Sunteți pe pagina 1din 32

3Metode de gestionare a stocurilor

Obiectivul urmarit de gestiunea ciclului de exploatare este cel al oricarei investitii


de capital: cea mai eficienta alocare a capitalului in conditii de diminuare a
riscului.
Armonizarea relatiei rentabilitate-risc se realizeaza in cea mai mare parte in
cadrul echilibrului dintre necesarul de active circulante si sursele mobilizabile
pentru finantarea acesteia.
Pentru a raspunde nevoii de rentabilitate, gestiunea activelor circulante
urmareste realizarea ciclului de exploatare cu un nivel minim de active circulante,
iar gestiunea pasivelor circulante urmareste cel mai redus cost al procurarii
capitalurilor necesare.
Pentru a raspunde nevoii de diminuare a riscului, gestiunea activelor
circulante urmareste eliminarea rupturii de stoc, a lipsei de lichiditati, preocupare
insotita de cresterea costurilor de exploatare si de diminuare a rentabilitatii.
In privinta pasivelor circulante se urmareste permanenta surselor de finantare,
autonomia financiara a ciclului de exploatare, preocupari insotite de cresteri ale
costului procurarii capitalurilor necesare.
Avand in vedere aceste cerinte ale optimizarii relatiei rentabilitate - risc, in
mod concret, gestiunea ciclului de exploatare cuprinde doua domenii
complementare de activitate.
(1)determinarea necesarului de active circulante (de stocuri, de creante si de
lichiditati) si
(2)determinarea modalitatii de finantare a necesarului de active circulante (a
fondului de rulment, a datoriilor de exploatare: furnizori, creditori etc.; a
concursurilor bancare: credite de trezorerie, credite de scont etc.).
Principala caracteristica a activelor circulante este lichiditatea ridicola a
acestora si deci posibilitatea acoperirii operative din incasari a datoriilor, a
efectuarii unor plasamente de trezorerie si a pastrarii unei rezerve lichide in cont
si in casa. Exista un raport specific fiecarei intreprinderi intre vanzari (cifra de
afaceri) si nivelul activelor necesare pentru realizarea acestora.
Pornind de la acest raport, se pot identifica trei politici de gestiune a
ciclului de exploatare cu efecte diferite ale rentabilitatii si riscului:
(1)O politica agresiva, care isi propune realizarea unei cifre de afaceri cu
stocuri minime. Rentabilitatea ridicata intentionata prin actiune politica este
insotita de riscuri mari legate de lipsa de stoc, de lipsa de lichiditati si de
insolvabilitatea intreprinderii.
(2)O politica defensiva, care isi propune realizarea unei cifre de afaceri cu
stocuri si lichiditati ridicate. Rentabilitatea va fi, in acest caz, afectata de
cosrurile suplimentare ale prudentei in asigurarea cu stocuri a continuitatii
activitatii de exploatare.
(3)O politica echilibrata (intermediara) este cea care armonizeaza relatia
contradictorie dintre rentabilitate si risc.

In ceea ce priveste finantarea activelor circulante intr-o politica agresiva
(1), accentul cade in principal pe pasivele pe termen scurt (datorii de exploatare,
credite bancare etc.), care au cele mai mici costuri de procurare a lor, dar care
determina si o preocupare stresanta de a reinnoi creditele pe termen scurt, la
dobanzi mai mari sau chiar riscul unei lipse de capital.
Politica defensiva (2) are in vedere finantarea activelor circulante in
principal, din surse permanente (fondul de rulment), care au costuri de
procurare mult mai mari, dar si o acoperire suficienta impotriva riscului de
reinnoire a creditelor si a cresterii ratei dobanzilor.
O politica neutra (3) consta in sincronizarea perfecta dintre scadentele
activelor si pasivelor pe termen scurt. Rentabilitatea si riscul ce ar insoti
formarea activelor si pasivelor circulante au sensuri contrare si se neutralizeaza
intr-o oarecare masura. Fondul de rulment ar reprezenta marja de siguranta
pentru finantarea activelor circulante si pentru autonomia financiara a
intreprinderii.
Dimensionarea stocurilor este punctul de plecare in determinarea fondurilor
banesti acoperitoare. Volumul stabilit reprezinta baza unor relatii financiare
ocazionate de autofinantare, cresteri de capital prin noi emisiuni de actiuni sau de
imprumut pe termen scurt, bancar sau comercial.
Necesarul in stocuri trebuie astfel stabilit incat sa stimuleze intreprinderea in
folosirea cat mai eficienta a acestor valori, in mobilizarea tuturor factorilor care sa
conduca la accelerarea vitezei de rotatie, pentru reducerea absoluta sau relativa a
stocurilor. Necesarul de stocuri trebuie sa exprime nevoile reale de fonduri; abaterile
de la criteriul realitatii due la greutati financiare: imobilizari in cazul
supradimensionarii necesitatilor, nerealizarea volumului activitatii in cazul
subdimensionarii lor. Se pot retine mai multe metode de dimensionare a stocurilor:
metoda extrapolarii, metoda standard, metoda analitica etc.
Metoda extrapolarii
Dimensionarea stocurilor dupa metoda extrapolarii sau metoda globala porneste de
la ideea unei legaturi directe intre fondul de rulment, ca sursa permanenta de
finantare, si cifra de afaceri, legatura ce poate fi exprimata sub forma raportului
FR/CA.
Presupunand ca in exercitiile financiare anterioare s-a observat o stabilitate a ra-
portului FR/CA si ca in cursul anului curent nu se intrezaresc schimbari mari fata
de anii anteriori, admitem ca si pentru anul curent se poate pastra acelasi raport
FR/CA care, ponderat cu volumul previzionat al CA pentru anul curent, rezulta
fondul de rulment necesar pentru finantarea stocurilor.
Exemplu:
FR
0
= 40000
CA
0
= 100000
CA
1
= 125000
FR
1
= FR
0
/ CA
0 *
CA
1

