Sunteți pe pagina 1din 113

CUPRINS

Prefaţă
Cuvînt înainte
1. Generalităţi (S. Godeanu)
1.1. Elemente de ecologie
1.2. Elemente de sistematică
1.3. Elemente de biogeografic
2. Marea Neagră şi litoralul
A. Plante (C. Pârvu).
B. Animale (S. Godeanu).
3. Apele interioare şi zonele umede
A. Plante (C. Pârvu)
B. Animale (S. Godeanu).
4. Câmpia
A. Plante (C. Parvu)
B. Animale (S. Godeanu)
5. Pădurea şi poienile
A. Plante (C. Pârvu)
B. Animale (S. Godeanu).
6. Culmile munţilor
A. Plante (C. Pârvu).
B. Animale (S. Godeanu)
7. Mediul subteran
A. Animale (S. Godeanu)
8. Mediul antropic
A. Plante (I. Stroe şi S. Godeanu)
B. Animale (S. Godeanu).

Glosar de termeni
Index de plante
Index de animale
Bibliografie selectivă

PREFAŢĂ
În cadrul revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane, ilustrată prin aplicaţiile fecunde ale
energiei nucleare, ale electronică, extensiunea uimitoare a automaticii şi ciberneticei, sînt chemate şi
disciplinele biologice să participe la satisfacerea cerinţelor de amplificare a resurselor energetice şi
de hrană în profitul dezvoltării sociale umane. De fapt, rolul biologiei este fundamental şi mult mai
vast, pentru că numai în calitatea să de fiinţă vie, înzestrată cu conexiuni neuronale cerebrale care îi
conferă o conştiinţă raţională, omul a devenit autorul ştiinţelor, ceea ce îi permite să exploreze toate
nivelurile de organizare a materiei universale şi să se cunoască pe el însuşi. Capacitatea umană de
înţelegere a legilor naturii ne dă libertatea de a ne asigura sănătatea, cultura şi o persistenţă cît mai
îndelungată pe planeta noastră.
La această îndrumare, spre un viitor cît mai luminos, participă şi ramurile culminante ale
biologiei: fiziologia şi morfogeneza experimentală, biologia moleculară şi ingineria genetică,
destinate să producă forme cît mai avantajoase de plante şi animale, să creeze biotehnologii rentabile
şi să controleze ereditatea umană. Datorită tocmai eficienţei practice a cercetării ştiinţifice, are loc o
progresivă expansiune demografică şi masivele aglomerări sociale umane se însoţesc de puternice
construcţii energetice şi industriale, de imense terenuri cultivate şi de propagarea intensivă a speciilor
domestice. Astfel, acest uriaş complex antropic intră în impact cu echilibrele naturale ale biosferei din
care a provenit, dar s-a separat tot mai adînc în succesiunea civilizaţiilor multimilenare.
Totuşi, oricît ar fi de avansată, omenirea rămîne strict tributară naturii nealterate, a cărei
diversificare ascendentă este o garanţie de perenitate şi progres. Constanţei cantitative a biosferei îi
datorăm, oxigenarea atmosferei indispensabilă respiraţiei aerobe şi protecţiei faţă de radiaţiile
nocive. Resursele inepuizabile ale naturii ne refac sănătatea trupească şi psihică, ne conduc la o
concepţie dinamică, evoluţionistă a lumii şi la situarea justă a omului în cosmos, ne oferă nesfîrşite
bucurii estetice.
În trecut, pe lîngă domesticire, omul a provocat dispariţia unor specii, iar poluarea actuală
ameninţă pe şi mai multe cu extincţia, putînd ajunge la depopularea a valoroase ecosisteme. Acţiunile
devastatoare nu cruţă nici pe oameni, cîtă vreme dăinuiesc războaiele şi înarmarea nucleară, de aceea
legiferarea internaţională a ocrotirii naturii are tangenţe fireşti cu lupta pentru pace. Succesul
ambelor mişcări depinde în mare măsură de convingerea sinceră a fiecărui om, formată pe baza unei
educaţii de înalt umanism şi a cunoaşterii adecvate a factorilor de dezvoltare a societăţii şi naturii.
Pentru a desluşi rolul speciilor vegetale şi animale în comunităţile lor de viaţă, numite
biocenoze, de mult s-au alcătuit lucrări care să orienteze, atît pe naturalişti cît şi publicul larg dornic
de drumeţie în natură, asupra identificării vieţuitoarelor pe care le întîlnesc. În ţara noastră, pentru
începuturi, să amintim „Excursiuni zoologice" (1905) de prof. N. Leon, „Călăuza naturalistului în
pădure" (1935) şi la Marea Neagră (1937) de prof. A. Popovici-Bâznoşanu şi M. A. Ionescu precum şi
însufleţitele scrieri ale prof. I. Simionescu (1941). S-au adăugat diferite apariţii recente dar, aşa cum
ne arată „Ghidul naturalistului în lumea apelor dulci" (1965) de dr. Elena Chiriac şi Maria Udrescu,
majoritatea lor se referă la cîte un singur mediu de viaţă şi nu la întreaga diversitate naturală a ţării
noastre. Toate aceste publicaţii, prin caracterul lor vădit de popularizare, au contribuit la misiunea
atît de imperioasă astăzi de înfrăţire a omului cu natura.
Acelaşi ţel îl urmăreşte şi prezentul volum „Călăuză în lumea plantelor şi animalelor", ai
cărei autori, dr. Constantin Parvu, dr. Stoica Preda Godeanu şi ing. Laurenţiu Stroe, şi-au dovedit
competenţa ecologică în contribuţii anterioare deosebit de apreciate. Aici, sub formă de ghid ilustrat,
ei oferă cititorilor o documentaţie ingenios concentrată asupra speciilor de plante şi animale
caracteristice pentru şapte medii principale de viaţă din ţara noastră, inclusiv cel amenajat de om.
Consultarea cărţii este înlesnită de lămuririle generale de la început despre ecologie,
sistematică şi biogeografie, precum şi de glosarul termenilor şi indexul speciilor, cu care se încheie.
Ilustraţia bogată şi sugestivă este un îndemn la cunoaşterea activă pentru dezvoltarea curiozităţii în
studiul formelor şi relaţiilor din natură. Flora şi fauna României cuprind specii mult mai numeroase
decît cele redate în călăuza de faţă, dar autorii ei au meritul de a fi ales aici pe cele mai semnificative,
deseori cu caracter de endemisme, adică proprii numai teritoriului românesc. Zestrea naturală în
specii vegetale şi animale ale patriei noastre constituie o avuţie naţională de nepreţuit pentru
cercetările ştiinţifice cele mai înaintate cît şi pentru incalculabile aplicaţii în producţie. De aceea să
considerăm această călăuză ilustrată ca o eficientă pledoarie adresată opiniei noastre publice pentru
ocrotirea naturii.
Academician profesor, RADU CODREANU

