Sunteți pe pagina 1din 78

UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANŢA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE SI
STIINTELE EDUCATIEI

SUPORT CURS
PSIHOPEDAGOGIA
INADAPTARII SI
DEVIANTEI SOCIALE

1
CUPRINS
I.Devianţă, delincvenţă – definiţii şi clarificări conceptuale.....................................................................................3
II. Responsabilitatea şi răspunderea penală...............................................................................................................7
III. Socializarea.........................................................................................................................................................9
Perspectiva psihanalitică.....................................................................................................................................12
Raportul socializare-educaţie la E. Durkheim.....................................................................................................20
Perspectiva etnometodologică.............................................................................................................................22
Socializare în modelul dramaturgic....................................................................................................................23
Caracteristicile socializării pe diferite etape de vârstă........................................................................................25
Specificul socializării în familie..........................................................................................................................30
Variabilele socializării familiale şi devianţa.......................................................................................................31
1. Tipul de familie...........................................................................................................................................31
2. Statutul economic şi cultural, nivelul de instrucţie şi educaţie al părinţilor...............................................33
Tipul de disciplină parnetală...............................................................................................................................38
Erori în socializarea primară...............................................................................................................................38
IV.Teorii explicative ale fenomenului delincvenţional...........................................................................................41
1. Semnificaţia teoriei în abordarea delincvenţei................................................................................................41
2. Etiologia delincvenţei juvenile........................................................................................................................42
2.1. Explicaţiile bio-antropologice şi psihologice. (Teorii atomice)...............................................................43
2.2. Teoriile despre microniveluri (Teorii moleculare)...................................................................................48
2.3. Teoriile despre macroniveluri (Teorii macromoleculare)........................................................................55
V. Caracteristicile sociologice ale deviantului........................................................................................................61
Portretul statistic al delincventului......................................................................................................................61
Implicaţiile sociale ale devianţei.........................................................................................................................62
Devianţa şi societatea..........................................................................................................................................63
VI.Factorii psiho-sociologici implicaţi în determinarea comportamentului deviant al minorilor..........................64
Modelele educaţionale din familie şi comportamentul deviant..........................................................................68
Familiile dezorganizate...................................................................................................................................69
Climatul familial conflictual. .........................................................................................................................71
Climatul familial hiperautoritar.......................................................................................................................73
Climat familial hiperpermisiv.........................................................................................................................74
Eşecurile privind integrarea socială şi delincvenţa juvenilă...........................................................................75
Bibliografie..............................................................................................................................................................77

2
I.Devianţă, delincvenţă – definiţii şi clarificări conceptuale

Termenul de devianţă a fost utilizat pentru prima dată în anul 1938


de către sociologii americani T. Sellin ca „ansamblul comportamentelor
îndreptate împotriva normelor de conduită sau a ordinii instituţionale” şi
de către R. Merton care considera devianţa drept „o reacţie normală a
oamenilor normali în condiţii anormale”1Astăzi, definiţia devianţei, ca şi a
delincvenţei – cum vom vedea mai jos - se poate realiza diferit în funcţie
de criteriul utilizat. Cele mai frecvente criterii sunt criteriul normativ şi cel
statistic:
a) După criteriul normativ, devianţa reprezintă o conduită care încalcă
normele scrise sau nescrise ale societăţii, sau ale unui grup social
particular. Nota caracteristică pentru actul deviant este încălcarea normei
şi drept consecinţă, dezaprobarea socială. Când actul nu mai este
dezaprobat, el încetează a mai fi deviant. Prin urmare, ceea ce numim
deviant, depinde de contextul normativ care reglementează
comportamentele considerate ca fiind normale;
b) dupa criteriul statistic devianta este o abatere semnificativa de la
media comportamentelor membrilor grupului sau ai societatii. media
sugereaza „omul mediu”, caci „tipul normal se confunda cu tipul mediu.”
(Durkheim)2
Indiferent care dintre criterii ar fi utilizat, reprezentând un tip de
comportament care se opune celui mediu, normal, convenţional sau
conformist, prin încălcarea unor norme scrise sau nescrise ale societăţii,
termenul devianţă este utilizat în două accepţiuni distincte: în raport cu
normele sociale şi culturale (definiţia socială) şi în raport cu codurile legale
formale (definiţia legală sau juridică).

a)Accepţiunea socială
În sens larg, devianţele sociale sunt acele forme de comportament
care violează normele sociale, în general, indiferent dacă ele sunt
condamnate sau nu de către legea juridică. În sens restrâns, devianţele
sociale desemnează conduitele care se abat de la medie, fără a încălca
normele juridice. În acest sens, devianţa ţine de interpretare. Privită istoric
sub acest înţeles restrâns, devianţa socială este ca şi frumuseţea: există
numai în ochii celui ce o priveşte3. Ceea ce afirma Durkheim despre
infracţiune este valabil pentru întreaga clasă a devianţei: nu o
condamnăm pentru că este o infracţiune, ci este infracţiune pentru că o
condamnăm. Aceste acte nu sunt o ameninţare suficientă pentru ordinea
socială încât să fie condamnate legal.

1
vezi s. Rădulescu, 1994, p.9
2
E. Durkheim, regulile metodei sociologice, ed. ştiinţifică, bucureşti, 1974, p. 105.
de precizat totuşi că aceste criterii nu sunt singurele utilizate în definiţia delincvenţei.
menţionăm aici încă două criterii pe care le vom dezvolta ulterior: criteriu medical, după
care devianţi sunt persoane care, datorită unor deficienţe fizice sau psihice, nu posedă
capacitatea de a respecta normele sociale. boala apare astfel ca singură devianţă
legitimă şi criteriul reacţiei sociale, după care devianţa un proces definiţional (vezi teoria
etichetării).
3
„nu obiectul este important, ci ochiul” (dostoievski, jurnal de scriitor).

3
b) Accepţiunea legală (juridică)
Acţiunile care sunt prohibite prin coduri legale formale şi în cazul
cărora există pedepse pentru cei care le comit sunt considerate deviante
din punct de vedere legal, constituind clasa delinctelor. Autorul unui
delinct este un delincvent. Prin urmare, devianţa legală reprezintă
delincvenţa.
Pe lângă delinctele grave, universal reprimate, cum sunt incestul,
răpirea, violul, omorul sau furtul, delinctele minore diferă de la societate la
societate, în raport cu dinamica legislativă. Ceea ce este considerat
devianţă în sensul legal variază istoric şi geografic. Când delinctul vizează
minorii, vorbim de delincvenţa juvenilă în clasa căreia intră pe lângă acte
ce care definesc delincte în general şi altele care sunt specific legate de
vârstă, cum ar fi “starea de neascultare” sau “chiulul de la şcoală”.
Termenul de delincvenţă juvenilă (în sens larg) desemnează
conduite inadecvate ale tinerilor care n-au împlinit vârsta majoratului, fiind
aplicat celor care transgresează legea (delincvenţa în sens legal, restrâns),
ca şi celor abandonaţi fiind de părinţi şi educatori se integrează în anturaje
potenţial delincvente având un comportamentul de evaziune, celor care
au fugit de la domiciliu sau din mediul şcolar, vagabondând, celor care au
tulburări de comportament (delincvenţă în sens social, larg). punctul de
vedere legal reduce delincvenţa la raportul cu norma penală şi urmările
vătămătoare ale acţiunilor care sunt sancţionate juridic. Pentru a pune în
evidenţă conceptele precizate, sugerăm următoarea reprezentare:

devianţă penală 
(delincvenţă)
devianţă ------------------------------------------------------------------......... ..
(sens larg)
devianţă socială 
(sens restrâns)
normalitate 

Am vrut să sugerăm prin această reprezentare faptul că limitele


dintre normalitate şi devianţă socială sunt imprecise, conjuncturale şi
depind de multe ori de privirea celui ce etichetează o conduită. Între
devianţa socială şi cea penală, delincventă, limitele sunt mai riguros
conturate, fără a fi însă absolute dacă avem în vedere dinamica sistemului
legislativ.
Raporturile dintre termenii discutaţi, din punctul de vedere al
extensiunii lor arată astfel:

A A= devianţă socială (sens larg)

B B= devianţă penală = delincvenţă

4
C= devianţă penală adolescentină = delincvenţă juvenilă

Spaţiul A B = devianţă socială în sens restrâns

Ca alternativa psihologica pentru a desemna fenomene cuprinse in


conceptul sociologic devianta, in anul 1950 s-a introdus din perspectiva
psihopatologica conceptul de tulburare de comportament, concept care
desemneaza orice deviere de la normele psihomorale incluzand aici
manifestari neurosomatice, caracteriale, psihopatice si psihotice.
Dupa anii 1980, conceptul de tulburare de comportament a fost
inlocuit treptat cu cel de problema de comportament, pentru a sugera
diminuarea incarcaturii psihopatologice. In denotatia conceptului
problema de comportament sunt incluse toate tipurile de deviante.
În baza acestor observaţii preliminare, putem realiza o tipologie, fie
ea şi aproximativă, a devianţei:

1.dupa natura deviantei :


 pozitiva (inovativa),
 negativa (infractiune);
 neutra (excentricitati).

2.dupa forma de manifestare :


 deschisa (transparenta)/ascunsa (coruptia).

5
3. dupa tipul normei incalcate:
 penala;
 sexuala;
 politica;
 religioasa;
 familiala;
 autoagresiva.

4.dupa actor:
 individuala / grupala.

5. dupa gravitatea actului deviant:

sanctionata doar social (tinuta murdara)


relativ tolerata sau contravenienta (traversarea prin locuri
nepermise)
gravă, sancţionată penal (omuciderea)

6.după criteriul medical:


 normală / patologică (boală psihică).

7.după vârstă:
 adultă / juvenilă.

Deşi clasele sunt insuficient de precise, fapt datorat în mare măsură


aglutinării fenomenului şi vaguităţii determinărilor conceptuale, clasificare
este cerută de exigenţa unei minime rigori, cât şi pentru a realiza o
imagine de ansamblu asupra fenomenului devianţei. Domeniul
comportamental acoperit de sintagma delincventa juvenila este extrem de
divers, de la infruntare a parintilor pana la jaful armat si omucidere.
Utilizând ca singur criteriu, forma de manifestare sau regimul
normalităţii transgresate, M.Cusson alcătuieşte o listă cu următoarele
categorii ale devianţei4:
• infractiuni si delincte (omor, furt, viol, delincventa
juvenila, infractiuni ale gulerelor albe);
• deviantele religioase
• sinuciderea
• boli mentale
• toxicomania
• extremism politic
• transgresiunile sexuale
• handicapuri fizice

4
M. Petcu, Delincvenţa. Repere psihosociale, Ed. Dacia, Cluj-Napoac, 1999, p. 39.
6
II. Responsabilitatea şi răspunderea penală

Responsabilitatea exprimă actul de angajare a individului în


procesul interacţiunii sociale, prin asumarea consecinţelor faptelor
sale. Răspunderea este obligaţia exterioară sau sancţiunea
impusă.
Responsabilitatea unei conduite presupune un aspect intelectiv şi
unul volitiv. Aspectul intelectiv presupune capacitatea individului de a
înţelege pericolul faptei comise şi urmările ei, iar aspectul volitiv exprimă
capacitatea individului de a voi comiterea faptelor în vederea unor scopuri.
În absenţa acestor două elemente ne aflăm în prezenţa
iresponsabilităţii penale, care poate fi stabilită în urma expertizei medico-
psihiatrice care trebuie să stabilească discernământul.
În teoria şi practica penală caracterul infracţional al unei fapte (CP
art 17 al.1) include în mod cumulativ trei componente:
1. Incriminarea  fapta să fie prevăzută de legea penală;
2. Vinovăţia  fapta să fie comisă cu vinovăţie;
3. Pericolul social  fapta să prezinte pericol social.
Lipsa oricăreia conduce pe cale de consecinţă la excluderea
caracterului penal al faptei. Prin degrevare de la acest principiu există
situaţii care pot conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei
(excluzând implicit infracţiunea şi răspunderea penală): legitima apărare,
starea de necesitate, constrângerea fizică şi morală, cazul fortuit, beţia
completă involuntară, eroarea de fapt, iresponsabilitatea şi minoritatea
făptuitorului. (art. 44-45 Cod penal).
Ultimele două sunt legate de noţiunea de discernământ, prezenţa
sau absenţa acestuia putând duce la exonerarea sau sancţiunea penală.
Stabilirea stării de iresponsabilitate se face pe baza expertizei
medico-psihiatrice într-un institut de specialitate la cererea judecătorului
care nu este obligat să accepte concluziile expertizei. Rezultă că noţiunea
de discernământ este exclusiv un concept psihiatric şi judecătoresc.
Vârsta şi existenţa discernământului sunt criterii de răspundere
penală. Codul penal (art.99) stabileşte trei categorii de minori5:
 Sub 14 ani care nu răspund pentru faptele antisociale comise întrucât în
favoarea lor există o prezumţie absolută de lipsă de discernământ;
Minori care au împlinit 14 ani dar nu depăşesc 16 ani, care au
răspundere penală numai dacă se dovedeşte că au săvârşit fapta cu
discernământ;
Minori care au împlinit 16 ani şi răspund penal.
Sancţiunile adoptate împotriva minorilor prevăd:
Internarea în vederea resocializării într-o şcoală de reeducare
pentru minorii sub 14 ani sau internarea într-un institut medical-educativ
de specialitate dacă au nevoie de tratament de durată;

5
De remarcat faptul că maturitatea este interpretată diferit din punct de vedere sexual,
juridic, social şi politic Femeia se poate căsători la 16 ani, cu dispensă la 15 ani, bărbatul
după 18 ani; minorul sub 10 ani poate fi ascultat separat privind opţiunea de a rămâne cu
unul dintre părinţi.; peste 14 ani poate alege locuinţa în funcţie de interesele sale; are
drept la muncă de la 16 ani, peste 18 ani se bucură de toate drepturile civile.
7
Internarea în şcoli speciale de muncă şi reeducare cu regim sever
de semidetenţie adoptat pentru minorii cu răspundere penală care au
comis delincte grave şi repetate;
Încredinţarea minorilor spre reeducare unui colectiv de muncă sau
învăţătură pentru minorii cu răspundere penală pentru delincte cu pericol
social scăzut şi care erau la data comiterii faptei încadraţi în muncă sau
erau elevi.
Legislaţiile penale urmăresc protecţia şi apărarea indivizilor şi a
instituţiilor împotriva criminalităţii, măsuri de prevenţie, controlul şi
neutralizarea infractorilor, pedepsirea şi resocializarea lor. Toate acestea
presupun cunoaşterea fenomenului, iar pentru cunoaşterea lui, cercetarea
sociologică şi psihologică este decisivă.

8
III. Socializarea

Dintre multitudinea determinaţilor umane raţionalitatea şi


sociabilitatea par a fi cele mai consistente. Sociabilitatea6, ca
(pre)dispoziţie de a trăi în asociere cu semenii reprezintă premisa ce face
cu putinţă socializarea. Socializarea reprezintă procesul prin care un copil
neajutorat devine treptat o persoană conştientă de sine, integrată în tipul
de cultură în care s-a născut7. Prin acest proces individul asocial devine o
fiinţă socială integrată colectivităţii prin transmiterea/asimilarea
atitudinilor, valorilor, modelelor de comportare specifice grupului sau
comunităţii din care face parte8. Definită astfel, socializarea începe o dată
cu intrarea individului în societate şi continuă, cu intensităţi diferite, până
la ieşirea acestuia din ea.
Există mai multe tipuri de socializare:
În raport cu timpul:
 adaptativă (realizată în interiorul unei colectivităţi căreia îi
sunt interiorizate normele)
 anticipativă (realizată ca pregătire pentru integrare)
În raport cu mediul în care se realizează:
primară (în familie) şi
secundară (în şcoli şi alte instituţii);asociativă şi
instituţională;
În raport cu normele interiorizate:
 pozitivă (prin interiorizarea valori dezirabile comunitar) şi
 negativă (prin interiorizarea unor norme ce ţin de subculturi
de tip deviant)
Procese corelate cu socializarea: desocializarea şi resocializarea
desocializarea este izolarea fizică şi socială a unei persoane,
depărtarea ei de contextele sau persoanele care i-au satisfăcut
necesităţile de interacţiune;
resocializarea – este procesul prin care se abandonează vechile
norme şi se învaţă altele noi; uneori pesupune redefinirea radicală a eului;
rearanjarea priorităţilor şi a rolurilor; este procesul realizat de instituţii
totale (Goffman) mănăstiri, închisori, spitale de boli psihice, unităţi
militare.

6
Termenul sociabilitate are utilizări diferite în sociologie şi psihologie; dacă în sociologie
este utilizat în sensul de mai sus, drept capacitate de a stabili legături sociale, în
psihologie (şi psihosociologie) el are sensul de trăsătură a personalităţii de a fi agreabil,
prietenos, de a căuta compania celorlalţi, de a fi deschis spre comunicare şi interacţiune
cu semenii. Vezi dicţionare citate mai jos.
7
Vezi A. Giddens, Sociologie, trad. R. Săndulescu şi V. Săndulescu, Ed. All, Bucureşti,
2001, pp.33-54: I. Ionescu, D. Stan, Elemente de sociologie, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”,
Iaşi, 1999, vol.II, cap. „Ordinea socioumană a vieţii cotidiene şi socializarea”, pp.97-134.
8
Vezi şi definiţia termenului în Dicţionarul de sociologie, Larousse, Ed. Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p.248.
9
Agenţii socializării: familia; şcoala; grupurile (de apartenenţă, de
referinţă, formale, informale), colegii9, vecini, mijloacele de comunicare în
masă10, biserica, locul de muncă11, cluburi, organizaţii, etc.
„Proces prin care o fiinţă biologică se transformă într-un subiect al
unei culturi specifice” (B. Bernstein), socializarea se referă la dobândirea
unor capacităţi exprimate prin:
- abilitate de a exercita adecvat rolurile sociale, conform unor
norme şi reguli specifice;
- participare în cunoştinţă de cauză la scopurile şi idealurile
comunităţii;
- dobândirea capacităţii de discernământ, pentru a putea distinge
între conduite permise şi prohibite, mijloace legitime şi ilegitime,
scopuri dezirabile şi indezirabile social.
Conţinutul socializării are o dimensiune:
- psihologică – maturizarea tânărului
- culturologică – internalizarea normelor şi valorilor sociale
- sociologică – deprinderea rolurilor sociale şi elaborarea unor
comportamente corespunzătoare.
Prin socializare se transmit şi se structurează :
- modalităţi de comunicare precum limbajul oral, codurile de
comunicare simbolice, expresive (nonverbale)
- modele sociale de comportament, pe baza unor norme
funcţionale considerate valori într-o anumită cultură: conduite
domestice şi roluri ale sexelor, forme de relaţionare
interpersonale, întemeiate pe alocare unui status social;
- seturi istrumentale: modalităţi de cuoaştere, de învăţare, strategii
acţionale, cunoştinţe, abilităţi profesionale
- norme de internalitate ( de interpretare a acţiunilor celorlalţi şi a
conduitelor personale) şi modelare afectiv-atitudinală a
individului.
Din perspectivă sistemică putem identifica următoarele structuri
societale aflate într-o interacţiune:
a) structurile economice, care au ca functii productia si circulatia
bunurilor, a serviciilor si fortei de munca, mijlocul de reglementare fiind
banul;
b) structurile politice, care definesc obiectivele colective si
actioneaza pentru indeplinirea lor; instrumentul specific al subsistemului
fiind puterea politica institutionalizata (statul) care detine monopolul
coercitiei legitime;
c) structurile normative, ansamblul de institutii, norme, reguli, legi
care au drept functie stabilirea si mentinerea solidaritatii sociale, prin
persuasiune sau constrangere;

9
Colegii oferă o oglindă nedistorsionată de dragoste sau datorie
10
Personajele văzute cu regularitate tind să devină alţii semnificativi. Agresivitatea TV
(între 8-16 ani un tânăr vizionează aproximativ 20.000 de crime). Rata criminalităţii
creşte direct proporţional cu publicitatea meciului de box (peste 24% în 1083 în perioada
meciului Ali-Frezier). Mecanisme de încurajare: - desensibilizare, imitaţia de rol – iniţiere
gratuită şi completă în tehnicile violenţei - aparenta aprobare –sugerează că violenţa este
una dintre soluţii
11
Persoanele care nu au oportunităţi sau autoritate la locul de muncă sunt mai despotice,
autoritare şi alienate decât cele ale căror serviciu le furnizează validarea propriei valori;
10
d) structurile de socializare, familie, scoala, asociatii culturale,
biserica, partidele, mass-media, care transmit membrilor unei comunitati o
anumita cultura, anumite valori culturale, morale, politice, religioase,
facand din ele singurele legitime.
Dintre aceste structuri socializatoare, familia si scoala joaca rolul
fundamental.

Întrebarea fundamentală în analiza socializării este: Cum devenim


fiinţe umane?, întrebare subsumată alteia, mai generale, Care sunt
condiţiile vieţii sociale? Răspunsurile, cu unele accente diferite, converg în
analiza rolului eredităţii (naturii) şi al educaţiei (culturii).
Animalele aflate la baza inferioară a scării evoluţiei, cum ar fi
insectele, sunt capabile să supravieţuiască singure la scurtă vreme după
naştere. Pe măsură ce urcăm pe scara evoluţiei, animalele superioare au
nevoie de un timp tot mai îndelungat de învăţare. Puii mamiferelor sunt
complet neajutoraţi la naştere şi trebuie îngrijiţi de către părinţi. Un copil
aparţinând speciei umane nu poate supravieţui neajutorat, cel puţin pe
parcursul primilor patru sau cinci ani de viaţă.
Depăşind extremele interpretative12, astăzi majoritatea specialiştilor
consideră că atât natura, cât şi educaţia contribuie la dezvoltarea
persoanei.
Progresele recente din domeniul biologiei relevă importanţa
factorului genetic pentru anumite comportamente (gene implicate în
alcoolism, sau anomaliile cariotipice în criminalitate), factor care joacă un
rol de element predispozant şi nu determinant. Gemenii univitelini, deşi au
o moştenire genetică identică, nu au personalităţi identice.
Importanţa factorului educaţie este relevat de cazurile în care copiii
şi-au petrecut primii ani ai copilăriei departe de un contact uman normal.
Analizând efectele izolării, cercetătorii indică drept primă condiţie a
devenirii normale a personalităţii îngrijirea, atenţia, mângâierea,
dragostea13.
Concluzia numeroaselor studii pe această temă este aceea că
dezvoltarea fizică şi socială depinde de interacţiunea cu ceilalţi, copiii din
orfelinate fiind taraţi fizic şi socio-afectiv.
Mecanismul fundamental al socializării este învăţarea socialã.
Analizând diferitele etape de vârstă, sociologul, spre deosebire de
psiholog, este interesat de concentratul de viaţă colectivă pe care îl
întruchipează un individ la o anumită vârstă, respectiv de caracteristicile
socializării. Socializarea este un proces progresiv, cu ritmuri şi intensităţi
variabile, cu faze de maximă intensitate urmate de ritmuri mai lente.
Copilăria şi adolescenţa prezintă ritmurile cele mai intense, fapt
pentru care aceste etape de vârstă se bucură de o atenţie deosebită din

12
Instinctiviştii (e.g. Mcdougall) încercau să argumenteze ideea conform căreia
comportamentul uman este rezultatul instinctelor, al modelelor de acţiune înnăscute,
fixate genetic, în timp ce adepţii unui determinism cultural extrem (e.g. J. B. Watson)
încercau să argumenteze ideea conform căreia comportamentul uman şi identitatea ar
putea fi modelate în orice fel am dori.
13
Copilul sălbatic din Aveyron descoperit în pădurile de lângă satul Saint-Serin din sudul
Franţei, pe 9 ianuarie 1800, în vârstă probabilă de unsprezece sau doisprezece ani, părea
mai degrabă animal decât om, urla, nu avea simţul igienei, îşi sfâşia hainele, nu se putea
recunoaşte în oglindă.
11
partea analistului. Proces prin care tinerii de la cea mai fragedă vârstă îşi
însuşesc normele, valorile şi regulile de conduită compatibile cu modelul
etic-normativ al societăţii, socializarea se referă la dobândirea de către
tineri a unor capacităţi de exerciţiu prin:
-abilitatea de a exercita în mod adecvat repertoriul rolurilor sociale;
-participarea în cunoştinţă de cauză la scopurile şi idealurile
societăţii;
-dobândirea capacităţii de a discerne între conduitele
permise/prohibite, mijloace legitime/ilegitime, scopuri
dezirabile/indezirabile din punct de vedere social.
Prin aceste achiziţii tânărul dobândeşte o personalitate individuală
şi, în acelaşi timp, o identitate culturală.
Conţinutul socializării are atât o semnificaţie psihologic
(maturizarea) cât şi una culturală (internalizarea normelor şi valorilor) şi
sociologică (deprinderea rolurilor sociale şi elaborarea comportamentelor
corespunzătoare). Datorită acestor trăsături specifice, socializarea nu se
identifică cu procesul adaptării sociale (care presupune ajustarea
trăsăturilor de personalitate şi a conduitelor la anumite situaţii de
interacţiune socială), nici cu cel al integrării sociale (definit prin
apartenenţa şi participarea neimpusa a individului la un set de norme şi
atitudini comune grupului). Nu doar conformarea şi adaptarea, ci
interacţiunea creatoare între individ şi mediu în cursul căruia se schimbă şi
individul şi mediul este rezultatul socializării. Acest proces poate avea o
direcţie conformă normelor recunoscute ca dezirabile social, sau o direcţie
contrară, dar uneori conformă cu ale grupului sau subculturii deviante de
care aparţine individul. În cazul acesta, vorbim de o socializare negativă.
Agenţii sau factorii socializării sunt diverşi. Prima colectivitate
integratoare este familia care exercită ceea ce se numeşte socializare
primară. Achiziţiile acestei perioade sunt decisive condiţionând etapa
următoare. Socializarea primară este urmată de socializarea secundară
realizată de instituţii, din rândul cărora rolul cel mai important revine
şcolii.
Alături de şcoală, biserica, grupul de egali, vecinătăţile, mass-media,
partidele şi organizaţiile politice, diverse alte instituţii contribuie la
permanenta socializare a individului pe parcursul diverselor etape de
vârstă.
Procesul de socializare a fost studiat dintr-o varietate de puncte de
vedere. Vom examina în cele ce urmează câteva dintre cele mai
importante teorii ale socializării.