FR
1
= (40000/100000)*125000=50000
Aceasta metoda leaga evolutia fondului de rulment numai de cifra de afaceri,
netinand seama de alti factori: natura relatiilor cu clientii, respectiv cresterea sau
descresterea soldului contului clienti, natura relatiilor cu furnizorii, respectiv
cresterea sau scaderea soldului acestui cont si chiar de evolutia stocurilor,
respectiv cresterea sau scaderea acestora in functie de viteza de rotatie. Dupa cum
se observa, determinarea necesarului pentru stocuri nu se poate face in afara altor
active si pasive de exploatare (ct. clienti, ct. furnizori). Necesarul se determina
prin metoda extrapolarii, global, impreuna cu necesarul celor-lalte elemente de
active circulante.
Nevoile de finantat pentru active circulante depind de sectorul economic din
care face parte intreprinderea, de conditiile productiei si reglementarea platilor, de
caracterul continuu sau sezonier al activitatii.
Pentru o unitate cu activitate continua previzionarea nevoilor de finantat ale
ciclului de exploatare se efectueaza, in principal, ca diferenta intre activele de
exploatare si pasivele de exploatare, astfel:
Nevoi de finantat = [Active de exploatare] - [Pasive de exploatare].
La activele de exploatare putem ingloba: stocuri, creante clienti, avansuri
acordate furnizorilor, avansuri acordate personalului, debitori diversi, iar in
pasivele de exploatare: furnizori, avansuri primite de la clienti, datorii catre
personal, creditori diversi.
Conditiile de exploatare evolueaza insa, de la un an la altul, ceea ce face ca
metoda extrapolarii sa nu fie adecvata. In consecinta, pentru determinarea nevoilor
de finantare a activelor circulante se impune o analiza mai precisa a acestora.
Metoda standard
Metoda standard sau metoda termenelor de plata vizeaza determinarea ne-
voilor de finantat ale ciclului de exploatare exprimate initial in zile/cifra de afaceri
si abia in etapa a doua, in volum valoric. Se porneste de la faptul ca necesarul de
finantat al ciclului de exploatare rezulta din decalajul dintre incasari si plati, legat
de diferite operatiuni ca: aprovizionare, stocaj, productie, desfacere. Cand exista
decalaj permanent intre incasari si plati intreprinderea trebuie sa apeleze la resurse
permanente, adica pe termen lung, respectiv trebuie sa-si constituie fond de
rulment.
In prima etapa se evalueaza durata de rotatie a fiecarui post din activul de
exploatare si pasivul de exploatare, exprimata in numar de zile de flux, astfel:
- durata stocurilor:
- in zile de cumparare pentru materii prime, materiale, marfuri
etc;
- in zile ale ciclului de productie pentru productia
neterminata, semifabricate;
- in zile sortare, ambalare, pentru productia finita.
- durata creditului-client, in numar de zile/vanzari;
- durata creditului furnizor, in numar de zile/cumparari.
In etapa a doua se estimeaza toate nevoile ciclului de exploatare in functie de
un indicator unic al activitatii - cifra de afaceri sau volumul vanzarilor. Fiecare
durata de rotatie se converteste in zile/cifra de afaceri, coeficientul de conversiune
depinzand de ponderea structurii costurilor.
Exemplu
- Situatia bilantiera a unei societati comerciale la sfirsitul exercitiului expirat
se prezinta astfel:
Activ Pasiv
- Imobilizari ........ 10 mil. - Capital propriu.12 mil
- Stocuri .............. 5,5 mil. - Datorii la termen.6 mil
- Clienti .............. 3,0 mil. - Furnizori..2.5 mil
- Disponibil ........ 2.0 mil.
Total A 20,5 mil. Total P 20.5 mil
- pentru exercitiul curent intreprinderea isi propune:
cifra de afaceri ...................... 31 mil.
costul marfurilor ................... 21 mil. (70% din CA)
cumparari de marfuri ............ 18 mil.
Determinarea necesarului de finantat pentru active de exploatare, dupa metoda
standard, se realizeaza in felul urmator:
a) Calcularea duratei in zile a elementelor ciclului de exploatare:
durata stocajului=(Stocuri*360)/costul marfii=2.5*360/14=141 zile
durata creditului client=(create client*360)/cifra de
afaceri=3*360/30=36zile
durata creditului furnizor=furnizori*360/cumparatori=2.5*360/18=50 zile
b) Nevoile de finantare ale ciclului de exploatare:
- Stocaj (41 x 70%) ............. 98,7 zile
- Credit client ....................... 36,0 zile
- Credit furnizor (50 x 70%) 35,0 zile
Fond de rulment in zile = 98,7 + 36 - 35 = 99,7 zile
Fond de rulment sume=(30*99.7)/360=8308333, ceea ce reprezinta 27,69%
din CA
Metoda KANBAN
Aceasta metoda a fost dezvoltata in Japonia de firma Toyota. Denumirea
sistemului Kanban vine din faptul ca se plaseaza un carton in uzine pentru a cere
noi piese. Aceasta metoda este acum utilizata in SUA (IBM, General Motors,
General Electric etc.) si in Europa.
Ea este denumita, de asemenea, metoda stocului zero sau metoda de productie
in flux continuu.
Ideea de baza a sistemului consta in aceea ca intreprinderea trebuie sa detina
un stoc minimal, dar pentru aceasta furnizorii sai ar trebui sa poata livra la timp
piesele care ii sunt necesare intreprinderii. Acest sistem este mai larg decat un
sistem de gestiune a stocurilor. Este, de asemenea, un sistem de gestiune. Suma
stocurilor este redusa la minimum, ca si timpul si distanta dintre diferitele
operatiuni.
Pentru ca firma sa poata livra rapid, trebuie ca ea sa intretina relatii urmarite
cu furnizorii sai si sa existe o buna coordonare.
Sistemul Kanban modifica ipotezele modelului clasic:
- diminueaza costul de comanda al stocurilor. Acesta poate fi obtinut printr-o
localizare judicioasa a unitatilor de productie;
- diminueaza stocul de securitate. Acesta poate fi obtinut, ameliorand relatiile
dintre intreprindere si furnizorii sai. Acest sistem permite degajarea trezoreriei,
care poate fi utilizata pentru noi investitii. Stocurile constituie, dupa sectoare, o
parte mai mult sau mai putin importanta a nivelului bilantului intreprinderilor. in
acelasi timp, un stoc puternic crescut antreneaza costuri Numeroase metode de
gestiune a stocurilor au fost puse la punct. Ele utilizeaza tot mai mult instrumente
informatice. Modelul clasic este bazat pe faptul ca anumite costuri (costuri de
stocaj) cresc atunci cand stocurile se maresc, pe cand altele (costul de comanda) se
diminueaza in acelasi timp.
Metoda Kanban considera ca aceste costuri pot fi minimizate gratie unei mai
bune localizari si coordonari intre intreprinderi.
Metoda analitica
Metoda analitica vizeaza determinarea necesarului de active circulante pe fiecare
element in parte, urmand ca in final sa se insumeze. Prin urmare, se va stabili
necesarul pentru marfuri, ambalaje, alte active (obiecte de inventar, echipament si
materiale de protectie, materiale si piese de schimb) si stocuri pentru productie
(materii prime, materiale, combustibil,
productie neterminata etc.)
Stocul final de marfuri se determina pornind de la doi indicatori: volumul
desfacerilor (D) si norma de stoc in zile (Sz) sau stoc/zile desfaceri, dupa formula
urmatoare:
S
f
=(D*S
z
)/T
Stocul final determinat in manieca aratata este exprimat in preturi cu ama-
nuntul. Pentru a stabili necesarul de finantat, stocul respectiv trebuie recalculat in
preturi de reaprovizionare, adica scazand elementele de acumulare (rabat, impozit)
siadunand cheltuielile aferente transportului, incarcarii - descarcarii etc.
N
mf
=S
f
-R-I + C
c

