Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CURS
LOGOPEDIE
Capitolul I
LOGOPEDIA - ŞTIINŢĂ INTERDISCIPLINARĂ
Capitolul II
EXAMINAREA COMPLEXĂ
7
Vorbirea independentă
Pentru examinarea capacităţii de pronunţie în vorbirea independentă se pot folosi :
alfabetul ilustrat, tabele cu imagini a căror denumire prezintă sunetele în poziţii diferite
(început, mijloc, sfârşit).
Se vor folosi ca procedee : “citirea” de ilustraţii, recitarea, cântecul, povestirea
liberă. După acestea, examinatorul notează sunetele care întâmpină greutăţi, tipul
tulburărilor intervenite, modul de recitare, ritmul, melodicitatea vorbirii, respiraţia în
timpul recitării şi cântecului, dacă poate povesti, surprinderea esenţialului, respectarea
structurii logice a povestirii.
d. Examenul vocii.
Vocea se observă de la primul contact, fiind de obicei în concordanţă cu dezvoltarea
fizică şi cu conformaţia fiziologică a copilului. Se urmăreşte :
sonoritatea ;
tonalitatea ;
valoarea ;
nuanţa ;
răguşeala ;
astenia vocală ;
10
rezonanţa ;
disfonia, la pubertate (rareori înainte) ;
rinolalia ;
intensitatea vocii ;
melodicitatea vorbirii ;
vorbirea sacadată.
examenul de praxie
examenul lateralităţii
examenul de ritm
7. Examenul personalităţii
Probele pentru determinarea trăsăturilor de personalitate pot releva tulburările
comportamentale asociate celor de limbaj, microtraume şcolare sau familiale. Indicate
sunt testele : RORSCACH, T.A.T., tabloul familiei.
8. Examenul medical
Se recomandă unele examene medicale de tipul : ORL, audiologic, stomatologic, neuro-
psihiatric general, mai ales cu privire la dezvoltarea somatică şi hormonală.
9. Examinarea rezultatelor activităţii şcolare este de o mare importanţă în alcătuirea
unui tablou corect simptomatologic. Gradul de integrare şcolară a copilului sau integrare
în viaţa grupului şcolar se poate examina nu numai prin înregistarea principalelor
rezultate în activitatea de învăţare dar şi cu asistenţe ale logopedului la lecţii, convorbiri
cu educatoarea (învăţătorul) şi chiar cu ceilalţi copiii.
10. Consemnarea rezultatelor examinării se face în mod detaliat în Fişa Logopedică ,
urmărindu-se evaluarea tulburărilor la începutul terapiei, în timpul şi la sfârşitul acesteia.
Diagnosticul este o ipoteză mai mult sau mai puţin probabilă care se cere mereu
verificată. El nu se rezumă la încadrarea într-o categorie nosografică care pare mai
apropiată. În urma efectuării examenului complex în care au fost cunoscute anamneza
subiectului, dezvoltarea sa, mediul familial şi extrafamilial se poate stabili un diagnostic
prezumtiv ce va fi confirmat sau infirmat pe parcursul terapiei.
Copilul, indiferent de tulburarea sa, se manifestă diferit în funcţie de situaţia şi
mediul în care se află. De aceea, este necesară observarea lui în timp, comportamentul în
joc, discuţii şi corelarea observaţiilor cu cele ale persoanelor care se ocupă de copil.
Pentru stabilirea corectă a diagnosticului sunt necesare şi o serie de cunoştinţe de
anatomie şi fiziologie a limbajului, particularităţile evoluţiei normale a limbajului şi a
12
Există mai multe modele din care terapeutul poate să-şi aleagă modul de consemnare
al examenelor efectuate asupra logopatului şi al efectelor terapiei logopedice. Important
este ca fişa să oglindească corect atât imaginea de început a logopatiei cât şi evoluţia
corectării acesteia. Este indicat ca rezultatele unei diagnosticări complexe să se facă în
13
I. Date generale
Numele şi prenumele____________________________data
naşterii____________________
_______vârsta___________locul
naşterii__________________________________________
adresa_________________________________________________şcoala______
__________ clasa___________învăţător_______________________________.
II. Date familiale
Numele
tatălui___________________________vârsta_____________studii______________
______________________locul de
muncă__________________funcţia_________________ Numele
mamei__________________________vârsta______________studii______________
______________________locul de
muncă__________________funcţia_________________ starea materială_________.
Starea locuinţei________________________________________ numărul
fraţilor_____ al câtelea copil este______________. Relaţiile între
părinţi__________________________________Atitudinea familiei faţă de
logopat_______________________________________________________________
____________________________________________________________________
_____________ Tulburările de limbaj existente în famillie
____________________________________________________________________
____________________________________________________________________
______________
III. Examen psihofizic
Sarcina___________________________________naşterea________________________
___
greutatea________________________alimentaţia_______________________________
____ Antecedente pre-peri şi
postnatale________________________________________________
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
14
________ Antecedente
colaterale_________________________________________________________
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
________
Inteligenţa_______________________________________________________________
____
Memoria________________________________________________________________
____
Imaginaţia_______________________________________________________________
____
Atenţia__________________________________________________________________
___
Afectivitatea_____________________________________________________________
____
Voinţa__________________________________________________________________
____
Lateralitatea______________________________________________________________
___
Comportamentul__________________________________________________________
____ -în
familie__________________________________________________________________
_ -în
colectiv_________________________________________________________________
_ Trăsături de personalitate (pozitive,
negative)_______________________________________
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
________
IV Examen logopedic :
a. Integritatea anatomo-funcţională a aparatului fonoarticulator
aparatul respirator_________________________________________________________
-
particularităţi fonatorii (voce, mutaţie vocală, puritatea
vocii)___________________________________________________________________
___________________
-aparatul
articulator___________________________________________________________
b.Sistemul labio-comisural
aparatul
dental______________________________________________________________ -
maxilarele_______________________________________________________________
__ -
limba___________________________________________________________________
__ -palatul
15
dur__________________________________________________________________
-omuşorul_______________________________________________________________
____ -cavitatea
nazală_____________________________________________________________
c. Funcţia auditivă de ansamblu:
acuitatea
auditivă____________________________________________________________ -
controlul auditiv al
vorbirii____________________________________________________ - autocontrolul
auditiv al vorbirii_________________________________________________
d. Apariţia tulburărilor de limbaj_________________________________________
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________
cauze___________________________________________________________________
__ _________________________________________________________
- pronunţarea reflectată a sunetului______________________________________ - -
pronunţarea independentă a sunetului___________________________________
- sunete afectate______________________________________________________ e.
Înţelegerea cuvintelor
cuvinte
denumiri____________________________________________________________
cuvinte
însuşiri______________________________________________________________
- cuvinte de
relaţie____________________________________________________________
-cuvinte
acţiuni_______________________________________________________________
f. Formularea şi înţelegerea propoziţiilor
cu conţinut
familiar__________________________________________________________
- cu conţinut
nou_____________________________________________________________
g. Vocabularul şi structura
gramaticală____________________________________________
____________________________________________________________________
_______
h. Particularităţi
narative_______________________________________________________
____________________________________________________________________
_______
i. Elemente prozodice ale vorbiriii
spontane________________________________________
____________________________________________________________________
____________________________________________________________________
______________
1. Citirea
16
limbajului tulburat e mai puţin probabilă şi urmărirea lui se poate face ori de câte ori este
nevoie şi se poate corecta şi pe etape de vârste.
Deşi se cunosc multe procedee în literatura logopedică, ele nu se pot aplica la
logopaţii cu limba maternă română, datorită specificului limbii şi particularităţilor de
limbaj. Pentru bâlbâială, tahilalie, bradilalie, nedezvoltarea limbajului, metodele şi
procedeele cunoscute au o mai mare valoare generală, în timp ce pentru dislalie valoarea
lor este limitată de specificul emisiei şi al poziţiei sunetului afectat în interiorul
cuvântului şi al propoziţiei. Şi în folosirea psihoterapiei se pot prelua principiile generale
ce sunt valabile în aplicarea în scopuri curative pentru unele tulburări determinate psihic
sau somatic.
Experimentul: – valoarea experimentului în logopedie rezultă din geneza
fenomenului de tulburare şi manifestarea lui naturală în întregul comportament al
logopatului. Totuşi se pot provoca experimental diverse situaţii de solicitare individuală,
în grup, de rezolvare a unor sarcini de bază, de control sau autocontrol prin intermediul
limbajului, de comunicare – recepţie în diverse activităţi, de adaptare la situaţie, de
exprimare şi recepţie.
Observaţia: - joacă un rol deosebit. Condiţia esenţială a unei bune observări e
aceea de a preciza de la început fenomenul pe care-l urmăreşte pentru că în timpul
desfăşurării limbajului pot să apară o serie de comportamente secundare. Important e ca
înregistrarea datelor să se facă cu fidelitate ( magnetofon, casetofon) pentru a surprinde
exact aspectele urmărite. Pentru eliminarea accidentatului trebuie ca :
Capitolul III
ELEMENTE DE ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA LIMBAJULUI
vor fi în strânsă legătură cu locul, intensitatea, natura dereglărilor. Astfel, anomalii ale
organelor periferice de emitere a vorbirii pot provoca dislalii mecanice care împiedică
vorbirea sonoră.
Malformaţiile congenitale labio – maxilo – palatine produc rinolalii cu efecte
asupra sonorizării vorbirii, dar de multe ori produc şi modificări ale dezvoltării psihice.
Leziuni apărute în zona frontală pot produce tulburări grave ale
limbajului( afazii ).
Afectarea ariilor postcentrale din emisfera stângă produc fenomene dislalice.
Leziuni apărute pe traseul unuia din marile sisteme motorii pot produce dizartrii care
îmbracă anumite forme în funcţie de sistemul motor lezat.
Producerea limbajului nu se poate realiza în condiţii normale în afara recepţiei
vorbirii. Prin intermediul auzului se realizează analiza şi sinteza vorbirii orale
( intensitatea, frecvenţa, succesiunea sunetelor şi cuvintelor ) şi apoi integrarea acestora
în configuraţii fonetice unitare. Percepţia vizuală joacă un rol hotărâtor în limbajul scris –
citit. Prin intermediul ei are loc diferenţierea şi identificarea semnelor grafice şi totodată
stabilirea de legături între aceste semne şi elemente sonore ale vorbirii orale. La
nevăzători, în citirea şi scrierea textelor în locul percepţiei vizuale intervine percepţia
tactilă pentru care îşi dezvoltă mecanisme speciale de identificare, diferenţiere şi
integrare a elementelor lexicale.
