Poetica de Aristotel

I. Imitaia, esen a poeziei i a celorlalte arte. Felurite soiuri de poezie, dup mijloacele cu
ajutorul crora realizeaz imitaia
Orice arta este o imitaie. Artele se deosebesc una de alta n 3 privine: fie c imit mijloace
felurite, fie imit lucruri felurite, fie c imit felurit de fiecare dat altfel. Cci dup, cu culori i
forme, unii izbutesc s imite tot soiul de lucruri, dup cum muli imit cu glasul, tot aa i n arte:
toate svresc imitaia n ritm i grai i melodie, folosindu-se n parte ori mbinate. Arta care
imit slujindu-se numai de cuvinte simple ori versificate, - fie folosind mpreun mai multe feluri
de msuri, fie unul singur. Legnd numele metrului de cuvntul care exprim ideea de creaie i
numesc pe unii creatori de versuri elegiace, pe alii creatori de versuri epice, chemndu-i
creatori nu pentru imitaia pe care o svresc cu toii, ci pentru comuna folosire a versului;
nct, de-ar trata cineva n versuri chiar un subiect medical ori de tiin a naturii.
II. Originea natural a poeziei. mprirea n poezie serioas i hazlie. Dezvoltarea ramurii
serioase: epopeea i tragedia. Evoluia tragediei
Sunt 2 cauze ce par a fi dat natere poeziei, ambele cause fireti. Una e darul nnscut al
imitaiei, sdit n om din vremea copilriei, iar plcerea pe care o dau imitaiile e i ea resimit
de toi. Plcerea n plcerea deosebit pe care o d cunoaterea nu numai nelepilor, dar i
oamenilor de rnd; att doar c acetia se mprtesc din ea mai puin. Darul imitaie fiind prin
urmare n firea fiecruia, i la fel i darul armoniei i al ritmului, cei dintru nceput nzestrat
pentru aa ceva, desvrindu-i puin cte pun improvizaiile, au dat natere poeziei. Poezia
tragic era un simplu cor de satiri i pentru c acest metro i ddea un mai accentuat character
de dans.
III. Definiia comediei. Obria i dezvoltarea ei n comparaie cu tragedia. Deosebiri dintre
tragedie i comedie
Comedia e imitaia unor oameni necioplii. Ridicolul se poate dar define ca un cusur i o urime
de un anumit fel, ce n-aduce nici vtmare: aa cum masca actorilor comici e urt i
frmntat, dar nu pn la suferin.
Epopeea se apropie de tragedie ntru att c este imitaia cu ajutorul cuvintelor a unor oameni
alei; se deosebesc ns prin aceea c metrul de care se slujete epopeea e uniform, iar forma
narativ.
Tragedia nzuiete s se petreac, pe ct se poate, n limitele unei singure rotiri a soarelui, sau
un interval ceva mai mare, iar epopeea n-are limit n timp, constituie i el o deosebire, mcar
c la nceput o egal liberate domnea n una ca i n cealalt. Elementele epopeii se ntlnesc i
n tragedie; ale tragediei ns nu se ntlnesc i n epopee.
IV. Definiia tragediei. Elementele din care e alctuit. nsemntatea lor respective
Tragedia-imitaia unei aciuni alese i ntregi, de o arecare ntndere, n grai mpodobit cu
felurite soiuri de podoabe osebit dup fiecare din prile ei, imitaie nchipuit de oameni n
aciune, nu povestit, I care strnind mila i frica svrete curirea acestor patimi. Cum
imitaia, care e tragedia, e svrit de oameni n aciune, un prim element al ei va fi neaprat
elemetul scenic, urmeaz apoi cntul I graiul, prin mijlocirea crora se realizeaz imitaia. Prin
grai, neleg alctuirea verbal a versurilor; prin Cnt, ceva a crui nruire e toat exterioar.
Imitaia aciunii este ceea ce constituie subiectul oricrei tragedii; caracterul, ceea ce ne d
dreptul s spunem despre voi c snt aa sau altmiteri; judecata, ceea ce ngduie vorbitorilor s
dovedeasc ceva ori s enune vreo prere. Fiece tragedie va avea dar 6 pri: subiectul,
caracterele, limba, judecata, elemental spectacular i muzica. Tragedia nu-i imitarea unor
oameni, ci a unei fapte i a vieii, iar fericirea i nefericirea decurg din fapte, elul fiecrei
vieuirii fiind realizarea unei fapte, ci nu a unei caliti. Faptele i subiectul se dovedesc a fi
astfel rostul tragediei, iar rostul e mai nsemnat ca toate. Tragedia fr aciune nici n-ar putea fi;
fr caractere, ns, s-a mai vzut. Doar tragediile celor mai muli dintre dramaturgii receni snt
lipsite de caractere, i acelai lucru se poate spune, n general, despre foarte muli poei.
Principalele mijloace cu care tragedia nrurete suflete peripeiile sau rsturnrile de situaii
i scene de recunoatere snt pri sle subiectului.
Subiectul-sufletul tragediei, apoi vin caracterile. Ceva asemntor se observ i n cazul picturii,
n care oricte culori ar pune cineva laolalt, n-ar izbuti s dea privitorului atta desftare ct cel
mai simplu desen necolorat. Cci tragedia e imitarea unei aciuni, i numai n msura n care e
imitarea unei aciuni e i imitarea celor care o svresc. Judecata e darul de a spune vorbe
avnd legtura cu o situaie data i potrivite cu ea. ntlnim judecata n spusele prin care se
dovedete c un lucru exist ori nu exist, sau se proclam o idee general.
Grai- exprimarea cu ajutorul cuvintelor, aceeai i esena ei fie c-I vorba de versuri, fie c-I
vorba de proz.
Muzica cea mai de seam podoab, ct privete elemetul spectaculos, mcar cp atrgator, e i
cel mai puin artistic, i cel mai strain de natura poeziei. Doar puterea de nrurire a tragediei nu
atrn de reprezentare, nici de actori; i, iari, pentru pregtirea efectelor de scen,
meteugul decoratorului e mai potrivit dect poetul.
V. Cel dinti element al tragediei: subiectul i mitul. Subiectul trebuie s fie ntreg i de o
oarecare ntindere
Tragedia e imitarea unei aciuni complete i ntregi, avnd o oarecare ntindere; cci s-ar putea
vorbi i de un ntreg lipsit de ntindere.
ntreg e ceva ce are nceput, mijloc i sfrit.
nceput e ceea ce, prin natura lui, nu urmeaz n chip necesar dup nimic, dar care, mai curnd
sau mai trziu, e urmat neaprat de altceva.
Sfrit e ceea ce urmeaz obinuit dup altceva, fie virtutea unei necesiti, fie a unei
deprinderi, I dup care numai urmeaz nimic.
Mijloc, ceea ce urmeaz dup ceva i e, la rndu-I, urmat de altceva.
Textul trebuie nu numai s-i aib prile n rnduial, dar s fie i nzestrat cu o anumit
mrime.
O limit decurgnd din firea lucrurilor ar fi urmtoarea: sub raportul ntinderii, o tragedie e cu
att mai frumoas cu ct e mai lung, fr s nceteze a rmne inteligibil. Limita potrivit a
ntinderii unei trageri e cea indispensabil pentru ca, n desfurarea nentrerupt a
ntmplrilor cerut de asemnarea cu realitatea sau de progresiunea lor necesar. S se treac
de la o stare de fericire la una de nefericire, sau de la una de nefericire la alta de fericire.
VI. Unitatea subiectului
Subiectul nu-I unul, ntruct privete un singur personaj. Doar multe i nenumrate snt
ntmplrile putnd s se iveasc n viaa cuiva, fr ca unele din ele s rezulte o unitate; i tot
astfel faptele unui om snt multe, fr ca laolat s alctuiasc o aciune.
Subiectul este imitaia unei aciuni, cat s fie imitaia unei aciuni unice i ntregi, iar prile aa
mbinate ca prin mutarea din loc n loc a uneia, ori prin suprindere ei, ntregul tot s rezulte
schimbat ori tulburat. Cci nu poate fi socotit parte a unui ntreg ceea ce- fie c e, fie c nu e n-
aduce cu sine o deosebire vizibil.