N,nf = necesarul de marfuri;
Sf = stocul final de marfuri anual, trimestru;
I = impozitul pe profit;
R = rabatul comercial;
C
c
= cheltuieli aferente stocurilor.
Volumul absolut al elementelor de recalculare se stabileste prin aplicarea cotelor
medii de rabat, impozit, cheltuieli la stocurile finale de marfuri. Previzionarea
cotelor medii se face in functie de realizarile preliminate ale exercitiului anterior,
corectate (eventual) pentru a le face comparabile cu conditiile exercitiului curent.
Necesarul de ambalaje.
Cea mai importanta categorie de ambalaje o constituie ambalajele de circulatie si
care se caracterizeaza printr-o circulatie pe principiul vanzarii - cumpararii, la fel ca
si marfurile pe care le insotesc. Necesarul ambalajelor de circulatie se obtine
inmultind stocul final curent de marfuri cu ponderea ambalajelor fata de marfuri
obtinute in exercitiul precedent:
Na
1
=(S
f
m
f *
Pa
0
)/100
Pa
0
=(Sa
0
/S
f
m
f0
)/100
Na
1
= necesarul de ambalaje exercitiul curent
Sfmf
1
, Sfmf
0

=
stocul final marfuri in exercitiul curent si in anul de baza;
Pao = ponderea ambalajelor fata de marfuri in baza;
Sao = stocul de ambalaje preliminat in anul de baza.
Dupa cum se observa, necesarul ambalajelor de circulatie variaza numai in functie
de cresterea sau descresterea stocului de marfuri, intrucat ponderea obtinuta in anul
de baza se mentine si pentru anul in curs
Metoda ABC de gestiune a stocurilor
In cadrul preocuparilor de determinare a marimii optime a stocurilor,
activitatea de planificare economica si financiara a trebuit sa rezolve o alta relatie
contradictorie. Astfel, urmarind distributia dupa valoare a stocurilor de active
circulante din majoritatea intreprinderilor, s-a observat ca circa 70% din numarul
articolelor existente in stocuri reprezinta numai circa 10% din valoarea totala a
acestora, in timp ce aproximativ alte 10% din numarul articolelor detin circa 70%
din valoarea totala a stocurilor. In aceasta situatie, nu se mai justifica, din punct de
vedere financiar, urmarirea si controlul detaliat al stocurilor de valoare mica, dar
care detin o pondere mare ca numar de articole, folosindu-se, in acest scop, metode
globale.
O strategie eficienta de gestiune a stocurilor a fost fundamentata de 'Metoda ABC'
care imparte stocurile de active circulante in trei grupe:



- grupa A (putine, dar valoroase): articole de active circulante de valoare mare
pe unitatea de masura, dar cu pondere mica in numarul total de articole;
- grupa B: articole de active circulante de valoare medie si cu pondere medie
in numarul total de articole;
- grupa C ('multe, dar marunte'): articole de valoare mica pe unitatea de
masura, dar cu pondere ridicata in numarul total de articole.
Metoda ABC permite:
- o urmarire detaliata a stocurilor din grupele A, B si o determinare a marimii
matematice optime a acestora, astfel ca necesarul de capitaluri pentru formarea si
pastrarea lor sa fie minim. Pentru aceste grupe se justifica folosirea metodelor
analitice de fundamentare a nevoii de functionare pe tipuri de stocuri (curente, de
siguranta etc.), pe categorii de stocuri (de materiale, de produse in curs, de produse
finite) si chiar pe elemente componente nominalizate (pe fiecare fel de materiale,
de produse, in curs de produse finite);
- o urmarire globala a stocurilor din grupa C (materiale si produse diverse)
care se vor aproviziona in loturi mari, pentru perioade mari de timp, pentru a
reduce, in acest fel, cheltuielile de transport - aprovizionare.
Nevoia de finantare a stocurilor (Nfs) este determinata de totalitatea
cheltuielilor de formare si pastrare a stocurilor de active circulante in toate fazele
ciclului de exploatare, astfel incat sa se asigure desfasurarea continua si ritmica a
productiei. Din motive de simplificare a calculului, marimea elementelor
componente ale cheltuielilor de procurare si pastrare a stocurilor (cheltuielile de
transport-aprovizionare, retributii, amortizare etc.) se defineste prin calculul
influentei a doi factori:

- cheltuielile medii zilnice cu elementul respectiv de stoc, determinate pe baza
cheltuielilor anuale din planul costurilor de productie si pe baza unor coeficienti
(K) de corectare (la mp si la produsele in curs de fabricatie);
- intervalul de timp (t) dintre doua reconsntituiri succesive ale stocurilor,
stabilit prin normele tehnice care reglementeaza desfasurarea proceselor de
aprovizionare, productie, desfacere etc., s-au preluat la nivelul realizarilor din anii
anteriori.
Cheltuielile de prod, anuale
Nfs = ----------------------- ---------k * t
360

Determinarea stocurilor pentru alte active. In grupa 'alte active' se incadreaza
anumite elemente cu o pondere mai mica in totalul activelor circulante, cum ar fi:
materiale si piese de schimb, obiecte de inventar de mica valoare sau scurta durata,
echipament si materiale de protectie. Avand in vedere viteza de circulatie mai
redusa a acestor elemente in raport cu marfurile si ambalajele, ele se dimensioneaza
separat, existand deosebiri in modul de determinare a necesitatilor pentru diferitele
elemente componente.
Necesarul pentru materiale si piese de schimb se calculeaza pe baza stocurilor
finale preliminate ale anului de baza, eventual corectate si aduse in conditiile anului
curent, care se influenteaza cu cresterea sau descresterea relativa a parcului de
transport si a dotarii cu utilaje in anul curent, fata de anul de baza:
N=S
0
(1P/100)
P=(TU
1
/TU
0
)/100
in care:
N = necesarul de materiale si piese de schimb;
So = stocul preliminat de materiale si piese de schimb al anului de baza;
TU
1
, TUo = parcul de transport auto si volumul dotarii cu utilaje in anul
curent, respectiv anul de baza;
P = cresterea relativa (+) sau descresterea (-) parcului auto si a dotarii cu
utilaje in anul curent.
Necesarul de obiecte de inventar de mica valoare sau scurta durata se determina
tinand cont de stocul valoric preliminat al anului de baza, de gradul de uzura al
obiectelor de inventar in folosinta si de suprafata pe care o deservesc, in felul
urmator: stocul preliminat la sfarsitul anului de baza se diminueaza cu uzura aferenta
obiectelor de inventar in folosinta, rezultatul urmand sa fie influentat de cresterea sau
descresterea suprafetei comerciale in anul curent, fata de anul de baza.
N=(S
0
-S
f
*U/100)* (1P/100) P=(SC
1
/SC
0
)*100
in care:
N = necesarul de obiecte de inventar de mica valoare sau scurta durata;
So = stocul final preliminat de obiecte de inventar al anului de baza;
S
f
= stocul de obiecte de inventar in folosinta ;
U = gradul de uzura al obiectelor de inventar in folosinta;
P = gradul de crestere a suprafetei comerciale in anul curent, fata de anul de
baza;
SC
1
,SCo = suprafata comerciala in anul curent, respectiv in anul de baza.
Necesarul pentru echipamentul si materialele de protectie se stabileste in
acelasi fel ca in cazul obiectelor de inventar, cu deosebire ca stocul preliminat
la sfarsitul anului de baza, diminuat cu uzura aferenta echipamentului in
folosinta, se influenteaza cu cresterea sau descresterea relativa a personalului
operativ comercial in anul curent, fata de anul de baza.
Pentru alte categorii de active circulante, cum sunt cheltuielile anticipate
ocazionate de plata chiriei, abonamentelor de radio, televiziune, telefon, presa
etc. necesarul se stabileste prin analiza economica cu preocuparea ca in anul
curent cheltuielile sa nu depaseasca, pe cat posibil, nivelurile atinse in anul de
baza.
Pentru cheltuielile anticipate privind reparatiile capitale necesarul se
stabileste in functie de volumul reparatiilor prevazute si cota ce urmeaza sa se
recupereze prin trecere pe cheltuieli in perioada curenta. Pentru clienti din
marfuri vandute cu plata in rate, necesarul se stabileste astfel: se insumeaza
soldul contului clienti preliminat pentru sfarsitul trimestrului expirat, cu
vanzarile prevazute de marfuri cu plata in rate si cu dobanzile aferente
creditelor bancare acoperitoare; din totalul obtinut se scad avansurile legale
depuse de cumparatori si ratele prevazute a se incasa de la clienti pentru
marfuri vandute cu plata in rate.
Pentru marfurile expediate, in curs de incasare, necesarul de active
circulante se stabileste inmultind volumul livrarilor cu ridicata cu numarul de
zile necesar pentru intocmirea, expedierea documentelor la banca si termenul
contractual de acceptare, supra perioada de timp.
Optimul investirii in stocuri
Ponderea mare a stocurilor in totalul mijloacelor circulante implica
necesitatea folosirii rationale, eficiente a acestora, care sa se reflecte pozitiv in
rezultatele financiare. Modul in care se desfasoara rotatia stocurilor are o mare
insemnatate pentru economia fiecarei societati comerciale; cu cat se realizeaza
o viteza de rotatie mai accelerata, cu atat intreprinderea isi va putea rezolva
sarcinile economice propuse cu un volum mai redus de active circulante, va
apela la credite intr-o masura mai mica si deci va plati un cuantum mai redus
de dobanzi.
Viteza de rotatie a activelor circulante si, prin urmare, a stocurilor reprezinta
un indicator calitativ al activitatii unitatilor economice exprimand eficienta
folosirii acestora; ea se exprima prin intermediul a doi indicatori: viteza de rotatie
in zile sau durata in zile a unui circuit si coeficientul vitezei de rotatie sau numarul