În procesul învăţării sonore şi a scris – cititului, la omul normal are loc o
permanentă raportare a imaginilor auditive la imaginile vizuale şi invers, iar la nevăzători
o raportare a imaginilor auditive la imaginile tactile şi invers.La surdo – muţi, în cursul
demutizării, imaginile vizuale suplinesc percepţia auditivă şi pe baza ei cuvântul e asociat
cu imagini ale semnificaţiilor.
Aparatul vocal uman se compune din trei sisteme fundamentale de organe. Primul
sistem îl formează:
1. Organele de respiraţie a căror funcţie în legătură cu limbajul constă în faptul că
ele dau curentul de aer ce formează vibraţia coardelor vocale, vibraţie pe care o
produce unda sonoră ca atare. Din aceste organe fac parte plămânii şi muşchii pe
care îi pun în mişcare, în special diafragmul, care atunci când se bolteşte în sus în
formă de cupolă, apasă de jos asupra plămânilor şi produce diferite izbituri de
intensitate diferită, corespunzătoare silabelor pronunţate.
Tot din acest sistem de organe fac parte bronhiile şi traheea prin care curentul de
aer se duce către sistemul următor al organelor vorbirii – către laringe.
2.Laringele – fiind continuarea traheei, e format din patru cartilaje. În spaţiul
dintre aceste cartilaje sunt dispuse în cavitatea orizontală coardele vocale, anume
doi muşchi subţiri, elastici, pe care aerul ieşit din trahee îi pune în mişcare
vibratorie. Aşezarea coardelor vocale permite, datorită mobilităţii cartilajelor de
care sunt fixate, să se producă mişcări de două feluri:
- coardele vocale se pot întinde sau pot rămâne destinse;
- se pot alipi sau se pot îndepărta la capete în aşa fel încât se
formează între ele un spaţiu denumit glotă. Când coardele vocale sunt întinse şi
apropiate, adică glota este închisă, atunci pătrunzând între marginile corzilor îndreptate
23
una spre cealaltă aerul expirat le pune în mişcare vibratorie, în urma cărui fapt se produce
unda sonoră. Când coardele vocale nu sunt suficient de apropiate, datorită faptului că
aerul trece fără a se freca prea mult de marginile lor, se produc sunete slabe, de şoaptă.
Când respiraţia e liberă şi nu e sonoră, coardele vocale rămân cu totul destinse, iar glota
complet deschisă.
• 3. Al treilea sistem al organelor vorbirii e aşezat deasupra
laringelui. Acesta e format din cavitatea bucală şi nazală, care reprezintă
un fel de tub aşezat deasupra. Cavitatea bucală reprezintă cel mai
important rezonator al undelor sonore care apar în laringe. Prin
modificarea mărimii şi a formei cavităţii bucale se formează sonoritatea
definitivă a vocalelor.
Cavitatea bucală e de asemenea organul care crează obstacole speciale pentru
aerul expirat. Înlăturarea prin aer a acestor obstacole produce acele sunete – zgomote,
care se numesc consoane. Cavitatea nazală îndeplineşte funcţia unui rezonator auxiliar,
către care trecerea poate fi sau deschisă sau închisă de către vălul palatului, adică de
partea posterioară mobilă a palatului. În primul caz se produc sunete nazale, ca de pildă
consoanele sonore m – n, iar în al doilea caz – sunete nenazale.În felul acesta, aparatul
periferic al vorbirii este extrem de complex, necesitând o coordonare extrem de fină a
mai multor mişcări care se produc simultan.
Deci vocea e rezultatul sunetului care se formează în perimetrul laringelui,
datorită vibraţiei coardelor vocale, vibraţie datorată coloanei de aer care e trimisă de
contracţia muşchilor expiratori şi de plămâni.
Cuvântul este produsul vocii. Vocea şi cuvântul se concretizează din sinteza
funcţiilor tuturor organelor care colaborează şi conduc acest proces.
Capitolul IV
CAUZE ŞI CLASIFICĂRI ALE TULBURĂRILOR DE LIMBAJ
2. CAUZE FUNCŢIONALE
În aceste situaţii vorbirea e lezată fără să fie leziuni organice stabilite. Ex. dislalia,
bâlbâiala sunt cauzate de raportul greşit excitaţie, inhibiţie sau insuficienţa funcţională a
S.N. central sau periferic.
25
Datorită acestor cauze pot avea loc tulburări ale limbajului care privesc atât sfera
senzorială ( receptoare ) cât şi cea motorie ( efectoare ). Cauzele funcţionale pot afecta
oricare din componentele pronunţării: expiraţie, fonaţie, articulaţie. Pot avea loc tulburări
ale proceselor de excitaţie, inhibiţie, nutriţie la nivelul cortexului, insuficienţe funcţionale
ale S.N.C., motorii, deficienţe ale auzului fonematic. Acestea însă sunt greu de pus în
evidenţă.
♦ tahilalia;
♦ bradilalia;
♦ aftongia;
♦ tulburări pe bază de coree.
c) tulburări de voce:
♦ afonia;
♦ disfonia;
♦ fonastenia;
d) tulburări ale limbajului citit-scris:
♦ alexia;
♦ dislexia;
♦ agrafia;
♦ disgrafia.
e) tulburări polimorfe de limbaj:
♦ alalia;
♦ afazia.
f) tulburări de dezvoltare a limbajului:
♦ mutism psihogen;
♦ întârziere în dezvoltarea generală a vorbirii.
Clasificarea tulburărilor de limbaj este absolut necesară, deoarece ea oferă o
orientare corectă în cunoaşterea principalelor tulburări de limbaj, în stabilirea unui
diagnostic diferenţial adecvat, precum şi în prognoza tulburărilor de limbaj a fiecărui
copil în parte.
În literatură sunt mai multe tipuri de clasificare. Acestea sunt efectuate în funcţie
de o serie de criterii: etiologic, lingvistic, morfologic, simptomatologic. Luarea în
consideraţie numai a unui singur criteriu permite o clasificare unilaterală.
O clasificare corectă prezintă importanţă nu numai pentru activitatea de
cunoaştere şi terapie, dar şi pentru diagnoză şi prognoza tulburărilor de limbaj.
În activitatea de corectare diagnosticul diferenţial contribuie la falicitarea stabilirii
metodologiei de lucru şi la fixarea cadrului general de recuperare. Prognoza se realizează
în raport cu diagnosticul diferenţial şi particularităţile psihice ale persoanei.
parte din aceste greşeli se produc datorită unui conflict care apare între individualitatea
receptivă modificată a copilului şi oscilaţia legilor fonetice, care fac să se producă greşeli
numai la annumite cuvinte, cu o structură fonologică dificilă în ceea ce priveşte analiza şi
sinteza. Acest fenomen a fost numit:disfonografie.
O mare parte dintre greutăţile care apar la clasa I se datorează unei imaturităţi
şcolare care ar trebui depistată înainte de şcolarizare. La aceştia apar greutăţi în însuşirea
scris – cititului cu aspecte comune, dar care în mare parte nu sunt dislexo-disgrafii.
Tulburările de ritm înregistrează o frecvenţă destul de redusă comparativ cu alte
tulburări.
Apar şi tulburări cuplate.
Cunoaşterea statistică a copiilor cu tulburări de limbaj, precum şi raportul
cantitativ şi calitativ dintre diferitele forme de tulburări este de mare importanţă, dacă se
are în vedere şi gradul diferit de repercutare asupra dezvoltării întregii personalităţi a
copilului.
Încă din antichitate s-a observat că tulburarea mecanismelor fonoarticulatorii
poate produce la unii conflicte de integrare socială, conflicte psihice destul de grave, care
tulbură personalitatea sau conflictele sociale care tulbură relaţiile în colectiv.
Pornind de la aspectul bipolar al limbajului, de comunicare şi înţelegere, adică de
la această interdependenţă dintre gândire şi limbaj, este firesc să nu le studiem una fără
cealaltă, limbajul fiind învelişul gândirii iar gândirea fiind cea care pune ordine în limbaj.
Aceasta nu înseamnă că, limbajul este legat numai de gândire, că cel care nu
vorbeşte nici nu gândeşte. Limbajul este legat şi de condiţiile de mediu şi de o serie de
factori extraintelectuali.
Revenind la aspectul strict logopedic, se poate afirma că, tulburările apărute la
nivelul limbajului sau a intelectului, pot produce modificări reciproce. Tulburările de
limbaj severe ( afaziile ) sunt însoţite şi de tulburări de evocare, generalizare, de recepţie
şi emisie, de interpretare a mesajului. La rândul lor, oligofreniile sau psihozele împiedică
dezvoltarea limbajului, apărând dislogiile specifice.
Deci, o parte dintre tulburările de vorbire sunt determinate de deficitul intelectual,
dar ele şi pot influenţa într-o mare măsură oarecare dezvoltarea intelectuală.
Tulburările de limbaj împiedică dezvoltarea unei gândiri creatoare, flexibile,
capabilă de abstractizări, generalizări, deoarece acestea necesită un înalt nivel de
dezvoltare al limbajului. Ele influenţează dezvoltarea intelectuală, reuşita şcolară,
integrarea normală în colectiv, într-o măsură direct proporţională cu gravitatea lor şi în
funcţie de specificul fiecăreia. Astfel, unele tulburări de vorbire produc tulburări în sfera
intelectuală, altele în sfera personalităţii, altele însă numai simulează tulburări patologice
ale intelectului. Toate tulburările însă produc într-o măsură mai mare sau mai mică,
modificări psihice şi de comportament, greutăţi în procesul de integrare şi adaptare, în
orientarea spre anumite profesii.
La majoritatea tulburărilor de limbaj se constată tulburări nevrotice şi reactive,
sechele encefalopatice, maladia lui Dawn, instabilitate psiho – motorie, etc. Altele sunt
determinate de afecţiuni somatice cronice, cu răsunet negativ pe plan neuropsihic. E şi
firesc, în aceste condiţii, copiii să întâmpine greutăţi în procesul de adaptare şi integrare.
