Sunteți pe pagina 1din 44

Denizia Gal

Asistenţa socială a persoanelor vârstnice - Aspecte metodologice – 2004

Introducere
Protecţia persoanelor vârstnice, a drepturilor şi libertăţilor acestora, a făcut obiectul preocupărilor diverselor
organisme şi comisii ale Naţiunilor Unite încă din 1948 când, celei de-a treia Sesiuni a Adunării Generale O.N.U i-a fost propus un
proiect de declaraţie privind persoanele vârstnice. Problematica persoanelor vârstnice s-a aflat pe ordinea de zi a comisiilor O.N.U.
pentru probleme sociale şi pentru drepturile omului şi în paralel, la studierea acesteia s-au asociat Organizaţia Internaţională a Muncii,
Organizaţia Mondială a Sănătăţii precum şi alte instituţii specializate, în vederea realizării unui raport complex care să conţină
principiile directoare ale politicilor sociale naţionale şi ale acţiunilor internaţionale.
În 1973, Organizaţia Naţiunilor Unite stipula că o securitate socială adecvată este de cea mai mare importanţă
pentru persoanele vârstnice şi că protecţia persoanelor vârstnice este un element important al oricărui sistem general de securitate
socială (R. Demetrescu, 1994). Consiliul Economic al O.N.U. a recomandat guvernelor să asigure persoanelor în vârstă alocaţii de
securitate socială suficiente, să creeze un minim suficient de instituţii pentru furnizarea îngrijirilor medicale pentru aceste persoane, să
vegheze, prin toate mijloacele, ca persoanele incluse în programele de protecţie socială să poată participa, pe măsura capacităţii lor, la
activităţi care să le poată aduce satisfacţii morale.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii atrăgea atenţia statelor membre, asupra necesităţii de a elabora politici şi programe
pe termen scurt şi lung pentru persoanele în vârstă. Totodată, le recomanda, ca atunci când elaborează politicile şi programele
naţionale, să ţină cont de principiile internaţionale adoptate, astfel încât:
să pună la punct, potrivit nevoilor şi în conformitate cu priorităţile lor naţionale, programe pentru bunăstarea, sănătatea şi protecţia
persoanelor vârstnice, inclusiv măsuri de natură să le asigure la maximum independenţa economică şi socială;
să elaboreze progresiv măsuri de securitate socială pentru a le asigura un venit suficient;
să întărească contribuţia persoanelor în vârstă la dezvoltarea economică şi socială;
să descurajeze atitudinile, politicile şi măsurile discriminatorii fondate în mod exclusiv pe vârstă, care se practică în materie de
angajare;
să favorizeze prin toate mijloacele consolidarea familiei;
să încurajeze încheierea de acorduri bi- şi multilaterale de cooperare în materie de securitate socială în favoarea persoanelor
vârstnice.
Adunarea mondială consacrată persoanelor vârstnice (Viena, 1982) a lansat un program internaţional de acţiune,
care să asigure persoanelor în vârstă securitatea economică şi socială şi să le creeze posibilitatea de a contribui la dezvoltarea
economică şi socială din propria ţară. Adunarea a apreciat că numărul persoanelor vârstnice va creşte în mod spectaculos în următorii
20 de ani, şi că aceste persoane constituie o resursă umană preţioasă, atât în domeniul economic şi social cât şi în ceea ce priveşte
transmiterea patrimoniului cultural (R. Demetrescu,1994).
Organizaţia Naţiunilor Unite, prin Consiliul Economic şi Social, a creat organisme speciale pentru cercetarea
îmbătrânirii populaţiei, a iniţiat acţiuni directe de sprijinire a persoanelor aparţinând vârstei a treia. Au fost create, de exemplu, patru
Comisii Regionale O.N.U. pentru studierea problemelor economico-sociale legate de îmbătrânire şi anume: pentru Asia şi Pacific,
pentru America Latina şi Insulele Caraibe, pentru Africa, pentru Europa Occidentală. Pactul internaţional adoptat de Adunarea
Generală a O.N.U. prin Rezoluţia 2200 din 16 decembrie 1996, menţionează că, pentru prima dată, este posibil să se privească
înainte, la probabil 20 ani de pensie şi la libertatea de a face, în aceşti ani, acele lucruri care nu au fost posibile de-a lungul perioadei
active a vieţii (R. Demetrescu, 1994).
Asistenţa socială a vârstnicilor are tocmai rolul de a sprijini instituirea acestui nou model al bătrâneţii. Desigur,
numai respectarea unor principii congruente cu cele referitoare la drepturile omului, în general, precum şi respectarea standardelor de
calitate, pot conferi viabilitate proiectelor de asistenţă socială.
O primă caracteristică a ajutorului acordat persoanelor vârstnice trebuie să fie aceea de a fi ferm fundamentat într-un
context interdisciplinar. Izolarea eforturilor de asistare a vârstnicilor, pe specialităţi, nu ar putea acoperi vasta lor problematică. Mai
mult chiar, nu numai că vârstnicii şi problemele lor nu trebuie să se transforme într-un câmp de dispută între profesionişti aparţinând
diferitelor domenii, ci eforturilor conjugate ale acestora trebuie să li se adauge şi sprijinul voluntar al neprofesioniştilor.
Pe de altă parte, în conceperea politicilor şi programelor de acţiune socială destinate vârstnicilor, devine inevitabilă
consultarea acestora, implicarea lor în chiar procesele decizionale. Decurge de aici faptul că, asistarea vârstnicilor nu urmăreşte
transformarea lor în fiinţe pasive, dependente social, ci că ajutorul acordat trebuie astfel orientat încât să-i încurajeze să-şi aducă
contribuţia la viaţa societăţii. Vastul potenţial de competenţă, experienţă şi timp de care vârstnicii dispun nu trebuie, în nici un caz,
neglijat (Delperee, N., - 1995)
În România, unul din organismele ştiinţifice pentru studierea bătrâneţii, cu reputaţie internaţională, este Institutul
Naţional de Geriatrie şi Gerontologie, fondat de preofesor doctor Ana Aslan în anul 1952, la care se adaugă, astăzi, Fundaţia de
Gerontologie cu acelaşi nume. Fundaţia “Ana Aslan” a elaborat, în anul, 1993 un program naţional pe termen mediu de 6-10 ani.
Prevederile acestui program stipulează:
vârstnicii trebuie să beneficieze de toate drepturile omului aşa cum sunt stabilite de O.N.U.;
statul şi organizaţiile neguvernamentale trebuie să participe în mod eficient la realizarea programelor elaborate pentru vârstnici;
serviciile medico-sociale trebuie să fie adaptate cerinţelor vârstnicilor şi în acelaşi timp trebuie să fie de bună calitate;
programele socio-culturale întreprinse pentru bătrâni trebuie să îndeplinească cerinţele acestei grupe de vârstă;
vârstnicului trebuie să i se acorde, de către stat, posibilitatea de a lucra în continuare după pensionare, atâta timp cât poate. Acest lucru
îl ajută să-şi menţină independenţa materială şi în acelaşi timp să amâne cât mai mult ocrotirea sa de către societate;
să fie sprijinite familiile care doresc să-şi păstreze caracterul tradiţional cu trei generaţii;
să fie stimulate prin popularizare radio, TV, presă scrisă, toate acţiunile voluntare întreprinse în favoarea vârstnicilor;
îmbunătăţirea stării de sănătate şi de integrare socială a vârstnicilor, cu prelungirea perioadei active de viaţă;
îmbunătăţirea şi diferenţierea nivelelor de pensii, aşa cum se practică în ţările dezvoltate;

1
stimularea judeţelor spre a crea condiţii cât mai bune şi specifice fiecărui judeţ pentru îmbunătăţirea vieţii personale de vârsta a treia
(R. Demetrescu, 1994).
În prezent, Legea Asistenţei Sociale, prevede că dreptul la asistare socială este asigurat, în condiţii egale de
tratament, indivizilor şi familiilor aflate în dificultate, fără discriminare de sex, religie, naţionalitate sau apartenenţă politică.
Garantarea acestui drept, reprezintă o obligaţie constituţională din partea statului. Sistemul de securitate socială a vârstnicului este
format, pe de o parte din segmentul asigurărilor sociale, iar pe de altă parte din cel al asistenţei sociale, cele două segmente aflându-
se într-un raport de complementaritate, astfel încât, o persoană aflată în dificultate poate beneficia deopotrivă de acestea.
Segmentul de asistenţă socială se referă la servicii şi prestaţii sociale ce se oferă, la cererea persoanei interesate, a
reprezentantului legal al acesteia, a instanţei judecătoreşti, a serviciului social al consiliului local, a poliţiei, a organizaţiilor de
pensionari, a unităţilor de cult sau a organizaţiilor neguvernamentale care au ca obiect de activitate asistenţa socială a vârstnicilor.
Beneficiarii acestor servicii sunt, în cazul vârstnicilor, persoanele de cel puţin 60 de ani care:
nu au familie sau nu se află în întreţinerea unei / unor persoane obligate la aceasta;
nu au locuinţă şi nici posibilitatea de a-şi asigura condiţii de locuit pe baza resurselor proprii;
nu realizeză venituri sau acestea nu sunt suficiente pentru asigurarea îngrijirilor necesare;
nu se pot gospodări singure sau necesită îngrijire specializată care nu se poate asigura în familie,
se află în imposibilitatea de a-şi asigura nevoile socio-economice şi medicale datorate bolii sau stării fizice sau psihice;
nu le sunt asigurate, în familie sau în mediul în care se află, respectul demnităţii şi libertatea personală.
Situaţia potenţialilor beneficiari se evaluează de către o echipă formată din doi asistenţi sociali, aparţinând
serviciului social al Consiliului Local, sau oficiului de asistenţă socială al Direcţiei de Muncă şi Solidaritate Socială (D. M. S. S.), sau
în cazul persoanelor care prezintă pierderea totală sau parţială a autonomiei, de către un medic şi un asistent social. Nevoile de
îngrijire ale persoanei vârstnice se stabilesc pe baza grilei de evaluare conform criteriilor de încadrare în grade de dependenţă, grilă
propusă de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi de către Ministerul Sănătăţii şi Familiei. Echipele de evaluare pot fi completate
cu reprezentanţi ai organizaţiilor de pensionari, ai unităţilor de cult, ai organizaţiilor neguvernamentale. Echipa de evaluare trebuie să
analizeze afecţiunile care necesită îngrijire specială, capacitatea de a se gospodări sau de a îndeplini cerinţele fireşti ale vieţii
cotidiene, condiţiile de locuit, veniturile efective sau potenţiale şi raportate la cele considerate minime pentru asigurarea satisfacerii
nevoilor curente ale vieţii. În baza evaluării efectuate se întocmeşte o anchetă socială prin care se propune măsura de asistare socială.
Aprobarea, respingerea, suspendarea sau încetarea asistării se face de către primar, pentru serviciile de asistare organizate pe plan
local, sau de către directorul D. M. S. S. pentru asistenţa acordată prin intermediul organizaţiilor neguvernamentale, unităţilor de cult,
pentru care s-au acordat subvenţii de către D. M. S. S.
Modalităţile de acordare a serviciilor de asistenţă socială, stipulate de lege, se încadrează în câteva categorii:
îngrijirile la domiciliu, încredinţarea, îngrijirea temporară sau permanentă într-un cămin, îngrijirile în centre de zi, case de îngrijiri
temporare, apartamente protejate, locuinţe sociale.
Îngrijirile la domiciliu se acordă prin intermediul Consiliilor Locale în colaborare cu Direcţiile de Muncă, instituţii
abilitate să angajeze personal de îngrijire în regim de plata cu ora, fracţiuni de normă sau normă întreagă, în funcţie de perioada de
îngrijire necesară, sau să acorde indemnizaţii lunare de îngrijire unor persoane care vor fi salarizate ca lucrători sociali cu studii medii,
vor beneficia de vechime în muncă şi vor avea obligaţia de a plăti contribuţia de asigurări sociale, va fi acreditat şi reacreditat
periodic; soţul / rudele de gradul întâi care au în îngrijire o persoană dependentă beneficiază de program de lucru redus, cu
compensarea timpului de lucru normal din bugetul asigurărilor sociale sau de indemnizaţie lunară de îngrijire.
Încredinţarea persoanei vârstnice se realizează către o familie sau persoană capabilă să îi acorde îngrijire şi să îi
asigure un mediu familial şi social adecvat.
Îngrijirea temporară sau permanentă într-un cămin pentru persoane vârstnice presupune asigurarea condiţiilor de
cazare şi hrană, acordarea îngrijirilor medicale şi de adaptare în mediul instituţional, desfăşurarea de activităţi culturale, de socializare,
ergoterapeutice, asistenţa socială şi psihologică. Căminele destinate vârstnicilor pot fi pentru pesionari sau pentru bolnavi cronic, şi
pot deservi mai multe unităţi administrativ – teritoriale. Căminele pentru persoane vârstnice au misiunea de a asigura maximum de
autonomie şi siguranţă persoanelor îngrijite, respectându-le identitatea, integritatea şi demnitatea. Regimul de viaţă din căminele
pentru persoane vârstnice trebuie conceput astfel încât să permită: menţinerea sau ameliorarea capacităţilor fizice şi intelectuale,
stimularea participării la viaţa socială, a legăturilor interumane, şi în mod special menţinerea legăturilor cu familiile lor, asigurarea
îngrijirilor medicale, prevenirea şi tratarea consecinţelor legate de procesul de îmbătrânire. Serviciile oferite de către cămine pot fi
destinate nu numai vârstnicilor instituţionalizaţi ci şi celor din comunitate, în baza unor acorduri sau convenţii cu Consiile Locale,
organizaţii neguvernamentale sau alte instituţii.
Îngrijirile în centre de zi, case de îngrijire temporară, apartamente protejate sau locuinţe sociale pot fi de o mare
diversitate în funcţie de publicul ţintă, misiunea declarată, obiectivele propuse.
Indiferent de modalitatea de acordare a asistenţei, serviciile destinate vârstnicilor sunt grupate, conform legii în
discuţie, în patru mari categorii:
servicii sociale prin care se asigură: sprijin pentru obţinerea prestaţiilor sociale specializate, ca şi pentru plata unor
servicii şi obligaţii curente, consultanţă juridică şi administrativă, ajutor pentru îngrijirea locuinţei şi a gospodăriei, menaj şi
prepararea hranei;
servicii socio-medicale prin care se asigură: ajutor pentru recuperarea capacităţilor fizice şi psihice şi pentru
menţinerea igienei personale şi a locuinţei, ajutor pentru adaptarea locuinţei la nevoile persoanei vârstnice, îngrijirea temporară în
centre de zi, aziluri de noapte şi alte centre de îngrijire specializate, ca şi antrenarea vârstnicilor în activităţi economice, sociale şi
culturale;
sevicii psiho-sociale în vederea recuperării psiho-afective şi a pregătirii pentru integrarea socială, ca şi pentru
prevenirea marginalizării sociale;
servicii medicale care constau în: consultaţii şi îngrijiri medicale la domiciliu sau în instituţii de sănătate publice sau
private, consultaţii şi îngrijiri stomatologice, furnizarea de medicamente, materiale sanitare şi dispozitive medicale.
*

2
Prin cele de mai sus am dorit să circumscriem problematica vârstei a treia în cadrele generoase ale preocupărilor ce-
i sunt dedicate de organismele internaţionale ca şi de cele naţionale. Legislaţia românească privind asistenţa socială a vârstnicilor este
de dată relativ recentă, şi aşa cum se poate observa din succinta ei prezentare, înglobează concepte moderne, şi conferă activităţii
specifice, cadre largi de desfăşurare, compatibile cu prescripţiile şi recomandările internaţionale.
Nu constituie obiectul acestei lucrări analiza detaliată a prevederilor legislative, surprinderea aspectelor pozitive sau
a celor mult perfectibile. Dorim să subliniem faptul că asistenţa socială a persoanelor vârstnice este o problemă socială actuală, în
lume ca şi în România, problemă reflectată adecvat în plan legislativ. Ceea ce ar fi necesar să se situeze în continuarea iniţiativelor
legislative ar fi dezvoltarea de servicii care să răspundă nevoilor extrem de specifice ale persoanelor vârstice, la standarde de calitate
care să denote profesionalism şi nu în ultimul rând, grija autentică faţă de persoanele deservite.
Prin această carte ne propunem să oferim practicienilor din domeniul asistării vârstnicilor (în primul rând asistenţi
sociali, dar şi colaboratorilor lor, parteneri indispensabili în “echipa geriatrică”, asistente medicale, medici şi psihologi), câteva repere
metodologice. Mai precis, metodele de lucru prezentate sunt cele specifice asistenţei sociale, dar ele sunt rescrise într-o accepţiune
care să le facă utilizabile în cazul particular al persoanelor vârstnice. Totodată, sperăm ca prin acest demers să devină mai vizibile
domeniile de competenţă ale asistenţilor sociali, specialişti care, de zece ani, se află în situaţia unui nou început, dată fiind evoluţia
întreruptă a profesiunii lor. Clarificarea competenţelor profesionale nu poate avea decât efectul benefic al înţelegerii profesionale
reciproce şi al bunei colaborări, în beneficiul clienţilor. Persoana vârstnică, prin complexele probleme cu care se poate confrunta, nu
poate fi dect subiectul unor abordări plurispecializate, a căror valoare este dată de colaborarea profesioniştilor.

Serviciile furnizoare de informaţii

Practicienii care lucrează în domeniul asistării vârstnicilor au ocazia să constate că aceştia nu beneficiază întotdeauna de serviciile ce
le sunt destinate: doar un procent scăzut dintre potenţialii beneficiari se bucură cu adevărat de astfel de servicii, motivele principale
fiind acelea că, fie nu ştiu de existenţa lor, fie au nevoie de ajutor pentru a le deveni accesibile. De aceea, orice ofertă de asistare a
vârstnicilor ar trebui precedată de iniţierea unor servicii speciale pentru informarea potenţialilor beneficiari.
Ofertanţii de servicii sociale presupun, în general, că potenţialii clienţi îi vor căuta din proprie iniţiativă. În realitate însă, oamenii nu
ştiu de existenţa diferitelor programe sau servicii şi nici cum şi unde să apeleze în caz de nevoie. Pe de altă parte, vârstnicii, care au
fost socializaţi în spiritul autonomiei şi independenţei personale, consideră că este nedemn să apeleze la serviciile sociale.
Cel mai adesea, atunci când se iniţiază servicii sociale pentru vârstnici, agenţiile sunt înclinate să folosească mass-media pentru a le
face cunoscute, neluând în considerare faptul că mass-media se dovedeşte a fi un mijloc ineficient de abordare a bătrânilor: mulţi
dintre ei nu au televizor sau radio şi nici nu citesc ziarele (unii chiar dacă ar avea ziare, datorită scăderii capacităţilor senzoriale
caracteristice vârstei, nu mai pot citi). Deci, dacă se urmăreşte ca un program să fie eficace, se impun demersuri speciale pentru a
informa vârstnicii cu privire la existenţa serviciilor, ca şi pentru a le oferi ajutorul de care au nevoie pentru a accede la ele.

Scopurile serviciilor furnizoare de informaţii

Scopul principal al unui serviciu destinat să furnizeze informaţii este acela de a identifica potenţialii beneficiari şi de a le face
cunoscută existenţa serviciilor la care pot apela. Totuşi, scopurile specifice unui astfel de program pot fi destul de diverse. După caz,
serviciul poate fi orientat înspre furnizarea informaţiilor despre programe speciale, (cum ar fi, de exemplu, programele de educaţie
pentru sănătate), sau înspre oferirea de informaţii cu caracter mai general (reţeaua serviciilor publice şi a celor private existente în
comunitate). Unele dintre programele de informare se pot adresa întregii populaţii vârstnice a comunităţii, în timp ce altele vizează un
subgrup al acesteia (cei aflaţi la limita de subzistenţă, diferitele grupări etnice, cei care trăiesc singuri sau în zone izolate, greu
accesibile, sau persoanele cu diferite deficienţe şi incapacităţi).
Cunoscând faptul că un număr mare de vârstnici, odată cu retragerea din viaţa activă îşi pierd sau diminuează legăturile cu rudele,
prietenii şi vecinii, scopul unui serviciu de informare poate fi şi acela de a încerca să-i remotiveze pentru reluarea legăturilor sociale,
pentru o viaţă activă.

Oferirea informaţiilor

Atunci când informaţiile sunt oferite în cadrul unui program special destinat vârstnicilor, sunt necesare demersuri speciale pentru a
căuta şi descoperi potenţialii beneficiari. Oferirea informaţiilor se realizează prin abordarea directă, individuală.
Indiferent de scopurile unui program de informare a vârstnicilor, acesta presupune parcurgerea unor etape obligatorii:
Identificarea şi localizarea populaţiei ţintă (cine vor fi beneficiarii serviciilor),
contactarea şi informarea (ce servicii sunt disponibile),
asigurarea că persoanele contactate au acces la servicii,
menţinerea contactului cu persoanele care doresc să primească serviciile
propuse.

Identificarea şi localizarea populaţiei ţintă

Serviciile furnizoare de informaţii deţin o particularitate ce le conferă unicitate: ele propun un serviciu nesolicitat! O funcţie majoră a
serviciilor de acest gen, este aceea de a delimita populaţia ţintă (de exemplu, vor fi abordate toate persoanele cu vârsta cuprinsă între
60 - 65 de ani, sau numai categoria vârstnicilor care trăiesc singuri). După delimitarea populaţiei ţintă se impune un plan sistematic
pentru contactarea indivizilor din comunitate.
Se poate începe prin încercarea de a obţine numele şi adresele persoanelor în vârstă de la instituţiile publice sau de la organizaţiile
neguvernamentale deja existente în comunitate (Direcţia de Muncă şi Solidaritate Socială, reţeaua de cabinete ale medicilor de
familie, spitale sau alte instituţii medicale, primărie, Crucea Roşie, centrele de zi pentru vârstnici, etc.). Desigur informaţiile astfel

3
obţinute vor avea un caracter limitat: nu toate persoanele vârstnice figurează pe listele diferitelor instituţii şi în plus principiul
confidenţialităţii poate împiedica instituţia contactată să dezvăluie numele beneficiarilor lor.
O sursă importantă de identificare şi localizare a persoanelor în vârstă, o reprezintă sistemele de comunicare informale, mai ales în
oraşele mici sau în zonele rurale, unde este foarte probabil ca oamenii să se cunoască prin intermediul contactelor directe pe care le
au: frecventează aceeaşi biserică, îşi fac cumpărăturile din acelaşi magazin, etc.
În zonele urbane există multe persoane care nu aparţin sistemului de servicii
sociale, dar care, în virtutea poziţiei lor în comunitate sau în virtutea meseriei practicate au contacte frecvente cu vârstnicii. Astfel de
persoane, cum ar fi vânzătorii, poştaşii, preoţii, medicii de familie, bibliotecarii, barmanii, diferiţi alţi furnizori de bunuri sau servicii,
pot da informaţii despre vârstnicii care trăiesc singuri sau izolaţi şi deci ar avea nevoie de servicii sociale. Foarte frecvent, astfel de
furnizori reprezintă singurul contact pe care vârstnicii îl au cu lumea exterioară. Reţelele informale constituie adevărate resurse şi ele
trebuie explorate în eforturile de a identifica şi localiza vârstnici.
În alte situaţii, singurul mijloc de a localiza populaţia ţintă rămâne cutreierarea comunităţii din uşă în uşă. Evident metoda consumă
mult timp şi necesită o planificare foarte atentă. Ea nu este productivă dacă se caută la întâmplare în întreaga comunitate. În general,
este mai eficace să se cerceteze acele părţi ale comunităţii unde este mai probabil să locuiască vârstnici: centrul sau cartierele mai
vechi ale oraşului, iar în cazul satelor, casele izolate.

Contactarea şi informarea vârstnicilor

După identificarea şi localizarea populaţiei ţintă, următorul pas este contactarea potenţialilor beneficiari. Scopul acestei etape este de
a oferi informaţii despre serviciul / serviciile existente. Uneori informaţia este generală – despre toate serviciile din comunitate; alteori
se referă la programe. Chiar dacă asistentul social contactează vârstnicii pentru a le oferi informaţii, ocazia poate fi folosită şi pentru
obţinerea informaţiilor sau chiar pentru demararea procesului de ajutor.

Realizarea acestei etape presupune:


Identificarea serviciilor sociale comunitare destinate persoanelor vârstnice (ceea ce înseamnă parcurgerea unui proces de
documentare) şi finalizarea lui prin obţinerea de informaţii precise despre servicii (cine le oferă, cine le poate primi şi paşii pe care
trebuie să-i urmeze cineva pentru a le obţine).
Obţinerea de informaţii pertinente de la persoanele vârstnice, informaţii care vor constitui punctulde pornire pentru formularea
problemelor, identificarea nevoilor imediate şi iniţierea acţiunilor de ajutor.
Stabilirea priorităţilor. Unele probleme pot fi rezolvate relativ uşor, altele necesită demersuri mai complexe. O strategie bună este
aceea de a începe intervenţia în cazul problemelor pentru care există soluţii immediate. Pentru problemele care necesită un timp mai
îndelungat de rezolvare pot fi stabilite cadre temporale clare.
Prima întâlnire cu persoana vârstnică este decisivă şi necesită mobilizarea abilităţilor speciale de comunicare, deoarece este primul
pas în încercarea de a schimba stilul de viaţă al unei persoane: de la neparticiparea la viaţa şi serviciile sociale la o implicare cu
scopul de a fi ajutat. Profesionalismul asistentului social presupune, în astfel de situaţii, mult tact, pentru că vârstnicii sunt îndeobşte
reticenţi (să primească străini în casă, să le ofere informaţii, etc.). Reticenţa sau chiar rezistenţa sunt justificate: vârstnicii se tem
pentru securitatea lor; dar temerile şi rezistenţele se explică şi prin stări depresive şi / sau anxioase, pe care mulţi vârstnici le
traversează. Menţionăm, în continuare, câteva aspecte extrem de importante, care trebuie avute în vedere la prima întâlnire cu clientul
vârstnic.
Vizita va fi precedată de un anunţ, de preferinţă prin intermediul unei persoane pe care vârstnicul o cunoaşte şi faţă de care manifestă
încredere. Dacă acest lucru nu este posibil, asistentul social va anunţa telefonic vizita proiectată sau va recurge la o scrisoare. În
momentul vizitei va deţine un document prin care să poată fi identificat ca reprezentant al unui program / serviciu comunitar.
Oferirea informaţiilor nu se va face în grabă. Prima vizită va dura mai mult de 30 minute. În plus, vârstnicul va fi încurajat să se
simtă simtă confortabil şi relaxat pe parcursul întrevederii. Conversaţia va debuta în jurul unor teme de interes personal pentru
vârstnic (un tablou, o fotografie, florile din apartament sau grădină), pentru a-l face să simtă că interesul arătat este, nu unul formal ci,
autentic, personalizat. Nu trebuie uitat nici faptul că discuţia actuală poate fi prima pe care vârstnicul o are după mai multe săptămâni
sau chiar luni de zile. Manifestarea înţelegerii şi a toleranţei vor stimula în acest caz conversaţia, chiar dacă ea tinde să fie
monopolizată de vârstnic. Este important să fie acordat timpul necesar pentru satisfacerea nevoii de comunicare, dacă aceasta fost
mult timp refulată.
Pe de altă parte, comunicarea nu trebuie forţată. Dacă persoana preferă să nu vorbească, cel mai bine este ca vizita să fie
replanificată.
Este important ca discuţia iniţială să se finalizeze prin proiectarea unei acţiuni. O nevoie, identificată la prima întâlnire şi rezolvată
în cel mai scurt timp posibil, va elimina multe suspiciuni şi rezistenţa. Cineva care ajută acţionând are şanse mari de fi acceptat.
Scopul major al unui serviciu de informare a publicului ţintă rămâne, evident, acela de a furniza date despre serviciile existente în
comunitate. Dar, în timpul procesului de informare a potenţialului client se pot obţine şi informaţii relevante despre probleme
presante ale acestuia. Următorul pas care se impune, va fi identificarea unei agenţii sau a unui program din comunitate care ar putea fi
de ajutor în problema respectivă şi descrierea serviciilor furnizate. Informaţiile oferite trebuie să fie autentice, de actualitate, pentru a
nu dezinforma potenţialul client.
În plus, este recomandabil să nu se facă promisiuni care nu pot fi onorate deoarece acestea vor discredita persoana şi / sau serviciul
promovat.
Asistenţii sociali ar putea avea surpriza să constate că, deşi unele persoane în vârstă ar avea nevoie de serviciile existente, preferă să
nu le utilizeze. Trebuie examinate motivele unei astfel de opţiuni deoarece sursa ar putea fi teama sau neînţelegera. Dacă după
clarificarea temerilor şi eliminarea neînţelegerilor persoana continuă să refuze, opţiunea trebuie respectată. Persoanei vârstnice i se
vor oferi informaţii (o carte de vizită sau un număr de telefon) privind locul unde poate găsi serviciul respectiv în cazul în care îşi va
schimba părerea.

4
Oferirea ajutorului

După ce asistentul social a informat persoana vârstnică cu privire la serviciile disponibile şi ea şi-a exprimat acordul de a beneficia de
acestea, pasul următor este de a se sigura că serviciile sunt obţinute efectiv. Asistentul social poate prezenta cazul reprezentantului
unei agenţii şi poate stabili o întâlnire, facilitând accesul beneficiarului la serviciul solicitat, asigurând transportul şi chiar însoţind
persoana la agenţie.
Uneori persoanele vârstnice care nu au apelat niciodată la un serviciu social s-ar simţi mai confortabil dacă ar fi însoţite de cineva cu
care să discute despre eventualele temeri sau dificultăţi în legătură cu utilizarea serviciului respectiv ca şi despre posibilităţile de
preîntâmpinare a acestora.

Menţinerea contactului

Scopul ultim al unui serviciu social de informare este acela de a avea certitudinea că vârstnicul a primit serviciul solicitat şi că nimic
nu împiedică primirea serviciul respectiv. Acest lucru se poate realiza prin contactarea telefonică a persoanei sau a agenţiei pentru a
avea siguranţa că programarea a fost respectată, sau prin vizitarea vârstnicului pentru a vedea cum se simte, ce părere are despre ceea
ce s-a întâmplat la agenţie. Dacă, din diverse motive, persoana în vârstă sau agenţia nu au putut respecta programarea, este datoria
asistentului social să determine motivul şi să ofere ajutor, resurse sau suport moral, pentru derularea programului de intervenţie
stabilit.
Aşadar activitatea serviciilor furnizoare de informaţii nu se rezumă la procesele de documentare, în cele două sensuri menţionate deja:
deţinerea de informaţii despre serviciile existente în comunitate şi obţinerea de informaţii despre neoile vârstnicilor. Spunem aceasta
deoarece nu dorim ca activitatea acestor servicii să fie confundată cu aceea a centrelor de documentare. “Furnizarea de informaţii”
este completată, în cazul acestor servicii şi de medierea legăturii dintre serviciile sociale şi potenţialul client precum şi de
supravegherea (urmărirea) procesului de ajutor. (1990, Anita S. Harbert, Leon H. Ginsberg, pp. 83-89)

ACCESUL LA SERVICII

Pornim de la premisa că serviciile de asistenţă socială sunt furnizate, de regulă, într-un cadru instituţional, fie că este vorba de
instituţii publice sau de organizaţii neguvernamentale sau, de sisteme combinate ale acestora. Vom utiliza în cele ce urmează
termenul de « agenţie » pentru a desemna cadrul instituţional, făcând abstracţie de una sau alta dintre conotaţiile mai sus menţionate.
Modul în care potenţialii clienţi au acces la servicii le influenţează percepţia asupra agenţiei (formarea primei impresii), ca şi
stabilirea relaţiilor cu aceasta. Accesul într-o agenţie trebuie privit ca un proces, nu ca un eveniment singular şi mai ales, nu ca unul
oarecare .
Accesul începe odata cu investigarea ofertei de servicii şi se încheie odata cu deschiderea unui dosar de caz. În spaţiul dintre aceste
etape (iniţială şi finală) se situează interacţiunea dintre client şi ageţie, agenţie şi familie, agenţie şi alţi ofertanţi de servicii sociale,
agenţie şi comunitate. Elementele care îşi pun amprenta asupra procesului de deservire a clienţilor ţin deopotrivă de misiunea ageţiei,
de cunoştinţele şi abilităţile profesionale ale asistentului social de a stabili relaţia de ajutor, de procesul de evaluare, de (după caz)
intervenţia în criză, de cunoaşterea resurselor şi adecvarea lor la nevoi.

Misiune şi accesibilitate

Serviciile sociale ajută indivizii şi familiile acestora să aduca o schimbare în viaţa lor, să depăşească problemele cu care se
confruntă. Natura problemelor clienţilor şi schimbările pe care ei le caută, pot face dificilă sau chiar imposibilă solicitarea ajutorului,
deoarece pentru mulţi, dar în special pentru clienţii vârstnici, a cere ajutor echivalează cu recunoaşterea propriei incapacităţi şi
abdicarea de la o condiţie umană demnă. Pentru alţii însă, bariera o constituie lipsa de iformare cu privire la misiunea diferitelor
agenţii. Aceste dificultăţi, însă, pot fi surmontate, aşa cum s-a putut constata în capitolul anterior, prin iniţierea, în cadrul comunităţii,
a serviciilor furnizoare de informaţii. Rămâne însă ca agenţiile specializate pentru anumite tipuri de servicii să-şi definească cu
claritate misiunea şi să o facă publică: sunt preîntâmpinate astfel situaţii de genul acelora în care o agenţie este solicitată, din iniţiativa
clienţilor, pentru o varietate de servicii, (care nu constituie obiectul de activitate al acesteia), sau dimpotrivă nu este deloc solicitată.
Accesibilitatea unei agenţii depinde nu numai de clara definire a misiunii sale ci şi de claritatea criteriilor de eligibilitate.
Aceste criterii ar trebui reactualizate cel puţin anual şi de asemenea, ar trebui făcute cunoscute reţelelor comunitare de informare,
triere, şi /sau direcţionare a cazurilor.

Preluarea clientului de către agenţie

Procesul iniţierii unui potenţial client, intr-o relaţie de ajutor şi într-un sistem de servicii, este suficient de solicitant şi
presupune stăpânirea şi exercitarea, la un foarte bun nivel, a cunoştinţelor şi abilităţilor profesionale. Acest proces presupune ca un
asistent social să îniţieze o relaţie (între client şi agenţie) şi să pună în legătură clientul cu serviciile furnizate din agenţie. Activităţile
asociate acestui proces sunt: primirea şi evaluarea cererii de servicii, primirea formularelor, stabilirea eligibilităţii, deschiderea unui
dosar cu informaţii despre clienţi, certificarea şi autorizarea clienţilor pentru obţinerea serviciilor. În anumite situaţii acest proces
poate să includă o scurtă evaluare a circumstanţelor în care survine solicitarea, sau întocmirea unui referat pentru redirecţionarea spre
o altă agenţie.
Circunstanţele în care clientul vine în contact cu agenţia trebuiesc pregătite, de asemenea, cu atenţie şi în cele mai mici
detalii: de la modul de organizare a holului ca loc de aşteptare, şi până la politeţea şi amabilitatea angajaţilor, totul va avea efect
asupra relaţiei dintre client şi agenţie.

5
Momentul preluarii clientului cere din partea asistenului social o disponibilitate specială deoarece este vorba de un serviciu activ în
care profesionistul trebuie să vadă fiecare persoană care intră şi trebuie să raspundă fiecarui apel telefonic. În fapt, trebuie să fie
pregatit să raspundă oricărei situaţii ivite, rolul său fiind comparabil cu acela al asistentului medical la serviciul de urgenţă. E nevoie,
într-o astfel de poziţie, de un asistent social deprins să facă o evaluare primară a nevoilor şi expectanţelor clientului, să-şi asume şi un
rol similar, într-o oarecare măsură, celui al medicului generalist, cu deosebirea că diagnosticarea este una de factură socială şi
presupune buna cunoaştere a reţelei de servicii sociale din agenţie şi comunitate.