VII. Subiectul trebuie s oglindeasc universalul. Comparaie ntre poezie i istorie. Cele mai
frumoase subiecte
Datoria poetului nu e s povesteasc lucruri ntmpate cu adevrat, ci lucruri putnd s se
ntmple n marginile verosimilului i ale necesarului. Istoricului nu se deosebete de poet prin
aceea c unul se exprim n proz i altul n versuri. Pentru c unul nfieaz fapte aievea
ntmplate, iar cellalt fapte ce s-ar putea ntmpla. Poezia e mai filozofic i mai aleas dect
istoria: pt c poezia nfieaz mai mult universalul, ct vreme istoria mai degrab particularul
A nfia universal a pune n seam unui personaj nzestrat cu o anumit fire vorbe i fapte
cerute de aceasta, dup legile verosimilului i ale necesarului: lucrul ctre care I nzuiete
poezia, n ciuda numelor individuale adugate. Particular, n schimb, e ceea ce a fcut ori
ptimit.
Plsmuitorul care e poetul cat s fie mai curnd plsmuitor de subiecte dect de stihuri, ca
unul ce-I poet ntruct savrete o imitaie, iar de imitate imit aciuni. Chiar de I s-ar ntmpla
s-i cldeasc opera pe lucruri petrecute, n-ar fi totui din aceast pricin mai puin poet: doar
nimic nu oprete ca unelr din ntmplrile petrecute s fie aa cum verosimil i posibil s se
petreac i din acest punct de vedere, cel ce imit se poae numi plsmuitorul lor.
Tragedia nefiind o simpl imitaie a unei aciuni ntregi, ci a unor ntmplri n stare sstrneasc
frica i mila, acestea i vor vdi puterea de nrurire mai mult i mai mult atunci cnd se vor
desfura mpotriva ateptrii, dar decurgnd totui unele din altele. n felul acesta, minunarea
asculttorului va fi i mai mare dact faa unor fapte petrecute de capul lor i la ntmplare.
VIII. Subiect simplu i subiect complex
Subiect simplu - aciunea al crei deznodmnt se realizeaz fr rsturnri de situaii i fr
recunoateri, dup o desvrire nentrerupt i unitar, n condiiile artate.
Subiect complex pe cea al crei deznodmnt e determinat de o recunoatere, de o rsturnare
de situaie, sau de amndou. i recunoaterea I rsturnarea de situaie trebuie s rezulte ns
din alctuirea subietului, aa fel ca i una i cealalt s decurg din faptele petrecute nainte, fie
chip necesar, fie verosimil.
IX. Elemetele subiectului complex: peripeia, recunoaterea, elemental patetic
Peripeia sau rsturnarea de situaie e o schimbare a celor petrecute n contrariul lor, precum s-
a artat, i acesta, n marginile verosimilului i ale necesarului.
Cum o arat numele, recunoaterea e o trecere de la netiin la tiin, n stare mpins fie la
dragoste, fie la dumnie personajee sortite fericirii ori nenorocirii. Cea mai izbutit recunoatere
e cea nsoit de o rsturnare de situaie. Cea mai adecvat subiectului, ca i aciunii, e ns cea
pomenit: o asemenea recunoatere, nsoit de rsturnare de situaie, va strni fie mila , fie
frica, iar tragedia e tocmai imitarea unor aciuni n stare s inspire aceste sentimente, ba chiar i
nefericirea ori fericirea eroilor vor atrna de situaii de felul acesta.
Ct vreme recunoaterea adevrat e o recunoatere ntre personae, se poate ntmpla c una
s recunoasc pe cealalt, ori ca situaia s cear recunoaterea amndurora.
Dintre elementele subiectului, dou urmresc aadar acest scop: peripeia i recunoaterea , al
3lea e elemental patetic.Despre peripeie i recunoatere a fost vorba, elemental patetic e o
fapt distrugtoare i dureroas, de felul morilor nfiate pe scen, al chinurilor, al rnilor I
altora la fel.
X. mpririle cantitative ale tragediei: prologul, episodul, exodul, cntul dorului
Prile tragediei ce trebuie inute drept elemetele ei constitutive, sub raportul cantitativ,
mpririlede sine stttoare n care se subdivide snt:
Prologul-e acea parte bine definite a tregediei care precede intrarea corului
Episode- partea bine definite a tragediei cuprins ntre 2 cnturi complete a corului
Exod- partea bine definite a tragediei dup care nu mai urmeaz niciun cnt al corului
Din interveniile corului, parodos e prima manifestarea a corului ntreg, stasimon un cnt al
corului n alt ritm dect anapestic i trohaic, kommos o jelanie a corului nsoit de actori.
Prile tragediei ce trebuie folofite ca elemete constitutive, le-am nirate nainte, sub raportul
cantitativ, mpririle de sine stttoare n care se subdivide snt cele artate aci.
XI. Sfaturi cu strnirea sentimentelor de mil i fric. Eroul tragic
Structura celei mai bune tragedii trebuie s nu fie simpl, ci complex, i ea nsi imitaia unor
ntmplri n stare s strneasc frica i mila trezirea lor e doar propriul acestui fel deimitaie
evidebt c tb s nfieze oameni de isprav trecnd de la o stare de fericire la una de
nefericire, cci aa ceva n-are darul s strneasc frica, nici mila, ci repulsia. Nici pe nemernici la
una de fericire, din toate cazurile cu putin, aceasta e cel mai potrivnic emoiei tragice,
neavnd darul s provoace nici unul din sentimentele cuvenite: nici pe cel de omenie, nici mila,
nici frica.
O intrig tb s fie simpl mai degrab dect dubl, aa precum se pretinde . Schimbarea de
situaii nu tb s duc de la nenorocire la fericire, ci invers la fericire la nenorocire, i din prcina
unei josnicii nnscute, ci a unei greeli mari, svrite de un om.
XII. Tragicul brutal i tragicul artistic. Felurite chipuri de a strni emoia tragic
n sufletul privitorului, frica i mola pot fi strnite prin artificii scenice, mai pot fi strni i de
simpla nlnuire a faptelor, ceea ce-I preferabil i demn de un poet mai talentat. Intriga tb s fie
n aa fel nchegat nct chiar fr s le vad, asculttorul ntmplrilor s se nfioare i s se
nduioeze de cele petrecute: cum ar fi cazul cu cine s-ar mulumi s asculte povestea lui Oedip.
Cellalt fel de a ajunge la acest rezultat pe calea spectacolulul e i mai puin artistice i
condiionat de mijloace puse la dispoziie de choreg. Datoria poetului este s provoace
desftarea cu ajutorul unei iitaii n stare s strneasc mila i frica, e limpede c aceasta tb
obinut din nlnuirea faptelor.
Aciuni de felul acesta tb s se desfoare neaprat fie ntre prieteni, fie ntre dumani, fie ntre
oameni ce nu-s ntre ei nici prieteni nici dumani.
Poetul e dator s nscoceasc singur situaii noi, dar s tie s i foloseasc n chip fericit datele
tradiiei.
Afara de aceasta, alt situaie nui, cci un lucru se face ori nu se face, cu tiin sau fr tiin.
Prost e cazul eroului care n cunotin de cauz i pune n minte s svreasc ceva, apoi
renun.
Al doilea n cazul cnd eroul svrete ceva, cu tiin sau fr tiin. ntre acestea, mai bun e
situaia celui care fptuete fr s tie moptriva cui i-i d seama dup ce a fptuit, pe de o
parte pentru c n-are n ea nimic respingtor, pe de alta c recunoaterea e un element
impresionant.
n cutarea de situaii tragice, ntmplarea mai curnd dect meteugul i-a fcut pe poei s
introduce n subiectele tratate momente d acestea. Ca urmare, s-au vzut nevoii s caute
anume acele familii n care se petrecuser astfel de ntmplri.