de circuite pe care le parcurg mijloacele circulante intr-o perioada de timp (de
obicei,un an).
Viteza de rotatie in zile (V) se determina ca un raport in care la numarator
inscriem produsul dintre stocul mediu (S) si numarul de zile din an sau trimestru
(T), iar la numitor, volumul cifrei de afaceri (CA) anual sau pe trimestre.
SxT
CA
Acelasi rezultat se obtine raportand perioada de timp (T), an sau trimestru, la
coeficientul vitezei de rotatie sau numarul de circuite (NC), in cazul ca se cunoaste
acest din urma indicator.
V=T/NC
Coeficientul vitezei de rotatie sau numarul de circuite pe care le parcurg
activele circulante intr-o perioada de timp (NC) se calculeaza, fie ca raport intre
cifra de afaceri (CA) si stocul mediu ( S), fie ca raport intre perioada de timp (T) si
viteza de rotatie in zile (V).
NC=CA/S sau NC=T/V
In vederea obtinerii acestor indicatori, unitatile economice calculeaza, in
prealabil, stocurile medii dupa urmatoarele formule:
S
tr
=(Si+Sf)/2 S
an
=S
tr
/4
V =
in care:
S
tr
= stocul mediu trimestrial;
Si = stocul initial al trimestrului;
Sf= stocul final trimestrial;
S
an
, = stocul mediu anual.
Viteza de rotatie este un indicator mediu, care exprima miscarea intregului stoc de
marfuri de care dispune intreprinderea. in aceste conditii, de fapt, viteza calculata
este media vitezeior de rotatie ale diferitelor categorii de stocuri si, ca orice
indicator mediu, poate ascunde abated in plus sau in minus ale elementelor
componente. De aceea, este necesar a se analiza cu atentie atat viteza volumului
total al stocurilor pe intreprindere, cat si viteza pe diferite grupe de stocuri, pentru
a se interveni pe linia impulsionarii cifrei de afaceri si reducerii stocurilor cu
miscare lenta sau fara miscare.
In afara influentei pozitive pe care o are asupra profitului si ratei rentabilitatii,
accelerarea vitezei de rotatie poate avea drept consecinte eliberari relative sau
absolute de active circulante. Eliberarea absoluta are loc atunci cand intreprinderea,
accelerand viteza de rotatie, reuseste sa-si indeplineasca sarcinile de desfaceri cu
un volum mai redus de active circulante; fondurile eliberate se pot utiliza de
intreprindere in alte scopuri, conform necesitatilor reclamate de activitatea de buna
gestionare. Eliberarea relativa a activelor circulante are loc in condi-tiile cand se
realizeaza o crestere a volumului cifrei de afaceri cu un volum constant de active
circulante, sau cand se realizeaza o crestere a cifrei de afaceri intr-un ritm mai
accelerat decat cresterea volumului activelor circulante.
Separat de indicatorii vitezei de rotatie, optimul investirii in active circulante
se mai poate urmari si prin intermediul altor indicatori, cum ar fi: volumul cifrei de
afaceri la 1 000 lei stocuri sau volumul profiturilor la 1 000 lei stocuri. Primul
indicator exprima eficienta mai ales sub aspect cantitativ, in timp ce la al doilea
exprima eficienta sub aspect calitativ.
O problema deosebit de importanta pentru optimul investirii in stocuri o
constituie structura si calitatea acestora, posibilitatea vanzarii si transformarii lor
rapide in bani, adica gradul de lichiditate a stocurilor de marfuri, ambalaje si
alte active. Cum o parte insemnata a activelor circulante este acoperita prin credite
bancare pe termen scurt, intreprinderea este pusa in situatia de a face fata in orice
moment angajamentelor asumate fata de banci; or, aceasta nu se poate realiza
decat in masura in care poate sa-si desfaca operativ stocurile achizitionate. In
eventualitatea ca intreprinderea nu realizeaza cifra de afaceri prevazuta si nu-si
poate onora la timp obligatiile asumate fata de terti (banci, furnizori, alti operatori)
ea intra in incapacitate de plata si poate fi pusa in stare de lichidare judiciara chiar
daca, in general, Iucreaza rentabil si este solvabila.
Rezulta interesul intreprinderilor de a studia atent situatia lichiditatii,
comparand gradul de lichiditate a activelor cu gradul de exigibilitate a datoriilor.
inpractica pot fi utilizati diversi indicatori, cum ar fi:
Gradul de Total active circulante
lichiditate generala = Total datorii pe termen scurt
Un indicator expresiv din punct de vedere al lichiditatii se poate obtine si prin
diferenta factorilor cuprinsi in raportul de mai sus:
Total active circulante - Datorii pe termen scurt = Fondul de rulment
Cu cat fondul de rulment este mai mare, cu atat mai scazute vor fi datoriile pe
termen scurt in totalul activelor circulante; pentru intreprinderi, in anumite
conjuncturi economice, este avantajos si mai sigur sa-si acopere o parte cat mai
mare prin capital permanent, decat prin credite pe termen scurt.
Sisteme de gestiune a stocurilor de productie
Sistemele de gestiune a stocurilor se diferentiaza in functie de natura consumului
(constant sau variabil) si de intervalul de timp la care se manifesta cererea de
reaprovizionare (intervalul dintre doua aprovizionari succesive) care la randul lui
poate fi constant sau variabil.In functie de cei doi factori, vor rezulta patru tipuri de
gestiune a stocurilor.
Sistemul cu cerere constanta la intervale egale (Cc - Tc)
Se caracterizeaza printr-un consum constant in timp drept, in care la intervale
egale de timp se cer (se comanda) cantitati egale.

