţa a interpretat acţiunile înterprinse la Saint- Malo nu ca o manieră de a salva NATO, ci mai degrabă ca un prim pas în emanciparea UE în problemele de securitate în ceea ce priveşte dependenţa excesivă faţă de organizaţia nord- atlantică 146 . În acest caz, dacă iniţiativa de la Saint-Malo se dorea a avea un impact în politica de securitate a Uniunii, era necesar şi sprijinul celorlalte state europene. Din acest punct de vedere, suportul Germanie, mai ales, a fost indispensabil, pentru că fără sprijinul său politic, financiar şi graţie contribuţiilor sale miliatare, integrarea europeană nu ar fi reuşit. La fel de mult a contat însă şi susţinerea statelor mai mici, precum Finlanda şi Suedia, care au convenit de asemenea la conturarea unei securităţi în materie de apărare a UE, dar au insistat mai mult asupra aspectelor miliatare civile 147 . Aşadar, cei “trei importanţi jucători” şi conştientizarea impotenţei UE în materie de apărare şi dependenţa acesteia faţă de NATO, demonstrată o dată cu criza din Kosovo, au fost factorii esenţiali care au condus la transpunerea în practică a dezideratului european de apărare 148 . La Postdam, 1 decembrie 1999, Franţa şi Germania îşi reafirmă angajamentul pentru integrarea în UE a UEO şi explică importanţa dotării Uniunii cu capabilităţi militare şi operaţionale proprii, fie de la UEO şi corpurile multinaţionale precum Eurocorps, fie cu apelul la capabilităţile NATO puse la dispoziţie, aşa cum s-a stabilit în iunie 1996 la Summitul de la Berlin şi, în acelaşi timp, cele două state au urgentat necesitatea mobilizării măsurilor de prevenire a conflictelor 149 . Declaraţia Summitului de la Saint-Malo, 3-4 decembrie 1999, la care au participat Tony Blair, Jacques Chirac şi Lionel Jospin, a reprezentat pasul semnificativ în evoluţia politicii europene de apărare 150 . Deşi iniţial Marea Britanie se opunea ideii franceze de consolidare a puterii militare a UE, pentru că nu era de acord cu construirea unor stucturi militare, care să

  • 144 Michel Merlingen, European Union Peacebuilding

...

,

p. 39.

  • 145 Anne Deighton, „The European Defence and Security Policy”, pp. 725-726.

  • 146 Ibidem.

  • 147 Frederic Merand, op. cit. p. 121.

  • 148 William Wallace, op.cit., pp. 444-445, 448; Cf., Frederic Merand, op. cit., p. 122; Martin Reichard, op. cit., p.55.

  • 149 “Franco-German Summit Postdam, 1 Dec. 1999”, Final Declaration, Paragraf I, în Maartje Rutten, op.cit., p. 4.

  • 150 Giovanna Bono, op. cit., p. 28.

43

dubleze NATO 151 , transformările interne şi venirea la putere a partidului labourist, politica lui Tony Blair, care căuta să ajungă în “inima Europei”, au fost factori care au condus la schimbarea de atitudine şi poziţie a Marii Britanii, care iniţial nu dorea să antagonizeze Washingtonul 152 . Ambele guverne achiesează asupra dezvoltării unei capacităţi europene autonome de apărare, fără a pune în pericol NATO 153 . Conform declaraţiei, Uniunea Europeană are nevoie de “capacitate autonomă de acţiune, sprijinită de forţe militare credibile”, pentru a răspunde eficient crizelor internaţionale şi pentru “a lua decizii şi aproba acţiuni militare unde Alianţa ca întreg nu este angajată”. În acest sens, pentru a-şi putea atinge aceste obiective, “Uniunea trebuie să fie dotată cu structuri corespunzătoare şi capacitate de analiză a situaţiilor, surse de inteligenţă, capacitate de planificare strategică, fără duplicări şi luând în considerare resursele UEO şi evoluţia relaţiei acesteia cu UE”. În plus, pentrua susţine operaţiuni tip Petersberg, Uniunea trebuie să aibă şi capacitate de reacţie rapidă, “sprijinită de o industrie şi tehnologie de apărare europeană competitivă” 154 . Cuvântul “autonom” a fost cel mai controversat, având o interpretare duală: afirma dorinţa franceză de a dezvolta o structură independentă a UE în sfera apărării sau ideea britanică de a dota UE cu capabilităţi militare credibile. Tocmai această “ambiguitate constructivă” a permis consensul opoziţiilor de opinie, pentru că a răspuns dezideratului francez de a dezvolta o politică de securitate mai ambiţioasă şi a asigurat guvernului labourist un spaţiu de exercitare a “lidershipului european” 155 , consens care a asigurat succesul diplomatic al acestui summit prin conjugarea concepţiilor tradiţionale antagonice ale celor două în materie de securitate 156 .

  • 151 Maria Raquel Freire, op.cit, p. 12.

  • 152 Frederic Merand, op. cit. , pp. 116-118.

  • 153 Francois Heisbourg, “European Defence: Making it work”, în Institute for Security Studies, Western European Union, Paris, Chaillot Paper, Nr. 42, September 2000, p.10; Cf., Maria Raquel Freire, op. cit., pp. 10-11.

  • 154 “British- French Summit St- Malo, 3-4 Dec.1998”, Joint Declaration, Paragraf 3, în Maartje Rutten, „From Saint-Malo to Nice: core documents”, în Institute for Security Studies- Western European Union, Paris, Chaillot Paper, Nr. 47, 2001, p.8-9 (Vezi Anexa I.3.).

  • 155 Anne Deighton, The European Defence and Security Policy, p. 725.

  • 156 Frederic Merand, op. cit., pp. 118, 121.

44

III.1.2- Consiliul European de la Cologne- stabilirea cadrului instituţional

Lecţiile învăţate din crizele cu care Europa s-a confruntat, în special criza din Kosovo

(martie 1999) 157 , au demonstrat gapul dintre capabilităţile UE şi cele ale NATO, implicit incapacitatea Uniunii de a răspunde corespunzător provocărilor de pe scena internaţională şi în acelaşi timp au argumentat lipsa unităţii politice şi a abilităţilor UE de a acţiona eficient. Toate acestea au fost factori care au constrâns adâncirea procesului de integrare europeană în sfera politicii de securitate şi apărare 158 . Pe lângă acestea se adaogă şi atitudinea de saturaţie a SUA faţă de necesitatea de a face faţă singură provocărilor existente 159 şi presiunea acestora faţă de aliaţii europeni de a conferi NATO un rol mai important în operaţiunile din afara ariei sale de acţiune, cu sau fără mandat ONU. Îngrijorările din Congresul american faţă de asimetria capabilităţilor militare dintre aliaţii europeni şi NATO au atras la rândul lor incertitudinea faţă de durabilitatea angajamentului SUA în problemele europene 160 . Pe de altă parte, angajamentul ferm al Uniunii în sfera securităţii şi dorinţa acesteia de deveni o voce importantă 161 în asigurarea păcii şi apărării internaţionale se explică şi dorinţei europenilor, în special a Franţei, de a egala NATO şi de a contrabalansa SUA, oferind astfel UE capacitatea de acţiune independentă faţă de americani, fapt demonstrat chiar şi de aliatul britanic, care a înlesnit la dezvoltarea arhitecturii europene prin dotarea acesteia cu un cadru instituţional corespunzător rolului asumat de UE în sfera apărării, ca o manieră de a diminua dependenţa faţă de SUA 162 . În urma unei schimbări de poziţie a Marii Britanii, care nu dorea să antagonizeze SUA

prin construirea unor structuri militare ale UE, Summitul de la Saint-Malo a condus la adoptarea unei decizii semnificative în evoluţia PESC, la Consiliul European de la Cologne, iunie 1999 163 . Declaraţia Summitului şi Raportul Preşedinţiei germane, reiterează ad-literam deciziile luate la Summitul de la Saint-Malo şi le clarifică- ideile de dezvoltare a unei identităţii europene de

  • 157 Michel Merlingen, Rasa Ostrauskaite, European Union Peacebuilding and Policing- Governance and The European Security and Defence Policy, p. 38; (în continuare se citează Michel Merlingen, Rasa Ostrauskaite,

European Union Peacebuilding ) ...

  • 158 Giovanna Bono, op. cit., p. 29.

  • 159 David S. Yost, “ The NATO Capabilities Gap and the European Union”, în Survival, Vol. 42, Nr. 4, 2001, pp. 114-117, 120-122.

  • 160 Charles A. Kupchan, “In Defence of European Defence: An American Perspective”, în Survival, Vol. 42, Nr. 2, 2000, p. 27.

  • 161 Michel Merlingen, Rasa Ostrauskaite, European Union Peacebuilding

  • 162 Alexander Moens, op.cit., p. 26.

  • 163 Ingo Peters, op. cit., p.391.

...

, p.38.