XIII. Al doilea element al tragediei: caracterele
1- Alegerea. Aceasta calitate se ntlnete la personaje de orice categorie
2- Potrivirea. Exist o fire brbteasc: nici brbia ns, nici cruzimea nu se potrivesc cu firea
femeii
3- Asemnarea. Care e altceva dect faptul de a atribui unui character cele 2 trsturi artate
nainte
4- Statornicia. Chiar dac obiectul imitaiei ar fi s fie nestatornic, i s nfieze acest soi de
fire, nc trebuie nfiat statornic n nestatornicia lui.
n zugrvirea caracterelor ca i nlnuirea faptelor ceea ce tb s urmreasc poetul e
verosimilul sau necesarul: aa fel ca spusele sau faptele unui personaj dat s fie determinate
de verosimilitate sau de nevoie, i iari o fapt s urmeze dup alta dup caracterul
verosimilului sau necesarului. Evident c deznodmntul intrigii tb s se datoreze
caracterelor eroilor i nu unei intervenii divine. Intervenia divin tb folosit numai pentru
ntmplri petrecute n afara desftrii aciunii, ori nainte de nceperea ei ce nu-I dat
omului s cunoasc sau pt ntmplri viitoare, trebuind a fi proorocite i vestite: chipurile,
unde recunoatem zeilor darul de a vedea totul. n nlnuirea faptelor, nu tb de altminteri
s-i fac loc nici un element irrational, iar dac da, numai n afara aciuni
XIV. Despre felurite chipuri de recunoatere folosite de autorii tragici
1- recunoaterea prin semne. Aceste sunt lipsite de art
2- Recunoatere nscocit de poet.
3- Recunoaterea pe calea simmntului trezite de vederea unui lucru sau altu
4- Recunoaterea datorit unei judeci
5- Recunoaterea decurgnd din nsi nlnuirea faptelor, cnd surprinderea e provocat de
ntmplri uor de crezut
XV. Despre intrig i deznodmnt. Despre deosebirea de structur a tragediei i a epopeii. Despre
cor
n fiecare tragedie o parte e constituit din intrig i deznodmnt. ntmplrile petrecute n
afara aciunii de multe ori chiar unele din cadrul ei alctuiesc intriga; restul e deznodmnt
Intrig partea de nceput aciunii pn unde soarta personajelor se schimb n bine sau ru
Deznodmnt partea de la nceputul schimbrii pn la sfrit.
Felurile de tragedii:
*Tragedia complex- miezul e alctuit ntreg, dintr-o rsturnare de situaie i o recunoaere
*Tregedia patetic- de tipul celor brodate pe suferinele unor Alias sau Ixion
*Tragedia-caracter
*Tragedia-spectacol
Poetul e dator s in minte c nu e ngduit s dea tragediei o structura de epopee.
n poezia epic, mulumit ntinderii, fiecare parte i dobndete dezvoltarea cuvenit, n cea
dramatic, rezultatul e cu tot potrivnic ateptrilor.
n tragediile cu peripeii, ca i n cele cu aciune simpl, poeii pot obine efectul droit pe calea
minunrii spectatorului: starea de spirit prielnic deopotriv emoiei tragice i omeniei. Aceast
condiie e realizat de cte ori un personaj viclean i plin de rutate, ca Sisif, e pcit, ori unul
viteaz dar neegiuit e biruit. Asfel de ntmplri pot fi, la urma urmei, chiar verosimile.
Corul tb socotit i el, ca oricare din eroi, un elemnt al ntregului. La poeii mai noi, bucile
cntate de el n-au mult egtur cu subiectul dect cu oricare alt tragedie, de aceea se i cnt
ca simple interludii
XVI. Alte elemente ale tragediei: graiul i judecata
Cugetarea i are locul n crile de retoric, pt c o asemenea preocupare se apropie mai mult
de acea disciplin. in de cugetare toate cte se svresc obinuit cu ajutorul graiului, printer
care se numr: dovedirea i respingerea dovezii, trezirea emoiilor (mila, frica, mania i altele la
fel), - pn i meteugul de a spori sau micora nsemntatea unui lucru. n elaborarea aciunii
dramatice, de cte ori nevoia cere s se strneasc sentimente de mil, fric, ori s se creeze
iluzia nsemntii sau a verosimilitii, sntem inui s ne slujim de aceleai principia. O singur
deosebire c efectele tb s se produc fr desluiri de niciun fel, ct vreme n cellalt datoria
de a le obine incumb vorbitorului, pe calea vorbei i ca o urmare a vorbei.
Graiul-un aspect al cercetrii e constituit de modurile vorbirii, a cror cunoatere in de
domeniul declamaiei i al celor ce stpnesc acest meteug, ei nva ce-I porunca, ce-I ruga,
ce-I expunerea, ameninarea, ntrebarea, rspunsul i toate cte vor mai fi fiind
XVII. Comparaie ntre tragedie i epopee. Supeoritatea
Superioar e tragedia pentru c avnd toate elemntele epopeii ise ntmpl doar s se
slujeasc pn i de metrul ei mai are pe deasupra unele aprwciabile elemente proprii, ca
muzica i elemental scenic, mulumit crora desftarea privitorului e considerate sporit. Mai
are apoi, darul s ofere tablouri pline de relief, la citire i la reprezentare, fr a mai vorbi de
acelea de a atinge elul firesc imitaii n limite mai restrnse ale epopeii.
mbrcat n hain epic, imitaia are de altmiteri mai puin unitate. Dovad e faptul c din
oricare epopee se pot scoate mai multe tragedii. Dac autorii de poeme epice s-ar apuca s
exploateze un singur subiect tragic, ori ar face-o cu conciziune i atunci ar prea firav, ori dac i-
ar da lungimea cerut de hexometru - ap chioar.
Tragedia e superioar epopeii n toate aceste privine, i-I mai supeerioar prin ceea ce
constituie efectul prpriu fiecrei arte, doar desftarea pe care o produce nu trebuie s fie
oricum s-ar nimeri, ci cum am artat-o la vreme, e evident c ntrupeaz o mai aleas form de
art, ca una care-i atinge scopul ntr-un chip mai deplin dect epopeea.

Internet
Categoriile estetice sunt noiuni de maxim generalitate ce caracterizeaza operele de art, natura
sau viaa social.
Categoriile estetice sunt: frumosul, graiosul, sublimul, urtul, tragicul, comicul, satiricul,
ironicul, sarcasmul, grotescul, umoristicul, fantasticul, absurdul.
1 - FRUMOSUL, categorie estetic fundamental care provoac satisfacie, emoie, datorit
armoniei, proporiei i echilibrului dintre coninut i form. Apare n toate domeniile vieii -
frumos natural - i n toate operele literare, n art frumosul artistic. Exemple: Luceafrul de M.
Eminescu. Gioconda de Leunardo da Vinci, Simfonia a IX-a de Beethoven etc.
2 - GRAIOSUL categorie estetic ce numete un anumit tip de impresii estetice declanate de
contemplarea unei ope
re de art: delicatee, gingie, finee, elegan, armonie, sugestie de joc etc.
T. Vianu vede n graie "documentul unui merit, pe care-l poart sufletele att de fericit ntocmite
nct, fr nici o silin i n chip cu totul natural, toate faptele lor pstreaz o ntiprire de
noblee". Exemplu: Floare-abastr, Att de fraged. Povestea teiului etc. de M Eminescu.
3 - SUBLIMUL, categorie estetic ce sugereaz sentimente de ad miraie i veneraie n faa
mreiei naturii sau fa de faptele excepionale ale unor oameni. Sublimul implic pateticul,
grandiosul, eroicul, solemnul; creeaz tensiuni sufleteti. Sublimul reprezint "gradul superlativ
al frumosului".
Exemple: Luceafrul de M.Eminescu; poemele lui Homer - Iliada i Odiseea; tragediile lui
Sofocle - Antigona, Oedip rege, Electra, Oedip la Colonos, AJax; tragediile lui Euripide -
Hecuba, Medeea, Hippolit, Andro-maca, Troienele etc; Vergilius - Eneida; Dante - Divina
comedie; W. Sha kespeare - Regele Lear.
4 - URATUL categorie estetic ce reflect aspecte ale realitii lipsite de armonie, respingtoare
i care determin un sentiment de neplcere. Se afl n opoziie cu frumosul i n operele de art
comport valene estetice
V. Hugo: "Ce urt este urtul cnd are pretenia de a fi frumos".
Exemple: Flori de mucigai, Testament de T. Arghezi; Charles Ba udelaire Florile rului; B. t.
Deiavrancea - Zobie; V. Hugo - Ndtre Dame de Paris; W. Shakespeare - Richard al III-lea.