CUVÎNT ÎNAINTE
Relaţiile care se stabileso între om şi natură suscită un interes permanent, condiţionat atît de
dorinţa cunoaşterii fenomenelor care se petrec alături de noi, cît şi de procurarea unor surse de materii
prime, fără ca prin aceasta să se producă dezechilibre în natură, ale căror consecinţe pot fi imprevizibil
de mari şi grave.
Epoca noastră se caracterizează mai ales prin conştientizarea şi străduinţa popoarelor de a
conserva, ocroti, ameliora şi menţine mediile de viaţă de pe planeta noastră. Mediul înconjurător
constituie un mecanism viu cu o complexitate deosebită, de a cărui integritate şi bună funcţionare
depinde întreaga activitate umană.
Menţinerea echilibrului ecologic este esenţială pentru desfăşurarea normală a vieţii. În acest
context apare imperioasă nevoia de cunoaştere a legilor care guvernează interaeţiunile organismelor vii
cu mediul înconjurător, a modalităţilor de realizare a producţiei biologice, supravieţuirii, dezvoltării,
dinamicii şi adaptării indivizilor, populaţiilor şi biocenozelor la condiţiile de viaţă existente. Aceasta
presupune un efort deosebit ştiinţific, tehnic, economico-financiar şi cultural-educativ, pentru care este
nevoie de o mare unitate de voinţă şi acţiune a membrilor societăţii, pe baza marelui principiu al
raţionalităţii şi eficienţei ecologice, tehnice şi economice. Omul trebuie să capete conştiinţa faptului că
el nu ocupă o situaţie privilegiată în natură, ci, ca orice fiinţă, depinde de ea. Comparînd strategia
naturii eu cea a societăţii omeneşti, constatăm existenţa unei contradicţii esenţiale şi anume aceea
dintre echilibrul şi armonia din natură şi tendinţa omului de realizare a unor producţii maxime, prin
înlocuirea ecosistemelor naturale cu altele artificiale, labile, create şi menţinute viabile de el.
Cartea se adresează tuturor iubitorilor de natură şi ocrotitorilor ei; ea permite o mai bună
cunoaştere a mediilor de viaţă din România, a feluritelor specii de plante şi animale care le populează.
Structurată pe 7 medii principale de viaţă: marea şi litoralul, apele interioare, cîmpia, pădurea
şi poienile, culmile munţilor, mediul subteran şi mediul antropic, cartea prezintă la fiecare cîte o parte
generală, în care se face o caracterizare a principalelor ecosisteme, a condiţiilor abio-tice şi biotice
existente, precum şi caracterele generale ale organismelor care trăiesc în mediul de viaţă respectiv. Sînt
apoi menţionate, în ordine sistematică, plantele şi animalele cele mai reprezentative pentru ţara noastră.
Pentru o mai bună informare, la mediul antropic au fost incluse alături de speciile sălbatice şi cîteva
dintre cele mai comune plante de cultură şi animale domestice din România, întrucît o serie de
organisme sînt întîlnite în mai multe medii de viaţă, la sfîrşitul fiecărui capitol sînt trecute numerele de
ordine ale acelor specii care pot fi întîlnite în mediul respectiv, dar care au fost descrise la altul, cel la
care sînt mai caracteristice.
Schema de prezentare a plantelor şi animalelor este următoarea:
— numărul de ordine (separat pentru plante şi pentru animale, număr care se regăseşte
în ilustraţiile color);
— numele popular;
— denumirea ştiinţifică şi autorul;
— numărul planşei pe care se află ilustraţia;
— dimensiuni (care sînt prescurtate astfel: A = anvergura aripilor; D = diametrul; G =
greutatea; H = înălţimea; L = lungimea; l = lăţimea);
— unele caracteristici morfologice;
— date din biologia speciei (sînt menţionate lunile anului cu cifre latine — I—XII),
obiceiuri, fenologie;
— folosinţe sau pagube aduse omului şi produselor sale, monument al naturii etc.;
— mediile de viaţă caracteristice;
— răspîndire în România şi pe glob.
Din carte lipsesc acele grupe de vieţuitoare pentru care, pentru a fi colectate, observate sau
studiate, este necesară o aparatură specială sau trebuie prelucrări laborioase. Nu au fost descrise algele
microscopice unicelulare, unele ciuperci inferioare, protozoarele, viermii paraziţi şi cei microscopici.
Pentru uşurinţa recunoaşterii, fiecare organism citat în text este ilustrat în planşele de la
sfîrşitul cărţii.
Dorim ca această carte să constituie ceea ce ne-am propus: o călăuză utilă tuturor în lumea
minunată a plantelor şi animalelor.
Nu putem încheia aceste rînduri fără a adresa sincere mulţumiri numeroşilor specialişti cărora
le-am solicitat şi ne-au acordat tot concursul lor, în special colegilor Gavrilă Negrea n, dr. ing.
Gheorghe Popescu, dr. Iosif Căpuşe, dr. Vasile Decu, dr. Maria Paspaleva, dr. Matei Tălpeanu, dr.
Theodor Nalbant, dr. Ionel Fuhn şi dr. Geza Iuliu Muler, pentru toate informaţiile, recomandările şi
indicaţiile preţioase primite. În mod special mulţumim colegei Eugenia Grimalschi pentru ajutorul dat
la definitivarea acestui volum. Ne exprimăm gratitudinea faţă de editura Ceres care a manifestat interes
şi înţelegere şi care a tipărit această carte.
AUTORII

1. GENERALITĂŢI
Viaţa reprezintă forma de existenţă a materiei aflate la nivelul său superior de organizare. Ea
se află într-o permanentă interdependenţă, cu mediul abiotic, se caracterizează printr-un grad ridicat de
complexitate şi este supusă unor legităţi atît generale, cît şi specifice.
În cele ce urmează vom încerca să punctăm din ansamblul cunoştinţelor de biologie pe acelea care
explică neuniformitatea distribuţiei vieţii pe pămînt, cauzele grupării organismelor în anumite asociaţii
stabile şi interdependenţa lor cu mediul înconjurător (elemente de ecologie), să prezentăm pe scurt
clasificarea plantelor şi a animalelor şi să indicăm provenienţa lor pe un anumit teritoriu (elemente de
biogeografic). Acestora li se adaugă — la sfîrşitul cărţii — un glosar, în care se dă explicaţia unor
noţiuni şi termeni mai des utilizaţi.