Relaţia de ajutor

Ajutorul poate fi definit ca acea relaţie în cadrul căreia o persoană sau un grup de persoane facilitează, altei persoane sau
altui grup de persoane, schimbarea sau rezolvarea unei / unor probleme. În relaţia de ajutor două elemente sunt definitorii: oferta şi
modul în care aceasta ajunge la client. Mai explicit, pentru a fi de folos şi bine primit, ceea ce se oferă trebuie să fie considerat
valoros de către primitor şi trebuie, în acelaşi timp, să-i permită acestuia să se simtă liber să utilizeze oferta fără a « plăti » costuri
precum stima de sine sau controlul asupra propriei vieţi.
Într-o cultură ca cea modernă, de tip occidental, care se întemeiază pe respectul drepturilor individuale şi pe asumarea
personală a responsabilităţilor, oamenii au tendinţa de a considera că la originea problemelor lor se află cauze de factură personală,
motiv pentru care se şi culpabilizează, de cele mai multe ori, fără a lua în considerare şi cauzele de ordin familial sau social şi în
consecinţă fără a implica familia în procesele de schimbare. Pentru că problemele cu care se confruntă sunt percepute ca greşli
personale, ajutorul este considerat ca o recunoaştere implicită a acestora şi a slăbiciunilor proprii. Acesta este mecanismul psihologic
datorită căruia pentru mulţi oameni, a recurge la ajutor echivalează cu deteriorarea stimei de sine şi cu pierderea controlului vieţii.
Fiind conştienţi de dificultăţile de ordin psihologic ale recurgerii la ajutor, asistenţii sociali trebuie să abordeze cu mult tact
construirea relaţiei cu clientul şi totodată trebuie să recunoască şi să facă explicite limitele profesionale ale implicării în schimbarea
dorită.
Pentru a accepta ajutorul, clienţii trebuie să fie de acord că ceva în situaţia lor se impune a fi schimbat, trebuie ca,
înainte de toate, să poată vorbi despre problemele lor şi în acelaşi timp să acorde asistentului social un drept limitat de a interveni
pentru realizarea schiimbării. O serie de aptitudini profesionale au capacitatea de a stimula stabilirea relaţiei: ascultarea activă,
centrată pe cel care vorbeşte, empatia, căldura şi autenticitatea, favorizează exprimarea sentimentelor şi dezvăluirea problemelor care
l-au adus pe client la agenţie. Asistentul transmite clientului sentimentul de securitate ascultându-i povestea fară a avea o atitudine
critică, prin intervenţii ce denotă o preocupare pozitivă şi prin exprimarea disponibilităţii de a se angaja în a asistarea sa.
Autenticitatea se exprimă prin răspunsuri ce indică sinceritatea şi respectul asistentului pentru peocupările clientului.
Admiterea este procesul iniţial în stabilirea unei relaţii de ajutor şi schimbare. Asistentul social şi potenţialul client trebuie să facă
faţă unor dificultăţi subtile, cel mai adesea neexprimate, astfel încât, finalmente, să fie posibilă identificarea problemei,
identificarea, de comun acord, a limitelor, puterilor, capacităţilor, şi resurselor de care dispune agenţia şi asistentul social. Astfel de
precizări sunt necesare pentru ca vârstnicul să poată decide, în cunoştinţă de cauză, dacă vrea să participe sau dacă doreşte o
îndrumare spre alte servicii.
Comunicarea directă, cuvântul rostit, constituie modalitatea prin care clientul şi asistentul încep identificarea
problemei şi a oportunitpţilor de schimbare, altfel spus, iniţiază relaţia de ajutor. De aceea, interviul în asistenţa socială dobândeşte
calitatea de metodă fundamentală de lucru, prin care profesionistul obţine informaţii esenţiale, lăsîndu-i în acelaşi timp clientului
libertatea de exprimare a faptelor, evenimentelor şi trăirilor asociate acestora. Pentru asistentul social, principala provocare în
realizarea unui interviu este aceea de “a urmări şi conduce ” în acelaşi timp discuţia pentru a obţine informaţiile necesare. După cum
se ştie interviul este mai mult decât o conversaţie oarecare, deoarece presupune folosirea orientată a propriei persoane pentru a
obţine informaţii şi pentru a stabili o relaţie de ajutor. Asistenţii sociali, împlicaţi în procesul preluării clienţilor, trebuie să fie
conştienţi nu numai de propriile scopuri profesionale, sau de propriul stil de a interacţiona ci şi de tendinţa clienţilor (aflaţi în situaţii
de risc sau criză), de a deveni dependenţi (prin mecanismul neputinţei învăţate). De aceea demersurile pentru acceptarea ajutorului vor
fi însoţite şi de strategii de întărire a stimei de sinne şi a autonomiei.
Pe lângă toate acestea asistentul este dator ca în timpul interviului iniţial, în vederea admiteii clientului în agenţie, să identifice şi
depăşească barierele de comunicare, fie că este vorba de bariere verbale, nonverbale, sau ţin de difernţele etnice şi culturale. Trebuie
spus că o mare parte a comunicării este nonverbală şi un bun profesionist nu aude numai vorbele ci observă şi mesajele transmise de
limbajul paraverbal.

Evaluarea iniţială

Scopul principal al procesului de admitere este stabilirea unei legături cât mai adecvate între aşteptările posibilului client şi
cea mai apropiată sursă de ajutor. Agenţia sau alt furnizor de servicii pot fi considerate, în multe cazuri, resurse foarte bune, dar sunt
şi situaţii în care resursele pentru schimbare şi /sau rezolvarea problemei, se află în chiar persoana clientului. Aceasta înseamnă că
multe cazuri pot fi rezolvate încă din faza de iniţială, prin oferirea de informaţii sau alternative de acţiune, care devin impulsuri
suficiente pentru a mobiliza capacităţile decizionale sau transformatoare ale clientului. În astfel de situaţii este suficient ca prestaţia
asistentului să se limiteze la un termen foarte scurt.
Alteori însă este nevoie de angajarea asistentului social într-o relaţie de durată, care să debuteze prin strângerea de
informaţii în vederea realizării unei evaluări complexe. În principiu, informaţiile necesare unei bune evaluri se înscriu în următoarele
categorii: informaţii de indentificare ale clientului, informaţii esenţiale despre problema în discuţie, despre resursele, capacităţile şi
competenţele clientului şi ale familiei sale de a face faţă situaţiei, un scurt istoric al cazului astfel încât să se poată identifica repere
pentru acţiunile viitoare.
Informaţiile de indentificare, se referă la date precum: numele clientului, adresa, numărul de telefon, membrii familiei, medici şi / sau
alţi profesionişti care se ocupă de client. Mai pot constitui informaţii adiţionale cele referitoare la începerea şi primirea altor sevicii,
numele asistentului social care s-a ocupat de caz, alte elemente de referinţă.

6
Prezentarea problemei, de către potenţialii clienţi nu se realizează întodeauna în termeni foarte specifici, dar este la fel de frecventă şi
situaţia inversă, în care unii clienţi solicită un ajutor forte precis. Sarcina asistentului social este de a obţine serii de informaţii
referitoare la resursele individuale şi familiale, la ansamblul contextelor care pot contribui la definirea problemei, cât şi informaţii
care pot oferi o orientare asupra modului în care clientul îşi percepe propria problemă şi ce schimbări anticipează. Important este ca
asistentul social să nu ia în considerare numai ajutorul specific solicitat explicit de client, deoarece acesta exprimă de cele mai multe
ori doar limitele actuale sau obişnuite în care clientul îşi vede rezolvarea problemei şi poate să nu fie cea mai bună soluţie.
Istoria cazului trebuie să fie cunoscută asistentului social pentru clarificarea problemei prezentate şi pentru încadrarea acesteia într-
un sistem de asistenţă. Istoria cazului presupune referiri la termeni temporali, descrierea antecedentelor şi implicaţiilor problemei care
l-au determinat pe client să apeleze la agenţie, precum şi referiri la eforturile anterioare de a face faţă situaţiei. Pentru obţinerea
acestor informaţii pot fi utile întrebări precum: “Când a început aceasta problema ?”, “Ce credeţi că a cauzat-o?”, “Ce altceva se mai
întampla în viaţa dumneavoastră când a inceput problema?” (pentru antecedente): « Ce efecte are această problemă asupra vieţii
dumneavoastră ? », « Cum credeţi că vă va afecta viitorul ? », (pentru implicaţii); « Ce aţi făcut pentru a rezolva această problemă »,
« Ce a mers şi de ce », « Ce nu a mers şi de ce ? », (pentru eforturile anterioare de a rezolva problema). Ulterior, clientul poate fi
întrebat ce de fel de ajutor crede că i-ar putea oferi agenţia.
Întrebările în genul celor de mai sus au nu numai rolul de a ajuta pe clienţii să-şi clarifice situaţia, solicitările şi aşteptările, ci
contribuie şi la construirea relaţiei de ajutor deorece demonstrează implicarea asistentului social, contribuie la revizuirea şi
reconsiderarea eforturilor de schimbare şi oferă speranţă şi deci dorinţa de a continua colaborarea, prin aceea că sugerează noi
posibilităţi de rezolvare a problemelor.
Finalizarea evaluării După obţinerea datelor de identificare şi inţelegerea percepţiei clientului asupra schimbărilor dorite, în cele mai
multe dintre cazuri, asistentul sacial întocmeşte o recomandare, în funcţie de criteriile de eligibilitate ale agenţiei, evaluare ce va fi
pusă la dispoziţia angajaţilor, pentru a-i ajuta să raspundă adecvat problemei specifice.
Evaluarea iniţială este o procedură rapidă, de cele mai multe ori standardizată, şi are ca scop identificarea variabilelor, a factorilor de
risc, precum şi a nivelului la care un anumit serviciu trebuie să intervină. Evaluarea iniţială este în acelaşi timp o formă de selectare, o
procedură de punere în lagătură a individului cu serviciile disponibile în agenţie, şi de asemenea, o modalitate de determinare a
urgenţei intervenţiei.
Procedurile de evaluare, selecţie şi intervenţie, depind de specificul problemei prezentate şi de schimbările dorite de
client şi familie. În practica asistenţei sociale au fost dezvoltate numeroase modele de instrumente de evaluare, unele specifice pentru
cazul persoanelor vârstnice. De exemplu, pentru persoanele în vârstă şi cu dizabilităţii, se utilizează fişe de evaluare structurate pe
mai multe nivele, în funcţie de îngrijirile necesare. Asfel, dacă este vorba de clienţi a căror situaţie este instabilă, şi dacă, din punct de
vedere psiho-medical, se semnaleză un pericol pentru ei sau aparţinători, atunci vor fi orientaţi spre îngrijire într-un spital. Dacă
clienţii vârstnici nu prezintă astfel de riscuri, vor răspunde unei noi serii de întrebări, urmând a se decide care dintre serviciile de
ingrijire este mai adecvat. Deşi există deja multe tipuri de instrumente standardizate pentru evaluare, în general şi pentru evaluarea
factorilor de risc, în special, orice asistent social trebuie sa aibă în minte o serie de întrebări care să-l ajute în evaluarea cazului şi
orientarea clientului spre un anumit serviciu.

Intervenţia în criză

Stările de urgenţă şi criză survin atunci când sănătatea şi / sau siguranţa clienţilor individuali sau a familiei se află în situaţii
de risc şi se impune o intervenţie imediată. Stările de urgenţă sunt consecinţa dzastrelor naturale sau a accidentelor, atunci când
sănătatea sau viaţa însăşi sunt puse în pericol. În astfel de situaţii intervenţia constă în asigurarea asistenţei materiale necesare, fie ea
financiară, medicală sau de altă natură.
Stările de urgenţă pot determina uneori instalarea situaţiei de criză, ceea ce înseamnă că o persoană şi / sau familia, nu mai
pot face faţă situaţiei, deoarece conştientizează faptul că resursele, îndemanarile şi mecanismele obişnuite de rezolvare a problemelor
nu mai sunt adecvate, simţindu-se de aceea depăşiţi, inclusiv emoţional. Asisntentul social trebuie să intervină, în astfel de situaţii,
prin consiliere de scurtă durată pentru a ajuta procesul de stabilizare.
Deşi stările de urgenţă şi criză sunt de multe ori asociate, nu întotdeauna urgenţele determină crize, după cum nici situaţia
inversă nu este obligatorie. Este de aceea necesară, din partea profesionistului, o promptă şi corectă evaluare a situaţiei pentru a
preveni răspunsurile şi tratamentele inadecvate.
O menţiune necesară este şi aceea că, mai ales în cazul urgenţelor, situaţia trebuie remediată cât mai repede posibil, dar
intervenţia nu trebuie să se încheie de îndată ce ameninţarea la adresa bunăstării clienţilor a fost redusă, ci va continua pentru
rezolvarea problemelor nou apărute, pentru găsirea soluţiilor de durată.

Cunoaşterea şi utilizarea resurselor

Înstituţiile publice naţionale, şi / sau locale, sunt, de regulă, principalii funizori de servicii pentru vârstnici, însă aceste
servicii, împreună cu cele private şi / sau nonprofit trebuie privite ca un continuum, ce cuprinde intervenţii instituţionale, (care reduc
considerabil controlul individului asupra propriei persoane ca şi asupra mediului său de viaţă), precum şi intervenţii mai puţin
restrictive, furnizate de servicii comunitare şi la domiciliu. În aceste condiţii, o agenţie, în funcţie de misiunea sa şi de publicul ţintă,
poate asigura atât servicii directe, cât şi indirecte, fie prin preluarea unor clienţi recomandaţi de alte agenţii, fie prin direcţionarea
acestora către alţi furnizori.
Proliferarea şi diversificarea reţelelor de servicii destinate vîrstnicilor, sau mai general, persoanelor adulte, impune
asistentului social nu numai înţelegerea adecvată a nevoilor clienţilor ci şi cunoaşterea serviciilor existente în comunitate, servicii care
pot avea o relevanţă imediată pentru intervenţie (de exemplu, cele din domeniul sănătăţii mintale, ingrijirile la domiciliu, spitalele,
planificarea familiala, serviciile de transport, sau cele de adăpostire). Este, de asemenea, important ca practicienii din domeniul
asistării vârstnicilor să cunoască şi să înţeleagă modul de funcţionare a principalelor instituţii finanţatoare ca şi criterile lor de
eligibilitate.

7
Pe măsură ce populaţia vârstnică va creşte, serviciile pentru vârstnici vor deveni un domeniu din ce în ce mai specializat, care va
impune asistenţilor sociali o pregătire adecvată nu numai pentru intervenţia directă ci şi pentru cea indirectă, aceasta din urmă
presupunând cunoaşterea reţelei de servicii ca şi menţinerea unor bune relaţii, formale şi informale, în cadrul acesteia. În mod special
asistenţii sociali implicaţi în procesul de admitere / preluare în agenţie a posibilior clienţi, trebuie să ştie să-şi îndeplinească atribuţiile
într-un context organizaţional complex, eficacitatea acestei activităţi fiind determinată de măsura în care vor fi abiltaţi să lucreze cu
alte agenţii şi reprezentaţi ai acestora.
În astfel de condiţii, dispunând de o bază de date şi realizând o evaluare iniţială, asistentului social îi revine sarcina de a
face legătura dintre client şi resursele din agenţie sau comunitate. Un proces de admitere poate fi considerat eficace, în măsura în care
clientul primeşte nu numai un ajutor imediat ci şi o îndrumare adecvată spre servicii. Un fapt de observaţie curentă arată că accesul
clienţilor la servicii este mult facilitat dacă asistenţii sociali din agenţie sau din cadrul reţelei comunitare deţin relaţii informale,
reuşind astfel contracareze fragmentarea procesului de oferire a seviciilor cauzate de obstacole formale. Bineînţeles, relaţiile
informale nu pot suplini acordurile formale dintre agenţii sau criteriile de accesibilitate, acestea având rolul de face explicite sarcinile
asistentului social care se ocupă de procesul de admitere.
*
Misiunea agenţiei, prin faptul că precizează scopurile, obiectivele şi populaţia ţintă, defineşte locul pe care aceasta îl ocupă în reţeaua
serviciilor comunitare, şi de aceea, cunoaşterea şi acţiunea în lumina acesteia este indespensabilă asistentului social angajat în
procesul admiterii. Stabilirea relaţiei de ajutor, evaluarea iniţială, intervenţia în situaţii de urgenţă şi criză, promovarea autonomiei
clientului, abilitatea de a adecva resursele la nevoi, sunt situaţii care impun şi în acelaşi timp definesc un profesionist de mare
competenţă. Ca parte a metodologiei de acordare a ajutorului în asistenţa socială, admiterea clienţilor la servicii reprezintă prima etapă
a relaţiei dintre client şi profesionist. Cunoştinţle, grija şi sensibilitatea profesionistului în raport cu problemele clienţilor, prefigurează
interacţiunile viitoare şi de aceea sunt considerate ca fiind de maximă importanţă pentru reuşita unei intervenţii (Gary M. Nelson, et
al., 1995, pp. 57-69).

Evaluarea funcţională

În capitolul anterior, problema evaluării a fost tratată ca parte procesului de admitere a clienţilor în reţeaua serviciilor sociale. A fost
vorba despre evaluarea iniţială, în baza căreia clienţii sunt orientaţi spre serviciile corespunzătoare, în principiu, problemei pentru care
solicită ajutorul. În continuarea evaluării iniţiale, (care, aşa cum s-a putut constata, este, de regulă, standardizată / formală), după ce
clientul a fost direcţionat spre unul dintre serviciile existente în agenţie sau reţea, este recomandată o evaluare de profunzime şi de
detaliu ca parte integrantă a procesului de intervenţie specializată. În practica asistenţei sociale pot fi întâlnite diferite modalităţi de
evaluare aferente etapei de intervenţie specializată. Modalitatea care se impune din ce în ce mai mult în prezent este definită prin
conceptul de “evaluare funcţională”, concept ce înglobează perspectiva familiei, a resurselor individuale şi familiale, de o manieră
multidimensională şi comprehensivă.
În această perspectivă, evaluarea este centrată pe sprijinirea clientului în procesul de identificare a capacităţilor funcţionale, a
competenţelor şi resurselor, (şi nu doar a disfuncţiilor şi incapacităţilor), pentru demararea schimbării. Informaţia acumulată prin
evaluarea funcţională este utilizată în luarea deciziilor, de comun acord cu clienţii, privind tipurile şi cantitatea serviciilor necesare,
precum şi cele privind activităţile pe care clienţii le pot realiza pentru a ajunge la schimbările dorite. Desigur sunt necesare reevaluări
periodice pentru a determina dacă planul iniţial funcţionează şi dacă serviciile şi activităţile în care sunt implicaţi clienţii pot fi
continuate, schimbate sau oprite (Bernstein, 1992, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87).
Deoarece evaluarea funcţională reprezintă un moment decisiv al procesului de intervenţie, de ea depinzând natura şi calitatea
acestuia, este necesară o tratare detaliată a principalelor ei aspecte.

De la evaluarea iniţială la evaluarea funcţională

Aşa după cum am văzut în capitolul anterior, evaluarea iniţială (ca evaluare formală), presupune ca asistentul social să
înregistreze pentru fiecare client în parte date de identificare, problema şi un scurt istoric al acesteia, să iniţieze o intervenţie de
urgenţă dacă este nevoie şi să direcţioneze clientul spre serviciile specializate. Aceste informaţii sunt folosite, ulterior ca punct de
plecare în evaluarea funcţională şi sunt utile atât asistentului social cât şi clientului şi familiei acestuia în luarea celor mai potrivite
decizii, privind îngrijirile, tratamentele şi serviciile.
Fără informaţiile adunate prin evaluarea iniţială, nici unul dintre partenerii la actul decizional (clientul, familia şi asistentul
social) nu va fi în măsură să decidă în cunoştinţă de cauză, iar consecinţele unor decizii inadecvate pot fi considerate repercursiuni
neplăcute, atât pentru ei cât şi pentru sistemul de îngrijire:
dacă sunt furnizate mai multe servicii decât este nevoie, clientul poate deveni dependent;
dacă sunt furnizate mai puţine servicii decât este nevoie, îngrijirile sunt inadecvate şi / sau insuficiente;
cele mai multe programe fiind bazate pe cerere, în absenţa unei bune evaluări privind alocarea serviciilor, deciziile inadecvate tind să
se perpetueze;
serviciile şi deciziile de plasament, făcute în mod nepotrivit şi exagerat, conduc la costuri inutile.
Dimpotrivă, realizată şi implementată corect şi complet, evaluarea iniţială poate aduce multe beneficii:
în primul rând, ajută asistentul social să-şi organizeze eforturile şi constituie un instrument cu ajutorul căruia poate fi supravegheată
furnizarea serviciilor;
în al doilea rând, cu ajutorul evaluării iniţiale asistentul social poate urmări schimbările în evoluţia clientului;
în al treilea rând, evaluarea ajută asistenţii sociali şi managerii serviciilor sociale să dezvolte noi programe şi obiective, din ce în ce
mai adecvate nevoilor vârstnicilor, bazându-se pe o documentaţie vastă de studii de caz şi baze de date construite cu ajutorul
informaţiilor din evaluări.

Argumente pentru o evaluare funcţională

8
Elementele esenţiale ale evaluării funcţionale comprehensive, se structurează pe urmatoarele dimensiuni: mediul
înconjurător, mediul social, mediul economic, dimensiunea fizică, mentală, activităţi de zi cu zi - AZZ şi activităţi instrumentale de zi
cu zi – AIZZ , (Gallo, 1988; Kane, Kane, 1981, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87).
Evaluarea comprehensivă a statutului funcţional al clienţilor şi a contextului familial este indispensabilă în procesul luării
deciziilor privind natura serviciilor şi a intervenţiilor specializate, deoarece examinează interacţiunea dintre abilităţile, motivaţiile şi
contextele clienţilor. Factorii esenţiali ai evaluării funcţionale sunt:
abilităţile clientului aflate în stare de funcţionare;
percepţia clientului vis à vis de situaţia sa problematică, precum şi motivaţia sa pentru schimbare;
contextul clientului: cadrul fizic, reţeaua socială a familiei, prietenilor şi comunităţii, ca factor important pentru înţelegerea şi
schimbarea propriilor probleme.
Diagnosticele medicale sau psihiatrice pot influenţa statutul funcţional al vârstnicului dar nu au şi valoare predictivă asupra acestuia.
De exemplu, clienţii cu diabet sau boli de inimă pot şi de cele mai multe ori reuşesc, să rămână în comunitate, să îndeplinească funcţii
sociale, datorită unor abilităţi specifice pe care le posedă şi care nu sunt afectate de maladiile de care suferă. Chiar şi vârstnicii cu
tulburări mentale severe pot avea conservate abilităţi care să le permită rămânerea în familie şi comunitate.
Deşi clienţii care solicită diverse servicii au probleme de sănătate cronice, fizice sau mentale, nu acestea constituie cauza care îi aduce
la serviciile sociale, ci dificultăţile de funcţionare. Uneori, sprijinul de care au nevoie se referă la mai multă sau mai bună asistenţă
medicală sau psihiatrică, iar asistentul social poate fi în măsură să-i ajute să-l obţină. Dorim să spunem prin aceasta că expertiza
asistentului social înseamnă a-i ajuta pe clienţi să-şi elimine sau să-şi reducă problemele în funcţionarea zilnică, şi nu eliminarea
asistenţei medicale.
Ameliorarea problemelor funcţionale se întemeiază pe valorificarea potenţialului individual şi familial ca şi pe intervenţiile sociale
adecvate. Evaluarea funcţională vizează creşterea bunăstării clientului, indiferent dacă situaţia lui rezultă din problemele de sănătate
fizică sau mentală, fie din factorii sociali, economici sau de mediu. În perspectiva evaluării funcţionale, deciziile asupra intervenţiilor
şi monitorizarea serviciilor furnizate trebuie să se axeze pe schimbare şi îmbunătăţirea statutului funcţional al clientului şi nu pe
ignorarea diagnosticelor medicale sau psihiatrice.
Evaluarea funcţională este în măsură să reunească, într-un tablou sintetic abilităţile clientului, motivaţiile sale, contextul familial şi al
mediului social, precum şi constelaţia influenţelor acestora, pentru luarea celor mai potrivite decizii de intervenţie educaţională,
socială, medicală, economică şi de mediu.
Evaluarea este în acelaşi timp şi o detaliată analiză a statutului funcţional al clientului, care conduce la concluzii despre afecţiunile ce
trebuie remediate şi la strategii posibile de intervenţie (Bernstein, 1992; Campbell, Thompson, 1990; Ivry, 1992; Kane & Kane, 1981,
cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87).

Evaluarea funcţională comprehensivă

Evaluarea funcţională comprehensivă este prin definiţie multidimensională. Dimensiunile sau domeniile care trebuie
evaluate sunt: mediul înconjurător, mediul social, situaţia economică, sănătatea mentală, sănătatea fizică şi capacitatea de auto-
îngrijire evaluată prin abilitatea de a face activităţi de zi cu zi - AZZ şi activităţi instrumentale de zi cu zi - AIZZ (Gallo et. al., 1988;
Kane & Kane, 1981, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87). Deşi aceste dimensiuni sunt evaluate separat, ele sunt interconexate.
Capacitatea sau incapacitatea în unul din aceste domenii este posibil să afecteze funcţionarea în celelalte. De exemplu, o persoană cu
boala Alzheimer poate avea asociată şi o problemă care este în principal una de sănătate fizică, dar individul va manifesta în mod
treptat afecţiuni în funcţionarea socială şi mentală, în AZZ şi în AIZZ.

Evaluarea socială

O evaluare a funcţionării sociale se referă la calitatea şi cantitatea legăturilor interpersonale ale clientului şi la implicarea sa
în comunitate, ca şi la posibilele probleme în sistemul său de suport informal. Donald (1982, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-
87) a identificat patru arii primare în care interacţiunile sociale şi participarea au loc: (1) familia, (2) prietenii, (3) comunitatea, (4)
locul de muncă.
În cazul vârstnicilor, scopul primordial al evaluării sociale vizează calitatea şi cantitatea legăturilor cu reţeaua de suport
informal. Subliniem faptul că pentru alte categorii de adulţi relaţiile formale, de la locul de muncă, joacă un rol mai important pentru
viaţa lor socială şi pentru sistemul de suport. Însă reţeaua de suport informal, pe care o reprezintă, familia şi prietenii este esenţială
pentru bunăstarea tinerilor şi vârstnicilor deopotrivă. Pentru măsurarea funcţionării sociale a familiei Smilkstein, Ashworth şi
Montano (1982, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87), au elaborat un instrument de evaluare cunoscut sub denumirea sa
prescurtată APGAR (Adaptation, Partenership, Growth, Affection, Resolve) şi care are în vedere următoarele dimensiuni: adaptarea
familială, relaţiile parteneriale, creşterea copiilor, dezvoltarea afectivă şi capacitatea de rezolvare a problemelor familiale.
Deşi este important numărul persoanelor cu care clientul are relaţii, ca şi frecvenţa acestora, s-a constatat că, în numeroase
situaţii, calitatea reţelei de suport social şi prezenţa unui confident, este semnificativ mai relevantă pentru bunăstarea şi sănătatea
fizică a clientului. Înţelegerea reţelei familiale a clientului ca şi cea a sistemului mai larg de suport social, poate fi realizată prin
combinarea întrebărilor standardizate, prin construirea genogramei şi a eco-hărţii (genograma reprezintă reţeaua familială iar eco-
harta conturează reţeaua socială mai largă, incluzând relaţiile familiale şi comunitare).
Genograma este instrumentul prin care se reprezintă grafic compoziţia familială şi istoria acesteia. De altfel, genograma
poate cuprinde schimbările majore din cadrul familiei, schimbări din sfera ocupaţională, a sănătăţii, precum şi din cae a
evenimentelor familiale (naştere, moarte, căsătorie, mutare). Utilizând diferite tehnici de trasare ca: linii continue, punctate, tăiate,
etc., pot fi reprezentate punctele forte, şi diferite tipuri de relaţii (stabile, tensionate etc.). Inserarea unei genograme în cadrul
raportului de evaluare poate fi utilă pentru identificarea sistemului de suport familial şi pentru înţelegerea istoriei sociale a familiei, ca
şi a relaţiilor şi problemelor curente. Evaluarea funcţionării familiale poate constui punctul de plecare pentru stabilirea sarcinilor
asistentului social şi a celorlalţi profesionişti care acordă îngrijiri vârstnicului.

9
Eco-harta este un instrument care permite vizualizarea gradului de interacţiune a clientului cu comunitatea, cu reţeaua de
suport social, ca şi cu familia. Se poate folosi pentru reprezentarea grafică un sistem de cercuri, sau se poate trasa o diagramă ce
reprezintă lumea socială a clientului, identificând potenţialele prietenii, implicările în activităţile recreaţionale şi culturale, munca,
biserica, agenţiile furnizoare de servicii. Tipurile diferite de linii şi apropierea elementelor grafice pot reprezenta natura relaţiilor
dintre client şi mediul său social.
Configurarea eco-hărţii necesită culegerea unei remarcabile cantităţi de informaţii într-un timp relativ scurt. Informatizarea şi
computerizarea serviciilor de asistenţă socială pot constitui facilităţi, inclusiv pentru producerea de grafice în practica clinică. Există
deja programe software comerciale care pot produce arbori genealogici şi genograme, diferite grafice pentru examinarea cazurilor pe
multiple nivele sistemice.
Pentru a evalua profunzimea unei reţele de suport social, este nevoie de întrebări nuanţate: de exemplu, se poate întreba cui
poate cere ajutor clientul, pentru cât timp şi în ce condiţii. Mai concret, în cazul unui client care are nevoie de sprijin pentru a locui
singur acasă, poate fi luat în calcul sprijinul unui vecin care i-a mai fost de ajutor şi în trecut. În planificarea serviciilor, este util să se
ştie dacă acest vecin este dispus să-l sune zilnic pe client, să-l viziteze, să servească uneori masa împreună, sau să-şi petreacă câteva
ore zilnic sau săptămânal ajutând la întreţinerea locuinţei.

Evaluarea economică

Evaluarea economică are ca scop aprecierea nivelului resurselor financiar-economice în vederea eligibilităţii clientului pentru
asistenţă suplimentară, pornindu-se de la examinarea veniturilor şi a celorlalte resurse economice.
Suficienţa resurselor financiar-economice presupune acoperirea, din venituri proprii a cheltuielilor destinate procurării alimentelor şi
îmbrăcăminţii, întreţinerii locuinţei, asigurării îngrijirilor medicale şi a altor necesităţi (Gallo, 1988, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995,
pp. 70-87).
Eligibilitatea pentru resurse suplimentare presupune, pe de o parte conştientizarea clientului privind drepturle sale, iar pe de altă
parte, presupune cunoaşterea programelor comunitare de sănătate, sociale sau economice, a serviciilor de întrajutorare, de ajutor
financiar sau a programelor de angajare speciale.
Evaluarea economică se realizează prin chestionarea clienţilor despre veniturile şi bunurile de care dispun, despre cheltuielile
necesare ca şi despre modul în care îşi administrează banii şi celelalte resurse. Trebuie avute în vedere, în mod special, situaţiile în
care anumite cheltuieli sunt disproporţionate în cuantumul veniturilor periclitând de aceea satisfacerea adecvată a altor nevoi, de
exemplu, situaţia frecventă în care un vârstnic îşi cheltuie toate veniturile pentru chirie şi hrană, nerămânându-i bani şi pentru
medicamente.
Evaluarea economică înseamnă analiza resurselor şi prin ceea ce se află dincolo de înscrisurile oficiale (cuponul de pensie, extrasul
de cont, chitanţe, facturi, etc.): uneori clienţii beneficiază de resurse indirecte cum ar fi ajutorul financiar regulat din partea unuia
dintre copii, servirea regulată a mesei la un membru al familiei, etc.
Evaluarea economică nu se rezumă la o simplă conabilizare deoarece banii, administrarea lor, diferitele bunuri sau posesiuni
constituie valori personale ale clienţilor, faţă de care prezintă un ataşament special şi de aceea nu pot face obiectul unor tranzacţii sau
aranjamente rentabile.
Stabilirea eligibilităţii clientului pentru un anumit tip de beneficii (sociale, economico-financiare, medicale) necesită cunoaşterea de
către profesionist a cadrelor legislative, a sistemului de asistenţă medicală şi de sănătatea mentală, a reţelei de servicii sociale pentru
vârstnici.

Sănătatea mentală

Evaluarea stării de sănătate mentală de către asistentul social înseamnă orientarea observaţiilor şi înspre sfera problemelor psiho-
cognitive şi comportamental-emoţionale.
Evaluările din aria psiho-cognitivă se centrează, în principal, asupra simptomelor de incapacitate cognitivă, asupra
tulburărilor psihiatrice, ca şi asupra diferiţilor factori de risc. Practicienii utilizează în acest scop insrumente de evaluare (scale, teste,
chestionare) cu diferite grade de complexitate.
Funcţionarea emoţională se referă la prezenţa/absenţa sau diminuarea/amplificarea tulburărilor afective. Asistentul social ar
trebui să fie familiarizat cu simptomele şi manifestările tulburărilor afective majore, pentru a putea recunoaşte anxietatea, depresia,
singurătatea şi factorii de risc asociaţi suicidului şi abuzului de alcool sau droguri (vezi şi D. Gal, Dezvoltarea umană şi
îmbătrânirea, 2001).
În majoritatea cazurilor, acolo unde asistentul social identifică factori de risc şi / sau manifestări care pot fi indicii pentru deteriorarea
stării de sănătate mentală se impune consultarea experţilor calificaţi în acest domeniu.

Sănătatea fizică

Există trei instrumente cu ajutorul cărora asistentul social poate evalua starea sănătăţii fizice:
1 autoevaluarea stării de sănătate de către client
2 inventarierea simptomelor şi bolilor
3 analiza medicamentaţiei
Prin evaluarea riscurilor de sănătate fizică, asistentul social poate descoperi afecţiuni netratate, care necesită fie iniţierea, fie încetarea
unui tratament medical, decizie ce va fi luată de către medic, dar asistentul social va recomanda consultaţia medicală, şi la nevoie, va
acompania vârstnicul la cabinetul medical. De exemplu, dacă asistentul social analizează medicamentaţia unui client cu o boală
mentală cronică şi constată că tratamentul prescris a fost întrerupt, trebuie să discute despre consecinţele încetării tratamentului şi să
încurajeze clientul să consulte un asistent de sănătate mentală sau un psihiatru.

1. Autoevaluarea sănătăţii

10
Autoevaluarea sănătăţii poate fi un bun semnal al stării de sănătate, chiar dacă unii autori şi practicieni au rezerve în această
privinţă. Scopurile autoevaluării sunt, din punctul de vedere al profesioniştilor, de a identifica posibile noi probleme de sănătate sau
declinul statutului sănătăţii. Întrebări referitoare la autoevaluarea stării de sănătate pot fi incluse în conţinutul instrumentarului de
evaluare multidimensională, care se utilizează în diverse centre medicale sau socio-medicale. De exemplu, o întrebare pentru
autoevaluarea stării de sănătate poate fi:
„Cum vă apreciaţi starea de sănătate în prezent ?”
Excelentă (3) Bună (2) Moderată (1) Slabă (0)

2. Inventarierea simptomelor şi bolilor


Chestionarele utilizate pentru simptome au ca scop identificarea factorilor de risc ai sănătăţii. Sunt luate în considerare, (în
instrumentarul acceptat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii), patru categorii de simptome pentru identificarea factorilor de risc: (1)
caracteristicile salivei, (2) senzaţiile de durere sau apăsare, (3) dureri de articulaţii şi (4) caracteristicile respiraţiei. În evaluările
comprehensive, acestor cdategorii de simptome li se adaugă şi altele precum: malnutriţia, problemele de vedere de auz, problemele
dentare şi artritele.
Inconvenientele acestui tip de evaluare ţin de faptul că nu toţi clienţii frecventează cu regularitate serviciile mediacale sau
medico-sociale, şi în majoritatea cazurilor nu sunt familiarizaţi cu terminologia de specialitate utilizată. În astfel de situaţii se
recomandă ca evaluările periodice, de rutină, să fie realizate de către specialişti

3. Analiza medicamentaţiei
O altă modalitate de evaluare a stării de sănătate constă în analiza medicamentaţiei: listarea medicamentelor prescrise şi
precizări privind modul de administrare (dozarea, când şi cum se administrează). Este important să fie puse şi întrebări referitoare la
utilizarea medicamentelor care au şi contraindicaţii, precum şi la utilizarea remediilor naturiste şi a suplimentelor nutritive.
Problemele care pot apărea în jurul utilizării medicamentelor se leagă îndeosebi de numărul mare de medicamente prescrise, de
nerespectarea dozajului, de tulburările de memorie care afectează ritmicitatea administrării sau chiar de lipsa unei minime educaţii
pentru sănătate.
Alţi factori care, de asemenea, ţin de administrarea medicamentaţiei şi pot genera complicaţii sunt: imposibilitatea
achiziţionării medicamentelor datorită costului ridicat, absenţa instrucţiunilor de administrare clar scrise, tulburările emoţionale, ca de
exemplu depresia, care se pot traduce prin refuzul de a accepta boală şi de a o trata. În plus, unii vârstnici refuză medicamentaţia
datorită convingerilor lor religioase, sau pentru că îi descurajează efectele colaterale, adverse ale medicamentelor. De asemenea,
schimbările bruşte ale stărilor fiziologice şi/sau afective, precum voma, diareea, iritabilitatea, stările confuzive, pot fi puse în legătură
cu modul inadecvat de administrare a medicamentelor.
În aceste condiţii se recomandă ca asistentul social care întâlneşte un vârstnic ce are prescrise trei sau mai multe medicamente, să se
informeze şi asupra regimului îngrijirilor de sănătate pe care le primeşte.

Evaluarea activităţilor de zi cu zi (AZZ) şi a activităţilor instrumentale de zi cu zi (AIZZ)

Dintre toate dimensiunile funcţionării personale, capacitatea de a duce la bun sfârşit activităţile de zi cu zi este probabil, cea
mai importantă. Buna desfăşurare a activităţilor de îngrijire personală şi a habitatului, este necesară pentru menţinerea funcţionării
independente şi autonome, dar depinde de starea fizică, mentală şi socială.
Evaluările generale ale stării de sănătate nu pot avea valoare indicativă asupra nivelului de autonomie a vârstnicului. De
aceea se recurge la evaluarea funcţionării în activităţile de zi cu zi, şi stabilirea, pe această bază, a capacităţii de autoîntreţinere.
În privinţa criteriilor cu ajutorul cărora se pot face evaluările activităţilor de zi cu zi, opiniile specialiştilor converg înspre includerea
în scalele de evaluare a capacităţilor de: a face baie, de a se aranja, de a se îmbrăca, de a se deplasa şi de a se hrăni (Gallo şi al. 1988;
Kane & Kane, 1981, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87). Cea mai cunoscută scală este Index-ul AZZ al lui Katz (1963), cu
ajutorul căreia (scala) este evaluată capacitatea clientului de a realiza cele cinci activităţi . Deşi această formă de evaluare se centrează
pe capacitatea sau incapacitatea clientul de a îndeplini respectivele activităţi, modalitatea de formulare poate include şi nuanţări
referitoare la nevoia de asistare sau la independenţă:0 - nu necesită ajutor; 1 - foloseşte un aparat; 2 - necesită asistenţă;
3 - complet dependent.
Evaluarea instrumentală a activităţilor de zi cu zi se referă la o varietate de activităţi, mai complexe decât acelea de autoîngrijire şi
autoîntreţinere. Itemii incluşi în mod obişnuit în scalele de evaluare se referă la activităţi şi sarcini specifice mediului ambiental şi
social şi de aceea capacitatea de a le realiza este inclusă în sfera competenţelor sociale.
Spre exemplificare redăm în continuare o scală de evaluare care acoperă şase arii: (1) utilizarea telefonului, (2) utilizarea mijloacelor
de transport, (3) cumpărarea hranei şi a îmbrăcăminţii, (4) prepararea hranei, (5) îngrijirea locuinţei, (6) administrarea resurselor
financiare. Fiecare item poate fi analizat prin utilizarea unei scale cu trei nivele, în care scorul “1” indică faptul că individul poate
îndeplini activităţi fără asistenţă; “2”- nevoia de asistenţă şi “3”- totală incapacitate de a realiza activităţi.