La foarte mulţi copii logopaţi este tulburat atât procesul de emisie cât şi cel de
recepţie, deoarece vorbirea la aceştia este încărcată de o stare afectivă negativă. Teama de
vorbire duce la o stare de inhibiţie care perturbă procesul normal de recepţie şi emisie.
30
Capitolul V
NORMAL ŞI PATOLOGIC ÎN EVOLUŢIA
LIMBAJULUI LA COPIL
Dintre toate fenomenele psihosociale, limbajul uman este una dintre cele mai
complexe probleme.
La evoluţia limbajului contribuie atât dezvoltarea intelectului, a gândirii, a
psihicului în general ca sistem individual căt şi ca sistem social, de grup. Între aceste
două sisteme există interconexiuni multiple care-i asigură un anumit echilibru şi care nu
poate fi distrus decât prin multiple leziuni ale scoarţei cerebrale. Se consideră că „nu
poate fi considerată tulburare de limbaj decât aceea generată de mecanismele cerebrale
sau de cele periferice. ”
Atât limbajul cât şi gândirea sunt într-un proces de dezvoltare permanentă, determinat
atât de structura organică cât şi psihică. Funcţiile cognitive care stau la baza lor sunt
dependente de stadiul de maturizare a structurilor neuromotorii şi senzoriomotorii.
În dezvoltarea sa, limbajul parcurge mai multe stadii care se succed continuu, fiecare
marcând un progres parţial strâns legat de a intelectului şi de contextul socio – cultural
care-i structurează funcţiile fundamentale. Dezvoltarea limbajului sub aspect normal şi
patologic sunt în strânsă legătură cu aceşti factori.
educaţi numai în familie, mai ales în cele cu un nivel cultural scăzut sau mai puţin
preocupaţi de vorbirea copilului.
În jurul vârstei de 5 ani, copiii îşi însuşesc sistemul fonetic al limbii materne şi
vechile particularităţi dispar treptat. Se reduc omisiunile, înlocuirile de sunete, vorbirea
devine mai inteligibilă.
La vârsta preşcolară predomină dislaliile de evoluţie şi bâlbâială fiziologică, dar
se întâlnesc şi tulburări de natură patologică, determinate de anomalii organice sau
funcţionale ale aparatelor periferice şi ale S.N.C., paralizii sau pareze de nervi periferici,
care împiedică funcţionalitatea normală a organelor articulatorii, de nedezvoltarea
sistemelor cerebrale, de insuficienta dezvoltare psihică, de ereditate.
La intrarea în şcoală, limbajul copiilor este conştient, supus codului limbii
materne. Acum limbajul se dezvoltă şi pe alte planuri. Experienţa se îmbogăţeşte, se
dezvoltă calităţile gândirii, exprimarea devine mai coerentă, mai diversificată, mai logică.
Capacitatea de înţelegere a informaţiilor creşte, regulile gramaticale, ortografice şi
lexicale se însuşesc organizat, la aceasta contribuind mult învăţarea scris – cititului.
Vocabularul creşte considerabil la sfârşitul perioadei şcolare mici însumând un număr de
cca. 4000 – 4500 cuvinte, din care cca. 1500 – 1600 intră în vocabularul activ.
Treptat se trece de la un vocabular familial la unul oficial, de la un limbaj neângrijit la
unul îngrijit, înlesnind integrarea copilului în societate, stabilirea relaţiilor cu cei din jur.
Bogăţia comunicării depinde de mai multe: nivel de cunoştinţe, gradul de familiaritate
sau prietenie, diferenţa de vârstă, sex, etc. În acest fel, funcţia de comunicare a limbajului
îşi îndeplineşte rolul în toate sferele: cognitivă, directă, estetică. În mod deosebit se
activează capacitatea de a diferenţia, prin denumiri adecvate obiectele şi fenomenele, de a
nuanţa stilistic situaţiile, de a glumi, de a ironiza şi de a purta discuţii contradictorii. Prin
îmbogăţirea experienţei de cunoaştere şi dezvoltarea calităţilor gândirii, exprimarea se
diversifică şi capătă claritate logică, dar în acelaşi timp creşte capacitatea de înţelegere a
informaţiilor recepţionate. Posibilităţile verbale sunt tot mai mari, stilul mai vioi,
pronunţia relativ corectă, permiţându-i adoptarea unui mod personal de exprimare a
ideilor.
Dar, cu toate că în şcoală se urmăreşte dezvoltarea maximă a procesului de
comunicare în cele două planuri ( conţinut – expresie ) nu toţi copiii ajung la acelaşi nivel
de dezvoltare, datorită particularităţilor somato – psihice individuale şi mai ales a
particularităţilor mediului în care trăiesc şi se dezvoltă în familie.
Spre deosebire de preşcolar, vorbirea şcolarului mic este mai corectă, dispare
dislalia fiziologică datorită modelelor de pronunţie corectă oferite şi în special însuşirii
scris – cititului. Tulburările de pronunţie care se mai întâlnesc acum, sunt de obicei, o
continuare a celor existente în perioada preşcolară şi care nu au fost înlăturate. Pot să
apară în schimb, greutăţi în însuşirea limbajului scris, o mare parte putând fi confundate
cu dislexii – disgrafii.
Urmărind evoluţia însuşirii scrierii la copii, se constată că se ajunge la scrierea şi citirea
corectă şi rapidă în mod treptat, pe măsură ce se realizează suficiente exerciţii de
automatizare.
Codul fonetic e mai complicat decât cel fonetic, prin faptul că fiecărui fonem îi
corespund patru litere. De aici greutatea decodificării în citirea textului scris de tipar sau
de mână, dar şi a codificării în scrierea de mână.
35
Copiii care abia învaţă scrierea de mână fac greşeli în folosirea celor două
simboluri grafice de mână, mai ales a celor asemănătoare sau mai puţin frecvente. Cele
mai afectate sunt grafemele „ j, g, l, b, v, g, r, h ”. Fac frecvente confuzii între grafemele
„ a – o, p – b, b – d ”.
Şcolarul este pus treptat să-şi exprime scris propriile idei, să-şi controleze exprimarea
pentru a comunica şi pentru a fi înţeles. El învaţă să înţeleagă ce se spune în propoziţie, în
fraze, în context, stabileşte legături între ideile principale pentru a înţelege textul,
mesajul, deoarece în învăţarea citirii se urmăreşte înţelegerea textului, exactitatea ,
cursivitatea şi expresivitatea. În învăţarea scrierii se urmăreşte exactitatea transformării
fonemelor în grafeme, succesiunea corectă a lor, rapiditate, respectarea regulilor
gramaticale, ortografice, estetica, toate acestea căpătând un caracter personal ( formă,
mărime, organizare, exprimare, etc. ).
Începând cu pubertatea şi continuând cu adolescenţa, preocupările pentru
dezvoltarea limbajului devin tot mai conştiente.. Procesul de învăţământ, lectura
lucrărilor din diferite domenii, contactul cu tot mai multe persoane, necesitatea redactării
unor lucrări, a exprimării în public, etc, duc la formarea unui stil personal, tot mai
organizat, mai adecvat diferitelor situaţii la folosirea unui vocabular ales, un debit verbal
crescut, etc. Trăsăturile de personalitate imprimă şi ele limbajului o anumită coloratură,
stil propriu, un anumit ritm, intonaţie, accent.
În general vorbirea lor este corectă, menţinându-se la foarte puţini însă, unele
forme de sigmatisme, rotacisme sau tulburări de ritm sau ale limbajului scris.
În concluzie, se poate afirma că şi pe planul expresiei, ca şi pe cel al conţinutului, de la
naştere, copilul poate achiziţiona toate elementele şi regulile potrivit cărora el îşi
organizează comunicarea şi o recepţionează cu succes în activitatea de relaţii interumane
dacă pe parcursul evoluţiei lui nu au acţionat o serie de factori nocivi care să împiedice
evoluţia normală a acestuia. În funcţie de intensitatea acestora, momentul acţiunii,
sectorul lezat şi forma, intensitatea, gravitatea tulburării este diferită, afectând latura
intelectivă a vorbirii, instrumentală sau amândouă.
Capitolul VII
TULBURĂRILE DE PRONUNŢIE
7.1. D I S L A L I A
1. Definiţie
Dislalia periferică este provocată de afecţiuni organice sau funcţionale ale
organelor periferice ale vorbirii şi constă în imposibilitatea emiterii corecte a unuia sau
mai multor sunete ( combinaţii de sunete ).
2. Simptomatologie
E. După numărul fonemelor afectate dislaliile sunt monomorfe , când e afectat un singur
fonem sau o singură grupă de articulare şi polimorfe când sunt afectate mai multe
grupe de foneme
F. După locul de formare a fonemelor se pot deosebi forme de afectare a acestora :
dislalia labialelor, dislalia lingualelor etc.
G. După modul în care se produce sigmatismul şi rotacismul se disting formele :
- Sigmatismul interdental când pronunţia sigmaticelor se face cu limba între dinţi şi
coloana de aer este emisă prin spaţiul dintre vârful limbii şi incisivi;
- Sigmatismul lateral, când aerul se scurge pe părţile laterale, uneori pe ambele părţi
sau pe o singură parte: sigmatismul bilateral, sigmatismul lateral stâng, sigmatismul
lateral drept;
- Sigmatismul strident – recunoscut după aspectul sonor strident al sigmaticelor;
- Sigmatismul nazal – când sunetele sunt pronunţate nazal;
- Rotacismul lingual lateral – în care sunetul e pronunţat cu una din laturile limbii;
- Rotacismul velar – sunetul este pronunţat prin vibraţii ale vălului;
- Rotacismul uvular – sunetul e pronunţat prin vibraţii ale luetei;
- Rotacismul lingual dorsal – vibraţiile sunt produse de apropierea dorsului lingual de
palatul dur;
- Rotacismul faringian – vibrează peretele faringian;
- Rotacismul bilabial – obţinut prin vibrarea buzelor
38
- Rotacismul bilateral lingual – prin vibraţia ambelor părţi laterale ale limbii.