Perspectiva psihanalitică
Pentru a înţelege perspectiva psihanalitică, este utilă prezentarea
succintă a premiselor teoriei.
Propriul psihanalizei, nota ei distinctivă o constituie accentul
deosebit pus pe dimensiunea inconştientă a fiinţei noastre. Postulând
primatul inconştientului în viaţa psihică, Freud creează o „nouă rană
narcisică” orgoliului fiinţei conştiente.
Necesităţile umane fundamentale, sau pulsiunile cum le
numeşte Freud sunt „eros” sau instinctul vieţii, care explică nevoia
oamenilor de a stabili legături între ei şi de a-şi manifesta afecţiunea şi

12
„thanatos” sau pulsiunea morţii, considerată baza înclinaţiei noastre
agresive. Aceste două impulsuri sunt deseori în opoziţie sau
complementaritate, drama vieţii noastre jucându-se în lupta
acestora.Aparatul psihic apare din această perspectivă ca o unitate
dinamică de contrarii, de structuri inconştiente şi conştiente, de procese
primare şi secundare, de capacităţi moştenite, fixate constituţional şi de
capacităţi dobândite.Pentru psihanalist există în noi ceva mai adânc decât
noi, Sinele, natura din noi cu pulsiunile ei tăinuite, forţă oarbă care,
asemeni unui fluviu, trebuie să-şi croiască o albie, iar această albie este
cea a plăcerii.În interacţiune cu lumea exterioară, o parte a sinelui se
dezvoltă devenind Eu. Acesta este sediul satisfacţiilor şi insatisfacţiilor
noastre conştiente, instanţă organizată, coerentă, lucidă a personalităţii. El
este hubloul care dă înspre realitate. Ca excrescenţă a sinelui, eu-l are
rolul de a media interesele proprii în faţa lumii exterioare. Această lume
exterioară este pentru om o realitate socială, iar ca efect al presiunilor
acesteia ia naştere o altă entitate psihică numită Supra-eu. Acesta se
cristalizează până în jurul vârstei de 6 ani şi îşi are originea în interdicţiile
preluate din mediul educativ, interiorizate sub formă de cenzuri
inconştiente.
Supraeul poate fi gândit ca produs al socializării primare a fiinţei
umane, al interiorizării normativităţii sociale. Restricţiile exterioare impuse
de părinţi şi alţi agenţi educativi devin, prin interiorizare, o a doua natură
din noi. Acest supra-eu determină introiecţia imaginii idealizate a părinţilor
noştri, în special a părintelui de acelaşi sex. Astfel, sub efectul înşelător al
dependenţei afective originare, autoritatea parentală, aproape divină, se
transferă chiar în interiorul copilului, îşi va stabili sediul şi va trona în
viitorul adult cu toată omniscienţa, infailibilitatea şi omnipotenţa pe care
mentalitatea puerilă i le atribuie. Această putere, supraveghindu-ne din
interior, ne va spiona, ne va suspecta şi ne va culpabiliza pentru
totdeauna. Din acest moment eul, “înainte de a trece la satisfacerea
instinctelor, are de luat în seamă nu numai ameninţările venite din afară,
ci şi protestele supraeului, având astfel şi mai multe motive de a se abţine
de la satisfacerea vieţii instinctuale”14. Când societatea şi supraeul iau
locul părinţilor, ceea ce numeşte copilul “bun” sau “rău” este unul şi
acelaşi lucru cu “renunţarea la satisfacerea instinctelor, datorită presiunii
autorităţii care îl înlocuieşte şi îl continuă pe tată”15.Supraeul va acţiona ca
instanţă de interdicţie pentru pulsiunile sinelui, la fel de inconştient ca şi
acesta, prin mecanismul de refulare. Refularea este „o reprezentare
ireconciliabilă cu eul”, „o dorinţă imperioasă care a intrat într-o acută
opoziţie cu alte aspiraţii ale individului şi care este incompatibilă cu
exigenţele etice şi estetice ale persoanei”.
Dinamica personalităţii apare astfel ca rezultanta interacţiunii celor
trei instanţe psihice.Funcţional, individul fiinţează simultan în două
dimensiuni diferite, caracterizate prin procese şi principii psihice diferite:
inconştientul, guvernat de principiul plăcerii care include “procese mai
vechi, primare, reziduurile unei faze de dezvoltare în care ele erau
singurele tipuri de procese psihice”. Aceste procese nu caută altceva

14
Sigmund Freud, Moise şi monoteismul, în Opere, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991,
p. 270.
15
idem, p. 273.
13
decât să obţină plăcerea şi să evite neplăcerea; nestăpânit, principiul
plăcerii intră în conflict cu mediul natural şi uman. Individul ajunge treptat
să înţeleagă faptul traumatic că satisfacerea deplină şi fără durere a
nevoilor sale este imposibilă. După această experienţă dezamăgitoare un
nou principiu de funcţionare psihică va câştiga supremaţia, principiul
realităţii, care determină renunţări la satisfacţia imediată, efemeră,
nesigură şi distructivă în favoarea plăcerii amânate.Fundamentul
energiilor pulsionale ale sinelui este libido-ul16, ansamblul tendinţelor spre
plăcere în miezul cărora se află instinctul sexual, rădăcina naturală a
pulsiunilor instinctuale.Eul este zona tampon între pulsiunile instinctuale
ale sinelui şi exigenţele morale ale supraeului; el devine astfel un
mijlocitor între natură şi cultură în fiinţa noastră, cu funcţia de reprimare,
amânare sau deviere a impulsurilor incompatibile cu exigenţele
supraeului, compensând prin sublimare sau angoasă acele interdicţii ale
căror reprezentări sunt reprimate.
Tot ceea ce realizează fiecare dintre noi se datorează libidoului
sublimat. Sublimările sunt mecanisme de apărare împotriva angoasei,
adică a suferinţei morale, iar diferenţa dintre acestea şi angoasă este doar
de valoare practică, vizând aspectul social al fenomenului; în timp ce
nevroza izolează, sublimarea uneşte, fiind creat ceva nou pentru grup sau
în folosul lui. Dacă puseul libidinal suportă interdicţii, reprezentarea lui
este interzisă, dar încărcătură afectivă care îl susţine rămâne şi este
deviată prin sublimare, proces prin care se obţine o satisfacţie substitutivă
prin eliminarea tensiunii acumulate. Dacă sublimările sunt ineficiente apar
nevrozele. Un simptom se constituie ca un substitut a ceva ce n-a reuşit să
se manifeste în chip conştient, fiind victima refulării. Toate fenomenele
care ţin de formarea simptomelor pot fi descrise ca “reîntoarcere a
elementelor refulate”17. Pentru a nu da naştere unui simptom nevrotic,
procesul refulat trebuie să ajungă la conştiinţă; terapeutica simptomului
nevrotic şi-a îndeplinit sarcina când transferă inconştientul patogenic în
conştient.
Fondată în libido, sexualitatea propriu-zisă nu mai apare, pentru
psihanalist, la vârsta pubertăţii, ex-nihilo, ci este rezultatul unei
metamorfoze complexe şi îndelungate. Copilăria nu mai este vârsta
inocenţei, a purităţii desăvârşite, străină de orice coloratură sexuală.
Copilul aduce pe lume germenii vieţii sexuale care vor străbate succesiv
mai multe stadii, în conformitate cu zona erogenă caracteristică etapei de
vârstă, până la maturizarea deplină a organismului. Conţinutul primar al
sexualităţii îl reprezintă “funcţia de obţinere a plăcerii din diferite zone ale
corpului”.În tipul primei copilări instinctul sexual nu este încă centrat, el
este la început fără obiect, autoerotic. În primul stadiu, cel pregenital, este
preponderent un erotism oral care vizează ca obiect privilegiat sânul
mamei, în al doilea este un autoerotismul zonei anale, în cursul căreia
copilul cunoaşte constrângerile impuse de curăţenie, de toaleta anală şi
stăpânire de sine, pentru ca în a treia fază, cea genitală, în viaţă sexuală
să devină predominantă zona genitală propriu-zisă în care copilul trăieşte
conflictul alegerilor sexuale (complexul lui Oedip18) şi realizează
16
libido, termen latinesc ce desemnează etimologic dorinţă.
17
S. Freud, Moise şi monoteismul, p.280.
18
Fenomenele reprezentate de complexul lui Oedip sunt considerate de către psihanaliză
ca fiind cruciale în istoria dezvoltării individuale şi în etiologia simptomelor fizice
14
identitatea în diferenţierea sexelor. La capătul acestei evoluţii, copilul
desexualizează raporturile cu părinţii săi, prin intermediul sublimării, şi
face posibilă apariţia de noi obiecte în care libidoul se va investi. Din
această perspectivă sunt atenuate deosebirile radicale dintre “iubirea
firească” şi cea “nefirească”, întrucât tiparele “iubirii contra firii” sunt
croite încă din copilărie. Iniţial, instinctul sexual nu cunoaşte limite, natura
lui fiind “polimorf perversă”. Cel atins de o nevroză, revine la un stadiu
anterior, regresând spre obiectele parentale.Sexualitatea infantilă
parcurge, aşadar, drumul de la autoerotism la alegerea obiectului exterior,
cu perioade de latenţă (6-13 ani)19 în care energia este, în mare parte
deturnată spre alte scopuri decât cele sexuale contribuind, prin diversele
baraje sexuale (dezgustul, pudoarea, aspiraţiile morale şi estetice), la
formarea sentimentelor sociale, înainte de a se ajunge la stadiul genital
propriu-zis, cu maximă înflorire la vârsta de 17-18 ani.20 Ulterior, între
autoerotism şi alegerea obiectului exterior Freud intercalează o etapă
intermediară, în care tendinţele sexuale care erau independente una de
cealaltă se reunesc într-una singură şi sunt dirijate spre propriul eu,
numind acest stadiu narcisism. Organizarea narcisiacă nu va dispărea
niciodată complet.21
Relaţiile interpersonale de durată de care depinde societatea
presupun ca instinctul sexual să fie inhibat în raport cu scopul. Iubirea şi
relaţiile durabile şi responsabile pe care ea le cere este fondată pe o unire
a sexualităţii cu afectivitatea ca urmare a unui lung proces de domesticire
culturală a sexualităţii. Simpatia, tandreţea, prietenia sunt pentru Freud
conexate cu sexualitate nefiind altceva decât deviaţii infantile, regresive
ale acesteia. Impulsurile sexuale pot fi deviate în raport cu scopul sau
sublimate. Cele inhibate ”nu şi-au abandonat scopurile direct sexuale, dar
sunt oprite de rezistenţe interne pentru a le atinge, ele rămân mulţumite
cu anumite aproximări de satisfacere” aşa cum este cazul “instinctelor
sociale” menţionând aici “relaţiile afective dintre părinţi şi copii,
sentimentele de prietenie şi legăturile emoţionale în căsătorie ce aveau
originea în atracţia sexuală”. Întrucât niciodată nu suntem atât de lipsiţi de
protecţie împotriva suferinţei, ca atunci când iubim, o mică minoritate,
pentru a obţine o anumită independenţă în raport cu obiectul iubirii, îşi
alege ca obiect, printr-o deplasare de valoare, toate fiinţele umane, sau pe
Dumnezeu, transformând instinctele sexuale într-un impuls cu scop
inhibat. Cultura întreagă este privită ca rezultat al sublimării instinctului
sexual, al deplasării acestuia spre cele mai elevate valori. Procrearea
spirituală este la fel de mult munca erosului ca şi cea corporală. În loc de
a-şi cheltui energia în modul care-i este propriu, libidoul este canalizat în
alte direcţii, spre procese secundare, obţinând satisfacţii substitutive, în
funcţionale şi a tulburărilor de comportament. Vezi în acest sens lucrarea unei fidele
psihanalistei franceze Francoise Dolto, Psihanaliza şi copilul, trad. Cristina şi Costin
Popescu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993
19
În Moise şi monoteismul, p.233, Freud lansează ipoteza că, din moment ce dezvoltarea
pretimpurie a sexualităţii se încheie în jurul vârstei de 5 ani - urmată de latenţă până la
pubertate, omul ar putea deriva dintr-o specie de animal care era matur din punct de
vedere sexual la vârsta de 5 ani, începerea de două ori consecutiv a vieţii sexuale ar avea
de-a face cu procesul de transformare a animalului în om.
20
Vezi S. Freud, Sexualitatea infantilă, în Trei eseuri privind sexualitatea, Ed. Măiastra,
Bucureşti, 1991, p.41
21
S. Freud, Totem şi tabu, în Opere, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 96
15
domenii care nu mai corespund principiului plăcerii, ci principiului realităţii.
Prin deplasarea libidoului se obţine o cantitate de plăcere suficient de
mare din munca intelectuală, din creaţia artistică, din afirmarea politică.
Dacă în stadiul iniţial al dezvoltării sale, teoria psihanalitică se centrează
pe antagonismul dintre instinctele sexuale, (libidinale) şi cele de
conservare (ale eului), în stadiul final ea se centrează pe conflictul dintre
instinctul vieţii, Eros şi instinctul morţii, Thanatos22, instincte fundamentale
desprinse din trunchiul comun al vieţii instinctuale. Dificultăţile cu care se
confruntă teoria sa în tratamentul bolilor mentale legate de război,
respectiv compulsiunea de repetiţie irepresibilă, ca şi nevoia euristică de a
găsi o explicaţie atitudinilor agresive prezente la copii şi a manifestărilor
sado-masochiste, impun o reanaliză a fundamentelor explicative. Principiul
plăcerii care guvernează logica inconştientă apare ca fiind insuficient
pentru a explica repetarea obsesivă a scenelor care au provocat
tulburările traumatizaţilor de război. Aceste nevoi euristice îl determină pe
Freud să introducă un instinct al morţii.Fiinţa vie aspiră inconştient să
regăsească starea originară lipsită de tensiune. O entropie secretă roade
subteran existenţa noastră, instinctele fiind o manifestare a tendinţei de
reproducere a ceea ce a fost. Tendinţa instinctuală spre regres, spre
restabilirea stadiilor anterioare, şi în ultimă instanţă a stării anorganice
este condensată în formula „ţinta vieţii este moartea”.
Noua deschiderea filosofică îi permite să facă trecerea de la o
psihanaliză a individului la o psihanaliză a societăţii, operând cu acelaşi
demers de tip “anamnezic”, întorcându-se spre copilăria umanităţii, spre
populaţiile primitive. O astfel de analiză este anunţată încă din 1913, în
studiile reunite sub titlul “Totem şi tabu”. Prin “aplicarea metodei
psihanalitice la faptele oferite de psihologia popoarelor”23, Freud regăseşte
în complexul Oedip începuturile simultane ale religiei, moralei, societăţii şi
artei. Ambivalenţa afectivă în raport cu tatăl, adică acel amestec de iubire
şi ură, se află la rădăcina structurilor socio-culturale. Această ambivalenţa
a complexului patern, prin care fiii îşi urau tatăl care stătea în calea
nevoilor lor de putere şi a pretenţiilor sexuale, dar, în acelaşi timp, îl
admirau şi îl iubeau, generează conştiinţa vinovăţiei. Fraţii erau uniţi
împotriva duşmanului comun, dar au devenit rivali de îndată ce şi-au
omorât tatăl şi s-au aflat înaintea femeilor. Singura cale pentru a nu ruina
noua organizare a fost instituirea interdicţiei incestului prin care renunţau
la posesiunea femeilor râvnite, adică la scopul principal pentru care îşi
uciseră tatăl. În consecinţă, ceea ce tatăl le interzicea odinioară, fiii îşi
refuză acum. Este ceea ce se numeşte “supunere retrospectivă”. Această
conştiinţă a culpabilităţii fiului ar fi generat două tabu-uri fundamentale ale
totemismului, omorul şi incestul, care concordă cu cele două dorinţe
reprimate ale complexului lui Oedip. Prin actul consumării corpului tatălui,
fraţii paricizi realizau o identificare cu puterea tatălui, act aflat la începutul
organizării sociale, a îngrădirilor morale şi a religiei. 24Probabil că în situaţia
aceasta a luat naştere matriarhatul. “După instituirea clanului fratern, a
matriarhatului, exogamiei şi totemismului, a început dezvoltarea a ceea ce
poate fi descrisă ca o lentă reîntoarcere a elementelor refulate”25. Hoarda
22
Freud nu foloseşte termenul Thanatos.
23
S. Freud, Totem şi tabu, p.29.
24
ibidem, p.149.
25
S. Freud, Moise şi monoteismul, p. 284.
16
paternă a fost înlocuită cu clanul fratern, întemeiat pe legăturile de sânge.
Societatea se bazează acum pe complicitatea la o crimă săvârşită în
comun, religia pe conştiinţa vinovăţiei şi pe căinţa subsecventă, morala pe
necesităţile acestei societăţi, pe de o parte, şi pe trebuinţa de ispăşire
generată de conştiinţa vinovăţiei, pe de altă parte.26 Această schemă este
regăsită nu doar în religiile totemice, ci şi în religia lui Mitra şi în
creştinism. În mitul creştin, păcatul originar este rezultatul unei ofense
aduse Tatălui-Dumnezeu, iar pentru izbăvire este necesară sacrificarea
unuia dintre fii. Prin aceasta fiul îşi realizează şi aspiraţia sa împotriva
tatălui, devenind el însuşi divinitate alături de tată.
Religia tatălui este substituită de religia fiului, iar pentru a marca
această substituire este reînviat vechiul prânz totemic, sub forma
împărtăşaniei, prin care fraţii reuniţi gustă din carnea şi sângele fiului, spre
a se sacrifica şi identifica cu el.27 Această formă a conştiinţei vinovate,
crede Freud, nu s-a stins nici la oamenii de astăzi.
În „Totem şi tabu” nu putea încă explica satisfăcător această
ambivalenţă afectivă a atitudinii faţă de tată. O va face abia în Dincolo de
principiul plăcerii prin introducerea instinctului morţii şi o va dezvolta într-o
sinteză de psihanaliză socială în eseul Angoasă în civilizaţie, în marginea
căruia ne situăm observaţiile ce vor urma.Eros şi Ananke sunt părinţii
civilizaţiei umane: “viaţa în comun a oamenilor avea ca fundament mai
întâi constrângerea la muncă, creată de necesitatea exterioară şi, în al
doilea rând, puterea dragostei, aceasta din urmă cerând ca nici bărbatul să
nu fie privat de femeie, obiectul său sexual, nici femeia să nu fie privată de
acea parte provenită din ea însăşi, care era copilul.”28În ceea ce priveşte
iubirea aproapelui sau duşmanului, Freud îl citează pe H. Heine: “desigur
că trebuie să le iertăm duşmanilor noştri, dar nu înainte de a-i vedea
spânzuraţi.” Omul nu este făptura blajină, ci mai curând homini lupus, o
fiinţă care include în datele sale instinctuale o puternică înclinaţie spre
agresiune, el este tentat să-şi satisfacă trebuinţa de agresiune pe seama
aproapelui.29
Ca urmare a ostilităţii primare, societatea – mereu ameninţată cu
ruina – limitează agresivitatea cu ajutorul reacţiilor psihice de ordin
cultural.
De aici acea mobilizare de metode care îi incită pe oameni la
identificări şi la relaţii de iubire inhibate în ceea ce priveşte scopul; de aici
restricţii ale vieţii sexuale şi idealul iubirii aproapelui. Această agresivitate
nu este fructul proprietăţii private, ci este consubstanţială omului,
constituie sedimentul care se depune în toate sentimentele de afecţiune
sau de iubire care îi unesc pe oameni, poate cu excepţia unui singur
sentiment: acela al mamei pentru copilul ei de parte bărbătească. Freud
nu are iluzii de tip socialist, cum vom vedea la freudo-marxişti: dacă am
desfiinţa proprietatea individuală asupra bunurilor ar rămâne privilegiul
sexual de unde emană obligatoriu cea mai violentă gelozie şi ostilitatea
cea mai vie. Dacă am desfiinţa şi acest din urmă privilegiu, suprimând
celula germinativă a civilizaţiei, familia, acordând vieţii sexuale absoluta
libertate este de presupus că agresivitatea ar urma pretutindeni natura
26
S. Freud, Totem şi tabu, p.153.
27
S. Freud, Totem şi tabu, p.161.
28
S. Freud, Angoasă în civilizaţie, p. 323
29
ibidem, p.333.
17
umană. Speranţa bolşevicilor de a face să dispară agresivitatea prin
garantarea trebuinţelor materiale şi egalitatea membrilor comunităţii îi
apare ca fiind iluzorie30. Ceea ce se poate spera este doar devierea
instinctelor agresive pentru a nu-şi găsi exprimarea în război.Este posibil
să uneşti o masă de oameni prin legăturile iubirii, singura condiţie fiind ca
alţii să rămână în afară spre a primi lovituri: spaniolii şi portughezii,
englezii şi scoţienii, germanii de Nord şi de Sud, comunităţi vecine şi chiar
înrudite se ridiculizează reciproc ca urmare a acestui “narcisismul al
micilor deosebiri”31 Este o modalitate comodă şi relativ inofensivă de
satisfacere a înclinaţiei spre agresiune. Poporul evreu, dată fiind
diseminarea sa peste tot, a slujit, cu demnitate, din acest punct de vedere,
civilizaţia popoarelor care l-au găzduit. Când apostolul Pavel, a făcut din
iubirea universală de oameni substanţa creştinismului, consecinţa a fost
intoleranţa faţă de neconvertiţi. În consecinţă, agresivitatea este un dat.
“Alături de instinctul care tinde să conserve substanţa vie şi să o
reunească în unităţi mereu mai mari, trebuie să existe un altul opus,
tinzând să desfacă aceste unităţi şi să le readucă la starea lor cu totul
primitivă, adică la starea organică. …Independent de instinctul erotic,
există un instinct al morţii, iar acţiunea lor conjugată sau antagonică
permite explicarea fenomenelor vieţii.”32 În timp ce Erosul este zgomotos,
Thanatos lucrează pe tăcute, în intimitatea fiinţei vii, la disoluţia acesteia.
Cele două specii de instincte formează împreună diverse aliaje. Deseori,
instinctul morţii este un reziduu, doar “ghicit în spatele manifestărilor
erotice”. Sadismul şi masochismul sunt manifestări puternic colorate erotic
ale instinctului de distrugere, dirijat spre exterior sau interior. Freud va
conchide: “Agresivitatea constituie o dispoziţie instinctivă primitivă şi
autonomă a fiinţei umane …pentru civilizaţie ea constituie obstacolul cel
mai redutabil.”33 Civilizaţia este opera Erosului care tinde să unească
indivizii izolaţi în familii, triburi, popoare, naţiuni, umanitate. Avantajele
muncii în comun, fără uniunea libidinală nu ar da coeziunea dorită.
Pulsiunea agresivă se opune însă acestui program al civilizaţiei. Ea este
descendenta şi reprezentanta principală a instinctului morţii cu care Erosul
îşi împarte dominaţia lumii. Evoluţia civilizaţiei se explică prin această
luptă între Eros şi Thanatos, între instinctul vieţii şi instinctul distrugerii.
Triadei hegeliene Fiinţă, Nefiinţă, Devenire, Freud îi opune Eros, Thanatos
şi civilizaţie. La ce mijloace recurge civilizaţia pentru a inhiba agresiunea?
Istoria individului ne poate ajuta. Agresivitatea este introiectată,
interiorizată, returnată împotriva propriului eu o dată cu supraeul.
Conştiinţa morală, va manifesta la adresa eu-lui aceeaşi agresivitate
severă pe care eu-lui i-ar fi plăcut să o vadă satisfăcută împotriva unor
indivizi străini. “Tensiunea care ia naştere între supraeul sever şi eul pe
care l-a supus o numim sentiment de culpabilitate şi se manifestă sub
forma nevoii de a fi pedepsit.” Civilizaţia domină agresivitatea individului
punându-l sub supraveghere prin intermediul unei instanţe din el însuşi,
“asemeni unei garnizoane instalate într-un oraş cucerit”. 34 Sentimentul de
culpabilitate nu este decât angoasă determinată de pierderea iubirii. La
30
S. Freud, De ce război ?, în Opere, vol IV, p. 216
31
ibidem.p.336.
32
ibidem, p. 339.
33
ibidem, p. 342.
34
ibidem, p.344.
18
copil nu poate fi altceva, dar nici la adult, unde locul părinţilor este luat de
către societate în întregul ei. Ei nu-şi pot permite să satisfacă răul
susceptibil de a le procura plăcere decât dacă sunt siguri că autoritatea nu
va afla nimic despre aceasta. Numai teama de a fi descoperiţi determină
angoasa lor. O dată cu interiorizarea autorităţii prin instaurarea supraeului,
care acţionează la fel de tenace, nici nu mai e nevoie ca răul să fie comis,
este suficientă ispita. Ameninţaţi cu retragerea iubirii, ne supunem din nou
părinţilor reprezentaţi de supraeu.Două sunt sursele sentimentului de
culpabilitate: angoasa în faţa autorităţii şi angoasa în faţa supraeului.
Conştiinţa morală prelungeşte autoritatea exterioară, căreia i-a preluat
funcţiile şi în parte a înlocuit-o. La origine, renunţarea nu este decât
consecinţa angoasei inspirate de autoritatea exterioară: renunţăm pentru
a nu pierde iubirea din partea ei. În cazul angoasei în faţa supraeului
renunţarea nu este de mare folos, deoarece dorinţa persistă şi nu poate fi
disimulată faţă de supraeu. În pofida renunţării, va lua naştere, în
consecinţă, un sentiment de vinovăţie. Renunţarea nu mai e recompensată
prin asigurarea păstrării iubirii, schimbându-se doar o “calamitatea
exterioară ameninţătoare – pierderea iubirii din partea autorităţii
exterioare şi pedeapsa primită de la aceasta – pe o calamitatea interioară
continuă”35, starea de tensiune proprie sentimentului de culpabilitate. De
acum, orice funcţie a agresivităţii pe care noi ne abţinem să o satisfacem
este reluată de supraeu care accentuează propria sa agresivitate contra
eu-lui. Conştiinţa îşi are originea în reprimarea unei agresiuni şi este
întărită ulterior prin noi reprimări similare. Sentimentului de culpabilitate
este provenit din complexul lui Oedip şi dobândit cu prilejul uciderii tatălui
de către fraţii coalizaţi împotriva lui. În cazul unui tată slab şi indulgent,
copilul îşi formează un supraeu foarte sever, agresivitatea se va returna
spre interior. La copilul abandonat, agresiunea se va îndrepta către
exterior. Experienţa iubirii face ca agresiunea să fie returnată spre interior,
fiind transferată asupra eului. Remuşcarea este consecinţa ambivalenţei
absolut primordiale a sentimentelor faţă de tată: fiii îl urau dar îl şi iubeau.
O dată potolită ura prin agresiune, a reapărut remuşcarea legată de crimă,
a generat supraeul prin identificare cu tatăl, i-a delegat dreptul şi puterea
pe care le deţinea acesta de a pedepsi într-un fel actul de agresiune
săvârşit.
Chestiunea îi pare lui Freud de o claritate perfectă: participarea
iubirii la naşterea conştiinţei morale şi inevitabilitatea sentimentului de
culpabilitate. Faptul de a ucide tatăl sau de a se abţine nu este decisiv, în
ambele cazuri sentimentul de vinovăţie este necesar, fiind expresia
conflictului de ambivalenţă, a luptei veşnice dintre Eros şi Thanatos,
conflict izbucnit când oamenilor li s-a impus sarcina de a trăi în comun.
Civilizaţia ascultă de un puseu erotic intern, care vizează să-i unească pe
oameni într-o masă menţinută ca atare prin legături strânse, ea nu poate
ajunge aici decât printr-un singur mijloc, întărind tot mai mult sentimentul
de culpabilitate….”Civilizaţia este calea indispensabilă de evoluţie de la
familie la umanitate, această întărire fiind în cazul acesta indisolubil legată
de cursul ei, ca o consecinţă a conflictului ambivalent cu care ne naştem şi
a eternei gâlcevi între iubire şi dorinţa de moarte”36 Progresul civilizaţiei

35
ibidem, p.347.
36

19
trebuie plătit printr-o pierdere a fericirii. Educaţia păcătuieşte prin
ignorarea agresivităţii la care copiii sunt destinaţi să-i facă
faţă.Împiedecarea satisfacţiei erotice antrenează o anumită agresivitate
împotriva persoanei care împiedică această satisfacere şi trebuie ca, la
rândul ei, această agresivitate să fie reprimată. O dată reprimată şi
transferată asupra supraeului, agresivitatea se transformă ea însăşi în
sentiment de culpabilitate. Această schemă interpretativă este valabilă şi
la nivel de individ, şi la nivel de civilizaţie. Cum procesul de civilizaţie este
o abstracţie de ordin superior faţă de dezvoltarea individului, şi
comunitatea dezvoltă un supraeu rezumat în termenul de etică. Ea
urmăreşte să înlăture obstacolul în faţa civilizaţiei reprezentat de înclinaţia
constitutivă spre agresiune a fiinţei umane faţă de semenul ei, de aici şi
comandamentul supraeului comunităţii civilizate: iubeşte-ţi aproapele ca
pe tine însuţi. Acest comandament, crede Freud este inaplicabil, căci o
inflaţie atât de uriaşă de iubire nu ar putea decât să-i scadă valoarea nu să
îndepărteze nevoia. “Cât timp virtutea nu va fi recompensată aici pe
pământ, sunt convins că etica va predica în deşert.”37 Ca urmare,
umanitatea în întregul ei a devenit nevrotică sub influenţa civilizaţiei
însăşi. Totuşi, conchide Freud, “avem motive să aşteptăm ca una dintre
cele două <<puteri cosmice>>, Erosul etern să facă un efort spre a se
afirma în lupta pe care o duce împotriva adversarului să nu mai puţin
etern”38. *Anticipând evoluţiile ulterioare Freud avertizează asupra faptului
că în aplicarea psihanalizei la comunitatea civilizată ar trebui să se
procedeze cu multă prudenţă şi “să nu se uite că este vorba doar de
analogii şi că, în fine, nu numai oamenii, ci şi conceptele nu pot fi smulse
fără pericol din sfera în care au luat naştere şi s-au dezvoltat.” 39 Şi
aceasta întrucât „ne putem aştepta ca într-o zi cineva să cuteze să
întreprindă în acest sens patologia comunităţii civilizate.”

Raportul socializare-educaţie la E. Durkheim

Pentru Emile Durkheim40, reprezentant al funcţionalismului


sociologic,41 termenul de socializare desemna totalitatea influenţelor pe
care societatea le exercită asupra individului pentru a-l integra funcţional
în substanţa sa. Colectivitatea, considera sociologul, este un fapt social, un
dat, o realitate constituită, exterioară, ce se impune constrângător oricărui
nou-născut, sau nou-venit. Socializarea este o experienţă în cursul căreia
are loc un proces de interiorizare (încorporare) a conştiinţei colective în
conştiinţa individuală, prin interiorizarea constrângerilor exterioare.
Termenul care mediază între constrângerea exterioară şi cea interioară,
între societate şi individ, este educaţia. Personalitatea umana se dezvoltă
37
ibidem, p. 362.
38
Ibidem, P. 364.
39
Ibidem, p. 363.
40
Emile Durkheim (1858-1917), fondator al sociologiei franceze; Regulile metodei
sociologice, (1895), trad. rom. Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1974, Despre sinucidere, (1897),
trad. rom. Iaşi, Institutul European, 1993, Formele elementare ale vieţii religioase (1912),
trad. rom. Iaşi, Polirom, 1995 ,Evolu\ia pedagogiei în Franţa, (1938), trad. rom., Bucureşti,
Ed. Didactică şi Pedagogică, 1972.
41
Funcţionalismul pleacă de la premisa că societatea reprezintă un ansamblu de
elemente solidare ale căror funcţii sunt dependente de nevoile întregului, analiza
privilegind acest aspect funcţional.
20
în continuarea unor premise ereditare pe care natura le fixează în codul
genetic al individului. Educaţia are rolul de a orienta şi stimula potenţialul
genetic, permiţând realizarea naturii umane. Efortul educativ este
orientat către a impune individului moduri de a vedea, simţi şi acţiona la
care individul n-ar fi putut ajunge spontan, ci numai prin constrângeri. Încă
din primele zile de viaţă, părinţii îl constrâng pe copil să mănânce, să bea,
să doarmă la ore regulate, la curăţenie, calm, obedienţă; mai târziu îl
constrâng să ţină cont de celălalt, să respecte uzanţele, convenienţele, să
muncească.
Dacă în timp constrângerea se relaxează sau chiar încetează,
aceasta se întâmplă pentru că ea dă naştere treptat unor obişnuinţe şi
trebuinţe interioare. În consecinţă, va conchide sociologul francez,
educaţia este echivalentă cu o a doua naştere, prin care se creează un om
nou, omul social. Crearea fiinţei sociale este rezultatul acţiunii educative
exercitate de generaţia adultă asupra generaţiei tinere. Educaţia şcolară
este astăzi mult mai importantă decât în timpurile de altă dată. Dacă în
societăţile anterioare, fondate pe solidaritate mecanică42, educaţia
familială era suficientă, în societatea actuală, caracterizată prin
solidaritate organică, educaţia familială, încărcată de afectivitate şi
particularism, nu mai este suficientă. Eterogenitatea societăţii actuale
impune educaţia de tip şcolar, impersonal şi neutru. Şcoala educă spiritul
de disciplină, ataşamentul faţă de valorile colective şi autonomia voinţei
ca substrat al moralei societăţii moderne. Dacă familia face din copil un
bun personal, el reproducând toate particularităţile ei, până şi ticurile
fizionomice, prin şcoală copilul devine un bun naţional.Scopul educaţiei,
considera Durkheim, este de a crea în noi un sistem de obişnuinţe,
sentimente, idei ce exprimă grupul din care facem parte. Conţinutul
central este cel moral, al normelor şi datoriei.
Educaţia socializează, asigurând interiorizarea comportamentelor
fixate ca normale pentru colectivitatea respectivă; prin aceasta individul
se înscrie în limitele tipului mediu, cu caracteristicile cele mai frecvente.
Pentru Durkheim, educaţia este liantul între societate şi individ.
Aspectul particular al educaţiei într-o anume societate este un fapt
social, un lucru ce se impune exterior şi constrângător individului.
Este meritul sociologului francez de a fi subliniat rolul deosebit de
important al educaţiei şi, în principal, al educaţiei şcolare în dinamica unei
societăţi. Limita sistemului său, explicabilă istoric, este analiza exclusivă a
factorului de presiune dinspre societate spre individ, care este tratat ca un
simplu receptacol pasiv, incapabil de discernământ şi decizie.
Educatorul este redus la condiţia factorului poştal care transmite
algoritmul social individului. Sunt eludate aspectele active, creative, de
individualizare şi diferenţiere, de personalizare a individului.
Corecţiile necesare vor fi aduse de către reprezentanţii
interacţionismului.
42
Societăţile primitive se caracterizau prin omogenitate şi solidaritate mecanică fiind atât
de puternic integrate încât subordonau total individul; în aceste societăţi educaţia în
familie era suficientă fiindcă societatea însăşi era o mare familie; lumea modernă se
caracterizează prin eterogenitate şi solidaritate organică şi realizează un grad de
integrare mult mai redus, permiţând individului o mare libertate de mişcare. În acest
context se impune educaţia şcolară cu menirea de a impune ataşamentul faţă de valorile
colective.
21
Perspectiva etnometodologică

Elev al lui Parsons, HAROLD GARFINKEL43 dintr-o perspectivă


etnometodologică va aborda interpretarea ca activitate publică ce se
elaborează prin anumite criterii de normalitate: tipicalitate (ordonarea
elementelor în clase), probabilitate (şansa de a se produce),
comparabilitatea (relaţia cu alte evenimente), textura cauzală (raţiunile
explicative), eficacitatea instrumentală (mijloace şi scopuri) şi necesitatea
morală (normele). Normele nu apar ca prescripţii, ci ca resurse pentru
acţiune. Atunci când situaţia acţională îşi pierde sensul obişnuit, indivizii
aflaţi în interacţiune vor reconstrui sensul activităţii. În momentul în care
individul este în contradicţie cu sine, va reuşi să reducă dezacordul logic
inventând justificări raţionale ca suplimente de semnificaţie, incapabil fiind
de a rămâne inert în faţa eşecurilor de comunicare.
Experimentele organizate în mediul studenţesc sunt relevante în
acest sens: cere studenţilor să joace un joc şi să încalce regulile, să intre
într-un magazin şi să informeze clienţii ca şi cum ar fi vânzător, sau să se
comporte cu părinţii ca şi cum ar fi chiriaşi, să li se adreseze cu
dumneavoastră, cu mulţumiri, să ceară permisiunea etc. Reacţiile celor ale
căror aşteptări sunt înşelate: umor, neîncredere, stupoare, enervare,
invitaţii de a pune capăt jocului, ameninţări la adresa deviantului etc.
vorbesc despre modalitţile în care individul aflat în situaţia de confuzie pun
în practică proceduri de normalizare.Într-un alt experiment ce vizează
procesul ”normalizării” morale, Garfinkel propune unui număr de 28
studenţi candidaţi în medicină să participe la un studiu cu tema: de ce
interviurile la admitere sunt stresante? Experienţa durează trei ore, în
prima răspund la un chestionar privind competenţele cerute medicului, în
a doua ascultă un interviu (fals) realizat cu un candidat (care răspunde
deplasat, dovedind ignoranţă, prostie, vulgaritate, lipsă de respect şi
dezinteres). În timpul audierii studentul este invitat să comenteze
interviul, dar experimentatorul dezminte sistematic orice comentariu (de
exemplu, dacă studentul semnalează prostia candidatului,
experimentatorul prezintă dosarul şcolar excepţional al tânărului). La
sfârşit, studentul destabilizat, dezorientat întreabă cum l-au judecat alţii
pe candidat. Experimentatorul citeşte procesul verbal elogios al juriului. În
a treia oră se propune reascultarea interviului mai cu atenţie şi
recomentarea lui. Garfinkel notează că noile comentarii corectează
primele aprecieri şi explică motivele pentru care au fost duşi în eroare.
Dintre cei 28 de studenţi, numai trei au remarcat falsitatea interviului,
refuzând continuarea experimentului. Ceilalţi au reuşit să „normalizeze”
situaţiile penibile cu care erau confruntaţi, reducând confuzia
creată.Aceste experimente reliefează modalităţile prin care se
construieşte percepţia noastră asupra lumii şi, implicit ideea de
43
Harold Garfinkel (n.1917) este deschizător de drumuri al unui nou curent al sociologiei
americane, etnometodologia, care are ca premisă cunoaşterea “de simţ comun” pe baza
căreia membri unei colectivităţi găsesc metode adecvate pentru a produce şi recunoaşte
lumea lor socială ca lume familiară şi ordonată. Naşterea noii socioogii îşi are originea în
analiza modului în care juraţii americani, fără nici o pregătire juridică, doar în baza
„practicilor de simţ comun”, ajung să decidă vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului. (Vezi
E. Stănciulescu, Teorii sociologice ale educaţiei, Polirom, Iaşi, 1996, pp.138 şi urm.).
22
„normalitate”. Raporturile individului cu lumea şi cu semenii sunt ordonate
necesităţilor practice de comunicare şi interacţiune, „faptele sociale” sunt
„realizări practice”, iar „obiectivitatea” lor este o problemă practică ce se
rezolvă în interacţiune.