5 - TRAGICUL categorie estetic ce se refer la sacrificiul unor eroi excepionali sau la
dispariia unor valori umane, n confruntri cu fore potrivnice, producnd sentimente puternice
de groaz sau de ur
T. Vianu: "Tragic este orice viziune a lumii care presupune o ast fel de rnduial a lucrurilor,
nct purttorii valorilor pe care le socotim mai preioase sunt sortii suferinei i nimicirii".
Dup Aristotel - Poetica- emoia tragic const n sentimentele de mil i de fric. "Mila este o
suferin provocat de vederea unui ru distrugtor sau dureros, ntmplat cuiva care nu-l merit
i putnd s ne loveasc i pe noi sau pe cineva de-ai notri, iar frica o tulburare provocat de
gndul unui ru iminent, distrugtor sau dureros."
Tragicul implic: conflicte puternice, nfrngere sau moarte, admiraie, compasiune, groaz.
Exemple: Al. Philippide, Izgonirea lui Prometeu; Sofocle tragedii Antigona, Oedip rege;
Euripide Medeea; W. Shakespeare Hamlet, Romeo i Julieta, Regele Lear; P.Corneille - Ciclul:
E. O'Neill Din jale s-a ntrupat Electra etc.
6 - COMICUL categorie estetic ce implic conflict comic, situaii, personaje comice, provocnd
rsul
Titu Maiorescu. n studiul su despre Comediile d-lui Caragiale (1885), relev esena comicului
scriitorului: "Lucrarea d-lui Caragiale este original, comediile sale pun pe scen cteva tipuri
din viaa noastr social de astzi i le dezvolt cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor,
cu expresiile lor, cu tot aparatul nfirii lor n situaiile anume alese de autor
Stratul social pe care-l nfieaz mai cu deosebire aceste comedii este luai de jos i ne arat
aspectul unor simminte omeneti, de altminteri aceleai la toat lumea, manifestate ns aici cu
o not specific, adic sub formele unei spoieli de civilizaie occidental, strecurat n mod
precipitat pn n acel strat i transformat aici ntr-o adevrat caricatur a culturii moderne."
Dup modul n care se desfoar aciunea i, mai ales, deznodmntul, comicui are mai multe
variante: comicul buf (rs spontan provocat de bufon, arlechin, mscrici etc); comicul burlesc
(imitarea unor personaje, fapte); comicul tragic sau tragicomic (mpletirea co-micului cu
tragicul); comicul umoristic (compasiune, simpatie, nelegere fa de unele defecte ale
oamenilor); comicul sarcastic (nenduplecat, necrutor, incisiv fa de situaii, personaje);
comicul grotesc (se evideniaz urtul fizic i moral, se exagereaz trsturile negative).
Comicului i sunt caracteristice: satiricul, ironia, sarcasmul, persiflarea, grotescul, umoristicul.
Comicui poate fi de caracter, de situaie, de limbaj, de moravuri, de intrig
Exemple: Aristofan - Psrile; Moliere - Avarul; Fr Rabelais -Gargantua i Pantagruel;
Cervantes - Don Quijote; V. Hugo - Notre Dame de Paris; W Shakespeare - Nevestele vesele din
Windsor; N. V. Gogol Revizorul; V Alecsandri - Chiria n Iai, Chiria n provincie; I. L.
Caragiale - O scrisoare pierdut, O noapte furtunoas, D-ale carnavalului, Conu Leunida fa cu
reaciunea, Despre comet; I Creang - Povestea lui Harap Alb. Amintiri din copilrie.
7 - FANTASTICUL, categorie estetic ce se caracterizeaz prin miraculos, fantezie Realul se
mbin cu supranaturalul Ca particulariti subliniem: schimbarea ritmului n succesiunea
momentelor; personajele sunt plsmuite prin exagerare, tipicul capt o alt dimen siune.
Fabulosul reprezint o categorie a fantasticului, care cultiv enor mul, inc.edibilul
Exemple: I Creang Povetile; M. Eminescu - Srmanul Dionis, Ft-Frumos din lacrim; V.
Alecsandri - Legenda ciocrliei; Mircea Eliade - Domnioara Christina.
8 - ABSURDUL, categorie estetic ce caracterizeaz dezacordul dintre om i mediul su social.
n Mitul lui Sisif, Ca mus subliniaz c: "Sentimentul absurdului nu-i dect divorul acesta dintre
om i viaa sa, dintre actor i decorul su; absurdul se nate din aceasta confruntare ntre
chemarea omului i tcerea iraional a lumii"
Exemple: Eugene Ionesco - Cntreaa cheal, Scaunele,Victimele datoriei, Noul locatar, Uciga
fr simbrie. Regele moare, Rinocerii, Setea i foamea (drame); A Camus - Mitul lui Sisif (eseu),
Strinul, Ciuma (romane), Nenelegerea, Starea de asediu, Cei drepi (drame); F. Kafka -
Procesul, Castelul, Jurnal intim (roman); Sartre - Greaa (roman), Mutele, Cu uile nchise,
Diavolul i bunul Dumnezeu (drame).
Categoriile estetice menionate mai sus faciliteaz accesul ta textul literar, pentru o nelegere
mai corect a acestuia. In general n operele literare se pot identifica mai multe categorii estetice
una din acestea putnd s fie relevant.









1 ESTETICUL
Esteticul este categoria de cea mai larga generalitate, careia i se subsumeaza obiectele si procesele din
natura, societate si constiinta, anterioare omului sau faurite de acesta, care intrunesc conditiile unei structuri capabile
sa integreze armonios partea in intreg; este functie de constiinta social-estetica a diferitelor epoci istorice. Esteticul a
fost multa vreme considerat sinonim cu frumosul, dar odata cu definirea frumosului ca o categorie de sine statatoare,
este utilizat ca termen distinct in teoriile estetice actuale.
2 FRUMOSUL
Frumosul este o categorie fundamentala a esteticii. In acceptia lui imediata, frumosul este armonie; poate fi
numit tentatia pentru perfectiune, pentru desavarsit. Frumosul este o tendinta mereu constructiva, activa, o nazuinta
pozitiva catre absolut.
Definirea frumosului continua sa ramana o problema deschisa a esteticii, orice incercare de a fixa frumosul in
formule sau definitii imuabile fiind riscanta. Frumosul este fenomenul estetic cel mai fluent. Avand propria
configurare, propria structura intima, frumosul se impune ca un fluid care strabate si alte aspecte ale esteticului,
obliga la corelarea lui cu o multitudine de manifestari ale spiritului uman. De aici rezulta si potentialul valoric deosebit
de ridicat si multilateral uman al notiunii de frumos.
Pe parcursul timpului s-au formulat multe definitii si teorii privind frumosul. Astfel, Platon, in cadrul conceptiei
Kalokagathon (kalos=frumos, agathos=bun, virtuos) considera frumosul, binele si utilul intr-o permanenta legatura.
Aurelius Augustinus (Sf. Augustin) defineste frumosul ca splendor ordinis, iar Thomas dAquino ca splendor
formae. Immanuel Kant considera frumos ceea ce place fara concept, iar Friederich Hegel il percepe ca
intruchiparea sensibila a ideii. Raymond Bayer crede ca frumosul este echilibrul intre sublim si gratios sau lirism
al perfectiunii, iar Tudor Vianu considera frumosul ca izbutit estetic. Multi esteticieni au optat pur si simplu pentru
identificarea frumosului cu esteticul, in acceptia lui cea mai larga.
In general, frumosul reprezinta reflectarea in constiinta umana a proprietatilor reale, materiale ale obiectelor
care sunt apreciate pozitiv din punct de vedere estetic; aceste proprietati reprezinta numai premisele obiective ale
frumosului, care se constituie ca atare doar prin valorificarea lor de catre constiinta sociala. Criteriile de apreciere
estetica, conceptiile despre frumos se formeaza in cursul evolutiei vietii sociale in mod independent de vointa
indivizilor, fiind determinata, in ultima instanta, de viata materiala a societatii. Ele au deci un caracter istoric, depasind
aprecierea subiectiva, arbitrara a individului. Frumosul are o semnificatie sociala pozitiva, fiind legic legat de
dezvoltarea societatii; contribuie la mersul inainte al societatii, la dezvoltarea armonioasa si multilaterala a acesteia in
paralel cu cea a individului.