3.Diagnosticul
1. DEFINIŢIE
2. ETIOPATOGENIE
3. SIMPTOMATOLOGIE
4. DIAGNOSTICUL DIFERENŢIAL
Învăţarea limbajului de către debilul mintal se face cu mai multe dificultăţi, dar
aceste dificultăţi nu se datorează toate debilităţii mintale ci şi cauzelor care au produs
debilitatea mintală.
De la început se observă greutăţi în modul cum se produce vorbirea, care este
neclară, confuză şi se accentuează datorită neconştientizării tulburării şi agitaţiei
psihomotrice, încât tulburările dislalice nu dispar decât prin terapie logopedică.
La debilul mintal pronunţarea se caracterizează prin neclaritate şi monotonie.
Cuvintele simple se pronunţă mai uşor, dar se manifestă o dislalie a silabelor, în special
în cuvintele complexe.
Spre deosebire de normal, la debilul mintal dislalia capătă forme mai rebele şi mai
labile, ceea ce duce în procesul de corectării la recăderi mai frecvente. Datorită acestei
labilităţi mari, fixarea formei corecte se realizează cu mai mult efort. Automatizarea
sunetelor în cuvinte se realizează cu dificultate şi din cauza vocabularului sărac, a
neformării structurii silabelor, a nedezvoltării auzului fonematic şi a inerţiei vorbirii.
Structura vorbirii copiilor depinde de o serie de factori de ordin psihologic, astfel că
alegerea multor mijloace gramaticale de exprimare reflectă particularităţile gândirii
copilului, îndreptată mai ales către concret, către situaţiile determinate afective.
Dislalia debilului mintal se prezintă sub forma unei game foarte largi pentru că
omisiunile, înlocuirile, confuziile, deformările, se produc întâmplător.
În general se întâlnesc aceleaşi forme de dislalii ca la copilul normal, dar
complexitatea şi labilitatea lor e mai accentuată.
Elementele de perseverare caracteristice structurilor mentale neevoluate se
manifestă şi la nivelul limbajului ( sunete, cuvinte – mai ales după boală ).
46
7.2. R I N O L A L I A
Dacă rinolalia este produsă de modificări organice, rinolalia este organică. Dacă
se datorează incapacităţii funcţionale a vălului palatin şi a muşchilor faringo – nazali,
aceştia neputând separa cele două cavităţi, rinolalia este funcţională.
După operaţii de amigdale poate să apară rinolalia aperta sau rinolalia clausa se
poate transforma în rinolalia aperta.
1. Frecvenţa cea mai mare o au rinolaliile aperta datorate despicăturilor labio
– velo – palatine. În cadrul acestor despicături fonaţia este cea mai afectată
fiind necesară intervenţia chirurgicală, după care trebuie să urmeze
procesul de educare a vorbirii.
Despicăturile labio – velo – palatine se împart în trei grupe:
1.despicături parţiale – anterioare – incomplete – buza superioară;
- complete – buza, prag
narinar,creasta alveolară;
- posterioare – incomplete – numai vălul palatului sau lueta;
- complete – lueta, văl palatin, palat dur,până
la creasta alveolară.
2.despicături asociate – formează o combinaţie între despicăturile parţiale
anterioare, posterioare, creasta alveolară rămâne intactă;
3.despicături totale – despicătura anterioară se uneşte cu cea posterioară, interesând
buza, pragul narinar, creasta alveolară. Ea poate fi bilaterală sau unilaterală.
consolidează în cuvinte. Într-o ultimă etapă are loc exersarea sunetului corectat în
propoziţii şi povestiri pentru automatizare şi autocontrol. Spre deosebire de dislalie în
rinolalie activitatea logopedică trebuie să înceapă din perioada vorbirii copilului. Este
indicat ca la intratrea în şcoală copilul să fie tratat nu numai medical ci şi logopedic
pentru a se crea condiţii de dezvoltare armonioasă a personalităţii.
7.3. D I Z A R T R I A
1. Tulburări de motricitate:
Deoarece căile pentru diferite mişcări sunt blocate de leziuni, influxul nervos nu
poate parcurge calea directă de la origine la destinaţie şi de aceea trebuie stabilite căi
nervoase, care să înlocuiască traseele nervoase inutilizabile.
Sub aspect logopedic reţinem :
a ) deficienţe ale muşchilor intercostali, abdominali, ai diafragmului, ai aparatului
fonoarticulator, care fac imposibilă vorbirea fluentă, ducând uneori până la
imposibilitatea rostirii unor sunete;
Dizartria este determinată totdeauna de lezarea anumitor zone ale S.N.C. Aceste
leziuni pot apărea în diferite momente: prenatale, perinatale, postnatale.
După sistemul motric afectat apar patru tipuri caracteristice de dizartrie.
1.Corticală – apare în urma deficienţelor scoarţei cerebrale care participă prin vaste
arii neuronale, situate în diverşi lobi, la motricitatea vorbirii.
2.Subcorticală – care apare pe baza unor tulburări ale căilor sistemului piramidal şi
extrapiramidal.
3.Dizartria cerebeloasă
Este determinată de leziuni ale cerebelului care imprimă vorbirii un ritm sacadat,
care de obicei caracterizează vorbirea turmentaţilor. Vorbeşte prea încet sau prea tare,
întâmpinând greutăţi la pronunţarea silabelor. Vorbirea este neclară şi adeseori însoţită de
strigăte la sfârşitul cuvintelor. Din cauza sialoreei uneori pronunţia sa este îngreunată.
4.Dizartria bulbară
DISLALIE –DIZARTRIE
Dislalia şi dizartria au simptome asemănătoare, dar şi simptome care le
deosebesc. Dacă în dislalie sunt afectate sunete izolate, sistemul fonetic fiind păstrat, în
dizartrie implicaţiile sunt mult mai grave. În dizartrie tulburarea motorie este generală şi
motricitatea aparatului fonoarticulatorîmbracă caracteristicile tulburării motorii generale
– vorbire confuză, neclară, disritmnică, disfazică, monotonă, cu rezonanţă nazală. Deci pe
lângă pronunţarea defectoasă a unor sunete este modificat ritmul, expresivitatea şi
modulaţia vocii. Copilul dizartric ştie ce mişcări trebuie să facă dar nu le poate realiza
datorită limitării mişcărilor muşchilor implicaţi în pronunţie.
DIZARTRIE – RINOLALIE
Spre deosebire de dizartrie, în rinolalie leziunea este periferică.
DIZARTRIE – ANARTRIE
Spre deosebire de dizartrie, anartria este o tulburare de natură afazică fiind lezat
sistemul elaborat pentru vorbire.
La anartrici se constată o variabilitate a fonemelor în funcţie de ansamblajul
fonetic, de condiţii afective, de evoluţia tulbirării în timp etc. Dizartria, dimpotrivă, se
caracterizează prin omogenitate, stabilitate şi invariabilitatea alterărilor fonetice.
A. B Â L B Â I A L A
Definiţie
Formele bâlbâielii
60
Etiologia bâlbâielii
vorbirea
.
Metode de tratament
După 140 ani, Blumel C.S. (1957) este de părere că bâlbâiala a devenit un obiect
de speculaţie. Puţine dintre metodele de bază au reapărut cu nume schimbate, în general,
metodele apar, dispar şi reapar din nou. Totuşi, considerăm că faţă de aceste concepţii
oarecum pesimiste, în ultimele decenii se observă o oarecare evoluţie în terapie şi îşi
arată roadele în eficienţa terapeutică.
Bloodstein, O.(1987) a sistematizat principalele metode care au fost folosite în
ultimii 200 de ani:
1) vorbire prelungită sau monotonă;
2) o anumită melodie a vorbirii;
68
Logoterapie
Vorbirea prelungită
Vorbirea întârziată
programului DAF pacienţii au fost ajutaţi a-şi continua modelele de vorbire într-o
comunitate normală de vorbire şi s-a observat că ei au continuat să vorbească normal.
”
Pentru realizarea vorbirii întârziate se remarcă:
♦ Explicarea conceptului de “ritm de vorbire lent” în funcţie de vârsta copilului,
de capacitatea lui de înţelegere;
♦ Terapeutul să ofere frecvent modele de reducere a ritmului vorbirii. Accentul e
plasat pe tranziţiile articulatorii netede, uşoare, pe consoane şi pe vocale prelungite, pe o
intonaţie naturală a sunetelor şi pe modele de accentuare corectă;
♦ Se poate asocia exprimarea verbală a copilului cu mişcări rapide sau încete ale
corpului sau prin diferite activităţi: cântat, desenat, scris etc. De exemplu privind un
album cu animale ce se mişcă rapid sau încet, copiii pot imita mişcările corpurilor
acestora, ceea ce este o experienţă amuzantă pentru copii.
♦ Folosirea feedback-ului auditiv întârziat (DAF) poate fi folosit pentru a facilita
un ritm încetinit de vorbire. Copilul poate începe de la un ritm foarte încetinit şi treptat,
gradat, să se ajungă la un nivel rezonabil de fluenţă.
♦ Gestica poate fi folosită pentru a facilita creşterea controlului asupra ritmului
vorbirii.
Vorbirea ritmică
6) Exerciţii de vorbire;
7) Joc;
8) Exerciţii finale.
Neîndoielnic, atenţia este necesară în toate exerciţiile, simţul ritmului muzical este
evident, întotdeauna mişcările trebuie să fie libere, iar vorbirea este inclusă în toate
exerciţiile. Clasificarea exerciţiilor arată că într-o etapă se urmăreşte în special un scop.
Introducerea cuvântului este exerciţiul ce leagă vorbirea de unele elemente ale vorbirii
muzicale. Aceste exerciţii uşurează vorbirea, reduce fenomenele tonice şi clonice din
timpul bâlbâielii şi formează un teren favorabil pentru vorbirea fluentă.
1) Cântul - reglează respiraţia, dezvoltă capacitatea pulmonară şi cutia toracică,
ajută la favorizarea unei vorbiri armonioase, sonore. În selecţia cântecelor pentru copii
trebuie să se ţină seama de: conţinutul şi textul cântecului, ritm, lungimea frazelor.
2) Exerciţiile introductive - constau în teme uşoare, elementare, de marş în
diferite direcţii. Aceste exerciţii învaţă copiii să se orienteze în spaţiu, de a- şi forma
deprinderi elementare de mers în cerc, de a forma şiruri, coloane.