1.1. ELEMENTE DE ECOLOGIE

Dacă privim cu atenţie lumea, constatăm că sîntem înconjuraţi do numeroase plante şi animale
care se asociază în moduri caracteristice, prezintă o distribuţie variată, neuniformă, organismele vii
supunîndu-se acţiunii unor mecanisme naturale foarte complicate.
Ecologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul interacţiunii dintre organisme, al relaţiilor lor cu
mediul ambiant, al cunoaşterii structurii şi modului de funcţionare a populaţiilor şi grupărilor de
organisme din natură.
Ansamblul vieţii pe scoarţa pământului, cu multitudinea de forme sub care poate fi întîlnită
constituie învelişul viu al pămîntului, biosfera, Ea variază în spaţiu în funcţie de condiţiile fizico-
geografice şi climaterice concrete; nu se prezintă ca un înveliş continuu şi se caracterizează prin
intensităţi diferite de desfăşurare a proceselor vitale, între biosferă, litosferă, hidrosferă şi atmosferă au
loc neîntrerupte schimburi de materie şi energie, există o interdependenţă reciprocă. Treptat, în cursul
evoluţiei, omul, prin activitatea sa, a devenit un factor pertur-bant al desfăşurării interrelaţiilor dintre
natura vie şi nevie, el contribuind activ la transformarea naturii. Prin antroposferă se înţelege acea
parte a biosferei şi litosferei care, sub o formă sau alta, este influenţată şi dependentă de om.
Unitatea funcţională fundamentală a biosferei, cea în care se desfăşoară interrelaţiile dintre
componentele vii şi cele nevii ale mediului, o reprezintă ecosistemul. La nivelul ecosistemului mediul
abiotic şi cel biotic alcătuiesc o entitate de sine stătătoare, stabilă, caracteristică. Un lac, o livadă, o
pădure constituie tot atîtea ecosisteme. Biosfera este alcătuită dintr-un mozaic de ecosisteme care îşi
menţin individualitatea, sînt delimitate geologic, geografic şi biologic de celelalte ecosisteme. Zona de
graniţă dintre două ecosisteme se numeşte ecoton.
În cadrul ecosistemului se distinge o componentă vie — biocenoza — reprezentată de
organismele vegetale şi animale asociate pentru trai, şi componenta nevie — biotopul — (mediul
abiotic) în care îşi desfăşoară activitatea biocenoza respectivă. Fiecare biotop este populat de trei tipuri
de organisme: cele specifice lui, cele comune mai multor medii de viaţă şi cele ajunse accidental, deci
cele care nu sînt caracteristice biocenozei respective. Organismele care alcătuiesc o biocenoză se pot
grupa în producători de material organic viu (plantele), consumatorii acestora (animalele) şi
descompunătorii (bacteriile şi ciupercile care degradează substanţele organice ale organismelor
moarte). Aceste trei categorii de organisme sînt legate între ele prin raporturi numeroase şi complicate,
atît directe cît şi indirecte, cele mai importante fiind cele determinate de modul de hrănire (deci relaţiile
trofice). Pe baza lor iau naştere între organisme numeroase lanţuri trofice care se întrepătrund alcătuind
la nivelul biocenozei o reţea extrem de complicată (fig. 1).
Fig. 2 — Schema fluxului de materie şi energie din ecosisteme (după Whittaker, 1970)
Procesele principale care condiţionează existenţa biocenozei sînt cele de sinteză, transformare
şi descompunere a materiei vii. La nivelul ecosistemului se desfăşoară un schimb neîncetat de materie
şi energie cu mediul înconjurător, un flux care trece prin diferitele verigi ale ecosistemului cu viteze şi
intensităţi diferite, specifice (fig. 2). Complexitatea relaţiilor biotic-abiotio, a interrelaţiilor dintre
organisme determină existenţa a trei caracteristici ale ecosistemelor: integralitatea (existenţa unei
organizări, structuri şi a unui mod de funcţionare unitară a componentelor sale), echilibrul dinamic
(intercondiţionarea reciprocă care determină stabilitatea ecosistemului) şi autoreglarea (capacitatea
ecosistemului de a se menţine şi reorganiza menţinîndu-si însă caracteristicile proprii în condiţiile unor
variaţii ale factorilor biotici şi abiotici). La nivelul ecosistemului şi al biosferei se desfăşoară neîncetate
transformări ale materiei, care trece astfel, succesiv, de la anorganic la organic, şi care au fost denumite
cicluri biogeochimice (fig. 3). Un ecosistem nu rămîne acelaşi; el se modifică neîncetat, suferă o
evoluţie. Perioadele de evoluţie lentă, mai stabile, în care integralitatea, echilibrul dinamic şi
autoreglarea sînt deosebit de puternice şi ecosistemul" pare stabil, constituie momentele în care acesta
se află în stadiul de climax.
Fig. 3 — Schema unui ciclu biogeochimic (după O d u m, 1971)
Organismele din biocenoză nu trăiesc separat, nu sînt izolate; ele alcătuiesc grupări de indivizi
de acelaşi fel. Ansamblul de indivizi ai aceleiaşi specii care îşi desfăşoară viaţa pe un anumit teritoriu şi
ale cărui limite maxime sînt cele ale biocenozei respective se numeşte populaţie. Ea se caracterizează
printr-o anumită repartiţie spaţială, structură, densitate, ritm de viaţă, precum şi prin existenţa unor
anumite relaţii de interdepedenţă. Populaţiile diferitelor specii care alcătuiesc o biocenoză suferă
neîncetat fluctuaţii care sînt determinate de variaţia factorilor ecologici, a hranei, de existenţa unor
reglaje fiziologice caracteristice fiecărei specii. Ele determină existenţa unei anumite dinamici a
populaţiilor (fig. 4). Fiecare populaţie ocupă în cadrul biocenozei o anumită nişă ecologică (locul pe
care îl ocupă specia respectivă în biocenoză şi totodată funcţiile şi raporturile în care intră cu celelalte
specii care constituie biocenoza).
Specia constituie forma fundamentală, de bază, a existenţei materiei vii în natură. Ea
reprezintă o comunitate de indivizi, unitari sub aspect genetic, morfologic, fiziologic şi metabolic,
capabili de autoreproducere în cadrul unei serii de generaţii, caracterizaţi prin existenţa într-un anumit
spaţiu geografic şi avînd anumite caractere ecologice specifice. Specia nu poate exista în natură ca
atare, ci sub forma uneia sau mai multor populaţii.

1.2. ELEMENTE DE SISTEMATICĂ

Lumea actuală reprezintă rezultatul unei îndelungate evoluţii, urmare a complicării formelor
de viaţă şi adaptării acestora la condiţiile mereu schimbătoare ale mediului. De istoria evoluţiei
speciilor, de cunoaşterea formelor dispărute, a tatonărilor şi etapelor prin care a trecut fiecare specie, se
ocupă o disciplină aparte — paleontologia.
Clasificarea plantelor şi animalelor actuale, care constituie obiectul unei discipline biologice
speciale — sistematică — urmăreşte găsirea ordinii fireşti, naturale, în care vieţuitoarele s-au
diversificat şi au evoluat, caută să evidenţieze filiatiunile şi legăturile dintre ele. Cercetările au
demonstrat că evoluţia diverselor organisme nu a avut loc uniform, ci a decurs cu viteze inegale, astfel
încît s-a ajuns la coexistenţa unei multitudini de specii aflate în diverse grade de evoluţie (ea decurgînd
de cele mai multe ori în sensul complexităţii structurilor, al corelării tot mai desăvîrşite a reacţiei
acestora În faţa factorilor mereu schimbători ai mediului ambiant). Sistematica se ocupă cu
evidenţierea caracterelor distinctive dintre specii şi cu gruparea acestora în categorii superioare în
funcţie de caracterele lor comune, din ce în ce mai generale, deci caută să stabilească locul fiecăreia în
clasificarea generală a vieţuitoarelor. Genul reprezintă categoria imediat superioară speciei. Dacă
specia poate fi comparată cu numele de botez, genul reprezintă numele de familie (astfel ţigărarul
plopului se numeşte Byctiscus populi, iar cel al mesteacănului Byctiscus betulae). Mai multe genuri se
pot grupa in familii. Mai multe familii formează un ordin (toţi gîndacii — ordinul Coleoptera —
grupează numeroase familii, printre care cele ale gândacilor de scoarţă, a celor cu rît, a croitorilor etc.).
Mai multe ordine care au o serie de caractere fundamentale comune se grupează într-o clasă (gîndacii,
fluturii, muştele, libelulele ş.a. se încadrează în clasa Insecta). Mai multe clase pot forma o
încrengătură. Ea se constituie pe baza unor caractere comune de organizare fundamentală de mare
generalitate (aşa este încrengătura Arthropoda care reuneşte clasele crustacei lor, păianjenilor,
insectelor ş.a.). încrengăturile sau filumurile indică grupări foarte mari de organisme care prezintă
planuri de organizare distincte, reflectă un anumit grad de evoluţie şi diferenţiere şi au un trecut istoria
bine conturat.
Raporturile filogenetice (de înrudire) dintre toate grupele sistematice de vieţuitoare pot fi
prezentate schematic sub o formă intuitivă, eea a unui arbore cu trei ramuri principale: unul al
bacteriilor, altul al plantelor şi al treilea al animalelor, fiecare cu o multitudine de ramuri şi rămurele,
unele scurte, altele lungi, unele dispărute, alte vii, acestea acoperite cu numeroase frunzuliţe (care
reprezintă speciile ce trăiesc în prezent). În figurile 5 şi 6 sînt prezentaţi doi arbori filogenetic!, unul aî
plantelor, altul al animalelor, la care ramificaţiile au mers pînă la încrengăturile şi eventual la
principalele clase actuale şi nu la toate, ci îndeosebi la cele care sînt menţionate în lucrarea de faţă.
Fig. 6 — Arborele filogenetic al animalelor (original)