Socializare în modelul dramaturgic

În cadrul pluralismului teoretic contemporan, Erving Goffman (1922-


1982), propune o nouă paradigmă de abordare a fenomenelor sociale
valorificând virtuţile comprehensive ale unei simple analogii - lumea ca
teatru. Obiectul predilect al analizei nu-l mai constituie de această dată
formele instituţionale organizate şi ordinea normativă, ci reprezentările
individuale şi ordinea interacţională a vieţii cotidiene, cum ar fi
interacţiunile faţă în faţă în întâlnirile întâmplătoare, la petreceri, la cozi, la
adunări, într-un fel de sociologie a circumstanţelor. Deconstrucţia
postmodernă a atins, mai târziu, e adevărat, şi sociologia care a început să
se abată de la regula durkheimiană a studierii comportamentelor
generale, normale, medii, interesându-se tot mai ades de “minorităţi”, de
cazuri sau indivizi, adică de socialul individualizat, sau “socialul în forma
lui şifonată”44 în “pliurile” căruia se găseşte concentratul social din individ.
Premisa de la care pleacă Goffman este aceea că valorile şi normele
prind viaţă numai în experienţa zilnică, cotidiană. Indivizii le respectă sau
le încalcă în funcţie de modul în care definesc contextul interacţional în
care se desfăşoară interacţiunea lor. Modelele de adaptare la reguli includ
nu doar conformarea, ci şi eschiva, contravenţiile scuzabile sau
infracţiunile şi violările flagrante. Individul este de fiecare dată constrâns
să formuleze o definiţie a situaţiei şi a sinelui în conformitate cu acea
situaţie şi să propună o partitură partenerilor săi într-o manieră suficient
de convingătoare pentru a face acea definiţie acceptată. El se află într-o
situaţie similară actorului care interpretează o partitură străduindu-se să
de-a expresie unui personaj. În acest scop, el valorifică o scenă pentru a
convinge publicul de veridicitatea definiţiei situaţiei pe care jocul său o
propune, în realitate totul fiind interpretare, spectacol şi gestiune de
impresii. Experienţele infantile nu rămân istorii uitate, ci habitusuri care
produc practici actuale, prin reinterpretare şi remodelare, în funcţie de
strategiile identitare ale fiecărei situaţii. De îndată ce se schimbă scena,
actorii procedează practic la o comutare pe o altă schemă de
acţiune.Imaginea omului ca fiinţă socială este imaginea actorului
perpetuu, spectacular, evoluând pe scena vieţii nu atât pentru a trăi
pentru sine cât pentru a-i convinge pe alţii de veridicitatea realităţii
propuse şi compuse în jocul său. Interpretările zilnice devin rutiniere şi
aceste rutine sociale compun ordinea şi realitatea vieţilor noastre.
Prestaţia subiectului în întâlnirile faţă în faţă este analizată în termenii
unei reprezentaţii teatrale. Prin reprezentaţie se înţelege totalitatea
activităţilor unei persoane într-o împrejurarea dată; partitura sau rutina
este modul de acţiune prestabilit pe care fiecare individ îl dezvoltă în
cadrul unei reprezentaţii. Scena se compune din faţadă şi culise. Faţada, la
rândul ei, are mai multe componente, cele mai importante fiind decorul ce
cuprinde elementele scenice, mobilier, obiecte şi faţada personală -
44
B. Lahire, Omul plural. Către o sociologie psihologică, Polirom, Iaşi, 2000, p.13.
23
înfăţişarea compusă pentru interpretarea rolului, în care intră sexul,
vârsta, statura, vestimentaţia, vorbirea, expresiile faciale, gesturile,
manierele. Culisele ascund elemente intime în neorânduială. Faţada este
întotdeauna bine decorată, netedă, curată. (Pentru a deveni adulţi sociali,
copii trebuie să înveţe să-şi constituie o faţă socială şi să-şi ascundă
spatele. De aceea adulţii sociali intră prin faţă, cei social neîmpliniţi,
personalul, copii intră prin spate). Pentru a-şi păstra faţa, individul trebuie
să se supună unor constrângeri şi să protejeze faţa partenerilor; el îşi
prezintă doar o viziune idealizată asupra lui şi asupra produselor sale,
reprimându-şi primele impulsuri şi sentimente, transmiţând celorlalţi
numai ceea ce aceştia pot accepta. Toţi admit tacit să nu fie indiscreţi cu
problemele importante pentru celălalt. Altfel se pierde faţa şi personajul
este distrus. Ordinea socială este una negociată.Actorul va căuta să se
exprime astfel încât să lase celorlalţi acel tip de impresie capabilă să
provoace în ei răspunsul pe care el doreşte să-l obţină. Poate face acest
lucru prezentându-se în conformitate cu trăsăturile categoriale ale tipului
ideal. El nu caută înfăţişările care îl individualizează, ci pe cele care îl
apropie de genul proxim. El nu vrea să semene cu cineva anume, ci cu
categoria generică a actelor sale. Eu, vreau-nu-vreau, sunt profesorul,
dumneavoastră, studentul şi conduitele noastre încearcă să se
subordoneze acestor modele. Tendinţa actorului este de a răspunde
aşteptărilor normative ale publicului pe care le estimează pornind de la
experienţa reprezentărilor sale anterioare. Sunt actualizate întotdeauna
acele părţi ale eului social care corespund exigenţelor întâlnirii, prin
compunerea unei măşti. Masca sau faţa este sinele pe care l-am vrea
pentru noi. În cele din urmă, concepţia pe care o avem despre rolul nostru
- şi, implicit, masca - devine o a doua natură, parte integrantă a
personalităţii.
Realitatea socială este cuprinsă între doi poli, cel al omului inocent,
condamnat să confunde realul cu rutina şi cel al omului cinic, al
conspiratorului intenţionat care conspiră cu toată arta: consensul de
faţadă şi asasinatul de culise. Cel sincer este victima iluziei create în jocul
social; cinicul, conştientizând iluzia, o manipulează în interes personal.
Orice individ parcurge într-o situaţie nouă, într-o nouă întâlnire faţă în faţă,
un ciclu de mişcare, înainte-înapoi, între cinism şi sinceritate, între
mascaradă şi banală iluzie. Omul obişnuit mânuieşte spontan arta
camuflării, este un “hombre secreto” care-şi reglează conduita îmbinând
şiretenia cu prefăcătoria admisă tacit de toţi. Arta conspiraţiei face parte
din natura şi specificul interacţiunii umane.Atributele pe care se
presupune că le are un individ îi definesc identitatea virtuală, iar cele pe
care le posedă, identitatea reală. Când între ele distanţa este prea mare,
persoana respectivă este supusă riscului de a fi discreditată, stigmatizată.
Se naşte în situaţia această falsa faţadă, când actorul nu este autorizat să
joace rolul pe care îl joacă. El devine un impostor instalat în persoana care
nu-i este proprie, proces care poartă numele de impersonalizare. Problema
falsei faţade şi a înfăţişărilor multiple priveşte şi societatea întreagă care
poate fi marcată de divorţul între fundal şi faţadă. Tendinţele de
cosmetizare a realităţii, suficienţa orgolioasă a guvernanţilor care n-au
ostenit să vorbească despre succesele lor, au avut drept consecinţă
stigmatizarea. Izolarea este consecinţa stigmatizării, atât în relaţiile

24
interindividuale, cât şi în cele inter-guvernamentale.Reducerea societăţii la
un act de spectacol şi a omului la un actor care joacă roluri, manipulează
personaje, costume, gesturi şi cuvinte, care gestionează impresii - face din
sociologie o ştiinţă cinică, iar din om o fiinţă amorală.
Şi totuşi, compunem şi jucăm personajele noastre, ne apărăm şi ne
idealizăm pasiunile, ne încurajăm să fim ceea ce părem a fi şi ne drapăm
graţios în mantia rolului nostru inalienabil. Astfel drapaţi aşteptăm
aplauze!

Caracteristicile socializării pe diferite etape de vârstă

Conform teoriei freudiene - asimilată de T. Parsons, naşterea este un


eveniment traumatic şi constituie sursă de anxietate - copilul părăseşte
spaţiul protector al uterului şi intră în spaţiul exterior ameninţător,
zgomotos, disconfortant. Existenţa copilului debutează sub semnul
dependenţei totale faţă de adult, fiziologic şi afectiv. Perioada primei
copilării45 (0-3 ani) poate fi subîmpărţită în stadiul psiho-sexual oral (0-2
ani) în care gura, suptul, muşcatul este sursa principală a plăcerii. Această
fază se caracterizează prin absenţa diferenţierilor eu-lume, prin narcisism
primar şi prin dependenţă faţă de mamă. Se realizează acum contagiunea
afectivă râs-plâns. Zâmbetul este primul semn al sociabilităţii, instrument
de organizare a contactelor sociale primare. Toţi copii zâmbesc, chiar şi
cei născuţi orbi, după o lună sau şase săptămâni.La 2-3 ani sursa plăcerii
devine regiunea anală - stadiul anal, dezvoltarea personalităţii fiind
influenţată de experienţa toaletei anale. Se acordă importanţă curăţeniei,
ordinii, punctualităţii. Apar ca urmare tandreţea şi ruşinea prin sancţiune
publică ca premise ale judecăţii morale. Controlul sfincterelor are la
Parsons semnificaţia de prim rol autonom al copilului ce permite prima
diferenţiere a sinelui ca obiect. Copilul se diferenţiază progresiv de mamă,
distingându-se pe sine ca actor şi membru într-un sistem interactiv.
Momentul acesta se produce în jurul vârstei de 21-25 de luni când copilul
ajunge să se recunoască pe sine. Cel mai important eveniment socializator
al perioadei este achiziţia limbajului, purtător al genelor culturale. Rolurile
sociale se învaţă în procesul comunicării în care obiceiurile lingvistice ale
grupului au o importanţă deosebită pentru evoluţiile ulterioare. Limbajul
va fi mediatorul culturii şcolare producând diferenţieri şi chiar handicapuri
cu repercusiuni asupra succesului şcolar.

Perspectiva cognitivistă acordă importanţă dezvoltării proceselor mentale. Copiii se nasc


45

cu capacitatea de a realiza anumite distincţii perceptuale şi de a răspunde la anumiţi


stimuli. Sensibilitatea tactilă şi calorică sunt prezente de la naştere. La o săptămână
copilul priveşte mai des o suprafaţă cu modele decât una fără. Până la o lună capacităţile
perceptive sunt reduse, imaginile aflate mai departe de 30 cm. Apar înceţoşate. La patru
luni copilul fixează persoana care se mişcă prin cameră. Începând cu trei săptămâni este
capabil să distingă mama sau îngrijitorul. Ataşamentul faţă de mamă devine puternic
după luna a şaptea. De acum începe experienţa timpului Tot acum zâmbetul este adresat
cu discernământ, numai anumitor persoane. La 8-9 luni copiii au capacitatea de a căuta
obiecte ascunse. La 14 luni majoritatea copiilor merg singuri. Perioada cuprinsă între
naştere şi 2 ani este numită de Piaget stadiul senzoriomotor, caracterizat printr-o
cunoaştere senzorială a lumii, prin atingerea şi manipularea obiectelor.
25
Perioada 3-6 ani46 debutează cu prima criză faţă de adult
manifestă în dorinţa de a face totul singur, de a acţiona pe cont propriu.
Criza de independenţă este un salt în autonomia comportamentală.
La 4 ani egoul se maturizează, sursa plăcerii se transferă treptat
către regiunea genitală; dragostea rămâne centrată pe mamă, dar se
descoperă străinul intim, tatăl, cu care trebuie să o împartă. Se
declanşează criza oedipiană cu rivalitatea faţă de tată. Rezolvarea crizei
se realizează prin identificarea cu agresorul. Interiorizarea imaginii
parentale face ca prezenţa efectivă a părinţilor să nu mai fie necesară
pentru respectarea normelor şi consemnelor impuse. Se constituie o
conştiinţă morală primară (Supra-Eu în limbaj freudian), care acţionează ca
un fel de voce interioară a părinţilor, asigurând reglarea conduitelor şi o
anumită securitate.
Imaginea parentală interiorizată este contradictorie, părinţii fiind
concepuţi deopotrivă ca adulţi generoşi, perfecţi47, securizanţi, dar, în
acelaşi timp, şi ca fiinţe frustrante, agresive. Aceasta îi determină pe copii
şi să respecte normele, dar şi să le încalce.
Interiorizarea normelor se produce paralel cu accelerarea
diferenţierii sexuale şi rapida învăţare a rolului de sex. (Discriminările
sexuale de mai târziu îşi au o pate din origini aici, în momentul în care
învăţăm rolul de sex, cu toate tipurile de atitudini asociate.)
Perioada soluţionării complexului Oedip este considerată crucială de
către psihanaliză, pregătindu-l pe copil, pentru depăşirea limitelor
sistemului familiei caracterizat prin particularism şi afectivitate şi intrarea
în alte subsisteme sociale.
Perioada post-oedipiană48 (6-11 ani) este o perioadă de
stabilitate sexuală cu achiziţii culturale rezultate din contactul cu alte
grupuri decât familia. Raportul dependenţă-autonomie evoluează către o
rebeliune a copilului împotriva autorităţii parentale sesizabilă mai ales în
relaţia tată-fiu, copilul devenind impulsiv, excesiv de sensibil, cu tendinţă
de a dramatiza. Vechea identitate cu familia se destramă, asumarea altor
roluri este aspectul esenţial al acestei faze. Grupul şcolar, caracterizat prin
neutralitate afectivă şi universalism, dezvoltă capacitatea de achiziţie de
noi roluri sociale. Familia este un obiect pierdut şi se constituie o nouă
identitate. Se produce o înţărcare afectivă faţă de adult şi familie. Cadrele
didactice introduc o nouă imagine a adultului, mai severă decât cea a
părinţilor. Femeia învăţător este totuşi percepută ca o qvasi-mamă, care
minimalizează insecuritatea provocată de presiunea de a învăţa, oferind
un mai mare suport emoţional.Socializarea secundară, şcolară, provoacă
interiorizarea valorilor şi normelor societale, elevul fiind constrâns să
accepte diferenţieri pe axa performanţei şcolare. Exaltarea succesului sau
a insuccesului poate provoca ruperea punţilor cu familia. În cazul copiilor
46
Piaget proiectează al doilea stadiu între 2-7 ani, stadiu pre-operaţional, în acre copiii
dobândesc stăpânirea limbii, dar nu sunt în stare să susţină conversaţii coerente,
vorbirea, ca şi întreaga perspectivă, fiind egocentrică. În acest stadiu nu sunt în stare să
înţeleagă concepte ca mişcare, cauzalitate, greutate, număr, sau să conserve invarianţii.
47
J.-P. Sartre: „Copilul îşi consideră părinţii drept zei. Actele ca şi judecăţile lor sunt
absoluturi; ei încarnează raţiunea universală, legea, sensul şi scopul lumii” (J.-P. Sartre,
Boudelaire, trad. M. Petrişor, E.L.U., Bucureşti, 1969, p. 45).
48
Stadiul operaţiilor concrete (7-10 ani) în perspectiva cognitivă, caracterizat prin
stăpânirea noţiunilor abstracte, operarea cu conceptele de cauzalitate, viteză, mişcare,
conservarea invariantului.
26
care trăiesc insatisfacţii în familie, succesul şcolar îi poate face dependenţi
de instituţie, în care găsesc compensare prin respectul, prin aprecierea
profesorilor şi colegilor. Dependenţa de instituţia şcolară generează
dificultăţi în integrarea socială de după şcoală, loc al satisfacţiilor de multe
ori neconştientizate. Rolurile sexuale se întreţes cu diferenţieri calitative
ale tipurilor de performanţă, pregătindu-se noi criterii de evaluare şi
clasificare a indivizilor. Aceste noi tipuri de diferenţieri, axate aproape
exclusiv pe axa performanţei de tip şcolar, sunt tot mai des criticate astăzi
pentru caracterul lor artificial în raport cu viaţa socială. Bourdieu vorbeşte
despre “lipsa de gravitaţie socială” a învăţării şcolare care ar fi “liberă de
sancţiunea directă a realului”49
Adolescenţa este deschisă de preadolescenţă sau pubertate (11-15
ani)50, urmată de adolescenţa propriu-zisă (15-18 ani). Repertoriul
dezvoltării pubertare – maturizarea funcţiei reproductive şi dezvoltarea
caracterelor sexuale secundare, cunoaşte diferenţieri temporale. Pe de o
parte se înregistrează o tendinţă seculară de accelerare a maturării
pubertate de 2-3 ani faţă de generaţia bunicilor, însoţită de un spor mediu
în greutate de 5-7 kg. şi 10-15 cm. în înălţime.
Pe de altă parte, semnificaţii deosebite primesc abaterile individuale
în raport cu media, respectiv pubertatea precoce, sub 8 ani la fete şi 9-10
ani la băieţi, proces ce afectează îndeosebi fetele, şi pubertatea tardivă,
marcată de întârzierea instalării caracterelor sexuale secundare la 14 ani
la fete şi 15 ani la băieţi, proces care afectează psihic mai ale băieţii.
Debutul adolescenţei, cum este considerată perioada pubertară,
este marcat de o scădere a stimei de sine. Este perioada vârstei critice, a
crizei sau revoluţiei adolescenţilor când moştenirea culturală este
desacralizată, tânărul situându-se într-un vid cultural, datorită simţului său
critic deosebit de ascuţit. Autoevaluarea nu mai găseşte suport (suntem o
naţie de adolescenţi), ceea ce a fost important în perioada anterioară nu
mai este actual, iar noile opţiuni sunt încă în faza de tatonare. Se produce
o deplasarea de interes dinspre mediul securizant al familiei spre cel al
grupurilor de egali, ceea ce face să apară nelinişti, depresii, anxietate.
Confuzia identitară este agravată şi de înclinaţia adolescentului spre
autochestionare. Referindu-se la adolescenţa lui Boudelaire, J.-P. Sartre
caracterizează inspirat situaţia oricărui tânăr: „Drama începe – afirma
eseistul francez – când copilul, crescând, îşi depăşeşte părinţii cu un cap şi
priveşte peste umerii lor. Or, în spatele lor nu este nimic: depăşindu-şi
părinţii, judecându-i poate, el face experienţa propriei sale transcendenţe.

49
P. Bourdieu, Méditation pascaliennes, Paris, Seuil,1997, p.9, p.29 (lucrarea a fost recent
tradusă şi în limba română).
50
Stadiul cuprins între 11-15 ani este cel al operaţiilor formale când copiii sunt capabili
de raţionamente abstracte, de tip ipotetico-deductiv, un stadiu la care nu ajung toţi
adulţii, depinzând în mare măsură de procesele de învăţare exersate în şcoală. Adulţii cu
performanţe educative limitate continuă să gândească în termeni concreţi şi să păstreze
rămăşiţe ale egocentrismului. Ilustrativ este în acest sens studiul asupra mayaşilor şi
mestiţilor din peninsula Yucatan, realizat de D. Sharp, M. Cole şi C. Lave, care arată că
persoanele neşcolarizate rezolvă silogisme făcând apel la informaţii cotidiene şi nu pe
baza informaţiilor conţinute în enunţul problemei. La un silogism de tipul: „Dacă Jean şi
José beau multă bere, primarul se înfurie. În acest moment, Jean şi José beau multă bere.
Credeţi că primarul se înfurie?”, unii răspund că există atât de mulţi oameni care beau
bere, încât nu văd de ce s-ar supăra primarul pe cei doi. (Apud B. Lahire, Omul plural.
Către o sociologie psihologică, Polirom, Iaşi, 2000, p.117).
27
Tatăl şi mama au descrescut; iată-i pirpirii şi mediocri, nejustificabili şi
nejustificaţi; majestoasele gânduri, care reflectau universul, decad la
rangul de păreri şi dispoziţii. Pe loc lumea trebuie refăcută, toate treptele
şi ordonanţa însăşi a lucrurilor sunt contestate şi, dat fiind că o raţiune
divină nu le mai gândeşte, dat fiind că privirea care le fixa nu mai este
decât o lumină neînsemnată printre atâtea altele, copilul îşi pierde esenţa
şi adevărul; dispoziţiile vagi, gândurile confuze care-i păreau altădată
reflexele frânte ale realităţii sale metafizice devin dintr-o dată unicul său
mod de a exista. Datoriile, riturile, obligaţiile precise şi limitate au dispărut
deodată. Nejustificat, nejustificabil, el face brusc experienţa teribilei sale
libertăţi. Totul trebuie luat de la început: el ţâşneşte în singurătate şi
neant.”51
Criza juvenilă are semnificaţii eminamente sociale, rezultând din
atitudinea societăţii faţă de adolescent; în societăţile primare ea nu este
prezentă. Problema centrală a acestei perioade o constituie concilierea
impulsurilor sexuale deosebit de puternice cu modelele de comportament
deja instalate în stadiile precedente şi cu sistemul de constrângeri şi
presiuni culturale datorate distanţării în timp a maturizării biologice de cea
socială. Datorită condiţiilor de nutriţie şi nu numai, maturizarea biologică a
coborât la 11 ani, iar cea socială întârzie mult după 18 ani. Această
perioadă se caracterizează prin absenţa funcţiei sociale a adolescentului
care este doar consumator de buget şi nu producător, un rol tranzitoriu, cu
ambiguitate de statut social, întins pe o perioadă foarte lungă. Atitudinile
sociale tipice ale adulţilor sunt contradictorii, fie prin extindere a copilăriei,
fie prin coborâre a vârstei adulte, ambele producând
bulversări.Maturizarea biologică, sexuală, este însoţită de o autoevaluare
şi autoconsiderare - sunt adult! Dependenţa materială generează o altă
judecată - sunt copil ! Suspendat între paradisul pierdut al copilăriei şi
vârsta adultă refuzată, tânărul este ezitant, derutat. Se produc acum
destructurări şi restructurări, se pendulează între originalitate şi
conformism. Originalitatea, pârghie fundamentală în educaţie, se
manifestă acut la 14-16 ani prin teribilisme de tot felul, de radicalism al
opiniilor şi va sfârşi prin realizarea unui nou echilibru al personalităţii. O
mare eroare este de a-l considera pe adolescentul ce se vrea original ca
pe un copil, urmarea va fi rezistenţa la actul educaţional şi la comunicare.
Tânărul este dispus să-l urmeze pe adultul care-l respectă.
Comportamentul adolescentului trebuie îndrumat spre depăşirea
conformismului anost înspre o creativitate în acord cu aspiraţiile
individuale şi sociale.
Există la adolescenţi o mare nevoie afectivă, dorinţă de a fi
acceptaţi, iubiţi, preţuiţi, dar se opun tendinţei de a fi acaparaţi. Este
vârsta la care tânărul se află în căutarea identităţii. El se caută fără a se
regăsi. În fapt n-are cum să se regăsească fiindcă încă n-a fost. El este
doar proiect. Nu este ci va fi. Mediul social acţionează, nu doar pentru
adolescent, ca o oglindă. Identitatea psihosocială, imaginea de sine, este
rezultatul privirii celuilalt semnificativ. Pentru adolescent privirea celuilalt
semnificativ are o importanţă capitală fiindcă el este într-o criză identitară.
De aici importanţa atitudinii pe care o are profesorul care uneori poate

51
J.-P. Sartre, Boudelaire, trad. M. Petrişor, E.L.U., Bucureşti, 1969, p.46.
28
juca rolul celuilalt semnificativ52. Criza, conflictul între generaţii este
datorat şi situării în timpi psihologici diferiţi. Adultul este situat inconştient
pe dimensiunea timpului prezent, compus din clipe egale, iar
“adolescentul are viitorul în sânge”. (Tofler) Se manifestă acum tendinţe
aparent contradictorii: nevoia de afiliere şi nevoia de intimitate, dar nu de
singurătate – stare subiectivă generată de insatisfacţia relaţionării sociale.
Cei apropiaţi, părinţii, dar şi profesorii trebuie să respecte aceste nevoi.
Descifrarea sensului autentic al moralităţii adolescentine presupune un act
hermeneutic, de stăpânire a codului şi a tehnicilor de decodificare. Uneori,
actele deviante nu sunt decât manifestări ale creativităţii de protecţie care
permit tânărului o anumit identitate şi evitarea rigorilor convenţiei moralei
adulte. Fuga, chiulul, vagabondajul, cerşetoria pot reprezenta forme de
evaziune, aventuri eliberatoare sau modalităţi de supravieţuire.
Importantă în constituirea personalităţii este identificarea cu modelul,
eroul, prietenul. De aici prieteniile durabile şi nevoia de a le îndruma cu
tact. Profesorul trebuie să practice un stil mai puţin directiv, cu asocierea
ideii de responsabilitate libertăţii şi încrederii reciproce. Soluţionarea crizei
adolescenţei conduce la maturizarea deplină, permiţând integrarea în
colectivitatea adultă în care familia de procreare, sistemul ocupaţional şi
comunitatea locală prezintă importanţă deosebită. Integrarea în aceste noi
colectivităţi impune interiorizarea de roluri inaccesibile până acum: rolul
de soţ, soţie, rolul profesional, rolul de cetăţean, de enoriaş. Procesul de
interiorizare se desfăşoară de această dată cu anticipaţie în colectivităţile
ce prefigurează structurile societăţii adulte: cuplurile de adolescenţi
funcţionează ca proto-familii de procreare, iar sistemul şcolar dobândeşte
caracteristicile unui proto-sistem ocupaţional53.
Integrarea socială presupune o dimensiune creativă şi participativă
opusă conformismului obedient, când controlul social se transformă în
autocontrol, ca urmare a resimţirii scopului comun ca aspiraţie proprie.
Ceea ce se urmăreşte nu este doar învăţarea (asimilarea) unui anumit tip
de conformitate, ci şi personalizarea conformităţii.
Finalităţile integrării sociale a adolescentului trebuie să ţină seama
de specificul personalităţii şi nevoia sa de creativitate şi independenţă
normativă pentru a le valorifica într-o direcţie convenabilă aspiraţiilor
individuale şi scopurilor comune grupului în care aceştia se integrează.
Stilul de educaţie autoritar şi represiv care-şi propune învăţarea
necondiţionată a consemnelor şi conformităţii, cu reprimarea oricăror
opoziţii prin care tânărul îşi rezervă dreptul la autonomie morală nu are
eficienţă. Pedagogia conformismului social riscă înscrierea adolescentului
mai curând pe panta alunecoasă a devianţei, decât pe cea a integrării şi
realizării de sine. Practicile de moralizare retorică nu au nici un efect –
„predicile morale sunt murale, numai pentru pereţi.”
52
Oglinda socială acţionează indiferent de vârstă şi poate întinde uneori capcane – vezi
situaţia unor forţe politice după trecutele alegeri: aplauzele sociale au determinat o
imagine de sine deformată – “chiar suntem cei mai buni dintre pământeni” – iar
consecinţele au fost dezastroase pentru acestea.
53
Dinamica familiei contemporane a surprins sistemul de învăţământ nepregătit.
Statisticile franceze indică o perioadă medie de 2 ani până la căsătoria oficială, pe care o
parcurg 90% dintre tineri. Copiii, de multe ori, participă la căsătoria părinţilor lor. Marea
majoritate a copiilor se nasc în afara familiei; căsătoria intervine târziu, iar divorţul relativ
repede. Toate aceste fenomene legate de postmodernitate ridică imperativele
reinterpretării sarcinilor şcolii.
29
Stilul despotic al educaţiei generează insecuritate afectivă cu
tendinţe spre evaziune, acte de violenţă şi agresivitate, conduite
structurate defectuos, tendinţe conflictuale sau frustrante,
comportamente marginale sau deviante, crize prelungite. Majoritatea
anomaliilor de socializare provin din absenţa realizării adecvate a funcţiilor
familiei, un gen de „personalitate colectivă”, a cărei armonie sau
dizarmonie are rezonanţă în structura personalităţii morală a
adolescenţilor. Valorile şi atitudinile, gradului de organizare şi coeziune,
climat conjugal, relaţii intrafamiliale, modelul educativ, toate aceste
aspecte ale vieţii de familie influenţează puternic socializarea morală a
tinerilor. Cu cât părinţii sunt mai prezenţi în viaţa de familie realizând
situaţii de comunicare socială şi psihică , cu atât relaţiile se întemeiază pe
încredere şi respect, afecţiune, stimă. Erorile acestui proces generează
formarea unei personalităţi distorsionate, labile, în conflict latent cu
normele şi valorile sociale. Rezultatele pozitive sunt inserţia eficientă şi
activitatea creatoare, mediată de simboluri normative, configurarea
personalităţii sociale în cadrul căreia motivele interne se împletesc cu
cerinţele normative ale mediului social. Socializarea facilitează consistenţa
unei personalităţi în mediul unei culturi..Socializarea nu se încheie aici în
adolescenţă, ci se continuă pe întreg parcursul vieţii, existând tranziţii de
realizat, crize de depăşit. Tânărul are libertatea de a crea legături sexuale
sau maritale, relaţii profesionale, libertate care implică condamnarea la
responsabilitate (Sartre). Uneori alegerile nu sunt dintre cele mai fericite.
Criza vârstei de mijloc este generată de sentimentul irosirii şi
conştiinţa irepetabilităţii clipei. Această conştiinţă poate repune în discuţie
întreaga existenţă. Încă se mai poate lua de la capăt, până nu e prea
târziu.
Dar târziul vine ineluctabil. Vârsta pensionării răstoarnă canoanele
unei existenţe de o viaţă de om. Acomodarea la inutilitate şi dispreţul
social pot fi destul de dureroase. Şi mai dureros este orizontul morţii ca
punct final al unei existenţei54.