3) Exerciţiile de reglare a tonusului muscular - vizează reducerea tensiunii
excesive şi educarea capacităţii de a controla această tensiune. Importante sunt exerciţiile
de alternare a încordării şi slăbirii muşchilor. Aceste exerciţii sunt însoţite de cuvinte în
formă versificată, nu necesită un acompaniament muzical, deoarece ritmul şi precizia
mişcărilor se ating prin însoţirea acestora cu ritmul versurilor.
4) Exerciţii ce activează atenţia - se referă la stimularea specială a atenţiei,
dezvoltarea memoriei prin formarea de reacţii rapide şi precise la excitanţi vizuali şi
auditivi, dezvoltarea capacităţii de concentrare şi a capacităţii volitive a copilului.
Exerciţiile trebuie să ţină seama de vârsta copilului şi de capacităţile sale.
5) Exerciţii ce educă simţul ritmului muzical - este indicat ca muzica să fie
ascultată spre sfârşitul activităţii, când s-au executat exerciţiile finale, deoarece copilul
trebuie lăsat să se odihnească, să se relaxeze.
6) Exerciţiile de vorbire - includ exerciţii logopedice prin care se formează şi se
dezvoltă deprinderile de vorbire liberă, se educă ritmul şi precizia pronunţării cuvintelor
fără blocaje sau iteraţii de sunete şi silabe.
7) Jocurile - incluse în schema exerciţiilor de ritmică logopedică sunt suficient de
mobile pentru a satisface necesitatea naturală a copiilor de a executa mişcări rapide, dar
să nu-i obosească. Jocul se poate rezuma la cuvinte sau propoziţii scurte şi, de asemeni, la
recitarea unor versuri. Un joc ce s-a desfăşurat corect are şi o influenţă pozitivă asupra
calităţilor psiho-fizice ale copilului. Pentru unii copii, jocul este mijlocul de a-i atrage în
colectiv, de a le învinge timiditatea.
8) Exerciţii finale - jocurile fiind mobile pot provoca accelerarea bătăilor inimii,
intensificarea respiraţiei şi este necesar să se liniştească copiii şi să li se comute atenţia de
la exerciţiile logopedice. Încărcătura fizică şi psihică trebuie reduse la minimum şi este
indicată ascultarea muzicii. În stabilirea exerciţiilor trebuie să se ţină cont de vârsta şi
posibilităţile verbale ale copiilor.
Se ştie că după terminarea terapiei pacienţii vorbesc fluent, dar trebuie ca acest
efect să se menţină pe o durată cât mai îndelungată. Scopurile terapiei de a obţine o
73
B. L O G O N E V R O Z A
75
Boşcaiu, E., (1973) conchide "dacă aceste disfluenţe sunt mai puţin evidente, dar
sunt grefate pe un fond de labilitate emoţională, bâlbâiala poate dobândi caracterul unei
adevărate logonevroze".
Pe plan psihic este alterată întreaga personalitate, ceea ce duce la o nevroză
numită "nevroză obsesivă", anxietate, negativism, irascibilitate, mutism.Obsesia
tulburării vorbirii sale îl torturează, devine o preocupare patologică. În cazul acesta,
bâlbâiala este legată de stări nevropate şi se numeşte "logonevroză". Fobia vorbirii se
întăreşte sub forma unor legături durabile şi obsedante. Personalitatea logonevroticului
sub unele aspecte se dezorganizează, iar reţinerea în discuţii şi teama de vorbire creează o
stare de inerţie, de rigiditate. Verza, E., (1972) arată că "momentul conştientizării
bâlbâielii şi trăirea ca atare în planul personalităţii (a conştientizării respective)
transformă bâlbâiala în logonevroză".
Etiologia logonevrozei
singure
disfluenţe DA
trec
raţionări
şi
copilul comportament
ocazionale
NU negativ
conştientizarea
defectului vorbirii
"Eu nu sunt
capabil să vorbesc"
Logonevrotic
preocuparea
pentru a vorbi
nelinişte
sau agitaţie
constientizarea
în timpul
bâlbâielii
vorbirii
erori şi opriri
în timpul
vorbirii
Deci, bâlbâiala a devenit un mecanism care se autoalimentează, un "cerc vicios".
Aceasta explică importanta dificultate de rezolvare terapeutică a bâlbâielii,
deoarece suntem conduşi de un raţionament deductiv ca:
Necesar să
intervenim
asupra Preocupării şi anxientăţii pentru
vorbire care sunt mecanisme
consecutive conştiinţei problemei
şi NU sunt modificate fără a
schimba situaţia vorbirii.
79
Bâlbâială Anxientate
conştiinţa
bâlbâielii
preocupare
eroare
pentru vorbire
angoasă
anxietate
mai puţină
angoasă
Simptomatologie în logonevroză
80
verbale, aceştia nu fac decât să-şi perturbe într-o măsură şi mai mare procesele de
autoreglare.
La noi în ţară, Verza, E., (1972,1996), Boşcaiu, E. (1968,1970), Păunescu, C.
(1966,1984), preocupaţi de problematica acestei tulburări au studiat particularităţile
comportamentale ale logonevroticilor, modificările pshice, determinate de insuccesul
permanent în activitate, consecinţele dezorganizării relaţiilor cu cei din jur.
Observaţii terapeutice
Emoţională: Comportamentală:
încordare
1) tensiune; 1) lipsă de fluenţă în vorbire
intensificarea tendinţelor
2) teamă; (bâlbâială);
de bâlbâială
3) ruşine. 2) mişcări însoţitoare;
3) lipsă de adaptare socială.
Gândire negativă
ce conduce la Experienţă negativă
emoţii negative care influenţează
comportamentul
C o g n i t i v ă:
Idei, gânduri negative anticipante care însoţesc bâlbâitul şi îl fac să devină o
persoană retrasă
E m o ţ i o n a l ă: C o m p o r t a m e n t a l ă:
1) relaxarea; 1) fluenţa vorbirii îmbunătăţită;
2)încrederea în propria persoană. 2) interacţiune socială îmbunătăţită.
C o g n i t i v ă:
Idei şi gânduri îmbunătăţite despre imaginea proprie
C. T A H I L A L I A
Prin tahilalie se înţelege vorbirea accelerată, rapidă care apare, în special, la copiii
nervoşi, excitaţi, fiind însoţită de mişcări ale mâinilor, braţelor, întregului corp. Dacă
tahilalia nu este corectată la timp se poate transforma în bâlbâială.
Unii tahilalici pot avea o vorbire corectă, fără modificări acustice ale sunetelor
sau fără deformări sintactice ale propoziţiilor. La alţii, pot apare deformări ale sunetelor,
omit vocale, înlocuiesc sau omit consoane, elimină prepoziţiile, pronunţă cuvintele fără a
respecta ritmul inspir-expir, încât vorbeasc până elimină tot aerul din cavitatea
pulmonară. Vorbirea este agramaticală, fac multe greşeli de gen, timp, caz, poziţie a
cuvintelor.
85
D. B R A D I L A L I A
E. A F T O N G I A
F. TULBURĂRILE COREICE
( DISGRAFIE-DISLEXIE / AGRAFIE-ALEXIE)
Terminologie şi definiţie
Agrafia este incapacitatea relativ totală a învăţării actului grafic, se găseşte rar la
copil, ea implicând grave tulburări la nivelul structurilor centrale.
Disgrafia este incapacitatea copilului (cu limbaj, auz, dezvoltare mintală
normală) de a învăţa corect şi de a utiliza corect scrisul în condiţiile de şcolarizare
normală.
Unele încercări de a cuprinde sub forma unei definiţii sintetice tulburările scris-
cititului nu aduc precizări deosebite şi nu fac distincţia între diferitele grade ale tulburării.
În alte situaţii definiţia este prea largă pentru a preciza acest domeniu şi cum se manifestă
el în practică la copiii care au asemenea dificultăţi în formarea abilităţilor de scris-citit.
E:Verza propune o definiţie a disgrafiei şi dislexiei care să ia în considerare mai
multe criterii : etiologic, simptomatologic, lingvistic şi psiho-pedagogic:
Tulburările lexico-grafice sunt incapacităţi paradoxale totale în învăţarea şi
formarea deprinderilor de citit-scris, cunoscute sub denumirea de alexie-agrafie sau
incapacităţi parţiale denumite dislexie-disgrafie ce apar ca urmare a existenţei unor
factori psiho-pedagogici necorespunzători sau neadecvaţi la structura psihică a
subiectului, a insuficienţelor în dezvoltarea psihică şi a personalităţii, a modificărilor
morfo-funcţionale, de la nivelul sistemului nervos central, şi a deteriorării unor funcţii
din cadrul sistemului psihic uman, a deficienţelor spaţio-temporale şi psihomotricităţii, a
unor condiţii cu caracter genetic, a nedezvoltării vorbirii sau a deteriorării ei etc., şi
care se manifestă prin apariţia de confuzii frecvente între grafemele şi literele
asemănătoare, inversiuni, adăugiri, omisiuni şi substituiri de grafeme şi litere, omisiuni,
adăugiri şi substituiri de cuvinte şi chiar de sintagme, deformări de litere şi grafeme,
plasarea defectuoasă în spaţiul paginii a grafemelor, neînţelegerea completă a celor
citite sau scrise, lipsa de coerenţă logică a ideilor în scris şi în final, neputinţa de a
dobândi abilităţile corespunzătoare vârstei, dezvoltării psihice şi instrucţiei.
88
îngreunarea citirii, când copilul nu depune efortul necesar pentru a citi fiecare unitate în
parte şi are tendinţa de a ghici ce urmează, este posibilă datorită dezvoltării înţelegerii
sensului cuvintelor şi a contextului.
Copilul în perioada postabecedară are formate mecanismele nervoase necesare
şi poate realiza scris-cititul, ce se perfecţionează continuu, pe baza existenţei unor
deprinderi. În această perioadă se reduc tot mai mult dificultăţile în discriminarea
grafemelor ce compun cuvântul pentru redarea în scris şi cele legate de unificarea
fonemelor pentru citit.
La baza scrisului şi cititului stă caracterul intenţional, înţelegerea mai profundă a
semnificaţiei cuvântului şi a unităţilor care îl compun este determinată de conştientizarea
fiecărui moment al scris-cititului. Integritatea analizatorilor are un rol important în
formarea abilităţilor scris-cititului: pentru citit analizatorii auditiv şi vizual, pentru scris
analizatorii auditiv, vizual şi kinestezic.