Frumosul se constituie in relatia dintre subiect si obiect in cadrul vietii sociale, avand caracter social-istoric si
nu natural. Fiecare epoca istorica are propriile criterii de apreciere a frumosului, frumusetea generala a realitatii
naturale, sociale, umane, artistice, fiind perceputa la nivelul exigentelor specifice ale epocii respective. Aceasta nu
exclude insa, recunoasterea frumosului peren al capodoperelor de arta.
Avand o natura social-obiectiva, afirmandu-se in raporturile complexe dintre subiect si obiect, frumosul
constituie o categorie estetica de larga extensie ce functioneaza in aprecierea fie a obiectelor naturale sau fabricate
de om, fie in cel al creatiei artistice. In sfera extra-artistica, frumosul poate fi apreciat in domenii foarte variate.
Prezent in natura, frumosul este sesizabil si in mediul artificial, creat de om, in lumea obiectelor fabricate, a
produselor industriale. Specific acestui domeniu este faptul ca frumosul reprezinta rezultatul unei actiuni constient
dirijate in vederea realizarii unor obiecte frumoase, corespondenta intre ideal si real capatand o determinare
specifica. In acest context intervine capacitatea creatorului de produse de a fauri obiecte cu o functionalitate perfecta,
adecvata cat mai cuprinzator idealului uman. Valorificarea estetica a produselor industriale este rezultatul aprecierii
globale a obiectului in structuralitatea sa concreta si functionalitatea lui determinata.
Estetica industriala pune problema frumosului industrial ca o raportare a creatiei tehnico-industriale la un ideal
estetic specific. Frumosul industrial, ca si frumosul in general, nu are un caracter normativ, invariabil sau abstract.
Formarea unei sensibilitati estetice a oamenilor in raport cu creatia tehnico-industriala este un proces complex,
evolutiv, mergand de la respingere pana la acceptarea si crearea frumosului industrial. Frumosul industrial este
generat, in ultima instanta, de calitatea obiectelor fabricate de a avea o perfectiune evidenta, clara, emotionanta si o
corespondenta adecvata a formei cu functionalitatea sa.
Un produs industrial trebuie sa declanseze o reactie estetica pozitiva din partea consumatorului. El trebuie sa
aiba o eficienta practica maxima, sa se caracterizeze prin perfectiune tehnica, o buna functionare, comoditate in
exploatare. Raporturile subiectului cu obiectul tehnic trebuie sa fie clare, sa permita intelegerea ratiunii de functionare
si utilizare, satisfacand in acelasi timp simturile umane respective. Produsul tehnic trebuie sa aiba, de asemenea, o
forma sugestiva, agreabila, sa atraga, prezenta lui sa dea satisfactie. Numai produsele care satisfac aceste cerinte
pot fi considerate frumoase. Deci, frumosul industrial poate fi abordat ca o unitate organica a perfectiunii tehnice, a
claritatii si a evidentei, a capacitatii de a da satisfactie, de a place. Frumosul industrial este un frumos rational. Orice
organism este cu atat mai frumos cu cat este mai bine adaptat scopurilor sale. Intr-o opera cu adevarat frumoasa,
nimic nu este lasat la voia intamplarii, totul este justificat, util, totul se indreapta spre rezultatul urmarit. Frumusetea
suprema, capodopera artistica, stralucita manifestare a geniului, este in acelasi timp triumful ratiunii spune Marcel
Melicson in lucrarea sa Arhitectura moderna (1975).
3 URATUL
Uratul este categoria estetica ce reflecta insusiri disarmonice, asimetrii, disproportii mergand pana a
monstruos -, resimtite ca dezagreabile si respingatoare. Este in opozitie cu trasaturile traditionale ale frumosului.
Uratul este perechea corelativa a frumosului.
In arta, uratul din realitatea cotidiana se transfigureaza prin creatia artistica, devenind expresiv, provocand o
reactie care depaseste neplacerea si se transforma in emotie artistica. Exprimarea uratului in arta, uneori
hipertrofianta, nu constituie o nonvaloare, ci comporta avertismentele si semnificatii critice constructive.
In realitatea cotidiana, spre deosebire de arta, uratul este un adevarat flagel social, care trebuie combatut, in
special prin promovarea permanenta a esteticului, a frumosului. Aceasta necesitate reprezinta unul din fundamentele
de baza ale esteticii industriale, fiind in atentia tuturor celor care s-au manifestat in acest domeniu, incepand cu
J.Ruskin si W.Morris si continuand pana in zilele noastre.
Henry Van der Velde remarca in lucrarea sa Purificarea artei (1894): Asupra copilariei apasa plictisul trist al
caselor in care crestem, unde nimic nu are calitatile si virtutile ce fac lucrurile sa fie in stare a transmite, ca si fiintele,
un fluid de simpatie insufletitoare si de afectiune ce da incredere. Asupra adolescentei noastre apasa nesfarsita
uratenie a claselor scolare, o uratenie care roade ca un viciu, o uratenie murdara ca noroiul marilor orase, care se
lipseste de carne, de creier, de inima. Si astfel murdariti pornim in viata! Prevederea parinteasca ne-a ferit de multe
boli, dar cea a urateniei ne-a fost inoculata, iar ravagiile ei au patruns pana in maduva oaselor. Aceasta boala trebuie
eradicata prin cultivarea frumoasului
4 TRAGICUL
Tragicul este categoria estetica ce desemneaza disparitia unor valori umane ce nu si-au epuizat inca din
resursele potentiale. Tragicul infricoseaza si inalta, striveste si purifica; starneste o simpatie activa insotita de mila si
de frica sau de admiratie pentru actele eroice, de hotararea de a duce la bun sfarsit actiunea intrerupta prin disparitia
eroilor. Tragicul poate capata un caracter optimist in conditiile in care caderea eroului se profileaza pe perspectiva
biruintei viitoare a cauzei pe care o reprezinta. Tragicul este frumusete inversata si reafirmata prin inversare. Se
regaseste, in general, in creatia artistica.
5 COMICUL
Comicul este categoria estetica ce desemneaza, in general, un fenomen care provoaca rasul. Comicul nu
exista in afara umanului. El rezulta din neconcordanta dintre aparenta si esenta, continut si forma, parte si intreg,
valoare si nonvaloare, scop si mijloace etc. Trasatura principala a comicului este disimularea; comicul este unic prin
geneza si continut. Tudor Vianu spunea: redus la tipul sau cel mai general, comicul este totdeauna o impostura
demascata.
In viata si arta, comicul poate aparea intr-o multitudine de forme, nuante sau aspecte. Formele principale de
manifestare sunt umorul si satira. Modalitati de manifestare sunt: zeflemeaua, gluma, ironia, sarcasmul etc. Comicul
este o calitate estetica obiectiva proprie omului social. Comicul se exprima magistral in literatura umoristica de toate
speciile: dramaturgie (comedie), muzica, plastica (afis satiric, caricatura), balet, pantomima etc.
6 GRATIOSUL
Gratiosul este categoria estetica ce defineste stadiul totalei depasiri a dificultatilor de finalizarea a unei actiuni
sau de modelare a unei structuri printr-o extrema suplete si continuitate a traiectoriilor gestice, grafice, melodice, etc.
Aceste moduri de realizarea se impun prin eficienta si eleganta lor in sine. Gratiosul este deci o categorie care
vizeaza in mod special maiestria si ingeniozitatea executiei, usurinta si mai ales naturaletea aparenta sau reala.
7 SUBLIMUL
Sublimul exprima insusirea unor obiecte si a unor produse din natura si societate, de o amploare neobisnuita
sau a unor acte umane de o deosebita noblete morala, de a provoca un sentiment de elevatie, de uimire si admiratie,
unit cu teama in fata maretiei lor, precum si cu convingerea ca infruntand uriase forte potrivnice, omul le poate
domina. Dupa Ettiene Souriau, sublimul este categoria estetica suprema, care intra in tesatura tuturor celorlalte
categorii.
8 GROTESCUL
In acceptiunea clasica, grotescul este categoria estetica ce defineste contrariul sublimului, reda uratul fizic si
moral printr-o imagine infricosatoare, fantastica, monstruoasa.