Specificul socializării în familie

Ca proces continuu, socializarea se realizează prin diverse


mecanisme cum ar fi adoptarea succesivă de roluri şi statusuri, învăţarea
socială, imitaţia, identificare, etc. Prin socializare individul dobândeşte o
anumită siguranţă, acţiunile lui dobândind previzibilitate.
Socialoizarea primară acţionează într-un cadru informal în care
climatul de securitate afectivă joacă rolul primordial. Socializarea primară
marchează individul pentru întreaga viaţă. Cea secundară nu va avea
eficienţa şi profunzimea celei primare, copilul rămânând timp îndelungat
prizonierul lumii definite de către părinţi. Funcţia fundamentală a familiei
este cea de factor al securităţii oferind copilului sentimentul siguranţei
care îi permite construcţia personalităţii. Securitatea presupune:
- protecţia împotriva loviturilor din afară
- satisfacerea trebuinţelor elementare
54
Elisabeth Kübler- Ross prezintă mai multe stadii ale procesului comprimat de
socializare şi adaptare la iminenţa morţii: negarea, mânia, tocmeala, depresia şi, uneori,
acceptarea. (Elisabeth Kübler- Ross, Living with Death and Dying, London, Souvenir Press,
1987, după A. Giddens, op. cit. p. 51).
30
- coerenţa şi stabilitatea cadrului de dezvoltare
- sentimentul de a fi acceptat ca membru al familiei, în care
primeşti şi dăruieşti dragoste, izvor de bucurie şi mulţumire
pentru adulţi şi ca fiinţă umană distinctă, cu o anume marjă de
libertate.
O personalitate puternică şi echilibrată a copilului se pare că este
rodul acceptării lui necondiţinate de către părinţi. Aceasta mediază
acceptzarea de sine. Cercetările evidenţiază faptul că majoritatea copiilor
cu perturbări emoţionale şi conduite deviante au primit din partea
părinţilor o acceptare condiţială, de bună purtare sau performaţă, în care
adulţi respingeau anumite aspecte ale persoalităţii lor. Aceste aspecte ale
persoalităţii vor fi ulterior negate de copil şi proiectate asupra altor
persoane sau exprimate în moduri inacceptabile. O mamă care acceptă
necondiţionat personalitatea copilului va fi mai capabilă să îl înveţe pe
acesta să tolereze frustrarea, ostilitatea sau aspectele negative al
propriei personalităţi. Pierderea acceptării de către mamă determină
încercări de stabilirea a relaţiei cu alt adult, iar eşecul, de cele mai multe
ori inevitabil, va genera restaurarea sentimentului de pierdere şi
neîncredere în alţii dar şi în sine.

Variabilele socializării familiale şi devianţa

1. Tipul de familie
O serie de cercetări di ultima perioadă demonstrează că. Pentru
dezvoltarea psihosocială normală a copilului, tipul de interacţiune familială
şi comportamentul fiecărui membru al familiei contează mai mult decât
prezenţa sau absenţa unuia dintre părinţi, deci structura completă sau
incompletă a familiei. Vatiabilele precum coeziunea, adaptabilitatea şi
flexibilitatea sunt factori –cheie în socializarea copilului, determinând sau
nu orientarea acestuia spre o carieră delincventă. Refritor la relaţia dintre
familia dezorganizată şi delincvenţă, o meta-analoză a 50 de studii
pubilicate pe această temă evidenţiază că:
- prevalenţa delincvenţei în familiile dezorganizate este cu 10-15%
mai mare decât în familiile organizate;
- corelaţia dintre familia dezorganizată şi delincvenţa juvenilă este
mai puternică pentru formele minore de conduită, şi mai slabă
pentru formele grave de comportament infracţional;
- tipul de dezorganizare pare să afecteze delincvenţa juvenilă;
astfel, asocierea cu delincvenţa este mai puternică în cazul
familiilor dezorganizate prin divorţ sau separare, comparativ cu
dezorganizarea prin deces
- nu există o deferenţă semnificativă între impactul dezorganizării
familiei asupra fetelor şi, respectiv asupra băieţilor;
- nu s-a scos în evidenţă rolul vârstei la care survine
dezorganizarea familiei asupra delincvenţei juvenile;
- nu există o evidenţă asupra rolului părinţilor vitregi în delincvenţa
juvenilă.
Rezultă de aici că este preferabilă, pentru echilibrul dezvoltării
copilului o dezorganizare decât atmosfera insuportabilă a celor care

31
continuă relaţia. O serie de studii evidenţiază existenţa unei corelaţii între
incidenţa conduitelor delincvente şi nivelul scăzut al coeziunii familiale.
Coeziunea familială este definită ca legătura emoţională dintre
membrii familiei şi poate fi măsurată prin nouă variabile: angajare
emoţională, independenţă, frontiere, coaliţi9i, timp, spaţiu, prieteni, luarea
deciziilor, interese, losir. În familiile cu coeziune scăzută, partenerii
cuplului au o conduită centrată pe nevoile şi aspiraţiile personale, petrec
cea mai mare parte a timpului în afara familiei şi nu participă decât rareori
la activităţi comune; în aceste condiţii, întâlnirile membrilor se transformă
deseori în teatrul unor tensiuni şi conflicte.
Delincvenţa se asociază cu nivelul scăzut de adaptabilitate specific
familiilor rigide, care atunci când se confruntă cu o problemă reacţionează
prin tendinţa de a rigidiza structurile existente de poziţii sau rol, de a întări
controlul coercitiv. Adaptabilitatea, definită prin capacitatea sistemului
familial de a-şi schimba structurile de roluri, de putere şi reguli, ca răspuns
la un stres emoţional, e caracterizată prin următoarele variabile: disciplină,
control, posibilităţi de afirmare a sinelui, stil de negociere,
complementaritatea de roluri, reguli relaţinale şi mecanisme de
autoreglare.
Talia familiei, rolul fratriei şi poziţia copilului în seria fraternă.
Cercetările au găsit că familiile numeroase se corelează cu
delincvenţa juvenilă mai des decât familiile restrânse. Explicaţiile acestui
fenomen trimite la eficienţa disciplinei familiale, la riscul sărăciei şi
alegerea mijloacelor ilegitime de supravieţuire. Părinţii cu mai mulţi copii
au dificultăţi mai mari în disciplinarea şi supravegherea copiilor
comparativ cu familiile restrânse; unii părinţi au obiceiul de a-i delega pe
copii mai mari să se ocupe de disciplinarea şi educarea fraţilor mai mici,
sarcină pe care aceştia nu sunt pregătiţi să o realizeze eficient.
Numeroase studii au abordat problema specifică copilului unic,
demonstrând vulnerabilitatea sa psihologică; copilul unic are o
probabilitate mai mare să creeze situaţii problematice, deoarece el
polarizează afectivitatea adulţilor şi va fi superprotejat. El va trăi într-un
mediu lipsit de diversitate relaţională şi de dimensiunea rivalitate -
solidaritate, va fi mai dependent de adulţi şi mai puţin realist comparativ
cu copilul care provine dintr-o familie numeroasă.
Pe de lată parte, copii mai mari în seria fraternă pot deveni modele
de identificare, având şanse mai mari să devină mai echilibraţi şi mai
responsabili, datorită relaţiilor umane ai bogate, mai variate, cunosc
experienţa rivalităţii şi a competiţiei, dar se şi angajează în raporturi de
cooperare-solidaritate.
Psihosociologii afirmă că relaţia fraternală are u rol important în
dezvoltarea personalităţii, contribuind la formarea unor structuri atitudinal
- relaţionale ce intervin ulterior în adaptarea în mediul social, şcolar,
familial. În funcţie de atitudinile şi valorile părinţilor, relaţia familială poate
genera sentimente de afecţiune reciprocă, ataşament şi solidaritate
durabilă între fraţi, dar poate antrena şi rivalitate şi gelozie, competiţie şi
conflict.
Rivalitatea fraternală se constituie iniţial în raport cu mama, atunci
câmd apare în familie un frate nou care declanşează reacţia de gelozie a
primului născut. Dacă părinţii, mama în special nu îl ignoră, ci îl

32
valorizează în continuare pe primul născut, îi încredinţeazî mici sarcini de
supraveghere, educare a frăţiorului, rivalitatea se va manifesta numai în
legătură cu monopolul atenţiei părinţilor. , concurenţă ce se va manifesta
ca punere în valoare prin conduite compensatorii, care vor avea o
contribuţie importantă în adaptarea la mediul competitiv. Compararea cu
fratele mai vârstnic din familie catalizează procesul de autocunoaştere şi
accelerează maturizarea afectivă.Sentimentul de frustrare se atenuează
pe măsură ce seria fraternă se lărgeşte. Al doilea născut beneficiază de de
experienţa fratelui mai mare, dar se simte frustrat de lipsa de putere, de
statutul de subordonat pe care îl are în raport cu acesta. Mijlociul di familie
este poziţia în care conflictele dintre identificări ating apogeul, deoarece el
nu poate devenii nici cel mai mare, nici cel mai mic. Din acest motiv, cele
mai multe studii indică acest mijlociu drept candidatul cu7 cele mai mari
şanse de delincvenţă. Ultimul născut pare avantajat de faptul că
monopolizează atenţia şi afecţiunea tuturor membrilor familiei.
Solidaritatea fraternă poate fi un factor de succes în integarea şcolară şi
socială

2. Statutul economic şi cultural, nivelul de instrucţie şi educaţie al


părinţilor.
Copilul este prizonierul unui mediu cultural. Familia se implică în :
a) dezvoltarea cognitivă, mediind relaţia dintre copil şi lume,
interpretând pentru el. Mamele copiilor cu bună integrare practică
un stil educativ caracterizat prin orientare şi ghidarea copiilor în
sarcini de explorare sau rezolvare de probleme, ajutor în
evaluarea acţiunilor şi consecinţelor, aport informaţional şi
feedback. Mamele copiilor inadaptaţi dirijează acţiunile copiilor,
sunt autoritare, anxioase, formulează ele însele soluţiile şi nu
oferă posibilităţi de opţiune copiilor.
b) Obţinerea reuşitei şcolare, e dependentă de un stil parental
caracterizat prin combinaţia dintre afecţiune şi susţinere
parentală, încurajări, sfaturi, recompense. Conform cercetărilor,
un stil educativ favorabil ar consta în:
a. adaptează exigenţele la posibilităţile copilului
b. facilitează învăţarea atunci când copilul se confruntă cu
dificultăţi
c. exprimă puţine sentimente de anxietate, în special în faţa
eşecului
d. stimulează gândirea copilului
e. recompensează
f. arată rareori stări ostile faţă de copil
g. manifestă stimă faţă de copil
h. pretinde şi oferă justificări
i. lasă iniţiativa copilului în învăţare
j. furnizează copilului standarde de performanţă
k. oferă puţine feedback-uri corective
Pentru eficienţă se cere acordul părinţilor.
c) Integrarea socială a copilului, dobândirea conduitei civilizate în
grup, interiorizarea valorilor de întrajutorare, cooperare,
solidaritate
33
Fenomenul inadaptării se corelează cu nivelul scăzut al aşteptărilor
familiale, cu forme brutale, violente de manifestare a autorităţii faţă de
copil. Mamele copiilor delincvenţi manifestă mai frecvent atitudini de
ostilitate, respingere faţă de copil. În condiţii de insecuritate emoţională
copiii au mai puţină încredere în sine decât ceilalţi, au dificultăţi în aşi face
prieteni, se simt incapabili de a face faţă solicitărilor mediului, îl percep
drept ostil.
Teoria ataşamentului (Bowlbi) pleacă de la concluzia că afectivitatea
constituie forţa care determină natura vieţii individuale. Organizarea
convingerilor îşi are originea în perceperea afectivităţii „celorlalţi
semnificativi”. Separarea de mamă în primii cinci ani dezvoltă caracterul
delincvent deoarece privarea de afectivitate duce la tulburări emoţionale
ireversibile. Copilul devine anxios, nesigur, ostil, furios şi îşi va canaliza
aceste emoţii împotriva celorlalţi Deprivarea emoţională este argumentată
de Bowlbi prin analiza în 1990 a orfelinatelor din România ajungând la
următoarele concluzii:
- afecţiunea maternă este importantă pentru sănătatea mintală
- deprivarea afectivă este sursă de „infecţie socială”
- deprivarea maternă precoce duce la dezvoltarea psihopatiei şi a
caracterului instabil.
Deprivarea afectivă şi carenţa afectivă cronică sunt responsabile de
„sindromul dezorganizării structurale” manifestat prin apariţia de tulburări
în aproape toate sectoarele dezvoltării psihice, retard psihosomatic, apatie
sau instabilitate psihomotrice, comportamente fără conţinut, repetitive,
stereotipe, retard în dezvoltarea conştiinţei de sie şi în dezvoltarea
identităţii sexuale.
Aceste idei au fost preluate de sociologul american Hirschi în teoria
controlului social pe care o vom dezvolta ulterior.

Sociologul francez Pierre Bourdieu argumentează că sistemul de


învăţământ este factorul reproducţiei inegalităţilor şi dominaţiei ce
transformă avantajele sociale în avantaje culturale şi pe acestea, prin
diplome, în avantaje sociale. În societate există grupuri sociale diferite,
aflate în concurenţă, căutând fiecare să-şi apere interesele, difuzând idei,
valori, principii, norme pe care le prezintă ca indiscutabile şi universale.
Grupurile îşi dispută publicul, clientela, masa. Cele mai puternice îşi impun
arbitrarul cultural ca legitim prin intermediul scolii, transmiţând viziunea
lor despre lume. Reproducând acest arbitrariu cultural, şcoala reproduce
raporturile de forţă legitimându-le. Cultura legitimă nu este în fond decât
un arbitrariu cultural dominant. În felul acesta, prin şcoală, aristocraţia ia
forma meritocraţiei. Este în fapt o nouă formă de violenţă prin care
puterea impune semnificaţii ca legitime disimulând raporturile de forţă,
violenţă numită simbolică. Şcoala este cea care impune arbitrarul cultural
al clasei dominante prin violenţă simbolică.
Principalele surse ale puterii, după Bourdieu, sunt:
*0 capitalul economic - sub diverse forme: terenuri, bunuri,
bani;
*1 capitalul cultural
- în formă obiectivata în diplome, cărţi, tablouri;

34
- în formă încorporată în structuri mentale, scheme de gândire
şi acţiune;
• capitalul social - relaţional - ansamblul relaţiilor de rudenie,
vecinătate şi nu numai.55
În spaţiul social global agenţii sunt distribuiţi pe un câmp social
determinat de volumul total al capitalurilor pe care le posedă, în funcţie de
structura şi ponderea diferitelor specii de capital în capitalul total.
Recunoaşterea resurselor de capital ca fiind legitime conferă
posesorului capital simbolic - onoare, prestigiu, reputaţie. Lupta pentru
dobândirea de capital simbolic şi convertirea diferitelor specii de capital în
capital simbolic conduce la transformarea raporturilor de forţă în raporturi
de semnificaţii, mistificându-se esenţa şi originea lui printr-un iluzionism
social. Puterea nu se mai impune prin violenţa brută, materială, ci prin
violenţa simbolică, prin sistemul de semnificaţii. Dar nici un sistem
ideologic nu poate impune agenţilor semnificaţii dacă acestea nu găsesc
predispoziţiile în personalitatea lor. De aceea, pentru a fi eficientă,
violenţa simbolică începe prin a construi în agent aceste predispoziţii prin
constituirea habitusului. Habitusul este structura de profunzime,
inconştientă a personalităţii ce cuprinde scheme de percepţie, de gândire,
de evaluare, de limbaj, în baza cărora individul decodifică şi interpretează
realitatea.
Fiecare habitus individual este o variaţiune a habitusului de clasă,
stilul personal particularizând stilul clasei, grupului căruia îi aparţine; el
este cel ce asigură coeziunea şi identitatea socială, conservând sensul
comun al realităţii. Habitusul este produsul unor acţiuni pedagogice de
inculcare efectuate de colectivitate implicit, prin influenţe anonime, sau
explicit, prin agenţi specializaţi ai şcolii.Familia inculcă un habitus primar,
al grupului, care constituie principiul constituirii ulterioare a oricărui
habitus; schemele de percepţie şi gândire vor funcţiona ca principii de
selecţie pentru experienţele ulterioare. Până în jurul vârstei de 5 ani,
copilul îşi constituie o identitate sexuală, încorporând distincţiile tranşante
între funcţiile masculine şi feminine, femeii revenindu-i funcţii domestice,
iar bărbatului economice; tatăl este perceput mai competent şi mai sever,
iar mama mai maleabilă şi afectuoasă. Familia inculcă o cultură particulară
creând iluzia legitimităţii, printr-o inculcare non-discursivă, inconştientă a
etosului de clasă, în funcţie de care copilul va interpreta realitatea.
Conţinuturile pe care ea le inculcă sunt deosebit de durabile şi constituie
baza pentru habitusul secundar.
Schemele încorporate tind să caute cu obstinenţă condiţiile prezente
ale reproducerii structurilor care au stat, în trecut, la baza constituirii lor.
Orice proces de educaţie, producând habitusuri, funcţionează ca
putere ce impune ca legitime semnificaţii şi funcţionează prin violenţă
simbolică. Şcoala este instanţa acţiunii pedagogice ce concurează familia.
Reuşita şcolară este determinată de distanţa dintre habitusul
încorporat în familie şi habitusul secundar pe care şcoala urmăreşte să-l
inculce drept cultură legitimă, în fond, arbitrarul cultural dominant.
Acţiunea pedagogică nu constă în transmiterea neutră a unei culturi
neutre de la o generaţie la alta, ci într-un proces de inculcare a unui
arbitrariu cultural. Instituţia şcolară dispune de autoritatea pedagogică în
55
Educaţie înseamnă transmitere de patrimoniu cultural.
35
calitate de mandatar al unor grupuri dominante, ca deţinători prin
delegaţie a dreptului de exercitare a violenţei simbolice.Copiii familiilor
favorizate social beneficiază de un avantaj imens; ei au acces la mijloacele
multimedia, călătoresc, îşi însuşesc de mici un limbaj mai bine adaptat
cerinţelor şcolii, o imagine despre lume, un habitus care le permite o mai
bună adaptare la exigenţele cotidiene şi şcolare. Copiii claselor
defavorizate sunt constrânşi să convertească habitusul anterior într-un
habitus nou, ceea ce echivalează cu o a doua naştere necesară ascensiunii
sociale.
Cei ce se prezintă la start se află în poziţii inegale datorită
habitusului. Şcoala funcţionează ca o maşină cognitivă care recunoaşte ca
dotaţi şcolar pe cei dotaţi social şi operează clasamente care reproduc în
forme specifice poziţii iniţiale cu o aparenţă de neutralitate. Clasamentele
sociale sunt transformate îi clasamente sociale şi invers. În felul acesta
şcoala îndeplineşte funcţia de reproducere structurală a societăţii
mascând raporturile de forţă, întărind şi legitimând dominaţia. „Sistemul
de învăţământ – afirmă Bourdieu – contribuie la furnizarea de către clasa
dominantă a unei <<teodicee a propriului său privilegiu>> nu atât prin
ideologiile pe care le produce sau pe care le inculcă, ci mai degrabă prin
justificarea practică a ordinii stabilite pe care o procură ascunzând relaţia
evidentă, pe care o garantează, între titluri şi posturi, relaţia pe care o
înregistrează în secret, sub aparenţa egalităţii formale, între titlurile
obţinute şi capitalul cultural moştenit, adică prin legitimarea pe care o
aduce ca şi prin transmiterea acestei forme de moştenire”56
Copiii din mediile populare, afirmă în urma unor studii şi B. Lahire,
ajung uneori să trăiască situaţii atât de derutante încât
asimilarea/acomodarea lor devine problematică. Ei pot oscila între mai
multe variante:
1) reduc situaţiile şcolare la propria lor logică, dar primesc
sancţiuni negative;
2) încearcă stângaci, noua logică şi suportă, şi de această dată,
sancţiuni mai curând negative;
3) o parte dintre ei ajung, într-o manieră mai mult sau mai puţin
precară, la a construi scheme culturale specifice şcolii, care se
află, total sau parţial, în disonanţă cu schemele dobândite
anterior în sânul universului familial şi încep să dea sens unei
vieţi duble.
*
O critică îndreptăţită a acestei teorii o aduce Roger Benoliel care
argumentează ideea că producerea de habitusuri omogene reprezintă
doar un vis de profesor. Transferurilor dorite sau programate li se opun
destule rezistenţe: interese sociale mobilizate în direcţii opuse, categorii
de public indiferente, materiale culturale rebele, surse de legitimare
concurente.
De o parte, intenţii ale fanaticilor şcolii, de cealaltă, viaţa socială la
dimensiunile ei reale. Desigur, există şi “transfugi”, cei care îşi depăşesc
condiţia socială, dar care rareori se pot elibera de propriul lor trecut.
Aceştia conservă, în general, sentimentul unei insatisfacţii continue şi al

56
Pierre Bourdieu, Simţul practic, trad. Rodica Caragea, Institutul European, 2000, p.
219.
36
unei anxietăţi care poate duce uneori la dezechilibru patogen. În aceeaşi
ordine de idei, sociologul francez B. Bernstein a elaborat teoria codurilor
lingvistice, conform căreia, în societate funcţionează două coduri
lingvistice, unul restrâns, celălalt elaborat, aflate în opoziţie. Această
opoziţie dintre cele două tipuri de limbaje are ca efect două modalităţi
diferite de structurare a experienţei despre lume, două moduri diferite de
situare în lume.
Codul restrâns se caracterizează printr-o formă condensată, rigidă
de exprimare, cu utilizare limitată a adjectivelor, adverbelor, prin
rigiditatea sintaxei, supleţe redusă în structurarea frazei, tendinţa de a
face asimilări, noi devenind mai puternic decât eu.
Codul elaborat se caracterizează prin complexitatea enunţurilor,
precizia construcţiilor, alegerea subtilă a adjectivelor, utilizarea
simbolismului expresiv ce permite diferenţieri de nuanţe,
subînţelesuri.Copilul aparţinând claselor populare poate înţelege codul
elaborat al celor din clasele superioare numai după traducerea acestuia.
Diferenţele de limbaj determină diferenţieri de stil cognitiv în
definirea lumii şi a eului. De aici diferenţe de atitudini culturale şi de valori;
pe de o parte, pasivitate, fatalism, resemnare, iresponsabilitate, de
cealaltă, raţionalism, voluntarism, spirit competitiv. Clasele inferioare
valorizează mai puţin instrucţia, preferând o calificare rapidă, salariu şi
avantaje imediate.
Clasele superioare sunt înclinate spre ascetism, meritocraţie
corelată pozitiv cu reuşita socială. Etica interiorizării şi stăpânirii de sine,
părinţi permisivi şi deschişi exigenţelor şcolii, climatul familial, toate
predispun la reuşita şcolară. Prin impunerea codului elaborat ca singur
legitim, şcoala operează o selecţie arbitrară a elevilor, selecţie bazată pe
apartenenţa clasială şi se face astfel răspunzătoare de menţinerea
inegalităţilor.
Pentru P. Berger, şcoala face parte din rândul maşinăriilor simbolice
de menţinere a ordinii sociale. Legitimarea unei ordini se face la trei nivele
întreţesute empiric:
*2 învăţarea limbajului
*3 mentalităţi, proverbe, legende, tradiţii
*4 elaborări teoretice, legitimări cognitive
Implicând un corp de experţi, datorită situaţiei de monopol, factorul
de putere îşi impune propriul univers simbolic. Instituţiile, printre care şi
şcoala, sunt reificate, fetişizate, ignorându-se originea lor umană. Această
reificare atinge identitatea individului care nu mai este altceva decât tipul
ideal al rolului social pe care îl joacă.
Socializarea primară este decisivă dar nu implacabilă. Agenţii
acestei socializări sunt Alţii semnificativi, părinţi, rude, ce se constituie ca
filtru între copil şi realitate. Conţinutul principal al socializării primare îl
constituie limbajul, prin care copilul îşi apropie, îşi face al său, universul
simbolic, cu funcţie de legitimare. Preluând limbajul, semnificaţiile, rolurile
şi atitudinile adultului semnificativ, copilul le face ale sale. Prin aceasta se
aşează structurile de bază ale sinelui şi lumii, oferind o orientare către
lume ce conturează limitele receptivităţii ulterioare, făcând din individ un
candidat la segmente determinate ale lumii sociale. Destinul se

37
proiectează în familie fără a fi implacabil.57Socializarea secundară constă
în apropierea unor sublumi instituţionalizate, bazate pe diviziunea muncii.
Ea asigură învăţarea rolurilor instituţionalizate, iar agenţii sunt funcţionarii
instituţiilor. Lumea rolurilor instituţionalizate este interiorizată ca una din
lumile posibile.
Succesul socializării secundare este dependent de coerenţa
conţinuturilor noi cu cele achiziţionate anterior care funcţionează ca filtru.
În unele situaţii este nevoie de alterări totale, de re-educări după
prototipul convertirii religioase. Această alterare pe care o provoacă
socializarea secundară implică destructurări ale identităţii constituite
anterior şi o ruptură biografică cu viaţa anterioară. Prin această nouă
identitate sunt legitimate universurile simbolice ale puterii, iar instituţia
care execută acest travaliu este şcoala.

Tipul de disciplină parnetală

Tipul de disciplină parentală – permisiv, autoritar, indiferent –


depinde de atitudinea părinţilor faţă de copii. Psihanaliştii arată că această
atitudine este determinată de o multitudine de sentimente inconştiente:
prin copii, părinţii pot retrăi anumite conflicte nerezolvate ale propriei lor
copilării sau vor să se realiozeze, deoarece au sentimentul că şi-au ratat
viaţa. Când educă (disciplinează), părinţii reacţionează într-o manieră
emoţională, simţindu-se ofensaţi dacă copilul nu ascultă de regulile
impuse şi acţionează în funcţie de propriile sale pulsiuni şi dorinţe. Ei pot
acţiona compulsiv atunci când educă impunând copilului frustrări
inutile.Studiile de psihanaliză afirmă că principala dificultate a părinţilor în
acţiunea de disciplinare a copilului provine din faptul că ei uită că acţiunile
copilului se supun altor legi decât cele ale adulţilor fiind guvernate mai ale
de către principiul plăcerii. În general adulţioi reacţionează în faţa
manifestărilor pulsionale ale copilului în două moduri:
- le reprimă cu o mare severitate, considerându-le maladive sau
semn de răutate; rezultatul acestor măsuri va fi o dezvoltare într-
o manieră patologică, caracterizată de paralizia vieţii afective în
domeniul social şi sexual, dificultăţi de afirmare de sine
- tolerează sau nu supraveghează acest gen de manifestări, caz în
care ele se vor dezvolta; în absenţa frustrărilor necesare,
pretenţiile vor deveni insuportabile
Reacţiile extreme, autoritaismul, permisivitatea necritică şi
indiferenţa ca stiluri de disciplină parentală sunt indicatori importanţi ai
predicţiei eşecului copilului. Acesta va putea deveni responsabil şi integrat
social eficient numai dacă părinţii echilibrează cele două tendinţe.