Atât pe linia învăţării, cât şi pe cea a înţelegerii, scris-cititul sunt strâns legate
între ele. Putem spune că cititul precede scrisul, iar deprinderile de citire, mai strâns
legate de exerciţiu, se formează mai rapid decât cele de scriere. Citirea în comparaţie cu
scrierea, datorită formei de manifestare a fost denumită forma de ,,limbaj pasiv'', deşi în
realitate este într-o continuă dinamică.
Copilul la începutul însuşirii cititului percepe în mod separat unităţile din care
este constituit cuvântul şi depune eforturi evidente pentru sinteza lor. Apoi perceperea
cuvântului devine globală, iar ulterior, aceasta se generalizează şi în cazul unităţilor
sintagmice. Pentru a putea realiza decodificarea şi înţelegerea, stadiului de percepere
globală îi urmează cel de analiză. Automatizarea citirii, manifestată prin creşterea
rapidităţii cu centrarea atenţiei pe ideile principale, se realizează printr-o percepere
globală şi sincretică a lecturii.
Capacităţile intelectuale ale subiectului, viteza citirii acestuia, gradul de dificultate a textului
citit, precum şi conţinutul mai apropiat sau mai îndepărtat de enunţurile verbale ale
cititorului, sunt factori de care depinde înţelegerea unui text lecturat. În cazul în care textul
este încărcat de semnificaţii şi sensuri multiple, efortul de decodificare este mai mare.
Aşa cum reiese din definiţia dată de Emil Verza, disgrafia-dislexia nu este numai
o insuficienţă a însuşirii scris-cititului, ci o incapacitate de a edifica scheme motorii sau
perceptive suficient de diferenţiate care să asigure identitatea grafemelor în scriere-citire.
Ca efect al disgrafiei-dislexiei subiecţii prezintă tulburări şi în funcţiile superioare
ale limbajului, tulburări de percepţie, preluarea noţiunilor, în înţelegerea raportului
formă-fond, în desprinderea-reţinerea formei.
De asemenea, la nivelul răspântiei parieto-occipito-temporale există o serie de
dereglări care provoacă două tipuri de tulburări în cadrul afecţiunilor disgrafice-dislexice:
92
Dată fiind complexitatea etiologiei dar, mai ales că de cele mai multe ori, în
provocarea tulburărilor scris-cititului, nu acţionează o singură cauză ci mai multe,
precizarea lor este mai dificilă.
Sintetizându-se datele referitoare la etiologia disgrafiei-dislexiei,au fost delimitate
două categorii de factori:
A) Factori ce aparţin subiectului:
- deficienţe de ordin senzorial;
- gradul dezvoltării intelectuale;
- slaba dezvoltare psihologică;
- starea generală a sănătăţii;
- reacţii nevrotice;
- condiţii motivaţionale;
- instabilitate emoţională;
- deficienţe pe linia activităţii şcolare;
- nedezvoltarea şi tulburările vorbirii;
- leziuni ale creierului;
B) Factori ce aparţin mediului:
- slaba integrare în colectiv;
- nivelul socio-cultural scăzut al familiei;
- dezinteresul familiei faţă de pregătirea copilului;
- metode şi procedee necorespunzătoare pentru învăţarea scrisului.
Există alte trei categorii de factori care sunt discutaţi în literatura de specialitate
ca fiind posibili în producerea disgrafiei-dislexiei:
- factori materni;
- factori socio-economici;
- locul ocupat de copil în raport cu ceilalţi fraţi.
a) Perturbări ale elementelor primare (de bază) ale grafismului - pot avea o
cauză centrală sau periferică şi pot fi însoţite de tulburări de vedere, pseudoinvaliditate
motorie, tulburări ale auzului fonematic.
Aceste tulburări au o arie de manifestare extinsă:
• inabilitatea sau disabilitatea de a reproduce o figură geometrică după model;
• dificultăţi de a trasa după comandă linii drepte, curbe, delimitări de spaţiu;
• imposibiltatea sau dificultatea de a respecta direcţiile de orientare spaţială: sus-jos,
stânga-dreapta;
• dificultăţi considerabile în respectarea proporţiilor de tangenţă, paralelă;
• dificultăţi în legarea într-o unitate a unor segmente diferite.
d) Disgrafia-dislexia motrică
În acest caz motricitatea determinând numeroase lipsuri grafice caracterizate în
general prin ilizibilitate şi ritm extrem de lent în scris-citit.
Cele cinci tipuri de disgrafie-dislexie motrică sunt grupate în funcţie de trei
caracteristici ale semnelor grafice şi a motricităţii copiilor cu disgrafie-dislexie, şi anume:
1. Proasta organizare a paginii:
- Textul nu are unitate şi este dezorganizat pe pagină;
- Spaţiul între rânduri este prea mic sau exagerat de mare;
- Nu se respectă orizontala rândului;
- Lipsa spaţiului alb;
- Dansul cuvintelor.
2. Neîndemânarea:
- Trăsături de proastă calitate, grafisme retuşate;
- Înaintare grafică sacadată;
- Prezenţa punctelor de sudură, legarea literelor realizându-se cu multe ridicări sau
desprinderi ale stiloului de pe caiet.
3. Erori de formă şi de proporţie:
96
TIPUL I
Rigid, crispat, caracterizat prin tensiune, scris înclinat spre dreapta, trăsături singulare,
îngustarea buclelor exterioare, cuvinte înghesuite, lipsă de spaţiu între rânduri;
TIPUL II
Deformat, opus primului tip de disgrafie motorie, caracterizat prin trăsături încetinite,
neregulate, scris mic şi rotund, neregularităţi în dimensiunea literelor, aspect general de
neglijenţă, forme neprecise care dau impresia că scrisul nu avansează de la stânga spre
dreapta.
În general acest scris se caracterizează mai puţin prin perturbarea motrică, ci mai ales prin
ansamblul scrisului care este, de obicei, neregulat, împrăştiat, cu ritm lent de execuţie.
TIPUL III
Impulsiv, dinamic, precipitat, lipsit de control, cu numeroase mişcări bruşte şi neregulate,
linii fluctuante, forme neprecise, litere confuze, organizare proastă a paginii, nerespectând
în mod deosebit marginile, finalurile cuvintelor şi semnelor diacritice sunt prelungite şi
accentuate, legăturile sunt infantile, predomină neregularităţile de dimensiune, coexistă
curbele şi unghiurile ascuţite.
TIPUL IV
Stângaci, neîndemânatic, forme greoaie şi neproporţionale ale literelor, legături infantile
între litere, pagină prost organizată, cuvintele dansează pe linie, spaţiile sau rândurile
neuniform repartizate determinând un aspect de dezordine şi confuzie.
TIPUL V
Lent şi precis, predicţie pentru buna formă a literelor, preocupare pentru organizarea
paginii respectând liniile şi marginile, litere precise şi bine conturate, puţine neregularităţi
în privinţa direcţiei şi dimensiunii literelor.
- greutăţi în citirea cuvintelor cu un grad mai mare de dificultate, ceea ce-l determină
pe dislexic să încerce ghicirea lor;
- greutăţi în diferenţierea cuvintelor şi literelor asemănătoare din punct de vedere
auditiv;
- greutăţi în înţelegerea celor citite;
- omiterea unor foneme sau cuvinte;
- emiterea unor vocale ce dau impresia existenţei unor cuvinte parazitare în vorbire.
a) cei care sunt privaţi pe linie culturală şi dispun de o educaţie insuficientă sau
greşită ;
b) cei cu tulburări afectiv-emoţionale;
c) cei la care se manifestă o incapacitate specifică.
Ţinând seama de faptul că la debilul mintal există şi o serie de deficienţe ale
văzului, auzului, motrice, psihomotrice şi afecţiuni ale cortexului, simptomele
tulburărilor tulburărilor scris-cititului se asociază cu acestea accentuând incapacitatea
comportamentului grafic-lexic.
Scris-cititul implică o comunicare simbolică cu ajutorul unor semne create de om
(variabile în funcţie de civilizaţie şi cultură) şi devine posibil numai la un anumit grad de
dezvoltare intelectuală, motorie şi afectivă.
Datorită faptului că experienţa de viaţă este săracă, posibilităţile de achiziţie şi prelucrare
a informaţiilor sunt reduse, iar conştiinţa nu îndeplineşte decât parţial funcţia de
organizator al vieţii psihice la debilul mintal, formarea şi dezvoltarea deprinderilor de
scris-citit parcurg un drum anevoios, cu numeroase oscilaţii şi întoarceri la stadiile
iniţiale, în care motivaţia nu devine suport al comportamentelor adaptative la situaţii noi.
De aici o serie de dificultăţi lexico-grafice care conduc la comportamente neadaptate şi la
eşecuri şcolare repetate.
În literatura de specialitate există mulţi autori care evidenţiază relaţia strânsă între
dezvoltarea intelectuală a copilului şi tulburările limbajului. Astfel:
- Seeman şi Bussemann consideră că insuficienţele intelectuale pot fi factori
determinanţi ai tulburărilor de scriere şi vorbire;
- Zorgo şi Neagu-Boşcaiu evidenţiază efectele negative ale defectelor de limbaj
asupra evoluţiei intelectuale;
- Străchinaru I. raportează insuficienţele activităţii intelectuale la dezvoltarea
mintală şi apoi la tulburările de scris.
Scris-cititul constituie o formă a limbajului achiziţionată în condiţiile şcolarizării şi
presupune, în principiu, însuşirea unor forme lingvistice complexe a unui mod de
exprimare ce se presupune a fi legat de urmărirea unui fir logic, coerent al gândirii şi care
necesită participarea intenţionată, voită, afectivă şi conştientă la actul scris-cititului. Ca
atare, însuşirea scris-cititului comportă un grad mare de complexitate, iar dereglările în
sfera acestui act se repercutează atât în sfera psihică, cât şi în sfera socială a individului.