Evaluarea mediului

Evaluarea mediului, concept central în asistenţa socială, reprezintă reflectarea aplicativă a principiului congruenţei în relaţia persoană
- mediu. Prin evaluarea mediului se stabileşte dacă acesta este adecvat, sau nu, bunăstării şi funcţionării independente a individului.
Într-o accepţiune restrânsă, prin mediu se înţelege (în contextul asistenţei sociale) instituţia rezidenţială sau locuinţa în care trăieşte
clientul. Într-o accepţiune mai largă, “mediul” poate desemna însăşi comunitatea din care face parte. Desigur, evaluarea comunităţii
poate avea elemente comune cu evaluarea mediului. Evaluarea mediului presupune examinarea abilităţilor funcţionale ale individului
şi a solicitărilor mediului, (în accepţiune largă şi restrânsă), urmată de examinarea gradului de congruenţă a acestora.
În principiu, specialiştii sunt de acord asupra importanţei mediului pentru funcţionarea optimă a clientului, mai puţin concordante sunt
însă criteriile de evaluare care, desigur, diferă în funcţie de “obiectivele” de evaluat (“cum” se evaluează în funcţie de “ce” se

11
evaluează). Pot constitui “obiective” de evaluat instituţiile de tip rezidenţial sau cele de tipul centrelor de zi, locuinţele individuale dar
şi comunităţile.
Una dintre categoriile care pot constitui obiectul evaluării de mediu este cea referitoare la adecvarea şi siguranţa mediului arhitectural
(rezidenţial şi civic). De exemplu, există grile de evaluare care cuprind: paza contra incendiilor, accesibilitatea la bucătărie şi/sau la
servirea mesei, sau în alte zone frecventate de vârstnici, absenţa/prezenţa obstacolelor în zonele de trecere şi acces (cabluri, preşuri,
gradul de iluminare, etc.). În comunitate, se evaluează siguranţă zonei (străzi, parcuri, zone comerciale sau de agrement),
accesibilitatea mijloacelor de transport, facilităţi şi amenajări speciale pentru vârstnici.
O altă categorie ce poate face obiectul evaluării de mediu se referă la aspectele "mediului afectiv-emoţional" şi a "oportunităţilor
interpersonale". Evaluarea mediului afectiv-emoţional în cadrul instituţional se referă la politeţea personalului, la atenţia acordată
nevoilor sociale şi medicale ale rezidenţilor, la respectarea nevoii de intimitate, la libertatea şi posibilitatea de alegere în raport cu
modalitatea de satisfacerea a diferitelor nevoi din această categorie. În familie, în sfera nevoilor afectiv-emoţionale pot fi evaluate :
interacţiunile dintre membrii familiei, sprijinul acordat vârstnicului pentru buna sa funcţionare, comunicarea, suportul afectiv.
Evaluarea “oportunităţilor interpersonale” se referă la posibilităţile de contact cu prieteni şi membri ai familiei, la posibilitatea de a
juca un rol activ în grupurile civice şi voluntare.
O a treia categorie de evaluat are în vedere activităţile instrumentale. De exemplu, se constată dacă locuinţa vârstnicului dispune de
facilităţi adecvate pentru gătit şi păstrarea hranei; dacă vârstnicul dispune de telefon sau alte mijloace pentru cazurile de urgenţă; dacă
prin mărimea şi structura sa locuinţa vârstnicului creează dificultăţi de întreţinere sau pentru deplasarea persoanei. În privinţa
comunităţii, scopul evaluării este de a afla dacă clientul are acces la cumpărături, servicii sociale şi de sănătate, la recreere şi la
activităţi voluntare sau civice, fie mergând pe jos, fie prin folosirea mijloacelor de transport.
Pentru a evalua congruenţa dintre persoană şi mediu, sunt necesare adaptări ale criteriilor în funcţie de specificul zonei, comunităţii,
sau cadrului de viaţă al vârstnicului, astfel încât să fie identificate posibilităţile de ajustare şi modificare a mediului. Pentru elaborarea
instrumentelor de evaluare a locuinţei şi comunităţii, ca şi a congruenţei individ-mediu, pot fi utilizate inventarele de trebuinţe
general umane (Maslow), cele specifice vârstnicilor sau diferitelor categorii de persoane cu handicap, precum şi grilele de evaluare
comunitară.
McKnight şi Kretzman (1992, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87) au elaborat criterii de evaluare a comunităţii pornind de la
identificarea resurselor şi stipulând că schimbarea este posibilă atunci când sunt cunoscute şi valorificate capacităţile, abilităţile şi
bunurile membrilor comunităţii ca şi ale familiilor lor, şi ale comunităţii însăşi. Ideea acestui demers este că resursele umane ale
comunităţii pot şi trebuie să fie valorificate şi responsabilizate în calitate de agenţi ai schimbării şi de beneficiarii, direcţi sau indirecţi,
ai ei.

Aspecte specifice evaluării funcţionale

Pe lângă evaluarea funcţionării individului în cele şase dimensiuni deja identificate asistentul social ar trebui să-şi îndrepte atenţia şi
asupra posibilităţilor reale (atuuri, forţe/puteri) ale clienţilor vârstnici, asupra serviciilor pe care deja le primesc, asupra valorilor şi
preferinţelor legate de servicii pe care şi le-ar dori.

Posibilităţile clienţilor

În serviciile sociale publice, mai ales, se practică centrarea, aproape exclusiv, pe problemele de sănătate ale clienţilor, pe patologia şi
riscurile pe care acestea le presupun. Într-o oarecare măsură această atitudine este justificată, deoarece pentru acele probleme vin
solicitările vârstnicilor. Dar utilizând tehnici de redresare şi optimizare personală a clienţilor vârstnici, asistentul social ar putea
regcurge şi la valorificare resurselor de îngrijire de care dispun, ei şi familiile lor, pentru că acestea se pot dovedi mai accesibile şi
superioare calitativ. Formularea explicită, în procesul evaluării, de întrebări referitoare la posibilităţile proprii de îngrijire pot contribui
la constituirea unor demersuri inteligente, echilibrate, de integrare a acestora în procesul general al asistării specializate.

Preferinţele clienţilor

Evaluarea preferinţelor clientului are o importanţă centrală în evaluare şi în special în procesul de planificare a serviciilor. Voinţa de
schimbare, rezistenţa la schimbare precum şi capacitatea de a trăi cu deficienţele şi bolile diferă de la individ la individ. Diferenţele
originându-se, printre altele, şi în opţiunile valorice. Pentru vârstnici poate fi mult mai important (valoros) să continuie să trăiască
acasă decât să dobândească plusul de siguranţă şi creşterea calităţii îngrijirilor prin mutarea într-un cămin de bătrâni. Apropierea
familiei poate prevala chiar şi în raport cu suportarea unei situaţii abuzive. În toate aceste cazuri, asistentul social trebuie să realizeze,
intervenţii care se bazează pe cunoaşterea şi respectarea sistemului de valori al clientului, chiar dacă acesta diferă de valorile
personale. Identificarea valorilor şi a preferinţelor clienţilor, aşa cum le relatează şi le percep ei înşişi, este un demers delicat pe
parcursul întregii evaluări. Dacă intervenţia intră în conflict cu valorile şi preferinţele clienţilor, eforturile asistentului social vor fi
zadarnice.

Serviciile

Pentru a satisface adecvat nevoile clienţilor vârstnici, evaluatorul trebuie să identifice serviciile pe care ei deja le primesc şi să
distingă între acelea furnizate formal de unităţi publice sau private şi acelea furnizate informal de familie şi prieteni. În ambele cazuri,
dar în mod particular în cazul celor informale, asistentul social trebuie să examineze cât de stabilă este asistenţa acordată.
Cunoaşterea suportului primit de client şi a nevoilor neindentificate până atunci, ajută asistentul social să asiste mai bine clientul prin
construirea unui plan bine definit şi integrat. Cunoaşterea tuturor serviciilor implicate ajută la evitarea dublării seviciilor şi permite
utilizarea optimă a resurselor.

12
Echipa multidisciplinară

Evaluarea vârstnicilor impune ca asistenţii sociali să fie familiarizaţi cu diferitele domenii ale evoluţiei şi funcţionării individuale, fără
a avea însă pretenţia că pot fi experţi în fiecare dintre ele. Evaluările multidimensionale impun participarea unei echipe
multidisciplinare. În funcţie de problemele clientului membrii echipei pot fi: specialişti în sănătate mentală, medici de familie,
asistente medicale, psihologi. Unele agenţii au echipe stabile pentru analiza cazurilor complexe, dar există şi situaţii în care asistenţii
sociali trebuie să consulte şi să invite pentru evaluare alţi profesionişti.
*
În concluzie, evaluarea funcţională comprehensivă reprezintă baza de date de la care clienţii, familiile şi asistenţii sociali
încep demersurile de colaborare. Baza evaluării o constituie funcţionarea (şi nu diagnoza), deoarece este un indicator mai nuanţat al
resurselor individuale şi al disponibilitpţii pentru schimbare. Evaluarea comprehensivă are în vedere funcţionarea individului în
domeniile: social, economic, de mediu, al sănătăţii mentale, fizice, al activităţilor de zi cu zi. Funcţionarea scăzută în oricare domeniu
afectează şi funcţionarea celorlalte, şi invers, performanţele în unele domenii pot fi direcţionate pentru a compensa deficitul altora. O
evaluare atent efectuată constituie o bună bază pentru identifcarea problemelor şi a ariilor de schimbare, precum şi pentru stabilirea
scopurilor şi dezvoltarea planurilor de servicii.

MANAGEMENTUL DE CAZ

Introducere
Scopul cel mai general al serviciilor de asistenţă socială pentru vârstnici este de a contribui la depăşirea problemelor şi la facilitarea
schimbărilor pozitive apelând, pentru aceasta, la resurse formale şi informale.
Managementul de caz şi consilierea sunt două strategii de intervenţie directă, (a căror oportunitate rezultă din evaluările care le
preced), centrate pe client şi familia acestuia, şi având ca scop validarea aspectelor funcţionale, astfel încât clienţii să îşi poată asuma
controlul propriei vieţi.
Potrivit lui White (1987, cf. Gary M. Nelson, et al. 1995, pp. 88-103) managementul de caz, “este o strategie de intervenţie orientată
înspre coordonarea resurselor existente pentru a asigura o îngrijire continuă şi adecvată specifică fiecărui caz în parte”. Managementul
de caz este definit într-o accepţiune apropiată şi de către Rubin (1987, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 88-103): “o abordare a
furnizării de servicii care încearcă să asigure clienţilor cu probleme complexe şi dizabilităţi, primirea tuturor serviciilor de care au
nevoie, la timp şi într-un mod adecvat “.
Managementul de caz, astfel înţeles, constituie o componentă esenţială a serviciilor pentru vârstnici, care contribuie la identificarea
nevoilor, la onorarea cererilor de resurse concrete, ca şi la asimilarea de noi cunoştinţe şi abilităţi, necesare pentru dobândirea
controlului asupra propriei situaţii.
Managementul de caz, ca strategie de intervenţie în asistarea persoanelor vârstnice, şi-a dovedit eficacitatea în special în domeniul
îngrijirilor la domiciliu şi al celor comunitare. Asistentul social ajută ca, o varietate de servicii să devină accesibile clientului şi
coordonează primirea acestora. În termeni de roluri asumate, managementul de caz presupune ca asistentul social:
să conducă cazul, dar sub nici o formă nu se aşteaptă ca el să asigure toate serviciile necesare rezolvării;
să menţină legătura cu agenţiile ofertante de servicii sociale pentru a se asigura că ele acordă tratamentul / intervenţian adecvată, iar în
cazul în care obiectivele clientului au fost atinse, să pregătească terminarea;
să menţină legătura, cu clientul pentru a putea evalua continuu, modul în care serviciile sunt folosite ca şi progresele pe care le face
clientul ca urmare a utilizării lor;
să devină broker de servicii şi organizator al reţelei de intervenţie şi mai puţin persoană care ajută direct clientul.
Datorită complexităţii fiecărui caz în parte, dar şi datorită diversificării şi specializării serviciilor sociale, este puţin probabil ca un
singur asistent social sau o singură agenţie să dispună de toate serviciile necesare pentru a ajuta clientul. Din această cauză,
managementul de caz s-a dezvoltat ca sistem de ajutor ce asigură clientului asistenţă continuă, prin intermediul asistentului social -
profesionistul pregătit pentru evaluarea diferitelor categorii de nevoi şi cunoscător a reţelei de servicii de specialitate.

Managementul de caz ca strategie de intervenţie

Evaluarea funcţională este orientată, aşa după cum am văzut, asupra factorilor care sunt responsabili de funcţionarea
clientului şi a familiei sale, asupra capacităţilor care pot fi potenţate pentru depăşirea / ameliorarea anumitor probleme care îşi au
originile, fie la nivel individual-intern (convingeri neproductive, dificultăţi emoţionale), fie la nivel grupal, comunitar sau societal -
extern.
Problemele se pot origina, desigur, din combinaţia obstacolelor interne şi externe, existând şi posibilitatea generării lor
reciproce (disfuncţiile dintr-o anumită arie pot determina probleme în alte arii).
În mod similar, capacităţile individuale şi familiale pot fi identificate în combinaţii de caracteristici psihologice, trăsături familiale şi
reţele comunitare şi sociale.
Implementarea managementului de caz, ca strategie de intervenţie, trebuie precedată de evaluarea individuală şi a familiei, ceea ce
presupune parcurgerea următorilor paşi:
evaluarea funcţională,
identificarea problemelor şi a resurselor,
întocmirea listei de schimbări preconizate şi
stabilirea scopurilor funcţionale,
de comun acord cu individul şi familia. Odată stabilite scopurile şi planurile de acţiune, ca şi decizia de a furniza servicii, paşii
următori coincid cu activităţile principale ale managementului de caz.
Planificarea şi punerea clienţilor în legătură cu furnizorii de servicii formale sau informale şi monitorizarea serviciilor,
reprezintă bazele coordonării resurselor.

13
Paşi în managementul de caz

Aspecte ale planificării în managementul de caz

Pentru ca managerul de caz să poată dezvolta un plan de asistare, bazat pe rezultatele evaluării funcţionale, sunt necesare:
cunoştinţe despre elementele constitutive ale uni astfel de plan,
cunoaşterea deficienţelor funcţionale şi a posibilelor resurse cu care ar putea fi remediate,
cunoaşterea abilităţilor care ar putea fi conservate şi/sau dezvoltate,
cunoaşterea modalităţilor de a pune în legătură clienţii şi resursele.
Planificarea managementului de caz reprezintă o agendă de acţiune pentru toate părţile implicate: clientul, familia, prietenii,
vecinii, asistentul social, programele de servicii pentru vârstnici şi toţi furnizorii de servicii implicaţi.

Caracteristicile planificării

Planul de management de caz ar trebui să conţină următoarele elemente:


Lista schimbărilor preconizate
Scopurile de atins pentru client şi, după caz, pentru familia sa
Sarcinile şi resursele pentru care clientul îşi poate asuma responsabilitatea
Sarcinile şi resursele pentru care membrii reţelei informale de suport îşi pot asuma responsabilitatea
Resursele care pot fi obţinute prin intermediul programelor de servicii pentru vârstnici şi prin diverse agenţii
Evenimente sau procese evolutive care pot constitui repere pentru evaluarea progreselor clientului

Scopurile funcţionale

Una dintre consecinţele salutare ale evaluării funcţionale este posibilitatea de a formula şi scopuri funcţionale pentru managementul
de caz. Scopurile funcţionale vizează atragerea celor mai adecvate resurse:
pentru depăşirea barierelor de funcţionare, instrumentale şi psiho-sociale,
în strictă dependenţă de nevoile de schimbare ale clientului şi ale familiei sale.
Satisfacerea nevoilor instrumentale reclamă resurse pentru:
completarea veniturilor,
facilitarea transportului,
asistarea activităţilor zilnice,
procurarea hranei şi servirea mesei mese,
întreţinerea gospodăriei.
Pentru satisfacerea nevoilor psiho-sociale resursele ce pot fi mobilizate vin atât dinspre familie, vecini şi prieteni, cât şi dinspre
comunitate. Aceasta din urmă poate oferi servicii complementare cum ar fi:
programe de zi pentru tratament psihiatric,
consiliere,
socializare prin intermediul centrelor pentru vârstnici,
programe de petrecere a timpului liber.
Aşa după cum s-a putut constata, evaluarea funcţională comprehensivă permite identificarea nevoilor în numeroase domenii.
În mod similar şi resursele trebuie evaluate dintr-o perspectivă funcţională, pentru a vedea care sunt şi domeniile secundare (în raport
cu serviciul principal oferit) pe care acestea le pot acoperi. Indiferent de serviciul principal primit, clienţii şi managerul de caz vor lua
în calcul şi beneficiile secundare ale acestuia. De exemplu, participarea la un program comun de servire a mesei satisface deopotrivă
nevoile de nutriţie ca şi pe cele de socializare ( ca beneficiu secundar).
Planificarea managementului de caz poate - şi trebuie, oricând este posibil – să meargă dincolo de rezolvarea de suprafaţă a
problemelor, formulând şi scopuri funcţionale, explicite privind:
explorarea strategiilor de abilitare a clienţilor şi a familiilor lor,
dezvoltarea capacităţilor funcţionale de autoîngrijire, de evitare a problemelor şi conflictelor, ceea ce poate să însemne:
atitudini noi faţă de probleme,
modalităţi diferite de a trăi cu problemele care nu pot fi rezolvate în întregime.
Un alt scop funcţional din planul de asistare, poate fi acela de a le arăta clienţilor şi familiilor lor cum să:
identifice resursele (interne şi externe),
le pună în legătură cu nevoile,
întocmească un plan de acţiune,
implementeze,
modifice când este necesar.
Finalmente, scopul fundamental al oricărui plan de asistare este de a arăta clienţilor şi familiilor lor cum să fie proprii lor
manageri de caz şi de a le conferi lor posibilitatea de alegere şi control.

Reţeaua informală de suport social

Conceptul “reţea de suport social” reuneşte două concepte: cel de “reţea socială” şi cel de “suport social”. “Reţeaua socială” se referă
la un set specific de persoane care interrelaţionează (membrii familiei, prieteni şi vecini). “Suportul social” acoperă o arie mai extinsă
a relaţiilor sociale, care poate include relaţii instituţionale formale şi informale, programe comunitare. În acest context, “reţeaua de
suport social “desemnează ansamblul tuturor conexiunilor sociale care, împreună, pot contribui la optimizarea funcţionării clientului.

14
Bazându-se pe rezultatele a numeroase cercetri privind reţelele sociale şi suportul social, Ell (1984, cf. Gary M. Nelson, et al.,1995,
pp. 88-103) concluziona: “nu numai că legăturile sociale cresc nivelul bunăstării individuale, dar ele par a influenţa însăşi creşterea
imunităţii la bolile fizice şi psihice, par a avea un rol în menţinerea capacităţii de decizie şi rezolvare de problemele. Legăturile
sociale suportive contribuie la menţinerea echilibrului între solicitările mediului şi resursele personale, echilibru ce influenţează, la
rândul său, rezistenţa faţă de factorii de risc (boală şi stres)”.
Evaluarea funcţională, ca premisă a construirii reţelei de suport informal, poate conduce la o varietate de forme de
intervenţie:
informarea cu privire la modalităţile alternative de rezolvare a problemelor similare (prin exemplul şi cu sprijinul celor care fac parte
din reţeaua de suport informal);
re - abilitarea clientului şi a familiei de a rezolva problemele prin explorarea modului în care, în trecut, au rerzolvat probleme
similare;
în termeni de prevenţie, asistenţii sociali pot anticipa consecinţele unor disabilităţi sau ale bolii, în plan funcţional / instumental, sau
ca situaţie de risc. De exemplu, deşi diagnosticarea nu merge în mod necesar mână în mână cu disabilitatea funcţională, aceasta este
un indicator al riscului. Un client care a suferit un atac de cord sau a fost diagnosticat cu o boală pulmonară sau diabet prezintă un risc
ridicat pentru anumite tipuri predictibile de afecţiuni, unele dintre ele putând fi prevenite. Un vârstnic cu demenţă progresivă va suferi
de afecţiuni funcţionale pe măsură ce boala progresează, dar clientul şi familia sa se pot pregăti, într-o oarecare măsură, pentru situaţia
anticipată;
medierea legăturii dintre clienţi şi familii cu servicii adecvate, constituie un real ajutor în reducerea poverii îngrijirii şi totodată
reprezintă o “punte” între reţeaua socială informală (care, prin chiar natura sa, are limite inerente) şi cea formală;
motivarea pentru schimbare şi păstrarea speranţei sunt atitudini ce pot fi construite prin valorificarea experienţelor similare ale
membrilor reţelei de suport informal, chiar dacă, admitem că nu există două persoane sau situaţii identice;
practica centrată pe familie (în sens larg) are ca asumpţie principală recunoaşterea rolului fundamental al familiei în menţinerea
bunăstării persoanei şi în potenţialul suportiv al acesteia, cu condiţia ca ea însăşi (familia) să fie una funcţională. Din păcate, nu toţi
vârstnicii au familii intacte sau funcţionale, ceea ce înseamnă că, din anumite puncte de vedere, sunt vulnerabili şi prezintă un risc
ridicat de instituţionalizare (dacă suferă pierderi funcţionale semnificative, dacă sunt expuşi riscului de a fi neglijaţi şi abuzaţi). În
astfel de situaţii vîrstnicii pot fi ajutaţi să-şi construiască o reţea familială surogat, din surse formale sau informale, sau să
restabilească legăturile cu membrii înstrăinaţi ai familiei.

Stabilirea legăturilor cu resursele formale : lucrul cu organizaţiile

Resursele instrumentale necesare clienţilor se află, de regulă, sub patronajul organizaţiilor publice sau private. În cazul vârstnicilor, în
special, resursele formale sunt gestionate de agenţii comunitare. Accesul la resursele necesare depinde, pe de o parte, de cunoaşterea
nevoilor clientului (ca rezultat al procesului de evaluare individuală), iar pe de altă parte de cunoaşterea criteriilor de eligibilitate ale
agenţiilor (ca rezultat al procesului de evaluare comunitară). Specht (1988, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 88-103) recomanda
congruenţa dintre nevoi şi resurse: fiecare client să aibă acces la resurse strict justificat de nevoile sale (nici mai mult nici mai puţin!).
Obiectivitatea în alocarea resurselor nu este chiar atât de simplu de respectat precum pare, deciziile de acest fel fiind
determinate de situaţii complexe care nu au întotdeauna acoperire în prescripţii şi normative de aplicare, particularitatea fiecărui caz
impunînd tratarea lui ca o excepţie, şi nu ca o regulă.
Coordonarea resurselor, impune ca asistentul social să beneficieze de autoritate sporită, concretizată în libertatea de acţiune
profesională şi administrativă (cu privire la nevoile clienţilor, la prognoze, politica agenţiei, legile şi chestiunile de cost şi eficienţă).
Responsabilitatea asistentului social de a coordona resursele existente poate genera conflicte de rol (Moore, 1992, cf. Gary M. Nelson,
et al., 1995, pp. 88-103): pe de o parte el trebuie să se asigure că prin serviciile şi resursele alocate se respectă standardele calitative
privind bunăstarea clienţilor, iar pe de altă parte trebuiesc respectate cadrele programului, criteriile de eligibilitate, resursele
întotdeauna limitate.
Partea pozitivă a acestui tip de conflict este aceea că permite identificarea şi depăşirea limitelor din sistem şi dezvoltarea de noi
servicii.

Monitorizarea serviciilor şi asigurarea calităţii

Monitorizarea serviciilor este o etapă importantă a managementului de caz, un mecanism de ţinerea a evidenţei, de contabilizare, şi
furnizare a asistenţei tehnice. Prin mecanismul monitorizării se asigură implementarea serviciilor aşa cum au fost planificate, în
scopul satisfacerii nevoilor clienţilor şi ale familiilor lor, asistenţa tehnică având rol corectiv – adaptativ, de menţinere a calităţii
serviciilor.
Asigurarea calităţii în managementul de caz presupune două tipuri specifice de monitorizare: monitorizarea procesului şi
monitorizarea rezultatelor (Rothman, 1991, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 88-103). Monitorizarea procesului înseamnă
urmărirea implementării şi finalizării planului de servicii în conformitate cu planificarea şi cu standardele de calitate ale programului.
Monitorizarea rezultatelor înseamnă urmărirea planului de servicii în termeni de beneficii pentru client.
Applebaum şi Austin (1990, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 88-103) au identificat cinci întrebări la care putem apela în procesul
monitorizării pentru a asigura calitatea procesului cât şi a rezultatelor:
Cât de corect sunt aplicate criteriile de eligibilitate?
Evaluarea funcţională a clientului şi planurile de îngrijire sunt în conformitate cu standardele de calitate?
Implementarea serviciilor se desfăşoară conform planificării?
Clienţii sunt mulţumiţi de serviciile primite?
Serviciile furnizate au rezultatele scontate pentru clienţi?
Monitorizarea serviciilor poate fi înţeleasă şi ca element constitutiv al procesului de evaluare continuă, şi este posibilă numai în
măsura în care există cadre temporale şi standarde de calitate la care să se raporteze rezultatele obţinute.

15
Cadrele temporale (programarea) vizează preponderent activitatea asistentului social şi mai puţin rezultatele pentru client. Buna
practică indică faptul că serviciile apreciate ca fiind de bună calitate sunt furnizate într-o perioadă de timp specificată.
Satisfacţia clientului, în raport cu serviciile primite, este un indicator important, deşi indirect, al felului în care funcţionează serviciul.
Eforturile de a măsura gradul de satisfacţie al clienţilor reprezintă recunoaşterea necesară şi critică a participării lor la planificarea şi
implementarea planului de servicii, şi totodată o măsură a eficacităţii şi eficienţei serviciilor.
Monitorizarea şi evaluarea sistematică a programelor pot fi considerate indicatori ai excelenţei în furnizarea serviciilor,
situaţie destul de rar întâlnită în practică, posibilă totuşi, prin eforturi de planificare, standardizare a calităţii şi mai ales prin eforturi
de schimbare a mentalităţii.

Rolurile în managementul de caz

Rolurile asistentului social în managementul de caz derivă din datele evaluării comprehensive. Rolul principal este acela de
coordonator, rolurile « secundare » sau adiţionale putând fi, după caz, cele de educator, broker, avocat, de mediator, facilitator,
precum şi rolul de a atrage şi dezvolta noi resurse.
În calitate de educator, asistentul social furnizează clienţilor şi familiilor informaţii despre reţeaua de resurse ca şi despre procesul de
schimbare în care se angajează.
Ca broker, asistentul social intermediază obţinerea sau cumpărarea resurselor prevăzute în planul de servicii.
Rolul de avocat presupune utilizarea unui set de strategii şi tehnici pentru a pune în legătură clientul cu reţeaua de resurse,
(convingere, negociere sau chiar confruntare cu furnizorii de servicii - Rothman, 1991; Steinberg & Carter, 1983, cf. Gary M. Nelson,
et al.,1995, pp. 88-103).
Ca mediator, asistentul social clarifică neînţelegerile, intermediază părţile aflate în conflict.
Ca facilitator asistentul social ajută clienţii şi familiile lor să se centreze pe puterile lor, să-şi îmbunătăţească capacităţile de a înfrunta
situaţiile curente şi să planifice viitorul.
Rolul de a atrage şi dezvolta resurse presupune identificarea resurselor deficitare găsirea soluţiilor compensatorii.

Statutul profesional al managerului de caz

Rolurile asociate managementului de caz sunt, după cum se poate constata, complexe şi necesită stăpânirea unor abilităţi profesionale
la nivel de perferomanţă, deoarece scopurile unei astfel de întreprinderi sunt complexe şi ambiţioase. Cu toate acestea în percepţia
comună şi chiar a unor profesionişti (asistenţi sociali) managementul de caz este considerat ca solicitând în mai mică măsură
competenţe profesionale specifice, comparativ cu practica asistenţei sociale de tip terapeutic sau consilierea..
Această situaţie se explică prin aceea că în cadrul relaţiei terapeutice sau de consiliere principala resursă o constituie însăşi expertiza
profesionistului, agenţia fiind doar un cadru de desfăşurare şi nu o furnizoare de resurse. În plus, asistentul social implicat într-o
intrevenţie directă individuală deţine controlul asupra procesului şi primeşte feed-back-uri pozitive din prtea clienţilor.
În managementul de caz, asistentul social este un intermediar pentru interacţiunile terapeutice ale altora, resurele aparţin agenţiei pe
care o reprezintă sau cooptează în intervenţie, iar beneficiile aduse clienţilor sunt indirect legate de prestaţia sa.
În fapt, chiar dacă managerul de caz petrece o parte din timp manipulând hârtii şi contactând furnizorii de servicii, multitudinea
rolurilor asumate, interviurile cu clienţii şi familiile lor, evaluările, implementarea serviciilor, monitorizarea acestora, dau măsura
înaltului profesionalism pe care un manager de caz trebuie să îl probeze.

Intervievarea

Scopurile interviurilor

Un interviu este o conversaţie structurată, care are un scop bine precizat. Nu vom detalia în acest cadru alte aspecte teoretice legate
de intervievare în asistenţa socială, deoarece se presupune că profesioniştii, care au beneficiat de o formare în acest domeniu, au deja
noţiuni despre această metodă de lucru. Ne vom referi, în cele ce urmează, la aspectele specifice ale intervievării vârstnicilor.
Interviurile cu persoanele vârstnice pot avea motivaţii diferite, dar principiul fundamental care trebuie respectat este acela de a defini
cu claritate scopul interviului. Interviul fără un scop specificat este, de obicei, o pierdere de timp, atât pentru practician cât şi pentru
client. Durata, conţinutul şi forma interviului sunt determinate de scop.
Scopurile intervievării vârstnicilor pot fi :
Furnizarea de informaţii.
Asistenţii sociali realizează interviuri cu persoanele în vârstă pentru a le explica şi a le oferi informaţii referitoare la organizaţia pe
care o reprezintă. De exemplu, cineva care doreşte să participe la un grup de suport ar putea fi intereasat să se informeze despre
program, taxa de participare, natura activităţilor, când, unde şi cât de dese sunt întâlnirile, scopurile programului. Într-un astfel de
interviu, asistentul social va oferi detaliile solicitate, aflând în acelaşi timp câte ceva şi despre alte interese ale solicitanţilor.
Informaţiile solicitate vor fi oferite în funcţie de interesele şi nevoile clientului.
Obţinerea informaţiilor
Un număr mare de interviuri sunt realizate cu scopul obţinerii de informaţii. Majoritatea agenţiilor de servicii sociale au nevoie de
informaţii pentru a deservi cât mai eficient persoanele vârstnice. Într-un program de ajutor social, de exemplu, asistentul social are
nevoie să deţină informaţii despre resursele financiare ale persoanei şi despre nevoile ei sociale şi economice. Într-un program de
sănătate mintală interviul este realizat cu scopul de a obţine informaţii despre problemele emoţionale cu care se confruntă persoana în
vârstă şi, în acest caz, realizatorul interviului îşi va propune să afle răspunsuri la întrebări de genul: “Care sunt problemele emoţionale
specifice persoanelor vârstnice?”, “Cât timp persistă acestea?”, “Ce soluţii ar putea exista?”, “Cum ar putea fi direcţionat programul
pentru depăşirea acestor probleme?”.
Rezolvarea problemelor

16
Uneori scopul interviului este de a ajuta persoanele vârstnice să-şi rezolve problemele sociale şi / sau emoţionale. Interviul poate fi
conceput conceput pentru variate situaţii şi probleme: pentru a ajuta clienţii să înţeleagă şi să facă faţă stărilor de deprimare,
singurătăţii sau izolării, sau să îi ajute să găsească alternative la situaţiile de viaţă.
Majoritatea interviurilor sunt realizate pentru una dintre următoarele categorii de scopuri:
furnizarea de informaţii,
obţinerea de informaţii,
rezolvare de probleme, sau o
combinaţie a lor.
Este important pentru persoana care intervievează să-şi înţeleagă propriile scopuri şi obiective, motivele participării la interviu,
precum şi scopurile agenţiei şi rezultatele anticipate ale interviului.
Trebuie reţinut că vor fi căutate mai ales informaţiile utile pentru scopurile organizaţiei şi pentru creşterea eficacităţii acesteia în
acordarea serviciilor.

Aspecte practice ale realizării interviului

Durata interviului

Deşi nu există nici o modalitate de a fixa o durată standard pentru toate interviurile, sunt totuşi câteva principii care pot orienta
realizarea interviurilor. Unul dintre aceste principii este acela că timpul destinat interviului poate fi variabil. Unele interviuri pot fi
satisfăcătoare chiar dacă au o durată de numai zece minute; altele ar putea necesita mai mult de o oră (trebuie să ne asigurăm, în acest
caz, că intervievatul nu este grăbit, că i se oferă posibilitatea de a răspunde la întrebările relevante). Ar fi de dorit ca interviul să
dureze între 30 de minute şi o oră. Petrecând mai puţin de 30 de minute cu un client interviul ar putea fi considerat superficial, dar
petrecând mai mult de o oră ar putea încuraja atât pe cel care realizează interviul cât şi pe cel care răspunde să se angajeze în discuţii
în afara subiectului propriu-zis. Dacă se stabilesc limite de timp pentru un interviu, acestea vor trebui comunicate clientului la -
începutul interviului, ajutându-l astfel să folosească interviul pentru rezolvarea celor mai presante probleme.

Locul desfăşurării interviului

În literatura de specialitate sunt numeroase controverse cu privire la locul optim pentru realizarea interviurilor. Unii autori consideră
locuinţa clientului locul ideal; alţii consideră că biroul asistentului social este cel mai bun loc, iar alţii optează pentru spaţii neutre cum
ar fi o masă la un restaurant sau o bancă în parc. De fapt, nu există un loc ce poate fi desemnat ideal pentru orice interviu. Fiecare loc
are efecte diferite şi alegerea lui depinde de scopul interviului. Dacă clientul este anxios, dacă îi este greu să se deplaseze sau dacă
asistentul social doreşte să observe şi / sau să intervieveze întreaga familie, atunci, locuinţa clientului este locul ideal. Dacă însă
persoana în vârstă doreşte să evite întreruperile din partea membrilor familiei sau dacă subiectul interviului este încărcat emoţional şi
confidenţial, atunci biroul asistentului social sau un loc neutru sunt de preferat. Dacă interviul urmăreşte informarea clientului despre
agenţie, s-ar putea ca cel mai indicat loc să fie acela în care asistentul social poate să prezinte facilităţile oferite, nu doar să vorbească
despre ele.

Numărul de interviuri necesare

Numărul interviurilor depinde de scopurile fiecărui interviu şi de problemele apărute. Nu este nevoie de o serie de interviuri pentru a
prezenta o persoană în vârstă, fără probleme majore, unei agenţii, sau unui serviciu al unei instituţii, dacă persoana înţelege totul de la
prima întâlnire. Dacă problema persistă şi nu se poate rezolva prin intermediul unui singur interviu sau pe parcursul a două interviuri,
pot fi necesare o serie de opt sau zece interviuri. Aşa după cum nu există nici un motiv să credem că fiecare problemă poate fi
rezolvată într-un singur interviu, tot aşa, nu este întemeiat să credem că fiecare persoană care vine la o organizaţie furnizoare de
servicii sociale pentru a primi ajutor, are nevoie de o serie lungă de întâlniri cu un asistent social.

Etica intervievării

Nu ne vom referi în cele ce urmează la toate aspectele etice pe care le presupune relaţia de ajutor. Ne vom referi numai la cele două
imperative etice (confidenţialitatea şi autodeterminarea) care sunt, în acelaşi timp şi drepturi inalienabile ale oricărei persoane aflate în
situaţia de a vorbi despre ea însăşi, de a dezvălui caracteristici, relaţii, situaţii de viaţă personale.
Confidenţialitatea se referă la faptul că asistentul social nu va dezvălui altor persoane informaţiile obţinute în timpul interviului.
Informaţiile pot fi cunoscute de alţi profesionişti, dacă clientul permite acest lucru, dar nu de publicul larg, exceptând situaţiile în care
informaţia omite anumite detalii cum ar fi identitatea clientului, adresa, vârsta, etc. Informaţia mai poate fi împărtăşită şi în scopuri
educaţionale. Asistenţii sociali au aceleaşi obligaţii etice ca şi preoţii, medicii şi avocaţii care, prin natura profesiei lor deţin informaţii
despre client. Uneori instanţele judecătoreşti pot solicita asistenţilor sociali, ca şi altor profesionişti de altfel, să dezvăluie anumite
informaţii. De aceea nu este moral ca persoana intervievată să fie asigurată că orice ar spune nu va fi dezvăluit nimănui, dacă acest
lucru nu este adevărat, deoarece clienţii au dreptul să decidă cât de mult vor spune asistentului social, iar acesta nu va promite mai
multă confidenţialitate decât poate oferi.
Autodeterminarea: clientul decide despre ce vorbeşte, cât de mult dezvăluie din problemele personale şi cum va acţiona în continuare.
Asistenţii sociali nu direcţionează viaţa asistaţilor, ci îi ajută în luarea deciziilor prin oferirea de informaţii şi clarificări. Mijloacele
utilizate, pentru atingerea scopurilor, rămân tot la latitudinea clienţilor, atâta timp cât scopurile lor nu intră în conflict cu drepturile
altora.