Erori în socializarea primară

Maltratarea „expunere de către părinţi a copiilor la comportamente


abuzive din punct de vedere fizic, sexual sau emoţional sau neglijarea lor
57
”Comparându-i pe tinerii ai căror părinţi citesc puţin sau chiar deloc, dar care şi-au
încurajat copiii să citească, cu tineri ai căror părinţi citesc mult, abţinându-se în acelaşi
timp să le ceară copiilor să facă acelaşi lucru, observăm că scorul se întoarce (…) în
favoarea exemplului parental.” (Singly). Există gesturi neînsemnate care spun mai mult -
şi mai eficace - decât discursurile lungi.
38
astfel încât sănătatea fizică, emoţională şi dezvoltarea le sunt
periclitate”58.
Din perspectiva consecinţelor actului este util să distingem între
maltratarea de criză care poate apărea în familiile cu o funcţionare
normală, dar care, confruntate cu o anumită situaţie de stres, îi determină
pe părinţi să reacţioneze violent faţă de copii; dacă asemenea situaţii sunt
rare, impactul asupra copiilor poate fi redus şi maltratarea
transgeneraţională, specifică familiilor a cărui mod de viaţ este haotic, iar
relaţile dintre părinţi şi copii sunt dezorganizate, fără o distribuţie clară şi
stabilă a rol-statusurilor, situaţie în care abuzul este interiorizat,
naturalizat, perceput ca modalitate oarecum normală de relaţionare şi
reprodus ulterior cu diverse prilejuri.
Maltratarea este rezultatul interacţiunii a patru categorii de factori
stresori: factori de stres exteriori familiei (sărăcia, frustrarea materială,
şomajul, insecuritatea socială prelungită, izolarea socială sau
marginalizarea), factori maritali sau familiali (balanţa motivaţional-
afectivă, aptitudinile maritale, creativitatea conjugală, cunoaşterea şi
comunicarea în cuplu) caracteristici individuale de personalitate ale
părinţilor (maturitate, şi stabilitate afectivă, empatie, afectivitate,
autocontrol) şi caracteristici ale copilului59.Conceptul de maltratare include
trei forme: abuzul fizic, abuzul sexual şi neglijarea. Efectele abuzului fizic
depind de vârsta, intensitatea, frecvenţa şi percepţia lui ca legitimă sau
ilegitimă de către copil. Pedeapsa corporală poate duce la sechele fizice,
iar în plan psihic generează spaimă, anxietate, constituirea unei imagini de
sine deformate şi strategii de supravieţuire de retragere în lumea
interioară sau agresarea compensatorie a altor copii.
Neglijarea apare în toate situaţiile în care părinţii nu satisfac
trebuinţele fundamentale ale copilului: îngrijire, alimentaţie,
îmbrăcăminte, confort, igienă, îngrijire medicală, supraveghere.
Abuzul sexual este considerat a fi cel mai traumatizant din punct de
vedere psihologic prin consecinţele sale devastatoare asupra persoalităţii.
Abuzul emoţional este haloul tuturor formelor de maltratare, dar
poate fi considerat şi ca o formă deosebită de celelalte, constând în
insultă, umilire, degradare, denigrare, izolare.
Efectele maltratării se cumulează, se cristalizează şi stabilizează în
personalităţi tarate. Deprivarea afectivă afectează dezvoltarea cognitivă,
însuşirea limbajului şi structurarea capacităţilor de abstractizare; abuzul
fizic poate determina efecte neurologice, care ating în special regiuni ale
creierului ce răspund de memorie, învăţare, exprimarea emoţiilor. Copii
neglijaţi manifestă o mai redusă afectivitate, iar cei maltrataţi fizic
exprimă mai mult sentimente negative, dezvoltând neîncredere în ceilalţi,
incapacitate de cooperare şi agresivitate. Studiile arată că peste 50%
dintre copii maltrataţi nu frecventează şcoala60 şi marea majoritate a
delincvenţilor fac parte din această categorie. Dacă avem în vedere şi
faptul că peste 50% dintre părinţii abuzatori provin dintre copii maltrataţi,
putem să ne aşteptăm la reproducerea mecanismului. Copii maltrataţi au
58
K. Killen, Copilul maltratat, UNICEF, Editura EUROBIT, Timişoara, 1998, p.15. Gabel citat
în S. Ionescu (coord), Copilul maltratat. Evaluare, prevenire, intervenţie, Editura Fundaţiei
Internaţionale pentru Copil şi Familie, Bucureşti, 2001, p.16.
59
Killen, apud C. Neamţu, op. cit., p.38.
60
Vezi S. Ionescu, pp.30-37.
39
toate şansele să eşueze şcolar, ca tineri să devină delincvenţi, iar ca
adulţi, părinţi ce-şi maltratează copiii.

40
IV.Teorii explicative ale fenomenului delincvenţional

1. Semnificaţia teoriei în abordarea delincvenţei

Eficienţa acţiunii profesioniste este condiţionată de înţelegerea


fenomenelor asupra cărora acţionează. Faptele, privite empiric şi separat,
oferă cunoştinţe limitate, uneori contradictorii. Teoria este cea care le
înglobează într-un întreg coerent, în care faptele se articulează într-o
imagine cuprinzătoare.
În cazul particular al delincvenţei, o singură teorie nu poate acoperii
întreg câmpul fenomenului; teoriile oferă explicaţii plauzibile ale unui nivel
de abordare, fără a epuiza posibilităţile explicative. Este necesară
considerarea teoriilor drept ipoteze plauzibile şi alternative de explorare a
fenomenului, aflate într-o posibilă completare sau complementaritate.
Ca deficienţă a socializării, manifestă prin transgresarea
normativităţii sociale, delincvenţa juvenilă are o cauzalitatea şi o
condiţionarea multiplă, care impune analiza complementară a factorilor
de natură individuală, ce ţin de personalitate, în strânsă relaţie cu cei
legaţi de mediul socializant al familiei, şcolii, grupului stradal şi a factorilor
ce ţin de societate în ansamblul ei.
Complexitatea fenomenului delincvenţei reclamă o abordare
multinivelară, de la mediului socio-cultural, trecând prin palierul sub-
sistemului cultural, la analiza detaliată a contextului micro-social şi
ajungând la unicitatea structurii individuale de personalitate.
Diagrama propusă de Walsh61 sugerează ruta cunoaşterii
domeniului delincvenţional, rută ce o urmează, prin diferite nivele de
extindere şi teoriile din acest domeniu:

Societate, cultură, mediu ANOMIE


Valori, norme, structură
socială, oportunităţi
legitime

ASOCIEREA DIFENTIATĂ
Subsisteme (subculturi) bande, presiunea
prietenilor

CONTROL SOCIAL
Experienţe individuale unice din
Mediul familial mediul familial, afectivitate,
ataşament implicare, angajare

A. Walsh, Understanding, Assesing and Counselung the Criminal Justice Client, Brooks-
61

Cole Publishing Co., California, 1988, p.4, după C. Bocancea, Op. cit. p.161.
41
Caracteristici PSIHOPATIE, DEPRIVARE
AFECTIVA
individuale Caracteristici moştenite şi dobândite

CONDUITE DELINCVENTE

Delincvent Alcoolism, consum de droguri,


probleme
personale, „atitudini
negative”

După unii analişti (Albert Ogien), interpretările devianţei în general,


şi a subclasei acesteia, teoriile delincvenţei, pot fi grupate în două mari
clase, teorii cauzale şi teorii comprehensive. Cele cauzale iau act de
existenţa criminalităţii şi încearcă să explice etiologia pentru a contribui la
eradicarea ei, în timp ce teoriile comprehensive încearcă să descifreze
motivaţiile conduitei deviante, plecând chiar de la noţiunea de infracţiune
şi precizând locul pe care îl deţine reacţia socială în definirea actului
delincvent62.

2. Etiologia delincvenţei juvenile

Aşa-numitele „teorii cauzale” încearcă să identifice factorii care


generează acte de tip delincvent, printr-o utilizare „lejeră” a conceptului
de cauză63, prin care se înţelege uneori factori predispozanţi, condiţii
favorizante, alteori motive, mobiluri ale acţiunii.
Teoriile cauzale pot fi grupate în funcţie de localizarea cauzei
delincvenţei:
- în structura biologică şi în personalitatea individului (teorii
atomice)
- în structura grupului (teorii micromoleculare)
- în structura societăţii în ansamblul ei (teorii macromoleculare)
Cauzalitatea este multiplă, dar accentele analitice sunt diferite.

62
Ogien, Op. cit., p.36.
63
Aristotel distinge mai multe categorii de cauze: formală (mobilul), materială
(conţinutul), eficientă (agentul), finală (scopul). Ştiinţa de după Descartes (dar mai
pregnant prin pozitivismul comtean) renunţă la efortul (speculativ) de a căuta aceste
cauze, limitându-se la stabilirea raporturilor constante între fenomene, adică la
descoperirea legilor). Prin cauză se înţelege, la modul general, fenomenul care precede şi
determină un efect. Epistemologic, cauzalitatea se exprimă într-o implicaţie, în care
antecedentul determină (necesar sau nenecesar, dar suficient) secventul. Popper
demonstrează că relaţia determinativă nu este confirmabilă definitiv, dar este infirmabilă.
Atunci când este vorba de acţiuni umane, individul în acţiunea lui nu poate fi considerat
doar un mijlocitor, prin care se produc efectele. Posedând grade de libertate, individul
este întotdeauna cauza (eficientă) a acţiunilor sale. În rest există condiţii, factori care
predispun, motive, intenţii, scopuri. Ansamblul acestora este desemnat, „lejer” spuneam,
prin conceptul de „cauză”. Vom menţine această semnificaţie generală a conceptului.
42
2.1. Explicaţiile bio-antropologice şi psihologice. (Teorii atomice)

Unele dintre teorii pun accentul pe factorul individual în geneza


conduitei delincvente. În această perspectivă se înscriu teoriile
bioantropologice şi cele psihologice.
Căutarea cauzelor devianţei în caracteristicile de personalitate are o
istorie îndelungată. În primele încercări de explicare, comportamentului
delincvent era considerat un comportament patologic, iar din patologia
comportamentului se infera patologia individului, asupra căruia era plasată
întreaga responsabilitate.
Una dintre primele explicaţii pozitivist-antropologice (cu mijloacele
ştiinţifice ale cercetărilor empirice) ale delincvenţei a fost susţinută de
profesorul de psihiatrie italian Cesare LOMBROSO (1836-1909) care va
susţine teza criminalului înnăscut (Omul delincvent, 187664). El a supus
deţinuţii65 diferitelor măsurători fizice şi, comparând datele morfologice şi
statistice obţinute de el cu cele rezultate din cercetările de acelaşi fel
realizate în Europa şi S.U.A., conchide că delincvenţii au trăsături fizice
distincte: fruntea îngustă, maxilar ieşit în afară, pomeţi proeminenţi,
urechi mari şi lăbărţate şi mult păr pe corp. Lombroso credea, dintr-o
perspectivă evoluţionistă, că devianţii criminali sunt “atavici”,
subdezvoltaţi din punct de vedere biologic, uşor de recunoscut după
aceste atribute fizice transmise ereditar: „…capacitate craniană mică,
frunte teşită, sinusurile frontale foarte dezvoltate, (…) ieşire în evidenţă a
liniei oblice a temporalului, simplicitatea articulaţiilor, marea grosime a
oaselor craniene, dezvoltarea enormă a maxilarelor şi a zigomelor,
prognatismul, oblicitatea orbitelor, pielea mai pigmentată, părul mai des şi
creţ, urechi voluminoase…”66 În funcţie de numărul acestor stigmate,
autorul vorbeşte de tipul criminal perfect (5-6- trăsături), tipul imperfect
(3-5 trăsături). Stigmatele nu sunt generatoare de criminalitate, dar indică
temperamente cu predispoziţii pentru violenţă şi agresivitate. În urma
numeroaselor critici, psihiatrul italian sfârşeşte prin a considera că din
totalul celor care comit delincte numai 35-40% aparţin acestei categorii. În
ultima etapă a cercetărilor sale, alături de atavism, Lombroso adaugă
epilepsia „una din psihozele cele mai atavice”, „nucleu al tuturor
degenerescenţelor” ca factor cheie în etiologia delincventă.
Deşi teoria poate părea astăzi simplistă, meritul lui Lombroso este
acela de a fi pus bazele cercetărilor biologice, morfologice şi patologice ale
criminalităţii.
Într-o cercetare concepută cu mai multă grijă, un alt medic de
închisoare, Charles GORING (1913), psihiatru britanic, a constatat că
trăsăturile pe care Lombroso le-a atribuit criminalilor erau prezente şi la
necriminali, rezultând faptul că nu există diferenţe fizice esenţiale între
criminali şi necriminali.

64
C. Lombroso, Omul delincvent, Editura « Măiastra », Bucureşti, 1992.
65
La originea cercetărilor s-a aflat descoperirea în craniul unui criminal, în zona occipitală
medie, a unei adâncituri, trăsătură ce se regăsea la unele cranii primitive, ceea ce i-a
sugerat ipoteza atavismului; ipoteza a fost verificată prin studierea a 393 de cranii, după
cum afirmă în „Omul delincvent”, extinzând cercetarea asupra diverselor „stigmate” la
organisme inferioare, omul sălbatic, copii sau bolnavi psihic.
66
C. Lombroso, Le crime. Causes et remèdes, Schleicher Frères, Paris, 1889, p.467.
43
Psihiatru german Ernest KRETSCHMER, consideră că în funcţie de
constituţia corporală se pot distinge patru tipuri de indivizi, fiecare
categorie având o înclinaţie mai puternică spre comiterea anumitor
categorii de infracţiuni:
1) Tipul picnicomorf: indivizi corpolenţi (chiar graşi), scunzi,
cu extremităţi scurte, faţă rotundă, calviţie, adeseori inteligenţi şi
expansivi; ei se caracterizează printr-o criminalitate tardivă şi
vicleană (înşelăciune, fraudă);
2) Tipul leptomorf (sau astenic): înalt, slab, cu chip prelung;
dotaţi divers din punct de vedere intelectual, interiorizaţi, cu
adaptare socială precară; se caracterizează printr-o criminalitate
precoce şi o tendinţă spre recidivă; infracţiunile comise, de
regulă, sunt patrimoniale (furt, abuz de încredere);
3) Tipul atletomorf – se caracterizează printr-un sistem
osteo-muscular puternic, oscilează între sensibilitate şi
brutalitate; se remarcă printr-o criminalitate brutală (omoruri,
tâlhării) şi o tendinţă de recidivă indiferent de vârstă;
4) Tipul displastic – cuprinde indivizii înapoiaţi în plan psihic
şi morfologic, cel mai adesea foarte slabi, cu deficienţe ale
caracterelor sexuale ori malformaţii corporale; psihomedical
regăsim în această categorie debilii mintal şi schizofrenii; comit
de regulă delincte sexuale, operează neaşteptat (uneori stupid,
alteori sălbatic), îşi încep cariera criminală de regulă după 18 ani
şi sunt expuşi recidivei.67
Această ipoteză a legăturii criminalităţii cu „tipul anatomic” este
reluată în 1949, de către W. SHELDON. Psihiatrul american realizează un
studiu tipologic pornind de la analiza a 4000 de studenţio cu scopul de a
identifica variabilele principale. Printre cele 17 variabile analizate se
numără: înălţime, greutate, dezvoltarea toracelui şi corpului, distanţa de la
mărul lui Sdam la ombilic şi sex, lungimea membrelor, dezvoltarea
musculaturii, sistemului osos, pielea, etc. El a descris criminalul ca fiind,
mai degrabă, un mezomorf (musculos şi atletic, care tinde să fie mereu
agitat, energic, insensibil şi impulsiv, predispus la tulburări delirante, de
natură paranoidă), decât ectomorf (înalt, slab şi fragil, introspectiv,
sensibil şi nervos, dominat de puternice componente heboide, cu
corespondent clinic în schizofrenia heboide ), sau un endomorf (scund şi
gras, cu tendinţă spre viaţă uşoară, sociabil şi petrecăreţ, caracterizat prin
tulburări şi deprivări afective, predispus la psihoze maniaco-depresive).
Propunerea lui pentru a pune capăt crimei era eugenia socială, eliminarea
celor care, conform predicţiei ştiinţifice, nu vor reuşi niciodată adaptarea
la exigenţele vieţii sociale.
Principiile generale ale poziţiei lui Sheldon au fost susţinute de
cercetătorii americani S. GLUEEK şi E GLUEEK care au examinat
comparativ un eşantion de 500 de minori delincvenţi ţi un eşantion
similalar de copii nedelincvenţi, pentru a descoperi diferenţele
semnificative la nivel de personalitate ale celor două grupuri. Concluzia lor
a fost că, spre deosebire de adolescenţii nedelincvenţi, delincvenţii sunt
mai neîncrezători, mai extrovertiţi, ambivalenţi faţă de autoritate, se tem
mai mult de eşec şi de respingere, sunt mai răzbunători, ostili şi suspicioşi,
67
Vezi V. Cioclei, Op. cit. p. 105.
44
manifestă mai multe comportamente defensive. Tipul anatomic, afirmă ei,
nu este o cauză directă a criminalităţii. După părerea lor, mezomorfii au un
tip de personalitate (insensibili faţă de alţii, comportament agresiv) care i-
ar putea împinge la acte criminale. Astfel, ei au conchis că relaţia între
caracteristicile fizice şi criminalitate este una indirectă. Cercetarea lor din
anii 1930 atestă extrema precocitate a conduitelor delincvente, 44%
dintre delincvenţi au comis fapte reprobabile înainte de vârsta de 7 ani şi
87,7% înainte de 10 ani. În consecinţă ei susţin existenţa unui potenţial
delincvent ce se constituie în prima copilărie, se întăreşte în şcoală, eşecul
şcolar fiind puternic corelat cu delincvenţa. O constituţie bio-psihologică i-
ar predispune pe unii la delincvenţă, care şi-ar avea originea în
defectuoasa socializare (educaţie) primară (absenţa sau incompetenţa
părinţilor). Pe această bază teoretică ei realizează „tabele sociale
predictive”.
Un alt studiu, realizat în statul american Colorado (J.J. Conger, W.C.
Miller) în anul 1956, având în vedere u eşantion reprezentativ pentru
băieţii cu conduite delincvente, reliefează că până la vârsta de 15 ani
delincvenţii pot fi diferenţiaţi de nondelincvenţi atât prin rezultatul testelor
psihologice, cât şi prin evaluările făcute de profesori, în funcţie de
indicatori cum ar fi: stabilitatea emoţională, impulsivitatea, suspiciunea,
egocentrismul sau ostilitatea. Băieţii cu conduite delincvente au fost
caracterizaţi ca instabili emoţional, impulsivi, suspicioşi, cu ostilitate
disproporţionată în raport cu situaţia, egocentrici, anxioşi, nefericiţi şi
nesatisfăcuţi de experienţa lor de viaţă. Alţi cercetători (Briar şi Piliavin)
aduc obiecţii pertinente acestor teorii remarcând faptul că biografiile
delincvente nu sunt identice, indivizi cu predispoziţii identice nu urmează
acelaşi itinerariu şi o mică parte dintre delincvenţi posedă trăsăturile
modelului.
Din categoria teoriilor constituţiei criminogene fac parte şi mai
recentele teorii genetice. Sexul este condiţionat genetic de modelul
cariotipic, cel masculin fiind 46 xy, iar cel feminin 46 xx. Abaterile de la
cariotipul normal sunt mai frecvente la delincvenţi.
O primă anomalie este reprezentată de formula 47xxy, respectiv de
existenţa suplimentară a unui cromozom x, anomalie denumită sindromul
Klinefelter. Subiecţii cu această anomalie au o aparenţă masculină, sunt
înalţi şi slabi, au o pilozitate pubiană de tip feminin, barba rară sau
absentă, iar din punct de vedere psihic se evidenţiază prin caracter pasiv,
timiditate, tendinţe spre ipohondrie şi depresie, deseori prezintă tulburări
mentale. Frecvenţa anomaliei printre criminali este de 5 până la 10 ori mai
mare decât în rândul populaţiei generale. Faptele comise de aceste
persoane sunt diverse, dar se poate observa o tendinţă spre tematica
sexuală: homosexualitate, pedofilie, exhibiţionism, furt din raţiuni fetişiste,
voyeurism, etc. Se pare că excesul de cromozomi x nu are drept
consecinţă criminalitatea, ci o personalitate deseori anormală psihiatric, a
cărei formă de manifestare este criminalitate.
A doua anomalie este sindromul 47xyy. Sunt indivizi cu alură
masculină, deseori înalţi (peste 1,80 m.); uneori este prezentă o anomalie
în conformaţia urechilor, calviţie, miopie. Frecvenţa anomaliei printre
criminali este de 10 ori mai mare decât în populaţia generală. Antrenează
violenţă şi omucideri, cu o predispoziţie generală spre crimă mult mai netă

45
decât în sindromul Klinefelter. Întru-cât ambele anomalii există şi la
indivizi perfect integraţi, rezultă că rolul ei este doar de predispoziţie spre
criminalitate şi nu de determinare cauzală. În general, astăzi, cercetătorii
sunt de acord asupra faptului că factorii biopihologici au un eventual rolul
de element predispozant pentru criminalitate şi nu unul cauzal, mediul
social jucând un rol important în promovarea sau inhibarea oricărei
influenţe pe care caracteristicile biologice le pot avea asupra unui astfel
de comportament.
Cu toate acestea, ideea potrivit căreia criminalii constituie un tip
fizic distinct a continuat să aibă adepţi.
Fără a nega posibilitatea unor predispoziţii genetice, analiza
etiologică a delincvenţei este marcată astăzi de două orientări
complementare, cea psihologică şi cea sociologică.
Abordarea psihologică pune în legătură strictă particularităţile
psihice înnăscute sau chiar dobândite ale personalităţii şi comportamentul
delincvent; accentul cade asupra comportamentului şi particularităţilor
psihice ale tânărului delincvent, incapabil de adaptarea la mediu datorită
unor tulburări de natură psihopatologică.
Cele mai cunoscute teorii psihologice cu privire la personalitatea
delincventului sunt „teoria personalităţii criminale” a lui J. Pinatel, „teoria
disocialităţii” a lui R. Mucchielli şi „teoria autocontrolului”, elaborată de T.
Hirschi şi M Gottfredson.
Din perspectiva psihologistă, teoria psihopatiei (ce datează din
sec. al XVIII-lea când francezul PHILIPE PINEL introduce termenul) este cea
mai veche tentativă de explicare a delincvenţei. Un inventar al trăsăturilor
de personalitate care ar corespunde profilului psihopatului şi, prin
extensie, al delincvenţei de mare periculozitate este obţinut de un grup de
psihiatri canadieni68 Profilul psihopatic al delincventului s-ar caracteriza
prin:
- neputinţa de a profita de experienţa altora;
- lipsa responsabilităţii şi a sentimentului de responsabilitate;
- imposibilitatea de a inter-relaţiona cu semnificaţie şi de durată;
- un slab control şi chiar absenţa controlului asupra impulsurilor;
- simţ moral puternic diminuat sau chiar absent;
- imaturitate emoţională;
- egocentrism puternic;
- purtare pregnant antisocială şi distructivă;
- ipsa de semnificaţie a pedepsei, ca element de modificare a
comportamentului.69

Alte studii pun în evidenţă:


privarea de dragoste în copilărie, corelând elementele unui
triunghi compus din lipsă de afectivitate – psihopatie - violenţă (Walsh,
Beyer70),
corelarea enurezisului – semn al unui sistem nervos autonom hipo-
reactiv cu incendierea sau plăcerea privirii focului – activitate excitantă şi
68
K. Gray, H. Hutchinson, The psychopatic personality, în Canadian Psychiatric
Association Journal, nr. 9, 1964, pp.452-461.
69
Apud, C. Bocancea, G. Neamţu, Op. cit. p. 164.
70
A. Walsh, J. Beyer, Wechsler Performance-Verbal Discrepancy and Juvenile Delinquency,
în Journal of Social Psychology, 126/1986, pp.419-420.
46
cu cruzimea faţă de animale – indicând lipsa de simpatie faţă de victime,
sunt considerate de către unii analişti indicii de diagnoză a delincventului.
Teoria disocialităţii a lui Mucchielii interpretează delincventul în
context social, caracterizând delincventul prin discialitate, distanţă sau
divergenţă faţă de mediu social exprimată prin:
- neacceptarea colectivului
- falsa percepţie socială a celor din jur
- lipsa aprofundării şi evaluării adecvate a consecinţelor actelor
comise
- respingerea rolului social ce i s-a acordat înainte de a deveni
delincvent şi pe care i-l pretindea colectivul.
Unii dintre specialiştii în problema delincvenţei pun accentul pe
deficitul maturizării sociale şi implicit pe deficitul dezvoltării personalităţii.
G. Canepa71 enumeră ca trăsături ale imaturităţii psihosociale:
toleranţă scăzută la frustrare;
autocontrol deficitar, impulsivitate (68% dintre delincvenţi) şi
agresivitate (72% dintre delincvenţi);
egocentrism (41% dintre delincvenţi);
subestimarea gravităţii greşelilor şi actelor antisociale comise;
nedezvoltarea sentimentelor morale, a motivelor superioare de
ordin social (învăţare, muncă);
evitarea efortului voluntar, dorinţa realizării uşoare, fără muncă,
opoziţie faţă de normele juridice, morale, etc.
Analizele de orientare psihanalitică72 atribuie tânărului delincvent
o structură nevrotică manifestă prin conflicte intra- şi inter-personale
generate de eşecul rezolvării complexului Oedip. Carenţele afectivităţii
materne, sau absenţa identificării cu tatăl, ar genera un traumatism care
reapare la vârsta adolescenţei sub forma crizei de identitate generatoare
de acte impulsive şi agresive, proiectate asupra celor din jur.
Infracţionalitatea apare ca produs al sublimării frustrărilor. Frustrarea şi
agresivitatea sunt originate în pulsiunea morţii, în Thanatos, care face un
cuplu indisolubil cu pulsiunea vieţii, cu Erosul.73 Din perspectivă
psihanalitică devianţa în general şi delincvenţa în particular a putea
reprezenta „mecanisme de apărare” ale eului. Conceptul de mecanism de
apărare desemnează diferite tipuri de rezolvări aparente a problemelor
care au determinat o tensiune emoţională şi care au ca efect diminuarea
suferinţei psihice. Mecanismele de apărare funcţionează la nivel
inconştient pentru protecţia eului de realitatea ameninţătoare,
distorsionând-o. Printre principalele mecanisme de apărare, literatura de
specialitate include74:
- negarea - refuzul recunoaşterii şi uitarea problemei

71
După M. Petcu, Op. cit. p.147
72
a treia mare înfrângere a orgoliului uman, după Copernic, pământul – o planetă
oarecare şi Darwin - omul fiinţă pe scara evoluţiei, psihanaliza demonstrează că “eul nu
e stăpân la el acasă”.
73
Vezi S. Freud, mai ales Totem şi tabu, Dincolo de principiul plăcerii, Eul şi sinele,
Angoasă în civilizaţie, De ce război ?
74
E. Walker, C. Hedberg, A. Clement, P.W. Logan, Clinical Procedures for Behaviour
Therapy, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, 1981, pp. 95-97, apud. Cristina
Neamţu, op. cit., p176.
47
- reveria-evaziunea – evadarea într-o lume imaginară în care
trebuinţele sunt satisfăcute
- raţionalizarea – justificarea faptei prin reinterpretarea normei sau
situaţiei în scopul conservării stimei de sine (negarea
responsabilităţii n-a fost vina mea, negarea răului făcut şi alţii fac,
negarea victimei a meritat-o, acuzarea acuzatorilor nici voi nu
sunteţi mai buni, regresia la a fi din nou copil şi uneori „fixarea”
la u anumit stadiu al evoluţiei: stadiul oral cu dependenţă de
mediul matern, refuză efortul şi caută securitatea, egoişti ce
doresc să fie satisfăcuţi imediat; stadiul anal tradus prin
agresivitate, agitaţie, violenţă, indisciplină, dezordine, vilenţă;
stadiul falic care se traduce în incapacitatea de astabili relaţii,
t5endinţa către gândirea magică, reverie, imaginaţie.
Plecând de la concepţia originară a lui S. Freud, E. Erikson şi J. Lacan
completează această perspectivă cu una cultural-istorică asupra genezei
personalităţii şi dependenţei sale de mediul social şi cultural. Dintr-o
perspectivă care ar putea fi numită psihopedagogică, unii analişti (H.J.
Eysenck, B. Skinner) pun accentul pe erorile educaţiei şi socializării morale
ca eşec al asimilării şi internalizării normelor de conduită. Ignorarea
motivaţiilor personale ale tânărului, sistemul defectuos de sancţiuni,
interdicţiile severe, împiedică dezvoltarea autonomiei morale întărind
motivaţiile negative ale conduitelor care violează norma morală.
Analiza psihologică se extinde asupra factorilor generatori de
tensiuni şi conflicte, dintre care cei legaţi de familia tânărului sunt
consideraţi cei mai importanţi. Copilul receptează ca o cutie de rezonanţă
conflictele şi tensiunile intrafamiliale dobândind tulburări psihomotorii şi
sexuale. Carenţele funcţiilor principale ale familiei (subzistenţă, protecţie,
afecţiune, socializare) explică de ce peste jumătate dintre delincvenţi
provin din familii dezorganizate.

2.2. Teoriile despre microniveluri (Teorii moleculare)

Abordarea sociologică completează punctul de vedere psihologic


punând în dependenţă tendinţele de delincvenţă cu mediul familial şi
socio-cultural. Din această perspectivă, delincvenţa exprimă un conflict al
tânărului cu valorile societăţii în ansamblul ei, un protest apolitic contra
inegalităţilor şi barierelor sociale din societatea adulţilor. Delincvenţa
apare ca efect al deficienţelor, conflictelor şi disfuncţiilor sistemului social.
Plasat într-un mediu defavorizat, adolescentul nu are mijloace legitime de
a-şi atinge scopurile şi adoptă mijloace ilicite. Acest fenomen este
amplificat de tendinţele asocierii în subculturi, care realizează o socializare
negativă.
Perspectiva devianţei comportamentale. Din această
perspectivă, un comportament delincvent poate fi un simptom al unei
nevroze sau echivalentul unei depresii nervoase. La originea acestuia s-ar
afla o stare de insecuritate care generează conduite agresive, proces care
intensifică agresivitatea şi nevoia de conflict. Comportamentul delincvent
este rezultatul conflictului de adaptare a tânărului la mediu, conflict
datorat trăsăturilor psihice caracteristice vârstei şi individului. Soluţia
prevenirii trebuie căutată la nivel microsocial.