45

securitate şi apărare în cadrul NATO, respectiv de consolidarea a rolului UEO, au fost înlocuite cu însuşi asumarea de către UE a unei structuri politice şi militare de apărare 164 . Astfel, preşedinţia germană a stabilit crearea unei arhitecturii instituţionale a PESA, raportul final al acesteia aducând o schimbare majoră în evoluţia politicii europene de apărare prin organizarea politică şi militară propusă 165 . La Consiliul de la Helsinki, în decembrie 1999, Uniunea Europeană a confirmat crearea a trei instituţii politice şi militare permanente, în conformitate cu propunerea germană- Comitetul Politic şi de Securitate, Comitetul Militar al Ue şi Statul Major al UE, structură care va fi ulterior formalizată în 2001, într-o anexă a Tratatului de la Nisa 166 . Arhitectura instituţională creată în urma deciziilor adoptate la Summitul de la Cologne nu au reprezentat o revoluţie, aşa cum propunea preşedintele francez, Jacques Chirac, dar cu siguranţă a fost mult mai ambiţioasă decât îşi doreau britanicii- apărarea europeană apărea nici ca fiind exclusiv legată de relaţia transatlantică, nici ca un instrument al puterii militare europene, ci mai degrabă ca o “a treia opţiune”. Acest lucru este demonstrat chiar şi de structura instituţională, care este constituită ca un mix între două şabloane: cel al PESA şi cel al NATO, instituţiile militare şi politice ale UE fiind în practică o copie fidelă după modelul celor nord- atlantice 167 .

III.1.3- Summitul de la Helsinki- Headline Goal

De la începutul anilor 1950, statele europene, în special Franţa, au avut iniţiativa consolidării unei apărări comune, direcţionând procesul de integrare către crearea unei a treia forţe, care să contrabalanseze blocul sovietic. Spre sfârşitul anilor 1990, dezideratul unei Europe înzestrată cu o putere de apărare capătă o altă conotaţie, devenind acum mai mult un instrument de gestiune a crizelor şi de restructurare a industriei de apărare, decât de construire a unei armate europene 168 . Astfel, în noiembrie 1999, miniştrii de apărare ai statelor au participat pentru prima oară la întrunirile Consiliului de Afaceri Generale, în urma căruia Marea Britanie ratifică propunerea

  • 164 Trevor C. Salmon, Alistair J. K. Shepherd, Toward a European Army: A Military Power in the Making?, Boulder, Lynne Rienner Publishers, 2003, p. 68, apud Frederic Merand, op. cit., p. 119.

  • 165 Frederic Merand, op. cit., pp. 117-118.

  • 166 William Wallace, op. cit., pp. 448-449.

  • 167 Ximena Kurowska, “The Role of ESDP Operations”, în Michel Merlingen, Rasa Ostrauskaite, (Ed.), European

Security and Defence

Policy...,

p. 38; Cf., Frederic Merand, op. cit., p.120.

  • 168 Frederic Merand, op. cit., p.121.

46

franco-germană de crearea a unei forţe de reacţie rapidă (FRR) 169 . Ca urmare, în cadrul Consiliului European de la Helsinki, decembrie 1999, statele membre ale UE au reafirmat

obiectivele propuse la Saint- Malo şi Cologne, luând în considerare şi neliniştea SUA faţă de planurile europene, care va deveni practic “invitatul invizibil la masa negocierilor” 170 . De asemenea, au fost elaborate două rapoarte cu privire la dezvoltarea capabilităţilor militare şi civile ale UE pentru managementul crizelor, astfel încât Uniunea să fie aptă să facă faţă cât mai eficient operaţiunilor de tip Petersberg 171 . Conform declaraţiei summitului, se decide dezvoltarea unei forţe militare europene cu un efectiv de până la 50.000- 60.000 de oameni, care să poată fi mobilizaţi într-un interval de 60 de zile şi capabili să susţină pe o perioadă de cel puţin un an operaţiuni de menţinere a păcii de tip Petersberg 172 . Acest target stabilit este consecinţa crizei din Kosovo, unde Europa a fost constrânsă să se bazeze pe ajutorul SUA, evidenţiindu-se astfel impotenţa acesteia în faţa unui conflict armat. Aşadar, deşi criza din Balcani a fost factorul de presiune al lansării PESC, criza din Kosovo a reprezentat considerentul adiţional pentru întărire a PESA, pentru că a fost folosită pentru a justifica politica europeană de apărare şi pentru a defini rolul acesteia 173 . Mai mult, în urma Consiliului miniştrilor de apărare ai UE de la Sintra, 28 februarie 2000, oficialii britanici propun organizarea unei Conferinţe a Angajamentului asupra Capabilităţilor (Capabilities Commitment Conference) pentru a putea transpune în realitate obiectivele stabilite la Helsinki. Astfel, în anul următor, miniştrii de apărare ai statelor au convenit asupra unui Plan European de Acţiune al Capabilităţilor (ECAP), menit să confere Uniunii capacitatea de a gestiona crize, asemănătoare celei din Kosovo şi având la dispoziţie forţe de reacţie rapidă. Deşi obiectivele propuse la Helsinki nu au fost total îndepline la termenul stabilit, PESA va fi declarată parţial operaţională la Consiliul de la Laeken, decembrie 2001 174 . Pe lângă aceste obiective militare propuse, declaraţia summitului de la Helsinki prevedea şi constituirea unor noi instituţii politice şi militare sub autoritatea Consiliului, care să permită Uniunii să ia decizii în privinţa operaţiunilor Petersberg sub egida UE şi să asigure controlul

  • 169 William Wallace, op. cit., p.449.

  • 170 Ingo Peters, op. cit., p. 392.

  • 171 Maria Raquel Freire, op. cit., p. 13.

  • 172 Anand Menon, „Why ESDP is Misguided and Dangerous for the Alliance”, în Jolyon Howorth, John T. S. Keeler, (Ed.), op.cit.,, p. 204 (Vezi Anexa I.5.).

  • 173 Frederic Merand, op. cit., p. 122.

  • 174 Maria Raquel Freire, op. cit., p.13; ECAP va fi declarat parţial operaţional la Consiliul European de la Laeken, decembrie 2001.

47

politic şi strategic al acestora 175 . De asemenea, Secretarul-General al NATO, Javier Solana, este

numit în funcţia de Înalt Reprezentant pentru PESC, iar UEO este încorporată în cadrul UE. Ca urmare, UEO devine o instituţie reziduală de securitate, care funcţionează în baza garanţiilor de apărare mutuală, conform articolul 5 al Tratatului de la Bruxelles de constituire a UEO din

  • 1954 176 .

Deşi Consiliul European de la Helsinki a creat o structură instituţională în cadrul Consiliului pentru susţinerea deciziilor în domeniul PESA, nu a adus aceleaşi inovaţii şi în ceea ce priveşte resursele civile ale acesteia. Ulterior însă, la Consiliul European de la Lisabona, martie 2000, se convine asupra constituirii unui Comitet al aspectelor civile pentru gestiunea crizelor Civcom, prin care se instituţionalizează activitatea în sfera prevenirii conflictelor, consolidării păcii şi a stabilităţii interne a statelor, ca un al patrulea organism permanent PESA. Rolul Civcom este de a înainta informaţii, recomandări şi opinii Comitetului Politic şi de Securitate 177 . Pentru ca UE să-şi asume responsabilitate deplină în materie de prevenire a

conflictelor, la Consiliul European de la Santa Maria Feira, 19-20 iunie 2000, se decide şi consolidarea capacităţilor civile ale Uniunii pentru operaţiuni de gestiune a crizelor. În acest sens, se stipula crearea unei forţe de poliţie de 5000 de ofiţeri, care să fie operaţionali până în

  • 2003 178 .

Ultimile revizuiri ale Tratatului UE au fost decise la Consiliul European de la Nisa, din 7-

8 decembrie 2000, Summit care a contribuit la “bruxelizarea politicii externe şi de securitate” prin stabilirea rolului, atribuţiilor şi modalităţilor de funcţionare ale instituţiilor PESA create anterior 179 . Declaraţia summitului face de asemnenea referire şi la modalităţile de participare la operaţiuni desfăşurate sub egida UE a statelor europene non-UE, membre NATO , respectiv a statelor candidate la UE, iar Consiliul European de la Göteborg, din 15-16 iunie 2001, aduce îmbunătăţiri în ceea ce priveşte aranjamentele permanente de consultare şi cooperare între UE şi NATO în domeniul prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor 180 . Ulterior, Consiliul European de la Copenhaga, din 12-13 decembrie 2002, prevedea accesul UE la bunurile şi capacităţile colective ale NATO, participarea statelor europene nou-UE, membre NATO la acţiunile PESA,

  • 175 Ibidem; Reflectând caracterul interguvernamental al PESA, Comisia Europeană va împărţi dreptul său de iniţiativă cu statele membre, care vor avea cuvântul final în deciziile PESA, mare parte dintre acestea luându-se în baza votului unanim.

  • 176 Ingo Peters, op. cit., p. 391.

  • 177 Michel Merlingen, Rasa Ostrauskaite, European Union Peacebuilding

...

,

p. 43.