Abilităţi de intervievare

17
Pentru realizarea unui bun interviu sunt necesare câteva abilităţi considerate esenţiale:
Realizarea unei relaţii pozitive între asistentul social şi client. Asistentul social trebuie să exprime permanent preocupare pentru
nevoile clientului vârstnic, trebuie să-l accepte ca pe o fiinţă umană şi să-l trateze ca pe o persoană importantă ce merită efortul şi
atenţia sa. Similar, înainte ca interviul să aibă loc, clientul trebuie să-l accepte pe asistentul social ca pe un profesionist care doreşte
să-l ajute şi ale cărui interese profesionale vin în întâmpinarea alor sale.
Definirea sau clarificarea problemei. Prin intermediul acestei abilităţi, asistentul social contribuie la clarificarea problemelor
prezentate de client. Uneori simpla clarificare poate face posibilă însăşi rezolvarea problemei. Puşi în situaţia de a face faţă direct şi
clar problemei, oamenii realizează că situaţia lor nu este chiar atât de dificilă şi că îi pot face faţă. Fragmentarea constă în separarea
şi identificarea elementelor problemei prezentate, în mai multe părţi pentru a face posibilă tratarea lor diferenţiată. Fragmentarea este
importantă în procesul de clarificare deoarece de multe ori oamenii sunt copleşiţi de problemele care îi apasă toate deodată.
Stabilirea priorităţilor sau alegerea ordinii importanţei problemelor. Odată ce clientul este ajutat să-şi înţeleagă problemele ca pe
părţi ale unei serii, asistentul social îl poate ajuta în stabilirea priorităţilor pentru rezolvare. Prin aceste demersuri oamenii pot fi
ajutaţi să decidă ce este cel mai important la un moment dat, astfel încât să se concentreze asupra soluţiilor într-o ordine descendentă a
importanţei. Ordonarea lucrurilor şi începerea, pas cu pas, a procesului de rezolvare a problemelor este o deprindere de intervievare
esenţială .
Comunicarea eficientă. Practicienii cu experienţă în arta interviului vorbesc tare şi clar, evită jargonul, menţin contactul vizual, ştiu
când să tacă astfel încât cel intervievat să aibă posibilitatea de a participa la discuţie, direcţionează conversaţia menţinând în
permanenţă controlul asupra interviului. Vârstnicii manifestă adesea sentimente de inferioritate şi disconfort atunci când sunt
intervievaţi şi asta se poate datora pierderilor de auz. În astfel de cazuri se va acorda atenţie capacităţilor de comunicare ale
vârstnicilor şi interviul se va adapta la posibilităţile reale de comunicare.
Sumarizarea. Un practician experimentat recurge la procedeul sumarizării pentru a evidenţia progresele realizate în timpul
interviului şi concluziile la care s-a ajuns. Sumarizarea poate fi o parte importantă a procesului de rezolvare a problemelor.

Înregistrarea interviurilor

Formele de înregistrare a interviurilor sunt variate şi diferă de la o agenţie la alta. În practicile mai vechi era recomandată înregistrarea
"cuvânt cu cuvânt", fiind realizate dosare detaliate pentru fiecare client. În prezent se practică înregistrarea unor rezumate structurate,
centrate pe nevoile şi interesele clientului. În timpul interviului notiţele vor fi reduse la strictul necesar (numele, adresa, telefonul)
deoarece concentrarea asupra notiţelor în timpul interviului poate fi interpretată ca lipsă de interes. Alte informaţii ce pot fi notate sunt
cele referitoare la familie sau la cei cu care vârstnicii au contacte.
O altă formă de înregistrare a interviurilor individuale este completarea unui formular la scurt timp după terminarea interviului.
Aceasta este o formă simplă şi se presupune că intervievatorul reţine informaţiile despre punctele cheie ale discuţiei, despre progresele
în realizarea scopurilor, modificări ale acestor scopuri şi anticiparea acţiunilor viitoare.
Acestea sunt doar modele posibile deoarece fiecare agenţie optează pentru forme de înregistrare a interviurilor cu grade de
complexitate diferite.
Unii practicieni recurg la înregistrarea audio sau video a interviurilor. Aceste forme de înregistrare au avantajul de a păstra informaţii
foarte detaliate şi complete, însă dezavantajul este că mulţi clienţi sunt inhibaţi şi în mod particular oamenii în vârstă au tendinţa de a
respinge înregistrarea. Pe de altă parte, înregistrarea audio sau video, păstrează, mai multe informaţii decât au nevoie asistenţii sociali
pentru a-şi ajuta clienţii. Uneori utilizarea înregistrării audio sau video ajută clienţii să se vadă pe ei înşişi sau pe alţii în situaţii
similare, ceea ce poate avea efecte educative (de exemplu, dacă dorim să facilităm conştientizarea interacţiunilor din interiorul unei
familii, înregistrarea audio sau video poate fi de ajutor).
Pentru majoritatea situaţiilor înregistrările sub formă de notiţe şi scheme sunt probabil suficiente.

Interviurile cu familia

Conform percepţiei comune interviul în asistenţa socială este o relaţie duală, între un practician şi un asistat. Cu toate acestea
majoritatea interviurilor sunt realizate în prezenţa mai multor persoane. De exemplu, mulţi oameni în vârstă sunt intervievaţi ca şi
cuplu; în alte circumstanţe, o persoană vârstnică este intervievată împreună cu fiul sau fiica, iar în altele cu întreaga familie. Toate
acestea depind de situaţie, de nevoile clientului ca şi de scopurile agenţiei.
De exemplu, dacă interviul se centrează pe ajutarea unei persoane în vârstă în luarea deciziei de a intra sau nu într-o instituţie
rezidenţială, este recomandabil pentru fiu sau fiică să ia parte la discuţie. Aceştia pot avea obligaţii financiare faţă de respectiva
instituţie dar, chiar dacă acest lucru nu constituie o problemă, mulţi copii adulţi au sentimente de culpabilitate vis a vis de internarea
părinţilor într-o instituţie.
Dacă problemele de rezolvat sunt de natură emoţională (datorându-se situaţiei conflictuale dintre persoana în vârstă şi ceilalţi membri
ai familiei), este de asemenea recomandabil să se discute cu persoana vârstnică în prezenţa celorlalte părţi implicate în conflict pentru
a aborda împreună şi mediat aspectele controversate.
Mulţi vârstnici fac parte din constelaţii mai largi – de exemplu un bunic, o noră şi nepoţii – toţi locuind împreună. În toate aceste
situaţii, interviurile se vor adresa întregii familii.

Recomandări generale pentru lucrul cu persoanele vârstnice

Procesul de identificare a problemelor, va fi precedat de cunoaşterea şi înţelegerea persoanaei vârstnice, a mediului său cultural,
religios, financiar, a modului în care acestea se reflectă în perceperea propriei situaţii. De asemenea, este important să fie evaluate
dificultăţile ca şi disponibilităţile personale ale vârstnicului, deficienţele şi capacităţile acestuia.

18
Resursele personale identificate vor fi utilizate în stabilirea planului de acţiune pentru rezolvarea problemei, de comun acord cu
clientul.
Implementarea unui plan de acţiune, utilizarea metodelor şi tehnicilor de asistenţă socială, presupune şi cunoaşterea unor caracteristici
specifice lucrului cu vârstnicii, precum:
disponibilitatea persoanei vârstnice de a accepta ajutorul şi de a conlucra pentru îmbunătăţirea situaţiei sale, este dependentă de
realizarea unei relaţii pozitive cu asistentul social, de tăria relaţiei. Având în vedere importanţa acesteia, accentul va cădea, în
etapele iniţiale ale intervenţiei, pe construirea sa, chiar dacă procesul necesită mult timp şi răbdare. Sunt recomandate stimularea
motivaţiei clientului de a accepta ajutorul, de a surmonta rezistenţele, ca şi pregătirea mentală şi emoţională pentru schimbare.
Vârstnicii au moduri diferite de comunicare în raport cu alte categorii de adulţi: de exemplu, întrebat direct dacă doreşte să fie ajutat,
un vârstnic poate nega nevoia de ajutor, dar discutând alte faţete ale situaţiei sale, sau observându-i manifestările comportamentale,
pot reieşi dorinţe clare, deşi neexprimate, de ajutor. Pe de altă parte, unii vârstnici gândesc şi se mişcă mai încet şi adeseori au nevoie
de timp pentru a se gândi la anumite probleme, iar acest lucru trebuie avut permanent în minte atunci când sunt intervievaţi. De
asemenea, vârstnicii îşi pot exprima acceptanţa şi aprecierea de o manieră insolită, nonverbală: de exemplu, aprecierea poate fi
exprimată prin oferirea unui cadou.
Tendinţa vârstnicilor de a depăna amintiri poate necesita timp şi deprinderi de ascultare bine formate, dar acesta este un
comportament normal pentru o persoană în vârstă. Toleranţa faţă de un asemenea comportament este un bun mijloc de a construi
climatul de încredere şi confidenţialitate.
Determinarea clientului vârstnic să accepte ajutorul depinde de abilităţile profesionale ale practicianului, (deprinderea de a utiliza
varietatea de metode şi tehnici existente), de personalitatea clientului, de scopurile specifice urmărite.

Imperative ale lucrului cu persoanele vârstnice

Pentru procesul de evaluare adunaţi informaţii exacte despre situaţia şi problemele vârstnicului!
Obtineţi orice informaţie adiţională necesară pentru a înţelege problema; vorbiţi şi cu alte persoane dacă este nevoie!
Includeţi întotdeauna clientul vârstnic, ca şi celelalte persoane semnificative, în planificarea şi stabilirea scopurilor intervenţiei!
Exploraţi împreună cu clientul alternativele pentru soluţionarea problemei! Nu insinuaţi că ştiţi toate răspunsurile şi ce este cel mai
bine pentru client! Ascultaţi-i părerile despre problemă ca şi despre soluţionarea ei!
Lăsaţi-i clientului libertatea de a lua decizii!
Exploraţi cu clientul consecinţele deciziei şi dacă a fost făcută o alegere greşită, ajutaţi-l să-şi schimbe opţiunea!
Nu denaturaţi lucrurile şi nu faceţi false asigurări! De exemplu, dacă trebuie să trimiteţi o persoană în vârstă la un spital de boli
mintale, nu creaţi o imagine falsă despre cum urmează să fie acolo! Nu lăsaţi o persoană vârstnică să creadă că va pleca de acasă doar
temporar când, de fapt, faceţi un aranjament permanent. Este greu să spui unei peroane cu tulburări emoţionale: “Familia nu te mai
poate îngriji”, dar pe termen lung, adevărul este mai puţin dureros decât constatarea că a fost minţită.
Fiţi punctuali la întâlnirile cu vârstnicii!
Asiguraţi-vă că vârstnicii obţin ceea ce aşteaptă de la serviciile oferite! Fiţi siguri că vârstnicii nu au înţeles greşit îndrumările date!
Lucraţi cu grupuri de persoane vârstnice ori de câte ori este posibil!
Obţineţi implicarea şi sprijinul comunităţii pentru dezvoltarea seviciilor destinate vârstnicilor!
Uneori va fi nevoie să fiţi “avocat” sau “broker” în numele persoanelor vârstnice.
Fiţi, flexibili, creativi şi sinceri în oferta voastră de ajutor!

Imperativele intervievării

Preferaţi întrebările deschise celor care produc răspunsuri de “da” sau “nu”, de exemplu, “V-aţi gândit la ce v-ar place să faceţi şi vreţi
să-mi spuneţi şi mie?”.
Încercaţi să direcţionaţi interviul fără a da sfaturi! Sfaturile proaste vă discreditează ca profesionoşti, mai ales în faţa persoanelor
vărstnice!
Nu acaparaţi discuţia ! Acordaţi clientului şansa de a vorbi!
Exprimaţi interes, căldură, acceptanţă şi înţelegere şi totodată încercaţi să descifraţi aspectele pe care vârstnicul le “subînţelege”!
Insuflaţi încredere şi siguranţă clienţilor vârstnici şi mai ales fiţi perseverenţi.!
Controlaţi-vă frustrările şi nervozitatea în raport cu anumite cazuri!
Nu vă asumaţi rolul de judecător al vârstnicului!
Nu-i impuneţi valorile vârstelor tinere!
Fiţi realişti şi autentuici!
Nu forţaţi nota încercând să fiţi întotdeauna spirituali şi veseli!
Nu evitaţi să ascultaţi destăiniuirile vârstnicului despre aspecte neplăcute sau dureroase ale vieţii! S-ar putea să fiţi singura şi poate
ultima persoană din viaţa sa care îi dă această posibilitate!
Daţi dovadă de discernământ în aprecierea resurselor şi a termenelor planificate!

Am punctat, prin cele de mai sus, câteva din aspectele care, pe lângă celelalte cerinţe ale metodei intervievării, nu pot fi sub nici o
formă omise atunci când se lucrează cu clienţi vârstnici.
Important este ca relaţia de comunicare cu clienţii vârstnici să se bazeze pe valorizarea ptenţialului uman al acestora, cu atât mai mult
cu cât ei ei îşi cunosc cel mai bine nevoile: experienţa de viaţă i-a învăţat să devină şi cei mai avizaţi experţi ai problemelor lor.
Ascultându-i, practicienii dobândesc nu numai o înţelegere a problemelor specifice vârstei, ca şi a fiecărui caz în parte, ci şi o
perspectivă mai largă asupra problematicii umane, în general. Pe de altă parte “expertiza vieţii”de care mulţi vărstnici dispun încă,
chiar dacă în anumite probleme au nevoie de ajutor, poate constitui şi o sursă de dezvoltare a arsenalului metodologic a asistntului
social: clientul vârstnic cu nevoile pe care le exprimă şi soluţiile pe care le propune, impune ajustări ale metodelor şi tehnicilor

19
generale de intervenţie, ajustări care să îmbogăţescă cunoaşterea şi practica profesională a asistenţei sociale. Poate că, în sensul celor
de mai sus, cea mai importantă abilitate în intervievarea vârstnicilor este ascultarea!
(Anita S. Harbert, Leon H. Ginsberg, 1990, pp. 89-101)

Utilizarea grupurilor în asistarea vârstnicilor

Aspecte generale ale lucrului cu grupurile de vârstnici

Schimbări ale modelelor de relaţionare grupală datorate vârstei

Vom prezenta în cele ce urmează căteva dintre situaţiile care determină schimbări ale modelelor de relaţioare grupală a vârstnicilor.
Pensionarea este un eveniment capital în existenţa unei persoane şi are, de aceea, o multitudine de consecinţe. Din punct de
vedere social, ea semnifică, printre altele şi pierderea principalului grup de contact, reprezintă semnalul că cercul social începe să se
restrângă.
Pentru mulţi vârstnici legăturile cu copiii, care au devenit adulţi şi care şi-au întemeiat propriile familii, sunt din ce în ce mai slabe.
Cu toate acestea, unele femei vârstnice devin foarte apropiate de fiicele lor căsătorite, în contrast cu relaţiile mai reci din timpul
adolescenţei sau a perioadei de tinereţe. Bărbaţii, de asemenea, descoperă noi mobiluri pentru restabilirea legăturilor cu fiii lor adulţi.
Pierderea legăturilor sociale datorită văduviei este o componentă obişnuită a îmbătrânirii atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei.
O altă cauză a schimbării legăturilor de grup este determinată de pierderea mobilităţii datorită unor dizabilităţi fizice, ceea ce
înseamnă că vârstnicii se pot afla în imposibilitatea de a urca şi coborî în şi din autobuz, de urca şi coborî scările sau de a parcurge
distanţe mari. Pierderile auditive şi vizuale îi pot obliga pe vîrstnici să renunţe la şofat. Barierelor fizice şin senzoriale li se adaugă, de
multe ori, şi barierele sociale sau psihologice, cu efect în reducerea contactelor sociale.
Acestea ar fi, în general, cauzele care generează, odată cu îmbătrânirea, schimbări majore în modelul relaţiilor de grup. Pentru mulţi
vârstnici, pierderea legăturilor cu prietenii şi familiile este partea cea mai dificilă a îmbătrânirii. De aceea, realizarea de noi relaţii
poate fi o alternativă viabilă în raport cu pierderile suferite.
Mulţi dintre vârstnici încearcă să găsească singuri soluţii la diminuarea sau lipsa de relaţii sociale. Unii frecventează grupuri religioase
sau politice, alţii se ataşează de animale. Dar pentru persoanele care, aşa după cum am văzut, se confruntă, din diverse motive, cu
problema singurătăţii sau doar a diminuării relaţiilor sociale, participarea la un grup organizat, poate fi ajutorul potrivit pentru a face
faţă problemelor legate de singurătate.

Exemple de grupuri pentru vârstnici

Există o mare varietate de activităţi de grup pentru vârstnici care pot fi organizate de centre comunitare, organizaţii
neguvernamentale, servicii ale autorităţilor locale, centre medico-sociale, sau prin colaborarea acestora. Iată câteva exemple:
Trei femei în vârstă, care locuiesc în aceeaşi parte a unui cămin de pensionari, formează un grup de prietene. O asistentă socială se
întâlneşte cu ele în mod regulat şi le ajută la planificarea activităţilor: discutarea evenimetelor curente, activităţi artistice sau pur şi
simplu împărtăşirea amintirilor din tinereţe.
Patru bărbaţi în vârstă, care locuiesc în aceeaşi casă de bătrâni, joacă cărţi în fiecare după amiază. Ei sunt un grup închis, unit şi
asistentul social nu face altceva decât să faciliteze întâlnirile lor.
Un asistent social organizează un grup de discuţii a evenimentelor curente dintr-o instituţie rezidenţială. Situaţiile cu care se confruntă
vârstnicii rezidenţi sunt diferite de la o săptămână la alta şi fiecare discuţie este condusă, de fiecare dată, de un alt membru al
grupului sau de către un invitat.
Pacienţii cu cancer în fază terminală ai unei secţii dintr-un spital se întâlnesc pentru o oră şi jumătate în fiecare zi, sub conducerea
unei asistente sociale pentru a discuta despre anxietăţile proprii şi gândurile pe care le au în legătură cu cei dragi de care urmează să se
despartă.
Un grup de alcoolici care au trminat terapia se întâlnesc cu asistentul social, care îi ajută să se pregăteacă pentru părăsirea spitalului şi
reîntoarcerea în familie.
Zece vârstnici cu probleme emoţionale, dintr-un spital de boli mintale, se întâlnesc de două ori pe săptămână, sub conducerea unui
asistent social, pentru a învăţa să facă faţă realităţii.
Fiecare dintre aceste exemple ilustrează tot atâtea tipuri de grupuri care se pot organiza pentru a răspunde nevoilor vârstnicilor. Se
poate observa cu uşurinţă, din exemplele de mai sus, că unele grupuri sunt naturale (formate în mod spontan de către membrii înşişi)
în timp ce altele, sunt organizate, sau cel puţin asistate, de profesionişti, pentru a răspunde uneia sau mai multor nevoi ale membrilor,
printr-un ajutor de specialitate.
Indiferent de modul în cae se formează, grupurile joacă un rol important în viaţa persoanelor vârstnice. Valoarea lor este dată faptul
că ajută, (în mod aproape “natural”), persoanele vârstnice, care se confruntă cu probleme de sociabilitate, să comunice şi să se bucure
de compania celorlalţi prin intermediul diferitelor activităţi.
Varietatea de grupuri folosită în asistarea vârstnicilor este relativ mare şi de asemenea şi scopurile grupurilor pot fi de o mare
varietate, pe măsura varietăţii problemelor şi nevoilor vârstnicilor.
Grupurile de auto-ajutor sunt, de obicei, formate de către şi pentru membrii înşişi, astfel că oamenii cu probleme similare se pot ajuta
între ei pentru a le depăşi. Un astfel de grup este cel al “alcoolicilor anonimi”. Profesioniştii pot organiza aceste grupuri, dar impulsul,
forţa dinamizatoare este dată de problema comună cu care se confruntă, de motivaţia sinceră de a împărtăşi experienţele şi de a susţine
reciproc eforturile membrilor de a nu recidiva, relaţia de reciprocitate dovedindu-se a fi mai eficace decât aceea de la profesionist la
pacient sau victimă.
O mare varietate de grupuri de auto-ajutor este folosită cu şi pentru persoanele în vârstă. Nu numai boala comună poate fi mobilul
unui grup de auto-ajutor ci şi problememele sociale comune: respingerea de către familie, relaţiile cu copiii sau nepoţii, tratamentul
abuziv, etc. Într-un astfel de cadru oamenii îşi oferă unul altuia sprijin şi încurajare pentru a face faţă unei probleme comune. De
aceea, în domeniul serviciilor sociale aceste grupuri se mai numesc “grupuri de suport”.

20
Forma caracteristică de grup condus de un profesionist este grupul organizat. Totuşi, grupurile naturale, constituie o bună bază de
pornire pentru grupurile conduse de profesionişti.
Înţelegerea vieţii de grup

Înainte de orice altceva, asistenţii sociali trebuie să înţeleagă specificul vieţii de grup ca şi nevoia de asociere a celor cu care urmează
să lucreze.
Succesul în munca cu oamenii în vârstă, presupune ca profesionistul, indiferent dacă el este gerontolog, asistentă medicală, asistent
social sau terapeut, să conştientizeze caracteristiceile stilului de viaţă al vârstnicului, problemele şi nevoile acestuia precum şi să
cunoască o diversitate, suficient de mare, de activităţi şi servicii în măsură să răspundă adecvat acestora.
De regulă, profesioniştii care sunt implicaţi în programe de asistare a vârstnicilor îi abordează în mod individual. Nu negăm faptul că
acest gen de aborbare este pe deplin justificat, deoarece fiecare persoană vârstnică are caracteristici şi nevoi speciale. Profesioniştii
obişnuiesc să realizeze evaluări iniţiale întrebându-şi clienţii despre starea lor fizică şi de sănătate, despre trăirle lor, ca şi despre
venituri şi situaţia lor materială. Rezultatul este, cel mai adesea, concretizat printr-o “anchetă socială”, un “diagnostic socio-
economic”, sau “o evaluare funcţională”, fără ca vreuna dintre acestea să conţină şi referiri la relaţiile de grup. Relaţiile de grup însă,
pot fi cea mai semnificativă parte a vieţii unei persoane vârstnice şi de aceea o înţelegere deplină a persoanei vârstnice ar trebui să
includă şi informaţii despre relaţiile de grup ale acesteia, alături, evident, de informaţiile strict individualizate.

Dimensiuni ale relaţiilor de grup

Fiecare persoană aparţine îndeobşte unui grup de referinţă şi pe lângă acesta, poate dezvolta relaţii în cadrul mai multor grupuri
secundare. Pentru persoanele în vârstă familiile şi grupurile de prieteni constituie cele mai obişnuite legături grupale. Pe lângă
acestea, unii vârstnici participă şi la diferite grupuri organizate. Pierderea apartenenţei la grupurile informale (de prieteni) sau
schimbările din cadrul acestora, pot avea un impact puternic asupra oamenilor de toate vârstele şi cu atât mai mult asupra celor
vârstnici, care au mai puţine posibilităţi şi ocazii de a iniţia noi relaţii sau prietenii.
Cunoaşterea vieţii de grup a unei persoane vârstnice este indispensabilă în practica asistenţei sociale, pentru mai buna înţelegere a
nevoilor emoţionale, de comunicare şi contact, de sociabiltate ale clientului. Mediul instituţional, în care mulţi dintre vârstnici trăiesc,
temporar sau pe perioadă nedeterminată, constituie un bun cadru de observare a relaţiilor grupale informale: cele create în timpul
servirii mesei, grupurile de petrecere timpului liber, modalitatea de alegere a prietenilor, etc.
Relaţiile grupale informale sunt considerate ca factori semnificativi pentru înţelegerea contextului de viaţă al vârstnicului şi de aceea
ele nu ar trebui să lipsească din evaluările realizate cu profesionalism.

Scopurile grupurilor

Înţelegând specificul şi dimensiunile vieţii de grup, în fapt înţelegând nevoia de asociere ca nevoie fundamentală a fiinţei umane,
profesioniştilor le revine datoria de iniţia servicii sau activităţi în cadrul acestora, bazate pe grupuri organizate.
Ca şi în cazul altor metode de asistenţă socială (consilierea şi intervievarea, de exemplu), stabilirea şi cunoaşterea scopurilor este un
prim demers în organizarea grupurilor. Acestea se stabilesc pentru membrii individuali ai grupului ca şi pentru grup ca întreg. Fără
clarificarea scopurilor este aproape imposibilă organizarea grupurilor şi stabilirea relaţiei de ajutor.
Există diferite tipuri de scopuri în funcţie de specificul agenţiei, de caracteristicile şi nevoile comunităţii, de caracteristicle şi nevoile
membrilor grupului, ca şi în funcţie de calificarea şi opţiunea teoretică şi metodologică a liderului de grup. Indiferent de natura lor,
indiferent dacă sunt scopuri simple sau complexe, globale sau specifice, acestea trebuie să fie cunoscute la începutul activităţii
grupului.
De exemplu, scopurile grupurilor pot fi orientate înspre:
îmbunătăţirea abilităţilor sociale ale membrilor (depăşirea dependenţelor, dobândirea independenţei sub diferitele ei aspecte);
educarea pacienţilor asupra modalităţilor practice de depăşire a unor probleme de sănătate (cum să urmeze tratamentul prescris, cum
să se îngrijească singuri, ce tratamente au urmat alţi membri ai grupului care se confruntă cu probleme de sănătate similare). În cazul
grupurilor cu scop educativ, participanţii învaţă atât unii de la alţii cât şi de la unele persoane avizate (specialişti), care pot fi invitate
la grup pentru a oferi informaţii clarificatoare. Nu este vorba, în cadrul grupurilor cu scop educativ, despre o învăţare conceptuală, sau
de “lecţii” ţinute persoanelor vîrstnice, ci mai curând de împărtăşirea experienţei;
activităţi de grup cu efect recreativ, relaxant. Diversitatea acestui tip de grupuri este aproape nelimitată;
ajutorarea pacienţilor cu boli terminale să-şi înţeleagă sentimentele, să se pregătească moral, afectiv şi spiritual pentru “marea
trecere”;
iniţierea, dezvoltarea sau îmbunătăţirea programelor comunitare pentru vârstnici.
Nu trebuie însă omis faptul că membrilor grupurilor, chiar dacă sunt vârstnici, sau tocmai de aceea, nu li se va rezerva o situaţie de
pasivitate: participarea la grup va fi cu atât mai angajată cu cât li se va solicita contribuţia la stabilirea obiectivelor, la schimbarea
acestora, la deţinerea controlului asupra funcţionării programului stabilit în comun.

Denumirea intervenţiei în cadrul grupurilor

În timp, pe măsură ce grupurile, ca metodă de lucru, au dobândit o largă utilizare în domenii dintre cele mai diverse ( educaţie,
psihoterapie, asistenţă socială, management, etc.) practicienii au optat pentru denumiri diferite, în funcţie de domeniu, metoda
specifică de lucru pe care o folosesc, sau cadrul teoretic utilizat: terapie de grup, asistenţă socială de grup, analiza tranzacţională,
terapie gestaltistă, psihodrama, etc.
În cele ce urmează vor fi tratate aspectele de principiu ale lucrului cu grupurile, aspecte valabile pentru orice formă sau tip de grup.
Este recomandabil ca asistenţii sociali să evite să devină adepţii unei abordări specifice, dacă această abordare le exclude pe toate
celelalte. Cel mai bine ar fi ca ei să cunoască o varietate de metode de lucru cu grupul, de la intervenţii terapeutice până la programe

21
recreaţionale, putând astfel să folosească sistemul cel mai adecvat nevoilor grupului, deoarece tocmai această concordanţă (între
nevoile exprimate şi metodele folosite) reprezintă garanţia reuşitei în munca cu grupurile.
Experienţa a demonstrat că majoritatea vârstnicilor manifestă satisfacţie în cadrul grupurilor recreaţionale şi de socializare, agreând
mai puţin grupurile terapeutice, chiar dacă se confruntă cu probleme emoţionale şi tulburări de personalitate care ar impune o formă
de terapie. Suportul prietenilor şi participarea la anumite activităţi plăcute sunt, cel mai adesea, suficiente pentru a ajuta persoanele în
vârstă să depăşească tulburările care le afectează.
Concepte
Ajutarea persoanelor în cadrul grupurilor necesită, din partea asistentului social, înţelegerea şi stăpânirea unei varietăţi de concepte şi
deprinderi. Următoarele aspecte sunt considerate fundamentale în intervenţiile de grup, indiferent de tipul şi scopurile acestora.

Grupuri naturale şi grupuri formale


Grupurile formale sunt cele organizate de cineva din afara grupului (nu se constituie spontan). De exemplu, grupurile terapeutice
pentru bătrâni din centrele comunitare pentru vârstnici, când grupurile sunt selectate şi organizate de psihologi, asistenţi sociali sau
alţi terapeuţi sau grupurile de oameni care locuiesc într-o secţie a unui spital de boli mintale, care sunt organizate de către directorul
serviciului de tratament sau de către asistenta medicală .
Grupurile naturale sunt cele organizate de către membrii grupului înşişi. Acestea sunt, de exemplu, grupurile de oameni în vârstă care
fac sport împreună şi care îşi desemnează singuri echipele.
Întrebarea cheie, pentru a putea distinge clar între cele două tipuri de grupuri, se referă la cine organizează grupurile – membrii sau
altcineva. În legătură cu eficacitatea intervenţiei în grup părerile sunt împărţite în privinţa grupurilor formale şi a celor naturale. Cu
siguranţă grupurile formale trebuie să fie structurate şi să funcţioneză în srânsă legătură cu scopurile stabilite. Este relativ uşor să
formezi un grup orientat de scopuri şi obiective specifice clare, deoarece este de presupus că participanţii au nevoi şi probleme
similare, ceea ce conferă grupului un grad ridicat de omogenitate: de exemplu, participanţii la grup pot fi persoane cu handicap
neuromotor, aparţinând aceleiaşi categorii de vârstă, şi de acelaşi sex.
Grupurile naturale sunt adesea neomogene. Totuşi, ele prezintă avantajul de a avea un grad ridicat de coeziune şi de aceea pot înainta
mai repede în procesul de dezvoltare. Grupul formal trebuie însă să petrecă destul de mult timp pentru a atinge un stadiu de dezvoltare
cu o bună coeziune. Pe de altă parte, este mai dificil să dezvolţi obiective specifice şi metode specifice pentru un grup natural, de
vreme ce acesta are deja obiectivele proprii, care pot fi diferite sau opuse celor ale asistentului social.
Practicienii sunt de părere că cele mai eficace grupuri se dovedesc a fi cele formate pe baza grupurilor naturale, iar scopurile şi
biectivele grupului sunt întotdeauna o combinaţie a celor selectate de membrii grupului înşişi împreună cu asistentul social. Totuşi,
este destul de rar întâlită situaţia optimă în care un grup formal poate fi dezvoltat pornindu-se de la unul natural. În realitate,
majoritatea grupurilor sunt iniţiate şi organizate de profesionişti, în cadul serviciilor sociale.

Selecţia membrilor grupului


Puţine criterii pot orienta asistentul social în formarea grupurilor şi aceasta deoarece criteriile pot devenni concurente îngreunând
astfel selecţia: este dificil să ştii pe cine anume să selectezi într-un grup pentru a obţine rezultate optime. Putem observa grupurile şi să
înţelegem de ce membrii se comportă într-un anumit mod şi nu în altul, dar este aproape imposibil de anticipat cum se vor comporta
diferitele persoane în situaţia de grup. Aceasta deoarece oamenii sunt oricum complecşi, prin natura lor, interacţiunea în grup crează,
la rândul ei, situaţii complexe, astfel încât comportamentul celor admişi în grup devine dificil sau chiar imposibil de previzionat. O
persoană implicată şi îndrăzneaţă, poate deveni indiferentă în grup; dimpotrivă, o persoană timidă îşi poate asuma roluri de lider în
cadrul grupului pe care îl resimte ca securizant. Dinamicile sau modelele de relaţionare în cadrul grupului sunt atât de diferite şi
numărul posibil de relaţionări atât de mare, încât mulţi profesionişti sunt de părere că cel mai bine este să renunţi la orice eforturi de a
găsi combinaţia perfectă de membri de grup şi să laşi formarea grupului la alegerea membrilor sau la întâmplare. Eric Berne, în
lucrarea Principiile terapiei de grup (1969, cf. Anita S. Harbert, Leon H. Ginsberg, 1990, pp.106-125), demonstra că grupurile care s-
au dovedit a fi extrem de productive şi eficace au fost formate prin selectarea aleatorie a membrilor, şi nu prin încercarea de a alege
“cei mai potriviţi oameni” pentru un grup.
Dacă, de exemplu, vrem să organizăm un grup pentru vârstnici cu scopul de a discuta evenimentele curente dintr-un mediu
rezidenţial (azil, cămin de bătrâni, etc.), nu trebuie să încercăm să construim “grupul perfect” satisfăcâd nenumărate criterii şi
urmând o serie lungă de etape. Cel mai simplu este să pornim de la acele persoane care îşi petrec timpul împreună şi se bucură
reciproc de companie. În aceaastă situaţie grupul formal se dezvoltă pornind de la unul natural. Altă modalitate ar fi selectarea
aleatorie, după un anumit algoritm (un pas de zece), a numelor înscrise pe o listă pornind de la dosarele sau fişele de înregistrare ale
rezidenţilor dintr-o anumită instituţie. Astfel se economiseşte timp iar rezultatele vor fi la fel de bune sau chiar mai bune decât dacă s-
ar recurge la o combinatorică sofisticată a criteriilor pentru realizarea “grupului perfect”.

Stadiile dezvoltării grupului

În principiu, grupurile se formează şi evoluează parcurgând o serie de stadii şi nivele de dezvoltare. În literatura de specialitate sunt
utilizate diferite modele pentru a ilustra aceste stadii şi chiar dacă modelele diferă prin maniera de descriere sau prin numărul stadiilor
de dezvoltarea, există totuşi un consens asupra ideilor şi principiilor fundamentale privind dezvoltarea grupului.
Stadiul 1. Grupurile încep cu un “stadiu al tăcerii”, “al precauţiei”, în care membrii nu doresc să se angajeze sau să se “deschidă” în
prezenţa celorlaţi fiind preocupaţi de rezolvarea propriilor reacţii emoţionale în contextul grupului. De obicei în acest stadiu, al
precauţiei, grupurile nu încep acţiunea efectiv, iar datorită faptului că grupul nu este unitar (lipsit de omogenitate şi de coeziune),
orice iniţiativă sau decizie se realizează cu titlul de probă, sau ca o tentativă. Pe măsură ce grupul “creşte” şi dobândeşte un plus de
coeziune şi încredere, ar putea dori să revină asupra deciziilor iniţiale. De aceea, cei care lucrează cu grupurile au învăţat că cel mai
bine este să nu dezvolte programe rigide şi, în general, să evite să facă planuri pe termen lung în timpul primului stadiu.
Unii vârstnici rămân la acest stadiu de neîncredere pentru mult timp, iar unele grupuri de vârstnici nu trec niciodată de această fază.
Atunci când grupurile nu sunt omogene şi oamenii sunt nesiguri unii faţă de alţii sau suspicioşi, prudenţa şi neîncrederea devin
modelele dominante de comportament.