1.3. ELEMENTE DE BIOGEOGRAFIE

Ştiinţa care se ocupă cu studiul răspîndirii fiinţelor vii de pe planeta noastră şi cu elucidarea
factorilor care au condiţionat această răspîndire se numeşte biogeografie.
Cum s-a spus mai înainte, unul din caracterele speciei este coexistenţa indivizilor săi într-un
anumit spaţiu geografic. Fiecare specie este compusă din una sau mai multe populaţii (care pot fi
socotite ca nişte comunităţi locale, distincte, de indivizi), care trăiesc în ecosisteme diferite, sînt izolate
de cele mai multe ori prin bariere geografice şi ecologice care pot fi trecute de specia respectivă mai
mult sau mai puţin greu. Aceste grupări de populaţii asemănătoare (uneori identice morfologic) se pot
diferenţia în subspecii sau rase geografice. Uniformitatea răspîndirii speciilor este în funcţie de
mărimea suprafeţei ocupate şi varietatea condiţiilor ecologice în care trăiesc. Majoritatea speciilor se
caracterizează prin existenţa mai multor rase geografice.
Teritoriul în care trăieşte o specie se numeşte areal. La plante arealul este echivalent cu
teritoriul geografic pe care creşte planta respectivă. La animale arealul este echivalent cu teritoriul pe
care îşi desfăşoară viaţa (habitat, teritoriul de procurare a hranei, de reproducere etc.) şi nu trebuie
confundat cu teritoriile pe care poate fi întîlnit ocazional sau in care a migrat temporar dintr-o cauză
sau alta. În cadrul arealului său, o specie nu are o răspîndire uniformă, ea fiind în funcţie de condiţiile
oferite de mediul de viaţă. Arealele sînt de două feluri: continui (o specie se întîlneşte mai mult sau mai
puţin uniform răspîndită în cadrul arealului său) sau discontinui (cînd specia dată ocupă un areal care
are întreruperi, separate prin teritorii de mărimi diferite în care nu trăieşte).
Prin floră şi faună se înţelege ansamblul speciilor de plante şi animale care trăiesc într-o
localitate, într-o regiune sau pe un teritoriu dat. Orice floră şi faună sînt rezultatul unei îndelungate
dezvoltări istorice, în cursul căreia unele specii au apărut, altele au dispărut, au intervenit imigraţii şi
emigraţii provocate de factorii climatici şi ecologici. Speciile au origini şi vechimi diferite.
Evoluţia configuraţiei uscatului şi apei mărilor şi oceanelor de-a lungul erelor geologice
lămureşte multe fenomene biogeografice, inexplicabile pe baza cunoaşterii numai a condiţiilor
geografice actuale. Totalitatea faunei şi florei globului poate fi subîmpărţită într-o serie de regiuni
biogeografice caracterizate prin existenţa unor elemente floristice şi faunistice fundamentale comune,
rezultat al unor condiţii biotice, abiotice specifice şi al existenţei unor bariere greu de trecut.
Pe glob se disting 8 mari regiuni biogeografice terestre: holarctică (ce se subîmparte în
palearctică — Europa, nordul Africii şi al Asiei şi nearctică — America de Nord), neotropicală
(America de Sud şi insulele Antile), etiopiana (Africa la sud de Săhara şi sudul peninsulei Arabice),
malgaşă (insula Madagascar), orientală sau indo-malaieză (partea tropicală a Asiei), australiană
(Australia şi Noua Guinee), neozeelandeză (Noua Zeelandă), polineziană (arhipeleagurile Polineziei) şi
circumarctică (malurile Antarcticei) (fig. 7).
Modificările climatice constituie un alt factor deosebit de important în determinarea răspîndirii
speciilor, în interdependenţa lor pe un anumit teritoriu. Pentru flora şi fauna actuale ale emisferei
nordice în general şi ale Europei în particular, glaciaţiile din cuaternar au avut repercusiuni deosebit de
importante, ele explicînd amestecul de forme existente în prezent pe aceste teritorii.
Ţara noastră face parte din regiunea holartică, subregiunea pale-artică. Influenţate profund de
glaciaţiile din cauternar, flora şi fauna sînt de origine predominant postglaciară. Cu toate acestea în
peşteri şi la suprafaţă (mediul epigeu) există reprezentanţi vechi, preglaciari, care în prezent se află ÎR
stadiul de forme endemice. Flora şi fauna postglacială provin din diverse refugii în care se adăpostiseră
vieţuitoarele în cursul glaciaţiilor. Organismele din pădurile de foioase provin mai ales din refugiile
mediteranean, caucazian şi sirian, cele din pădurile de conifere îndosebi din refugiul manciurian, cele
din stepe din refugiile aralo-caspic şi mongol. Alături de acestea se întîlnesc, pe culmile munţilor,
speciile rămase din timpul glaciaţiunilor (şi care constituie relicte glaciare), precum şi forme specifice
munţilor din Europa — reprezentînd forme alpine.
Flora şi fauna acvatică au o altă istorie, ea fiind mai puţin influenţată de glaciaţii, dar mai
legată de bazinul hidrografic al unei anumite mări. Majoritatea animalelor de apă dulce de la noi au o
vechime preglaciară, unele provenind din strămoşi originari din mările puternic îndulcite care
acopereau în terţiar majoritatea teritoriului: mările Sarmatică şi Pontică. Arealele lor actuale cuprind
Marea Caspică, părţile îndulcite ale Mării Negre, apele salmastre adiacente şi cursul inferior al apelor
care se varsă În aceste mări. Se întîlneşte un număr redus de imigranţi glaciari. Imigranţii postglaciari
sînt aproape inexistenţi. Recent au fost introduse de om o serie de specii de peşti şi nevertebrate
acvatice, unele în mod voit, altele ajunse accidental.
2. MAREA NEAGRĂ ŞI LITORALUL
Rest al Marii Sarmatice, Marea Neagră constituie un mediu de viaţă deosebit, caracterizat
printr-un complex de factori fizico-chimici care condiţionează dezvoltarea unor asociaţii de organisme,
dintre care multe sînt specifice numai acestei mări. Marea Neagră are o suprafaţă de 413 000 km 2 şi o
adîncime maximă de 2 466 m. Mareele sînt de mică amploare (de cca 12 cm), salinitatea apei este de
17—18%o (pe jumătate cît cea a altor mări), la litoralul nostru ea scăzînd la 7—12‰ sub influenţa
apelor Dunării. Variaţiile de temperatură se resimt pînă la adîncimea de 75 m (vara temperatura apei la
suprafaţă poate urca la 20— 26°C, iarna apa îngheaţă la mal). Datorită originii şi evoluţiei ei, şi ca
rezultat al prezenţei în cantitate mare a hidrogenului sulfurat, de la adîncimea de peste 180 m în jos
viaţa animală lipseşte.
Plantele şi animalele acestei mări sînt reprezentate pe de o parte de forme marine, comune
mărilor din sudul şi vestul Europei, pe de altă parte de forme caracteristice bazinului ponto-caspic,
relicve ale fostului bazin sarmatic. Flora şi fauna sînt sărace ca număr de specii, dar bogate ca număr de
indivizi (Pl. 1).
Litoralul românesc al Mării Negre przintă două forme de relief: de la delta secundară a Chiliei
şi pînă lîngă Constanţa, pe o lungime de peste 140 km este un ţărm jos, nisipos. De aici pînă la Vama
Veche, pe o lungime de 85 km, malul este înalt de pînă la 15—20 m, mai adesea stîncos, constituit din
faleze înalte care lasă din loc în loc zone cu plaje nisipoase. Pe nisipurile şi falezele calcaroase se
dezvoltă o floră specifică, care adăposteşte puţine animale, adaptate acestui mediu.
De la linia ţărmului şi pînă la adîncimea de 180—200 m se întinde o cîmpie submarină uşor
înclinată, platforma continentală, care la litoralul românesc are lăţimi de 50—200 km. La marginea
platformei există un taluz abrupt care coboară la adîncimi de peste l 500—l 800 m. În repartiţia
vieţuitoarelor de pe fundul Mării Negre se pot distinge 6 etaje, dintre care 5 sînt pe platforma
continentală şi unul sub aceasta:
1. Etajul supralitoral — este constituit din porţiunea de ţărm stropit de valuri sau
acoperit de acestea la furtuni mari. În acest etaj trăiesc numeroase crustacee, insecte şi
viermi care se hrănesc cu materiile organice în descompunere aduse de valuri (scoici,
alge) şi care pot forma depozite rău mirositoare.
A. Etajul mediolitoral — îl formează zona de spargere a valurilor (la adîncimi ale apei
de 0—0,5 m). El găzduieşte în zonele pietroase plante şi animale care se fixază puternic şi
care pot suporta perioade scurte de uscare. În zonele nisipoase trăiesc animale care se pot
îngropa foarte rapid în substrat.
B. Etajul infralitoral — situat la adîncimi de 0,5—12 m (rar pînă la 18 m), ocupă
porţiunea de fund în care se pot dezvolta fanerogamele marine (Zostera) şi algele
iubitoare de lumină (ca Phyllophora). Substratul este calcaros sau nisipos, apele sînt
agitate de valuri şi suferă variaţii mari de temperatură. Viaţa animală este deosebit de
activă.
C. Etajul circalitoral — se întinde între 12 şi 100—120 m adîncime. Fundurile sînt
predominant nisipoase sau miloase. Domină asociaţiile de viermi (Terebellides) sau de
scoici (Mytilus, Abra, Modiolus, Mya, Lentidhim) pe care vin să le „pască" numeroşi peşti
cu valoare economică.
D. Etajul perizoic — situat între 100—200 m adîncime este reprezentat de asociaţii de
animale moarte recent (tanatocenoze) sau de cele subfosile, pe care trăiesc puţine animale
vii.
E. Etajul azoic — situat sub 200 m adîncime, populat de sulfo-bacterii.