  • 178 “European Council Santa Maria da Feira, 19- 20 June, 2000”, Precidency Conclusion, Paragraf I, Pct.11, în

Maartje Rutten, op. cit., p. 121-122.

  • 179 Maria Raquel Freire, op. cit., p.13.

  • 180 Michel Merlingen, Rasa Ostrauskaite, European Union

...

, p. 45.

48

repectiv o înţelegere cu Turcia, care solicitase o garanţie din partea UE că FRR a Uniunii nu va fi folosită în acţiuni care să altereze interesele sale naţionale. Astfel, se decide ca participarea la operaţiuni de gestiune a crizelor sub egida UE, în care se face apel la capabilităţile NATO, să fie rezervată doar statelor membre ale Uniunii Europene, care sunt şi state membre NATO, fiind excluse astfel Ciprul şi Malta 181 .

III.2- EvoluțiaăPESCădinăperspectivaăTratatuluiădeălaăNisaă

UE preia sarcinile Petersberg ale UEO

Evoluţia progresivă a construcţiei europene prin Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam a fost amendată prin Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001 şi intrat în vigoare la 1

februarie 2003, care consemnează în structura sa deciziile anterioare luate la Consillile de la Cologne, Helsinki şi Nisa. Conform tratatului de la Nisa, prevederile Art.17 referitor la relaţiile dintre UE şi UEO au fost eliminate, ceea ce înseamnă că Uniunea preia funcţiile şi capabilităţile pentru operaţiuni de gestiune a crizelor ale UEO şi dobândeşte astfel competenţa deplină de a susţine operaţiuni de tip Petersberg- acţiuni umanitare şi de salvare, operaţiuni de menţinere şi impunere a păcii, respectiv operaţiuni de gestiune a crizelor (Art.17.2) 182 . Este interesant de remarcat că, în ciuda consensului final la care se ajunge asupra PESA, Art. 17 continuă să se refere la “ implementarea progresivă a unei politici comune de apărare”. Cu toate acestea, evoluţia şi schimbările care se înregistrează de la Tratatul de la Maastricht şi până la Nisa în domeniul apărării sunt evident progresive : “eventuala implementare a unei politici de apărare, care, în timp, ar putea duce la o apărare comună”-prin TUE, “implementarea progresivă a unei politici de apărare, care ar putea duce la o apărare comună”- prin Tratatul de la Amsterdam, iar Tratatul de la Nisa amendează TUE prin eliminarea prevederilor despre UEO şi conferă în acest fel Uniunii responsabilitatea de a elabora şi implementa decizii şi acţiuni cu implicaţii în apărare 183 . Pentru a putea susţine astfel de operaţiuni, în decembrie 2000, Consiliul European de la Nisa adoptă Raportul Preşedinţiei Franceze asupra Politicii Europene de Securitate şi Apărare, care prevedea dezvoltarea capacităţilor militare ale Uniunii prin înfiinţarea unor structuri politice

  • 181 Ibidem.

  • 182 Neil Winn, „CFSP, ESDP, and the Future of European Security: Whither NATO?”, în The Brown Journal of World Affairs, Vol. IX, Issue 2, 2003, p. 154.

  • 183 Ramses A. Wessel, “The state of affairs in EU Security and Defence Policy: The Breakthrough in The Treaty of Nice”, în Journal of Conflict and Security Law, Vol. 8, Nr. 2, Oxford University Press, 2003, p. 274.

49

şi militare permanente şi prin stabilirea unei arhitecturi instituţionale corespunzătoare, conform

deciziilor şi obiectivelor stabilite la Consiliile de la Cologne, iunie 1999 şi Helsinki, decembrie

1999.

Instituţii politico- militare permanente Astfel, pe lângă acordul stabilit la Helsinki în 1999 prin care li se permite miniştrilor de apărare ai statelor să participe la întrunirile, la nivelul miniştrilor de externe ai statelor, ale Consiliului de Afaceri Generale 184 , UE îşi defineşte instituţional proiectul PESA prin înfiinţarea unor organisme politico- militare: 1) Comitetul Politic şi de Securitate (COPS), format din reprezentanţi naţionali de nivel înalt sau ambasadorial, care se ocupă de toate problemele PESC, inclusiv PESA, 2) Comitetul Militar al UE (CMUE), este autoritatea ce mai înaltă a UE şi este constituit din şefii Statelor Majore a statelor, reprezentaţi prin delegaţii lor militari; rolul acestuia este de a exercita conducerea tuturor activităţilor militare din cadrul UE, de a înainta avize militare şi recomandări către COPS în legătură cu orice chestiune militară în cadrul PESC şi de a da directive militare Statului Major al UE, respectiv 3) Statul Major al UE (SMUE)- are competenţe în domeniul politicii europene de apărare şi rolul de a oferi expertiză militară în domeniul PESA, inclusiv în conducerea operaţiunilor militare sub egida UE în gestionarea crizelor 185 . Pe lângă aceste instituţii, unele dintre ele concepute după modelul arhitecturii instituţionale a NATO, UE preia de la UEO în iulie 2001 Centrul de Sateliţi de la Torrejon şi Institutul pentru Studii de Securitate de la Paris şi se înfiinţează şi un Comitet pentru aspectele civile ale gestionării crizelor (CIVCOM) 186 . Baza legală a Comitetului Politic şi de Securitate este Art. 25, conform căruia rolul COPS este de a exercita, sub responsabilitatea Consiliului, controlul politic şi orientările strategice ale operaţiunilor de gestionare a crizelor. În acest sens, Consiliul poate autoriza Comitetul să ia “deciziile corespunzătoare de control politic şi conducere strategică a operaţiunilor” 187 .

  • 184 Ibidem, p. 275.

  • 185 “European Council Nisa 7, 8 and 9 December 2000- Precidency Conclusions”, Anexa VI, în Maartje Rutten, op.cit., p. 171 ; Aceste instituţii au fost înfiinţate ca urmare a acordurilor stabilite în urma Consiliului de la Feira, înainte de semnarea Tratatului de la Nisa.

  • 186 William Wallace, op.cit., p.446. 187 “ Treaty of Nice amending the Treaty on European Union”, Titlul V, Art. 25, în Maartje Rutten, op. cit., p. 209.

50

Extinderea votului majoritar În ceea ce priveşte acordurile internaţionale în domeniul PESC, în comparaţie cu Art. 24 al TUE, care stipula că Preşedinţia, autorizată prin unanimitate în Consiliu şi asistată de Comisie, este autorizată să deschidă negocieri pentru incheierea de acorduri internaţionale, care vor fi încheiate de Consiliu prin unanimitate şi la recomandarea Preşedinţiei. Tratatul de la Nisa introduce şi posibilitatea folosirii, în anumite circumstanţe, a votului majoritar calificat pentru incheierea şi adoptarea acordurilor. Astfel, la Art. 24.2 şi 24.3, se precizează că, în cazul acordurilor care solicită unanimitatea pentru adopotarea de decizii interne, Consiliul va acţiona în unanimitate, iar în cazul implementării acţiunilor şi poziţiilor comune, Consiliul va acţiona prin vot majoritar calificat, în concordanţă cu Art. 23.2 188 .

Revizuirea sistemului de cooperare Tratatul de la Nisa amendează prin Art. 27 mecanimsul de “cooperare consolidată” în domeniul de aplicare al PESC, al cărei obiectiv este “salvagardarea valorilor şi aservirea intereselor Uniunii în ansamblul său, prin afirmarea identităţii sale ca forţă coerentă pe scena internaţională”; va respecta “principiile, obiectivele, orientările generale şi consistenţa politicii externe şi de securitate comună, precum şi deciziile luate în cadrul acestei politici, competenţele Comunităţii Europene şi coerenţa între ansamblul politicilor Uniunii şi acţiunea sa externă” 189 . Dacă prin Tratatul de la Amsterdam era necesar cel puţin o majoritate calificată pentru propunerea unei clauze de cooperare întărită, prin modificările aduse de Tratatul de la Nisa este necesar votul a cel puţin 8 state membre pentru aplicarea acestui mecanism, adică mai puţin de o majoritate simplă în contextul unei Uniuni lărgite 190 . Aplicabilitatea mecanismului de cooperarea consolidată este însă limitată la poziţiile şi acţiunile comune, fiind exclusă în cazul chestiunilor cu implicaţii militare şi de apărare 191 . Mai mult, prin Art. 23.2, statele pot invoca interesele naţionale pentru a se opune adoptării unei decizii prin vot majoritar calificat 192 . Tratatul de la Nisa aduce modificări şi asupra ponderii voturilor în Consiliu, astfel încât este mai dificilă adoptarea unei decizii prin vot majoritar calificat şi în acelaşi timp există o posibilitatea mai mare de blocare a votului 193 .

  • 188 José Noronha Rodrigues M.A, op.cit., p.17.

  • 189 “Treaty of Nice amending the Treaty on European Union”, Titlul V, Art. 27, în Maartje Rutten, op. cit., p. 210.

  • 190 Giovanna Bono, op. cit., p. 22.

  • 191 José Noronha Rodrigues M.A, op.cit., p.18.