22
Stadiul 2. Majoritatea celor care observă comportamentul de grup consideră că primului stadiu îi urmează cel al creşterii coeziunii de
grup. Unii membri ai grupului rămân desigur precauţi şi neimplicaţi, dar toţi cei care sunt interesaţi de progresul grupului şi de
realizarea scopurilor acestuia au relaţii mai apropiate unii cu alţii, acţionează într-un spirit cooperant. Acest stadiu este de asemenea,
caracterizat şi de un alt nivel al dezvoltării, acela al conflictului. Conflictul poate fi exprimat deschis, prin vociferări, neacceptarea
altor opinii sau a deciziilor. Sursa conflictului ar putea fi de ordin personal, (unii membrii doresc să îi îndepărteze pe alţii din grup
recurgând la diferite strategii, chiar la “ameninţări”: “altfel plec eu”) sau generată de lider (stilul de conducere, deciziile luate, etc). În
alte cazuri, conflictul este camuflat, ascuns şi unii membri ar putea încerca să-i submineze pe ceilalţi în afara întâlnirilor grupului.
Uneori conflictul nu este manifest ci constă într-o ostilitate pasivă (persoană este prezentă dar nu participă la activităţile grupului) sau
negativism (reacţie refractară la opinia majorităţii, de exemplu).
Conflictul este o fază normală în evoluţia grupului. Evident acesta nu este plăcut nici pentru asistentul social şi nici pentru membri.
Unele grupuri se destramă după un conflict, iar altele, dacă conflictul este foarte dureros, se reîntorc la neîncrederea din primul stadiu.
În unele cazuri grupurile de vârstnici rămân fixate la un nivel al conflictului şi folosesc întâlnirile pentru a dezbate neînţelegerile. Unii
membri de grup manifestă un ataşament deosebit pentru conflict: astfel reuşesc să atragă atenţia asupra lor, să fie chiar în centrul
atenţiei!
Stadiul 3. Pe măsură ce evoluează spre o mai mare coeziune şi onflictele s-au atenuat, grupul atinge un alt nivel de dezvoltare, cel al
solidarităţii, în care se dezvoltă şi devine vizibil rolul de grup sau imaginea de grup. În acest stadiu atitudinile membrilor converg
înspre acţiuni comune. Au loc dezbateri constructive cu privire la problemele care afectează grupul, membrii pot să se certe cu privire
la anumite aspecte ale problemei, dar rămân prieteni după luarea unei decizii. Uneori rolul de grup este demonstrat prin aprobarea
unor serii de activităţi comune sau prin girul dat unui serviciu din comunitate. Alteori, rolul de grup se manifestă prin alegerea unor
lideri reprezentativi pentru grup ca întreg. În orice caz, în acest stadiu, comportamentul grupului şi atitudinile membrilor sunt
pozitive, membrii se implică în realizarea scopurilor şi nici pe departe, conflictualitatea nu este atât de accentuată ca în cel de-al
doilea stadiu.
Eficienţa grupului creşte semnificativ în stadiul al treilea. Grupul nu domină vieţile membrilor, dar este suficient de important pentru
ei. În stadiul al treilea grupurile se bucură de o bună participare din partea membrilor, care dezvoltă relaţii de camaraderie şi
încearcă sentimente de satisfacţie în legătură cu natura relaţiilor şi existenţa grupului.
Stadiul 4. Cu privire la comportamentul grupului în stadiul al patrulea opiniile sunt foarte diferenţiate. Unii îl definesc ca momentul în
care grupul a devenit dominant pentru participanţi astfel încât preia controlul vieţilor lor. Alţii, consideră că dominarea vieţilor
membrilor de către grup nu este decât o formă avansată a celui de al treilea stadiu de dezvoltare. Oricum ar fi definit acest stadiu,
majoritatea practicienilor sunt de acord că există un moment în care grupul devine prea important, când membrii aproape că îşi pierd
identitatea şi când deciziile din cadrul grupului sunt luate mai mult pentru păstrarea grupului decât pentru realizarea activităţilor utile
membrilor grupului.
Stadiul 5. Al cincilea stadiu al dezvoltării este instituţionalizarea, stadiu în care membrii grupului transformă programul grupului în
activităţi ritualice, repetitive. Grupul este resimţit ca fiind confortabil, întâlnirile continuă chiar şi fără un scop anume, multe astfel de
grupuri persistând în acest stadiu pentru foarte mult timp. Astfel de grupuri (cum ar fi grupurile de bărbaţi care joacă table, reummy,
cărţi), nu sunt dăunătoare pentru membri, dar aceştia nu deprind nimic nou, nu se schimbă, nu evoluează (Walter Kindelsperger-
Tulane University, School of Social Work, cf. Anita S. Harbert, Leon H. Ginsberg, 1990, pp.106-125 )
Notă: Am recurs la enumerarea stadiilor şi la menţionarea caracteristicilor lor deoarece denumirea stadiilor diferă de la un autor la
altul; de exemplu în terminologia lui C. Zastrow (1989) stadiile dezvoltării grupurilor, tot în număr de cinci, sunt: preafilierea, puterea
şi controlul, intimitatea, diferenţierea, finalizarea.

Conducerea grupului în funcţie de stadiile de dezvoltare

Asistenţii sociali care lucrează cu grupuri de vârstnici trebuie să-şi utilizeze toate cunoştinţele despre nevoile şi problemele acestora.
Ei trebuie să asiste stadiile parcurse de grup în evoluţia sa, în moduri diferite.
În primul stadiu, cel al precauţiei, asistentul social ajută membrii să-şi depăşească suspiciunile unii faţă de alţii şi să se simtă bine
împreună. Aceasta se poate realiza prin prezentarea participanţilor, oferirea de băuturi răcoritoare sau ceaiuri, prin prezentarea
activităţilor, prin discuţii pregătitoare, “de încălzire” precum şi prin alte moduri care pot contribui la depăşirea barierelor, a
neîncrederii, la confortul psihic.
În al doilea stadiu, cel al conflictului, asistentul social poate ajuta grupul să-şi exprime conflictele şi să direcţioneze prelucrarea lor
astfel încât grupul să le supravieţuiască. Asistentul social trebuie să înţeleagă motivele conflictului şi poate ajuta grupul prin
clarificarea surselor de tensiune şi explicitarea faptului că şi acesta (stadiul conflictual), este un stadiu normal de dezvoltare. El poate
contribui la diminuarea conflictului sugerând soluţii pentru diferenţele de opinii şi orientând grupul înspre un comportament adecvat,
productiv.
În cel de-al treilea stadiu, asistentul social informează grupul cu privire la eficienţa lui crescândă şi îşi asumă rolul de a indica modul
în care pot fi alese activităţile ca şi mijloacele pentru realizarea acestora, astfel încât beneficiul participanţilor să fie maxim. De
exemplu, asistentul social poate ajuta membrii unui grup să planifice o excursie, sau o altă activitate de socializare. În grupul de
terapie asistentul social ar putea prezenta informaţii utile care să-i ajute pe membri să-şi înţeleagă sentimentele, frustrările,
schimbările din registrul personalităţii, etc. Unul dintre scopurile asistentului social, în acest stadiu, este de a ajuta grupul să evite
instalarea comportamentului ritualic, instituţionalizat, prin atragerea de noi membri (dacă grupul ste deschis), prin realizarea de
activităţi cu o notă de inedit, prin menţinerea unui anumit dinamism care să prevină stereotipia.
Scopul asistentului social în stadiile următoare este de a ajuta membrii grupului să nu accepte stagnarea, să înveţe să progreseze: la
orice vârstă este posibilă dezvoltarea psihică şi socială, chiar dacă condiţia fizică şi senzorială suferă diminuări.
În cel de-al patrulea stadiu de dezvoltare, asistentul social devine mai mult un consultant decât un lider. În continuare, el poate oferi
idei pentru diferite programe, dar acestea îşi pierd din importanţă pe măsură ce grupul devine în mod evident “al membrilor”,
“posesia” acestora. Asistentul social poate, de asemenea, atenţiona grupul cu privire la procesul de “instituţionalizare” şi îl poate
ajuta să-şi dezvolte deprinderile necesare pentru autoanaliză şi autodiagnoză. În acest stadiu unii asistenţi sociali renunţă la rolul lor
activ din grup şi participă la întâlniri doar ocazional, atunci când este nevoie de ajutorul său.

23
Dacă grupul trece în al cincilea stadiu, cel “al instituţionalizării”, probabil că nu mai are nevoie de serviciile unui asistent social, de
vreme ce face constant aceleaşi lucruri.

Asumarea rolurilor profesionale în cadrul grupurilor

Problema asumării rolurilor profesionale în cadrul grupurilor trebuie privită nuanţat deoarece rolurile practicianului pot fi diferite de
la un grup la altul ca şi de la o etapă la alta în cadrul aceluiaşi grup. Atunci când grupul este nou sau când este format din persoane
care nu-şi pot controla propriile acţiuni, asistentul social este în mai mare măsură un lider şi în această calitate direcţionează
activităţile grupului. Cu un grup care are capacitatea de a-şi realiza propriile obiective, asistentul social este doar un îndrumător şi
consultant.
Este important de reţinut că nu toate grupurile trec prin toate stadiile de dezvoltare menţionate, dar acestea nici nu pot fi omise în
totalitate. Unele grupuri rămân fixate la primul sau la al doilea stadiu de dezvoltare. Alte grupuri progresează în privinţa coeziunii şi a
competenţelor sociale iar după aceea regresează. Pe de altă parte, nu toate grupurile traversează stadiile cu aceiaşi viteză sau în
acelaşi ritm: când se confruntă cu situaţii de criză extreme, unele grupuri trec rapid prin toate stadiile. Pentru alte grupuri însă, poate fi
nevoie de ani pentru a ajunge în stadiul al treilea.
Stadiile prezentate corespund realităţii: grupurile le parcurg şi pot fi observate pe măsură ce grupul se dezvoltă. Pe de altă parte însă,
prezentarea lor în ordinea de mai sus are mai mult valoare didactică deoarece, în fapt, nu există demarcaţii explicite între stadii.
Asistenţii sociali pot privi aceste stadii ca pe un ghid orientativ în înţelegerea proceselor de grup, nu însă ca pe o scală precisă de
evaluare a fenomenelor grupale.

Dinamica grupurilor
În ceea ce priveşte dinamica grupurilor sunt vehiculate, în literatura de specialitate, multe idei ce comportă şi o mare variabilitate ca
semnificaţie, încărcătură informaţională şi spirit speculativ. Suntem de părere că un asistent social are nevoie de un registru larg de
conoştinţe, asupra procesului grupului ca şi asupra comportamentului individual în cadrul grupului, pentru a organiza, înţelege şi ajuta
grupurile, într-un cuvânt pentru a le conduce.
Mărimea grupului. Mărimea grupului este un element care influenţează comportamentul grupului. Specialiştii care lucrează cu
grupurile au opinii contradictorii în ceea ce priveşte numărul optim al participanţilor. Unii consideră că 10 este numărul ideal, dar se
lucrează la fel de bine şi cu 8 sau 12 membri. Alţii sunt de părere că un grup trebuie să aibă un număr impar de participanţi – poate 7 –
astfel încât să nu fie egalitate de voturi atunci când grupul ia o decizie. Dar un grup care are patru voturi împotriva a trei voturi este un
grup care trebuie să-şi discute mai mult timp diferenţele deoarece aproape jumătate din membri nu sunt satisfăcuţi de decizia
respectivă. Nimeni nu poate spune exact care este numărul ideal de participanţi. Cu toate acestea, s-a căzut de acord asupra unor
principii referitoare la mărimea grupului:
Un grup trebuie să fie suficient de mic pentru ca toţi membrii să-i poată auzi şi vedea pe ceilalţi.
Un grup nu poate fi mai mare decât mărimea spaţiului disponibil pentru întâlniri.
Cu cât grupul este mai mic, cu atât este mai puternic impactul asupra membrilor. Un grup foarte mic va exercita o presiune mai mare
asupra membrilor, acest lucru fiind, în mod particular, evident în grupurile terapeutice. Dacă scopul grupului este realizabil prin
obţinerea unui efect puternic asupra membrilor – de exemplu, un grup destinat educării persoanelor în vârstă cu privire la necesitatea
respectării tratamentului medical prescris – atunci este ideal un grup de 3, 4 sau 5 membri. Pe de altă parte, dacă scopurile grupului se
pot realiza cel mai bine prin reducerea presiunii asupra indivizilor – de exemplu, un grup informal la care poate să participe oricine –
atunci 12 sau 15 membri ar fi cel mai bine.
Mărimea optimă a grupului depinde, de asemenea, de sănătatea socială a membrilor. Oamenii care se simt confortabil în grupuri mari
şi în diferite situaţii sociale se vor simţi confortabil şi într-un grup de 50 sau 100 de membri, de exemplu într-un program informal
dintr-un azil. Cei care se simt intimidaţi de mulţimi ar putea fi ajutaţi optim într-un grup de mărime medie de 6, 7 sau 8 membri.
Subgrupurile. Un fenomen normal, observabil în toate grupurile este subgruparea, fenomen prin care indivizii se organizează ei înşişi
în subsegmente ale grupului iniţial. În orice grup relaţiile dintre membri nu sunt de intensitate egală. De aceea, perechile de membri
pot deveni foarte importante pentru participanţi, indivizii făcând faţă situaţiei de grup prin intermediul subgrupului cu care preferă să
lucreze sau, în interiorul căruia preferă să discute despre cele petrecute la şedinţele de grup. Majoritatea oamenilor nu formează relaţii
apropiate cu toţi membrii grupului şi de aceea dezvoltă relaţii apropiate în cadrul grupurilor mai mici.
Unul dintre aspectele la care asistentul social trebuie să fie atent se referă tocmai la fenomenul subgrupării şi la conotaţiile negative
sau conflictuale cauzate de subgrupuri (percepute uneori, de către ceilalţi, ca “bisericuţe”). În egală măsură, trebuie să fie atent la cei
izolaţi, la indivizii care nu participă la nici un subgrup şi pe aceştia trebuie să-i ajute să-şi găsească un loc alături de alţi membri ai
grupului.
Conflictul. Aşa cum s-a mai spus, diferenţele de opinii sunt fenomene normale în orice grup. Conflictul este necesar pentru a ajuta
grupul să se dezvolte. Un grup nu supravieţuieşte până în stadiul al treilea fără să fi fost implicat în depăşirea unor conflicte.
Valoarea conflictului constă în aceea că structurează ideile dezbătute, ajută participanţii să-şi clarifice atitudinile şi să dezvolte alianţe
în vederea luării deciziilor.
Conducerea grupului. Toţi practicienii în domeniul grupurilor sunt de acord asupra importanţei elementelor ce ţin de componenta
conducerii (personalitatea liderului, stilul de cdonducere, arsenalul metodologic de care dispune, etc.). Dinamica liderului este
separată şi distinctă în raport cu dinamica grupului, deoarece sarcinile sale sunt legate de sprijinul şi atenţia pe care trebuie să le
acorde fiecărui membru în parte ca şi grupului în ansamblul său pentru realizarea obiectivelor propuse.
Programul. Poate că cel mai important dintre toate aspectele dinamicii de grup este programul în care este angajat grupul. Grupul este
întodeauna implicat într-un anumit program, indiferent dacă este vorba despre discuţii de grup, luarea deciziilor, socializare informală
sau activităţi cu un oarecae grad de organizare. Asistentul social care lucrează cu vârstnici trebuie să cunoască programul grupului, să
ştie ce face grupul şi să fie capabil să ajute grupul să definească, să planifice şi să realizeze un program realist care să conducă la
realizarea obiectivelor.
Un principiu major al planificării în munca cu grupurile este implicarea membrilor. Membrii trebuie implicaţi cât de mult este posibil,
– în funcţie de sănătatea socială a grupului, – în luarea deciziei a ceea ce grupul urmează să facă. Asistentul social joacă rolul de

24
expert în resurse sau consultant, ajutând grupul să aleagă între mai multe alternative, să-şi exprime dorinţele şi să le canalizeze înspre
un program cu activităţi specifice. Programul activităţilor trebuie să fie în acord cu capacităţile financiare, sociale şi emoţionale, în
acord cu obiectivele agenţiei şi desigur în acord cu obiectivele pe care membrii grupului le au pentru ei înşişi. Activităţile pot fi
împărţite în următoarele categorii :
Planificarea. Procesul planificării este el însuşi o activitate care oferă membrilor ocazia de a decide ce anume doresc să facă, când,
cum şi cu ce mijloace. Progamul poate fi unul foarte complex, ca de exemplu o campanie comunitară pentru iniţierea de noi servicii
pentru vârstnici, sau simplu, cum ar fi, de exemplu, o excursie în oraşul vecin pentru vizitarea unui alt grup de vârstnici. Procesul de
planificare este, în sine, unul extrem de important, prin aceea că garantează participarea membrilor ca şi faptul că aceştia îşi dezvoltă
propriul program cu activităţi adecvate nevoilor, capacităţilor şi intereselor lor.
Jocuri şi sporturi. Ideea de “activitate de grup”, pentru oamenii de toate vârstele, trimite, de obicei, la domeniul jocurilor şi al
sporturilor. Majoritatea vârstnicilor participă cu plăcere la astfel de activităţi. De cele mai multe ori rolul asistentului social se rezumă
la a stimula participarea şi la a asigura şanse egale de reuşită.
Muzica şi dansul. Audiţiile ca şi activităţile muzicale şi dansul oferă numeroase posibilităţi de a organiza grupuri de vârstnici. Pot fi
aduşi practicieni din afara grupului care să îi ajute pe vârstnici să înveţe elementele necesare realizării activităţilor de acest gen
propuse. Uneori activităţile muzicale dintr-un azil de bătrâni, ca şi din alte programe comunitare destinate vârstnicilor, nu diferă prea
mult de cele dintr-o grădiniţă, ceea ce înseamnă că dificultatea unor astfel de programe nu ar trebui să inhibe iniţiativele de acest gen
ale organizatorilor.
Excursiile. Călătoriile atât în apropiere cât şi cele în locuri mai îndepărtate sunt prezente aproape întotdeauna în programele pentru
vârstnici. Acestea sunt foarte eficiente atunci când oferă oamenilor în vârstă experienţe noi ca şi posibilitatea de a călători în afara
spaţiului uzual. O excursie poate fi simplă, cum ar fi vizitarea unei expoziţii, un picnic, sau complexă, cum ar fi o călătorie în altă ţară
cu avionul sau cu autocarul. Desigur, costurile, siguranţa acestor servicii, aranjamentele speciale pentru dizabilităţile fizice sunt
aspecte importante ale planificării călătoriilor.
Activităţile culturale. Multor grupuri de vârstnici le face plăcere să discute evenimentele curente, să povestească despre cărţi, filme şi
să dialogheze cu personalităţi publice. Oportunităţile de a discuta şi învăţa sunt binevenite şi trebuie incluse printre activităţile de
grup.
Activităţi aplicative. Unele dintre cele mai de succes programe pentru vârstnici constau în oferirea posibilităţii de a se angaja în
activităţi de aplicative (artizanat, artistice). Acestea ar putea include pictura, sculptura în lemn, ceramica, croşetatul, grădinăritul. Într-
un astfel de program accentul trebuie pus pe activităţi care să ofere participanţilor posibilitatea de a învăţa unii de la alţii şi de a
realiza împreună anumite obiecte. Aceste acitivităţi de grup sunt adesori neglijate, cu toate că satisfacţia vîrstnicilor poate fi maximă.
Terapia şi discuţiile. Pentru multe grupuri programul trebuie să facă faţă problemelor cu care vârstnicii se confruntă, cum ar fi:
singurătatea, lipsuri economice, sănătate precară şi tulburări emoţionale. În astfel de cazuri asistentul social ajută membrii grupului să
facă faţă problemelor lor constructiv, asistându-i în clarificarea problemelor în stabilirea priorităţilor şi a alternativelor de soluţionare
posibile. Uneori grupul oferă participanţilor ocazia de a privi în faţă problemele, lucru care, prin el însuşi, poate avea un efect
terapeutic.
În cadrul acestor posibile programe, asistentul social ar putea apela, pentru ajutor şi consiliere, la experţi, de exemplu, o agenţie de
voiaj în cazul unei călătorii, terapeuţi ocupaţionali pentru activităţi aplicative, dans şi programe muzicale; profesori de educaţie fizică
pentru sporturi şi jocuri, şi oricine altcineva care deţine cunoştinţe de specialitate. Psihiatrii şi psihologii pot, de asemenea, să ofere
un ajutor calificat grupurilor de vârstnici. Specialiştii pot sprijini asistentul social şi grupul să descopere cele mai potrivite activităţi
ca şi modalităţile de a accede la resurse, aceasta deoarece nu toţi asistenţii sociali pot fi experţi în toate activităţile descrise mai sus.
Este greu de presupus ca asistentul social să fie expert în politică, dans, lucru manual şi terapie. Un grup condus de un asistent social
cu anumite competenţe în muzică poate să nu aibă nevoie de ajutorul altui profesionist în activităţile muzicale, dar poate avea nevoie
de ajutor pentru activităţi terapeutice. De aceea, un rol al asistentului social este acela de a şti să mobilizeze resursele care să asigure
membrilor grupului accesul la activităţile corespunzătoare nevoilor şi opţiunilor lor.

TIPURI SPECIALE DE GRUPURI

GRUPURILE DE SUPORT

Grupurile de suport au ca scop susţinerea vârstnicilor pentru a face faţă evenimentelor şi perioadelor dificile ale vieţii, ca de exemplu
tranziţiile reprezentate de pensionare şi văduvie. De asemenea, prin intermediul grupurilor de suport vârstnicii pot fi ajutaţi să-şi
îmbunătăţească capacităţile adaptative.
Iată câteva exemple de grupuri de suport pentru vârstnici:
un grup de vârstnici care deveniţi de curând văduvi, se întâlnesc în cadrul unui centru comunitar pentru a discuta despre noua lor
situaţie;
un grup de pacienţi externaţi care se întâlnesc, o dată pe săptămână, la un centru de tratament, pentru a discuta despre revenirea acasă
şi îngrijirile ce le sunt acordate;
un grup de persoane vârstnice care, se întâlnesc periodic, pentru a se ajuta unii pe alţii să facă faţă bolii incurabile, de curând
diagnosticate;
un grup de persoane dintr-un spital de recuperare care se întâlnesc pentru a discuta despre efectele accidentului cardiovascular şi
posibilităţile de a trăi în continuare, independent şi autonom.
Evenimente precum, moartea unuia dintre soţi sau a altui membru apropiat din familie, transformarea unei boli acute într-una cronică,
pensionarea, schimbarea locuinţei, creează dificultăţi de adaptare. Când evenimentele stresante ale vieţii se combină, riscul de
inadaptare creşte. În astfel de situaţii vârstnicii se îndreaptă spre familie sau prieteni pentru a primi ajutor, dar aceste surse naturale de
suport pot fi inadecvate sau, pur şi simplu lipsesc. În aceste condiţii, participarea la un grup de suport poate fi soluţia viabilă.

Caracteristicile grupului de suport

25
În grupurile de suport, membrii se adună ştiind că ei împărtăşesc aceleaşi preocupări, faţă de care, alţii nu sunt sensibilizaţi şi de aceea
nici nu pot manifesta suficientă înţelegere sau competenţă. Membrii grupurilor de suport sunt în măsură să-şi ofere reciproc informaţii
a căror sursă o constituie însăşi experienţa lor de viaţă, eforturile lor de a surmonta evenimentele dificile ale vieţii.
Deoarece membrii grupului au foarte multe în comun şi de asemenea, au mult de oferit, unii altora, coeziunea şi apropierea
psihologică se dezvoltă mai repede decât în alte tipuri de grupuri.
Întâlnirile grupurilor de suport se caracterizează printr-un bun nivel al interacţiunilor care, de cele mai multe ori, continuă şi în afara
şedinţelor de grup. Deşi la început membrii ar putea fi prea centraţi pe ei înşişi ca să mai poată asculta, observa sau respecta pe alţii,
cu timpul, pe măsură ce grupul se dezvoltă într-un mod pozitiv, devine manifest respectul pentru fiecare membru în parte, ca şi
disponibilitatea fiecăruia pentru grup.
Grupurile de suport sunt, de asemenea, o resursă importantă pentru contacte sociale, ajutându-i pe vârstnici să depăşească izolarea şi
să-şi extindă reţeaua relaţiilor informale. Grupurile mai conferă speranţă şi încredere, ceea ce poate preveni stările depresive posibil să
se instaleze ca urmare a pierderilor suferite sau a altor experienţe traumatizante.
În cadrul grupurilor de suport membrii sunt încurajaţi să-şi împărtăşească trăirile şi să exploreze noi modalităţi adaptative. De
asemenea, sunt încurajaţi să se asculte empatic unii pe alţii, să se sprijine reciproc în procesul de rezolvare a problemelor prin
schimbul de informaţii şi sfaturi.
În cadrul grupurilor de suport, se constată existenţa unui înalt nivel al interacţiunilor sociale, indiferent de scopurile grupului. Această
dinamică este, importană pentru că facilitează stabilirea unei reţele de suport între membri care, de cele mai multe ori, funcţionează şi
între întâlnirile de grup şi chiar după terminarea grupului.
Grupurile de suport oferă vârstnicilor ocazia de a-şi demonstra înţelepciunea, de a-şi valorifica experienţa şi de a ajuta în cunoştinţă de
cauză. Vârstnicii îşi oferă reciproc modele de rezolvare a unor probleme de viaţă, modele cu care, ceilalţi vârstnici, se pot identifica.
Acest “schimb” este totodată motivant pentru dinamica grupului.
În grupurile de suport sunt utilizate frecvent proceduri informale de lucru. Intervenţiille folosite de lider sunt mult mai puţin complexe
şi mai puţin structurate decât cele folosite în grupurile terapeutice. De asemenea, foarte rar există o agendă de lucru prestabilită. Cu
toate aceste inadvertenţe metodologice, membrii împărtăşesc probleme şi preocupări într-un mod spontan, datorită climatului
securizant pe care îl simt în grup, climat realizat prin aportul profesional al liderului.

Rolul profesionistului

Profesioniştii pot fi implicaţi direct, în calitate de lideri, sau indirect, în facilitarea unui grup de suport prin “sponsorizări” sau prin
acordarea de consultanţă. Multe grupuri de suport pentru vârstnici sunt conduse de “un egal”, de un vârstnic, practica arătând că
aceştia pot fi la fel de eficienţi ca şi liderii profesionişti.
Deşi unele grupuri încearcă să antreneze la conducere toţi membrii, acest lucru este prea puţin funcţional, deoarece există o tendinţă
naturală a unor membri, cu un nivel înalt de implicare, de a se impune ca lideri. Astfel, în multe grupuri conduse de “egali” unul sau
doi membri preiau responsabilitatea organizării şi facilitării întâlnirilor grupului. Aceşti membri se impun ca lideri pentru că dau
dovadă de multă energie şi manifestă un interes crescut faţă de grup. Totuşi, în unele grupuri de vârstnici, liderii sunt aleşi de membri,
iar în altele, conducerea grupului este schimbată periodic între cei care au capacitatea şi doresc să-şi asume responsabilitatea pe care o
presupune rolul de lider.

“Sponsorizarea” unui grup de support

Ca “sponsori” ai unui grup de suport, profesioniştii pot juca cel puţin patru roluri (Toseland & Hacker, 1982, 1985, cf. Toseland, R.,
1995, pp. 135-152):
ajută liderii grupului să aibă acces la logistica necesară (spaţiu pentru întâlnire, ajutor la secretariat, birouri şi alte resurse de acest
gen);
oferă consultanţă pentru conducerea grupurilor de suport: sunt invitaţi să le vorbească participanţilor la grup despre diferite teme; stau
la dispoziţia membrilor grupului atunci când este nevoie de o expertiză specială, pentru a-i ajuta să facă faţă şi să rezolve anumite
probleme speciale sau neobişnuite;
rolul de broker este exercitat prin aducerea de noi membri în grup şi prin ajutarea grupurilor similare să intre în legătură unele cu
altele şi să utilizeze resursele şi serviciile comunitare, (în acest rol profesioniştii nu trebuie să se perceapă ca fiind în concurenţă cu
liderii grupului de suport);
ajută la planificarea şi dezvoltarea unui grup nou. Acest rol prsupune o varietate de sarcini: întâlniri cu persoane interesate pe care să
le ajute să-şi formuleze şi să-şi clarifice ideile despre participarea la grup; să evalueze interesul potenţial pentru un grup mai mare,
luând în considerare şi posibilele impedimente pentru începerea grupului; ajutarea indivizilor interesaţi să-şi îmbunătăţească
deprinderile organizaţionale şi de conducere; să stea la dispoziţia grupului atât cât este necesar pentru a-l ajuta să înceapă.
În literatura de specialitate este menţionată şi posibilitatea ca profesioniştii să preia conducerea sau să domine / controleze conducerea
grupului. Deşi situaţia nu este prea des întâlnită, profesioniştii trebuie să fie prudenţi în implicarea directă în grupurile de suport, mai
ales la începutul dezvoltării lor. Atunci când “sponsorizăm” un grup de suport, trebuie să facem tot posibilul pentru a da curs
intereselor şi iniţiativelor vârstnicilor de a începe conducerea şi trebuie evitată situaţia de a accepta să preluăm lideratul.
Profesionistul poate, însă, lucra cu potenţialii lideri, învăţându-i deprinderile de conducere, oferindu-le sprijin în planificarea şi
organizarea grupului.

Facilitarea grupurilor de suport de către profesionişti

Ca facilitatori ai grupurilor de suport, practicienii trebuie să se centreze pe dezvoltarea unui climat de încredere, empatie, căldură şi
coeziune în care membrii să se simtă în siguranţă pentru a-şi dezvălui gândurile şi sentimentele, pentru a-şi reactiva propriile
capacităţi de rezolvare a problemelor şi pentru a fi deschişi să primească sugestiile colegilor de grup. Acest efect poate fi obţinut prin

26
accentuarea şi evidenţierea, de o manieră pozitivă, a aportului adus de fiecare membru prin împărtăşirea gândurilor, sentimentelor şi
experienţelor. Membrii trebuie apreciaţi pentru orice ajutor pe care şi-l oferă unii altora.
În acelaşi scop (crearea climatului securizant şi a coezinii grupului), vor fi folosiţi termeni ca “noi” şi “nouă” atunci când se face
referire la scopurile comune, realizările şi experienţele întregului grup. Dezvoltarea unei identităţi de grup poate fi facilitată prin
începerea şi terminarea întâlnirilor cu un rezumat al muncii realizate.
Conflictele din grup pot fi atenuate prin reliefarea aspectelor comune, ca şi prin discutarea aportului pe care diferenţele, perspectivele
diferite îl pot avea pentru înţelegerea propriei situaţii.
Membrii grupurilor de suport sunt, de obicei, foarte motivaţi să reducă stresul pe care-l trăiesc. De aceea, pe măsură ce grupul se
dezvoltă, practicianul trebuie să acţioneze mai ales ca facilitator şi ghid, preocupat să preveniă interferenţa barierelor de comunicare
cu eforturile membrilor de a se ajuta unii pe alţii.
“Scanarea” grupului, prin menţinerea contactului vizual cu fiecare participant, invitarea membrilor să participe atunci când par a fi
interesaţi de ceeea ce se vorbeşte şi ascultarea într-un mod interesat, este adesea tot ajutorul de care este nevoie pentru a începe şi
susţine procesul interacţiunii.
Deoarece membrii grupurilor de vârstnici aşteaptă mai degrabă sprijin decât “terapie”, practicienii pot întâmpina rezistenţă faţă de
eforturilor lor de a produce schimbarea: “demontarea” mecanismelor defensive, sau forţarea vârstnicilor de a dezvălui probleme de
mare profunzime, (cu rădăcini adânci în evenimente recente sau îndepărtate, - Toseland, Rossier & Labrecque, 1989, cf. Toseland, R.,
1995, pp. 135-152), sunt sortite eşecului. Un vârstnic de 82 de ani, spunea că “bătrânii preferă să-şi spună propriile poveşti, în stilul
lor”.
Pe măsură ce grupul se dezvoltă, membrii trebuie ajutaţi să arate respect unii faţă de alţii; trebuie, de asemenea, întărit dreptul
membrilor de a exprima păreri contradictorii sau gânduri şi sentimente încărcate emoţional. Lakin, (1980, cf. Toseland, R., 1995, pp.
135-152), a observat că vârstnicii au tendinţa de a dezvălui mai mult în cadrul grupurilor decât tinerii, fiind totodată mai calmi şi mai
toleranţi în răspunsurile pe care le dau. De exemplu, comparativ cu tinerii, s-a constatat că membrii vârstnici răspund empatic, dar mai
puţin intens, dezvăluirilor emoţionale făcute de ceilalţi membrii ai grupului. De aceea, una dintre sarcinile cele mai importante, ale
facilitatorului grupului de suport, ar fi aceea de a reliefa răspunsurile empatice, încărcate de tristeţe.
Un alt rol important al facilitatorului grupului de suport este de a încuraja o comunicare liniştită, calmă între membrii grupului, pentru
a preveni tendinţa unor membri de a domina discuţiile sau de a începe conversaţii în afara subiectului. Profesionistul poate contribui la
depăşirea unor astfel de situaţii prin aducerea în discuţie a aşteptărilor exprimate de membrii grupului în interviurile de dinaintea
formării grupului şi la prima înâlnire de grup.
S-a constatat tendinţa ca, în grupurile de vârstnici, să predomine interacţiunile de tip lider-membru şi membru-lider, comparativ cu
grupurile de tineri, (Lakin, 1988, cf. Toseland, R., 1995, pp. 135-152). Profesioniştii pot facilita interaţiunea membru-membru prin:
evidenţierea şi încurajarea membrilor care răspund empatic unii altora;
sublinierea şi reliefarea importanţei, în beneficiul grupului, a gândurilor şi sentimentelor împărtăşite, ca şi a temelor aduse în discuţie;
realizarea conexiunilor, a legăturilor, între dezvăluirile făcute de diferiţi membri;
solicitarea membrilor de a răspunde, pe rând, la o anumită întrebare;
implicarea membrilor (individual sau a întregului grup), în activităţi care presupusă interacţiunea;
sugerarea ca membrii să-şi vorbească direct unii altora şi nu prin intermediul liderului;
prelucrarea dezvăluirilor care foarte probabil au rezonanţă şi pentru ceilalţi membrii ai grupului.
Situaţia ideală, pentru profesionist, ar fi aceea ca el să se fi confruntat cu aceleaşi experienţe cu care se confruntă membrii grupului şi
să fi reuşit să le facă faţă cu succes. Dar, pentru că liderii profesionişti sunt mai tineri decât membrii grupului, situaţia ideală la care
ne refeream mai sus, este rar întâlnită. În acest caz, efortul profesionistului trebuie îndreptat înspre nevoile vârstnicilor, preocupările,
problemele lor de viaţă actuale ca şi înspre aspecte ale trecutului lor, care ar putea avea legătură cu prezentul.
Vârstnicii participanţi la grupurile de suport trebuie încurajaţi şi sprijiniţi pe măsură ce îşi exprimă gândurile şi sentimentele, dar
evitând sugerarea sau consilierea înainte de a fi pe deplin familiarizaţi cu situaţia lor şi înainte ca membrii să fie pregătiţi pentru
schimbare şi deschişi să înveţe strategii alternative de rezolvare a problemelor.
Vor fi evitate judecarea şi/sau tendinţa de a impune un punct de vedere “corect”, “moral”sau “mai adecvat”, în raport cu cele
exprimate de vârstnic în cadrul grupului. Pentru a răspunde cu profesionalism situaţiilor relatate/ivite într-un grup de suport,
practicienii pot face apel la experienţe similare avute anterior în munca cu clienţii şi/sau la imaginaţie: cum ar fi dacă ar experimenta
situaţii similare cu ale membrilor. Dacă mesajele verbale sau nonverbale ale membrilor indică faptul că ei pun la îndoială abilitatea
practicianului de a-i ajuta, este recomandabilă recunoaşterea propriilor limite în legătură cu problema particulară ivită şi accentuarea
cererii ca vârstnicul sau vârstnicii să se refere la ceea ce simt, pentru a vă ajuta astfel, să înţelegeţi mai bine situaţia.
Burnside (1970, cf. Toseland, R., 1995, pp. 135-152) a scos în evidenţă faptul că pierderea este o temă constantă care apare în munca
de grup cu vârstnicii. Tema pierderii apare frecvent în faza de mijloc a grupurilor de suport. Vârstnicii optează pentru grupurile de
suport pentru a primi ajutor, pentru a face faţă pierderii soţilor, prietenilor, rudelor precum şi pentru a face faţă declinului gradual al
propriei funcţionări fizice. Pentru a ajuta membrii grupului care au experimentat pierderi, profesionişii trebuie să se familiarizeze cu
procesul normal al durerii. În conceptualizarea procesului morţii E. Kubler-Ross identifică un proces cu cinci paşi: (1) negarea şi
izolarea, (2) furia, (3) negocierea, (4) depresia şi (5) acceptarea. Deşi reacţiile de durere nu se manifestă întotdeauna într-o manieră
lineară, şocul, negarea, anxietatea, furia, vina, depresia, împăcarea şi acceptarea sunt asociate tuturor pierderilor trăite de vârstnici, nu
numai morţii.
Durata procesului normal de durere şi intensitatea trăirilor emoţionale sunt în mod direct afectate de importanţa pierderii pentru
individul care o experimentează. Pierderea soţului/soţiei, de exemplu, crează o durere mai intensă decât pierderea unei cunoştinţe. De
asemenea, procesul durerii este afectat şi de expectanţele individului, de exemplu, pierderea bruscă şi neaşteptată a partenerului de
viaţă, va precipita şi accentua sentimentele de şoc, ceea ce nu se întâmplă în cazul decesului care survine după o boală cronică, de
lungă durată.
Când lucrează cu tema pierderii, profesioniştii trebuie să înceapă prin a se asigura că membrii grupului înţeleg durerea ca pe un proces
normal, care ţine de experienţa de viaţă a fiecăruia, şi care nu poate fi evitat. De asemenea, trebuie să asigure un mediu securizant,
empatic, în care membrii să fie liberi să-şi exprime reacţiile emoţionale, acest lucru încurajând activitatea grupului şi intervenţia
asupra problemelor nerezolvate asociate procesului de pierdere.

27
Pe măsură ce membrii încep să depăşească procesul pierderii, trebuie încurajaţi să înceapă procesul de redefinire şi înlocuire a
rolurilor pierdute cu altele noi. Cu toate că modalităţile de a face faţă pierderilor diferă de la o persoană la alta, este binevenită
prezenţa în grup a unor membri care au experimentat deja pierderi similare şi care pot dezvălui cum au făcut ei faţă, cum s-au adaptat
pierderii. Aceşti membri ajută la normalizarea sentimentelor, gândurilor şi acţiunilor asociate procesului de pierdere. Ei joacă rolul de
modele pentru toţi cei care s-ar putea simţi vinovaţi de înlocuirea rolurilor pierdute cu altele noi şi inoculează speranţă memnrilor care
simt că nu pot supravieţui pierderii suferite. Pentru acei membri care rămân blocaţi într-o stare şi nu o pot depăşi, profesionistul va
solicita grupului să împărtăşească din experienţele similare avute (“sharing”), insistând asupra cauzelor incapacităţii de a depăşi
procesul durerii.
În timpul fazei de mijloc a grupului, profesionistul se va concentra asupra explorării modalităţilor de revitalizare şi îmbunătăţire a
existenţei vârstnicilor. Ascultarea reflexivă, împărtăşirea diferitelor perspective asupra problemei ca şi sugestiile cu privire la
modalităţile de a face faţă unei probleme particulare, pot fi tot atâtea strategii de clarificare a sentimentelor contradictorii.
O altă strategie de intervenţie este aceea de a pune în discuţia grupului obstacolele care împiedică procesul de sprijin recioroc. În felul
acesta pot fi evidenţiate temele considerate tabu şi pot fi explorate rezistenţele.
Pe măsură ce grupul ajunge în faza finală, profesioniştii se vor orienta spre pregătirea membrilor pentru terminare, ceea ce
înseamnăcă va fi subliniat faptul că grupul şi-a atins scopul iar pentru viitor rolul acestuia va diminua treptat, membrii fiind orientaţi
înspre alte resurse de suport, formale sau informale. Membrii vor fi încurajaţi să împărtăşească informaţii despre suportul formal pe
care l-au găsit în comunitate şi să întărească reţeaua de suport informal constituită în cadrul grupului. Membrii vor fi întrebaţi dacă
vor să facă schimb de numere de telefon sau să se întâlnească informal după terminarea grupului. (Toseland & Copola 1985, cf.
Toseland, R., 1995, pp. 135-152).