Masa apei — pelagialul — este domeniul a numeroase organisme animale şi vegetale care se
grupează în 2 asociaţii: planctonul (vieţuitoare mici care se mişcă puţin sau se lasă duse de curenţi) şi
nectonul (animale mari care înoată rapid, activ şi care în Marea Neagră sînt reprezentate numai de peşti
şi delfini).

A. PLANTE

ALGE VERZI (FILUM CHLOROPHYTA)

1 — Enteromorpha intestinalis (L.) Link (Pl. 2) — corp abundent ramificat, H = 15 cm, cu un


tal tubular, asemănător unui intestin. Stă fixată pe stînci sau pe alga Cystoseira la adîncimi de 2—6 m.
Formele de la adîncimi sînt mai mari. Frecventă la litoralul nostru. În bazinul mediteranean, Oceanele
Atlantic, Pacific şi îngheţat de Nord.
2 — Enteromorpha prolifera (Mull.) J. Ag. (Pl. 2) — H = 12—15 cm, 1 = 3 mm. Tal lamelar
cu numeroase ramificaţii fine. Stă fixată pe stînci, cochilii de scoici sau epifită pe Cystoseira. În Marea
Neagră pînă la adîncimea de 1 m. În toate mările şi oceanele din zonele temperate.
3 — Ulva lactuca L. (Pl. 2) — L = 20—25 cm. Algă robustă, cu talul lăţit în formă de frunză,
cu creşterea pe toată suprafaţa. Tal fragil, uşor rupt de valuri (fig. 3 a şi 3 b). Stă fixată pe pietre şi
cochilii în bancurile de Mytilus, unde formează adevărate pajişti. Vegetează la adîncimi de 2—6 m.
Endemică pentru Marea Neagră.
4 — Bryopsis plwnosa (Huds.) Ag. (Pl. 2) — H = 10—15 cm. Pe axul principal ramificaţiile
au aspect mătăsos, ca nişte filamente dispuse în şiruri longitudinale, mai lungi la baza axului, mai
scurte spre vîrf. Nu opun rezistenţă valurilor. În ape cu adîncime mică, dar şi pînă la 4 m. Stă fixată pe
stînci sau pe alte alge, în partea sudică a litoralului românesc, ca şi în mările Azov şi Mediterană şi în
Oceanele Atlantic, Pacific şi Indian.
5 — Cladophora sericea (Huds.) Kiitz. (Pl. 2) — Talul formează o pîslă deasă. Filamentele
axiale drepte, cu rămurele terminale uşor curbate, cu ramificaţii subterminale. Euribiontă, fotofilă, la
adîncimi de 0,5— 2,5 m, fixată pe pietre, cochilii, sau epifită pe alte alge (Cystoseira sau Phylophora).
În condiţii prielnice de viaţă poate avea o dezvoltare atît de rapidă, încît înăbuşe speciile cu care se
asociază. Comună la litoralul românesc, precum şi în lacul Mangalia. În Marea Neagră şi pe malurile
Atlanticului în partea sa europeană.

ALGE BRUNE (FILUM PHAEOPHYTA)

6 — Cystoseira barbata (Good et Wood) Ag. (Pl. 2) — H peste 1,70 m, tal masiv,
arbustiform, cu consistenţă lemnoasă. Axul principal şi filoizii cilindrici. Specie stenohalină,
mezotermă, pe care se prind alte alge. Trăieşte fixată pe stînci, pietre sau valve de Mytilus, la adîncimi
de 1,5—10 m. Foarte frecventă la litoralul nostru, abundenţa sa crescînd de la nord la sud. Comună şi
în Marea Mediterană. Asemănătoare este C. bosphorica Sauv. (fig. 6, b).

ALGE ROŞII (FILUM RHODOPHYTA)

7 — Phyllophora brodiaei (Turn.) J. Ag. (Pl. 2) — Tal lamelar, foarte ramificat. Stă fixată pe
substrate stîncoase, cel mai ades pe valve de Mytilus. Stenotermă şi stenohalină, comună la adîncimi de
10—20 m, unde temperatura şi salinitatea sînt mai constante. Bine reprezentată în Marea Neagră, unde
formează 95% din totalul biomasei macrofitelor. În Marea Neagră, Oceanul îngheţat de Nord, partea
nordică a Atlanticului, Marea Japoniei şi Oceanul Indian.
8 — Ceramium rubrum (Huds.) Ag. (Pl. 2) — Algă mică, ca o tufă, cu ramificaţii care
pornesc de pe un disc ce se fixează prin rizoizi de substrat (stînci, cochilii de moluşte, sau epifită pe
alte alge). De la suprafaţa apei pînă la 12 m adîncime. Euribiontă, suportă variaţii mari de temperatură.
În mările Neagră, Azov şi Mediterană, în oceanele Atlantic, Pacific, Indian şi îngheţat de Nord.
9 — Ceramium arborescens J. Ag. (Pl. 2) — H = 4—5 cm. Tal abundent ramificat, cu
filamente terminale fine, de culoare de la maro la carmin. Formează o pîslă deasă şi încîlcită la
suprafaţa stîncilor sau pe Cystoseira. La adîncimi de 1,5—3 m. Mai rară la litoralul nostru, mai ales la
sud de Mangalia. Trăieşte şi pe coasta temperată europeană a Atlanticului.
10 — Callithamnion corymbosum (J. E. Smith) Lyngb. (Pl. 2) — H = 4—6 cm. Tal ramificat
dichotomic; ramificaţiile pornesc de la bază şi sînt dispuse în cruce sau spirală. Corp foarte flexibil.
Euritermă şi eurihalină, comună la adîncimi de l—5 m, pe stînci, în partea de sud a litoralului
românesc, ca şi în lacul Mangalia. În toate mările circum-europene.
11 — Laurencia obtusa (Huds.) Lamour. (Pl. 2) — Tal rigid, cu ramuri dispuse vertical,
terminal uşor măciucate, la capăt trunchiate sân obtuze. Se fixează pe pietre mici şi pe stînci, la
adîncimi de 2—6 m. Preferă ape cu suspensii organice şi transparenţă redusă. Se dezvoltă mai bine în
zone liniştite. Specie euritermă şi eurihalină. În Marea Neagră, Mediterană, pe coasta europeană a
Oceanului Atlantic, în Oceanul Indian.