  • 192 Vaughne Miller, “The Treaty of Nice and the Future of Europe”, în House of Commons Research- International Affairs and Defence Section, Research Paper, Nr. 01/49, 2001, p.37. În acest caz, Consliul poate cere prin vot majoritar calificat ca problema să fie soluţionată prin unanimitate în Consiliul European.

  • 193 Giovanna Bono, op. cit.

51

Concluzii Eforturile şi demersurile diplomatice întreprinse de la Consiliul de la Cologne şi până la Nisa au fost îndreptate spre asumarea de către UE a unui rol semnificativ pe scena internaţională şi a responsabilităţii de a acţiona eficient în gestionarea crizelor, prin implementarea unei capacităţi autonome de decizie şi acţiune în sfera de securitate şi apărare. În acest sens, pentru a- şi dezvolta capacitatea autonomă de decizie şi pentru a conduce operaţiuni militare acolo unde NATO nu este angajată, UE şi-a asumat sarcinile de tip Petersberg, pe care le preia de la UEO. Deciziile ulterioare luate la Consiliul European de la Nisa, rezultanta iniţiativei franco- britanice de la Saint- Malo, au reprezentat un pas important în realizarea proiectului european de apărare. Stabilirea arhitecturii militare permanente a UE, în special instituţionalizarea politicii de securitate şi apărare în cadrul Tratatului de la Nisa prin Comitetul Politic şi de Securitate, sunt paşi esenţiali care au conjugat la îndeplinirea dezideratului pentru o Europă capabilă să răspundă crizelor internaţionale. Cu toate acestea, nu se poate vorbi despre o “apărare comună” 194 , pentru că UE nu-şi propune constituirea unei armate europene şi oricât de autonomă şi independentă ar fi PESA în teorie, NATO va continua să reprezinte baza apărării colective şi să joace un rol important în gestiunea crizelor. Ca urmare a obiectivelor europene în materie de apărare propuse la Conferinţa de la Helsinki în 1999, Lordul Lobertson a declarat că “it doesn’t matter what the fine print says, the reality of the European force is that it will be connected to NATO” 195 . Giovanna Bonno argumentează în lucrarea sa, European Security and Defence Policy:

Theoretical approaches, the Nice Ssummit and hot issues, că eşecul Tratatului de la Nisa, în ciuda deciziilor semnificative în privinţa transferului unor sarcini ale UEO către UE, a înfiinţării unor structuri permanente politice şi militare şi a creării Forţei de Reacţie Rapidă, se datorează lipsei de coeziune a statelor membre în definirea unei doctrine politice 196 .

  • 194 Mark Oakes, “European Security and Defence Policy: Nice and Beyond”, în House of Commons Library- International Affairs and Defence Section, Research Paper, Nr. 01/50, 2001, p. 48.

  • 195 Declaraţie a Lordului Robertson, în The Today programme, BBC Radio 4, 27 February 2001, apud Mark Oakes, op. cit., p. 49.

  • 196 Giovanna Bono, op. cit, p.28.

52

III.3- Tratatul de la LisabonaăşiăimplicaYiileăsaleăînădomeniulăsecurit<Yii

De la Constituţia Europeană la Tratatul de Reformă

La 15 decembrie 2001, ca urmare a adoptării Declaraţiei de la Laeken, Consiliul European hotărăşte crearea unei Convenţii Europene, care să pregătească proiectul de reformă a UE. Ca urmare a acestor negocieri, a fost elaborat textul proiectului de Constituţie Europeană, care va fi prezentat în forma sa intergrală la Consiliul European de la Salonic, în iunie 2003 197 . Constituţia Europeană prevedea abandonarea structurii piliare a UE şi încorporarea funcţiilor PESC în cele ale Uniunii. De asemenea, conform textului constituţional, postul de Înalt Reprezentant pentru PESC urma să se unească cu cel de Comisar al Afacerilor Externe, creând astfel funcţia de Ministru al Uniunii pentru Afaceri Externe, care urma să deţină şi funcţia de vicepreşedinte al Comisiei. Proiectul de Constituţie al Uniunii îşi propunea să mărească cooperarea în domeniul PESC şi reflecta dorinţa UE de a demonstra credibilitatea politicii sale externe şi de securitate şi de a-şi asuma rolul de actor important în configuraţia internaţională 198 . Deşi trebuia ratificat la 1 noiembrie 2006, reticenţa şi rezervele unor state în faţa prevederilor şi provocărilor îndrăzneţe propuse prin proiectul de Constituţie, au făcut ca procesul de ratificare să

fie tergiversat.

Ca urmare, negocierile dintre statele membre reunite în cadrul unei Conferinţe Interguvernamentale, la lucrările căruia au participat Comisia Europeană şi Parlamentul European, s-au scontat cu semnarea la 13 decembrie 2007 a Tratatului de la Lisabona, denumit şi Tratatul de Reformă, care consemnează mare parte din prevederile propuse prin proiectul de Constituţie. Cu toate că Tratatul de la Lisabona a adus modificări considerabile în dezvoltarea PESA şi a reorganizat cadrul instituţional al acesteia, Uniunea nu poate fi considerată un actor în materie de securitate şi apărare, în măsura în care îi lipseşte o cultură strategică coezivă 199 . Până la Tratatul de la Nisa, competenţele UE în relaţiile externe au fost divizate între competenţele Comunităţii Europene şi pilonii interguvernamentali, ceea ce a creat probleme datorită faptului că responsabilităţile între diferiţi actori nu erau clar definite şi demarcate, iar lipsa transparenţei, caracterul profund birocratic şi competiţiile instituţionale au reprezentat

  • 197 Stan Petrescu, op. cit., pp.58-60.

  • 198 Maria Lorca, “The Reform Treaty: Its impact on The Common Foreign ans Security Policy”, în Miami- Florida European Centre for Excellence, Vol. 4, Nr. 17, 2007, p.5.

  • 199 Vasilis Margaras, „Common Security and Defence Policy and the Lisbon Treaty Fudge: No common strategic culture, no major progress”, în European Foreign Policy Network, Working Paper, Nr. 28, 2010, pp. 9-10; Cf., Simon Sweeney, „Analysing European Security and Defence Policy: not much defence and little security, so what is it?”, Edinburgh, Paper presented at the Political Studies Association Conference, 29 March- 1 st April. 2010, p.4.

53

impedimente în conturarea unor politici externe coerente 200 . Ca urmare, Tratatul de la Lisabona vine să amendeze tratatele anterioare şi îşi propune să asigure, prin prevederile şi noile dezvoltări insitituţionale, coeziunea şi eficienţa imperios necesare. Toate aceste modificări la nivelul arhitecturii instituţionale au avut un impact important şi asupra domeniului PESC-PESA.

Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate Membrii Convenţiei Europene care au elaborat textul proiectului de Constituţie au propus constituirea funcţiei de ministru de externe al UE 201 , propunere care va fi realizată prin Tratatul de Reformă, conform căruia este introdusă funcţia de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate 202 . Acesta are rolul de a asigura vizibilitatea acţiunii externe a UE între Comisie şi Consiliu, conform Art. 9E.4, respectiv coerenţa între instituţiile şi statele membre ale Uniunii, prin instituirea unei funcţii care combină sarcinile Înaltului Reprezentant pentru PESC şi ale Comisarului pentru Relaţii Externe 203 . Înaltul Reprezentat pentru PESC va fi şi vicepreşedinte al Comisiei Europene 204 şi, aşa cum este prevăzut la Art. 13.a.3, va dispune de un serviciu diplomatic european, fiind sprijinit în acţiunile sale de către Serviciul European de Acţiune Externă (EEAS) 205 , constituit din personal al Secretariatului General al Consiliului, membrii ai Comisiei, respectiv membrii ai serviciului

diplomatic naţional. Strânsa cooperare dintre Înaltul Reprezentat şi EEAS va conferi astfel un statut ambasadorial cadrului instituţional al UE 206 . Conform Art. 28.B.(2) al Tratatului, ÎR va acţiona sub autoritatea Consiliului şi va fi în strânsă cooperare cu Comitetul Politic şi de Securitate, CPS rămânând însă principalul organism de gestionare a misiunilor PESA 207 . Tratatul de la Lisabona prevede clar faptul că noua funcţie creată „nu va interfera cu responsabilităţile statelor membre în ceea ce priveşte formularea şi implementarea politicilor externe”, însă precizează de asemenea că, sub autoritatea Consiliului şi în strânsă colaborare cu CPS, Înaltul Reprezentant va asigura coordonarea

  • 200 Ibidem.

  • 201 William Wallace, op.cit, p. 454.

  • 202 Maria Lorca, op. cit., p.6.

  • 203 Sophie Dagand, “The impact of the Lisbon Treaty on CFSP and ESDP”, în International Security Information Service, European Security Review, Nr. 37, 2007, p.2.

  • 204 Maria Lorca, op.cit.

  • 205 Vasilis Margaras, op. cit., p.2.

  • 206 Christian Mölling, “ESDP after Lisbon: More coherent and capable?”, în Center of Security Studies, Zurich, Vol. 3, Nr. 28, 2008, p.2.