GRUPURILE TERAPEUTICE

Grupurile terapeutice au ca scop restabilirea abilităţilor deterioarate şi dezvoltarea unor competenţe noi cu ajutorul cărora vârstnicul să
poată face faţă dizabilităţilor. Exemplele de grupuri terapeutice:
un grup de vârstnici, externaţi dintr-o clinică de psihiatrie, care se întâlnesc într-un centru comunitar de sănătate mintală pentru
psihoterapie pe termen lung, cu scopul de a preveni recăderile şi pentru continua lor dezvoltare personală;
un grup de vârstnici care participă la un centru de zi pentru tratament psihiatric şi care se întâlnesc, de două ori pe săptămână, pentru a
discuta despre problemele asociate bolii mintale cronice;
un grup de persoane vârstnice, dintr-un centru de recuperare, care se întâlnesc pentru a-şi forma deprinderi noi pentru o viaţă
independentă, ca şi pentru a dobândi încredere şi implicare propriul proces de recuperare şi dezvoltare;
un grup de pacienţi, internaţi într-un spital psihiatric, care se întâlnesc de două ori pe săptămână pentru terapie de remotivare pentru a-
i ajuta să reducă efectele negative ale instituţionalizării pe termen lung.
Pe parcursul acestui capitol termenul de “terapie de grup” este folosit pentru a se face referire la un continuum de strategii
terapeutice, folosite pentru restabilirea, menţinerea şi îmbunătăţirea abilităţilor persoanelor vârstnice şi pentru a-i ajuta să funcţioneze
cât mai independent cu putinţă. Unele grupuri sunt utilizate pentru a ajuta membrii cu dizabilităţi severe să încetinească deteriorarea
progresivă, altele, pentru a ajuta membrii să dezvolte deprinderi mai eficiente de a face faţă şi / sau de a rezolva probleme de viaţă.

Caracteristicile grupurilor terapeutice

Mai mult decât alte tipuri de grupuri, grupurile terapeutice sunt proiectate pentru a ajuta membrii să-şi schimbe modelele
comportamentale disfuncţionale. În grupurile terapeutice, profesioniştii joacă adesea rolul de expert şi de agent al schimbării. Ei îşi
folosesc cunoştinţele despre dezvoltarea normală şi anormală, din ultimele stadii ale vieţii, pentru a evalua abilităţile fiecărui membru.
Sunt utilizate, de asemenea, în procesul terapeutic, proceduri şi strategii de schimbare a comportamentului, cunoştinţe despre resursele
şi serviciile existente în comunitate şi care ar putea fi folosite rezolvarea problemelor.
Chiar şi atunci când membrii au aceleaşi dizabilităţi psihice, circumstanţele diferite ale vieţii, fac ca problema fiecărui membru să fie
unică. Din acest motiv, grupurile terapeutice se caracterizează prin centrarea pe membrii individuali, care se schimbă primind ajutor
din partea grupului. Gradul de centrare pe individ, variază considerabil, în funcţie de orientarea teoretică a profesionistului şi de
abilitatea membrilor de a interacţiona unii cu alţii.
În grupurile terapeutice se aşteaptă un nivel înalt al auto-dezvăluirilor, se aşteaptă ca membrii să-şi împărtăşească probleme
emoţionale dificile şi să lucreze împreună la rezolvarea lor în cadrul grupului. Ca şi tinerii, membrii de grup vârstnici pot manifesta
rezistenţe în raport cu autodezvăluirea, dacă nu se construieşte de la început un climat securizant şi de încredere. Chiar şi cu un astfel
de climat, unii vârstnici ar putea avea reţineri în raport cu auto-dezvăluirea, vor acţiona cu prudenţă, asumându-şi puţine riscuri şi
aşteptând să vadă ce oferă grupul, înainte de a împărtăşi probleme şi preocupări intime. Vârstnicii au tendinţa de a fi mai puţin
introspectivi (Libeerman&Tobin, 1983, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183) şi aceasta deoarece, pe măsura înaintării în vârstă, preferă
să-şi conserve energia pentru soluţionarea problemelor concrete, vitale, alocând mai puţină energie nevoilor şi problemelor afective.
De asemenea, vârstnicii ar putea fi reţinuţi în a investi în alţi membri ai grupului, pe de o parte pentru că nu îi cunosc în suficientă
măsură, iar pe de altă parte pentru că există riscul de a se expune pierderii şi deci unor noi suferinţe afective, dacă survine decesul
persoanei în care au investit. Având o istorie de viaţă îndelungată, ei sunt conştienţi că a fi deschişi faţă de ceilalţi înseamnă şi a fi
vulnerabili, mai ales dacă la o astfel de concluzie au ajuns şi în urma unor experienţe negative din alte terapii.
Un sentiment de inutilitate referitor la condiţia de vârstnic, poate face dificilă investirea energiei în procesul terapeutic. Pierderii unei
persoane dragi şi problemelor de sănătate li se răspunde, uneori, prin depresie şi disperare. Nu este ceva neobişnuit ca vârstnicii să nu
vadă scopul şi mai ales utilitatea terapiei de grup, ei demonstrându-şi astfel de sentimente prin declaraţii de genul ”Aş vrea să fiu lăsat
singur, să mor”, sau,
“Ce rost mai are?”. În astfel de situaţii profesionistul trebuie să verifice atent predispoziţia vârstnicului la depresie sau suicid.
Problemele psihiatrice ale participanţilor la grup pot inhiba dezvăluirea problemelor cu încărcătură emoţională. De exemplu,
demenţele şi alte probleme grave de sănătate mintală, limitează sever capacitatea membrilor de se exprima, de a explora şi de a
rezolva probleme.

28
Şi alţi factori pot inhiba auto-dezvăluirea în cadrul grupurilor terapeutice. De exemplu, generaţia actuală de vârstnici a trăit într-o
perioadă în care psihoterapia era o practică mai puţin obişnuită şi negativ valorizată social. Pe de altă parte, faţă de vârstnici există
expectanţa şi dezirabilitatea socială (faţă de care vârstnicii au tendinţa de a se conforma), de a acţiona eficient în rezolvarea
problemelor, în virtutea înţelepciunii acumulate prin experienţa de viaţă, înţelepciune care ar trebui să fie o contrapondere suficientă
la psihoterapie.
Grupurile terapeutice necesită o planificare atentă, care să confere profesionistului siguranţa că fiecare membru va primi ajutorul
adecvat pentru rezolvarea problemelor personale. Persoanele care ar putea fi viitori membri ai grupului terapeutic vor participa la un
interviu preliminar pentru ca profesionistul să determine natura nevoilor lor, motivaţia pentru participarea la grup, ca şi adecvarea sau
inadecvarea metodei de grup în cazul particular al fiecărei persoane. Nu este lipsit de importanţă, ca având acordul de principiu al
vârstnicului de a participa la grup, să fie contactaţi şi membrii familiei sau alte persoane care pot da relaţii despre comportamentul
său.

Rolul profesionistului

Liderilor grupurilor de terapie pentru vârstnici li se recomandă adesea să fie “activi” (Foster & Foster,1983; Pfeiffer & Bussse, 1973;
Weinberg, 1975, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183), cu toate că, din păcate, acest termen nu este clar definit (Bienenfeld, 1988, cf.
Toseland, R., 1995, pp153-183). În virtutea acestei cerinţe unii profesionişti, dezvoltă agende de lucru fără a solicita implicarea
membrilor în procesul de stabilire a scopurilor. Impunerea agendei de lucru poate cauza rezistenţe din partea membrilor grupului, ei
înţelegând acest tratament directiv ca o desconsiderare a capacităţii lor de a-şi controla vieţile. Mesajul care ajunge la membrii
grupului este acela că sunt atât de neaujtoraţi, incompetenţi şi lipsiţi de putere încât trebuie să li se spună ce au de făcut.
Atitudinea directivă şi autoritară a profesioniştilor în relaţia cu vârstnicii poate avea ca efect neangajarea şi lipsa de responsabilitate a
acestora faţă de scopurile grupului. Acest comportament este un mesaj nonverbal adresat liderului, prin care vârstnicul doreşte să
transmită ceva de genul: “dacă nu mă valorizezi şi nu mă respecţi, şi mai ales dacă te aştepţi să mă comport lamentabil, atunci voi juca
acest rol”. De aceea, profesioninştii au ca sarcină să încurajeze membrii să se implice cât de mult posibil în stabilirea scopurilor
grupurilor. Ei trebuie, de asemenea, să se asigure că toţi membrii au ocazia de a participa la activităţile grupului.
Pe măsură ce grupul evoluează, este bine să fie reliefate abilităţile şi capacităţile membrilor. Orientarea liderului va fi una pozitivă, în
sensul reliefării competenţelor existente şi ignorarea comportamentele negative. Membrii trebuie încurajaţi să-şi folosească la
maximum abilităţile şi să fie evidenţiaţi ori de câte ori reuşesc acest lucru;. În calitate de lideri trebuie să fim siguri că exprimăm
speranţă şi încredere în capacitatea membrilor de a-ş îmbunătăţi propria situaţie.
Rolul profesionistului într-un grup terapeutic variază în funcţie de tipul de probleme psihice pe care le au membrii grupului. În cadrul
şedinţelor grupului terapeutic, membrii au ocazia de a-şi evalua funcţionarea lor curentă, de a identifica ce anume ar dori să schimbe,
de a discuta despre planuri de acţiune alternative şi de a înlătura impedimentele în realizarea lor. Totuşi, nu trebuie să forţăm membrii
grupului să-şi definească scopurile prea repede; aceste eforturi premature eşuează, de obicei, din cauză că sentimentele de siguranţă şi
încredere nu s-au dezvoltat încă. În acelaşi timp, nu sunt permise discuţiile de grup nedirecţionate. Ajutaţi membrii să clarifice ceea ce
încearcă să realizeze prin participarea la grup, folosind cât mai des sumarizarea. Punctaţi şi scoateţi în evidenţă ceea ce s-a realizat şi
faceţi legătura între aportul a doi sau mai mulţi membri. De aesemenea, aduceţi în discuţie ceea ce a rămas nerezolvat în şedinţele
anterioare. O perioadă de “verificare”, la începutul fiecărei întâlniri, poate fi utilă pentru asigurarea continuităţii între întâlniri. În
această perioadă de început a fiecărei întâlniri, membrii trebuie încurajaţi să împărtăşească orice problemă sau preocupare pe care ar
dori să o discute în timpul întâlnirii şi să revadă, pe scurt, ce a dorit fiecare membru să prelucreze în şedinţele anterioare. Această
perioadă de “verificare” ajută membrii să revină la tema principală a grupului şi să-şi reamintească şi clarifice scopurile enunţate în
întâlnirile anterioare.
Un rol permanent al profesioniştilor este acela de a ajute membrii grupului să rămână centraţi pe agenda de lucru şi prelucrările din
cadrul grupului să nu degenereze în conversaţii de societate. Structuraţi în aşa fel timpul alocat “verificării” iniţiale fiecărei şedidinţe
astfel încât fiecare membru să aibă timp pentru a se prezenta.
Auto-dezvăluirea şi munca eficientă de rezolvare a problemelor sunt îmbunătăţite atunci când fiecare membru simte că poate să-şi
împărtăşească problemele şi primeşte un răspuns empatic. Într-o atmosferă caldă, suportivă, membrii se simt mai puţin vulnerabili şi
devin mai puţin defensivi.
În general, profesionistul va evita să dea sfaturi, exceptând situaţiile în care acestea sunt cerute explicit; este mult mai util ca membrii
să fie ajutaţi să-şi exploreze propriile gânduri, sentimente şi reacţii, pentru că, atunci când acest lucru se întâmplă, are loc şi un proces
de auto-dezvăluire. Cu un ajutor bine ponderat din partea liderului şi a grupului, membrii ajung la propriile soluţii şi răspunsuri, iar o
astfel de abordare îi ajută să se bazeze pe propriile abilităţi de rezolvare a problemelor.
Nu doar scopurile nu trebuiesc impuse membrilor grupurilor, în general, şi cu atât mai puţin grupurilor de vârstnici, dar nici planurile
personale ale acestora. Membrii înşişi trebie încurajaţi să colaboreze pentru a dezvolta planuri de acţiune în vederea realizării
scopurilor grupului. Pe măsură ce membrii se identifică cu scopurile propuse, şi acţionează împreună în sensul realizării lor,
rezultatele nu vor întârzia să apară, ceea ce va contribui la creşterea încrederii în potenţialul grupului de a ajuta la rezolvarea
problemelor personale. Definirea scopului şi realizarea acestuia de către unii membri, îi încurajează şi pe ceilalţi să-şi definească şi să-
şi atingă scopul, să continue procesul de rezolvare a problemelor.
În funcţie de orientarea teoretică a profesionistului şi de capacitatea membrilor de relaţionare, unii profesionişti preferă să se centreze
pe interacţiunea “aici-şi-acum” a grupului, în timp ce alţii, preferă să se centreze pe experienţele “acolo-şi-atunci” ale membrilor. Deşi
centrarea “aici şi acum” este cea care distinge grupurile terapeutice de alte tipuri de grupuri, se pare că vârstnicii preferă centrarea de
tipul “acolo şi atunci”. Această preferinţă se datorează, pe de o parte, importanţei pe care vârstnicii o acordă amintirilor cât şi, pe de
altă parte, plăcerii de a-şi reaminti întâmplări agreabile ale vieţii, ceea ce, în fapt constituie adevărate resurse terapeutice.
Abordarea “aici şi acum”, modificată, poate fi folosită eficient cu vârstnicii în grupurile terapeutice pe termen lung, care promovează
dezvoltarea unui mediu securizant şi suportiv (Leszcz, 1987, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183). Preocupările membrilor nu trebuie
niciodată trivializate sau ignorate, încrederea construindu-se gradat, prin răspunsuri empatice la fiecare dintre preocupările membrilor.
Atunci când este prezentă o atmosferă suportivă, încurajatoare, clarificarea sentimentelor poate fi folosită pentru a construi legături
interpersonale în cadrul grupului (Lakin, 1982; Leszcz, 1987, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183).

29
Cele de mai sus pot fi rezumate sub forma unor exigenţe fundamentale în lucrul cu grupurile terapeutice de vârstnici (Leszcz 1987, cf.
Toseland, R., 1995, pp153-183):
abordarea empatică a fiecărui membru al grupului;
înţelegerea importanţei relaţionării şi funcţionării, din perpspectiva subiectivă, a fiecărui membru;
încurajarea membrilor să se adreseze unii altora direct, folosind numele în loc de pronume ca “el” sau “ea”;
ajutarea membrilor să înţeleagă importanţa contribuţiei celorlalţi şi
promovarea şi încurajarea eforturilor membrilor de a recunoaşte, descrie şi discuta despre impactul personal al dezvăluirilor altor
membrii.
Experienţa clinică arată că folosirea procedurii de rememorare a vieţii poate fi utilizată cu succes în terapia de grup, deoaece mulţi
vârstnici sunt dispuşi să-şi “revadă” şi nareze istoria vieţii. Folosirea rememorării pentru a încadra evenimentele vieţii într-o
perspectivă a dezvoltării personale, poate ajuta vârstnicii să redescopere forţe şi resurse pe care le-au folosit în trecut, cu succes,
pentru a face faţă evenimentelor problematice. Resursele redescoperite, reactualizate, pot fi utilizate chiar şi atunci când
profesionistul se centrează pe remedierea deficienţelor specifice “aici şi acum” a membrilor grupului.
Rememorarea vieţii poate fi utilă, în special, în stadiile iniţale ale grupurilor terapeutice, când rezistenţele membrilor sunt cel mai
manifeste. (Lesser, Lazarus, Frankel & Havasy, 1981, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183). Leszcsz (1987, cf. Toseland, R., 1995,
pp153-183) sugerează încurajarea fiecărui membru să se gândească la şi să discute despre reacţiile sale la amintirile unuia dintre
membrii. Cerând membrilor să răspundă cu propriile reacţii la amintirile unui membru, devine vizibilă eficienţa terapiei de grup (de
prelucrarea unei teme aduse în discuţie de un anumit membru beneficiază activ toţi ceilalţi membri) şi ajută, în acelaşi timp, la
prevenirea unei situaţii frecvent întâlnite în grupurile de vârstnici: un membru care domină discuţiile de grup prin împărtăşrea, în mod
repetat, a unor experienţe de viaţă.
Este, de asemenea, important ca membrii vârstnici să fie ajutaţi să identifice, exploreze şi evalueze impactul modelelor
comportamentale actuale sau anterioare asupra abilităţii lor viitoare de a face faţă evenimentelor vieţii. O perspectivă a dezvoltării
personale îi poate ajuta să aprecieze dacă circumstanţele care i-au condus înspre anumite comportamente adaptative viabile, în trecut,
mai sunt aplicabile. Uneori, rezultatul poate fi motivarea membrilor pentru a face schimbări în modelele de rezolvare a problemelor
care nu se mai dovedesc a fi funcţionale.
Încurajarea membrilor să folosească strategii adaptative deja experimentate poate fi utilă în depăşirea rezistenţei la auto-dezvăluire şi
schimbare. Rezolvarea problemelor într-un mod familiar este preferată de vârstnici în raport cu mecanismele noi şi diferite de cele
cunoscute, care pot fi privite ca fiind impuse din exterior şi deci incompatibile cu pattern-urile uzuale.
Profesioniştii trebuie să aibă în vedere ca tratamentul vârstnicilor în cadrul grupului terapeutic să se întemeieze pe demnitate şi
respect. Această remarcă nu este una de complezenţă! Vârstnicii cu tulburări psihice pot manifesta anumite comportamente şi pot avea
caracterstici personale care fac dificilă şi puţin atractivă munca cu ei. Există, de aceea şi pericolul ca profesionistul să presupună că
membrii vârstnici sunt mai puţin competenţi şi capabili decât în realitate. Pentru a preîntâmpina interferenţa resentimentelor liderului
asupra eficacităţii conducerii, la finalul fiecărei şedinţe se va proceda la evaluarea de ansamblu, o atenţie specială acordându-se
interacţiunilor, mai ales acelora care provoacă reacţii emoţionale puternice. Interacţiunile oferă o imagine a modului în care membrii
relaţionează între ei şi în raport cu liderul. De asemenea, trebuie să fim conştienţi de propriile reacţii faţă de membrii vârsnici ai
grupului, faţă de auto-dezvăluirile lor. Dacă anumiţi membri, sau anumite dezvăluiri provoacă sentimente puternice de durere, sau
amintiri dureroase, este recomandabil să se recurgă la sprijinul unui supervizor.
În cadrul grupurlor cu persoane vârstnice care suferă de demenţe, schizofrenie şi alte psihoze, adesea, este nevoie de mai multă
îndrumare, direcţionare şi structurare. Prin definiţie, vârstnicii cu astfel de boli au dificultăţi în ceea ce priveşte organizarea şi
asumarea responsabilităţii pentru comportamenrul lor. Pe măsură ce boala evoluează, vârstnicii au din ce în ce mai multe dificultăţi în
angajarea în interacţiuni, în dezvoltarea coeziunii grupului, în aderarea la normele teraputice ale grupului. În funcţie de natura
dizabilităţilor lor, membrii grupului ar putea fi mai puţin receptivi la eforturile liderului pentru dezvoltarea dinamicii de grup şi pentru
corectarea problemelor care apar în funcţionarea grupului.
Atunci când membrii grupului au probleme psihice severe, şedinţele de grup trebuie să fie mai scurte, să urmărească o agendă
rutinizată, astfel ca membrii să poată anticipa ce să aştepte de la grup. După o perioadă de discuţii libere în care fiecare membru poate
propune o temă, după un exerciţiu sau o activitate de grup, înâlnirea grupului trebuie să se termine prin sumarizarea a ceea ce s-a
petrecut şi prin ascultarea părerii membrilor referitor la întâlnire şi a propunerilor pentru întâlnirea următoare. Urmând, în mod
constant, acelaşi model de lucru, la fiecare întâlnire, membrii dobândesc sentimente de siguranţă şi satisfacţie, vis a vis de faptul că
ştiind care este algoritmul desfăşurării şedinţei, precum şi ceea ce se aşteaptă de la ei, sunt încredinţaţi că deţin controlul situaţiei.
Atunci când lucraţi cu vârstnici care au probleme psihice severe, asiguraţi-vă că tot ceea ce se petrece în grup este pe măsura
capacităţilor lor şi evitaţi situaţiile care presupun un efort prea mare. Încurajaţi membrii să participe la acţiunile grupului, fără a-i
forţa însă. De asemenea, evitaţi problemele puternic încărcate emoţional, confruntarea şi intervenţia centrată pe schimbări
comportamentale şi de personalitate. Este de preferat o abordare suportivă care să vizeze educaţia, rezolvarea de probleme, însuşirea
deprinderilor pentru adapatarea la situaţiile de viaţă curente sau anticipate. De exemplu, însuşirea deprinderilor poate însemna
exersarea, de către membrii grupului, a modului în care pot formula anumite cereri celorlalţi, personalului dintr-o instituţie, sau
membrilor familiei. Educaţia în cadrul grupurilor poate fi orientată înspre însuşirea unor deprinderi de viaţă independentă precum:
igiena personală, administrarea banilor, administrarea medicamentelor, folosirea transportului în comun, evitarea exploatării,
planificarea meselor, etc.
Vârstnicii care nu doresc să participe la grupul terapeutic pot fi o provocare dificilă pentru profesionişti. Nu este ceva neobişnuit ca
unii vârstnici să fie forţaţi să urmeze tratamente de către rude, profesionişti, instituţii rezidenţiale, fiecare dintre aceştia fiind
îngrijoraţi că problemele de sănătate mintală ale vârstnicilor ar putea constitui un pericol pentru ei sau pentru alţii din anturaj. În alte
situaţii, este doar o problemă de interes, de exemplu, pentru personalul medical dintr-un azil, care doreşte ca vârstnicii să devină “mai
maleabili”. Vârstnicii încluşi, în acest mod, în programe terapeutice de grup se simt demoralizaţi şi complet neajutoraţi. Ei exprimă
sentimente de neajutorare legat de faptul că au fost forţaţi să participe la grup şi în consecinţă sunt retractili şi opun rezistenţă faţă de
eforturile profesionistului de a-i implica în acţiunile grupului.
Pentru aceste persoane, profesionistul trebuie să încerce să găsească elemente comune (dorinţe, nevoi) cu ale celor care doresc să
participe la tratament.

30
Există însă şi situaţii în care profesioniştii nu trebuie să încerce să implice vârstnicii în tratament, în virtutea dreptului oricărei
persoane de a refuza tratamentul. De regulă cei care solicită terapii pentru vârstnici sunt bine intenţionaţi, dar tratamentul impus poate
fi şi o cale pentru membrii familiei sau pentru profesionişti de a încerca să-i controleze pe vârstnici. Dacă un vârstnic, care nu doreşte
să urmeze terapia, este evaluat ca fiind competent, profesioniştii trebuie să fie conştienţi că au responsabilitatea morală şi chiar legală,
de a respecta dreptul individului de a refuza tratamentul. Dacă vârstnicul se consideră a fi lipsit de anumite competenţe, profesionistul
are obligaţia de a-l sprijini să primească cel mai adecvat şi mai puţin restrictiv tratament pentru simptomele specifice.
Indiferent dacă membrii grupului de vârstnici au probleme de sănătate mintală, mai grave sau mai uşoare, este important ca
profesioniştii să nu limiteze evaluarea doar la interviul iniţial. Evaluarea trebuie gândită ca un proces continuu, care are loc pe tot
parcursul prezenţei vârstnicului în grup. În timpul interviului iniţial şi în primele întâlniri ale grupului, vârstnicii aduc în discuţie o
largă varietate de aspecte ale situaţiilor lor de viaţă, dar nu o imagine completă. În următoarele şedinţe, profesionistul va urmări
umplerea golurilor de informaţie, încercând să obţină, pe cât posibil, o înţelegere coerentă a fiecărui membru al grupului.
Pe măsură ce grupul progresează, procesul de evaluare devine din ce în ce mai mult centrat pe ajutarea membrilor de a depăşi
obstacolele în realizarea scopurilor pe care şi le-au propus prin participarea la grup. În final, va domina evaluarea gradului în care
vârstnicul şi-a realizat scopurile propuse şi identificare a ceea ce a mai rămas de făcut.
Procedurile şi deprinderile folosite pentru a facilita grupurile teraputice în timpul fazei de mijloc variază în funcţie de orientarea
teoretică a profesionistului. Deşi majoritatea studiilor asupra tratamentului nu au stabilit superioritatea unei orientări teoretice asupra
alteia, anumite proceduri par a fi în mod particular eficiente în ajutarea persoanelor vârstnice cu dizabilităţi specifice. De exemplu,
terapia de grup cognitivă s-a dovedit a fi eficientă în tratamentul vârstnicilor depresivi (Gaylord & Zung, 1987, cf. Toseland, R., 1995,
pp153-183), terapia de grup psihodramatică s-a dovedit eficientă pentru indivizii care nu fac faţă schimbărilor vieţii (Tros & Blum,
1988, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183).

TEHNICI SPECIALE UTILIZATE ÎN GRUPURILE TERAPEUTICE


PENTRU VÂRSTNICI

REMOTIVAREA
Remotivarea constă în stimularea vârstnicilor să relaţioneze unii cu alţii, să se gândească la, şi să discute despre, situaţiile existenţei
cotidiene (Weiner, Brok & Snadowski, 1987, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183). De exemplu, vârstnicii care locuiesc într-o instituţie
părăsesc spaţiul acsteiea foarte rar sau aproape niciodată, rămânând, de regulă, prizonierii clădirii şi ai rutinei zilnice. Pe de altă parte,
noutăţile cu privire la evenimentele curente pot fi inaccesibile sau dificil de asimilat datorită deficienţelor senzoriale ( Hern & Weis,
1991, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183).
Remotivarea este, în mod special, potrivită pentru persoanele introvertite, care sunt apte să urmărească şi care pot lua parte la o
conversaţie, dar care au nevoie de o socializare structurată, ce poate fi oferită printr-un grup terapeutic de remotivare.
În general, pentru un grup de remotivare, numărul ideal de participanţi este de şase până la zece persoane, care să se întâlnească
săptamânal sau de două ori pe săptămână în şedinţe de câte o oră.
Liderul grupului de remotivare acţionează, într-o oarecare măsură ca un educator (în sens larg), asumându-şi responsabilitatea pentru
toate materialele necesare desfăşuirării activităţillor din program. Liderul asigură structura fiecărei întâlniri a grupului de remotivare
prin:
crearea unui climat de acceptanţă (primirea caldă a membrilor şi încurajarea participării la grup),
centrarea pe o anumită temă ce ţine de realitatea cotidiană, prin folosirea unor materiale adecvate (audio sau video, poezii, etc.),
întărirea răpunsurilor adecvate ale membrilor şi încurajarea lor să vorbească despre realităţile cu care se confruntă, sau faţă decare
manifestă interes,
demonstrarea aprecierii faţă de activităţile curente ale membrilor, stimularea amintirilor, împărtăşirea experienţelor şi încurajarea
schimbului de idei cu privire la activităţile ce pot desfăşurate legat de tema respectivă, şi
crearea unui climat de apreciere prin recunoaşterea contribuţiei membrilor şi prin invitarea lor de a contribui şi pe viitor la planificarea
şi desfăşurarea şedinţelor de grup.
În cadrul structurii relativ rigide a fiecărei întâlniri, liderii vor trebui să dea dovadă de multă creativitate, prin utilizarea unei varietăţi
de teme şi materiale.
Profesioniştii care conduc grupuri de remotivare trebuie să stimuleze interacţiunea dintre membri şi să urmărească dezvoltarea unui
nivel ridicat al coeziunii de grup. Stimularea interacţiunii dintre membrii încurajează dezvoltarea unui sistem de suport informal
printre membri, sistem pe care se pot baza şi în afara întâlnirilor de grup atunci când se pregătesc să părăsească instituţia şi după ce
sunt externaţi.
ORIENTAREA IN REALITATE

Orientarea în realitate este o tehnică frecvent folosită în terapia vârstnicilor care suferă de confuzie şi au, printre altele, dificultăţi de
orientare în timp şi spaţiu. Scopul acestei tehnici este de a reduce confuzia şi de a ajuta vârstnicul să rămână, pe cât posibil, orientat,
prin oferirea de informaţii esenţiale cu privire la mediul lor.
Cercetările asupra efectelor terapiei de orientare în realitate au oferit răspunsuri echivoce şi deşi unele studii au arătat că această
tehnică poate fie eficientă, majoritatea datelor se bazează pe studii prea puţin structurate. Unele cercetări şi date clinice, sugerează că
orientarea în realitate (ca modalitate terapeutică), funcţionează cel mai bine pentru persoanele cu confuzii moderate, din centrele de zi
pentru vârstnici, sau pentru cele instituţionalizate, (Seaman & Roth, 1989; Voelkel, 1978, Kalish, Wexler & Zawadski, 1975, cf.
Toseland, R., 1995, pp153-183).

31
Aspectul negativ, al acestei tehnici, este acela că, dacă este urmată strict, creşte nivelul agitaţiei la vârstnicii cu demenţe severe.
Programele de orientare în realitate sunt utile şi pentru vârstnicii cu demenţe, mai puţin grave, din instituţiile rezidenţiale.
Pentru implementarea unui grup de orientare în realitate trebuie să fim în primul rând atenţi la compoziţia grupului: trebuie să ne
asigurăm că toţi membrii au nivele similare de disfuncţionalitate. Aceasta va preîntâmpina instalarea plictisului la persoanele care
funcţionează la un nivel mai bun şi supralicitarea celor care funcţionează mai lent. De asemenea, numărul membrilor trebuie să fie
limitat, cinci sau şase persoane şi este aproape obligatorie şi prezenţa unui co-lider: vârstnicii confuzi au nevoie de un surplus de
atenţie.
Liderii acestor grupuri nu trebuie să neglijeze relaţiile dintre ei înşişi şi membrii grupului: interesul faţă de vârstnic trebuie să fie unul
autentic. Vârstnicii confuzi nu trebuie trataţi ca nişte copii sau ca persoane incapabile să interacţioneze cu ceilalţi. Liderii trebuie să
manifeste atitudini pozitive, să laude realizările membrilor grupului atunci când reuşesc să-şi amintească anumite informaţii şi prin
centrarea mai degrabă pe abilităţile şi nu pe dizabilităţile lor. Nu se recomandă începerea lucruclui cu astfel de persoane pornind de la
presupoziţia că nu vor înţelege ceea ce le spuneţi. Chiar şi cel mai dezorientat membru al grupului trebuie tratat cu respect şi
demnitate.
Efectele demenţei fac dificilă menţinerea implicării membrilor în procesul şi în conţinutul grupului, de aceea, este utilă prezenţa unui
co-lider care să stea printre membrii grupului, ajutându-i să se reorienteze atunci când au dificultăţi.

TERAPIA DE VALIDARE

Experienţa clinică a demonstrat că vârstnicii cu uşoare probleme de dezorientare răspund foarte bine procedurilor de orientare în
realitate şi remotivării, în schimb cei cu dezorientare moderată şi severă, nu. După încercarea unei largi varietăţi de metode şi
proceduri de a lucra cu această categorie de vârstnici, Feil (1993, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183) face următoarele recomandări:
evaluaţi corect gradul de severitate al dezorientării, pentru fiecare membru în parte, pentru a putea alege terapia adecvată,
exploraţi trecutul clientului şi stabiliţi o relaţie de încredere cu el,
selectaţi 5-10 vârstnici care sunt foarte confuzi,
gândiţi-vă la un rol pentru fiecare membru din grup,
conduceţi toate activităţile într-un cerc mic fără o masă în mijloc,
stabiliţi structura întâlnirilor şi urmaţi o agendă similară în fiecare săptămână,
dezvoltaţi o cultură a grupului caldă, suportivă, securizantă,
facilitaţi interacţiunile dintre membri prin punerea în legătură a celor spuse de ei,
facilitaţi comunicarea nonverbală folosind atingerea, contactul vizual, muzica,
implicaţi familia prin contacte regulate şi prin intemediul unor ocazii speciale cum ar fi zilele de naştere sau vacanţele.
Un principiu fundamental respectat de Feil în terapia vârstnicilor cu demenţe este acela că, indiferent cât de iraţional sau bizar ar
părea comportamentul lor, acesta are întotdeauna un anumit motiv.
Agenda pentru un grup tipic de validare include scurte perioade de activitate cum ar fi :
o primire călduroasă,
muzică,
discuţii despre sentimente şi gânduri, stimulate prin întrebări simple,
o activitate sau un exerciţiu care necesită mişcare,
consumul de răcoritoare şi/sau prăjituri
terminarea întâlnirii.
Participanţii primesc roluri simple cum ar fi acela de a întâmpina sau conduce pe cineva, de a servi prăjituri, etc.

REZOLVAREA PROBLEMELOR

Tehnica rezolvării problemelor este o procedură structurată, concepută pentru a ajuta membrii grupurilor să-şi rezolve situaţiile
problematice ale vieţii şi să facă faţă mai bine situaţiilor stresante.
Pentru rezolvarea problemelor este recomandată o procedură în 10 paşi:
realizarea unei stări de calm a minţii,
definirea problemei cât mai concret posibil,
evaluarea,
propunerea mai multor planuri de acţiune,
notarea aspectelor pozitive şi negative corespunzătoare fiecărui plan,
identificarea planului care are cea mai mare şansă de reuşită,
identificarea obstacolelor care ar putea apărea în realizarea planului,
implementarea planului,
evaluarea rezultatelor şi
(10) reevaluarea periodică şi ajustarea planului acţiunii dacă este necesar.
Tehnicile de rezolvare a problemelor pot fi folosite eficient cu vârstnicii în multe tipuri de grupuri terapeutice.

TEHNICI DE RELAXARE
Procedurile de relaxare cum ar fi respiraţia adâncă, relaxarea musculară progresivă şi reprezentarea cognitivă pot fi utilizate în mod
eficient în grupurile de vârstnici. Întâlnirile de grup oferă membrilor ocazia de a exersa proceduri de relaxare înainte de a le putea
folosi în afara grupului. Liderul de grup trebuie să ştie ce tehnici de relaxare trebuie să folosească pentru fiecare membru în parte şi
care ar putea fi obstacolele şi/sau riscurile în utilizarea unei anumite tehnici în afara grupului.
Experienţa clinică arată că vârstnicii preferă ca metodă de relaxare respiraţia profundă, poate şi datorită faptului că este o procedură
uşor de aplicat. Pentru a realiza corect această tehnică, membrii trebuie instruiţi să:
închidă ochii,

32
să se aşeze în cea mai confortabilă poziţie,
să inspire şi să expire adânc şi încet de trei ori şi
să se concentreze asupra respiraţiei şi nu asupra gândurilor.
Alţi vârstnici găsesc ca fiind foarte utilă tehnica relaxării musculare progresive. Acestă tehnică presupune contractarea şi relaxarea
unor grupe de muşchi concomitent cu conştientizarea stărilor de tensiune şi relaxare pe care aceasta le produce. În afară de faptul că
această tehnică reduce stresul şi anxietatea, unii vârstnici o folosesc înainte de culcare, în situaţii de insomnie.
Reprezentarea cognitivă poate adânci sentimentele de calm şi relaxare pe care membrii le experimentează după relaxarea musculară
progresivă şi de aceea, poate fi utilizată cu succes.

TERAPIA COGNITIVĂ
Tehnicile terapiei cognitive de grup pentru vârstnici au fost descrise de Yost (1986, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183) care a propus
un model de tratament cu patru faze:
pregătirea,
colaborarea şi identificarea,
schimbarea cognitivă,
consolidarea şi terminarea.
În faza de pregătire are loc evaluarea, pentru a fi siguri că persoana este potrivită pentru grup.
În faza de colaborare şi identificare, este important să stabilim un parteneriat cu fiecare membru al grupului, o atmosferă de
acceptanţă a grupului ca întreg. Membrilor le pot fi prezentate principiile de bază ale terapiei cognitive. Pentru a realiza acest lucru,
liderul va juca rolul de educator, învăţând membrii să identifice şi să descrie:
situaţia,
gândurile raţionale şi iraţionale referitor la situaţie şi
sentimente, stări şi comportamente asociate acestor gânduri.
În faza schimbării cognitive, membrii primesc teme simple pentru intervalul dintre întâlnirile de grup. La început, acestea au ca scop
identificarea evenimentelor problematice, a gândurilor şi sentimentelor asociate lor. Apoi, liderul ajută fiecare membru să planificce o
serie de sarcini cu grade de dificultate diferenţiate şi adaptate capacităţilor lor. Membrii realizează aceste sarcini între întâlniri şi
prezintă exeprienţele în grup.
În faza consolidării şi în cea finală, membrilor li se cere să realizeze sarcini complexe, să lucreze la eliminarea oricărei distorsiuni
cognitive care ar putea împiedica funcţionarea lor, să anticipeze obstacolele care ar putea apare în viitor şi să-şi consolideze reţeaua
de suport în afara grupului.