Deci: T
1
=T
2
= T
n

N
1
=n
2
= n
n

N
n
- cerere in perioada 'n';
T
n
- intervalul de timp pentru care se asigura consumul din cadrul stocului (la care
se reinnoieste stocul).
Sistemul cu cerere constanta la intervale variabile
Se caracterizeaza printr-un consum variabil in timp, drept pentru care se pot
comanda (cere) cantitati egale, dar la intervale neegale de timp.

Comenzile se lanseaza in momentul in care nivelul stocului se situeaza la
nivelul punctului de comanda.
Sistemul cu cerere variabila la intervale constante de timp Se caracterizeaza
prin existenta unui consum neuniform in timp, ceea ce face ca pentru perioade de
timp egale sa se consume cantitati diferite, ce deter-mina cantitati variabile
necesare pentru completarea stocului.

Deci:T
1
=T
2
= T
3
= T
n

N
1
n
2
n
3
n
n
deoarece:
N
i
= S S
i
ex
, in care:
S - stocul de productie normat;
S
i
ex
- stocul existent in momentul sosirii unei noi comenzi.
Comenzile se lanseaza la intervale de timp constante, comandanduse cantitati
variabile.
Sistemul cu cerere variabila la intervale variabile de timp
Se caracterizeaza prin existenta unui consum variabil pe unitatea de timp si
cu o cerere variabila in timp.
Aceasta determina ca in functie de consumul corespunzator anumitor perioade sa
existe un nivel variabil al stocului, ceea ce face ca pentru recom-pletarea stocului
sa se foloseasca cantitati variabile.

Deci:
T
1
T
2
T
n

N
1
n
2
n
n

S
1
S
2
S
n

Comenzile se lanseaza in momentul in care nivelul stocului se situeaza la
nivelul unor puncte de comanda. Cantitatile comandate la un anumit moment sunt
egale cu stocul pentru perioada respectiva (S
i
) minus stocul existent (S
i
ex):
N
i
=S
i
-S
i
ex

Sisteme de reaprovizionare
Asa cum a rezultat din analiza sistemelor de comanda, exista doua sisteme de
reaprovizionare (recompletare a stocului):
sistemul cu punct de comanda;
sistemul la intervale egale de timp.
Ambele sisteme au la baza urmatoarele cerinte:
1. punerea la dispozitia consumului a unei cantitati de resurse necesita o
anumita perioada de timp (tc) care, in general, cuprinde:
timp de pregatire comanda;
timp de transmitere comanda;
timp de receptie comanda si fabricate;
timp de transport, comanda si receptie la consummator
cantitatea existenta in stoc in momentul comenzii trebuie sa
satisfaca consumul pana in momentul sosirii unei noi comenzi.
Sistemul de reaprovizionare cu punct de comanda
Conform acestui sistem, lansarea unei noi comenzi pentru o noua perioada se face
in momentul cand nivelul stocului a atins un nivel critic, numit punct de comanda.
Acest nivel critic trebuie astfel calculat incat sa permita asigurarea consu-mului pe
perioada de timp pana la sosirea noii comenzi:
q = tc cmz,
unde:
q - punct de comanda;
tc - timp de asigurare a comenzii;
cmz - consum mediu zilnic.
In conditiile in care tc > T, punctul de comanda se va calcula astfel:
q = cmz tc - n,
unde: n - marimea comenzilor lansate anterior.
Daca exista si stoc de siguranta, atunci:
q = cmz tc + Ssig,
daca tc < T, respectiv
q = cmz tc - n + Ssig,
in conditiile in care tc > T.
Grafic, acest sistem de reaprovizionare se prezinta astfel:

Sistemul de reaprovizionare la intervale egale de timp
Conform acestui sistem de reaprovizionare, lansarea comenzilor se face la anumite
intervale de timp (tc).
Fundamentarea intervalelor de timp (tc) se face avandu-se in vedere nece-sitatea
asigurarii unui timp care sa faca posibila punerea la dispozitia consumului a unei
noi comenzi pana in momentul epuizarii celei precedente. Timpul dintre doua
comenzi (tc) este definit prin momentele de comanda a doua perioade successive.
Grafic, acest sistem se prezinta astfel.

Analizand aceste doua sisteme de reaprovizionare rezulta ca sistemul cu punct de
comanda se aplica in cazul unor cereri la intervale variabile (Cv - Tv; Cc -
Tv), in timp ce sistemul la anumite intervale de timp este eficient pentru sistemele
de gestiune cu cerere la intervale de timp constante.
Pornind de la cele doua sisteme de baza folosite in reaprovizionare, au aparut
anumite sisteme mixte:
Sistemul la intervale egale, daca s-a atins nivelul critic; se
verifica nivelul stocului la anumite intervale de timp (tc),
dar se lanseaza o comanda numai daca S
ex
< q, altfel se
amana lansarea comenzii.
Sistemul celor doua depozite (S;s): conform acestui sistem,
stocul este impartit in doua parti: 'S', din care se consuma in
mod curent, si 's', din care se consuma pe perioada punerii la
dispozitia consumului a unei noi comenzi.