48
Teoria „asocierilor diferenţiale”. Încă G. Tarde considera
delincvenţa produs al imitaţiei care este învăţată prin contactul repetat cu
alţi delincvenţi. Conform teoriei asocierii diferenţiale propusă de un
sociolog al Şcolii de la Chicago, profesor la Universitatea din Indiana,
EDWIN SUTHERLAND75, (completată de teoria transmiterii culturale –D.
Cressey), criminalitatea este învăţată în cursul socializării prin interacţiune
şi comunicare, aşa cum este învăţată şi respectarea legilor. Ea nu este nici
înnăscută şi nici nu rezultă din dispoziţiile psihologice dobândite.
Prin interacţiunea cu “alţii senificativi”, indivizii îşi dezvoltă atitudini
şi valori care îi fac mai mult sau mai puţin dispuşi să se conformeze
normelor sociale. Evoluţia spre delincvenţă este determinată de asocierea
la modele de comportament criminale şi foloseşte aceleaşi mecanisme
psihosociale ca şi cele implicate într-o carieră nedelincventă. Atât tinerii
cât şi adulţii se confruntă cu modele pozitive (de conformare la normă) şi
cu modele negative (nonconformiste) de comportament. Dacă oamenii se
angajează sau nu în acte deviante sau criminale depinde în mare măsură
de natura influenţei şi de timpul pe care îl petrec cu aceia care susţin şi
modelează comportamentul deviant. Modelul deviant nu se învaţă însă
prin simplă imitaţie, ci în cadrul proceselor de comunicare socială şi al
interacţiunilor individuale. În teoria asocierii diferenţiale, devianţa este un
rezultat obişnuit al prezenţei unei „subculturi deviante” prin care oamenii
învaţă norme şi comportamente antisociale. Toţi oamenii pot învăţa valori
şi norme care ar putea fi numite antisociale; ceea ce contează este
frecvenţa contactului cu aceste valori şi norme, durata, intensitatea lor şi
vârsta. Tinerii având o mai redusă experienţă sunt mai vulnerabili la
influenţele care duc la comportament delincvent. Momentul decisiv în
orientarea tânărului pentru o carieră delincventă este afilierea sa la un
grup ce promovează valori specifice devianţei. Durata, frecvenţa şi
intensitatea asociaţiilor diferenţiale este factorul-cheie care oferă
individului posibilitatea opţiuni pentru acte delincvente
Teoria asocierii diferenţiale poate fi sintetizată în următoarele
enunţuri formulate de către Sutherland în colaborare cu Donald R.
Cressey76:
a) comportamentul criminal este învăţat;
b) învăţarea comportamentului se realizează în interacţiunea cu alte
persoane prin intermediul comunicării;
c) principalul conţinut al învăţării este rezultatul influenţelor
exercitate de către grupurile cu caracter intim şi personal;
d) procesul de învăţare presupune asimilarea tehnicilor de comitere
a crimei, a direcţiilor specifice ale motivelor, impulsurilor, raţionalizărilor şi
atitudinilor asociate acestui comportament;
e) învăţarea presupune apropierea unor definiţii ale normelor
(favorabile sau nefavorabile);
f) persoana devine delincventă din cauza expunerii excesive la
definiţii favorabile violării normelor;

75
E.H.Sutherland, Principles of Criminology, Philadelphia, Lippincott, 1939 (publicată în
1924 sub titlul Criminologie, ulterior completată şi republicată).
76
E. H. Sutherland, D.R. Cressey, Differential Association Theory, apud S. Rădulescu,
Sociologia devianţei
49
g) asocierile diferenţiale pot varia din punct de vedere al duratei,
priorităţii, frecvenţei, intensităţii expunerii la modele criminale sau
noncriminale;
h) atât comportamentul criminal, cât şi cel noncriminal reprezintă o
expresie a aceloraşi trebuinţe şi valori generale (aceeaşi nevoie de bani îl
face să fure pe hoţ, sau să muncească pe cel cinstit)77
Această teorie explică persistenţa criminalităţii în comunităţi
speciale sau în mahalale. O dată ce subculturile deviante se dezvoltă,
valorile, atitudinile, normele şi comportamentele lor devin accesibile şi
altora din comunitate. Aceste valori şi comportamente sunt transmise
generaţiilor viitoare prin socializare, comunităţile respective devenind
adevărate pepiniere pentru comportamentul criminal generaţie după
generaţie.
Teoria dezorganizării sociale, asemănătoare precedentei este
formulată de către alţi teoreticienii şcolii de la Chicago, Clifford SHAW şi
Henry MAC KAY (1942), care realizează o anchetă în Chicago şi apoi în
alte douăzeci de oraşe americane corelând dosarele delincvenţilor minori
judecaţi de tribunal, cu cartierele din care provin desenând hărţi ale
criminalităţii. Rezultatele cercetării îi determină să conchidă că locul de
domiciliu este un bun indicator al destinului probabil al individului, în
cartierele sărace „delincvenţa se prezintă ca o tradiţie socială,
inseparabilă de viaţa comunităţii”78 În consecinţă, nu te naşti delincvent, ci
devii, criminalitatea fiind rezultatul deficienţelor cadrului moral. Oraşul
modern are întotdeauna arii de delincvenţă, ca efect al urbanizării
(urbanismul tulbură ordinea tradiţională prin varietatea normelor,
eterogenitatea populaţiei, slăbirea controlului social, dublarea sinuciderile
şi creşterea semnificativă a delincvenţei).
Teoria subculturilor delincvente formulată de A.K.Cohen
continuă teoriile anterioare. În urma studiului comprehensiv asupra
delincvenţei juvenile întreprins de COHEN (1955) autorul conchide asupra
faptului că: „subcultura delincventă îşi extrage normele proprii din cultura
globală, dar le inversează sensul. Conduita delincventului este normală, în
raport cu principiile sub-culturii sale, tocmai pentru că ea este anormală
după normele culturii globale”79. Copiii mediilor populare sunt prinşi între
două registre de prescripţii, cele ale valorilor dominante vehiculate în
mediul şcolar şi în mijloacele de comunicare şi cele ale mediului lor
înconjurător, decalajul celor două structuri normative conducându-i pe unii
dintre ei, ca o reacţie funcţională, să adopte conduite deviante: „… diferite
modele de socializare sunt asociate diferitelor clase sociale, iar
socializarea în clasa mijlocie se arată a fi mult mai eficace pentru a-i
pregăti pe copii pentru reuşita socială decât socializarea la clasele
inferioare. Din acest motiv şi din altele, copiii din clasele inferioare au mai
multe şanse să cunoască eşecul şi umilinţa. Pe scurt, ei sunt antrenaţi într-
un joc în care alţii sunt tipic învingători, ei fiind perdanţi, neclasaţi. Un
mijloc prin care pot rezolva această problemă constă în repudierea şi
retragerea din joc, în refuzul de a recunoaşte autoritatea regulilor şi în
născocirea de noi jocuri cu propriile lor reguli sau criterii de statut, reguli
77
E. Sutherland, Principes de criminologie, Ed. Cujas, Paris, 1966, p89.
78
C. Shaw şi H. Mac Kay, Juvenile Deliquency and Urban Areas, The University of Chicago
Press, Chicago, 1942, p.436.
79
A. Cohen, Delinquent Boys, The Free Press, New York, 1955, p. 26.
50
prin care ei se pot realiza în mod satisfăcător.”80 Acestea sunt
caracteristici ale „bandelor” sau „grupurilor de la marginea străzii”
teoretizate de către unii sociologii americani (A.Cohen, M. Gordon, M.
Yinger).
Banda funcţionează prin consensul membrilor care respectă un
anumit cod de drepturi şi obligaţii mutuale, promovează un sistem de
relaţii, norme şi valori proprii, diferite sau chiar opuse faţă de cele ale
societăţii.
Principalele atitudini împărtăşite de membrii subculturii delincvente
şi care precipită implicarea membrilor în acte criminale au fost descrise
astfel81:
- dacă nu ai grijă de tine, nimeni nu va avea (sentimentul
abandonării);
- trebuie să câştigi respectul celorlalţi prin forţă;
- cel mai slab va fi întotdeauna exploatat;
- ai nevoie de grup pentru protecţie şi suport emoţional;
- sistemul a fost nedrept cu mine
- în viaţă, bunurile materiale sunt totul.
„Teoria grupurilor de la marginea străzii” are ca punct de pornire
caracteristicile psihosociale ale adolescenţilor, cu nevoia lor de prietenie,
sociabilitate, comunicare, nevoia de a fi recunoscut, acceptat, stimulat de
către ceilalţi şi în special de către co-vârstnici. În aceste grupuri
predomină frustrarea, insatisfacţia socială şi individualăşi, ca urmare,
nivelul stimei de sine a membrilor este scăzut. Pentru a-şi restaura stima
de sine, membrii acestor grupuri resping valorile adulţilor şi instituie valori
şi norme proprii, în care prevalează mijloacele ilicite pentru realizarea
scopurilor-
Grupul reprezintă pentru un adolescent o posibilitate de a compensa
toate celelalte frustrări.

Teoria controlului social sau „toleranţei la frustrare” încearcă


să concilieze punctul de vedere psihologic cu cel sociologic.
Walter RECKLESS şi colegii săi (1956) s-au întrebat de ce, chiar în
zonele cu criminalitate ridicată, unii tineri nu ajung delincvenţi.
Răspunsul lor este acela că dezvoltarea unei imagini bune despre
sine a unei persoane serveşte ca izolator faţă de subcultura delincventă
înconjurătoare şi ca un mecanism de protecţie în calea reacţiei la frustrare
prin agresiune.
Starea de frustrare apare atunci când individul se confruntă cu o
barieră socială sau de altă natură care îl împiedică să-şi satisfacă o
conduită percepută ca legitimă. Frustrarea este experienţa afectivă a
eşecului.
Alături de starea de frustrare există şi sentimentul de frustrare, de
lungă durată, care poate determina dereglarea conduitei individului.
Sentimentul de frustrare declanşează o tensiune emoţională
puternică şi nevoia de descărcare corespunzătoare, motiv pentru care a
fost frecvent asociat cu agresivitatea. Teoria „frustrare-agresivitate”,

A. Cohen, La Déviance, Duculot, Gembloux, 1971, p. 134.


80

C. Bartollas, Juvenile Delinquency, Allyn and Bacon, Boston, 1997, pp. 85-86, apud C.
81

Neamţu, op. cit. p.146.


51
elaborată de psihologul american J. Dollard în 1939 se bazează pe
următoarele postulate:
- agresivitatea este întotdeauna o consecinţă a frustrării
- frustrarea conduce întotdeauna la agresivitate
Rezultatele cercetărilor din ultimele decenii arată că :
- există stări de agresivitate patologică constituţională, care nu
sunt determinate de frustrare;
- frustrarea nu determină în mod automat agresivitatea, ci o stare
de anxietate care poate determina sau nu agresivitatea;
- apariţia reacţiei agresive depinde de toleranţa la frustrare a
individului, de modul cum percepe blocarea trebuinţe ca legitimă
sau ilegitimă.
Este în acelaşi timp adevărat că frustrarea afectivă este una dintre
cele mai frecvente cauze ale problemelor de comportament.
În urma efectuării unui studiu longitudinal asupra evoluţiei copiilor
cu dificultăţi de comportament, s-a descoperit prezenţa acestui factor în
etiologia fenomenului în proporţie de 82% din cazuri. 82 Dobândirea
toleranţei la frustrare depinde de nivelul de autocontrol, de temperament,
de norma de internalitate. Autocontrolul presupune:
- interpretarea situaţiei frustrante şi degajarea unei concluzii
privind legitimitatea frustrării;
- amânarea reacţiei agresive;
- exprimarea frustrării într-o formă acceptabilă din punct de vedere
social, prin compensare;
- exhibarea unor atitudini convenţionale, astfel încât frustrarea să
fie evitată pe viitor;
- transformarea, prin creativitate a situaţiei frustrante într-o
situaţie în care individul să fie potenţial valorizat.
Atât toleranţa la frustrare, cât şi agresivitatea sunt trăsături formate
în cursul socializării. Toleranţa scăzută la frustrare este asociată în special
cu egoismul, pe care familia şi şcoala îl pot amplifica.
Comportamentul criminal rezultă din lipsa unui control intern,
efectuat de individ, şi din lipsa unui control extern, efectiv şi adecvat,
efectuat de societate. Ideea centrală este că ceea ce trebuie explicat nu
este devianţa, ci “conformismul”. Conformismul rezultă din mecanismele
de control intern şi extern. Dar ce sunt aceste mecanisme de control
social?
Construind pe teoria lui Durkheim, teoreticienii controlului afirmă că
integrarea comunităţii şi legăturile sociale puternice îi fac pe oameni să
accepte normele şi valorile comunităţii lor şi să se conformeze acestora.
Travis HIRSCHI83 în 1969 a avansat ideea că legăturile sociale
puternice care îi fac pe oameni să respecte normele au câteva
caracteristici definitorii, care reprezintă tot atâtea forme de control social
la nivelul societăţilor tradiţionale:
Ataşamentul implică legăturile puternice cu anumiţi indivizi din
comunitate. Relaţii cu alţi oameni importanţi îi determină pe indivizi să ia

82
T. Pirozynski, Gh. Scripcaru, P. Boişteanu, Epistemologia în psihopatologia relaţională şi
medicolegală, Editura Psihomnia, Iaşi, 1999, p. 118.
83
T. Hirschi, Causes and Prevention of Juvenile Delinquency, Social Inquiri, nr. 47/1977,
pp.323-341.
52
în considerare sentimentele şi preocupările acestora, făcându-i, după toate
probabilităţile, să acţioneze în moduri “responsabile”.
Figurile simbol şi grupurile de referinţă se fixează în etapa copilăriei
la nivelul grupului familial, În consecinţă, dacă familia este deficitară sub
acest aspect (dezorganizată, fără ataşament), atunci riscul socializării
ratate este mult mai mare.
Angajamentul, sau investiţia oamenilor în construirea unei cariere
sociale legale, le temperează comportamentul. Dacă investiţia este una
semnificativă, atunci riscurile delincvenţei sunt minime, căci pierderile ar fi
mai mari decât beneficiile. În anii ’60, un strigăt mobilizator al celor care
susţineau schimbarea socială era “nu aveţi încredere în nimeni peste
treizeci de ani”. Ideea fundamentală a acestui slogan era că oamenii peste
vârsta de treizeci de ani puteau avea familii, slujbe cu normă întreagă,
ceea ce îi făcea să aibă un interes faţă de sistemul existent şi, astfel, era
mai puţin probabil ca ei să dorească să-l schimbe. Era mai probabil ca ei
să se conformeze valorilor şi normelor sociale existente decât cei mai
tineri. Mult mai expus este şomerul, chiulangiul, omul sărac, cei a căror
miză socială este scăzută şi nu riscă să piardă prea mult.
Implicarea în activităţi nedeviante şi cu oameni nedevianţi, afirma
Hirschi, lasă mai puţin timp pentru comportament delincvent.
Sistemele de credinţă împărtăşite leagă laolaltă membrii comunităţii
şi le întăreşte rezistenţa la acţiuni deviante. Cu cât lipsesc constrângerile
impuse, cu atât este mai facilă transgresarea normelor convenţionale.
Mecanismele psihosociologice de frustrare-agresiune implicate în
delincvenţă nu au o cauzalitate uniliniară, ci mediate de variabilele
individuale.
Structura (sau rezistenţa) exterioară este alcătuită din grupurile
socializatoare (familie, vecinătate, prieteni), care oferă posibilitatea
dobândirii unui status şi sentimentul identificării cu grupul.
Structura (sau rezistenţa) interioară este matricea care asigură
tânărului conştiinţa identităţii de sine şi a imaginii de sine în raport cu alţii,
convingerea orientării spre scopuri dezirabile şi toleranţa la frustrare.
Aceste elemente pot fi cunoscute prin teste de personalitate şi de
predicţie, ceea ce reprezintă un mijloc de prevenire a apariţiei
sentimentului de frustrare-agresiune, declanşator al conduitelor deviante
sau delincvente.
Delincvenţa se datorează capacităţii reduse de depăşire a situaţiilor
frustrante (unei „toleranţă” scăzute la frustrare). Agresivitatea84 nu este
84
Opus comportamentului prosocial care presupune echilibru, cooperare, toleranţă,
comportamentul agresiv poate fi considerat drept o caracteristică a formelor de
comportament orientat în sens distructiv, care se regăsesc ca forme de vârf ale
manifestării la nivelul delincvenţei (M. Petcu, p. 112) Agresivitatea este „orice formă de
conduită orientată cu intenţie către obiecte, persoane sau către sine, în vederea
producerii unor prejudicii, a unor răniri, distrugeri şi daune” (A. Neculau, Manual…,
p.163.) , „formă de comportament ofensiv a individului, care se consumă în plan acţional
sau verbal, constituind reacţia sa la o opoziţie, reală ori numai imaginară, din partea
celorlalţi”. Opus este comportamentul autistic, de închidere în sine în cazul unei situaţii
frustrante pentru individ (Ana Bogdan –Tucicov, definiţie în Dicţionar de Psihologie socială
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 19), „comportamente încărcate de
reacţii brutale, destructive şi de atacare.” (Ursula Şchiopu, Dicţionar de Psihologie, Ed.
Babel, Bucureşti, 1997, p.58) În contrast cu agresivitatea ostilă care urmăreşte să facă
rău este agresivitatea instrumentală care urmăreşte atingerea unor scopuri practice,
53
un rău în sine, ci un instinct necesar, un răspuns la o frustrare. Frustrarea
la rândul ei nu declanşează automat agresiunea şi nu orice agresiune este
rezultatul unei frustrări (există agresivitate constituţională - în epilepsii, în
paranoia - , agresivitate accidentală sau câştigată. Eliot Sorel, Preşedintele
Asociaţiei Internaţionale de Psihiatrie Socială argumentează ideea că la
sfârşitul secolului XX, cauza principală a morţii tinerilor între 15 şi 24 de
ani nu este cancerul sau alte maladii, ci violenţa85. Agresivitatea este un
răspuns la frustrare (John Dollard) dar nu orice frustrare duce la
agresivitate. A. Bandura (1968) lansează teoria învăţării sociale a
agresivităţii. (Actorul cu spectacolul agresiv, agresând o păpuşă din
material plastic; dacă acest comportament este întărit, agresivitatea este
mai puternică (teoria transferului de agresivitate). Modelele de conduită
agresivă se regăsesc în familie, mediul social, subculturi violente, mass-
media, întărirea tendinţelor spre violenţă (în special TV))
L. Festinger introduce noţiunea de „disonanţă” cognitivă şi
afectivă definită ca fiind un element ce intervine atunci când este
încălcată, împiedicată, sau nerealizată o nevoie legitimă a tânărului, ceea
ce conduce la apariţia unei stări de tensiune si conflict între tânăr şi
mediul lui. Familiile dizarmonice, cu conflicte tensionale generează
nesiguranţă, anxietate generatoare de violenţă.
Deşi teoria controlului este un supliment folositor pentru teoria
asocierii diferenţiale, prin faptul că pune accentul pe importanţa
controlului intern şi a integrării sociale a comunităţii, este incapabilă să
explice crima gulerelor albe, activităţi delinctuale comise de oameni cu
statut superior şi, aparent, “respectabili”, care sunt bine integraţi în
comunităţile lor, cât şi delincvenţa celor bine integraţi în subcultura lor.
Astfel, problema pare a nu fi atât integrarea în comunitate, ci şi
natura sistemului de valori al acestei comunităţi. Legăturile puternice ale
comunităţii în cadrul unei subculturi deviante pot contribui la
comportamentul deviant. Teoria nu rezolvă problema de ce oamenii se
angajează într-o formă de devianţă şi nu în alta. În final, lipsa de integrare
a indivizilor în comunitatea lor poate fi cauza sau efectul
comportamentului lor deviant. Pe scurt, teoria controlului joacă un rol în
explicarea devianţei, dar nu poate să se menţină singură.
A. COHEN şi M. GORDON în teoria „subculturilor deviante” şi a
„grupurilor de la marginea străzii” susţin că „subcultura” apare ca reacţie
ca rezultat al unui proces decizional. E. Fromm, în funcţie de finalitatea adaptativă
distinge agresivitatea reactivă, răspuns biologic la comportamentul cuiva care ne
lezează moral sau fizic, şi agresiunea proactivă, fără provocări, spontană şi
nonadaptativă. Agresivitatea prosocială, sancţionarea răului, infractorilor,
sancţionarea copiilor; agresivitatea antisocială care contravine normelor sociale,
agresivitatea verbală, fizică Etologii pun accent pe valoarea adaptativă a agresivitţii,
Freud şi Konrad Lorenz pe instinct. Fromm subliniază existenţa unei agresivităţi maligne
legată de tulburări sexuale, corelaţie între agresivitate şi sadism, manifestarea plăcerii de
a lovi sau cauza suferinţe, tulburare a instinctelor sexuale. Influenţele biologicului asupra
declanşării reacţiilor agresive: influenţe neuronale; există formaţiuni nervoase care în
urma stimulării electrice, declanşează agresivitatea, influenţe hormonale, masculii sunt
mai agresivi decât femeile, datorită diferenţelor de natură hormonală, influenţe
biochimice (creşterea alcoolului în sânge, scăderea glicemiei care pot intensifica
agresivitatea.
85
E. Sorel, Violenţa la sfârşitul secolului XX (extrase din conferinţă). Revista de
Criminologie şi de Criminalistică, Nr. 1/1999 Vezi Nicolae Mitrofan, Agresivitatea, în A.
Neculau (coord.), Manual de psihologie socială, Polirom, Iaşi, 2003, pp161-177.
54
de protest faţă de normele şi valorile societăţii, cuprinzând indivizi care au
sentimentul că le sunt blocate căile de supravieţuire şi ascensiune.
„Subcultura” se reproduce apoi, implicând generaţii succesive a căror
copii reacţionează într-un mod asemănător nevrozei, exteriorizând
frustrarea şi asociindu-se în „bande” cu conduită delincventă.
Există trei tipuri majore de sub-cultură delincventă, mai ales în
rândul adolescenţilor din zonele urbane:
Modelul delincvent, care se bazează pe valori de tip delincvent,
tinerii încercând prin fraudă, furt, şantaj să obţină câştiguri materiale;
Modelul conflictual are ca normă de bază violenţa, forţa sau
ameninţarea cu forţa în rezolvarea oricăror probleme;
Modelul evazionist sau de izolare, prin care tânărul se retrage într-un
univers propriu, guvernat de senzaţiile aduse de narcotice.
Aceste modele apar deseori în forme combinate
Teoria situaţională. O serie de cercetători consideră că analiza
situaţiilor oferă un răspuns adecvat problemelor legate de geneza
devianţei. În această concepţie situaţia reprezintă ansamblul
circumstanţelor externe care precedă şi însoţesc comiterea unui act
deviant şi care fac ca acest act să fie mai mult sau mai puţin realizabil.
Cultura deviantă însuşită constituie o posibilitate care se actualizează
atunci când există circumstanţe favorabile atât în ceea ce priveşte starea
deviantului, cât şi a obiectului, respectiv vulnerabilitatea ţintelor
(expunere, proximitate, atracţie, supraveghere), accesul la tehnica
necesară etc. Delincvenţii procedează la o „selecţie situaţională” după
care îşi orientează acţiunea în fiecare dintre etapele realizării infracţiunii şi
în funcţie de evenimentele care se produc. CUSSON (1990, p.86)
enumeră 19 măsuri utile pentru reducerea criminalităţii protejând mai bine
obiectele care atrag delinctul. De asemenea sunt corelaţi şi factorii care
contribuie la stimularea iniţiativei sau reuşitei delinctuale (e. g.
descreşterea sinuciderilor în Marea Britanie în momentul reducerii
componentelor toxice ale gazului metan, sau ale reducerii monoxidului de
carbon eliberat de arderile motoarelor cu combustie internă). În acest
sens, un interes aparte în sociologia devianţei şi sociologia culturii îl
prezintă mass-media (devianţa observată – producţii de film etc. care pot
stimula imaginaţia şi imitaţia).

2.3. Teoriile despre macroniveluri (Teorii macromoleculare)

Teoriile macronivelare accentuează pe cauzalitatea socială. Pentru


acestea, vinovată de fenomenul delincvenţei este societatea, prin
structurile pe care ea le generează.
1) Tensiunea structurală (teoria anomiei) Această teorie pleacă
de la analiza conceptului durkheimian de anomie, care desemnează
situaţia caracteristică crizelor de creştere, sau de recesiune, în care
acţiunea regulatorie a grupului social nu se mai poate exercita, normele
tipice care ghidează comportamentul ne mai fiind adecvate sau eficiente.
Starea de derută normativă este însoţită de suspendarea temporară a
funcţionalităţii normelor şi slăbirea autorităţii controlului exercitat de
instanţele abilitate. Efectul situaţiei anomice constă în reducerea
capacităţii societăţii de a structura un comportament adecvat. Absenţa

55
standardelor clare pentru a ghida comportamentul face ca oamenii să fie
dezorientaţi, anxioşi. Anomia înseamnă insuficientă integrare şi este o
caracteristică a modernităţii; pe măsură ce societatea devine tot mai
complexă, este tot mai dificilă1ă menţinerea coeziunii sociale.
Dezorganizarea socială, în marile crize sau depresiuni, în procesul de
urbanizare reduce funcţia de socializare şi control exercitată de
comunitate şi vecinătate, ceea ce generează devianţă86. Este şi cazul
României de deceniului trecut.
Pe această bază teoretică, R. K. MERTON (1938) reformulează şi
dezvoltă teoria arătând că anomia se naşte dintr-o tensiune
structurală, care rezultă din lipsa unei relaţii clare între scopurile
susţinute cultural şi mijloacele oferite de societate pentru atingerea acelor
scopuri. Delincvenţii sunt incapabili să atingă scopurile aflate sub
presiunea pentru succes, din cauza lipsei de mijloace adecvate. De pildă,
oamenii aşteaptă să aibă succese pe plan profesional şi financiar, dar nu
toţi pot avea “succes” în aceşti termeni. E mai puţin probabil ca unii
indivizi fără mijloace de a ajunge la o educaţie superioară sau la o instruire
specializată să aibă “succes”.
Anumitor grupuri de indivizi li se refuză sistematic accesul către
scopurile culturale recunoscute, prin diferite bariere structurale. Această
situaţie duce la un sentiment de anomie. Încălcarea normelor este un
răspuns „normal” al persoanei care acţionează în cadrul unui anumit de
organizare a societăţii. Tendinţa spre conformitate sau spre delincvenţă
este dependentă de statutul fiecărui individ, iar rata criminalităţii apare ca
o ilustrare a neconcordanţei între scopurile propuse de societate şi
mijloacele de care dispune individul. Merton face distincţie între cinci
moduri de adaptare a individului la situaţia la care ia parte:
Conformitatea, cel mai răspândit mod, cel care asigură stabilitatea
obişnuită a societăţilor. Conformistul acceptă atât scopurile culturale cât şi
mijloacele instituţionalizate pentru atingerea acestor scopuri.
Inovaţia, când o persoană acceptă scopurile culturale standard, dar
nu acceptă mijloacele consacrate social pentru atingere a acestor scopuri
(e.g., persoana care foloseşte “informaţii de la o persoană care are acces
la informaţii confidenţiale”, pentru a face afaceri cu acţiuni şi obligaţiuni).
Ritualismul se referă la situaţii în care persoanele care nu acceptă
sau par să nu înţeleagă scopul cultural totuşi acţionează în moduri
aprobate de societate (e.g., birocratul stereotipic care este mai atent la a
se asigura că toate formularele sunt completate decât la atingerea
scopului acestor formulare).
Evaziunea descrie situaţia persoanei care a abandonat atât
scopurile, cât şi mijloacele aprobate cultural, a individului care este în
societate fără să fie: „bolnavi mintal, lunatici, paria, exilaţi, rătăcitori,
vagabonzi, cerşetori, beţivi cronici, drogaţi etc.”87
În final, rebeliunea este un mod de adaptare prin care persoana
respinge scopurile şi mijloacele aprobate cultural şi le înlocuieşte cu alte
scopuri şi mijloace alternative(e.g., revoluţionarul sau cel care protestează

86
Durkheim susţine ideea că sinuciderile variază invers proporţional cu gradul de
integrare religioasă, domestică şi politică.
87
R. K. Merton, Eléments de théorie et de méthode sociologique, Plon, Paris, 1965, p.186
56
pentru drepturi civile). Următorul tabel surprinde relaţia scop-mijloc în
modalitatea de adaptare:
Nr. Moduri de
Scopuri Mijloace
crt. adaptare
1 Conformitate + +
2 Inovaţie + -
3 Ritualism - +
4 Evaziune - -
5 Rebeliune ± ±

Potrivit teoriei tensiunii culturale, sursa devianţei este în structura


socială şi în cultură, mai curând decât în individ. Poziţia ocupată de individ
în structura socială generează tendinţele spre conformism sau devianţă,
dar nu valorile culturale sunt vinovate pentru aceasta, ci diferenţierile
sociale. Astfel, devianţa este mai frecventă în clasa de jos, în cazul căreia
căile pentru succes, acceptabile social, sunt mai puţin accesibile.

2) Teoria conflictului.
Contemporanul lui Durkheim, sociologul german MAX WEBER,
consideră că societatea este una a raporturilor de dominaţie. Menţinerea
ordinii sociale nu vizează atât asigurarea coeziunii sociale, cât a
privilegiilor celor ce asigură funcţia de conducere. Normele sunt mijloace
de reproducere a dominaţiei, legitimitatea provenind din monopolul puterii
şi di utilizarea forţei (poliţie, justiţie, armată). Normele care stau la baza
ordinii normative dominante sunt variabile în raport cu regimul legitim.
Întrucât controlul asupra resurselor necesare nu este repartizat în mod
egal, capitalismul îi face pe oameni să se angajeze în comportament
criminal, fie ca să obţină ceea ce ei cred că ar trebui să aibă (muncitorul
“exploatat”), fie să păstreze sau să dezvolte ceea ce au dobândit
(capitalistul). Acest conflict îşi are originea direct în competitivitatea
inerentă capitalismului, cu accentul său de profit, şi în incapacitatea
muncitorilor de a realiza venitul necesar, ca să se menţină cel puţin la un
nivel minimal de existenţă.
Quinncy (1974; 1980) afirmă că proprietarii mijloacelor de producţie,
capitaliştii, controlează sistemul legal; ei definesc ca fiind delinct sau
crimă orice faptă ce le-ar ameninţa privilegiile şi proprietăţile pe care le-au
acumulat prin capitalism. Din această perspectivă, chiar acele crime care
par neînsemnate (e.g., jocurile de noroc, băutura, angajarea în legături
sexuale ilicite) sunt considerate că ameninţă valorile muncii intense şi
sobrietăţii pe care se bazează structura capitalistă.
În mod similar, SPITZER (1980) evidenţiază modul în care
autoritatea controlează aparatul legal pentru a condamna tot ceea ce
ameninţă funcţionarea capitalismului. De pildă, el afirmă că, întrucât cei
care fură ameninţă proprietatea celor bogaţi, acest comportament este
definit delinctual. Mai mult capitaliştii îi definesc drept devianţi din punct
de vedere social pe cei care nu vor să efectueze munca necesară pentru a
face să funcţioneze maşinăria capitalistă, sau pe cei care nu arată
respectul cuvenit faţă de autoritate, o cerinţă importantă în organizaţiile
ierarhice capitaliste. Pe de altă parte, cei al căror comportament sprijină
57
sau ilustrează modul de viaţă capitalist (e.g., individualiştii neînduplecaţi,
implicaţi în jocuri sportive competitive) sunt prezentaţi ca modele în
contrast cu devianţii. Fiind o încălcare a regulilor, teoreticienii se întrebă
„ale cui reguli” sunt încălcate? Ale celor elaborate de către cei bogaţi,
pentru a fi respectate de către cei săraci. În opinia lor, dreptul penal ar
avea ca mandatul unic reprimarea supuşilor pentru perenitatea puterii.
Dacă teza are o anumită valabilitate pentru geneza şi dezvoltarea
burgheziei industriale, între timp s-au mai schimbat unele lucruri.
Totuşi, teoria conflictului aplicată devianţei sugerează modalităţi
prin care structura economică a societăţii influenţează sfera politică,
îndeosebi în definirea anumitor acte ca fiind criminale sau deviante. La fel
ca teoria tensiunii structurale, ea localizează sursa comportamentului
deviant în cadrul structurii sociale şi nu în individ. Rămân însă multe
aspecte ale devianţei neexplicate de această teorie.