La deficienţii mintali dereglarea scris-cititului, ca de altfel toate dereglările limbajului,
îngreunează integrarea socială, şi poate duce in-extremis la comportamente antisociale,
ca urmare a eşecurilor şi conflictelor permanente ce survin în viaţa lor şcolară. În acest
context, disgraficul-dislexicul deficient mintal poate deveni sau descurajat, pasiv,
nepăsător, inert, opziţionist şi în general retras, introvert, tăcut, şi uneori poate evita
compania colegilor. Clement Launay subliniază că progresiv cu înaintarea în vârstă, dacă
nu se corectează, disgrafia-dislexia determină agravarea tulburărilor de comportament, în
sensul că pot devin agresivi şi opozanţi în familii şi societate, au o personalitate
nematurizată şi aceasta datorită insucceselor repetate care le încearcă.
III. T U L B U R Ă R I P O L I M O R FE ALE L I M B A J U
L U I
107
A. A L A L I A
Definiţie şi terminologie
Termenul de alalie a fost introdus in 1843, înlocuit apoi prin afazie şi mai târziu
cele două tulburări de limbaj au fost delimitate.
E.Verza defineşte alalia fiind o tulburare gravă de vorbire determinată de
factori nocivi care afecteaza mai mult sau mai putin zona centrala a vorbirii şi se
caracterizează prin neputinta alaliculului de a vorbi şi a inţelege în totalitate sau
suficient, vorbirea altora, cu toate că organele de recepţie sunt sănătoase şi
insuficienţele nu-s de tip oligofrenic.
Deci, alalia este tulburarea cea mai profundă de elaborare, de organizare şi de
dezvoltare a limbajului intâlnită la copiii care nu au vorbit niciodată şi care nu se explică
prin deficitul de auz sau prin intârzierea mintală.
Etiologia alaliei
Cauzele alaliei sunt foarte complexe şi greu de precizat. Cauzele sunt grupate în
trei categorii:
1) generale - alcoolismul părinţilor
- sifilis
- tuberculoza
- rahitism
- traume la naştere
- ereditare (25% - 50%)
Simptomatologie
Clasificarea alaliei
1) Alalia motorie
Vorbirea spontană este absentă sau redusă la 3-4 cuvinte. Vorbirea repetată este
imposibilă, dar în unele cazuri alalicul motor poate pronunţa sunete sau silabe izolate, pe
care nu le poate integra în cuvinte. Vorbirea se realizează cu mare dificultate datorită
109
2) Alalia senzorială
Diagnostic diferenţial
AFAZIE ALALIE
DIZARTRIE ALALIE
- Apare la cazurile cu infirmitate motorie- Nu există infirmităţi motorii cerebrale.
cerebrală. - Este afectat centrul cortical al elaborării
- Este afectată latura intermediară dintre limbajului.
organele periferice şi centrul cortical al - Nu ştie să vorbească.
elaborării limbajului.
- Nu poate să vorbească. ALALIE
- Congenitală.
MUTISM ELECTIV - Caracter permanent/dacă nu se
- Dobândit. desfăşoară terapie logopedică.
- Temporar, reversibil – în condiţii de - Nu refuză contactul cu mediul.
mediu favorabile
- Refuză contactul cu mediul. ALALIE
- Comportament adecvat situaţiilor.
AUTISM - Raporturi afective uneori exagerate.
- Comportament inadecvat. -Automatisme absente.
- Raporturi afective absente.
- Automatisme prezente. ALALIE
-În etiologie nu sunt incriminaţi factorii
RETARDUL DE LIMBAJ educativi şi de mediu.
-În etiologie sunt incriminaţi factorii -Tulburare durabilă, rezistenţă la învăţare.
educativi şi de mediu.
-În condiţii favorabile se obţine un ritm
111
DEBILITATE MINTALĂ
-Inerţie : greutăţi la schimbarea criteriului
de activitate.
-Numărul foarte mare de repetiţii.
Terapia alaliei
Absenţa limbajului este unul dintre cele mai dificile obstacole în calea
dezvoltării psihice normale. Terapia logopedică urmăreşte elaborarea, organizarea şi
dezvoltarea limbajului şi restructurarea pe această bază a întregii personalităti. In
elaborarea limbajului se acţionează concomitent asupra celor trei componente ale vorbirii
: fonetică, vocabular şi structură gramaticală.
Terapia logopedică este de lungă durată şi foarte complexă. Invăţarea
limbajului parcurge mai multe etape, în funcţie de posibilităţile alalicului. In conturarea
metodicii se va avea în vedere cooperarea şi interesul copilului pentru corectare, vârsta,,
gradul deficitului neurologic, înţelegerea vorbirii.
Este indicat ca terapia logopedică să înceapa la 4-5 ani. La baza activităţilor
trebuie să stea principiul gradarii efortului verbal în funcţie de posibilităţile copilului la
momentul respectiv. Este indicat ca activităţile să fie variate, atractive pentru a trezi
interesul copilului. La început se vor folosi intens analizatorii vizuali, auditivi, tactili si
kinestezici.Pentru uşurarea înţelegerii se va folosi mimica şi gestica.
1) Educarea senzorial-motorie
Pentru realizarea celui de-al doilea obiectiv se începe cu invăţarea unor cuvinte
scurte, clare, uşoare. Deoarece la alalicii senzoriali dificultatea principală este la nivelul
înţelegerii, se va insista pe aspectul semantic. Se demonstrează acţiunea sau se indică
obiectele şi se denumeşte cu voce tare.. Alalicul este pus să repete. După ce denumeşte i
se cere să indice obiectul respectiv.
In urmatoarea etapă i se solicită să arate un obiect cunoscut dupa denumire sau
să efectueze o acţiune. Prin mimică sau verbal i se atrage atenţia asupra greşelilor. Se va
insista mult pe analiza fonetică a cuvintelor şi a propoziţiilor cu sinteza ulterioară,
punându-se un mare accent pe dezvoltarea auzului fonematic. Tot acum se va avea în
vedere însuşirea semanticii structurii gramaticale (a cuvintelor şi propoziţiilor).
Citirea labială a cuvintelor învăţate va uşura înţelegerea conţinutului şi
însuşirea articulaţiei. Nu se poate stabili o ordine a cuvintelor ce trebuie învăţate, dar se
impune o planificare a acestora.. In general se porneşte de la cuvintele cele mai uzuale şi
113
legate de persoana lui, de ceea ce-l inconjoară, de activităţile zilnice. La început numărul
cuvintelor este foarte mic, 2-3 cuvinte. Pe parcurs propoziţiile sunt dezvoltate atât sub
aspectul numărului de cuvinte cât şi al complexităţii exprimării.
Deci, odată cu îmbogaţirea vocabularului se educă treptat şi structura
gramaticală a vorbirii. Mult timp se menţin greşelile gramaticale, mai evidente în
limbajul scris datorită nerespectării regulilor morfologice si sintactice. Permanent se va
insista asupra preciziei şi forţei articulatorii, sonorizării, a pronunţiei corecte. Se
întâlnesc frecvente greşeli de logică şi stil, denaturând sensul celor exprimate. Pentru a
respecta succesiunea evenimentelor, copilul va fi dirijat prin întrebari, se va urmări
aşezarea cuvintelor în propoziţii, a propoziţiilor în fraze, înţelegerea şi reproducerea
logică a ideilor.
Pe masură ce posibilităţile copilului permit, se va trece la formulări de
propoziţii pe bază de cuvinte date, la povestire ajungându-se la un vocabular suficient
dezvoltat care să-i permită susţinerea unui dialog, a unei conversaţii cu diferite persoane,
la expunerea unui subiect, deci la o integrare normala în colectiv.
3)Instruirea
vorbire normală, trezirea interesului pentru vorbire, crearea unui mediu stimulativ, lipsit
de stări tensionale sau supraprotecţionism.
La alalicii senzoriali-motori se aplică măsuri şi metode combinate, punându-se
accentul pe tulburarea care este mai pronuntată.
Prognosticul este mai favorabil pentru alalicii motori. Alalicii senzoriali, în
general, progresează mult mai greu. Chiar dacă terapia începe la vârsta prescolară, ea
trebuie continuată şi în primii ani de scoală, deoarece ei nu pot răspunde exigenţelor
şcolare în aceeaşi măsură ca şi copiii normali.
Concluzii
Copilul alalic trebuie să inceapă terapia logopedica înainte de 6-7 ani, după
această vârstă reuşita fiind mai dificilă. Sub influenţa terapiei logopedice recuperarea va
fi mult mai rapidă pe planul gândirii decât a limbajului, atât sub aspect articulator cât şi
intelectiv al limbajului, indiferent dacă este motorie sau senzorială.
Sub aspectul structurii fonoarticulatorii, dupa o muncă anevoioasă de impostare
a sunetelor (în special la alalicii motori), perseverează greutăţi în articularea şi
115
B. A F A Z I A
Definiţie şi terminologie
Etiologia afaziei
1) Afazia motorie
2) Afazia senzorială
Afazia copilului
Afazia copiilor se deosebeşte de afazia adulţilor, mai ales când apare la o vârstă
mai mică. La o vârstă mai mică se apropie de alalie, la o vârstă mai mare are mai multe
caracteristici comune cu afazia adultului. La copii vorbirea dispare foarte repede şi
complet, iar primele cuvinte apărute după o perioadă de muţenie completă sunt foarte
reduse deoarece vocabularul nu s-a fixat. Raporturile între sunete şi categoriile
gramaticale nefiind încă suficient dezvoltate, înţelese şi fixate, fac ca tulburările fonetice
şi gramaticale să fie foarte frecvente.
Astfel, tulburările de vorbire sunt foarte variate la copiii afazici, fiind în funcţie
de localizarea leziunii, de vârsta la care au apărut şi natura afaziei. Dispar imaginiile
motorii ale vorbirii, apare imposibilitatea articulării sunetelor, cuvintelor, afazicii nu-şi
pot aminti aceste mişcări , deşi mişcările organelor periferice sunt păstrate.
Înţelegerea este mai bine păstrată la afazicul motor faţă de afazicul senzorial la
care înţelegerea este profund afectată prin tulburarrea raportului dintre cuvânt şi
imaginea lui. Totuşi, la afazicul senzorial vorbirea interioară nu dispare total, el sesizând
înţelesul general al cuvântului.
La copilul afazic se constată şi un deficit de intelect constat cu precădere în
afazia amnestică, unde întreaga tehnică a gândirii este tulburată. La aceasta contribuie şi
greutăţile apărute în denumirea obiectelor care inhibă procesul normal al gândirii.