Costul cu aprovizionarea, care trebuie minimizat, este compus din costul de
stocare (sau costul de pastrare) si din costul cu derularea comenzilor.
Pentru introducerea unor relatii de calcul, recurgem la urmatoarele notatii:
C - consumul anual al materialului de aprovizionat;
p - pretul unitar de aprovizionare;
s - indicele de pastrare anual, adica cheltuielile generate de stocarea unei
unitati monetare timp de un an;
Q - marimea comenzii; ;
a - costul cu derularea unei comenzi.
Indicele de pastrare (s) este aplicat la valoarea stocului mediu. Presupunem
ca o cantitate Q corespunde stocului la inceputul perioadei si ca stocul final este
nul (fara stoc de siguranta). Rezulta ca stocul mediu valoric este Q*P/2 si costul de
stocare Q*p*s/2.
Numarul de comenzi fiind C/Q= x, costul cu derularea a x comenzi va fi
C*a/Q'
Costul total de aprovizionare, pe care il notam cu y, va fi:
y = Q*p*s/2+C*a/Q
Acest cost este minim atunci cand derivata de Q a functiei se anuleaza,
respectiv:
y= p*s/2 C*a/Q
2

de unde:
Q
2
= 2C*a/p*s si Q = 2C*a/p*s
Este astfel posibil sa se calculeze numarul de comenzi x care corespund
marimii comenzii Q, respectiv:
C/Q=x si x
2
=C
2
/Q
2
= C*p*s/2a
X=C*p*s/2a
iar intervalul intre aprovizionari (comenzi) I va fi :
i=QT/C
in care T = 360 zile/an.
Gestiunea ciclului de exploatare este cea mai importanta sectiune a gestiunii
financiare a intreprinderii. Relevanta gestiunii ciclului de exploatare este data, in
primul rand, de ponderea ridicata (de peste 50%) a activelor (si pasivelor)
circulante in totalul bilantului intreprinderii. In al doilea rand, operatiile ciclului de
exploatare sunt cotidiene, cu un mare grad de repetabilitate si cu o reflectare
imediata asupra situatiei financiare, asupra rentabilitatii intreprinderii.
In sfarsit, problematica datoriilor pe termen scurt preocupa din ce in ce mai
mult gestiunea financiara a intreprinderilor, indeosebi a celor de marime mica si
mijlocie.
Cheltuielile suplimentare inutile in gestiunea stocurilor pot rezulta atat din stocuri
insufiriente, cat si din stocuri excesive. In aceste conditii, marimea optima a
stocurilor este cea care armonizeaza relatia contradictorie dintre cheltuielile de
aprovizionare (Ca), care variaza in functie de numarul de aprovizionari si cele de
depozitare (Cd) variabile, in raport cu marimea stocurilor. Se demonstreaza usor ca
aceasta marime optima a stocurilor este cea care minimizeaza cheltuielile totale
(CT) cu formarea stocurilor si maximizeaza rentabilitatea activitatii de exploatare.
Cheltuielile (C
a
) determinate de declansarea unei noi aprovizionari (unei noi
comenzi) sunt cele ocazionate de studiul pietei, de deplasarea salariatilor pentru
aprovizionari, de intocmirea documentatiilor de aprovizionare, de control a
marfurilor si de analiza a esantioanelor.
Cheltuielile totale de pregatire a comenzilor, intr-un exercitiu financiar, vor fi cu
atat mai mici cu cat marimea comenzilor va fi mai mare. La nivelul unei
comenzi se poate stabili insa un cost unitar fix (C
a
). Cheltuielile de depozitare
(Cd, numite si de antrepOzitare), variabile in functie de marimea stocurilor,
sunt ocazionate de transportul, manipularea, depozitarea, degradarea si
deteriorarea stocurilor, precum si de costul capitalului necesar pentru procurarea
lor.
Cum stocurile sunt epuizabile prin darea lor in consum sau prin vanzare,
cheltuielilevde antrepozitare sunt o medie a cheltuielilor din prima si a
constituirii stocului si a celor din ultima zi de existenta a acestuia (practic, costul
pe unitatea de stoc C
d
se corecteaza cu coef. 1 /2).
Acest model poate fi extins si pentru optimizarea stocurilor de produse in
curs de fabricatie si a celor de produse finite.
Variabilele C
a
si Cd au semnificatii apropiate:
C
a
= cheltuielile de aprovizionare cu loturi de produse in curs si de pregatire a
fabricatiei acestora si,
C
d
= cheltuielile de pastrare a stocurilor de produse in curs si finite si costul de
oportunitate al capitalurilor imobilizate pe durata de stationare a acestor stocuri.
Prin aplicarea modelului se obtin marimi optime ale loturilor de fabricat si ale
celor de livrare, precum si intervale optime ale ciclurilor de fabricatie si de
expediere a produselor, in conditii de minimizare a costurilor ce insotesc
formarea si pastrarea stocurilor de produse in curs si a celor de produse finite.
Modelul Wilson-Whitin care optimizeaza marimea stocului porneste de la relatia
costului total pentru formarea stocului:
CT=C
A
+C
d
= A/S* C
a
+S*pa/2*cd
Minimul costului total se obtine in punctul in care derivata intaia a costului in
raport cu marimea stocului este egala cu zero:
dCT/dS=0
S= 2*n*c*a/pa*cd
in care: S = marimea optima a stocului;
N = necesarul anual din materialul, produsul sau marfa de aprovizionat;
C
a
= costul fix unitar pentru pregatirea unei noi aprovizionari;
pa = pret unitar de aprovizionare;
cd = costul de depozitare pe unitatea de stoc.
In continuare se pot determina numarul de comenzi de aprovizionare (Nr) si
intervalul dintre aprovizionari (i)
N
r
=N/S i= S*T/N
in care: T = nr. de zile calendaristice din perioada considerata (Tan=360 zile).
Daca cantitatea ceruta la fiecare reaprovizionare este Q, atunci stocul mediu va
fi Q/2.
Graficul urmator ilustreaza acest lucru:

Stocurile implica doua categorii de costuri:
- costuri de detinere (depozitare)
- costuri de aprovizionare livrare
Costuri de depozitare
Costurile de depozitare a stocurilor sunt multiple: costuri de stocaj, asigurari,
depredere, deteriorare, costul capitalului imobilizat. Acest ultim tip de cost trebuie,
de asemenea, luat in consideratie, deoarece, daca capitalurile nu erau imobilizate in
stocuri, ele ar fi putut fi investite in alte active mai productive.
Daca 'c' este costul de depozitare unitar al stocurilor, costul total de depozitare
a stocurilor este:
C*Q/2
Costul total de depozitare creste atunci cand cantitatea ceruta de fiecare
aprovizionare creste.
Costuri de aprovizionare-livrare
Acestea sunt costurile de reaprovizionare si de livrare. Ele sunt, de asemenea,
numite si costuri de comanda.
Costurile totale de aprovizionare-livrare sunt egale cu produsul dintre suma
fiecarei comenzi si costul unitar al comenzii.
Daca se desemneaza prin:
- N = volumul anual al necesarului de aprovizionat (livrat)
- C = costul unitar al comenzii, atunci costul total de aprovizionare - livrare
este egal cu:
N/Q*C
Costul total de aprovizionare-livrare se diminueaza pe masura ce cantitatea
ceruta creste.
Costul total de stocaj este deci egal cu:
CT=N/Q*C+Q/2*c
Graficul urmator ilustreaza evolutia costului total de stocaj: cand costul total
de stocaj se diminueaza atund cantitatea ceruta de fiecare reaprovizionare
creste. Aceasta trece imediat prin punctul minim care corespunde cantitatii Qx
optimale de comandat apoi creste din nou.

Politica optimala a stocurilor trebuie sa tinda spre minimizarea sumei
costurilor de depozitare si de aprovizionare-livrare. Se demonstreaza ca,
pornind de la ecuatia:
CT=N/Q*C+Q/2*c
se ajunge la cantitatea optimala Q
x
de comandat, egal cu:
Q
x
=2N*C/T
c

T=360 zile
Costul total de stocaj este:
CT=N/Q*C+Q/2*c
Daca se diferentiaza costul total de stocaj in raport cu cantitatea Q se obtine:
dCT/dQ= C/2- nc*/Q
2

Costul total este minimal atunci cand aceasta prima derivata este nula, adica,
atunci cand:
c/2= NC/Q
2
de unde Q
x
= 2*N*C/ T
c

T= 360 zile
Data unei noi comenzi
Intreprinderea trece la o noua comanda atunci cand stocul s-a diminuat si a
atins un punct minimal.
Acesta este egal cu stocul de securitate crescut cu stocurile utilizate in timpul
perioadei de comanda. Daca se desemneaza prin:
T = timpul intre o comanda si o livrare
m = numarul de zile de stocuri de securitate fixate de intreprindere;
n = numarul de produse stocate utilizate zilnic, atunci nivelul stocurilor care
declanseaza o noua comanda este egal cu: (m x T) + (m x n). Daca o
intreprindere vinde in medie 150 unitati dintr-un produs in fiecare zi si ii
trebuie un termen de 6 zile pentru reaprovizionare si daca stocul de securitate
dorit de intreprindere este de 8 zile, firma trebuie sa se reaprovizioneze atunci
cand stocul sau atinge: (150 x 6) + (150 x 8) = 2 100 unitati.
Concluzie:
Stocurile sunt bunuri detinute de o intreprindere in vederea unei vanzari
viitoare. Intr-o intreprindere industriala, eie regrupeaza trei categorii de bunuri:
materii prime, productie neterminata si produse finite. in intreprinderile
comerciale stocurile sunt in principal constitute din marfuri. Detinerea stocurilor
permite unei inrreprinderi posibili-tatea de a disocia operatiile de aprovizionare,
de productie si de vanzare.
Stocajul permite, de asemenea, desfasurarea nestanjenita a vanzarilor,
neintreruperea productiei, reducerea costurilor comenzilor de reaprovizionare.
Gestiunea stocurilor este foarte importanta in intreprindere, deoarece stocu-
rile reprezinta in 15-30% din totalul activelor intreprinderii. Se pot distinge:
- materii prime
- productia neterminata- produse finite
- Nivelul stocurilor de materii prime
El depinde:
- de previziunile productiei intreprinderii;
- de posibilitatile de aprovizionare si de fiabilitatea tarilor producatoare,
atunci cand e vorba de produse precum petrolul etc;
- de pretul materiilor prime. Daca cursurile sunt scazute, intreprinderea va
cumpara cantitati suplimentare.
Nivelul stocurilor de productie neterminata
El depinde in principal de durata proceselor de productie. in plus, procesul de
productie este indelungat si, de asemenea, stocurile de productie neterminata sunt
ridicate.
Nivelul stocurilor de produse finite
El depinde de coordonarea intre productie si vanzari. Este posibil sa se diminueze
stocurile de produse finite, pe calea supletei conditiilor de credit, dar aceasta
politica comporta limite
Obiectivul unei bune gestionari a stocurilor este de a minimiza costurile ce
rezulta din detinerea de stocuri;
- pe de o parte, o crestere a stocurilor antreneaza costuri suplimentare; chel-
tuieli de antrepozit, asigurarea de stocuri, rise de deteriorare;
- pe de alta parte, o crestere a stocurilor diminueaza costurile de intrerupere a
productiei.
Modele studiate au ca scop de a determina cantitatea
pentru fiecare in comenzi tinand cont:
- de costuri fixe de trimitere si receptie a comenzii;
- de cifra de afaceri;
- de costul de imobilizare unitar al stocurilor.
Se pun anumite ipoteze:
- cererea se presupune a fi cunoscuta. Ea se exprima in volum;
- vanzarile se presupun a fi constante de-a lungul anului;
- nu este luat in calcul in acest model un stoc minim de securitate;
- intervalele (termenele) de livrare se presupun a fi constante.
Daca se considera o intreprindere care are vanzari regulate in timp,
aprovizionarile vor avea loc la intervale regulate.