3) Teoria etichetării. Una dintre cele mai populare explicaţii ale


devianţei este, în zilele noastre, teoria reacţiei sociale sau de marcaj sau
teoria etichetării.
Argumentul principal prezentat de teoreticienii reacţiei sociale
(Lemert, Erikson, Becker, Goffman) este că nici un comportament nu este
în mod automat deviat. Devianţa reclamă o definiţie. Diverse societăţi (şi
diverse grupuri din cadrul unei societăţi) etichetează diferite acte ca fiind
deviate. În consecinţă, susţine EDWIN LEMERT, nu devianţa produce
controlul social, ci controlul social creează devianţă.
Deşi din când în când toţi oamenii se angajează în acte care sunt
definite de societatea lor (sau grupul) ca fiind deviante, aceste acte
deviante nu sunt totdeauna observate sau, dacă sunt observate, ele sunt
considerate comportamente greşite temporare (e.g. furtul dintr-un
magazin al unui tânăr dintr-o familie avută, considerat un accident banal,
o expresie a nonconformismului adolescentin). Aceasta este numită
devianţă primară (faptul de a încălca o normă). Ceea ce este important
pentru teoria etichetării nu este actul însuşi, ci devianţa secundară
(recunoaşterea oficială a acestei încălcări de către o instanţă desemnată
în acest scop, „criminalitatea contabilizată”), etichetarea publică ca
deviant şi, ca urmare, acceptarea identităţii deviante de către persoana
care a comis actul. Această acceptare poate fi considerată ca un stigmat,
care schimbă în mod substanţial conştiinţa de sine a unei persoane şi o
duce la o “carieră deviantă” (Goffman, 1963). Un act de devianţă
secundară poate, de asemenea, duce la o etichetare retrospectivă a
identităţii trecute a unei persoane, pentru a-l face să se conformeze
identităţii prezente deviante. Reacţia socială în faţa deviantului, generează
ca efect pervers o mişcare centrifugă, cu îndepărtarea de normalitate.
Devianţii etichetaţi sau excluşi caută soluţii pentru a supravieţui şi sunt
nevoiţi să frecventeze mediul deviant. Marginalizarea şi devianţa sunt
indisociabile, astfel încât reacţia socială creşte probabilitatea
comportamentului deviant.
Actul deviant e mai puţin important decât faptul de a fi etichetat
deviant. La rândul ei, acea etichetă afectează sentimentul de identitate al
persoanei, care poate duce la alte acte deviante.

58
Pentru E. GOFFMAN, identitatea socială are două dimensiuni, cea
virtuală, atribuită de altul pe baza unor aparenţe şi una reală care atestă
adevăratele caracteristici ale persoanei. O identitate reală este
întotdeauna susceptibilă să ascundă caracteristici care să contamineze
identitate virtuală. Orice atribut care suscită o îndoială privind adecvarea
între cele două identităţi este un stigmat, care face din individ o fiinţă
discreditată. „Normalul şi stigmatizatul nu sunt persoane, ci puncte de
vedere”88, nu există devianţi, ci indivizi puşi în situaţia de a purta un
stigmat. Etichetarea nu este un marcaj irevocabil pentru un destin,
efectele ei putând fi reversibile, dar , de cele mai multe ori, nu se întâmplă
astfel. Distincţia propusă de sociologul „dramaturgiei sociale” ne face să
înţelegem afirmaţia lui Cohen:
„Pe scurt, noi suntem cu toţii nişte contravenienţi, dar ne deosebim
între noi după modelele în care se încadrează infracţiunile noastre. Aceste
modele diferă după numărul diferitelor infracţiuni comise, după frecvenţa
şi după combinaţiile lor, în care unele pot conduce la altele conform unei
progresii caracteristice”89
Teoria reacţiei sociale leagă modurile micro şi macro de abordare a
devianţei. Definiţiile devianţei rezidă în definiţiile culturale (macro). Dar
aplicaţiile acestor definiţii au loc prin interacţiunea personală cu alţii şi
joacă un rol semnificativ în identitatea individuală (micro). Această teorie
este utilă în prezentarea devianţei ca un proces social mai degrabă decât
un proces moral – unele persoane au puterea de a impune altora punctele
de vedere asupra comportamentului cuvenit.
Şi teoria reacţiei sociale are câteva unele limite: unii criminali se
angajează în practici criminale sau deviante chiar dacă nu sunt prinşi şi
niciodată expuşi unei identităţi bazate pe devianţă secundară. Pentru unii,
faptul de a fi etichetat deviant este un stimulent puternic de a-şi schimba
mai degrabă comportamentul decât de a-l continua. În final, există oameni
în închisori (e.g., violatori, ucigaşi plătiţi) şi în diverse tipuri de instituţii
pentru boli psihice, deoarece comportamentul lor este o ameninţare
pentru ei înşişi sau pentru alţii şi nu pentru că acţiunile lor au fost arbitrar
definite, de cei care au autoritate, ca fiind deviante.
Astăzi, fucţionalismul, culturalismul şi teoria etichetării sunt cele trei
cadre de analiză cele mai frecvente la care ajunge sociologia90.
Principalele modele teoretice ale devianţei pot fi sintetizate în
următorul tabel:91

Modele Întrebări Presupun Cauză Exemple


teoretice eri
Anomie DE CE se Este o Ruptura Clase sociale
încalcă caracteris scopuri/mijlo defavorizate
normele? tică ace
patologic
ă

88
E. Goffman, Asiles, Minuit, Paris, (1961), 1968, p.179.
89
A. Cohen, La Déviance, p. 59.
90
Albert Ogien, Sociologia devianţei, Iaşi, Polirom, 2002, p.36.
91
Vezi S. M. Rădulescu, Sociologia devianţei, Editura Victor, 1998, pp. 88-89.
59
Transmisi DE CE este Este un Socializarea Bande

Tradiţionale
a devianţa comporta valorilor delincvente
culturală caracteristic ment subculturilor
ă unor învăţat
grupuri?
Controlul CE obligă Este Absenţa Indivizi slab
social oamenii să normală legăturilor integraţi
încalce cu ceilalţi,
norma? cu
societatea
Moderne

Funcţiona CE păstrează Este o Refuzul Cei ce refuză


lismul ordinea stare conformităţii scopurile
socială? potenţială sociale
, nu o
realitate
efectivă
Conflictul CUM Este un Inegalitatea Conflictele
social conduce la răspuns socială între clasele
devianţă normal la favorizate şi
accesul situaţii cele
inegal la competiti defavorziate
resurse? ve
Teoria CUM Este Faptul de a Cei care,
etichetării reacţionează relativă, nu semăna lipsiţi fiind
societatea depinzân cu ceilalţi de putere,
faţă de d de cei sunt
devianţă? ce etichetaţi
etichetea

60
V. Caracteristicile sociologice ale deviantului

Caracteristicile sociologice ale deviantului oferă numeroase date


interesante pentru analiza şi, mai ales, pentru predicţia fenomenului
deviant.
Vârsta este asociată cu crima şi cu comportamentul deviant.
Devianţii sunt relativ tineri, delincvenţa concentrându-se între 14 şi 24 de
ani. Acest grup de vârstă explică mai mult de 40% din crimele violente şi
aproximativ jumătate din toate delinctele împotriva proprietăţii. Furturile,
toxicomania, omuciderile şi sinuciderile sunt preponderente la această
categorie de vârstă. Pe de altă parte, este mai probabil ca delinctele
gulerelor albe să fie comise de cei care sunt considerabil mai în vârstă.
Genul este, de asemenea, asociat cu delincvenţa. După toate
probabilităţile, bărbaţii comit delincte împotriva proprietăţii de aproximativ
patru ori mai mult decât femeile şi cam de nouă ori mai multe crime
violente. Unele delincte sunt legate automat de gen; violul este o
infracţiune preponderent masculină, iar prostituţia o infracţiune
preponderent feminină. De asemenea, agenţii care aplică legea deseori
sunt mai şovăielnici în a eticheta femeile drept criminale decât a eticheta
bărbaţii. Pe măsură ce drepturile femeilor şi ale bărbaţilor devin egale, s-ar
putea ca diferenţa în ratele delinctelor lor să scadă.
Clasa socială joacă un rol în devianţă. O mai mare parte dintre
devianţi sunt din clasa de jos decât din cea mijlocie şi cea de sus. Totuşi,
victimele crimelor de asemenea provin disproporţionat din clasa de jos.
Mai mult, probabilitatea de a fi arestaţi şi condamnaţi e mai mare pentru
oamenii din clasa de jos decât pentru cei din alte clase sociale. Clasa
socială este, de asemenea, un factor în diferitele tipuri de delincte comise.
Probabilitatea de a comite infracţiuni de “stradă”, tâlhării, atac la
persoane) este mai mare pentru cei din clasa de jos. Frecvenţa crimelor
creşte proporţional cu mărimea oraşului, dar este inegal distribuită pe
cartiere. Pe de altă parte, delinctele gulerelor albe sunt mai frecvente
printre cei din clasele de mijloc şi de sus.
Rasa este implicată în infracţiune într-un mod copleşitor. Americanii
africani sunt mult mai frecvent arestaţi decât proporţia lor din populaţie. În
1986, când aceştia constituiau 12% din populaţie, ei formau cam 28% din
arestări pentru crime grave, 33% pentru crime împotriva proprietăţii şi
45% pentru crime împotriva persoanei (Biroul Federal de Investigaţii al
Statelor Unite, 1987). Totuşi, majoritatea criminalilor sunt albi. De
asemenea, există o relaţie între clasa socială şi rasă care afectează rata
criminalităţii. Americanii africani sunt mai frecvent arestaţi decât sunt
albii. De asemenea, probabilitatea de a comite delincte ale gulerelor albe
este mai mică pentru americanii africani decât pentru albi.
În final de menţionat tendinţa de aglutinare a diverselor devianţe:
furt, violenţă, alcoolism, toxicomanie, omucidere şi sinucidere, între care
există legături foarte strânse92.

Portretul statistic al delincventului

92
Pentru mai multe date statistice vezi A. Giddens, Sociologie, All, Bucureşti, 2001.
61
Analizele cantitative ale fenomenului delincvent iau în calcul
numeroase variabile, de la vârstă, sex, rezidenţă, tipul infracţiunii,
categoria socio-profesional, originea etnică, instrucţie şcolară, status
social, familie, profil psihologic, ş.a.
Acumularea datelor statistice permit, după John Braithwaite (1989),
să spunem că delincvenţă este comisă în cea mai mare parte a cazurilor
de către:
• individ de sex masculin
• între 15-25 de ani
• celibatar
• cu reşedinţa într-un oraş mare
• care a cunoscut o mare mobilitate rezidenţială
• are rezultate şcolare mediocre
• este în relaţii bune cu delincvenţii
Aceşti indivizi ar mai puţin angajaţi în delincvenţă dacă:
• ar fi puternic ataşaţi de activităţi şcolare
• ar avea aspiraţii profesionale înalte
• ar fi foarte legaţi de părinţii
• ar crede în respectarea legii.

Portretul-tip al delincventului:
„Este un băiat crescut de o mamă singură destul de ocupată, care l-
a răsfăţat, a cedat capriciilor sale, dar nu i-a dezvoltat suficient dragostea
de muncă. Învaţă într-o şcoală profesională în care profesori fără prea
multă experienţă îi facilitează mai mult eşecul şcolar. La mijlocul ciclului
şcolar, el abia ştie să scrie şi să citească. Este orientat atunci spre un
program minimal, în care îşi pierde timpul. Capătă obişnuinţa de a lenevi,
se iniţiază în furt şi începe să fumeze marijuana. Abandonează şcoala şi îşi
caută un loc de muncă. Având ambiţii nerealiste, dispreţuieşte muncile de
jos care îi sunt oferite. Mai mulţi ani supravieţuieşte de pe o zi pe alta,
subzistând datorită ajutorului mamei, ajutoarelor sociale şi puţinilor bani
obţinuţi ocazional. Prin furt ajunge să trăiască destul de precar şi să-şi
procure uneori droguri.”93
Rezumând cauzele delincvenţei ar fi: lipsa educaţiei primare, eşecul
pedagogic, mediul dezorganizat, laxismul justiţiei, nepăsarea poliţiei,
neatenţia proprietarilor, plăcerea primejdiei etc.
Criminologul francez J. Pinatel pleacă de la ideea că numai „ocazia
socială” generată de circumstanţele mediului poate permite
predispoziţiilor şi caracterelor psihice să se manifeste , din punct de
94

vedere strict psihologic, personalitatea criminalului se caracterizează


printr-un nucleu alcătuit din patru componente: egocentrism, labilitate,
agresivitate, indiferenţă afectivă, corelate cu aptitudini fizice şi
intelectuale specifice criminalului.

Implicaţiile sociale ale devianţei

93
Apud. Ogien, p.42.
94
J. Pinatel, La société criminogène, Paris, Edit. Calmann-Lévy, 1971.
62
Sociologii nu văd devianţa ca un atribut al persoanei; ea este
eticheta atribuită unui anumit comportament faţă de relaţiile şi procesele
sociale. Când aceste procese sunt codificate şi legiferate de stat, noi
numim violarea lor “crimă”. Alte definiţii sociale formulate mai puţin clar
deseori fac ca diferite forme de comportament sã fie considerate
“ciudate”, “excentrice”, “deosebite” sau “trăsnite”. Aceste
comportamente deseori îi fac pe oameni să evite persoana asociată cu ele
sau să insiste ca acţiunile persoanei ofensatoare să fie limitate în vreun
fel.
• Stigmatul social
Un număr de forme de comportament deviant poartă cu ele un
stigmat social. În societatea noastră, boala mintală poartă un asemenea
stigmat, aşa cum poartă handicapul fizic, invaliditatea şi chiar bolile fizice.
Definirea oamenilor neconvenţionali mai degrabă ca “devianţi” decât
“deosebiţi” afectează serios modul în care alţii tratează astfel de indivizi
şi, inevitabil, modul în care persoanele astfel definite ajung sã se
considere ele însele.

Devianţa şi societatea
Durkheim (1895) precizează că devianţa există în toate societăţile şi
îndeplineşte câteva funcţii importante. Definiţiile sociale ale devianţei
marchează graniţele comportamentului permisiv, astfel clarificând ceea ce
societatea consideră că este o acţiune corectă şi potrivită. Etichetarea
actelor ca deviante întăreşte forţa morală a comportamentului considerat
acceptabil de societate. De asemenea, reacţia societăţii la
comportamentul deviant deseori măreşte solidaritatea socială, unind
oamenii în spatele acelei reacţii.
Devianţa poate servi societatea, prezentând alternative la normele
şi valorile existente putând duce la schimbarea socială. De pildă, potrivit
lui Merton, inovaţia este o formă de devianţă care poate fi considerată nu
numai pozitivă, ci şi absolut necesară dacă o societate nu vrea să
stagneze. Cei definiţi devianţi la un moment dat pot deveni eroii viitorului
(e.g. cei care au ;luptat pentru drepturile femeilor).
Devianţa, aşadar, este comportamentul care diferă de cel obişnuit şi
tradiţional. Dacă acest comportament este aplaudat sau condamnat
depinde de cine îl apreciază; el depinde şi de zona specifică în care apare.
Pe scurt, devianţa este rezultatul unui proces social.

63
VI.Factorii psiho-sociologici implicaţi în determinarea
comportamentului deviant al minorilor

Ca proprietate a grupului, normele sociale şi juridice indică ceea ce


este drept sau nedrept, moral sau imoral, licit sau ilicit, legal sau ilegal,
stabilizând astfel zona de permisivitate a acţiunii şi comportamentului
indivizilor. Această zonă nu este însă precis delimitată sau circumscrisă, în
interiorul ei putând apărea „puncte de toleranţă“ sau de permisivitate
unde comportamentul individului poate varia sensibil depăşind limitele
normative şi instituţionale acceptate. Această variaţie de comportamente
se datorează şi faptului că find elaborate într-o manieră generală şi
impersonală, normele sociale şi juridice nu stipulează în detaliu nici
modalităţile şi nici mijloacele concrete prin care indivizii pot să
îndeplinească sau nu rolurile prescrise în funcţie de statutul lor social.
Pentru acest motiv, în orice societate pot apărea diferite tipuri de
comportament a cărora gamă include atât pe cele conformiste „legaliste“,
cât şi pe cele inovatoare, nonconformiste, evazioniste sau deviante.
Varietatea şi diversitatea acestor comportamente sunt influenţate în mare
măsură atât de caracteristicile diverşilor factori sociali şi de condiţiile
concrete în care îşi desfăşoară activităţile lor, cât şi de perceperea diferită
a „mesajelor“ şi „codurilor“ incluse în norme, concretizate fie în
acceptarea şi suportarea acestora, fie în respingerea şi transgresarea lor.
Ca arate orice societate se confruntăîntr-o mare sau mai mică măsură cu
manifestările de transgresiune a normelor care în funcţie de anumite
criterii, pot lua formă de devianţă socială sau delincvenţă (criminalitate).
În sensul său cel mai general devianţa socială desemnează
nonconformitatea, abaterea sau încălcarea normelor şi regulilor sociale.
Ea include ansamblul comportamentelor şi conduitelor care violează
aşteptările instituţionalizate, adică cele împărtăşite sau recunoscute ca
legitime în cadrul unei societăţi.
În ansamblul formelor de devianţă socială se include şi delincvenţa
(criminalitatea), care afectează cele mai importante valori şi relaţii sociale
protejate de mormele juridice cu caracter penal.
Putem defini delincvenţa ca fiind un ansamblu de acte şi fapte care
violând regulile juridice penale, impun adoptarea unor sancţiuni negative
organizate din partea agenţilor specializaţi ai controlului social (poliţie,
justiţie, instituţii de recluziune etc.).
Trăsăturile specifice delincvenţei constau în:
a) violarea legilor şi prescripţiilor juridice care interzic comiterea unor
anumite acţiuni;
b) manifestarea unui comportament contrar regulilor morale şi de
convieţuire socială;
c) desfăşurarea unei acţiuni antisociale care periclitează siguranţa
instituţiilor şi grupurilor sociale, producând un sentiment de teamă şi
insecuritate în rândul indivizilor.
Chiar dacă aparent delinctul, se înfăţişează ca un fenomen juridic
reglementat prin normele dreptului penal, el este primordial un fenomen
social care se produce în societate, având consecinţe negative şi
distructive pentru securitatea indivizulor şi grupurilor. Aşadar, delincvenţa
include acele violări şi încălcări ale normelor penale şi de convieţuire

64
socială care protejează ordinea publică, drepturile şi libertăţile individuale,
viaţa, sănătatea şi integritatea persoanei în societate. Un comportament
delincvent comportă după opinia lui E.H. Sutherland, următoarele
caracteristici:
a) are o serie de consecinţe negative, prin faptul că prejudiciază interesele
întregii societăţi;
b) face obiectul unor interdicţii sau constrângeri formulate de legea
penală;
c) prezintă o intenţie antisocială deliberată, urmărind un scop distrunctiv;
d) fapta este probază juridic şi sancţionată ca atare.
În funcţie de aceste caracteristici, delincvenţa este un fenomen
deosebit de complex, incluzând o serie de aspecte şi dimensiuni de natură
statistică, juridică, sociologică, psihologică, prospectivă, economică şi
culturală.
1. dimensiunea statistică, evidenţiază starea şi dinamica delincvenţei în
timp şi spaţiu, prin evaluarea şi măsurarea în procente a diferitelor
delincte şi crime şi corelarea acestora cu o serie de variabile şi indicatori
cu caracter social, ecologic, cultural, geografic etc.;
2. dimensiunea juridică, evidenţiază tipul normelor juridice violate prin
acte şi fapte antisociale, periculozitate socială a acestora, gravitatea
prejudiciilor produse, intensitatea şi felul sancţiunilor adoptate,
modalităţile de resocializare a persoanelor delincvente;
3. dimensiunea sociologică, centrată de identificarea, explicarea şi
prevenirea socială a delinctelor şi crimelor în raport cu multiple aspecte de
inadaptare, dezorganizare şi devianţă existente în societate şi cu formele
de reacţie socială faţă de diferitele delincte;
4. dimensiunea psihologică, evidenţiază structura personalităţii individului
delincvent şi individului normal, motivaţia şi mobilurile comiterii
delinctului, atitudinea delincventului faţă de fapta comisă (răspunderea
discernământul etc.);
5. dimensiunea economică sau „costul“ crimei, evidenţiază consecinţele
directe şi indirecte ale diferitelor delincte din punct de vedere material şi
moral (costuri financiare acordate victimelor, martorilor, reparaţia
bunurilor etc.);
6. dimensiunea prospectivă, evidenţiază tendinţele de evoluţie în viitor a
delincvenţei, precum şi înclinaţia spre delincvenţă a unor indivizi şi
grupuri.

Pentru a înţelege şi mai bine comportamentul deviant al minorilor şi


fenomenul delincvenţei juvenile este necesară o caracterizare psihologică
şi psiho-comportamentală a acestora. Copilul poate fi definit ca „persoana
tânără care apariţine oricăruia dintre cele două sexe, ce se află ca vârsta
între perioada prunciei şi cea a tinereţii“.
Pornind de la această definiţie se pot departaja cel puţin trei
perioade de vârstă pe care le parcurge o persoană tânără:
a) perioada prunciei (primii ani de viaţă;
b) perioada copilăriei (între pruncie şi adolescenţă);
c) tinereţea (de la sfârşitul pubertzăţii până la începutul perioadei adulte).
În toate cele trei perioade de vârstă, deci până la împlinirea vârstei
de 18 ani (afârşitul minoratului), persoana nua re vârsta legală adultului,

65
de aceea ea trebuie tratată mai mult ca delincventă decât ca o persoană
criminală. Pentru a înţelege mai bine acest fenomen este necesar să se
facă o diferenţiere în cadrul categoriei largi de minori şi din punct de
vedere juridic astfe:
a) minorii până la vârsta de 14 ani nu răspund penal, chiar dacă săvârşesc
infracţiuni;
b) minorii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani, răspund penal numai dacă
se stabileşte existenţa discernământului în urma expertizei medico-legale;
c) minorii peste 16 ani răspund penal.
Între copil şi adult există o mulţimea de deosebiri, dintre care cele
mai importante sunt:
a) copiii parcurg mai multe etape de dezvoltare până la intrarea în etapa
maturităţii (20 ani), sau chiar mai târziu (după unii autori 25 ani);
b) pe tot parcursul acesto stagii sau etape copiii prezintă caracteristici mai
ales din punct de vedere calitativ, total diferite faţă de adulţi: dacă adulţii
sunt responsabili şi muncesc, copiii sunt iresponsabili, ei se joacă mai
mult; adulţii sunt mai raţionali şi controlaţi, copiii sunt mai emotivi şi mai
iraţionali; adulţii au o viaţă sexuală regulată, copiiii, nu;
c) până la deplina maturizare psihică, morală, raţională şi emoţională,
copiii de regulă stau în casa părintească, merg la şcoală cu colegii sau în
locuri speciale de recreere (tabere şcolare).
Psihologii şi sociologii care s-au ocupat de studiul conduitei deviante
a minorului au ajuns la evidenţierea unui profil psihologic al acestuia:
a) înclinaţia spre agresivitate bazată pe un fond de ostilitate, de negare a
valorilor socialmente acceptate;
b) instabilitate emoţională, generată de carenţe educaţionale şi în ultimă
instanţă de fragilitatea eului;
c) inadaptarea socială, provenită din exacerbareasentimentului de
insecuritate prin care individul caută să-l suprime, de exemplu prin
schimbarea deasă a domiciliului sau vagabontaj ori prin evitarea formelor
organizate de viaţă şi activitate;
d) duplicitatea conduitei manifestată în discordanţa dintre două planuri:
cel al comportamentului teinic, intim, în care se prepară infracţiunea;
cel al nivelului comportamental de reacţie cu societatea.
e) dezechilibrul existenţial exprimat prin vicii, patimi, perversiuni, irosire
abundentă a banilor.

Pentru a pune în evidenţă diferenţele dintre comportamentele unui


copil „normal“ si comportamentul unui deviant, soţii Sheldon şi Eleaonor
Gluck, au studiat cu ajutorul unei echipe interdisciplinare un lot de 500 de
delincvenţi minori şi un lot de 500 de nedelincvenţi, care erau
corespunzători ca vârstă, sex, statul socio-economic, apartenenţă etnic
etc., şi au reuşit să scoate în evidenţă următoarele trăsături mai
importante care deosebesc comportamentele deviante (delincvente) de
cele nedeviante (nedelincvente), astfel:
a) din punct de vedere fizic, delincvenţii sunt cu precădere de
construcţie mezomorfică (sunt mai solizi, au forţă musculară mare etc.);
b) ca temperament sunt energici, neastâmpăraţi, impulsivi,
extravertiţi, agresivi, distructivi (adesea sadici);

66
c) au atitudini ostile, sfidătoare, sunt plini de resentimente, de
suspiciuni, sunt încăpăţânaţi, dornici să se afirme în grup, cu spirit de
aventură, neconvenţionali, nesupuşi autorităţilor;
d) din punct de vedere psihologic, tind spre exprimări directe, socio-
cultural provin într-o proporţie mai mare din familii neînţelegătoare,
neafective, instabile, lipsite de ţinută morală etc.;
Delincvenţii juvenili se pot clasifica la fel ca şi infractorii adulţi, în
funcţie de o serie de criterii:
• prezenţa sau absenţa intenţiei:
- acte delincvente spontan intenţionate;
- acte premeditate;
- absenţa intenţiei.
• în funcţie de numărul infracţiunilor comise:
- prima infracţiune;
- mai multe infracţiuni (recidivism).
• în funcţie de gradul de normalitate psihică:
- anormali (bolnav mintal);
- normal.
• în funcţie de gradul de responsabilitate:
- perfect responsabil;
- intelect redus;
- intoxicaţie (alcool, droguri);
- dezorganizare psihică.
• în funcţie de motivaţia care stă la baza conduitei delincvente:
- predominant estrinsecă (interesul principal este orientat spre atingerea
unor scopuri cum ar fi intrarea în posesia unor bunuri, a unor sume de
bani);
- predominant intrinsecă (interesul este orientat spre aspectul de conţinut
al activităţii antisociale).
Factorii care determină comportamentul deviant al minorilor pot fi
împărţiţi în două mari categorii:
- factori interni, individuali;
- factori externi, sociali.
În prima categorie se include:
- particularităţile şi structura neuropsihică;
- particularităţi ale personalităţii în formare;
- particularităţi care s-au format sub influenţa unor factori externi, mai ales
cei familiali.

Din cea de-a doua categorie mai importanţi sunt factorii socio-
culturali, economici, socio-afectivi şi educaţionali din cadrul
microgrupurilor şi macrogrupurilor umane în care trebuie să se integreze
treptat copilul şi tânărul. Care din aceste două categorii de factori este
determinant pentru apariţia şi dezvoltarea comportamentului deviant al
minorului, nu se poate stabili exact. Sociologii acordă un rol determinant
factoriloir socio-culturali şi condiţiilor vieţii sociale în general. Înclinarea
spre devianţă şi adoptarea unui comportament infracţional rezultă din
„întâlnirea“ spreifică a diferiţilor factori pentru fiecare caz în parte. Nu se
acceptă în totalitate ideea că toţi cei care sunt agresivi, au o atitudine
negativă în raport cu o anumită normă sau regulă de convieţuire, provin
67
din familii dezorganizate sau fără posibilităţi materiale. Realitatea a
demonstrat că există şi nu puţini, minori care săvârşesc acte condamnate
de societate (delincte) chiar dacă provin din familii sănătoase, situate în
partea de sus a ierarhiei sociale „lumea bună“ şi o stare materială de
invidiat. Chiar şi în cadrul aceleiaşi familii, metodele educative folosite pot
da randament pentru unul din fracţi şi pot eşua pentru celălalt frate. Există
însă şi situaţii, demonstrate de realitatea cotidiană, că unii copii cu
caracteristici psihice negative şi crescuţi în medii nesănătoase (familii
dezorganizate) nu comit acte delinctuale nici pe perioada minoratului şi
nici când sunt adulţi. De aceea marea majoritate a autorilor consideră că
pentru a putea formula judecăţi predictive referitoare la comportamentul
unui minor este necesar a se lua în calcul efectele specifice celor două
categorii de factori. Cunoscându-se acest lucru se poate, în primul rând
interveni pentru a preveni alunecarea spre devianţă, dar numai
modificând atât cadrul extern (social, educţional, raţional), cât şi pe cel
intern (reorganizare, intervenţii corectiv-constructive, terapii sportive
etc.). Procesul educaţional dacă reuşeşte aceasta va crea mecanisme de
inhibare şi autocontrol a conduitei, care la rândul lor vor preveni reacţia
delincventă chiar şi atunci când aceasta este stimulată de diverse surse
(grup de „prieteni“, filme poliţiste, romane poliţiste şi alte activităţi cu
caracter agresiv). În schimb, dacă procesul educaţional eşuează,
asemenea surse devin stimuli, un fel de „instigatori ai agresivităţii“.

Modelele educaţionale din familie şi comportamentul deviant.