9 CONTINUTUL SI FORMA
Continutul si forma sunt notiuni corelative care desemneaza trasaturi si laturi organic legate ale obiectelor si
proceselor.
Continutul reprezinta totalitatea elementelor constitutive esentiale ce caracterizeaza si conditioneaza
existenta si evolutia unui obiect sau fenomen. Se mai poate defini si ca ansamblul interactiunilor si proprietatilor care
asigura functionalitatea obiectelor sau fenomenelor. Rezulta deci, urmatoarele semnificatii pentru categoria de
continut:
totalitatea elementelor constitutive ale unui sistem;
totalitatea caracteristicilor interne ale unui obiect sau fenomen;
totalitatea relatiilor si proprietatilor unui obiect sau fenomen care ii permit posibilitatea reflectarii pe plan
cognitiv prin intermediul notiunilor, judecatilor, teoriilor.
Forma reprezinta modul de existenta, de organizare si de structurare a elementelor constitutive ale unui
obiect sau fenomen. Ca si pentru continut, si pentru categoria de forma rezulta trei semnificatii mai importante:
forma este totalitatea relatiilor existente intre elementele unui sistem;
forma este infatisarea exterioara a unui obiect sau fenomen;
forma este o constructie conceptuala care reflecta un continut intr-un mod mai mult sau mai putin adecvat.
Continutul si forma se afla in raporturi de unitate indisolubila, se presupun reciproc, corelatia lor fiind o conditie
a existentei obiectului sau fenomenului. In interactiunea dintre forma si continut, forma joaca un rol activ, grabind sau
franand dezvoltarea continutului, determinand modul de existenta al acestuia. In timp, forma de exprimare a aceluiasi
continut variaza, fiind influentata de factorii socio-economici si de stadiul de dezvoltare al societatii respective.
Legatura intre forma si continut se realizeaza prin intermediul structurii. Structura se defineste prin forma si
dimensiunile fiecarui element component, precum si prin aranjarea lor unul fata de celalalt. Structura este deci,
sistemul relatiilor esentiale intre constituentii unei creatii, alcatuind un tot care isi subordoneaza partile, cu o
pronuntata coeziune interioara, cu o functionalitate si o finalitate bine conturate. Fara a identifica structura cu intregul,
structura paote fi conceputa ca modalitatea de conexiune si interdeterminare a elementelor componente ale
intregului.
In creatia artistica si de bunuri materiale, continutul si forma sunt categorii estetice corelative si constitutive ale
unei opere de arta sau obiect. Continutul reda semnificatiile specifice cuprinse in creatia considerata, semnificatii ce
caracterizeaza atitudinea estetica a creatorului fata de realitatea materiala sau spirituala oglindite in creatie. Forma
este modul specific de expresie si de structurare a continutului creatiei. Forma constituie, exteriorizeaza si
evidentiaza continutul printr-un ansamblu de procedee si mijloace care, desi consacrate intr-o oarecare masura, sunt
de fiecare data inventate, probate, adoptate la unicitatea noii creatii. Forma este functie de tipul de creatie, de
materialul si tehnica utilizate pentru obtinerea ei, ca si de stilul creatorului. Deci, forma trebuie inteleasa ca expresie a
continutului (forma interioara) si mai ales ca mod de manifestare in exterior a acestuia (forma exterioara).
In acceptia estetica, categoriile de forma si continut nu pot fi despartite, fiind componentele indisolubil legate,
unitare si conventional detasabile ale unei creatii. Relatia dintre forma si continut este organica si intima; forma poate
fi delimitata bi- si tridimensional, este conditionata spatial si are o anumita unitate de expresie. Aceasta ii confera
contur si identitate, identitate determinata de continut si care se stabileste in relatia forma-continut.
Data fiind importanta formei in estetica, in general, dar si in estetica industriala, consideratii mai amanuntite se
vor face intr-un capitol special al lucrarii.
10 COMPOZITIA
Compozitia este o categorie estetica si reprezinta modalitatea de organizare armonioasa, conform principiilor
proportiilor, ritmului, simetriei etc., a maselor, formelor, luminii, cu scopul obtinerii unui tot organic, unitar, din mai
multe elemente componente. In acceptiunea sa generala, termenul defineste structura complexa a unei creatii,
constructia si arhitectonica sa intima. Compozitia nu este doar o simpla insumare de elemente fara legatura intre ele;
diferitele componente trebuie astfel dispuse incat intregul sa fie corect structurat, sa aiba o logica interna riguroasa.
11 STILUL, STILIZAREA
Stilul este un mod de exprimare a gandirii intr-un anumit domeniu, caracteristic unei anumite epoci istorice
sau unei zone geografice; este determinat de conditiile de dezvoltare si organizare a vietii sociale a unei comunitati.
Acceptiunile in care se foloseste notiunea de stil pot fi grupate astfel:
stilul unei epoci istorice, ca expresie a particularitatilor epocii respective; Marcel Breazu defineste stilul unei epoci
istorice ca fiindansamblul de trasaturi estetice specifice pe care-l au produsele acelei epoci, ansamblu rezultat din
influenta complexa a factorului national, geografico-climatic, a bazei tehnico-materiale si mai ales economice (cea
care, in ultima instanta este determinanta). La acestea se adauga influentele insemnate ale traditiilor nationale, ca si
ale intregii suprastructuri corespunzatoare, care isi pune amprenta ei (de exemplu: stilul gotic, stilul baroc, stilul
rococo etc.)
stilul national (de exemplu: stilul romanesc, stilul brancovenesc);
stilul ca expresie a individualitatii creatoare;
stilul ca un ansamblu de mijloace, de tehnici ce se cristalizeaza intr-un limbaj mai mult sau mai putin coerent.
Fiind o notiune estetica, stilul nu poate fi limitat doar la domeniul creatiei artistice, ci cuprinde toate
manifestarile activitatii umane in care sunt rezolvate sarcini cu caracter estetic. De aici importanta acordata acestei
notiuni in estetica, in general si implicit in estetica industriala.
Stilizarea este actiunea de adoptare a unor solutii in modelarea diverselor structuri potrivit gustului sau
idealului unei colectivitati, unei grupari de creatori sau unui artist reprezentativ. Stilizarea apare ca o consecinta a
preferintei pentru o anumita configuratie in vederea exprimarii functiei sau tematicii dorite.
Acceptiunea particulara pe care termenul a capatat-o mai ales in domeniul artelor plastice, se refera la
extrema purificare a componentelor structurale ale unei opere in scopul reducerii la elementele esentiale,
caracteristice evidentierii unei idei. De exemplu, Brancusi a stilizat forma pana la redarea unei idei, lucrarea
Pasarea maiastra redand ideea de zbor.
Factorii social-economici (mai ales tehnico-materiala si relatiile de productie), factorii naturali, traditiile si
particularitatile nationale, precum si elementele suprastructurale contribuie la constituirea trasaturilor unui stil al unei
epoci si a unui public sensibil, receptiv la acesta, stil care se regaseste in toate creatiile epocii respective; creatii
artistice, arhitectonice, urbanistice, produse industriale, etc. Se poate vorbi deci si despre un stil industrial care pune
in evidenta calitatile estetice ale productiei industriale.
Stilul industrial este marcat de tendinta de realizare a unei cit mai sensibile integralitati a produsului, printr-o
cat mai inalta perfectiune tehnica, printr-o armonioasa corelare a functiei, structurii si formei produsului. Sobrietatea,
eleganta, expresivitatea formelor, liniilor, suprafetelor, volumelor sunt directii care se impun tot mai mult in stilurile
industriale contemporane. Progresele tehnico-stiintifice, perfectionarea tehnologiilor de fabricatie si a utilajelor,
descoperirea si utilizarea de materiale noi sustin si stimuleaza aceste directii vizibile in realizarea celor mai variate
produse, de la obiectele de uz casnic pana la automobil, de la unelte simple pana la instalatii automate. Stilul propriu
productiei industriale si determinat de particularitatile dezvoltarii tehnico-stiintifice este parte integranta a stilului
epocii, interfereaza cu activitatea generala de creatie si exprima o anumita frecventa a gustului societatii.
Stilul industrial este mai putin receptiv la moda, la fluctuatii de multe ori arbitrare sau generate de doleante
subiecte.