Memoria copilului afazic este şi ea tulburată, dar se restabileşte odată cu
restabilirea vorbirii. Atenţia auditivă este redusă ajungând până la incapacitatea de a
asculta, de a fi atenţi la ce aud, de a diferenţia complexele sonore şi de a reacţiona la ele.
Percepţiile acustice sunt foarte inconstante şi sunt diminuate în caz de boală, oboseală,
situaţii tensionale etc.
Deci, şi la copiii afazici este tulburat psihicul în totalitatea sa. La ei se menţine
mult timp, la unii pentru toată viaţa, un vocabular redus, un stil telegrafic în vorbie, iar
progresele dincolo de un anumit nivel sunt greoaie, dificultăţi grafice şi verbale
persistente şi incapacitate de a integra noi cunoştinţe. Şcolarii afazici întâmpină cele mai
mari greutăţi la disciplinele care solicită mai mult limbajul, aplică cu dificultate vechile
cunoştinţe la noi situaţii.
La o vârstă şcolară mai mare se poate recâştiga ce au pierdut, totuşi şi aceştia
vor avea mari greutăţi în însuşirea noilor cunoştinţe. Nu se poate vorbi de o recuperare
totală a limbajului şi la atingerea unor performanţe şcolare, copiii afazici se întâlnesc în
proporţie foarte scăzută în şcolile de masă.
În afazia copilului găsim o degradare globală a funcţiei limbajului şi vorbirii,
străbătând toate planurile pe care se desfăţoară funcţia – de la fonetism până la planul
intelectual al operaţiilor de analiză şi sinteză.
Aspectele simptomatologice se ordonează în modul următor :
a) Sindromul de dezintegrare fonetică.Este asemănător la copilul afazic cu
ceea ce întâlnim la adultul afazic şi constă în tulburări articulatorii de tip paralitic în faza
119
la întrebări, povestiri ale unor întâmplări din viaţă etc. Este important ca materialul
verbal să fie interesant, accesibil, adaptat posibilităţilor. În paralel se corectează şi
sunetele prin efectuarea unor exerciţii speciale pentru formarea mişcărilor de articulaţie.
În cazurile de apraxie a organelor de articulaţie aceste mişcări se realizează foarte greu
sau nu se pot efectua, deşi în condiţii normale se desfăţoară corect.
La afazicii motori trebuie conştientizate toate mişcările articulatorii. Pentru
aceasta i se cere să observe în faţa oglinzii forma şi consecvenţa fiecărei mişcări,
solicitându-i să realizeze aceste mişcări, concomitent, reflectat, apoi independent. De
obicei se porneşte de la mişcările păstrate şi se formează treptat articulaţiile sunetelor,
începând cu vocalele. Sunetul reprodus se consolidează şi se generalizează. Se face
legătura între fonem şi grafem.. Urmează asociaţia conştientă a vocalelor (au, ua)
folosind demonstraţia. În mod asemănător se formează şi consoanele, începând cu cele
care necesită mişcări mai simple (p,b,m,n,f,v). Se poate apela la ajutor mecanic, să simtă
vibrarea laringelui în momentul pronunţării sunetului deoarece nu poate pronunţa sunetul
după auz, structurile vechi fiindu-i distruse.
În etapa însuşirii cuvintelor se insistă pe analiza lor, pentru înţelegerea rolului
semantic al fonemelor, mai alea a celor opozante. Afazicul motor întâmpină greutăţi
deosebite în trecerea da la un sunet la altul din cauza inerţiei patologice a proceselor de
articulaţie şi a dezintegrării vorbirii interioare, perseverând primul sunet sau silabă.
Pentru uşurare se împrumută silabelor un înţeles, se face analiza fonetică şi semantică a
cuvintelor, se analizează succesiunea literelor şi sunetelor.
După obţinerea posibilităţilor de pronunţare a cuvintelor, se trece la formarea
deprinderilor de alcătuire a propoziţiilor, cu folosirea predicatelor, eliminându-se stilul
telegrafic. În acest scop se vor purta discuţii pe bază de imagini, tablouri, acţiuni. La
început propoziţiile vor fi simple, apoi se va introduce atributul, complementul direct,
complementul circumstanţial.
Pentru înlăturarea stilului telegrafic se vor alcătui propoziţii după cuvinte de
sprijin, se înlătură agramatismele. În unele condiţii se poate începe şi scrierea, începând
prin copierea cuvintelor, apoi cu dictarea cuvintelor învăţate şi citirea acestora.
La afazicul senzorial, accentul se va pune pe latura semantică a vorbirii, pe
fixarea unui înţeles pentru fiecare cuvânt. În prima etapă este indicat să se dezvolte auzul
fonematic, folosindu-se analiza kinestezică, tactilă, optică. Pentru fixarea
particularităţilor pronunţiei subiectul trebuie să pipăie laringele, cutia toracică, să simtă
jetul de aer pe mână, să urmărească în faţa oglizii articulaţia sunetului respectiv, să simtă
încordarea organelor de vorbire prin atingerea cu mâna în regiunea rădăcinii limbii.
Paralel cu analiza fonetică îşi vor însuşi şi o serie de cuvinte. La început i se va
cere să indice obiectele, imaginile pe care le denumeşte, iar pe parcursul progreselor
activităţile devin tot mai complexe. Se efectuează exerciţii de diferenţiere a unor cuvinte
concrete după imagini, i se solicită să caute sensul diferit folosind paronime, să
alcătuiască serii de cuvinte cu evidenţierea rădăcinii cuvântului. În cazul în care înţelege
cuvintele separat dar nu înţelege propoziţia, se insistă asupra desprinderii sensului logic,
a însuşirii conştiente a sensurilor, categoriilor gramaticale. Însuşirea cuvintelor noi se
realizează în cadrul unui context în care celelalte cuvinte sunt cunoscute. Urmează o
etapă laborioasă pentru dezvoltarea vorbirii generale, folosindu-se foarte mult
povestirile, compunerile, vorbirea dialogată etc. De asemenea, se vor desfăşura exerciţii
de scriere după dictare, copiere, precum şi citirea cu voce tare şi în gând.
122
În general, afazia senzorială se corectează mai rapid decât cea motorie şi poate
dispare fără a desfăşura o muncă specială.
IV. T U L B U R Ă R I DE DE Z V O L T A RE A LI M B A J U
L UI
LIMBAJULUI
Terminologie
Poate fi considerat ca având întârziere în apariţia şi dezvoltarea limbajului
copilul care până la vârsta de 3 ani foloseşte un număr redus de cuvinte, pe care le
pronunţă alterat şi care nu poate forma propoziţii simple, deşi are auzul normal şi
organele fono-articulatorii bine dezvoltate.
Etiologie
Simptomatologie
Structura gramaticală
Copiii nu pot formula propoziţii. Adesea cuvântul are rol de propoziţie sau
folosesc propoziţii în care lipsesc pronumele şi legăturile gramaticale.De obicei, odată cu
crearea condiţiilor favorabile stimulării vorbirii, recuperarea limbajului se face într-un
ritm rapid.
Prelungirea nedezvoltării limbajului până la intrarea în şcoală se manifestă
prin :
- nesurprinderea unităţii fonetice şi grafice a sunetelor şi literelor, a cuvintelor;
- nediferenţierea sunetelor în cadrul cuvintelor;
- insuficienta dezvoltare a mecanismelor transmiterii din limbajul interior în cel
exterior;
- capacitatea redusă de formulare a propoziţiilor;
- folosirea incorectă a singularului şi pluralului;
- sărăcia adverbelor şi adjectivelor folosite în vorbire;
- apariţia unor cuvinte parazitare, a repetărilor etc.
Formele clinice
Diagnosticul
- examen general;
- examen endocrin;
- examen oto-rino-laringologic şi audiologic;
- examen psihologic.
Nivelul limbajului se poate stabili prin scala de evoluţie pentru etape ce au în
vedere numai manifestări ale comportamentului verbal din etapa 0-3 ani.
Prognosticul este în general bun.Întârzierile de limbaj se lichidează cu vârsta,
în cele mai multe cazuri fără simptomatologie reziduală.Durata lichidării întârzierii este
determinată de etiologia şi forma clinică. Formele sechelare au o evoluţie diferită în
funcţie de profunzimea şi sediul leziunii. În jurul vârstei de 6-7 ani se observă o evoluţie
mai accentuată a limbajului, copilul devine mai receptiv la tratamentul logopedic.
Diagnosticul diferenţial :
.
Activitatea terapeutică
1. Îmbogăţirea vocabularului.
2. Activizarea vocabularului pasiv.
3. Corectitudinea şi complexitatea exprimării prin alungirea frazei.
4. Expresivitatea vorbirii.
5. Dezvoltarea capacităţii de a verbaliza întâmplările trăite şi cunoştinţele însuşite.
Definiţie
Forme clinice
Diagnostic diferenţial
Terapie
1.Obiective terapeurice
33 - Asanarea conflictelor şi a stărilor de încordare nervoasă.
34 - Crearea unui climat relaxant.
35 - Crearea condiţiilor stimulative pentru vorbire.
36 - Formarea încrederii în forţele proprii.
37 - Întărirea rezistenţei fizice şi psihice.
V. T U L B U R Ă R I L E D E V O C E
Definiţie
Etiologie
Formele clinice
Terapii speciale
1. În cazul disfoniilor (afonia şi fonastenia) se aplică întâi măsurile cu caracter
general privind fortificarea fizică (vitaminizarea) şi psihică (psihoterapia). Exerciţiile
de educare a vocii se vor desfăşura după o perioadă de odihnă a coardelor vocale. În
cadrul exerciţiilor speciale se pot aminti : exerciţii de expiraţie simplă, exerciţii cu
expiraţie cu vocale, exerciţii cu expiraţie cu silabe.
2. Vocea răguşită . Corectarea vocii răguşite se realizează numai după vindecarea
organelor fonatoare, în caz de îmbolnăvire, sau după odihna coardelor vocale, în cazul
forţării lo anterioare. Exerciţii speciale : reglarea emisiei aerului prin exerciţii cu vocale
şi silabe, exerciţii cu voce şoptită sau de intensitate medie.
132