Printre cele mai importante funcţii ale familiei este şi cea de a educa
şi forma tinerii în vederea integrării lor oprime în viaţa şi activitatea
socială. În cadrul familiei părinţii îşi exercită direct rolul de educatori
asupra propriilor lor copii. Părinţii sunt obligaţi să asigure creşterea,
dezvoltarea şi educarea copiilor lor minori şi au o influenţă hotărâtoare
pentru formarea la aceştia a unei concepţii sănătoase despre viaţă, a
modului de comportare şi relaţionale în raport cu diferite forme şi valori
sociale.
Părinţii exercită asupra copiilor lor influenţe educaţionale atât direct
cât şi indirect. Acţiunea directă asupra comportamentului copiilor se
exercită de către părinţi pe baza unei anumite strategii mai mult sau mai
puţin sistematice adoptate de către aceştia din urmă, prin care ei încearcă
să răspundă la întrebări cum ar fi: Cum vreau să devină copilul meu? etc.
Acţiunea indirectă se manifestă prin actele comportamentale şi prin
activitatea cotidiană a cuplului, care pot constitui modele sociale de urmat
pentru copii şi care au o influenţă hotărâtoare asupra comportamentului
lor de mai târziu. Strategiile educţionale pe care le utilizează unii părinţi –
şi sunt avuţi în vedere cei bine intenţionaţi – nu dau întotdeauna
rezultatele dorite şi nu duc la crearea acelui optim educaţional.
Uneori necunoscând suficient urmările modalităţilor educative
utilizate unii părinţi ajung în faţa unor situaţii paradoxale: pe de o parte
eforturile depuse, metodele utilizate, aşteptările lor şi pe de altă parte
rezultatele efectice, concrete, pe care le-au obţinut.
Între aceste douăaspecte uneori se naşte o discrepanţă. Dacă
părinţii conştientizează din timp această discrepanţă pot să-şi reorienteze

68
fundamental sistemul de acţiuni educative în vederea realizării corecţiilor
necesare. Ansamblul stărilor psihice, modurile de relaţionalitate
interpersonală care caracterizează grupul familial o perioadă de timp mai
mare, formează climatul educaţional familial. Acest climat poate fi pozitiv
(bun) sau negativ (rău) şi se interpune ca un filtru între influenţele
educaţionale exercitate de părinţi şi achiziţiile comportamentale realizate
la nivelul personalităţii copiilor. Cercetarea efectuată de M. Gilly a avut ca
obiectiv stabilirea influenţei climatului familial asupra comportamentului
elevilor şi a randamentului şcolar. În acest sens se apreciază că „şcolarul
are nevoie acasă de un cadru general de viaţă în care să se simtă în
siguranţă. Pentru aceasta el are nevoie de părinţi calmi, înţelegători,
afectuoşi, destul de maleabili în raporturile lor cu copilul, fără a da însă
dovadă de slăbiciune. El are nevoie să simtă că părinţii se ocupă de el, că
iau parte la micile lui necazuri şi la problemele care îl interesează şi că nu
se dezinteresează de ceea ce se întâmplă la şcoală. Dar în acelaşi timp el
are nevoie de un cadru disciplinar destul de ferm pentru a nu-l lăsa să-şi
închipuie că libertatea lui e fără margini şi totodată să ştie că părinţii săi
împărtăşesc acelaşi nivel de exigenţă“95. Climatul educaţional familial
poate fi analizat după mai mulţi indicatori astfel:
- modul de raportare interpersonală a părinţilor (nivelul de apropiere şi
înţelegere, acordul sau dezacordul în legătură cu diferite probleme);
- sistemul de aitudini parentale în raport cu diferite norme şi valori sociale;
- modul în care este perceput şi considerat copilul;
- modul de manifestare a autorităţii părinteşti (unitar sau diferenţiat);
- gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor;
- dinamica apariţiei unor stări tensionale şi conflictuale;
- modul de aplicare a sancţiunilor şi recompenselor;
- gradul de deschidere şi sinceritate al copilului în raport cu părinţii.
Analiza climatului educaţional familial presupune cunoaşterea
atmosferei de familie şi influenţa părinţilor asupra comportamentului
copiilor lor.

Familiile dezorganizate.

Mai mult s-a crezut că familia dezorganizată constituie cauza aproape


sigură a comportamentului deviant, această convingere fiind susţinută şi
de către diverse statistici care arată că un număr mai mare de delincvenţi
provin din această categorie depăşit, considerându-se că, de fapt, în cazul
familiilor dezorganizate nu structura familiei ca atare se face vinovată de
apariţia conduitelor deviante, ci marile ei „lipsuri“: carenţa familiei,
incapacitatea psihologică, pegadogică şi morală.
Ce este de fapt familia dezorganizată?
Este familia care îşi pierde integritatea ca urmare a separării părinţilor
datorită unor motive ca: desfacerea căsătoriei prin divorţ, decesul unuia
dintre soţi etc.
W.J. Good (1961), a realizat următoarea clasificare a familiilor
dezorganizate:
1. familia incomplet unită sau nelegitimă;

95
M. Gilly: „Elev bun, elev slab“, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976.
69
2. familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia dintre soţi ca urmare a
anulării separării, divorţului sau părăsirii;
3. familia tip „cămin gol“ în cadrul căreia partenerii trăiesc împreună însă
interrelaţionarea şi intercomunicarea sunt realizate minimal, fără ca soţii
să constituie unul pentru celălalt un suport emoţional;
4. familia în criză, datorită unor cauze ce determină absenţa temporară
sau permanentă a unuia dintre soţi: decesul, închisoarea, concentrarea,
starea de răzoi;
5. existenţa în cadrul familiei a unor situaţii care determină fundamental
eşecurile comportamentului de rol marital: retardarea mentală severă a
copilului, psihoza copilului sau a soţului, condiţii fizice cronic incurabile.
6. Studiile asupra delincvenţei juvenile au arătat că, în mare măsură
atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autorităţii părinteşti, a
controlului precum şi a autorităţii acestora, ca urmare a divorţului, i-a
determinat pe copii la adoptarea unor acte antisociale şi asociale.
Astfel, divorţul, care duce la dezorganizarea familiei, poate contura
serioase tulburări afective şi comportamentale ce conduc la neadaptarea
socială sau pot să se contureze anumite tulburări psihiatrice.
Unii autori, analizând viaţa unor mari criminali, prezentată de
aceştia prin autoanaliză, au ajuns să evidenţieze ca principală sursă a
agresivităţii infractorilor, modelele comportamentaler întâlnite în familia
dezorganizată de apartenenţă. Iată spre exemplu ce relatează unul dintre
aceşti infractori:
„La mine viaţa şi violenţa era unul şi acelaşi lucru; am învăţat încă din
copilărie că oamenii trebuie să se trateze brutal, văzându-l pe tatăl meu
brutalizând-o pe mama, mamai, la rându- ei brutalizându-mi fraţii şi
brutalizându-mă pe mine. Am înţeles încă de pe atunci că acesta este
limbajul normal, prin care «se înţeles oamenii» şi m-am mirat ori de câte
ori am întâlnit în viaţa mea oameni care nu m-au ataxat şi care nu au fost
violenţi cu mine“2.
Numeroase date de anchetă efectuată pe copii delincvenţi
demonstrează faptul că, în mare măsură comportamentul delincvenţional
este determinat de dezorganizarea vieţii de familie ca o consecinţă a
divorţului. Norberto Galli3, în lucrarea sa „Educazioane familiare e societa“
oferă date privind influenţa climatului familial asupra comportamentului
minorilor. În urma unei achete care a confruntat un grup de 297 de minori
delincvenţi cu un grup de 170 de subiecţi normali, s-au constatat
următoarele:
- cazul separării părinţilor a fost întâlnită la 22,8% din delincvenţi şi numai
9,4% din minorii normali;
- despărţirea părinţilor a fost întâlnită la 42% din delincvenţi şi la 5,8% din
subieţii normali;
- imoralitatea mediului familial a fost descoperită la un procent de 58,5%
minori din prima categorie şi la 9,4% minori din a doua categorie;
- mediul familial normal a fost întâlnit la 7,7% din subiecţii delincvenţi şi
72,2% din subiecţii normali.
Rolul autorităţii paterne, mai ales la vârsta prepubertăţii şi pubertăţii este
determinat tot prin compararea copiilor delincvenţi cu cei nedelincvenţi:

2
A. storr, „Human Aggresion“, The Penguin Hill, New York
3
Norberto Galli, „Educazione familiare e societa“, Brescia, 1965
70
- 84% dintre delincvenţi nu au făcut aproape niciodată vreun lucru
împreună cu tatăl lor, în timp ce numai 21% dintre nedelincvenţi nu au
făcut acest lucru;
- 54% dintre delincvenţi consideră că tatăl lor trebuie să-I iubească mai
mult, 89% cred că tatălui lor îi vine greu să fie tandru cu ei, în timp ce
numai 17% dintre nedelincvenţi au această impresie;
- 81% dintre delincvenţi cred că e-ar folosi să-şi vadă mai des tatăl, faţă de
13% dintre nedelincvenţi.

Climatul familial conflictual.

Există unele familii care, deşi „organizate“ se caracterizează prin


numeroase stări conflictuale care pot fi de intensitate diferită şi se pot
întinde pe diferite perioade de timp (plecând de la formele mai simple cum
ar fi cearta, neînţelegerile, contrazicerea ascuţită, refuzul unor obligaţii
conjugale sau familiale etc., şi ajungând la forme mai complexe, grave
chiar cum ar fi: agresivitatea fizică, alungarea de la domiciliu, existenţa
unei relaţii adulterine etc.). În situaţiile în care intensitatea, conţinutul,
forma de manifestare şi frecvenţa conflictelor intraconjugale şi
intrafamiliale cresc semnificativ, acestea capătă valenţe dezorganizatoare
în microgrupul familial. Conflictul familial patogen se caracterizează prin
capacitatea de penetraţie distructivă la nivelul personalităţii consorţilor,
dezorganizând reacţiile, paternurile şi habitusurile adaptive şi împiedicând
realizarea funcţiilor fireşti ale cuplului conjugal şi parental. Din constatările
empirice asupra unei cazuistici extinse de cupluri cu ambii parteneri
normali din punct de vedere psihic, cu un partener anormal din punct de
vedere psihic (nevrotic, psihopat sau psihotic) şi cu ambii parteneri
anormali din punct de vedere psihic (nevrotic, psihopat sau psihotic),
precum şi din observaţiile asupra unor cupluri cu un partener bolnav
somatic sau somato-psihic s-au constatat următoarele aspecte:
a) conflictul conjugal patogen este semnificativ frecvent în cuplurile
asimetrice din punct de vedere al normalităţii psihice, respectiv în
cuplurile cu un partener nevrotic, psihopat sau psihotic;
b) în cuplurile cu ambii parteneri normali din punct de vedere psihic,
conflictul conjugal se manifestă afectând relaţiile interpersonale şi în
special realizarea optimă a funcţiilor familiale. Anumite cupluri cu
parteneri normali din punct de vedere psihic evoluează după un model
interacţional conflictual patogen, ceea ce în decursul timpului facilitează
dezvoltarea reacţiilor şi comportamentelor nevrotice şi psihopatice la unul
sau la ambii parteneri, constituind o sursă de strs psihopatogen;
c) în cuplurile cu ambii parteneri nevrotici se constată o tendinţă la
perpetuarea unui model interacţional nevrotic, care menţine în mod
paradoxal uniunea conjugală, această interacţiune nevrotică aflându-se
într-o relativă simbioză psihopatologică;
d) în cuplurile cu ambii parteneri psihopaţi, gradul de instabilitate şi
manifestările conflictuale sunt mult mai pregnant reprezentate, deşi
existenţa unor cupluri sudate, menţinute pe parcursul unei durate mari de
viaţă, nu permite o concluzie clară în acest sens. Familiile formate din
parteneri psihopaţi au efecte din cele mai nocive în dezvoltarea şi eduarea
copiilor, majoritatea acestora evoluând la rândul lor, psihopatologic;

71
e) cuplurile patologice mixte (un partener nevrotic – un partener psihopat
sau psihotic) prezintă, de asemenea, o bogată simptomatologie,
conflictele familiale angrenând disfuncţii de profunzime în nucleul
psihosocial familial.
Modul de relaţionare intraconjugală diferă de la un cuplu la altul,
fapt ce nu i-a împiedicat pe unii autori să încerce să realizeze unele
clasificări ale acestora în funcţie de o serie de criterii. Relaţiile
interpersonale dintre părţi se constituie într-o situaţie stimul cu efecte
puternice asupra psihologiei şi personalităţii copiilor. I.F. Cuber4
diferenţiază cinci tipuri de mariaje:
1. tipul căsniciei celor obişnuiţi cu conflictele, caracterizat prin frecvenţa
conflictelor, rareori ascunse copiilor, dar puţin exteriorizate prietenilor,
rudelor sau vecinilor. Tensiunea din aceste căsnicii constituie un factor
coeziv care asigură continuitatea căsniciei.
2. tipul căsniciei devitalizate, caracterizat printr-o discrepanţă între primii
ani de convieţuirea şi cei care urmează. Specific acestui tip este faptul că
relaţiile de armonie, comunicare şi iubire se devitalizează treptat ajungând
în contrast cu imaginea primilor ani (partenerii petrec mai puţin timp
împreună, relaţiile sexuale sunt mai puţin satisfăcătoare, activităţile sunt
mai puţin împărţite). Îi mai leagă însă interesul comun pentru creşterea şi
educarea copiilor, pentru evoluţia profesională a celuilalt. Deşi perechea
devine apatică, se ajunge relativ rar la desfacerea căsătoriei:
3. tipul căsniciei pasiv cordiale (binevoitoare), are multe în comun cu
căsnicia devitalizată, dar se deosebeşte de acesta prin faptul că
pasivitatea caracterizează încă de la început relaţia. Atmosfera familială
este lipsită de tensiune şi conflict. Uneori angajarea untr-un astfel de mod
de viaţă se face deliberat intenţional: bărbaţi dedicaţi carierei lor, femeile
preocupate exclusiv de copii, care fie că nu pot, fie că nu vor să se implice
emoţional şi creativ, complet, în relaţia bărbar-femeie;
4. tipul căsniciei vitale, se bazează pe o relaţie autentică pentru parteneri
care devine esenţială pentru viaţa lor. Prezenţa partenerului este
indispensabilă pentru sentimentele de satisfacţie pe care le asigură. Orice
activitate este percepută ca fiind neimportantă dacă partenerul nu
participă la ea. Satisfacţia centerală a partenerilor unui asemenea cuplu
este de a trăi unul prin celălalt. Persoanele aflate în asemenea relaţii nu-şi
pierd propria identitate; ei pot apare în anumite situaţii în poziţii de
rivalitate sau competitivitate.
5. tipul căsniciei bazate pe relaţia totală, este asemănătoare relaţiei vitale,
cu menţiunea că punctele de mutualitate vitală sunt mai numeroase, toate
problemele vitale ale vieţii sunt vital împărţite. Între ei există puţine zone
de tensiune, iar diferenţa de opinie sunt dizolvate uneori prin compromis.
F. Kunkel5 diferenţiază trei tipuri de mariaje pe baza analizei conduitelor
interacţionale ale partenerilor:
1. tipul „căsniciei furtunoase“ caracterizată prin alternarea fazelor de
camaraderie, afecţiune, cu crize care se pot prelungi uneori, ani;
2. tipul „căsniciei molatice“ bazată pe menţinerea reciprică de egoisme,
unitatea cuplului dealtfel iluzorie, fiind pândită de pericolul
pseudocăsniciei;

4
Cuber F „Five Types off Maryage“ – University of California, Berkely, 1971
5
Kunkel. F. „Caracterul, dragostea şi căsnicia“, Editura de Stat, Bucureşti, 1947
72
3. tipul „căsnisiei dure“ reuneşte partenerii într-o formulă de parţială
angajare, comunicarea fiind redusă, ceea ce menţine distanţa între
parteneri care se percep ca potenţiali „agresori la integritatea celuilalt“.

În fiecare din aceste tipuri de familie, copiii, datorită marii lor


sensibilităţi receptează şi trăiesc deosebit de intens orice eveniment
intervenit între părinţii lor. Diferitele cercetări efectuate au demonstrat că
efectul principal al relaţiilor interpersonale conflictuale din cadrul familiei
asupra personalităţii copiilor îl constituie devalorizarea modelului parental
şi, totodată, pierderea posibilităţii de identificate cu acest model.
Modelul parental în asemenea situaţii, poate fi respins activ de către
copii, devenind un model negativ care, treptat poate conduce la
stimularea şi dezvoltarea agresivităţii şi comportamentului antisocial.
Nu de puţine ori, copiii care resimt puternic influcnţele climatului
conflictual familia, fug de acasă şi caută să găsească diferite grupuri de
apartenenţă care, la rândul lor, pot fi orientate anticial. Situaţia este mult
mai dramatică în cazul în care, în cadrul familiei sunt cazuri de alcoolism,
imoralitate şi promiscuitate. Astfel, după unii cercetători, alcoolismul în
familiile din care provin delincvenţii se manifestă într-o proporţie de trei ori
mai mare decât în celelalte familii. Familiile caracterizate printr-un
potenţial conflictogen ridicat şi puternic carenţate din punct de vedere
psihoactiv şi psihomoral afectează în cea mai mare măsură procesul de
maturizare psihologică şi psihosocială a personalităţii copiilor. Fuga de
acasă a copiilor, asociată cu lipsa de supraveghere parentală, îi determină
să adere la unele grupuri şi medii extrafamiliale cu un mare potenţial
delincvenţial.

Climatul familial hiperautoritar.

Atitudinea hiperautoritar manifestată în cadrul familiei poate fi


adoptată de unul dintre părinţi (cel mai frecvent de către tată), sau de
către ambii părinţi. Trebuie făcută o diferenţiere în situaţia în care părinţii
hiperautoritati sunt „bine intenţionaţi“ în sensul că au o anumită
„concepţie pedagogică“, de cea în care autoritarismul este asociat cu
agresivitatea, inclusiv fizică şi cu un înalt potenţial conflictual familial.
Severitatea excesivă, cu multe rigidităţi, cu interdicţii nu lipsite
uneori de brutalitate, cu comenzi ferme pline de ameninţări, cu privaţiuni
de tot felul îşi lasă puternic amprenta asupra procesului de formare a
personalităţii copilului. Părinţii hiperseveri, impun un regim de muncă
pentru copii lor, care depăşeşte limitele de toleranţă psihologică. Copiii
sunt puşi mereu în faţa unui volum mare de sarcini pentru a putea realiza
cât mai repede acele achiziţii care corespund întru totul aspiraţiilor
părinteşti. Aceşti părinţi se conduc după formula: „facem totul ca să
scoatem din el un om deosebit“, ceea ce nu este rău deloc ca intenţie, dar
după maniera în care se procedează, rezultatele contradictorii nu întârzie
să apară. Menţinerea copilului într-un climat hipersever, determină
modificări serioase în una din cele mai importante dimensiuni ale
personalităţii, cea atitudinal-relaţională, modificări ce se manifestă prin
apatie şi indiferenţă accentuată faţă de ceea ce trebuie să facă, sau în
ceea ce priveşte relaţionarea cu cei din jur, atitudini de protest şi revoltă

73
chiar faţă de noile influenţe exercitate asupra sa, toate acestea ca urmare
a unei suite de frustaţii acumulate în timp.
În categoria profilelor de părinţi hiperseveri, R. Vincent6 include
următoarele tipuri:
1) tatăl dominator, a cărui autoritate este expresia unei personalităţi
puternice, exigente, care ştie să se afirme şi să reulşească şi care se
bucură de un prestigiu apreciabil. Este tipul de tată care pretinde ascultare
şi respect, în ochii căruia soţia şi copiii sunt fiinţe slabe care trebuie
conduse şi protejate. Copiii acestui tip de tată sunt adesea timizi şi
inhibaţi, dar se pot manifesta atunci când caracterul lor prezintă analogii
cu cel al tatălui, ca fiinţe rebele şi autoritare;
2) tatăl tiran, are o autoritate care operează în salturi. Izbucnirile
sporadice şi aberante de autoritate crează copilului stări de inhibiţie, frică,
instabilitate. Când copilul devine conştient de adevărata imagine a
părintelui său, care nu mai constituie un model, se nasc anumite
dezechilibre.
3) tatăl demisionar, este tatăl care renunţă, tatăl veşnic plecat de acasă,
cel care este mereu ocupat şi pretinde să nu fie întrerupt din ocupaţiile
sale. Tot tatăl demisionar este şi cel care nu se simte capabil să-şi
controleze şi să-şi îndrume copiii. Lipsa controlului favorizează apariţia
atitudinilor recalcitrante, neconformarea copiilor imperativelor şcolare,
sociale şi morale.
Părinţii hiperautoritari influenţează negativ activitatea educaţională
a copiilor lor. În faţa părintelui hiperautoritar sau hiperagresiv, copilul nu
are altă alternativă decât supunerea oarbă, necondiţionată, în raport cu
cerinţele şi prestaţiile acestuia, dar efectele negative ale unui asemenea
tratament în planul dezvoltării şi evoluţiei personalităţii nu întârzie să
apară.
La agresivitate şi ostilitate, copilul nu răspunde direct în raport cu
părintele agresiv, ci indirect, prin atitudinile şi chiar acţiunile agresive
orientate către alţii. Tensiunea acumulată în timp, ca urmare a
frecventelor stări de frustaţie datorate regimului hiterautoritar se va
elimina prin descărcări bruşte, prin forme de conduită agresivă şi
explozivă la adresa altuia. De aici până la conduita delincventă nu mai
este decât un pas.
L. Berkowitz7, arată că un copil care se simte frustat de dragostea
paternă, se simte respins de tatăl său şi care adesea este chiar maltratat
de către acesta, va învăţa modul de a reacţiona agresiv, dar obiectul
agresivităţii sale nu va fi numai tatăl său, ci toţi deţinătorii autorităţii
(şcolare, ai ordinii publice, etc.)

Climat familial hiperpermisiv

Dacă hiperautoritarismul reprezintă o exagerare a exercitării rolului


parental în direcţia impunerii totale a voinţei părinţilor şi limitării
posibilităţilor de exprimare a iniţiativei şi independenţei copilului
hiperpermisivitatea creează în mod exagerat condiţii de „apărare“ a

6
Profilele sunt prezentate sintetic de Dimitriu C. în Opere citate, după R. Vincent.
7
Berkowitz L. „Control of aggresion“ vol. III, University of Chicago Press, 1972
74
acestuia împotriva „pericolelor şi prejudiciilor“. Părinţii depun mari eforturi
pentru a proteja copilul, şi de a-l menaja într-o manieră exagerată.
Una din consecinţele imediate ale exercitării influenţelor educative
superprotectoare, este detaşarea între imaginea de sine şi posibilităţile
reale ale copiilor. Pot apărea atitudini de îngâmfare, de supraevaluare a
propriilor posibilităţi cu tendinţa de a-şi impune în faţa celorlalţi voinţa şi
sistemul lor de păreri şi opinii în mod dominator, persuasiv, fără însă ca
acestea să aibă, de cele mai multe ori, acoperire în ceea ce priveşte
ansamblul capacităţii şi aptitudinilor, experienţa de viaţă, etc.
În cadrul categoriile de părinţi hiperpermisivi sau hiperprotectori, R.
Vincent include pe cel al tatălui bomboană. Copiii crescuţi fără nici un fel
de constrângere, avându-i pe ambii părinţi întotdeauna la dispoziţie pentru
a le satisface cea mai mică dorinţă, nu vor putea mai târziu să suporte nici
un cadru în care se cere disciplina şi nici o frustrare.
Părinţii hiperpermisivi operează cu imagini mentale de tipul copil
idol, copil rege, ale cărui dorinţe sunt porunci care necesită toate
sacrificiile şi care sunt întotdeauna pe primul plan. Acest tratament
educaţional, din nefericire, poate conduce la conduite delincvente
explicabile în cea mai mare măsură prin rezistenţa scăzută la frustrare.
Diverse cercetări întreprinse confirmă faptul că un procent însemnat
de delincvenţi minori provin din familii cu părinţi hiperpermisivi şi
hiperprotectori. O astfel de atitudine o manifestă mai frecvent mamele.
Astfel, cercetările au găsit o atitudine superprotectoare şi excesiv de
afectuoasă din partea mamei la cca 40-45 % dintre delincvenţii minori, iar
din partea tatălui la 30 % dintre aceştia.

Eşecurile privind integrarea socială şi delincvenţa juvenilă

Un mod de validare a strategiilor educaţionale utilizate în cadrul


familiei, îl constituie integrarea şi adaptarea şcolară. Acest nivel de
apărare poate fi analizat în funcţie de doi indicatori:
- randamentul şcolar (note, medii, rezultate);
- gradul de satisfacţie resimţit de elev (motivaţie, interese, atitudini
pozitive, atracţie faţă de viaţa şcolară).
Aceasta poate fi concepută ca o entitate ce are la o extremitate
nivelul maxim de integrare (randament şcolar crescut şi grad înalt de
satisfacţie), iar la cealaltă extremitate, inadaptarea şcolară (randament
şcolar foarte slab şi lipsa nivelului de satisfacţie). Copiii inadaptaţi intră în
categoria copiilor problemă, care adoptă o conduită deviantă în raport cu
cerinţele vieţii şi activităţii şcolare. Aceşti copii se caracterizează de obicei
prin:
- insubordonare în raport cu normele şi regulile şcolare;
- lipsă de interes faţă de cerinţele şi obligaţiile şcolare;
- absenteismul, chiulul de la ore;
- repetenţia;
- conduită agresivă în raport cu colegii şi cadrele didactice.
Cercetările efectuate confirmă faptul că există o corelaţie între
conduita delincventă şi nivelul instruirii şcolare în sensul că delincvenţii
minori, de regulă, prezintă un nivel de pregătire şcolară scăzut.

75
Astfel, V. Dragomirescu8, în urma analizei unui lot de 210 delincvenţi
minori expertizaţi medico-legal, a evidenţiat următoarea situaţie privind
nivelul de pregătire şcolară:
- 60% din ei au repetat cel puţin o clasă, iar majoritatea au frecventat cel
puţin două şcoli;
- privitor la atitudinea faţă de învăţătură, marea majoritatea a
delincvenţilor minori au manifestat indiferenţă sau chiar repulsie, atitudini
evidenţiate în 75% din cazuri prin rezultate slabe şi foarte slabe la aproape
toate obiectele de învăţământ.
În urma investigării unui lot de 105 subiecţi care au săvârşit furturi,
V. Preda9, a găsit următoarea situaţie:
- 49% erau elevi cu rezultate foarte slabe la învăţătură;
- 32% erau minori care au abandonat şcoala şi nu erau încadraţi în nici o
activitate utilă;
- 9% aveau doar 4-8 clase elementare şi erau angajaţi ca muncitori
necalificaţi.

8
V. Dragomirescu „Opere Citite“.
9
V. Preda, „Opere Citite“.
76
Bibliografie

1. Adler, A., Psihologia copilului greu educabil, IRI, Bucureşti, 1992;


2. Banciu, Dan, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu, Introducere în
sociologia delincvenţei juvenile, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1985;
3. Berkowitz L. Aggression: ita causes, consequenses and control, Mc
Graw Hill Inc, New-York, 1993;
4. Boncu, Ştefan, Devianţa tolerată, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”,
Iaşi, 2000;
5. Butoi, Tudorel, Crima sub lupa detectorului de minciuni, Ed. Press
Mihaela, Bucureşti, 1997;
6. Cioclei, Valeriu, Manual de criminologie, Ed. All Beck, 1998;
7. Ciupercă C., Cuplul modern între emancipare şi disoluţie, Bucureşti,
Tipoalex, 2000;
8. Constantin, Stoica, Adrian Neculau, Psihologia rezolvării conflictului,
Editura Polirom, Iaşi, 1998;
9. Dragomirescu, V.,T., Psihosociologia comportamentului deviant,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976;
10. Eibl-Eibesfeldt I., Agresivitatea umană, Ed. Trei, Bucureşti, 1995;
11. Eibl-Eibesfeldt I, Iubire şi ură, Ed. Trei, Bucureşti, 1998;
12. Ferreol, Gilles, Adolescenţii şi toxicomania, Polirom, Iaşi, 2000;
13. Linton, Ralf, Fundamentul cultural al personalităţii, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1994;
14. Lombroso, C., Omul delincvent; Editura Măiastra, Bucureşti, 1992;
15. Konrad Lorenz, Aşa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii,
trad. Ioana Constantin, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998;
16. Miftode, Vasile, Dimensiuni ale asistenţei sociale, Ed. Eidos,
Botoşani, 1995
17. Monteil Jean-Marc, Educaţie şi formare, Polirom, Iaşi, 1997;
18. Moscovici, S., Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Editura
Polirom, Iaşi, 1999;
19. Neamţu, Cristina, Devianţa şcolară, Polirom, Iaşi, 2003;
20. Neculau, Adrian, Gilles Ferreol, Psihologia schimbării, Ed. Polirom,
Iaşi, 1998;
21. Necolau, Adrian Psihologie socială, Aspecte contemporane, Ed.
Polirom, Iaşi, 1996;
22. Neculau, A. (coord), Manual de Psihologie Socială, Polirom, Iaşi,
2003;
23. Oancea, Ioan, Probleme de criminologie, Ed, All Educational,
Bucureşti, 1994;
24. Ogien, Albert, Sociologia devianţei, Polirom, Iaşi, 2002;
25. C. Păunescu, Coordonatele metodologice ale recuperării minorului
inadaptat. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1984;
26. Păunescu, C., Agresivitatea şi condiţia umană; Editura Tehnică,
Bucureşti, 1994;
27. Petcu, Marioara, Psihologie juridică, Ed. Argonaut, Cuj-Napoca, 1997;
28. Petcu, Marioara, Delincvenţa. Repere psihosociale, Ed. Dacia, Cuj-
Napoca, 1999;

77
29. Pingeot, D. La délinquance juvenile comme alternative a la
represion, Universite de Geneve, 1994;
30. Porot, A., Porot, M., Toxicomaniile, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1999 ;
31. Preda V. Delincvenţa juvenilă, Ed. Univ. Cluj-Napoca, 1995;
32. Preda V. Delincvenţa juvenilă. O abordare multidisciplinară, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998;
33. Preda V. Profilaxia delincvenţei juvenile şi reintegrarea socială, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981;
34. Rădulescu, Sorin M., Sociologia devianţei, Editura Victor, 1998;
35. Rădulescu, Sorin M., Dan Banciu, Introducere în sociologia
delincvenţei juvenile. Adolescenţa – între normalitate şi devianţă, Ed.
Medicală, Bucureşti, 1990;
36. Rădulescu, Sorin M., Dan Banciu, Sociologia crimei şi criminalităţii,
Casa de Editură şi Presă „Şansa”, Bucureşti, 1996;
37. Rădulescu, Sorin M., Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al
problemelor sociale, Computer Publishing Center, Bucureşti, 1994;
38. Rădulescu, Sorin M., Anomje, devianţă şi patologie socială, Ed.
Hyperion, Bucureşti, 1991;
39. Rădulescu, Sorin M, Devianţă, criminalitate şi patologie socială,
Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
40. Robert-Ouvray, S. B., Copil abuzat, copil meduzat, Editura
Eurostampa, Timişoara, 2001;
41. Rudică, T. Familia în faţa conduitelor greşite ale copilului, Editura
Didactică şi ăedagogică, Bucureşti, 1981;
42. Scripcariu, C., Suicid şi agresivitate, Editura Psihomnia, Iaşi, 1996;
43. Stănciulescu, Elisabeta, Sociologia educaţiei familiale, Iaşi, Polirom,
vol. I. II., 1997, 1998;
44. Stănoiu A., Voinea M., Sociologia familiei, Bucureşti, Universitatea
Bucureşti, 1983;
45. Străchinaru, I., Devierile de conduită la copii, Editura Didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1969;
46. Şelaru, M., Drogurile, Editura SEMNE, Iaşi, 2002;
47. Şoitu, L., Hârnoveanu, C. (coord), Agresivitatea în şcoală, Editura
Istitutul European, Iaşi, 2001;
48. Răşcanu, R. Psihologia comportamentului deviant, Ed. Universit,
Bucureşti, 1994;

78