  • 207 “Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, Lisabona, 13 Dec, 2007”, Art. 28B (2), în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 2007/C, 306/36, 17.12.2007, accesibil online la http://eur-lex.europa.eu .

54

aspectelor militare şi civile ale operaţiunilor sub egida UE, ceea ce denotă faptul că ÎR îşi asumă un rol mai important în domeniul PESA 208 . În ceea ce priveşte competenţele Comisiei şi ale Parlamentului European, prevederile tratatului nu conferă noi competenţe Comisiei pentru a iniţia decizii în domeniul PESC şi nu creşte rolul Parlamentului European (Declaraţia 14). Cu toate acestea, Parlamentul va fi informat despre principalele aspecte şi decizii în domeniul PESC- PESA, conform Art. 21a şi vor fi luate în considerare şi opiniile sale în materie de politică de securitate şi apărare. În ceea ce priveşte Comisia, dacă până acum era deplin asociată în domeniul PESC şi putea face propuneri către Consiliu, prin Tratatul de la Lisabona, conform Art. 18.4, pierde aceste drepturi şi rămâne asociată doar cu ÎR 209 . În ciuda intenţiilor de a asigura o mai bună eficienţă şi coerenţă a UE, inovaţiile instituţionale aduse prin Tratatul de Reformă ar putea dimpotrivă să adâncească caracterul birocratic al PESC- PESA, ba mai mult, deşi noua arhitectură instituţională în domeniul PESA reflectă echilibrul intern al UE, ar putea eşua în a asigura un răspuns rapid şi eficient provocărilor geopolitice 210 .

Cooperarea Permanentă Structurată

O altă modificare adusă prin Tratatul de la Lisabona este introducerea mecanismului de Cooperarea Permanentă Structurată (Art. 28E), concepută pentru a permite tuturor statelor membre să-şi dezvolte capabilităţile în materie de apărare a forţelor multinaţionale 211 . Astfel, statele vor cooperar prin punerea în comun şi armonizarea resurselor în materie de securitate şi apărare. Conform tratatului, Agenţia Europeană pentru Apărare (EDA), organizaţie a Consiliului Uniunii Europene, înfiinţată în anul 2004 în baza Art. I.41.3 şi sub autoritatea Consiliului, cu scopul de a sprijini ţările membre în vederea îmbunătăţirii capabilităţilor europene de apărare pentru susţinerea operaţiunilor de gestiune a crizelor şi pentru susţinerea PESA 212 , devine parte a Tratatului de Reformă. Recunoaşterea legală a EDA în tratatul de la Lisabona, la Art. 28D, s-a făcut din considerentul de a se evalua angajamentele statelor membre în Cooperarea Permanentă Structurată şi de a oferi un impuls în dezvoltarea capabilităţilor operaţionale ale UE.

  • 208 Stan Petrescu, op. cit., p.99.

  • 209 Sophie Dagand, op. cit., p.4.

  • 210 Vasilis Margaras, op. cit.; Cf., Christian Mölling, op.cit.

  • 211 Antonio Missiroli, Gerrard Quille, “The impact of Lisbon Treaty on ESDP”, în Policy Department External Policies, Briefing Paper, 2008, p.15.

  • 212 Stan Petrescu, op. cit.

55

În practică, rolul Cooperării Permanente Structurate este de a reduce duplicaţiile şi de a conferi un caracter unitar capabilităţilor europene de apărare, o cooperare strânsă în acest sens putând chiar conduce la definirea unei doctrine comune. Cu toate acestea, este imperativ necesară trasarea criteriilor şi a obiectivelor acestei cooperări pentru ca aceasta să producă efectele dorite şi pentru a se realiza o sincronizare a activităţilor şi a creşterii implicării statelor membre în întărirea capabilităţilor militare ale UE 213 . Introducerea conceptului de Cooperare Permanentă Structurată prin Tratatul de la Lisabona este un element cu carcater inovator, în măsura în care permite coloborarea strânsă între statele doritoare să colaboreze în chestiunile de securitate, însă aplicabilitatea acestui mecanism depinde de voinţa şi de angajamentul statelor.

Redefinirea sarcinilor de tip Petersberg Tratatul de la Lisabona aduce modificări şi în domeniul apărării, PESA fiind redenumită

în Politica Comună de Securitate şi Apărare, ceea ce denotă imperativul de a dezvolta o forţă militară europeană 214 . Cu toate acestea, tratatul face în continuare referire la NATO ca garant al securităţii statelor membre 215 . În plus, prevederile Art. 17 ale TUE referitor la „implementarea unei politici comune de apărare”, care va „duce la o apărare comună, după cum va decide Consiliul European în unanimitate”, continuă să se regăsească şi în Tratatul de Reformă, la Art. 28.A.2 216 . Redefinirea sarcinilor Petersberg prin Art. 28B.(1) al Tratatului de la Lisabona-

operaţiuni de dezarmare, acţiuni umanitare şi de salvare, acţiuni de asistenţă şi consiliere militară, acţiuni de prevenire a conflictelor şi impunere a păcii, operaţiuni de gestiune a crizelor, respectiv acţiuni de stabilizare post-conflict şi menţinere a păcii, reprezintă un consens strategic important la care ajung statele membre ale UE 217 , însă, problema interpretărilor distincte a priorităţilor şi idealurilor statelor în materie de securitate şi apărare reprezintă un impediment considerabil în dezvoltarea PESA. Schimbările instituţionale aduse prin Tratatul de Reformă în domeniul PESA denotă progresul lent al UE în sfera apărării şi, deşi această „arhitectură incompletă” a funcţionat eficient în cazul proiectelor minore ale PESA de gestionare a crizelor,

  • 213 Vasilis Margaras, op. cit., p.3.

  • 214 Christian Mölling, op.cit, p.3.

  • 215 Simon Sweeney, op.cit. , pp. 18-19.

  • 216 Sophie Dagand, op. cit., p. 4.

  • 217 “Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, Lisabona, 13 Dec, 2007”, Art. 28B. (1), în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 2007/C, 306/35, 17.12.2007.

56

este necesară o dezvoltare deplină a instituţiilor militare şi politice ale UE, pentru a putea răspunde eficient unor provocări geopolitice majore 218 . Alte două inovaţii importante sunt introduse prin Tratatul de la Lisabona: clauza de apărare mutuală (Art. 28.A.7), respectiv clauza de solidaritate. Clauza de apărare mutuală se referă la faptul că, în cazul în care un stat membru devine victima unei agresiuni armate, fără a prejudicia neutralitatea statelor sau relaţiile cu NATO, statele membre se vor angaja să îi ofere ajutor şi asistenţă „by all means in their power”. Clauza de solidaritate reprezintă un mecanism nou de asistenţă în cazul în care un stat membru devine obiectul unui atac teorist sau unui dezastru natural sau provocat de om 219 .

Extinderea votului majoritar calificat Deşi Tratatul de la Lisabona păstrează caracterul interguvernamental al deciziilor în relaţiile cu PESC-PESA, au fost introduse o serie de prevederi, care extind folosirea votului majoritar calificat. Conform Art. 15b.2(i), statele pot adopta o decizie la propunerea Înaltului Reprezentant în baza votului majoritar calificat, iar la Art. 15b.3 se prevede că statele pot extinde folosirea votului majoritar calificat în chestiuni ce privesc politica de apărare (denumită prevedere passerele), pe baza votului unanim al statelor în Consiliul European 220 . Principiul abţinerii contructive este amendat, tratatul precizând că o decizie poate fi luată dacă nu depăşeşte 1/3 din numărul total al voturilor, care acum trebuie să conţină şi cel puţin 1/3 din numărul populaţiei Uniunii 221 . De asemenea, votul majoritar calificat poate fi folosit şi pentru stabilirea unei cooperări permanente structurate (Art.28.E.3), precum şi în deciziile pentru finanţarea unei misiuni politice de apărare (Art. 28.3) 222 .

Concluzii

Problema eficienţei cu care se confruntă UE în domeniul securităţii şi apărării nu se datorează arhitecturii instituţionale incomplete, ci lipsei unei atitutdini proactive, vizavi de dezvoltarea proiectului european de apărare, atitudine care, aşa cum argumentează Margaras într- o manieră constructivistă, se datorează viziunilor şi tradiţiilor diferite ale statelor în materie de apărare, a intereselor geopolitice divergente dintre europeişti şi atlantişti. În ciuda inovaţiilor

  • 218 Vasilis Margaras, op.cit., p.4.

  • 219 “Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, Lisabona, 13 Dec, 2007”, Secţiunea 2: Dispoziţii privind Politica de Securitate şi Apărare Comună, Art. 28. A. (7), 2007/C, 306/35, 17.12.2007.

  • 220 Ibidem, Art. 15.b.2.(i), 2007/C, 306/28-29, 17.12.2007.

  • 221 Ibidem, Art. 15.b.3, 2007/C, 306/29, 17.12.2007.

  • 222 Sophie Dagand, op. cit. p.4.