Despre un stil industrial nu se poate vorbi decat din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, odata cu
dezvoltarea industriei. Stilurile industriale s-au dezvoltat ingloband elemente caracteristice nationale si temporale, dar
avand si multe trasaturi comune datorate progreselor tehnico-stiintifice generale.
Problema stilului industrial este o problema importanta a esteticii industriale. De aceea, nu se poate trece cu
vederea relatia dintre stil si stilizare si intre estetica industriala si styling, functionalism si tehnicism. Styling-ul
(stilizarea industriala) este actiunea de aducere de corective formei exterioare sau cromaticii unui produs cu scopul
prezentarii acestuia ca un produs fundamental nou desi parametrii tehnico-functionali si utilitari se mentin
neschimbati. Se forteaza, astfel, desfacerea unor produse care se adreseaza unor gusturi dubioase (din punct de
vedere estetic), dar care asigura profituri sporite. Styling-ul a aparut in S.U.A dupa primul razboi mondial in
incercarea de a face vandabile produse de calitate indoielnica si urate; s-a manifestat, in special, prin adaugarea
unor ornamente stridente, disonante cu ansamblul.
In industria de automobile, styling-ul a cunoscut apogeul imediat dupa al doilea razboi mondial. Designerii
americani au exagerat adaugand unor caroserii desenate cu o puternica tenta aerodinamica, aripioare si diverse
ornamente cromate, singurul scop al acestora fiind atragerea privirilor si captarea atentiei clientilor (fig. 3).
Functionalismul si tehnicismul, tendinte opuse styling-ului, absolutizeaza utilitarul, functionalul si tehnicul de
defavoarea esteticului; subordoneaza complet forma, functiei. Abuzul de functionalism si tehnicism, fara a nici o
preocupare pentru aspect, conduce la obtinerea unor produse inestetice, dezumanizate.
12 GUSTUL
Gustul este capacitatea de a sesiza si aprecia frumosul sau uratul din realitate sau arta printr-o relatie ce
exprima un sentiment de satisfactie sau insatisfactie fata de acestea; este o componenta a atitudinii estetice, tine de
psihologia sociala si a aparut in procesul dezvoltarii practicii social-istorice.
Intim legat de structura psihica si formatia cultural-estetica a personalitatii umane, gustul este eminamente
subiectiv, relativ si schimbator. Nu poate fi conceput in afara determinarii socio-culturale a mediului, clasei, grupului
social, modelor si influentelor pe care individul le suporta, a stadiului de dezvoltare a culturii si educatiei estetice
generale si individuale. Gustul poate cunoaste, de la individ la individ, o mare diversitate de nuante. Gustul poate fi
educat. La baza formarii si educarii gustului sta cultura, traditia dar si moda.
13 KITSCH
Kitsch este un cuvant german intraductibil, intrat ca atare in fondul de termeni internationali ai esteticii;
desemneaza arta de prost gust, pseudoarta, ca si prostul gust in general. Kitsch semnifica arta-surogat, precum si
toate produsele artistice concepute in spiritul exploatarii doar a unuia, sau unora din stimulii ce intra in compunerea
artei: stimuli de ordin biologic (indeosebi cei erotici), de ordin etic (sentimentalismul) sau de ordin magic. Kitsch se
refera la un univers lipsit de profunzime si de semnificatii socio-umane superioare. Datorita alterarii gustului estetic in
conditiile industrializarii, serializarii si comercializarii productiei de arta sau a celei artizanale, apare si un public
kitsch, melodramatic, cu gusturi estetice kitsch, predispus la vulgaritate, la gregar.
Termenul kitsch definit mai sus este, de fapt, utilizat pentru a exprima manifestarile nedorite, de multe ori
nocive, ale fenomenului Kitsch.
Fenomenul Kitsch a aparut odata cu industrializarea, cu formarea si dezvoltarea clasei muncitorimii si a micii
burghezii, din necesitatea de a accede la valorile culturii si artei alaturi de clasele inalte ale societatii aristocratia si
marea burghezie si ca urmare a emigrarii fortei de munca de la tara spre oras si indepartarii de traditie. S-a
manifestat prin dorinta de infrumusetare a cotidianului, de realizare a unui confort material si spiritual cu mijloace
materiale reduse, recurgandu-se la produse de serie si copii, nu la unicate. Acest fenomen a condus la dezvoltarea
productiei de serie a bunurilor de consum, la aparitia unei largi retete de difuzare in masa a culturii si divertismentului.
Este deci, un fenomen de masa, caracteristic societatii industriale, aparand si dezvoltandu-se odata cu acesta; in
zilele noastre este cunoscut sub denumirea de neo-kitsch.
Manifestarile nocive ale acestui fenomen pot fi combatute si chiar anihilate prin promovarea de bunuri
materiale si spirituale care sa raspunda unor inalte exigente estetice, prin educatie si cultura.
Termenul kitsch a fost utilizat prima oara la Mnchen, in anul 1860. In estetica romaneasca termenul a fost
introdus in 1939 de catre Lucian Blaga in lucrarea Arta si valoare.
14 MODA
Moda, in sens larg, este un sistem de norme efemere dupa care membrii unui grup social oarecare traiesc,
gandesc, se distreaza etc., intr-un moment istoric dat. Termenul priveste in primul rand domeniul vestimentatiei.
Exista insa si o anumita moda in materie de moravuri sau de sensibilitate artistica. Ceea ce caracterizeaza orice
moda este efemeritatea canoanelor acceptate. Moda se identifica intotdeauna cu noutate; ea este incompatibila cu
tot ceea ce se prezinta ca vechi. Chiar atunci cand se reiau elemente, prin sublimare ele apar ca noi. Moda
presupune preferinte pentru noutate pe linie de comportament, atitudine si gust estetic. Dar aceasta noutate este
trecatoare, in permanenta optandu-se pentru alte elemente care apar. Frumusetea implicata in judecatile estetice
specifice modei, apare astfel ca o frumusete efemera.
15 MODERNITATEA
Modernitatea este notiunea estetica ce semnifica consonanta unei creatii artistice cu epoca si cu mediul socio-
cultural in care apare. Modernitatea permite incadrarea unei creatii originale intr-o traditie culturala fara de care ea
nu ar fi fost posibila si creaza elemente noi care imbogatesc traditia respectiva. A avea modernitate intr-o anumita
epoca istorica inseamna, pentru o creatie artistica, a avea trasaturi care le neaga pe cele ale creatiilor trecute.
Modernitatea este autentica numai atunci cand in conditiile concrete, sociale si nationale este rezultatul unor
necesitati spirituale de exprimare a tendintelor de dezvoltare a epocii in care se manifesta. Modernitatea autentica
dintr-o anumita epoca pregateste aparitia epocii urmatoare, transformandu-se, in cadrul acesteia, in clasic.
16 ECHILIBRUL, ORDINEA, UNITATEA
Echilibrul se poate defini ca o stare de liniste, de armonie, de stabilitate intre diferitele parti componente ale
unei structuri sau fenomen. Echilibrul este receptat de om ca reprezentand aspiratia sa generala pentru perfectiune.
Este totdeauna temporar, ponderea egala a tensiunilor contradictorii fiind perturbata de actiuni interne sau externe
sistemul considerat. Echilibrul este perceput ca moment de repaus in procesul miscarii, in succesiunea schimbarilor
cantitative; este in permanenta relativ in raport cu miscarea.
Echilibrul este determinat de ordinea si unitatea interna a elementelor componente ale sistemului considerat.
Ordinea este tendinta de echilibru, conservare si ireversibilitate; reprezinta dispunerea elementelor unui
sistem intr-o schema de relatii care ii asigura capacitati functionale maxime, integritate si stabilitate calitativa. Relatiile
de ordine ale unui sistem sunt dependente de mecanismul de functionare a interactiunilor care determina geneza,
structura si dinamica acestuia.
Echilibrul si ordinea sunt notiuni opuse, dar corelate cu notiunile de dezechilibru si respectiv, dezordine.
Unitatea este proprietatea unor obiecte, fenomene sau procese complexe de a se manifesta ca un intreg
indivizibil (ca un tot unitar) in care elementele componente se coreleaza omogen si solidar pastrandu-si in acelasi
timp, individualitatea. Unitatea confera frumusete.