ANGIOSPERME (FILUM ANGIOSPERMAE)

12 — Iarbă de mare — Zostera marina L. (Pl. 3) — L = 60—150 cm, l = 3—9 mm. Perenă,
rizom tîrîtor, inflorescenţă cu flori unisexuate protejate de o spată. Înflorire în lunile V—IX. În mare şi
lacuri litorale salmastre, constituie hrană pentru peşti (chefali) şi păsări acvatice. Uscată, se foloseşte la
saltele sau ca ambalaj. În toată emisfera nordică.
13 — Iarbă de mare pitică — Zostera nozti Hornem. (Pl. 3) — L = = 10—40 cm. Perenă,
rizom subţire, ramificat, cu tulpini şi frunze lineare (1 = 2 mm). Spicul (L = 1,5 cm) e protejat de o
spată şi conţine 3—12 flori, înflorire în lunile VI—VIII. Aceleaşi utilizări ca Z. marina, dar şi ca
surogat de lînă articială. Crudă, este consumată de porci. Pe fundul nisipos al mării şi al lacurilor
litorale, la adîncimi de 0,5—10 m. În mările Neagră, Caspică, Mediterană şi Baltică.
14 — Laptele cucului — Euphorbia seguieriana Necker (Pl. 3) — H = 60 cm. Perenă, rizom
gros, rădăcini lungi, tufă cu frunze liniare şi flori umbeliforme. În locuri uscate, însorite, pe nisipurile
litoralului. Frecventă din deltă pînă dincolo de Tuzla, apare şi în alte locuri din sudul ţării, prin stepe şi
păşuni nisipoase. Europa şi vestul Siberiei.
15 — Ruscuţă — Adonis flammea Jaquis. (Pl. 3) — H = 20—50 cm, anuală. Frunze sesile,
sectate, cu lacinii filiforme. Flori solitare cu petale roşii, adesea negre, pătate la bază. înflorire V—VIII.
Pe coaste loessoide, pe litoral, dar şi în alte zone din ţară. Sud-estul Europei, Asia Mică, Caucaz.
16 — Ridichioară de nisip — Cakile maritima Scop. (Pl. 3) — H = = 15—40 cm. Anuală,
rădăcină pivotantă, tulpină cilindrică, frunze cărnoase, inflorescenţă cu flori mari, violete, roze, mai rar
albe. înfloreşte în VI—X. Pe nisipuri, pe tot litoralul. În jurul Europei, Africa de Nord şi Asia de sud-
vest.
17 — Varză de nisip — Crambe maritima L. (Pl. 3) — H = 30— 40 cm. Perenă, rădăcină
pivotantă, ramificată, tulpină foarte ramificată, frunze glabre. Inflorescenţa din raceme umbeliforme.
înflorire V—VII. Pe nisipuri maritime, de-a lungul litoralului, în sudul şi vestul Europei.
18 — Lucerna marină — Medicago marina L. (Pl. 3) — H = 20— 40 cm. Perenă, cu rizom
lung şi tulpină culcată, păroasă, ramificată. Frunze trifoliate. Inflorescenţă compusă din flori glaben-
aurii. înflorire V—VI. Numai pe nisipurile litorale, în Delta Dunării şi pe litoralul Mării Negre,
Mediteranei, în Crimeea, Transcaucazia şi Siria.
19 — Scaiul dracului — Eryngium maritimum L. (Pl. 3) — H —30— 40 cm. Bienală sau
perenă. Tufă globuloasă, frunze diferit sectate, ţepoase pe margine. Inflorescenţa capitul cu flori mici,
albăstrui, înflorire VII—VIII. Pe nisipuri marine la mările Neagră, Caspică, Baltică Nordului,
Mediterană şi la Oceanul Atlantic. Rădăcina se foloseşte în boi de inimă.
20 — Piciorul cocoşului păros — Ranunculus oxyspermus Willd (Pl. 3) — H = 33 cm. Perenă,
cu rădăcină fibroasă. Toate părţile aeriene sînt păroase. Frunze cu forme diferite, în funcţie de înălţimea
la care se află pe tulpină. Flori galbene-aurii. înflorire V—VI. Pe terenuri loessoide, nisipoase sau
pietroase, de la Constanţa la Mangalia. În Balcani sudul U.R.S.S., Caucaz.
21 — Haţmaţuchiul măgarului — Torilis nodosa L. Gaertner (Pl. 4) — H= 10—35 cm.
Anuală. Tulpină erectă sau ca tufă. Frunze acoperite cu peri aspri. Flori mici, albe, dispuse lateral pe
tulpină, în umbele, înflorire în IV—VI. În tufişuri, pe coastele însorite de pe litoral, la sud de Tuzla, dar
şi pe margini de drumuri, în vii. Sudul şi vestul Europei, în Asia Mică şi Iran.
22 — Ridichioară — Limonium gmelini (Willd.) O. Kuntze (Pl. 4) — H = 30—60 cm. Perenă.
Frunze dispuse în rozetă la baza tulpinii. Inflorescenţă paniculat-ramificată, cu flori lungi de 5 mm,
liliachii, înflorire VII—IX. În depresiuni, pe coaste cu săraturi, pe toate plajele litoralului românesc. În
toată ţara. În sud-estul Europei şi vestul Siberiei.
2.3 — Volbură — Convolvulus persicus L. (Pl. 4) — H = 20—40 cm. Perenă, catifelat-
păroasă, cu frunze groase, ovate. Flori solitare, înflorire VI—VII În zonele nisipoase ale litoralului
mării Negre şi Caspice.
24 — Linariţă — Linaria genistifolia (L.) Mill. (Pl. 4) — H = 80— 100 cm. Perenă. Tulpină
erectă, glabră, viguroasă, cu frunze alterne, sesile, lanceolate. Inflorescenţa racem, cu flori pintenate,
galbene-deschis. înflorire VII—VIII. Pe coaste însorite, aride, pietroase sau stîncoase, la sud de
Constanţa, dar şi în alte zone din sudul ţării. Europa centrală şi de sud.
25 — Jaleş — Stachys maritima Gonan (Pl. 4) — Perenă, tulpină mult ramificată la bază,
păroasă. Frunze păroase, rugoase, flori grupate în verticile. înflorire VI—VIL Pe nisipurile litoralului
Mării Negre şi Mediteranei.
26 — Plesnitoare — Ecballium elaterium (L.) Richard (Pl. 4) — Anuală. Tulpina păroasă,
cărnoasă, culcată, frunze groase, triunghiulare, dinţate, păroase. Flori monoice galbene-verzui, înflorire
VI—VIII. Fruct elipsoidal, păros, se desprinde de pe peduncul la maturitate şi aruncă seminţele la
distanţa de l m. Plantă medicinală, recomandată pentru hidropizie. Pe coastele loessoide ale litorlului,
la sud de Constanţa. Mediterană.
27 — Plevaiţă — Xeranthemum annuum L. (Pl. 4) — H = 20— 60 cm. Anuală. Tulpină
ramificată, cu frunze lineare, lanceolate, pe dos albe, păroase. Florile adunate în antodii
semiglobuloase. înflorire VI—VIII. Pe coaste însorite şi uscate. Comună în partea sudică a ţării,
frecventă pe coastele loessoide ale litoralului. Sudul Europei şi Asia Mică.
28 — Anghinare — Scolymus hispanicus L. (Pl. 4) — H = 40— 100 cm. Bienală. Rădăcină
cărnoasă şi aromată. Tulpină ramificată cu frunze spinoase. Flori galbene grupate în antodii. înflorire
VI—IX. Cu proprietăţi diuretice, folosită sub formă de ceaiuri în tratamentul insuficienţelor hepatice şi
al eczemelor cronice. Pe soluri nisipoase sau argiloase, pe coastele de la malul mării sau al lacurilor
litorale. În zona mediteraneană.
29 — Pipirig de mare — Juncus maritimus Lam. (Pl. 4) — H = 50— 100 cm. Arbust sau
semiarbust peren. Rizom orizontal, tulpini aeriene rigide, cilindrice. Frunzele se desprind de la baza
tulpinii, limbul cilindric, rigid, lung. Inflorescenţă din flori verzui cu antere galbene, înflorire VI—VII.
Pe nisipuri umede şi în mlaştini, lîngă litoral, în unele lacuri litorale (Sinoe). Europa, Asia de Vest,
Africa de Nord, America, Australia.
30 — Perişor — Elymus racemosus Lam., Izvelev (Pl. 4) — H = == 60—80 (150) cm. Perenă,
cu rizom lung, repent, din care pornesc sto-loni. Tulpină rigid erectă, glabră. Frunze rigide. Spic erect,
cilindric, mare (30 cm), înflorire VI—IX. Pe nisipurile litorale şi continentale. Europa Centrală şi de
Nord, în jurul Mării Negre şi Caspice.