JOCUL DE ROL, PSIHODRAMA ŞI SOCIODRAMA

Procedurile de punere în scenă a evenimentelor vieţii pot fi utilizate eficient cu vârstnicii în grupurile terapeutice (Altman, 1983;
Buchanan, 1981; Schloss, 1988, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183).
Jocul de rol oferă vârstnicilor ocazia de a exersa deprinderi interpersonale şi de a primi feed-back de la colegii lor. De asemenea, oferă
posibilitatea de a explora modalităţi alternative de răspuns, de a descoperi o abordare mai eficientă şi de a o pune în practică în cadrul
mediului suportiv din grup înainte de a o încerca în situaţii exterioare grupului.
Sociodrama şi psihodrama folosesc jocul de rol ca mijloc de dramatizare a problemelor (Blatner, 1973, cf. Toseland, R., 1995, pp153-
183). Cerând membrilor să joace o situaţie sugerată de lider sau de membrii grupului, sociodrama oferă vârstnicilor posibilitatea de a
explora teme de interes comun, fără a se concentra pe experienţele de viaţă ale unui anumit membru. Prin contrast, psihodrama
permite membrilor să pună în scenă evenimente care li s-au întâmplat şi de aceea nivelul implicării afective a membrilor grupului este
cu mult mai ridicat decât cel atins prin descrierea orală a unui eveniment. Atât sociodrama cât şi psihodrama constituie modalităţi ce
permit membrilor să exploreze în profunzime propriile sentimente faţă de anumite evenimente.
Vârstnicii pot să manifeste rezistenţă faţă de angajarea în jocul dramatic, unele impedimente legate de jocul de rol ţinând de
mobilitatea limitată, de nivelul scăzut al energiei şi de lipsa motivaţiei. Pentru a contracara această rezistenţă, este util să întrebăm
dacă vreunul dintre membrii grupului a mai avut vreo experienţă asemănătoare, pentru că, în general, cei care au mai jucat vreodată
un rol sunt mândri să împărtăşească această experienţă. De regulă, ei se oferă voluntar pentru jocurile de rol, servind astfel ca model
celorlalţi membri.

GRUPURILE FURNIZOARE DE SERVICII ŞI GRUPURILE DE ADVOCACY

Grupurile furnizoare de servicii şi grupurile de advocacy oferă membrilor ocazia de a se întâlni pentru a realiza acţiuni folositoare
pentru cei de aceeaşi vârstă, dar care nu participă la grup, pentru comunitate ca şi acţiuni cu scop social mai larg. Astfel de grupuri pot
fi:
un consiliu al pacienţilor dintr-un sanatoriu, care se întruneşte o dată pe lună pentru a discuta despre drepturile pacienţilor şi
problemele care se ivesc în furnizarea serviciilor;
o asociaţie a rezidenţilor dintr-un azil pentru vârstnici, care se întâlneşte pentru a discuta despre regimul de funcţionare, probleme
administrative şi de întreţinere, despre comportamentul personalului;
membrii unui club al vârstnicilor pot forma un grup care să ofere servicii vârstnicilor imobilizaţi acasă (vizite, ajutor la cumpărături,
ajutor menajer, etc.).
Specificul grupurilor furnizoare de servicii şi al celor de advocacy constă în aceea că sunt orientate înspre ajutorarea indivizilor care
nu fac parte din grup. De exemplu, membrii unui grup furnizor de servicii pot vizita un vârstnic imobilizat la pat, pot lucra ca
voluntari într-un spital, pot confecţiona jucării şi pot ajuta la supravegheerea copiilor dintr-un centru de zi, sau pot colecta fonduri
pentru o organizaţie neguvernamentală cu scop caritabil. Activităţile grupurilor furnizoare de servicii pot avea, indirect, efecte
terapeutice asupra membrilor, dar principalii beneficiari sunt cei deserviţi.

33
Acţiunea grupurilor de advocacy (de reprezentare) poate avea efecte benefice atât la nivel larg, macrosocial, cât şi direct, asupra
membrilor grupului. De exemplu, schimbările în politicile şi practicile ce se adresează vârstnicilor, ca urmare a activităţii unui
consiliu dintr-un sanatoriu pot fi benefice atât pentru membrii grupului cât şi pentru ceilalţi rezidenţi.
În ciuda faptului că grupurile furnizoare de servicii şi grupurile de advocacy sunt centrate pe nevoile comunităţii, a celor din afara
grupului, participanţii au multe satisfacţii. Prin implicarea lor în astfel de grupuri, membrii îşi asumă roluri care pot avea profunde
semnificaţii personale şi care, de aceea, dau sens vieţilor lor. Au posibilitatea de a împărtăşi experienţa acumulată pe parcursul vieţii,
de a fi de ajutor altora, de a-şi pune în valoare înţelepciunea.
Grupurile furnizoare de servicii şi de advocacy oferă posibilitatea membrilor de a-şi exprima preocuparea lor sinceră pentru ceilalţi,
de a continua să fie cetăţeni productivi şi responsabili. ( Erikson, Erikson & Kirmick, 1986, cf. Toseland, R., cf. Toseland, R., 1995,
pp. 209-225).
Manifestarea altruismului în beneficiul altor vârstnici este o reală sursă de satisfacţie şi mândrie. Cei care se implică în astfel grupuri
câştigă aprobarea, admiraţia şi respectul tuturor acelora care beneficiază în urma activităţii lor.
Pe lângă toate acestea, participanţii la grupurile furnizoare de servicii au posibilitatea de a comunica cu cei de o vârstă cu ei,
utilizându-şi în acelaşi timp cunoştinţele, deprinderile, talentele.
Pe de altă parte, pentru vârstnicii izlolaţi şi imobilizaţi la pat, care sunt uneori stimulaţi şi ajutaţi să participe la diferite acţiuni,
programul oferă prilejuri de destindere şi ocazii binevenite de a scăpa de preocupările legate de problemele personale (Morris & Bass,
1988, cf. Toseland, R., 1995, pp. 209-225).
Prin participarea la grupuri furnizoare de servicii, membrii dobândesc roluri sociale semnificative (compensând pierderea altora ce nu
mai sunt compatibile cu vârsta înaintată), care îi ajută să depăşească disperarea ce i-ar putea copleşi datorită pierderii celor dragi sau
datorită reducerii capacităţilor şi abilităţilor proprii.
În grupurile de advocacy, membrii pot să redobândească sentimentul deţinerii controlului şi al eficienţei. Pot, de asemenea, să
îmbunătăţească anumite aspecte ale contextul vieţii, precum şi situaţia celor pe care grupul îi reprezintă. Ca rezultat al impactului
actual sau potenţial al activităţii lor, membrii grupurilor de advocacy pot să câştige putere şi statut social, două atribute care, de obicei,
lipsesc din vieţile persoanelor vârstnice.

CARACTERISTICILE GRUPURILOR FURNIZOARE DE SERVICII ŞI A CELOR DE ADVOCACY

Vârstnicii care doresc să intre într-un grup furnizor de servicii sau de advocacy au, de regulă, idei, destul de clare, despre ceea ce
doresc să realizeze ca membri ai grupului. De asemenea, în general, ei au potenţialul, dacă nu şi experienţa efectivă, de a se organiza
şi de a conduce activităţile de grup. De aceea, rolul principal al unui profesionist în aceste grupuri este de a ajuta la organizarea,
coordonarea şi facilitarea activităţilor grupurilor auto-direcţionate.
În grupurile cu membri care au încrederea şi experienţa necesare pentru a acţiona autonom, profesionistul va fi invitat, de obicei, să
participe ca oricare alt membru al grupului. Din această poziţie, profesionistul oferă ajutor tehnic şi orice alt tip de ajutor pe care
membrii îl consideră necesar pentru realizarea scopurilor.
Unii vârstnici au nevoie de mai mult ajutor pentru a începe, fie pentru că nu ştiu . cum să acţioneze, fie pentru că nu au
încredere în propriile competenţe. Atunci când lucrează cu astfel de vârstnici, profesionistul, foarte probabil va prelua rolul de
facilitator, ajutându-i îndeaproape pe toţi cei care manifestă interes, dorinţă şi potenţial de conducere. Uneori rolul de facilitator este
intricat cu cel de suporter, profesionistul fiind persoana care furnizează energia, entuziasmul şi speranţa, atunci când membrii au de
înfruntat obstacole şi când pesimismul îi copleşeşte. Aceste roluri sunt desemnate şi prin sintagma: “oferirea unei viziuni” (Schwartz
1974; Gitterman & Shulman, 1986, cf. Toseland, R., 1995, pp. 209-225).
În situaţiile în care membrii grupurilor furnizoare de servicii şi ai grupurilor de advocacy obosesc în demersurile lor, sau
încep să dea dovadă de slăbiciune şi neîncredere, rolul profesioniştilor devine mai activ pentru a susţine moral membrii şi pentru a
putea duce la bun sfârşit planurile iniţiale.
Compoziţia grupurilor furnizoare de servicii şi a celor de advocacy nu este determinată în cea mai mare măsură de problemele
membrilor ci, mai degrabă, de interesul şi dorinţa manifestate de a-şi împărtăşi experienţa, de a fi disponibili să răspundă nevoilor
semnalate în comunitate. Este de dorit ca, un număr cât mai mare de membri, să participe la astfel de grupuri pentru a ajuta la
reprezentarea tuturor punctelor de vedere, ca şi pentru a conferi putere grupurilor şi pentru a asigura cunoştinţele şi deprinderile
necesare unei diviziuni judicioase a muncii, care să asigure realizarea scopurilor grupului.
Grupurile furnizoare de servicii ca şi cele de advocacy nu sunt la fel de frecvent întâlnite ca celelalte tipuri de grupuri. Întâlnirile
acestor grupuri sunt, de obicei, lunare sau trimestriale şi au loc pentru anunţarea noilor informaţii, prezentarea rapoartelor
subcomitetelor ca şi pentru discutarea problemelor care afectează grupul în ansamblul său. Sarcinile cotidiene ale acestor grupuri sunt
realizate de către membri, individual, sau de către subcomitete, care se întâlnesc între şedinţele grupului.
Auto-dezvăluirile nu sunt de aşteptat în cadrul grupurilor în discuţie, deşi, pe măsură ce membrii ajung să se cunoască şi să se
împrietenească, au loc confesiuni, destăinuiri. În general, comunicarea, în cadrul acestor grupuri, constă în împărtăşirea cunoştinţelor,
clarificarea ideilor şi planificarea sarcinilor.
Procedurile de operare a acestor grupuri sunt, de obicei, mai formale decât în cazul altor grupuri. Desfăşurarea unei întâlniri poate fi
guvernată de reguli specifice, stabilite de un comitet de conducere şi aprobate de membri. O agendă scrisă poate fi realizată înaintea
fiecărei întâlniri. Sunt, de asemenea, folosite “proceduri parlamentare” pentru a se asigura, egalitatea participării şi luarea deciziilor în
mod democratic. Se obişnuieşte şi întocmirea unei evidenţe a etapelor de lucru parcurse, a realizărilor, ca şi consemnarea discuţiilor,
pentru informarea membrilor care nu pot participa la fiecare întâlnire.

GRUPURILE FURNIZOARE DE SERVICII

În mod tradiţional, majoritatea vârstnicilor care doresc să activeze în sprijinul semenilor lor, se adresează bisericii, sau / şi
organizaţiilor umanitare. Pe măsură ce cuantumul populaţiei vârstnice va continua să crească, va fi, probabil nevoie de lărgirea
oportunităţilor, a cadrelor organizaţionale în care grupurile furnizoare de servicii să poată acţiona, mai ales că, noile generaţii de
vârstnici aparţin unor categorii profesionale diverse, ce posedă cunoştinţe, abilităţi şi competenţe diversificate, şi în consecnţă,

34
serviciile pe care le pot oferi sunt mai specializate şi mai complexe. Motivaţia acestora de a participa la grupurile furnizoare de
servicii izvorăşte din dorinţa de a fi de ajutor, de a da un sens superior vieţilor lor şi chiar din dorinţa de a înapoia societăţii ceva din
ceea ce, la rândul lor, au primit cândva.
Forţa şi dinamica grupului vine, de cele mai multe ori, din partea profesionistului, care identifică şi sprijină persoanele care îşi
exprimă dorinţa de a face parte dintr-un grup furnizor de servicii.
Sunt situaţii în care, persoanele motivate să ofere altora servicii şi sprijin, au iniţiativă, contactează asitentul social, îi împărtăşesc
ideile referitoare la dorinţa de a ajuta, de a face ceva util în sprijinul semenilor vârstnici şi îi solicită informaţii şi suport, în vederea
planificării şi dezvoltării unui program adecvat. În acest caz, sarcina principală a profesionistului este de a lucra îndeaproape cu
persoanele interesate, pentru a le dezvolta potenţialul de lideri, pentru a le ajuta să formuleze şi să clarifice ceea ce ar dori să realizeze
în grup şi, pentru a imagina şi selecta cele mai utile şi plăcute servicii.
După ce s-au stabilit cadrele preliminare referitoare la forma grupului, se poate realiza o întâlnire de planificare la care să participe
toate persoanele interesate. Această întâlnire are mai multe funcţii:
dă ocazia organizatorilor de a evalua cât de mare este interesul în cadrul grupului,
permite discutarea, in extenso, a scopurilor grupului şi
stabileşte rolul asistentului social, în calitate de profesionist ce deţine disponibilitatea şi competenţele necesare pentru a ajuta şi
facilita demersurile celor implicaţi în program.
De obicei, la o întâlnire de acest fel apar şi interese noi în grup.
În timpul stadiului de pregătire, sarcina principală a asistentului social este de a ajuta membrii să se organizeze. Aceasta presupune
stimularea membrilor de a se gândi la resursele necesare, ca şi la paşii ce vor fi realizaţi pentru a începe dezvoltarea grupului. De
asemenea, mai presupune oferirea de modele, potenţialilor lideri, referitoare la conducerea întâlnirilor, la promovarea grupului în
comunitate şi la menţinerea legăturii cu “sponsorul” grupului.
Morris şi Bass (1988, cf. Toseland, R., 1995, pp. 209-225), au evidenţiat faptul că anumite costuri pe care le implică voluntariatul, pot
constitui serioase bariere în funcţionarea grupurilor furnizoare de servicii (de exemplu, cei dornici să-şi ofere serviciile altora, s-ar
putea să nu fie dispuşi să-şi cheltuie banii proprii pentru materialele necesare, sau să-şi folosească propriile automobile pentru a se
deplasa la întâlniri şi pe teren). Asistenţii sociali pot, în astfel de situaţii, să iniţieze, împreună cu membrii grupului, acţiuni de
strângere de fonduri, pentru acoperirea cheltuielilor respective.
Asistenţii sociali pot fi, de asemenea, solicitaţi să identifice serviciile existente în comunitate, să îi ajute pe doritori să se decidă în ce
tipuri de activităţi doresc să se implice şi ce categorii de persoane doresc să ajute. De asemenea, este importantă şi identificarea
organizaţiilor care oferă servicii de calitate, similare celor propuse de voluntari, şi aflarea, dacă acestea sunt interesate să colaboreze
cu grupurile furnizoare de servicii.
Atunci când proiectele de servicii sunt limitate în timp şi există o fluctuaţie a voluntarilor, asistenţii sociali au roluri de coordonare şi
de mediere, ce constau în evaluarea intereselor şi abilităţilor noilor voluntari, identificarea proiectelor potrivite, adecvarea talentelor şi
intereselor voluntarilor la oportunităţile serviciilor dispuse la colaborare, realizarea prezentărilor iniţiale şi asigurarea că atât membrii
grupului cât şi destinatarii serviciilor vor fi mulţumiţi de aranjamentele făcute.
Pe măsură ce grupul se dezvoltă, profesioniştii pot fi solicitaţi pentru îndrumare, pentru rezolvarea conflictelor interpersonale, ca şi a
altor probleme.

ÎNDRUMAREA GRUPURILOR DE ADVOCACY

Reacţiile din interior, ca şi reacţiile celor vizaţi de acţiunile grupului de advocacy, sunt, de regulă, puternice şi nu arareori
controversate (Getzel, 1983, cf. Toseland, R., 1995, pp. 209-225). De exemplu, unii participanţi la grupurile de advocacy, sunt sceptici
în legătură cu reuşita acţiunilor de schimbare întreprinse, mai precis, se îndoiesc de capacitatea grupului de a impune mediului
schimbarea dorită. Cei vizaţi de acţiunile grupului manifestă, de cele mai multe ori, suspiciune, deoarece îşi simt ameninţat statu quo-
ul. În aceste condiţii, principala sarcină a profesionistului este aceea de a prezenta cu claritate scopul grupului, şi de a evidenţia, în
primul rând, utilitatea acţiuniluri acestuia. McDermott (1989, cf. Toseland, R., 1995, pp. 209-225), arăta că atunci când se explicitează
scopurile unei campanii pentru drepturile rezidenţilor dintr-o instituţie, personalului i se vor prezenta laturile pozitive ale campaniei
(capacitatea vârstnicilor de a lua decizii rezonabile, publicitatea bună şi imaginea publică îmbunătăţită care vor fi dobândite, în final,
de către instituţie), fără a se acceatua aspectele negative (abuzurile practicate la adresa clienţilor vârstnici, de exemplu).
În situaţiile în care este foarte probabil ca acţiunile grupului să constituie o ameninţare a statu quo-ului, asistentul social va trebui să
evalueze, cât de mare este probabilitatea ca deţinătorii puterii să încerce să saboteze dezvoltarea grupului, şi totodată să planifice, în
avans, strategii pentru a contracara potenţialele riposte ale acestora. De exemplu, atunci când se constituie un consiliu al rezidenţilor
dintr-un sanatoriu, este de dorit să demareze şi dezvoltarea unor bune relaţii cu administratorii, şefii departamentelor ca şi cu alte
persoane cheie din instituţie, discutând despre preocupările şi opiniile lor, solicitându-le să-şi aducă aportul şi, apreciindu-le sprijinul.
Este, de asemenea, important să fie înţelese şi explicitate nevoile şi percepţiile rezidenţilor, într-un mod care să reliefeze limitarea
actuală a autonomiei lor prin practicile curente din instituţie. Se poate arăta, de exemplu, cum, un grup de advocacy, va permite
rezidenţilor să aibă o contribuţie mai mare în acţiunile de zi cu zi ale instituţiei, fară a cauza dezordine. De asemenea, în unele situaţii,
poate fi util să se facă referiri la standardele şi politicile pe care şi le-au propus iniţial administratorii. Aceste demersuri nu trebuie
făcute de o manieră ameninţătoare, ci astfel încât persoanele vizate să dorească să adere la standardele şi politicile propuse, subliniind
că intenţiile lor au fost subminate de practicile care s-au format şi perpetuat în cadrul instituţiei.
Unii vârstnici pot fi reticenţi în a se implica în grupurile advocacy (Cox, 1988; Devitt & Checkoway, 1982, cf. Toseland, R., 1995, pp.
209-225), fie din cauza lipsei de energie fizică, fie de teama sancţiunilor şi represaliilor care ar putea urma acţiunilor lor. Atunci când
potenţialii membri ai grupului de advocacy manifestă reticenţă, stabilirea relaţiilor cu aceştia va începe tocmai cu discutarea temerilor
lor şi cu reliefarea importanţei participării lor, creându-se astfel un climat permisiv, destins, de încredere.
Vor fi luate în considerare toate temerile exprimate şi vor fi discutate natura acestora, probabilitatea ca represaliile să aibă loc, cât şi
posibilităţile de a le contracara. În urma unei astfel de discuţii deschise, cu efect detensionant, mulţi vârstnici s-ar putea să dea curs
invitaţiei profesionistului de a face parte dintr-un grup de advocacy.

35
Este, de asemenea important, să se aibă în vedere ca participarea potenţialilor membri la discuţiile premergătoare constituirii grupului,
cât şi după aceea, să nu fie solicitantă, în sensul unui prea mare consum de energie.
Exista câteva probleme organizatorice care trebuie avute în vedere atunci când se planifică grupuri de advocacy pentru vârstnici. Deşi
situaţia ideală este aceea în care membrii decid asupra structurii grupului, experienţa arată că, în unele situaţii, acest lucru nu este
posibil (Devitt & Checkoway, 1982, cf. Toseland, R., 1995, pp. 209-225). De aceea, asistentul social are, uneori, rolul decisiv în
organizarea grupului. În sanatorii, azile pentru vârstnici şi alte instituţii profesionistul trebuie să organizeze alegeri prin care membrii
să-şi desemneze liderii. Desfăşurarea de alegeri are numeroase beneficii: familiarizează membrii cu exerciţiul democratic (ce va putea
fi utilizat mai târziu în cadrul grupului), creşte interesul faţă de grup, adaugă putere şi prestigiu liderilor aleşi. Şi poate, cel mai
important, ajută membrii să-şi exprime propriile poziţii şi idei în cadrul grupului.
Din păcate, însă, participarea vârstnicilor la alegeri de acest fel este destul de apatică (Devitt & Checkoway, 1982, cf. Toseland, R.,
1995, pp. 209-225). În astfel de situaţii, profesionistul trebuie să încurajeze pe toţi cei interesaţi de poziţiile de conducere să-şi asume
rolul de lider pe o perioadă determinată de timp, până când, interesul participanţilor pentru grupul de advocacy va creşte şi va fi
posibilă o altă alegere.
Un alt aspect organizatoric vizează structurarea întâlnirilor grupului. Situaţia ideală este ca membrii grupului să hotărască statutul şi
structura întâlnirilor. Unii membri însă, întâmpină dificultăţi atunci când este vorba de a configura ei înşişi cadrele organizatorice. O
alternativă ar fi aceea ca asistentul social să propună o structură organizatorică pe care, membrii să o poată modifica pe măsură ce
grupul se dezvoltă. Altă posibilitate ar fi aceea de a ajuta activ membrii grupului, oferindu-le, la început, (primele 2-3 întâlniri) câteva
modele de structurare, pentru ca, ulterior, să poată opta pentru cea mai convenabilă variantă. Deşi prima alternativă crează mai puţină
confuzie şi este, de obicei, repede acceptată, a doua alternativă poate avea ca rezultat o mai bună implicare a membrilor.
Pe măsură ce grupurile de advocacy trec de etapa de început (de formare), îndreptându-se spre etapa de mijloc (de lucru),
profesioniştilor le revin patru sarcini majore:
să faciliteze legăturile şi comunicarea între grup şi toţi cei care sunt în măsură şi deţin poziţia necesară, pentru a implementa
schimbările;
să încurajeze participarea, în cel mai înalt grad, a tuturor celor ale căror interese sunt reprezentate;
să facă eforturi sistematice de rezolvare a problemelor şi
să asigure dezvoltarea şi funcţionarea continuă a grupului.
În vederea facilitării legăturilor şi a comunicării între membrii grupului şi toţi cei care sunt în măsură să realizeze schimbările
în politicile, procedurile şi practicile care sunt ţinta acţiunilor grupului, pot fi parcurşi câţiva paşi. Un pas important este acela de a
invita la întâlniri “persoanele cheie” în luarea deciziilor, pentru a înţelege care le sunt percepţiile şi punctele de vedere asupra
situaţiilor problematice ca şi pentru a le prezenta perspectiva grupului. Decidenţii invitaţi vor fi trataţi în calitate de colaboratori şi
consilieri în procesul schimbării şi nu ca adversari. Prima întâlnire s-ar putea să fie contraproductivă, datorită tensiunilor crescânde,
poziţiilor consolidate, rezistenţelor la schimbare, şi poate conduce chiar la accentuarea unor animozităţi latente. Pentru a preîntâmpina
astfel de situaţii, înainte ca invitaţii să sosească, membrilor grupului li se poate sugera să renunţe la comentarii răutăcioase, ironii, sau
exprimarea resentimentelor, arătându-le că, toate acestea, pot face un deserviciu cauzei lor. Membrii vor fi încurajaţi să demareze
discuţia prin a evidenţia aspectele pozitive ale modului de funcţionare / deservire a ceea ce ţine de competenţele decizionale sau
administrative ale invitaţilor. Ulterior, şi de o maniereă fermă şi respectuasă, vor fi prezentate preocupările şi problemele care fac
obiectul schimbărilor scontate. Vor fi reliefate, de asemenea, valorile, preocupările şi interesele comune ale grupului şi ale invitaţilor.
Una din strategiile succesului, în astfel de cazuri, este de a nu accentua diferenţele! În schimb, se impune clarificarea confuziilor,
precizarea punctelor de vedere divergente ca şi a celor convergente, medierea conflictelor şi negocierea soluţiilor acceptabile pentru
ambele părţi.
Şi între întâlniri, preocuparea fundamentală a profesionistului va fi aceea de a facilita comunicarea între membrii grupului şi
decidenţi. Dacă comunicarea este insuficientă, săracă, membrii grupului vor trage concluzia eronată că decidenţilor “nu le pasă” (de ei
şi de problemele cu care se confruntă), cele două entităţi (grupul şi decidenţii) riscând să se situeze şi să se blocheze în poziţii de
adversitate, evident contraproductive. În postura de mediator, profesionistul îşi va asuma rolul de a “interpreta”, de a face înţelese
doleanţele membrilor grupului, tuturor acelora care sunt în poziţia de a da un răspuns şi de a decide, precum şi de a ajuta membrii
grupului să înţeleagă constrângerile cu care se conferuntă cei ce sunt în măsură să ia decizii şi cum se gândesc ei să răspundă
solicitărilor.
O altă modalitate de a media relaţiile, este programarea întâlnirilor regulate între persoane special desemnate din cadrul grupurilor de
advocacy şi responsabili / decidenţi. Aceste întâlniri se vor finaliza prin clarificarea modului particular în care s-au rezolvat
problemele, prin specificarea angajamentelor şi un termen limită pentru implementarea lor.
O a treia modalitate de a stabili legături favorabile grupurilor de advocacy este abordarea şi sensibilizarea, prin mass-media, a
liderilor comunitari, a publicului ţintă (vârstnicii din comunitate), a publicului larg. Această strategie de relaţionare şi comunicare este
utilizată atunci când nu se obţine, prin abordare directă, cooperarea decidenţilor. Membrii grupurilor de advocacy se vor întâlni cu
reprezentanţii diferitelor categorii ale publicului, vor pregăti relatări de presă, interviuri pentru posturile locale de radio şi televiziune.
Pe măsură ce grupul se dezvoltă, profesioniştii vor încuraja şi facilita participarea la acţiunile grupului, a tuturor celor interesaţi şi
reprezentaţi de membrii activi.
În aşezările urbane acest lucru poate însemna asigurarea transportului, planificarea întâlnirilor la ore şi locuri potrivite, protejarea
participanţilor.
În mediul organizaţional facilitarea participării se poate realiza prin planificarea şi afişarea întâlnirilor, sprijinirea vârstnicilor să
ajungă la locul de întâlnire, crearea climatului de siguranţă pentru , astfel încât să-şi poată exprima opiniile fără teama de represalii.
Pentru a sprijini grupurile de advocacy, în timpul fazei de mijloc, mulţi experţi recomandă folosirea procedurilor sistemice de
rezolvare a problemelor (Lowy, 1985; Cox, 1987; Perlman & Gurin, 1971, cf. Toseland, R., 1995, pp. 209-225). Un astfel de model
presupune parcurgerea următorilor paşi:
definirea problemei de rezolvat,
+strângerea informaţiilor referitoare la problema, respectivă
elaborarea planurilor de acţiune alternative,
examinarea aspectelor tari şi slabe ale fiecărei alternative,

36
dezvoltarea unui nou plan de acţiune din alternativele examinate,
elaborarea unei strategii pentru implementarea planului de acţiune,
implementarea planului de acţiune,
evaluarea şi monitorizarea impactului planului şi
revizuirea şi reimplementarea, dacă este necesar.
Pentru asigurarea dezvoltării continue şi a funcţionării eficiente a grupurilor de advocacy, profesioniştii vor fi pregătiţi, în
permanenţă, să ajute membrii în depăşirea oricăror obstacole ce ar putea surveni, fie că este vorba de o criză de autoritate a liderilor,
de un deces în cadrul grupului, de rezistenţe, conflicte sau impasuri tehnice şi procedurale. Indiferent de natura obstacolelor, sprijinul
profesionistului se dovedeşte a fi, de cele mai multe ori, indispensabil pentru menţinerea şi eficacitatea grupului.

Asistarea vârstnicilor şi a familiilor

Grija faţă de clienţii vârstnici înseamnă şi grija faţă de familiile lor deoarece, pentru majoritatea vârstnicilor, familia reprezintă grupul
de referinţă esenţial. Vieţile multor vârstnici au un sens, în primul rând, în contextul familiei; ignorarea aspectelor ce ţin de viaţa de
familie înseamnă ignorarea celei mai importante părţi din viaţa clientului vârstnic.

Familia şi vârstnicii

Pe măsură ce societatea s-a schimbat, de la cea predominant rurală la cea urbană, familia extinsă, formată din mai multe generaţii care
locuiesc împreună (bunicii, nepoţii, părinţii, unchii şi mătuşile), a devenit mai puţin răspândită. Familia nucleară, care include doar
soţul, soţia şi copiii a devenit modelul predominant. Cu toate acestea, încă mai există mulţi vârstnici care au trăit pe vremea când
familia lărgită era “regula” şi reprezenta cea mai importantă formă de referiţă grupală. Familia lărgită s-a dezintegrat în contextul
modernităţii, în principal datorită industrializării şi urbanizării procese care la rândul lor au determinat accentuarea mobilităţii
populaţiei.
Menţinerea legăturilor cu familia este o parte importantă a vieţii vârstnicilor, indiferent cât de frecvente sunt acestea. Chiar în cazul în
care contactul cu familia este minim, amintirile şi trăirile vârstnicilor sunt legate constant de familie.

Modelele familiale

În general, legăturile familiale sunt mai puternice în zona rurală decât în cea urbană. Instituţiile publice ca şi organizaţiile
neguvernamentale pot avea o mai mare importanţă şi impact asupra vieţii oamenilor într-un oraş decât în zonele rurale, unde normele
sunt stabilite de către familie, unde problemele economice sunt rezolvate prin împrumuturi între membrii familiei, iar “căminul”
poate fi casa în care o persoană a crescut şi în care comunicarea ca şi relaţiile directe sunt regula şi nu excepţia. În zonele urbane,
contactele cu familia şi influenţele familiei lărgite au mai puţină importanţă deoarece acolo funcţionează alte tipuri de relaţii. La oraş
vecinii sau partenerii de afaceri pot juca un rol mai puternic dacât familia.

Noile probleme ale vârstnicilor şi familiei

Problemele “clasice”, cum ar fi: sprijinul economic, îngrijirea sănătăţii, transportul şi disabilităţile, rămân preocupările cele mai
serioase ale vârstnicilor. Aceste tipuri de probleme sunt adesea rezolvate de serviciile sociale fiind genul de probleme care necesită
ajutorul consilierilor, asistenţilor sociali ca şi al altor specialişti.
Totuşi, ca rezultat al creşterii numărului populaţiei în vârstă, datorită diferitelor schimbări sociale şi economice, vârstnicii se confruntă
şi cu multe alte probleme care necesită tot mai mult atenţia şi ajutorul asistenţilor sociali. Acestea sunt conflictul intra-familial,
conflictul cu legea şi lipsa locuinţei.

Conflictul intra-familial

Din motive dintre cele mai diverse, mulţi vârstnici se simt înstrăinaţi în propriile lor familii şi/sau se află în conflict cu acestea. Dacă
abandonul economic şi social, abuzul şi neglijarea de către familia vârstnicului nu sunt fenomene noi, se poate constata o creştere a
incidenţei dezbinărilor între vârstnici şi copiii lor, chiar şi atunci când sprijinul financiar şi spaţiul de locuit nu constituie probleme.
Motivele dezbinărilor, ale conflictualităţii ca şi ale abuzării şi neglijării vârstnicilor în familie sunt extrem de diferite de la o familie la
alta. În unele cazuri, astfel de situaţii sunt cauzate de disputarea averii, vârstnicii fiind sau considerându-se înşelaţi în aranjamentele
financiare efectuate de către copiii sau nepoţii lor. În alte cazuri, conflictele pot rezulta din dezaprobarea, (de către părinţi sau de către
copii), mariajului unuia dintre ei, divorţurilor, creşterii copiilor, alegerii carierei, fumatului, abuzului de alcool sau alte substanţe,
opţiunii religioase – şi aşa mai departe. Este posibil ca incidenţa acestor conflicte să crească pentru că indivizii trăiesc mai mult, având
astfel mai mult timp de acordat surselor acestor conflicte. Pentru multe familii, mama, tatăl şi bunicii sunt o sursă omniprezentă de
furie şi disconfort. Indiferent de motive şi de modul în care acestea dau naştere conflictelor interpersonale, înstrăinarea dintre generaţii
pare a fi o situaţie comună pentru tot mai multe familii, indiferent de statutul socio- economic sau zona de rezidenţă. Distanţa afectivă
dintre părinţii vârstnici şi copiii lor poate fi foarte mare chiar şi atunci când, spaţial, distanţa nu constituie o problemă (locuiesc în
acelaşi oraş, de exemplu). Nici sprijinul financiar pentru întreţinerea şi îngrijirea sănătăţii părinţilor vârstnici nu vine întotdeauna din
partea copiilor, chiar dacă cuantumul veniturilor acestora ar permite-o.
Părinţii sunt adesea sursă de conflicte şi între fraţi, atunci când “copilul bun” doritor să sprijine financiar sau să asigure un cămin
părintelui vârstnic, se confruntă cu furia unui frate sau a unei surori care nu oferă un ajutor similar. Unii părinţi vârstnici contribuie,
prin preferinţele pe care le manifestă faţă de unul dintre copii, la provocarea geloziei, a competiţiei şi conflictului între fraţi. În astfel
de situaţii, orice relaţii sau întâlniri între membrii familiei sunt foarte complicate iar uneori, imposibile, ceea ce înseamnă că asistentul
social nu poate miza întotdeauna pe utilizarea familiei ca resursă.

37
O viaţă de familie atât de complexă, impune ca atenţia asistenţilor să fie îndreptată cu multă fineţe şi sensibilitate asupra relaţiilor
vârstnicilor cu familia.

Nivelul socio-economic şi viaţa de familie

În practica asistenţei sociale s-a constatat că un nivel socioe-conomic scăzut al gospodăriilor atrage după sine o creştere a importanţei
lăgăturilor în cadrul familiei lărgite: de exemplu, în locul consultaţiilor pedriatice, fiicele recurg la sfaturile mamelor sau a bunicelor
lor pentru pentru îngrijirea copiilor.

Schimbările aduse de îmbătrânire în viaţa de familie

Schimbările ce survin în viaţa de familie pe măsura trecerii timpului şi deci a instalării treptate a bătrâneţii, pot avea atât coloratură
pozitivă cât şi negativă. De exemplu, cuplurile de pensionari au mai mult timp liber de petrecut împreună, decât în perioadele mai
tinere ale vieţii, datorită eliberării de diferitele responsabilităţi (creşterea copiilor, activitatea profesională, angajarea civică).
În cele ce urmează vor fi tratate unele aspecte care reflectă schimbările în viaţa de familie la bătrâneţe, precum şi modalităţi prin care
asistenţii sociali pot interveni în sprijinul vârstnicilor şi al familiilor lor.
Timpul liber

Poate cea mai comună caracteristică a perioadei de pensionare este creşterea timpului liber, caracteristică ce atrage după sine atât
avantaje cât şi situaţii problematice pentru pensionari. Avantajele sunt legate de faptul că timpul liber de care dispun pensionarii
poate fi utlizat pentru activităţi amânate de multă vreme, pentru activitţi noi, relaxare, reflecţii asupra existenţei, etc. Situaţiile
problematice sunt legate de schimbarea ritmului vieţii şi dificultatea de adaptare la noul ritm ca şi la lipsa programului de viaţă
structurat din exterior (aşa cum persoana era obişnuită să procedeze când trebuia să se conformeze programului de lucru, orarului
copiilor, etc.). De aceea majoritatea asistenţilor sociali care lucrează cu vârstnicii au ca sarcină organizarea şi dezvoltarea unor
programe de petrecere a timpului liber, sau educarea vârstnicilor în sensul de a deprinde abilităţi pentru a-şi structura singuri
programul zilnic ca şi pentru a-l respecta..

Problemele maritale şi pensionarea

Deşi problemele maritale care apar odată cu înaintarea în vârstă sunt puţin abordate, ele există în majoritatea cuplurilor şi chiar merită
o atenţie specială din partea profesioniştilor. Unele dintre dificultăţile cuplurilor de vârstnici sunt cunoscute datorită marii lor
incidenţe: o situaţie tipică este aceea în care în care soţul era acasă doar duminica, restul timpului fiindu-i ocupat cu îndeletniciri
profesionale, în timp ce soţia, chiar dacă avea serviciu, făcea menajul şi se ocupa de îngrijirea copiilor. După pensionare, soţul îşi
petrece aproape tot timpul în casă, şi nefiind obişnuit să-şi asume treburile gospodăreşti, interferează cu rutina zilnică a soţiei,
rezultatul fiind cel mai adesea, criticile reciproce, contrazicerile, sau stările ursuze, situaţii diferite, faţă de tot ceea ce a însemnat
existenţa cotidiană a cuplului în anii anteriori pensionării. Evident, nu pensionarea în sine este cauza problemelor lor, ci faptul că cei
doi soţi experimentează schimbări de roluri care, aproape garantează conflictul de vreme ce există şi timpul necesar pentru
confruntări.
Inversarea rolurilor de gen

Psihologul David Gutmann (1975, cf.Anita S. Harbert, Leon H. Ginsberg, 1990, pp. 146-164) consideră că, spre deosebire de cei
tineri, bărbaţii care îmbătrânesc, devin mai sensibili la aspectele afective ale relaţiei de cuplu, sunt mai interesaţi de aspectele
relaţionale şi de comunicare şi mai puţin interesaţi de competiţia pentru putere. Pe măsură ce îmbătrânesc, femeile devin mai agresive,
mai puţin sentimentale şi mai dominatoare. Relaţia de la începutul mariajului este aproape complet inversată.
Chiar şi elementele de dinamică sexuală, subiect tabu încă în multe societăţi, reprezintă o schimbare fundamentală în viaţa cuplului de
vârstnici, schimbare ce constituie adesea sursa dizarmoniilor şi conflictelor.