57

instituţionale aduse prin Tratatul de la Lisabona pentru a spori eficienţa şi coeziunea Uniunii în sfera apărării, Uniunea Europeană nu va putea răspunde eficient provocărilor, decât dacă dobândeşte o cultură strategică. Progresul PESA este condiţionat de necesitatea existenţei unei dorinţe politice solide a statelor membre şi a unui angajament consistent al acestora în dezvoltarea capabilităţilor PESA, pentru ca UE să-şi poată asuma un rol important pe scena internaţională 223 .

CAPITOLUL IV- RELAXIAăIESA-PESAăÎNTREăCOMPLEMENTARITATEăŞIăă COMPETIXIE

Introducere

Încheierea Războiului Rece şi a rivalităţilor dintre Uniunea Sovietică şi Statele Unite au determinat Alianţa Nord-Atlantică să-şi asume noi tipuri de misiuni pe scena internaţională, conservând în acelaşi timp scopul original al Alianţei de apărare colectivă. Paralel, de la începutul anilor 1990, Uniunea Europeană începe de asemenea să-şi asume competenţe şi responsabilităţi în ceea ce priveşte Politica Externă de Securitate Comună, respectiv Politica Europeană de Securitate şi Apărare 224 . În ciuda abordărilor şi percepţiilor distincte, atât Uniunea Europeană, cât şi NATO, îşi concentrează orizonturile asupra chestiunilor de securitate şi asupra asumării de operaţiuni şi misiuni de gestiune a crizelor. Mai mult, 21 dintre cei 28 membri ai NATO sunt şi membri ai

Uniunii Europeni 225 . Aşadar, relaţia de complementaritate şi competiţie existentă între cele două organizaţii este esenţială, în măsura în care UE şi NATO sunt considerate a fi “elementele cheie ale contextului instituţional” în cadrul căreia s-a dezvoltat Politica Europeană de Securitate şi Apărare 226 . Nu doar că cele două organizaţii sunt constituie în cea mai mare parte din aceleaşi state membre şi se bazează practic pe aceleaşi resurse, dar mai mult decât atât, ambele organizaţii au obiective comune în materie de securitate în arhitectura internaţională şi se raportează la un set

  • 223 Vasilis Margaras, op. cit., pp. 9-10.

  • 224 Niels Lachmann, “NATO-CSDP-EU Relations: Sketching The Map of a Community of Practice”, în Centre for International Peace and Security Studies (CIPSS), Working Paper, Nr. 34, 2010, p.6.

  • 225 Austria, Cipru, Finlanda, Irlanda, Letonia, Malta, Suedia sunt membri ai Uniunii Europene, dar nu şi membri ai

NATO.

  • 226 Michael Merlingen, Rosa Ostrauskaite, European and Security Defence Policy, p.6.

58

comun de valori. Cu toate acestea, tocmai această suprapunere determină declanşarea competitivităţii în relaţia dintre UE şi NATO 227 .

IV.1- UEOă“punteădeăleg<tur<”ăîntreăUEăşiăNATO

Până la sfârşitul anilor 1990, relaţia dintre UE şi NATO nu exista, ca şi cînd cele două organizaţii “trăiau pe planete diferite” 228 . Aşa cum am văzut în capitolele anterioare, UEO şi UE şi-au armonizat activitatea în sfera securităţii şi apărării o dată cu Tratatul de la Maastrischt, care consacra UEO ca “braţul înarmat al UE” şi căreia îi revenea responsabilitatea de a elabora şi implementa deciziile şi acţiunile Uniunii în materie de apărare 229 . Relaţiile administrative şi operaţionale dintre UEO şi NATO au fost stabilite ca urmare a Consiliului Nord-Atlantic de la Bruxelles de la 1994- care sprijinea consolidarea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul NATO prin punerea la dispoziţia UEO a capabilităţilor militare NATO pentru susţinerea de operaţiuni de tip Petersberg de către aliaţii europeni şi prin crearea instrumentului CJTF pentru consolidarea relaţiei dintre cele două instituţii 230 , respectiv prin Consiliul Nord-Atlantic de la Berlin din 1996, care operaţionalizează cele două concepte adoptate anterior şi care definineşte o serie de aranjamente practice UEO-NATO 231 . Aranjamentele Bruxelles- Berlin demonstrază că Washington este dispus să accepte evoluţia europeană în materie de apărare, în măsura în care aceasta nu se dovedeşte a fi prea independentă de NATO. Atitudinea Statelor Unite cu privire la PESA a fost şi continuă să fie marcată de ambivalenţă, întrucât Statele Unite nu au reuşit să stabilească o poziţie faţă de PESA- dacă este în complementaritate sau în competiţie cu NATO. În principiu, SUA doreşte un partener european puternic pentru a întâmpina noile provocări de securitate, majoritatea provenite din afara graniţelor Europei. Aşa se explică de ce spre sfârşitul anilor 1990, fiind tot mai preocupată de consecinţele unei dezvoltării autonome în materie de securitate şi apărare de către aliaţii europeni, NATO a fost rezervată în a pune la dispoziţia UE capacităţile sale pentru susţinerea de operaţiuni autonome 232 .

  • 227 Niels Lachmann, op.cit.

  • 228 George Robertson statement, apud Martin Reichard, op.cit., Cap. 4, Nota 2, p.121.

  • 229 “Treaty on European Union (The Maastricht Treaty), Maastricht, 7 February 1992”, Titlul V, Art. J.4.2, în Christopher Hill, Karen E. Smith. (Eds.), op. cit., p. 155.

  • 230 Jolyon Howorth, “European Integration and Defence….”, p. 24.

  • 231 Martin Reichard, op.cit., p. 121.

  • 232 F. Stephen Larrabee, ” The United States and the European Security and Defence Policy: Odl Fears and New Approaches”, articol reprodus în Strategic Yearbook 2006, European Security and Defence Policy: A European Challenge, Rand Corporation, 2006, p. 171.

59

Temerile exacerbate că PESA ar putea rivala şi slăbi NATO 233 se reflectă în reacţia Statelor Unite la hotărârile luate de către Marea Britanie şi Franţa la Consiliul European de la Saint- Malo din 1998, care achiesau asupra dezvoltării de către UE a unei capacităţi autonome de acţiune. Deşi SUA încuraja formal îndreptarea politicii UE către dezvoltarea de capacităţi militare susţinute intern, existau totuşi temeri cu privire la pericolul unei eventuale provocări a supremaţiei NATO de către UE. La întâlnirea semianuală a NATO a miniştrilor de externe din acelaşi an, secretarul de stat american, Madeleine Albright reaminteşte suportul SUA pentru dezvoltarea unei Identităţi Europene de Securitate şi Apărare „în cadrul” NATO şi sprijină iniţiativa europenilor de a-şi dezvolta capabilităţile. Pentru a evita însă dublarea NATO, secretarul de stat stabileşte principiul celor „trei D”: “Cheia pentru o iniţiativă de succes este [ca UE] să se concentreze asupra capabilităţilor militare practice. Orice iniţiativă trebuie să evite decuplarea Alianţei de la luarea deciziilor prin deconectarea IESA de NATO, să evite duplicarea eforturilor existente şi să evite discriminarea împotriva non-membrilor UE” 234 . Primul “D”, Deconectarea, se referă la idea de acţiune autonomă a aliaţilor, însă în baza principiului “separabil, dar nu separat”, redefinind practic cuvântul “autonom” din Declaraţia de la Saint- Malo. Astfel, SUA se angaja să sprijine aliaţii europeni pentru susţinerea de operaţiuni autonome de gestiune de criză, însă în baza deciziilor adoptate la Bruxelles- Berlin, adică făcând posibil apelul UEO la capabilităţile NATO şi prin dezvoltarea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul Alianţei 235 . Cel de-al doilea “D”, Decouplarea, relevă îngrijorarea americanilor suscitată de deconectarea acestora faţă de Alianţă sau a eforturilor europene de apărare faţă de cele coordonate de NATO, în ciuda numărului mic de acţiuni pe care aliaţii europeni le-ar putea desfăşura. Cu alte cuvinte, cele două concepte relevă credinţa americanilor că nu este necesară o duplicare inutilă a capabilităţilor deja existente în cadrul NATO, reiterând practic îngrijorările administraţiei Bush ca urmare a dezvoltării Eurocorpurilor franco-germane 236 . Statele vest-europene sunt conştiente de faptul că istoria securităţii şi cooperării europene în materie de apărare nu poate fi independentă de SUA, care a asigurat securitatea europeană prin intermediul contribuţiilor sale politice şi financiare. Ca atare, orice aranjament în materie de securitate şi apărare a europenilor nu poate fi operaţionalizat fără a lua în considerare menajarea

  • 233 Pentru o explicaţie detaliată vezi F. Stephen Larrabee, op.cit., pp. 171-174.

  • 234 “Madeleine K. Albright, US Secretary of State, 'The Right Balance Will Secure NATO's Future', Financial Times, 7 December 1998”, în Maartje Rutten, op.cit., pp. 10-13 (Vezi Anexa II.2.).