B. ANIMALE

ÎNCRENGĂTURA SPONGIERI (SPONGIARIA)

l — Halichondria panicea (Pallas) (PI 5) —- L = 15—20 cm. Burete cu o structură cornoasă,


de formă neregulată, ca nişte ramuri care se împletesc. Orificiile de evacuare a apei (osculii) cu D = 6
mm, proeminează pe nişte papile. Cenuşiu, gălbui, brun sau roşiatic, cu suprafaţa corpului netedă.
Filtrează din apă detritus organic fin, cu care se hrăneşte. Stă fixat pe fund, pe substrate tari, sau pe
scrădis, la adîncimi de 2—65 m. În toate mările şi oceanele emisferei nordice.

ÎNCRENGĂTURA CNIDARI (CNIDARIA)

CLASA SCIFOZOARE (SCYPHOZOA)


2 — Meduză de apă rece — Aurelia aurita (L.) (Pl. 5) — D — 15— 30, rar 40 cm. Corp
gelatinos. Gură ventrală, înconjurată de 4 braţe lungi, cu multe proeminenţe. Mai frecventă în apele reci
(vara se apropie de ţărm cînd apele sînt reci, iarna este prezentă permanent). Se hrăneşte cu peşti şi cu
crustacee. Nedorită de pescari, iarna intrînd în plasele lor. Foarte comună în pelagialul Mării Negre. În
toate mările şi oceanele globului.
3 — Meduza de apă caldă, inima mării — Rhizostoma pulmo (Macri) (Pl. 5) — D = pînă la 40
cm. Gura ventrală, înconjurată de 8 braţe foarte lobate la mijloc şi bifurcate spre capete. Se hrăneşte cu
puiet de peste şi crustacee mici. În pelagialul Mării Negre, vine la mal cînd apa mării este caldă. În
toate mările şi oceanele, frecventă în bazinul mediteranean.

CLASA ANTOZOARE (ANJHOZOA)


4 — Actinie, dediţel de mare — Actinia equina (L.) (Pl. 5) — D = 3—4 cm, H = 2—3 cm.
Corp moale fixat de suport printr-un disc ce acţionează ca o ventuză. Tentaculele se retrag brusc cînd
sînt atinse, animalul rămînînd ca un bulb cărnos. Predator, capturează crustacei, viermi şi peştişori ce se
ating de tentacule. Comună de la suprafaţa apei, pînă la adîncimea de 20 m. Pe funduri pietroase, evită
lumina directă. În Oceanul Atlantic şi mările Mediterană şi Neagră.

ÎNCRENGĂTURA CTENARI (CTENARI)

5 — Pleurobrachia pileus (Chin.) (Pl. 5) — D — 5—10 mm. Corp ca un ou cu şiruri de


lamele ciliare, graţie cărora se deplasează lent, în plancton; cu cele două tentacule lungi prinde hrana.
Foarte numeroasă iarna. Este singurul ctenar din Marea Neagră. În bazinul mediteranean..

ÎNCRENGĂTURA VIERMILOR INELAŢI (ANNELIDA)

CLASA POLICHEŢI (POLYCHAEIA)


6 — Nereis diversicolor (Muller) (Pl. 5) — L = 12 cm. Corp din 90—120 segmente, cu
coloraţie variabilă. Răpitor. Comun în nisipul mîlos din apele salmastre marine şi din lacurile litorale
mai sărate, în cîmpurile de Zostera. Îşi sapă galerii pe care le căptuşeşte cu mucus. În toate mările şi
limanele circumeuropene.
7 — Mercierella enigmatica (Fauvel) (Pl. 5) — L == 0,6—2,5 cm. Corp din 70—120
segmente, cu 2 lobi branchiali formaţi din 6—10 filamente scurte. Culoare variabilă. În mare, lacurile
litorale, pe pietre, lemne, cochilii, tije de stuf, coca vaselor. În toate mările şi oceanele emisferei
nordice.
CLASA POLIPLACOFORE (POLYPLACOPHORA)
8 — Lepidochitona tinerea (L.) (Pl. 6) — L =1,5 cm, 1 = 0,9 cm. Plăci tari, foarte rezistente.
În zona stîncoasă a litoralului, la limita superioară de spargere a valurilor, în ape foarte bine oxigenate.
Se hrăneşte cu alge. Comună în toate mările şi oceanele circumeuropene.

CLASA MELCI (GASTROPODA)


9 — Trocus — Gibbula divaricata (L.) (Pl. 6) — H = 1,2—1,5 cm,. D — 1,3—1,4 cm. Pe
stînci, la adîncimi de 0,5—40 m, între algele fixate. Consumă alge mărunte. În toate mările şi oceanele
circumeuropene. Comună în Marea Neagră.
10 — Fasianela — Tricolia pontica (Milasecich) (Pl. 6) — H = = 0,8 cm, D = 0,5 cm. Trăieşte
la adîncimi de 4—15 (45) m, pe funduri pietroase acoperite cu alge, sau pe frunzele de Zostera. Apare
în scoicărişul aruncat de valuri pe mal. Specie caracteristică Mării Negre.
11 — Risoa — Rissoa splendida (Eichwald) (Pl. 6) — H = 0,6 cm, D = 0,3 cm. Cochilie
transparentă, sticloasă. Trăieşte la mică adîncime, printre plante îndeosebi în zonele cu Zostera.
Obişnuită în grămezile de scoici de pe plaje. În tot bazinul mediteranean, inclusiv în Marea Neagră.
12 — Hidrobia — Hydrobia ventrosa (Montagu) (Pl. 6) — H = 0,5 cm, D = 0,25 cm. Cochilie
subţire, lucioasă, transparentă, de formă variabilă. De-a lungul litoralului nostru, în zonele mai
îndulcite, la adîncimi de 7—50 m, în faţa gurilor Dunării, în Razelm, pe funduri miloase şi nisipos-
mîloase. În toate mările şi oceanele circumeuropene.
13 — Cerit — Cerithium vulgatum (Bruguiere) (Pl. 6) — H = 0,6 cm, D = 0,26 cm. Pe
fundurile miloase, între 10—30 m, pe bancurile de stridii şi midii. În estul Oceanului Atlantic şi în
mările sud-europene.
14 — Încornorat — Bittium reticulatum (Costa) (Pl. 6) — H — = 1,5 cm, D = 0,4 cm. Trăieşte
pe diferite alge, în cîmpurile de Zostera şi Phyllophora, la adîncimi de l—30 m, împreună cu Rissoa.
Apare în grămezile de scoici de pe plaje. În Oceanul Atlantic şi în mările sud-europene.
15 — Retusa truncatella (Locard) (Pl. 6) — H = 0,7 cm, D = 0,33 cm. Pe funduri nisipoase şi
nisipo-lutoase, pe diferite alge şi pe Zostera, la adîncimi de peste 1,5 m (a fost găsită şi la gurile
Dunării şi în complexul Razelm-Sinoe). În tot bazinul mediteranean, în mările Neagră şi Azov ca o
varietate distinctă.
16 — Nana neritea (L.) (Pl. 6) — H = 0,8 cm, D = 1,6 cm. Faţa dorsală brună, cea ventrală
albă-sidefie. Foarte comună în zone miloase sau nisipoase cu Zostera, la adîncimi de l—52 m.
Frecventă pe plaje. Circumeuropeană.
17 — Tritia reticulară (L.) (Pl. 6) — H = 3,3 cm, D = 1,8 cm. Culoare foarte variabilă. În
zone miloase sau nisipoase, între l—80 m adîncime. Foarte comună pe litoralul nostru. În Oceanul
Atlantic şi bazinul mediteranean.
18 — Rapana — Rapana thomasiana (Crosse) (Pl. 6) — În Marea Neagră are H = 19 cm, D =
16 cm. Cochilie mare, solidă, de culoare brună, brună-închisă. Carnivor rapace, decimează bancurile de
midii şi stridii, la adîncimi de 0,3—50 m. În număr mare în scoicărişul de pe plaje. Imigrant nou în
Marea Neagră, nu are încă duşmani. Comună în Marea Japoniei, Oceanele Indian şi Atlantic, în ultima
vreme în tot bazinul mediteranean.