Cuplurile de vârstnici

Cuplurile vârstnice au nevoie de ajutor, deopotrivă, pentru înţelegerea şi adaptarea la schimbările care survin în viaţa lor.
Consilierea familială şi maritală pot fi intervenţii potrivite în cazul cuplurilor vârstnice. Ea poate fi direcţionată, într-o primă etapă,
înspre amintirea motivelor şi circumstanţelor în care persoanele respective s-au căsătorit, precum şi a motivelor pentru care au rămas
atât de mult timp împreună, şi ulterior, înspre aspectele nedivergente ale vieţii trăite împreună, ca şi înspre trăirile afective actuale.
Consilierea cuplurilor vârstnice cu caracteristici şi probleme asemănătoare se poate realiza şi în cadrul grupurilor.
De asemenea, asistentul social poate îndruma cuplul înspre un program de petrecere a timpului liber împreună, aceste programe
putând fi recreaţionale, educaţionale sau orientate înspre acţiunea publică, comunitară.
Desigur, nu toate problemele cuplurilor vârstnice sunt legate de petrecerea timpului liber sau de dificultăţi emoţionale şi de aceea,
anumite probleme, ca de pildă, disfuncţiile sexuale, necesită intervenţia altor profesionişti decât asistentul social, (medici şi/sau
psihologi) specializaţi în disfuncţii sexuale.

Noile relaţii cu copiii

O schimbare esenţială în viaţa vîrstnicilor ţine de raporturile lor cu copiii deveniţi adulţi: independenţi economic şi social, mulţi
dintre ei locuind la distanţe mari de părinţi, înstrăinarea apare ca un fenomem obişnuit în familiile moderne. Comunicarea este, de cele
mai multe ori, indirectă (poştă, telefon) şi rareori directă, faţă în faţă (vizite).
Pe de altă parte, nu este mai puţin adevărat, că indiferent de distanţă, natura relaţiilor părinţi vârstnici – copii adulţi se poate schimba
şi în bine.

38
Apropierea relaţiilor

Pentru unele femei relaţiile cu fiicele lor devin mai apropiate acum la vârsta senectuţii, decât atunci când ele însele erau tinere iar
fiicele traversau peroade precum adolescenţa şi tinereţea.
Mama şi fiica ei căsătorită pot avea mai multe teme comune: ele au soţi, copii, lucrează încă sau au lucreat, toate acestea oferind o
mare varietate de subiecte de discuţie. În creşterea copiilor de regulă, fiicele cer sfaturi şi sprijin, în primul rând mamelor lor. Unele
vârstnice se integrează cu succes în anturajul fiicelor, lărgindu-şi astfel cercul de prieteni.
Şi în existenţa bărbaţilor vârstnici pot surveni schimbări pozitive în relaţiile lor cu copiii deveniţi adulţi. Taţii în vârstă şi fiii adulţi îşi
împărtăşec experienţele privitoare la rolurile familiale, experienţele de muncă, ca şi modalităţile de petrecere a timpului. Tensiunile
care ar fi putut exista între tată şi fiul adolescent dispar, de regulă, în momentul în care amândoi devin adulţi.
Astfel de schimbări plăcute, atât pentru părinte cât şi pentru copil, se produc de multe ori spontan, fără a necesita intervenţia
asistenţilor sociali.

Vina ambivalentă a părinţilor şi copiilor

Prin contrast, în multe familii ultimii ani ai vieţii vârstnicilor sunt marcate de tensiuni generate de amintiri neplăcute, îndreptate, cu
răutate, de copii împotriva părinţilor şi de părinţi împotriva copiilor. Amintirile din tinereţe, revin cu obstinaţie în memoria multor
vârstnici şi sunt reinterpretate şi retrăite prin prisma unor insatisfacţii şi resentimente, astfel încât ele devin o sursă de anxietate,
tensiune şi conflict.
Pe de altă parte, deşi îmbătrânirea este un proces normal, mulţi copii adulţi se consideră responsabili pentru toate dificultăţile cu care
se confruntă părinţii lor. Chiar dacă aceste dificultăţi se înscriu în registrul normalităţii (sunt rezultate fizice şi psihosociale ale
îmbătrânirii), copiii trăiesc sentimente de culpabilitate considerând că nu îşi ajută în mod satisfăcător vârstnicii.
La rândul lor, părinţii vârstnici se culpabilizează faţă de copiii lor sau faţă de alte rude mai tinere, invocând nedreptăţi pe care le-au
săvârşit cândva la adresa acestora sau faptul că în prezent le provoacă greutăţi prin nevoia de îngrijire pe care o solicită.
În multe situaţii, rolul primordial al asistentului social, în cadrul intervenţiei familiale, este de a ajuta vârstnicii şi tinerii să comunice,
să discute deschis despre sentimentele lor, în general, despre sentimentele lor de vinovăţie, dacă este cazul. Un alt mijloc de rezolvare
a unor astfel de situaţii poate fi participarea la un grup în care membrii se confruntă cu probleme asemănătoare.
În cazul în care copiii adulţi nu ştiu cum să facă faţă schimbărilor normale şi cu atât mai mult celor patologice produse de
îmbătrânirea părinţilor lor, ajutorul asistentului social se poate realiza prin consiliere individuală sau prin şedinţe de grup la care să
participe copii adulţi cu părinţi vârstnici, pentru a putea împărtăşi dificulăţile cu care se confruntă, soluţiile găsite ca şi sentimentele
cu care se simt încărcaţi.

Abordarea serviciilor de către familii

Un fapt de observaţie curentă este acela că, în mod frecvent, ajutorul nu este căutat de un vârstnic singur ci, de către vârstnic şi
familia lui.
Acest lucru poate fi uşor de observat în cadrul unui spital, unde, în sala de aşteptare pot fi, pentru un singur pacient, mai mult de cinci
sau şase membri ai familiei.
Uneori, familia însoţeşte vârstnicul din raţiuni practice, cum ar fi faptul că acesta nu poate să conducă, transportul public este
inadecvat condiţiei sale, sau pentru că familia doreşte să se asigure că vârstnicul înţelege în detaliu tratamentul sau programul pe care
îl va urma. Totuşi, cel mai adesea motivele sentimentale sunt acelea care determină ca vârstnicul să fie însoţit de familie atunci când
se adresează unui serviciu medico-social. Mai ales în situaţii de criză, legăturile familiale se reactualizează ajungându-se să fie
implicată întreagă constelaţie de rude.
Aceste situaţii oferă asistentului social posibilitatea de a întâlni şi de a lucra cu familia în jurul problemelor psiho-sociale, medicale,
economice, asociate utilizării serviciului respectiv.
Insuficienţa economică

După cum am mai menţonat deja, lipsurile economico-financiare constituie una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă
vârstnicii. În afara sprijinului financiar direct, care poate fi obţinut din diferite surse, (instituţii şi servicii de protecţie socială),
asistenţii sociali pot iniţia programe informative referitoare la organizaţiile care oferă anumite gratuităţi pentru bunuri şi servicii sau
referitoare la cel mai ieftin loc în care se pot face cumpărăturile. De asemenea, mulţi vârstici nu au experienţa administrării propriilor
venituri, (partenerul decedat sau unul dintre copii obişnuiau să ţină evidenţa banilor), sau şi-au pierdut această obişnuinţă datorită
diminuării capacităţilor intelectuale specifice vârstei. Pentru astfel de situaţii asistenţii sociali pot iniţia programe de planificare a
cheltuielilor, (stabilirea priorităţilor, eşalonarea plăţilor, adaptarea cuantumului pentru coşul zilnic, etc.), astfel încât resursele, oricum
limitate, să nu fie risipite.

Familiile şi instituţionalizarea
Asistentul social are de asumat o varietate de roluri în asistarea familiilor care se confruntă cu situaţia instituţionalizării vârstnicilor,
fiind puse în discuţie atât nevoia de instituţinalizare cât şi alternativele la instituţionalizare. În primul rând, asistentul social trebuie să
ajute persoana vârstnică şi familia acesteia să răspundă, în cunoştnţă de cauză, la câteva întrebări pentru ca, finalmente, să poată fi
luată cea mai convenabilă decizie:
instituţionalizarea este sau nu absolut necesară?
Care este cea mai potrivită instituţie?
Ce costuri presupune instituţionalizarea şi cum vor putea fi suportate?
Ce consecinţe poate avea instituţionaizarea pentru vârstnic?

39
Dar pentru familie?
Există alternative la instituţionalizare?
Cât de realiste sunt acestea
După luarea deciziei, ajutorul asistentului social poate consta în minimalizarea sentimentelor de culpabilitate resimţite de către familie
şi a resentimentelor sau deprimării resimţite de vîrstnic, dacă s-a optat pentru instituţionalzare.
În cazul în care decizia a fost pentru neinstituţionalizare ajutorul asistentului social poate consta în localizarea unei alternative
acceptabile, cum ar fi, de exemplu, un centru de zi, îngrijirile la domiciliu, stabilrea domiciliului vârstnicului împreună cu familia,
găsirea unui spaţiu de locuit astfel încât să fie accesibil ajutorul unui serviciu comunitar, sau mutarea sa într-o altă localitate, în care să
primească sprijinul altor membri ai familiei.

Problemele emoţionale
Modalităţile cele mai uzuale pentru ajutarea vârstnicilor şi a familiilor lor în situaţia instituţinalizării sunt terapia şi consilierea,
individuale şi / sau de grup.
Metodele terapiei familiale sunt concepute pentru a rezolva problemele emoţionale, psihosociale, sau de altă natură ale vârstnicilor, ca
şi ale celor care trăiesc în preajma lor.
Consilierea vine în sprijinul familiei, prin antrenarea tuturor membrilor ei la discutarea, în comun, a situaţiilor problematice ivite, mai
ales dacă subiectul discuţiei vizează persoana vârstnică, aceasta nefiind de faţă (Anita S. Harbert, Leon H. Ginsberg, 1990, pp. 146-
164)

VÂRSTNICII ŞI BOLIlE TERMINALE

Un aspect sensibil al asistării vârstnicilor constă în aceea că ei se află în perioada finală a existenţei, decesul putând surveni oricând,
fie că suferă sau nu de boli incurabile. Vârstnicul poate deceda pe parcursul sau chiar de la începutul relaţiei cu asistentul social, fie că
este sănătos sau a traversat o lungă perioadă de boală şi a atins stadiul terminal. Din aceste motive, asistenţii sociali implicaţi în
asistarea vârstnicilor trebuie să se familiarizeze cu problematica geriatrică şi gerontologică, şi totodată să fie preveniţi asupra
solicitării emoţionale la care se expun atunci când lucrează cu clienţii aflaţi în stadii terminale.
Tabuurile asociate bolilor terminale şi moarţii sunt încă numeroase. Puţinele studii referitoare la încărcătura psihică pe care o
comportă profesiile de ajutor, (asistenţi sociali, medici, asistente medicale, psihologi, preoţi), subliniază dificultăţile, în primul rând
emoţionale, pe care acestea le presupun în procesul asistării vârstnicilor muribunzi ca şi al bolnavilor terminali. Una dintre puţinele
cărţi pe acestă temă este Psihologia morţii, (1972, cf. Anita S. Harbert, Leon H. Ginsberg, 1990, pp. 146-164), scrisă de Kastenbaum
şi Ruth Aisenberg. Autorii se referă, printre altele, la dificultăţile pe care le resimt în general, oamenii în a face faţă morţii şi
muribunzilor ca şi la motivele reticenţei sau chiar aversiunii unor profesionişti de a lucra în astfel de situaţii şi cu astfel de clienţi.
Acestea ar fi:
primă constatare este că acei profesionişti care pot evita contactul cu moartea celor asistaţi o şi fac, ori de câte ori este posibil, (spre
deosebire de preoţi, personalul medical, antrepenorii de pompe funebre care sunt constrânşi să se confrunte cu moartea celor asistaţi);
în al doilea rând, contactul cu moartea şi muribunzii este evitat de către psihologi deoarece această categorie profesională consideră că
problemele intrapsihice sunt eludate prin decesul însuşi, ceea ce revine la a spune că psihoterapiile sunt lipsite de finalitate;
în al treilea rând, în societăţile moderne, funeraliile nu mai presupun participarea întregii comunităţi la un ritual comun, aşa cum se
practica în trecut sau se mai practică şi azi în comunităţile rurarele tradiţionale. În societatea modernă moartea survine cel mai adesea
în instituţii, ritualul de înmormântare este simplificat astfel încât, pentru majoritatea oamenilor dar mai ales pentru tineri, moartea este
un eveniment neobişnuit, neplăcut şi de evitat. Mulţi adulţi nu au fost niciodată la o înmormântare şi unii reuşesc să evite un astfel de
eveniment toată viaţa;
în al patrulea rând, valorile societăţii moderene (performanţă, productivitate, competitivitate) sunt, prin chiar natura lor, antinomice
bătrâneţii şi morţii (“moartea nu este productivă!” exclamă autorii menţionaţi). Într-un astfel de context axiologic, dorinţa de a vorbi
despre, sau de a avea de a face cu moartea este minimă.
În sfârşit, întrucât moartea afectează preponderent vârstnicii şi bolnavii incurabili, deci categorii sociale lipsite de statut, interesul
multor oameni şi a multor profesionişti este diminuat, în ciuda normelor deontologice profesionale.

Sentimentele şi moartea

Teamă şi anxietate
În ceea ce priveşte raportarea subiectivă la moarte diferenţele sunt dificil de cuantificat.
Majoritatea oamenilor ar dori să lase impresia că acceptă moartea, că nu resimt teamă sau anxietate. Un studiu efectuat de
J.M.A.Munich ( cf. Anita S. Harbert, Leon H. Ginsberg, 1990, pp. 146-164) a evidenţiat faptul că două treimi din populaţia vârstnică
anchetată manifestă acceptanţă şi declară că este familiarizată cu ideea de moarte. Pe de altă parte studiul a evidenţiat că teama de
moarte este mai accentuată la cei care trăiesc singuri decât la cei care locuiesc cu familia, prietenii sau într-o instituţie.

Eliberarea
Unii vârstnici recunosc că sunt pe moarte, acceptă acest fapt, şi în consecinţă încep să se distanţeze de prieteni şi / sau membrii
familiei şi să-şi reducă participarea la activităţile obişnuite. Alţi vârstnici, deşi acceptă imineneţa morţii, preferă să rămână activi şi
implicaţi social. Şi într-un caz şi în celălalt, moartea este resimţită ca o eliberare.
Anumite caracteristici ale personalităţii, cum ar fi iritabilitatea, narcisismul, acceeptanţa determină, prin ele însele, o atitudine
caracteristică faţă de moarte.

Înfruntarea moţii

40
Deşi natura şi intensitatea fricii de moarte diferă de la un individ la altul, se poate presupune că aceasta este prezentă la mulţi dintre
cei aflaţi în stadiile terminale. Exercitarea profesiunii de către cei ce asistă persoane ce se confruntă cu moartea şi se tem de ea, este
desigur mai dificilă, deoarece ei trebuie să facă faţă mai întâi propriilor reacţii pentru a putea oferi ajutorul profesional.
Pentru sprijinirea acestor profesionişti ar fi poate de util de iterat ideea că moartea nu este o problemă mai dificil de abordat decât
alte probleme cum ar fi sărăcia, delincvenţa, diferitele disfuncţii organice etc. De fapt, majoritatea problemelor umane constituie surse
de stres şi anxietate. Moartea poate fi considerată ca o situaţie de criză, diferită de alte forme ale crizelor din timpul vieţii doar prin
finitudinea sa. Ca indivizi nu putem rezolva criza pe care o reprezintă moartea: caracterul finit al vieţii. Putem hotărî doar dacă o
acceptăm sau nu şi să ne pregătim pentru ea. Moartea este universală, (toţi oamenii trebuie să o anticipeze ca fiind soarta lor) şi
individuală totodată (nimeni nu poate depune mărturie despre moarte în chiar clipele săvârşirii ei).

“Prevenirea” morţii

La drept vorbind, instalarea morţii nu poate fi prevenită la modul absolut, de vreme ce este un fenomen inalienabil vieţii. Ea poate fi
doar amânată. Credem totuşi că termenul de “prevenire” nu este impropriu dacă ne raportăm la demersurile care se fac pentru pentru
menţinerea vieţii, ceea ce înseamnă implict “prevenirea” morţii (prin analogie cu demersurile pentru menţinerea sănătăţii şi
prevenirea îmbolnăvirii).
Profesioniştii din serviciile sociale sau din domeniul sănătăţii, se raportează la moarte ca la un inamic. Toate intervenţiile au ca scop
menţinerea vieţii şi evitarea morţii. De aceea, asistenţii sociali, medicii, asistentele medicale şi toţi cei care asistă vârstnicii, îşi asumă
ca sarcină fundamentală “prevenirea” morţii clienţilor lor.
“Prevenirea” morţii se poate realiza în mai multe moduri, avându-se în vedere principalele situaţii cauzatoare de deces în rândurile
vârstnicilor.

Deteriorarea stării de sănătate

Vârstnicii sunt afectaţi mult mai mult decât alte categorii de vârstă de deteriorarea stării de sănătate: bolile cronice care duc la moarte
după perioade lungi de suferinţă, bolile de inimă, neoplasmele maligne, inclusiv cancerul, accidentele cardiovasculare sau infarctul,
sunt cele mai frecvente maladii cauzatoare de moarte. Acestora li se adaugă aterioscleroza şi boala Alzheimer care au evoluţii de
lungă durată, necesitând şi îngrijiri medicale pe termen lung, dar şi alte forme de asistenţă, în special din partea serviciilor sociale.

Accidentele

Accidentele constituie o altă situaţie, frecventă, ce cauzează decesul în rândurile vârstnicilor. Includem în categoria accidentelor
cauzatoare de deces, nu numai accidentele rutiere, (care sunt o cauză a mortii şi pentru alte categorii de vârstă), ci şi căderile care,
pentru vârstvici pot fi fatale.
La vârstnici accidentele survin ca urmare a diminuării anumitor capacităţi senzorio-motrice: vederea, auzul, mobilitatea şi
coordonarea corporală. Ceea ce pentru o persoană tânără poate fi o căzătură supărătoare şi / sau dureroasă, poate deveni un eveniment
fatal sau care pune în pericol viaţa unui vârstnic. Căzătura poate determina, de exemplu, fracturarea unui picior, iar imoblitatea
impusă de această situaţie poate duce la un caz incurabil de pneumonie.
Accidentele produse în casă sunt, de aemenea, o cauză importantă a problemelor de sănătate cu care se confruntă vârstnicii.
Consilierea vârstnicilor în privinţa amenajării locuinţei, pentru a preveni accidentele, poate fi, fără să exagerăm, un act de salvare a
vieţii. Amenajarea căminului astfel încât deplasările sau mânuirea aparatelor şi ustensilelor casnice să aibă loc în condiţii de siguranţă,
poate fi o modalitate simplă, dar nu lipsită de importanţă, de menţinere a vieţii vârstnicilor.
Activităţile educaţionale privind accidentele şi prevenirea lor în casă şi pe stradă pot ajuta, de asemenea, la menţinerea în viaţă a
vârstnicilor. Ajutarea oamenilor să găsească alternative la mijloacele de transport, amenajarea unui cămin securizant ca şi indicarea
altor resurse pentru evitarea accidentelor pot constitui tot atâtea modalităţi de implicare profesională a asistenţilor sociali în procesul
asistării vârstnicilor.

Suicidul

Suicidul constituie o cauză majoră a deceselor printre vârstnici. Motivele care determină o rată crescută a sinuciderilor în grupa de
vârstă cuprinsă între 75 - 84 de ani sunt destul de controversate. Unii autori susţin că pensionarea, prin pierderea de roluri şi venituri
asociate ei, constituie o propensiune suicidară. Contra-argumentul ţine de faptul că pensionarea survine, de obicei, cu mult înaintea
vârstei de 75 de ani.
Psihiatrii consideră că sinuciderile în rândurile vârstnicilor se datorează tulburărilor emoţionale. Kastenbaum şi Aisenberg (cf. Anita
S. Harbert, Leon H. Ginsberg, 1990, pp. 146-164) au constatat ca după vârsta de 60 de ani, majoritatea celor care au încercat să se
sinucidă se aflau într-un anumit stadiu de depresie, psihoză maniaco-depresivă, alte psihoze, sau confuzie pasageră cu etiologie
organică.
De obicei, la toţi cei care se sinucid sunt prezente unul dintre cele trei elemente tanatologice evidenţiate de doctorul Karl Mennunger:
dorinţa de a ucide, dorinţa de a fi ucis, sau dorinţa de a muri. Se consideră că, odată cu vârsta, primele două elemente slăbesc în
intensitate, în timp ce al treilea, dorinţa de a muri, creşte.
Prevenirea suicidului de către asistenţii sociali presupune asumarea unei varietăţi de iniţiative, în funcţie de specificul agenţiei pe care
o reprezintă:
menţinerea contactului, (inclusiv prin intermediul telefonului), constituie un mijloc de a ajuta vârstnicul să depăşească temerile, stările
depresive sau dorinţele autodistructive;
disponibilitatea de a vorbi deschis despre viaţă şi despre viitor cu persoana vârstnică;
intervenţia în criză presupune sprijinirea persoanei care se gândeşte la sinucidere să evite o decizie pripită în acest sens;

41
în programele de sănătate mentală prevenirea suicidului se poate realiza prin sprijinirea vârstnicilor să depăşească problemele socio-
emoţionale care interferează cu dorinţa de a trăi;
pentru asistentul social angajat al unui spital, sarcina potrivită pentru prevenirea suicidului ar fi de a se asigura că vârstnicului îi sunt
oferite toate resursele pentru menţinerea sănătăţii: hrană adecvată, îngrijiri medicale, diverse aranjamente şi servicii necesare pentru a
rămâne, sau pentru a reveni la o stare de sănătate bună;
asistenţii sociali îşi pot aduce contribuţia la prevenirea suicidului şi acţionând ca avocaţi sau brokeri pentru vârstnici, asigurându-i că
profesioniştii intervin competent pentru rezolvarea problemelor lor de sănătate sau de altă natură;
activităţile recreative pot contribui la evitarea suicidului prin redescoperirea plăcerii de a trăi şi de a se bucura de prezenţa anturajului,
elemente care se pot transforma în motive temeinice pentru rămânerea în viaţă.

Asistarea persoanelor cu boli terminale

Demersurile de prevenire a morţii nu sunt încununate de succes întotdeauna: moartea ne este totuşi sortită, fără excepţie! Iminenţa
morţii este totuşi mai vizibilă în cazul vârstnicilor. Toţi profesioniştii din spitale, case de bătrâni, proiecte comunitare de asistenţă a
vârstnicilor, ca şi din cadrul altor servicii medico-sociale trebuie să fie pregătiţi să facă faţă morţii clienţilor lor, stărilor emoţionale
asociate.
Cele mai cuprinzatoare studii despre procesul morţii au fost realizate de către Elizabeth Kübler-Ross, (1992), psihiatru ce a dobândit
o reputaţie internaţională ca cercetător şi expert în asistarea muribunzilor. Kübler- Ross a identificat cinci stadii ale morţii,
recunoscute ca atare şi de alţi specialişti. Acestea sunt :
Negarea. Persoana refuză să recunoască realitatea morţii iminenete indiferent dacă a aflat întâmplător, a intuit sau dacă i s-a spus de
către medic.
Furia. Pacientul începe să blameze – medicii, mediul înconjurător, familia, chiar şi pe Dumnezeu. Pacientul vrea să ştie de ce este pe
moarte şi se răzvrăteşte împotriva nedreptăţii vieţii şi a morţii.
Negocierea. Pacientul promite că va duce o viaţă diferită sau mai bună dacă va mai trăi.
Depresia. Odată ce negarea nu mai funcţionează, (muribundul dându-şi seama de inutilitatea acesteia), se instalează trăiri din registrul
depresiv: anxietate, culpabilitate, izolare, refuzul comunicării, etc.
Acceptarea. Pacientul acceptă moartea, chiar dacă nu este fericit cu acest sfârşit, şi nu mai manifestă dorinţa de a continua lupta
împotriva morţii.
Stadiile enumerate nu sunt trăite în mod identic de toţi cei aflaţi pe patul de moarte. Diferenţele sunt induse de:
specificul bolii: victimele cancerului reacţionează diferit de pacienţii cu boli coronariene (pentru aceştia din urmă moartea survine
deseori pe fondul unei crize)
sex: femeile şi bărbaţii resimt diferit stadiile morţii;
personalitatea muribundului: o personă docilă, foarte probabil, va trata moartea diferit de una agresivă. Kastenbaum spune că
persoana meditativă moare într-un mod diferit de persoana impulsivă, o persoană caldă, diferit de o persoană distantă, rezervată, cu
alte cuvinte, personalitatea are un efect puternic asupra procesului morţii;
locul în care survine moartea are, de asemenea, un anumit impact asupra modului încare este resimţită iminenţa morţii: s-a constatat
că muribunzii acceptă mai uşor moartea acasă decât într-un spital sau într-un azil.
Astfel de diferenţe precum şi multe altele posibile nu pot fi eludate de către cei care asistă persoane aflate în stadii terminale..

Îngrijirile “hospice”

Serviciile specializate în îngrijirea paliativă a bolnavilor terminali sunt oferite în instituţii numite “hospice”, ele fiind destinate atât
copiilor cât şi adulţilor, nu numai vârstnicilor.
Aceste instituţii pot fi diferit organizate. Varianta originală, dezvoltată în Anglia, asigură facilităţi rezidenţiale de o factură
intermediară celor din casele de bătrâni şi spitale. Rezidenţii petrec în instituţie perioade variabile de timp (luni sau chiar ani),
îngrijirile oferite având ca scop ameliorarea durerii, asigurarea calităţii vieţii, respectarea demnităţii personale. În Statele Unite,
instituţiile “hospice” oferă periodic (vizite planificate sau apeluri de urgenţă), servicii de nursing şi asistenţă socială a muribunzilor
aflaţi la domiciliu. Sunt folosite medicamente împotriva durerii, este oferit ajutor menajer, se realizează contactul cu familia şi, după
caz, se poate face transferul la un spital, sau se poate apela la diverse alte facilităţi care să contribuie la ameliorarea stării clientului.
Filosofia acestui tip de îngrijiri este de a permite oamenilor să trăiască şi, în final să moară, înconjuraţi de persoane şi lucruri
familiare, de personal calificat care să-i îngrijească şi care probabil, altfel, nu ar fi accesibil sau disponibil (într-un spital sau în cazul
îngrijirilor pe termen lung).
Asistenţii sociali, din domenii diferite, pot fi implicaţi activ în îngrijirea “hospice”, ca furnizori de servicii, manageri de caz, consilieri
şi coordonatori de proiecte.

Aspecte pragmatice asociate decesului


Cu toate că moartea este un stadiu al vieţii, totuşi ea generează crize atât pentru muribund cât şi pentru cei din anturajul său. În astfel
de situaţii asistentului social îi revine misiunea de a ajuta clienţii să facă faţă şi unor situaţii practice, pe lângă cele de factură
emoţională.
Cei ce lucrează cu bolnavi terminali ştiu că aceştia se preocupă nu numai de starea lor fizică şi de sănătate, de disconfortul sau
suferinţa generate de boală, sau alte probleme personale, ci şi de soarta celor apropiaţi lor, după ce ei nu vor mai fi: cei care locuiesc
cu familiile doresc să se aigure că partenerul lor, copiii sau nepoţii vor fi în siguranţă şi bine îngrijiţi; alţii sunt îngrijoraţi pentru
prietenii apropiaţi sau pentru oamenii cu care au trăit în ultimii ani.
Planificarea funeraliilor
Unii oameni în vârstă sau cei cu boli terminale doresc foarte mult să ştie unde vor fi înmormântaţi, ce fel de funeralii vor avea şi se
interesează de diverse alte probleme practice ce ţin de aspectul fizic al morţii. Şi în astfel de chestiuni prezenţa asistentului social

42
poate fi utilă: el poate discuta despre planurile de înmormântare şi poate ajuta clientul să-şi exprime ultimele dorinţe, asigurându-l că
va urmări ca lucrurile să se desfăşoare întocmai.
Asistenţa juridică
Asistentul social poate ajuta bolnavul terminal sau vârstnicul să obţină ajutor juridic pentru întocmirea unui testament, care este
mijlocul obişnuit de garantare că banii şi proprietatea vor ajunge la cine doreşte clientul. Când aceste probleme pot fi rezolvate înainte
de moarte, persoanele în cauză se simt “împăcate”, încearcă sentimente de satisfacţie, ştiind că pot decide ce se va întâmpla cu avutul
lor după moarte.
Ajutând persoana vârstnică sau bolnavul terminal să facă faţă situaţiilor practice ale morţii, efectul paradoxal poate fi prelungirea
vieţii, prin reducerea anxietăţii, sentimentul că deţine controlul asupra situaţiei, că este, în continuare, stăpânul propriei vieţi.
Asistenţa psihologică
Imperativul asistenţei psihologice este de a trata persoana aflată în pragul morţii în integralitatea sa de fiinţă umană: ea este în primul
rând OM şi abia în plan secundar, muribundă. Cei aflaţi în preajma morţii continuă să aibă emoţii, nevoi, preocupări ca orice altă
fiinţă umană. Asistarea bolnavilor terminali şi a vârstnicilor aflaţi în pragul morţii presupune intervenţii similare celor destinate
celorlalţi clienţi aflaţi în situaţii de criză, adică considerarea lor ca indivizi cu sentimente, interese, nevoi fizice, emoţionale şi sociale
şi care se raportează la ei înşişi ca la identităţi complete şi complexe. Percepţia clientului ca fiind un “organism pe moarte” există
numai în mintea profesionistului care asistă persoana respectivă, nu şi în mintea acesteia.
Pornind de la aceste premise este clar că asistenţii sociali vor trata bolnavii terminali şi vârstnicii aflaţi în pragul morţii folosind
aceleaşi metode de intervenţie ca şi cele pe care le-ar folosi cu orice altă persoană asistată (consilierea individuală sau cu familia,
furnizarea de servicii de sănătate sau de sănătate mentală, etc.). Tot ceea ce conţine această carte este valabil şi pentru cei aflaţi pe
moarte. Ei au nevoie de un ajutor special care poate fi diferit de ceea ce au nevoie alţi clienţi: de exemplu, să povestească amintiri şi
să fie ascultaţi, să împărtăşească ceea ce consideră a fi esenţialul sau filosofia vieţii, să facă confesiuni...
În unele cazuri, muribundul poate fi desfigurat de boală, fiind puţin atrăgător din punct de vedere fizic, (de exemplu, cei care au
dezvoltat un cancer facial pot avea doar o parte a feţei). Este deosebit de important ca asistenţii sociali să nu-i respingă sau evite.
Aportul lor profesional constă în sprijinul acordat muribundului de a-şi conserva elemente pozitive ale imaginii de sine, prin
menţinerea relaţiilor directe cu alţi bolnavi dar şi cu familia, programe de grup, discuţii prietenoase.
Evitarea melancoliei. Un principiu fundamental în munca cu vârstnicii este evitarea melancoliei şi tristeţii, atunci când este posibil.
Evident, în confruntarea cu moartea şi despărţirea tristeţea este inevitabilă. Ar fi desigur inoportun să tratăm moartea cu uşurinţă, dar
pe de altă parte, este şi mai inadecvat să tratăm persoana muribundă ca şi cum ar fi deja moartă. A fi muribund nu este totuna cu a fi
mort şi asta înseamnă că muribunzii se aşteaptă să fie trataţi ca nişte fiinţe umane normale atâta timp cât sunt încă în viaţă. De aceea
râsul, controversele şi alte reacţii umane fireşti nu trebuiesc evitate. Pe de altă parte, falsa bucurie este la fel de nepotrivită şi trebuie
evitată, pentru că uneori poate fi ofensatoare. Acceptanţa, prietenia, apropierea, răspunsul adecvat la nevoile exprimate, sunt câteva
aspecte cheie în asistarea psihologică a muribunzilor.

Asistarea familiilor în situaţii de deces


Procesul de asistare nu încetează odată cu săvârşirea din viaţă a bolnavului terminal sau a vârstnicului, ci se extinde şi asupra familiei
acestuia pentru a o sprijini să facă faţă pierderii (părinte, frate /soră sau partener).
Foarte posibil ca unii dintre membrii familiei să se culpabilizeze în legătură modul în care s-au purtat cu, sau au îngrijit persoana
decedată, persoanele rămase văduve traversând deseori perioade de depresie. Pentru astfel de cazuri profesioniştii pot iniţia programe
speciale de susţinere, consiliere sau informare: văduvele şi văduvii pot fi sprijiniţi să facă faţă tranziţiei de la mariaj la viaţa de
celibatar, ajutându-i să-şi ocupe timpul liber şi prevenind căderile emoţionale. De exemplu, un centru comunitar a format o echipă de
văduve voluntare pentru a identifica şi ajuta alte văduve să facă faţă consecinţelor văduviei.
Cheltuielile cu înmormântarea, reglementările testamentare pot avea consecinţe asupra bugetului familial. Dificultăţile financiare care
apar în timpul îngrijirii unei persoane aflate pe patul de moarte nu sunt deloc neglijabile: cu cât pacientul s-a aflat mai mult timp în
situaţia de bolnav terminal, cu atât mai mult au fost afectate (sau chiar epuizate) resursele financiare ale familiei. Decesul unui
membru de familie poate însemna diminuarea veniturilor şi pentru astfel de situaţii, sprijinul profesional ar putea însemna derularea
unor programe de sprijin financiar / material.
Numeroase controverse teoretice şi legislative sunt purtate în jurul “dreptului de a muri”, adică dreptul pe care îl are o persoană de a-şi
încheia viaţa, dacă aceasta nu este decât o existenţă fizică – dacă persoana este în stadiul terminal şi ireversibil al bolii. Unele state
dau dreptul medicilor să întrerupă sistemele de menţinere a vieţii, în cazul pacienţilor a căror situaţie este ireversibilă. Consilierea
pacienţilor şi familiilor, referitor la dreptul de a muri, incumbă, de multe, ori asistenţilor sociali.

Macroplanificarea

Consideraţiile anterioare au făcut referire la problemele legate de deces într-o perspectivă microsocială, fiind, în principiu, abordate
modalităţile în care asistenţii sociali pot să ajute indivizii şi familiile lor atunci când se confruntă cu moartea şi consecinţele acesteia.
Totuşi, prin incidenţa lor diferitele aspecte legate de moarte pot fi abordate şi la nivel macrosocial prin intermediul programelor
comunitare şi / sau naţionale destinate informării şi educării populaţiei în legătură cu moartea:
“dreptul la moarte” (eutanasia),
abordarea problemelor emoţionale şi de sănătate mintală corelative morţii,
văduvia,
dezvltarea serviciilor de sprijin pentru familiile celor decedaţi.
Abordarea deschisă a problemelor legate de moarte, la toate nivelele posibile ale intervenţiei, nu poate fi ocolită de o profesie ce are
ca obiect al acţiunii dimensiunile sociale ale existenţei umane (Anita S. Harbert, Leon H. Ginsberg, 1990, pp. 146-164)

Bibliografie selectivă
Aries, Philippe, (1996), Omul în faţa morţii, Editura Meridiane, Bucureşti
Balaci, Marin (1996), Imbătrânirea demografică în Romania, în
Revista “Economistul”nr. 827-23/24,

43
Bernstein,L.H., (1992), Functional facts, în Caring Magazine, pag. 32-
38,
Billing, Nathan, (1993), Growing Older and Wiser, New York
Bogdan, Constantin (1990), Societatea şi problemele îmbătrânirii populaţiei, Editura Junimea, Iaşi
Bogdan, Constantin (1992), Elemente de geriatrie practică, Editura medicală, Bucureşti

Bogdan, Constantin (1997), Geriatrie, Editura medicală, Bucureşti

Crăciun, Abraham P., (2000), Legislaţia în asistenţa socială, Editura Naţional Bucureşti
Delperee, Nicole, (1995), Protecţia drepturilor şi libertăţilor persoanelor Institutul Român pentru Bucureşti
vârstnice, Drepturile Omului,

Demetrescu, Radu, (1994), Drepturile omului la vârsta a treia Institutul român pentru Bucureşti
drepturile omului
Gal, Denizia, (2001), Dezvoltarea umană şi îmbătrânirea, Presa Universitară Cluj-Napoca
Clujeană
Goldiş, Vasile, (1994), Asistenţa instituţională a bătrânilor în România, Editura ALL, Bucureşti
Gommero, A., Bosch de Aguilar, (1992), Pour une vieillesse autonome, Liege
Ph.van den,
Harbert, Anita S., Habert, Ginsberg, (1990), Human services for older adults: concepts and University of South
Leon H., skills, Carolina Press
Hooyman R.,Nancy, Kiyar H., (1993) Social Gerontology, University of Chicago
Asuman Press
Ivry,J., (1992), Teaching Geriatric Assessement în, Mellor, Haworth New-York
M.J.,Solomon, R..,Geriatric Social Work
Education,
Kubller- Ross, Elisabeth (1992), On Death and Dying, Ed. Tavistock-Routledge London & New
York
Nelson , Gary M., Eller, Ann C., (1995), Adult Services-Social work practice and NASW Press
Streets, Dennis W., Morse, Margaret administration,
L.,
Pinkston, E (1984), Care of the Elderly, Pergamon Press
,lsie M., Linsk, Nathan L.,
Smith, Carole, R., (1993), Social Work with Dying and Bereaved Ed. Mc Millan
Toseland, Ronald W., (1995), Group work with the elderly, Springer Publishing Co. New-York
Inc.,
White, M., (1987), Case Management, în G. Maddox, Enciclopedia Springer, New-York
of Aging,
Zastrow, C., (1989), Social work with groups, Nelson Hall Publishers, Chicago

44