  • 235 Robert E. Hunter, op.cit., p. 34.

  • 236 Stanley Sloan, NATO, The European Union, and The Atlantic Community- The Transatlantic Bargain Challenged, Second Edition, United States of America, Rowdman and Littlefield Publisher, Inc., 2005, p. 191.

60

intereselor americanilor. În plus, SUA nu ar fi de acord cu niciun plan care ar putea să ameninţe interesele sale vitale în Europa. În perioada Războiului Rece, datorită supremaţiei militare şi politice, americanii au dominat NATO, impunându-se ca un hegemon în cadrul Alianţei şi chiar şi după finalizarea războiului, SUA continuă să-şi preserve supremaţia în Europa datorită conjucturii istorice şi a incapacităţii militare a Uniunii. Ca atare, SUA nu dorea să se angajeze sau să sprijine aranjamente, care ar putea să destabilizeze existenţa sa şi să slăbească parteneriatul cu europenii, care reprezenta punctul central al politicii sale naţionale şi de securitate 237 . Cel de-al treilea “D”, Discriminarea, se referă la nediscriminarea aliaţilor NATO, non- membri UE: Canada, Islanda, Norvegia, Turcia, Republica Cehă, Ungaria, inclusiv SUA, care nu erau încă membri ai Uniunii. În ciuda faptului că aranjamentele Berlin- Bruxelles specificau dezvoltarea IESA în cadrul NATO cu participarea deplină a tuturor aliaţilor europeni, iar la Maastricht se stabileşte că non-membrii UE ai NATO pot lua parte la anumite activităţi ale UEO, inclusiv de planificare şi posibilitatea acestora de a se asocia Celulii de Planificare stabilite prin Declaraţia de la Petersberg, se punea totuşi problema dacă acestea pot lua parte la acţiunile militare conduse de UEO 238 . În plus, se punea de asemenea problema în ce circumstanţe statele membre UEO sau UE, fără a exclude NATO sau alte state aliate, pot desfăşura acţiuni militare sub sigla IESA şi făcând apel la capabilităţile NATO, în contextul dezideratului european de a desfăşura acţiuni autonome 239 . Aşadar, SUA era îngrijorată că sentimentele de alienare ale statelor non-UE membre NATO ar putea crea tensiuni în cadrul acesteia şi implicit ar putea ameninţa coeziunea politică a acesteia. Aceste temeri au fost transfigurate în politica “Yes, But…” a administraţiei Clinton, în ceea ce priveşte aranjamentele europene de securitate şi apărare. În realitate, Washingtonul este, în ciuda unor voci negative, pentru dezvoltarea unei Politici Europene de Securitate şi Apărare, însă americanii nu vor să împartă leadership-ul politic cu UE, motiv pentru care sunt rezervaţi faţă de o creştere a puterii politice şi a influenţei europenilor şi sunt mai degrabă orientaţi către o mai mai implicare a Uniunii în materie de apărare, din perspectiva resurselor şi capabilităţilor 240 .

  • 237 Robert E. Hunter, op. cit., p. 35.

  • 238 Jolyon Howorth, “Saint-Malo Plus Five…”, op.cit., pp. 8-9.

  • 239 Robert E. Hunter, op. cit. , pp. 37-38.

  • 240 Stanley Sloan, NATO, The European Union, and The Atlantic Community- The Transatlantic Bargain Challenged, p. 191; Pentru o explicaţie completă a Politicii Administraţiei Clinton“Yes…But”; (în continuare se citează Sloan, NATO, The European Union…) Vezi şi Stanley Sloan, “United States and The European Defence, în Institute for Security Studies- Western European Union, Paris, Chaillot Paper, Nr. 39, 2000, Cap. “A 'yes…but' US approach”, pp. 3-19.

61

Cu alte cuvinte, cei trei „D” au servit ca o garanţie a NATO la dreptul de prioritate şi implicit menţinerea intactă a influenţei SUA în problemele de securitate europene

241

. Tot în această privinţă, delegatul Secretarului de Stat, Strobe Talbott, a descris foarte bine poziţia Americii într-o discuţie purtată la Institutul Regal al Afacerilor Internaţionale din Londra în 1999: „[SUA] nu doreşte să vadă PESA dezvoltându-se mai întâi în cadrul NATO, ca mai apoi să se depărteze de NATO şi în sfârşit să se dezvolte separat de NATO, de vreme ce aceasta ar determina ca PESA iniţial să devină un duplicat ce ar evolua în final într-un competitor” 242 . Pe de altă parte, în decembrie, acelaşi an, preşedintele francez declara că “Uniunea Europeană trebuie să fie capabilă să acţioneze singură, fie utilizând propriile forţe, fie apelând la capabilităţile NATO. [UE] trebuie să aibă propriile aranjamente pentru furnizarea de consultanţă, analiză şi conducere militară, care în prezent îi lipsesc” 243 .

Concluzii Aşadar UEO trebuie privită ca o punte de legătură între UE şi NATO 244 , a cărei bază a fost pusă o dată cu Declaraţia UEO de la 1996, ataşată Tratatului de la Amsterdam, conform căreia UE ar putea face apel la resursele de planificare ale UEO 245 . Practic, UE era scoasă din discuţiile legate de arhitectura europeană de securitate, deşi Declaraţia UEO din 1996 punea deja problema unei posibile cooperări UE-NATO, chestiune care dobândeşte relevanţă o dată cu preluarea de către UE a operaţiunilor de tip Petersberg, prin încorporarea acestora în Tratatul de la Amsterdam şi deci, implicit dobândirea de către UE a competenţelor de gestionare a crizelor 246 . Deşi cooperarea UEO-NATO implica în mod indirect şi o cooperare a Uniunii cu Organizaţia Nord-Atlantică şi în ciuda imperativelor europene de a-şi dezvolta capacitatea de

  • 241 Nicole Gnesotto (Ed.), EU Security and Defence Policy The first five years (1999-2004)”, Paris, în Institute for Security Studies, European Union, 2004, p. 23.

  • 242 “Speech by Strobe Talbot, Us Deputy Secretary of State 'America's Stake in a Strong Europe', London 7 October 1999”, Remarks at Royal Institute of International Affairs Conference on the future of NATO, în Maartje Tutten, op. cit., p. 56 (Vezi Anexa II.2.).

  • 243 Speech by Jacques Chirac at the Hearing Before the Committee of International Relations, House of

Representatives, 106th Congress, 1st Session, 10 November 1999, apud Trevor Salmon, „The European Security and Defence Policy: Built on Rocks or Sand?”, în European Foreign Affairs Review, Nr. 10, 2005, pp. 362- 363.

  • 244 Akan Malici, op. cit., p. 11; Cf. Jolyon Howorth, “Saint-Malo Plus Five…”, p.19; Michael Merlingen, Rosa Ostrauskaite, European and Security Defence Policy- An Implementation Perspective, p.6.

  • 245 “Treaty of Amsterdam amending the Treaty on European Union, the Treaties establishing the European

Communities and certain related acts- Declarations adopted by the Conference, 3.Declaration relating to Western

European Union”, JOC, 97/ C, 340/ 01, Art. J.7, 22 Iulie 1997, accesibil online la

http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/dat/11997D/tif/JOC_1997_340

1_EN_0005.pdf.

__

  • 246 Martin Reichard, op.cit, pp. 121-122.

62

acţiune autonomă de NATO, se ajunge gradual la concluzia că o cooperare între cele două

instituţii este

pe termen lung inevitabilă 247 .

IV.2- Aranjamentele Berlin Plus - Cooperarea UE- NATO

Ca urmare a Summitului de la Saint- Malo, ritmul negocierilor în ceea ce priveşte definirea naturii relaţiei dintre UEO şi NATO au culminat cu Summitul NATO de la Washington, aprilie 1999, care “recunoaşte rezolvarea Uniunii Europene de a avea capacitate autonomă de acţiune”, astfel încât să poată lua decizii şi aproba acţiuni militare acolo unde “Alianţa ca întreg nu este implicată” 248 şi reafirmă, în baza deciziilor luate la Berlin 1966, dezvoltarea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul NATO. Acest proces va necesita o strânsă cooperare între NATO şi UEO şi “dacă şi când este cazul, UE”. În acest sens, aliaţii vor pune ,“on a case by case and by consensus”, la dispoziţie capabilităţile pentru operaţiuni în care Alianţa nu este militar angajată, sub controlul politic şi sub direcţia strategică a UEO sau “dacă se decide altfel, luând în considerare deplina participare a tuturor aliaţilor europeni, dacă ei îşi doresc asta249 . Sunt determinaţi ca deciziile luate la Berlin, inclusiv conceptul de utilizare separabilă, dar nu separată a capilităţilor NATO pentru operaţiuni conduse de UEO, să fie în continuare dezvoltate. 250 Comunicatul Summitului reafirmă de asemenea susţinerea dezvoltării unei Politici Europene de Securitate şi Apărare, aşa cum s-a decis prin Tratatul de la Amsterdam şi ulterior la Saint- Malo, întrucât asumarea de către europeni a unui rol sporit va contribuir la creşterea vitalităţii NATO. În acest sens, relaţia NATO- UE se exprimă prin consultaţii mutuale, cooperare şi transparenţă, în baza mecanismelor deja existente între NATO şi UEO. Mai mult, conform aliaţilor, dezvoltarea unei Politici Externe şi de Securitate Comună în cadrul UE include dezvoltarea progresivă a unei politicii comune de apărare, proces în care trebuie să fie implicaţi toţi aliaţii europeni şi care va fi compatibilă cu politica de securitate şi apărare comună dezvoltată în cadrul NATO. Ca atare, un pas important va fi integrarea Operaţiunilor de tip Petersberg în cadrul TUE şi dezvoltarea unei relaţii instituţionale cu UEO 251 .