Termenul de unitate este opus si totodata il presupune pe cel de diversitate. Diversitatea exprima tendinta de
particularizare a obiectelor si fenomenelor individuale, a elementelor unei totalitati, proprietatea acestora de a se
manifesta variat si specific.
17 PROPORTIONALITATEA
Proportionalitatea este una din caracteristicile de baza ale lumii materiale, caracteristica prin legi specifice,
aplicabile oricarei creatii; reprezinta totalitatea raporturilor obiectiv necesare pentru realizarea echilibrata a unei
creatii. Se mai poate defini si ca proprietatea de a fi proportional. Forma de manifestare a proportionalitatii este
proportia.
Proportia se defineste ca raportul intre dimensiunile partilor unui intreg sau intre fiecare dintre aceste parti si
intreg.
Datorita importantei notiunii de proportie, intr-un capitol special al lucrarii se vor face consideratii mai ample
despre legile specifice si metodele de aplicare a acestora in creatie de bunuri materiale.
18 RITMUL
Desfasurarea in succesiune ordonata a doua sau mai multe elemente ale unei structuri, caracterizate prin
perioada, alternanta si simetrie se numeste ritm; mai este definit ca ordine cu variatie sau periodicitate
perceputa (Matila Ghyka). Ritmul este cadenta revenirii alternative.
Perioada indica repetarea unui element, alternanta reprezinta schimbarea unui element cu altul, iar simetria
exprima caracterul regulat al repetarii anumitor fenomene sau a alternarii lor.
Ritmul poate fi alcatuit din perioade si alternante egale ca durata, dar poate fi incetinit sau accelerat; in
ultimele doua situatii se modifica durata perioadei si a alternantelor, pastrandu-se ordinea in succesiune si o anumita
structura constanta a elementelor componente ale intregului.
Orice dezordine in desfasurarea normala a ritmului se numeste aritmie.
Intr-o structura formala, ritmul poate fi realizat prin dispunerea diferita (fig. 4,a, 4,b si 4,c), modificarea
dimensiunilor (fig.4,d), formei (fig.4,e) sau culorii (fig.4,f) elementelor componente. De asemenea, ritmul poate fi
realizat si prin varierea intervalelor de dispunere a componentelor structurii. Dispunerea elementelor la intervale
regulate da uneori impresia de neterminat; eliminarea acestei impresii se poate realiza prin marcarea inceputului si
sfarsitului intervalului (in fig. 5. profile de aluminiu extrudat produse de firma germana ISEL-ELECTRONIC).
Pentru ca o structura sa fie echilibrata, se recomanda ca numarul de elemente care se repeta sa nu fie mai
mare de cinci.
Elementele componente ale structurii ritmate se pot dispune pe orizontala (se creaza impresia de micsorare a
inaltimii obiectelor si de marire a efectelor statice) sau pe verticala (apare senzatia de marire a inaltimii obiectelor si
de reducere a greutatii lor).
Ritmul se poate trata si ca fiind o simetrie de translatie.
Structurile ritmate sunt utilizate, cu precadere, in artele decorative si in arhitectura; in constructia de masini
sunt specifice realizarii panourilor de comanda.
19 SIMETRIA
Simetria este o calitate obiectiva a unui intreg reflectata prin raporturile de marime si forma, de ordine si
dispunere, de potrivire si concordanta pe care o au partile acestuia intre ele si acestea cu intregul. Se mai poate
defini si ca proprietatea unui ansamblu de a fi format din elemente reciproc corespondente raspunzand unei anumite
regularitati, prin raportare la un centru, o axa sau un plan.
Simetria este proprie atat lumii reale (minerale, vegetale si animale), cat si creatiei umane. Omul a imitat
natura, utilizand principiile simetriei in creatiile proprii, atat cele artistice cat si cele utilitare. Prin simetrie se asigura
armonia, echilibrul, proportionalitatea unei creatii. Absolutizarea simetriei poate sa conduca la formalisme si
exagerari canonice.
Matematic, simetria poate fi definita ca fiind transformarea geometrica a unei figuri in ea insasi. Tratarea
matematica a simetriei se realizeaza cu ajutorul notiunilor din teoria transformarilor geometrice congruente si a teoriei
grupurilor.
Preocupari privind studiul simetriei se intalnesc inca din Antichitate, fiind legate in special de simetriile
prezentate de figurile si corpurile geometrice (Arhimede, Pitagora, Platon). In epoca Renasterii, mari artisti au acordat
o atentie deosebita problemelor de simetrie, acestea incadrandu-se in preocuparile lor. In secolul al XVII-lea, studiile
sistematice de cristalografie au condus la stabilirea legilor matematice ale simetriei. La dezvoltarea teoriei simetriei
au contribuit personalitati proeminente din diferite domenii de activitate, ca de exemplu: chimistul L. Pasteur, biologul
W. Ludwig, cristalograful Max von Laue, matematicianul W. Barlow. In secolul nostru, esteticieni ca G.D. Birkoff, M.C.
Escher, Matila Ghyka, Pius Servien au aprofundat in studiile lor si probleme legate de teoria simetriei. In Romania,
matematicienii Grigore Moisil si Tiberiu Roman au dezvoltat teoria matematica a simetriei.
Simetria se clasifica in functie de multe criterii, si anume:
a. dupa sistemul de referinta:
in spatiul tridimensional;
in spatiul bidimensional (in plan);
in spatiul monodimensional (pe dreapta).
b. dupa elementul in raport cu care se produce:
de translatie;
de oglindire (bilaterala);
in raport cu o axa;
in raport cu doua axe;
in raport cu o suprafata plana;
in raport cu doua suprafete plane;
de rotatie;
combinata.
c. dupa proportia in care se realizeaza:
absoluta;
relativa;
de contraste (antisimetrie).
Simetria in raport cu verticala este simetria cea mai des intalnita si cea mai usor acceptata.
Termenii de antiegalitate si antisimetrie au fost introdusi de matematicianul A.V.Subnikov, in 1994. Doua figuri
sunt antiegale sau antisimetrice daca sunt egale, respectiv simetrice, dar de culori diferite.
In fig.612 sunt exemplificate diferite tipuri de simetrie. Astfel, in fig. 6 proiectiile pe un plan ale unei piramide
sunt: a cu b direct egale (simetrie de translatie); a cu c si d cu e simetric egale in raport cu o axa (simetrie in
oglindire); a cu d si c cu e antiegale (antisimetrie de translatie); b cu e si c cu d antisimetrie in raport cu o axa; f este
rotita lui a cu 180
0
.
Lagarul din fig.7 (reprezentat in proiectie ortogonala in fig.7,a, respectiv axonometrica in fig. 7, b) prezinta
simetrie de oglindire in plan (fig. 7,a) si in spatiu (fig. 7,b).
Diagramele florii de visin (fig. 8,a) si a florii de lalea (fig. 8,b) prezinta simetrie de rotatie.
Karl Menninger si G.D. Birkhoff utilizeaza in desenele prezentate in figurile 9 si 10 simetria de oglindire in
raport cu o axa, respectiv in raport cu doua axe.
Esteticianul M.C. Escher a utilizat foarte mult in lucrarile sale elemente de simetrie. Astfel, in gravurile
reproduse in fig.1, 2, 11 si 12 a folosit simetria de translatie, simetria de rotatie si respectiv antisimetrie de oglindire.
20 ARMONIA
Armonia este o categorie filozofica si estetica si reprezinta coeziunea si coordonarea partilor componente ale
unui intreg, coerenta interiorului cu exteriorul, unitatea continutului si a formei. Armonia este un atribut al frumosului si
este utilizata impreuna cu notiunile de ordine, unitate, proportionalitate, masura. Notiunea pereche, corelativa cu
armonia este disarmonia.
21 MASURA
Masura este notiunea care desemneaza unitatea intre cantitatea si calitatea unui fenomen. In estetica,
masura reprezinta unitatea dintre continut si forma; este caracteristica atat componentelor, cat si intregului. Masura
este una din premisele frumosului si se realizeaza de catre creatorul de bunuri prin corelarea adecvata a mijloacelor
cu formele de expresie artistica, printr-un efort lucid, in scopul atingerii unui ideal estetic, corespunzator cerintelor
epocii.