  • 247 Ibidem.

  • 248 “North Atlantic Council summit Washington, DC, 24 April 1999”, Paragraf 9, în Maartje Rutten, op. cit., p.22.

  • 249 The Alliance Strategic Concept, North Atlantic Council in Washington, DC, 23-14 Aprilie 1999”, în Ibidem, Part. III, Paragraf 30, pp. 29-30.

  • 250 “North Atlantic Council summit Washington, DC, 24 April 1999”, Paragraf 9, Pct. e), în Ibidem, p.22.

  • 251 The Alliance Strategic Concept, North Atlantic Council in Washington, DC, 23-14 Aprilie 1999”, Paragraf 17, în Ibidem, p. 27.

63

Tratatul de la Washington salută de asemenea determinarea membrilor UE şi a altor aliaţi europeni de a face paşi progresivi înspre întărirea capacităţilor de apărare, evitând duplicările inutile şi îşi ia angajamentul de a acorda importanţă majoră pentru implicarea deplină a statelor non-UE membre NATO în operaţiuni de gestiune a crizelor 252 . Acest nou tip de aranjament între NATO şi UE, cunoscut sub denumirea de Berlin Plus, instrument al cooperării NATO- UE prin permiterea Uniunii Europene să acceseze bunurile şi capabilităţile NATO pentru operaţiile sub sigla IESA, reafirmă preeminenţa NATO în ceea ce priveşte acţiunile militare, subliniază faptul că nu sunt necesare duplicările inutile şi în acelaşi timp reintrospectează principiul capabilităţilor militare “separat, dar nu separabil”. În acelaşi timp, Tratatul de la Washington reafirmă angajamentul aliaţilor de a face demersuri imediate pentru angajarea aliaţilor non-UE în operaţiuni sub sigla IESA şi subliniază în repetate rânduri că UE va acţiona doar acolo unde forţele militare NATO nu sunt angajate. Pe de altă parte, NATO achiesează asupra noţiunii de “acţiune autonomă”a UE, fără însă

a preciza cu exactitate la ce se referă şi, în acelaşi timp, reduce posibilitatea subminării NATO, prin introducerea sintagmelor “asigurarea”- asigurarea accesului la planificarea NATO, respectiv, “probabilitatea” accesului la capabilităţile NATO 253 : “Accesul asigurat al UE la capabilităţile de planificare ale NATO, pentru a fi capabilă să contribuie la planificarea

operaţiunilor conduse de UE; [şi]

...

probabilitatea

disponibilităţii UE la capabilităţile şi resursele

comune pre-identificate ale NATO, pentru utilizarea lor în operaţiunile conduse de UE254 .

Dezbaterile asupra acestor chestiuni, stabilite prin Tratatul de la Washington, s-au

intensificat o dată cu Consiliul European de la Cologne, iunie 1999 a şefilor de stat şi de guvern

ai statelor, care, având în vedere experienţa din Kosovo, reflectă mai puţin dorinţa europenilor de a fi capabili de a face mai mult în materie de securitate şi apărare, ci mai degrabă relevă dezideratul acestora de a avea un cuvânt important de spus în deciziile care se iau cu implicaţii în securitate şi acţiuni militare, chiar şi în cadrul NATO 255 . Concluziile Preşedinţiei Consiliului European de la Cologne, aduc în prim-plan problematica Politicii Europene de Securitate şi Apărare şi subliniază necesitatea Consiliului European de a avea acapacitatea de a lua decizii cu privire la gama completă a sarcinilor de prevenire şi gestionare a crizelor, definite ca Operaţiuni de tip Petersberg prin Tratatul de la Amsterdam. Cu alte cuvinte, Uniunea Europeană trebuie să aibă capacitatea de acţiune

  • 252 Ibidem.

  • 253 Robert E. Hunter, op. cit., p. 55.

  • 254 North Atlantic Council summit Washington, DC, 24 April 1999”, Paragraf 10, în Maartje Rutten, op. cit., p. 23.

  • 255 Robert E. Hunter, op.cit., p. 56.

64

autonomă, dublată de forţe militare credibile, pentru a putea răspunde crizelor internaţionale, fără însă a prejudicia acţiunile NATO 256 . Din acest punct de vedere, Uniunea Europeană începuse să distingă între două tipuri de operaţiuni militare: cele care necesitau apelul la resursele şi capabilităţile NATO, respectiv misiunile de o intensitate mai mică, sub conducerea autonomă a UE, care nu necesită recurs la capabilităţile NATO 257 . La Consiliul European de la Cologne, Uniunea continuă să facă diferenţa între viitoarele operaţiuni atonome, care ar putea face recurs la structurile de comandă naţionale, respectiv cele care fac apel la resursele NATO 258 . Ca urmare, formularea Summit-ul de la Cologne a fost destul de departe de limbajul comunicatului NATO. La Cologne, accentul cade pe “asigurarea accesului UE la capabilităţile de planificare ale NATO ” pentru susţinerea de operaţiuni sub egida Uniunii şi asupra “probabilităţii disponibilităţii” acestor capabilităţi, pentru desfăşurarea de către UE de acţiuni de tip Petersberg 259 . În plus, cuvintele care exprimau supremaţia NATO sunt absente, nu existau prevederi referitoare la consolidarea IESA- PESA în cadrul NATO şi de asemenea nu se făcea referire la acţiunile unde NATO nu este implicată sau la protejarea acţiunilor Alianţei. Declaraţia Summitului de la Cologne încurajează rezultatele adoptate în cadrul Consiliului Nord-Atlantic de la Washington referitor la suportul acordat Uniunii în procesul de asumarea a responsabilităţilor în materie de securitate şi apărare, precum şi confirmarea credinţei aliaţilor că dezvoltarea rolului UE în managementul crizelor şi prevenirea conflictelor va contribui la vitalitatea şi renaşterea Alianţei. În acest sens, implementarea acestui proces lansat de Uniunea Europeană va presupune dezvoltarea de consultaţii mutuale, cooperare şi transparenţă între Uniune şi NATO 260 . Mai mult, deşi se face totuşi referire la implicarea aliaţilor non-UE în operaţiunile conduse de UE- se afirma dorinţa ca “membrii NATO, la fel ca şi statele neutre sau membrii UE non-NATO să participe deplin şi pe picior de egalitate la operaţiunile conduse de UE…[şi în acelaşi timp, UE] va înlesni punerea în practică de aranjamente care să permită aliaţilor europeni non-UE şi partenerilor UE să ia parte în cea mai mare măsură” 261 , expresia „unde Alianţa ca

  • 256 “Cologne European Council, June 3–4, 1999”, Anexa III, Paragraf 1, în Maartje Rutten, op. cit., p.41.

  • 257 Alexander Moens, op.cit., p.31.

  • 258 Martin Reichard, op. cit., pp. 278-279.

  • 259 “Cologne European Council, June 3–4, 1999”, Anexa III, Paragraf 4, în Maartje Rutten, op. cit., p.42.

  • 260 Ibidem, Paragraf 3, p.41.

  • 261 Ibidem.

65

întreg nu est implicată” este înlocuită cu o frază mult mai puţin restrictivă- „fără a aduce atingere acţiunilor NATO” 262 . Toate aceaste chestiuni nu erau compatibile cu principiul american “NATO first”, conform căruia Alianţa ar trebui să aibă în orice conflict dreptul la preemţiune, fapt care a generat reacţii la Washington 263 . Ca urmare, Administraţia Clinton a fost alarmată şi a pornit demersuri diplomatice susţinute, pentru a pune presiune asupra statelor membrele UE în sensul modificării formulărilor Summit-ului de la Cologne 264 . Summitul de la Cologne nu doar că a determinat reacţii de partea americanilor în privinţa priorităţii NATO, dar a generat şi sentimente de scepticism referitor la Politica Europeană de Securitate şi Apărare, sentimente care au fost suscitate de o serie de factori: 1) antagonismul reprezentat de ceea ce s-a propus la Berlin 1996 şi post- Berlin, respectiv modul de a percepe şi înţelege prevederile şi deciziile adoptate- într-adevăr administraţia americană au fost acuzată de eforturi ineficiente în ceea ce priveşte angajamentul acesteia în a se asigura de buna interpretare a deciziilor luate; 2) temerile exacerbate de supremaţia NATO şi dezideratul aliaţilor de a