CLASA SCOICI (LAMELLIBRANCHIA)


19 — Midie — Mytillis galloprovincialis (Lamarck) (Pl. 7) — L = pînă la 9 cm, 1 = 4 cm.
Formează aglomerări compacte uriaşe pe sub-strate tari, între 0—60 m, adîncime la care scoicile ajung
să se fixeze şi unele de altele prin filamentele de byssus (substanţă filamentoasă aderentă), formînd o
biocenoză specială — faciesul mitiloid. Nu trăieşte în asociaţie cu stridiile. La noi nu se consumă. În
estul Oceanului Atlantic şi bazinul mediteranean.
20 — Modiola — Modiolus phaseolinus (Philippi) (Pl. 7) — L = 1,5 cm. Suprafaţa valvelor
cu perişori drepţi. Pe fundurile miloase, la adîncimi mai mari de 50 m, alcătuind „mîlul cu fazeoline",
care constituie ultima centură vie deasupra zonei azoice din Marea Neagră. Este hrana preferată a
peştilor bentofagi, mai ales a sturionilor. În bazinul mediteranean şi Oceanul Atlantic.
21 — Stridie — Ostrea lamellosa (Brocchi) (Pl. 7) — L = 9 cm, l = l—7 cm. Culoare
variabilă. Pe funduri stîncoase, miloase sau nisipoase, formînd bancuri între 4—50 m adîncime.
Comestibilă. În estul Oceanului Atlantic, mările Mediterană şi Neagră.
22 — Donax — Donax trunculus (L.) (Pl. 7) — L = 3 cm, H = = 1,8 cm. Culoare variabilă. În
zonele nisipoase, la adîncimi de 0,5—15 m. Se consumă ocazional. În toate mările şi oceanele
circumeuropene.
23 — Cardium, scoica inimii — Cerastoderma edule (L.) (Pl. 7) — D = 3—4,5 cm. Variabilă
ca formă, culoare şi mărime. În ape cu salinitate variabilă: în mare, lacuri îndulcite sau suprasărate.
Comună în estul Oceanului Atlantic şi în tot bazinul mediteranean.
24 — Monodacna pontica Eichwald (Pl. 7) — L = 3—4 cm, H = = 2,5—3 cm. Valve subţiri,
fragile, cu coaste înalte. Stă îngropată în nisipurile lacurilor salmastre din complexul Razelm. În toate
limanurile din nordul Mării Negre.
25 — Irus, venerupis — Irus irus (L.) (Pl. 7) — L = 2,5 cm, H = = 1,5 cm. În găurile şi
crăpăturile stîncilor, între 0,5—15 ni adîncime, În estul Oceanului Atlantic şi în mările Mediterană şi
Neagră.
26 — Venus — Chamelea gallina (L.) (Pl. 7) — L — 3,5 cm, l = 3 cm. Culoare foarte
variabilă. La adîncimi de 6—15 m, mai ales pe funduri nisipoase, în asociaţie cu corbula şi cu midii.
Frecventă între scoici, pe plaje. În estul Oceanului Atlantic şi în tot bazinul mediteranean.
27 — Spisula substruncata (Costa) (Pl. 7) — L — 2 cm, H == 1,5 cm. Alb opacă solidă. În
Marea Neagră formează pe fundurile nisipos-mîloase o asociaţie caracteristică, cea cu Spisula, la
adîncimi de 6—15 m, rar pînă la 47 m. Foarte căutată de sturioni. Circumeuropeană.
28 — Corbula — Lentidium mediterraneum (Costa) (Pl. 7) — L = = 0,8 cm, H = 0,5 cm.
Formează pe nisipuri colonii uriaşe, pînă la 12 m adîncime, alcătuind o biocenoză căutată de peşti, cea
cu corbula. În mările Mediterană şi Neagră.
29 — Mia, scoica albă — Mya arenaria (L.) (Pl. 7) — L = 5,2 cm, H = 3,3 cm. Numeroasă pe
fundurile nisipoase. Este căutată de peşti. În oceanele Atlantic şi Pacific, mările Mediterană şi Neagră.
30 — Barnea — Barnea candida (L.) (Pl. 7) — L — 3,7 cm, l = = 1,4 cm. Valve fragile, albe,
semitransparente, cu ajutorul cărora perforează fundurile argiloase tari, de la gurile Dunării şi pînă la
Agigea. Circumeuropeană.
31 — Unghiuţă — Moerella tenuis (Costa) (Pl. 7) — L = 2 cm, l = 1,5 cm, cu o mare
variabilitate de culoare, de la roz la alb. În nisip, la adîncimi de 0—15 m. După furtuni apare pe plaje în
Mamaia. Circumeuropeană.

ÎNCRENGĂTURA ARTROPODE (ARTHROPODA)

CLASA CRUSTACEI (CRUSTACEA)


32 — Vărsat de mare — Balanus improvisus (Darwin) (Pl. 8) — D = sub l cm. Corp adăpostit
de plăcuţe calcaroase albe şi acoperit cu un opercul rombic. Filtrator, stă fixat permanent pe pietre,
scoici, piloni, raci s.a., în zona de spargere a valurilor. Cosmopolit.
33 — Idothea baltica basteri (Auduin) (Pl. 8) — L = 20 mm. Izo-pod întîlnit frecvent în zona
litorală, între 0—5 m adîncime, rar coboară pînă la 30 m. Consumă plante şi animale mărunte, vii sau
în descompunere. Pe pietre sau printre alge — îndeosebi Cystoseira — sau Zosiera. În apa mării şi
limanurile Mării Negre şi ale bazinului mediteranean.
34 — Pontogammarus maeoticus Martinov (Pl. 8) — L = 6—12 cm. Amfipod mic, cu corpul
turtit lateral. Trăieşte în nisipul litoral, la adîncimi de 0—10 m sau în nisipul bătut de valuri. Este căutat
de peşti şi păsări. În ape dulci, salmastre şi marine. În mările Caspică, Neagră şi Azov şi în limanele
lor.
35 — Crevetă, garidă de nisip — Crangon crangon (L.) (Pl. 8) — L = 6—7 cm. Corp turtit
dorsoventral. Ia culoarea substratului pe care trăieşte (de la gălbui la negru). Eurihalin. Consumă
sedimente organice şi viermi. Comestibil. Pe funduri nisipoase sau miloase, mai rar pietroase, la
adîncimi de pînă la 50 m. Circumeuropean.
36 — Garidă, crevetă de iarbă — Palaemon adspersus (Rathke) (Pl. 8) — L = 5—6 cm.
Rostrul lung, cu 5—6 denticuli. Carapace gălbuie, cu slabe depuneri de calciu, transparentă. Omnivor:
consumă alge, detritus, animale mici, peşti morţi. Printre alge, la adîncimi de l—10 m, rar 50 m, în
cîmpurile de Phyllophora. Circumeuropean.
37 — Bigec — Diogenes pugilator (Roux) (Pl. 8). L = l—3 cm. Acest pagur trăieşte în
cochilia melcului Tritia. Abdomen lung, moale, înrulat în cochilie. Se deplasează tîrînd cochilia după
el; este comun pe fundurile nisipoase. În mările Neagră, Mediterană, în oceanele Atlantic şi Indian.
38 — Crab de iarbă — Carcinus mediterraneus (Czerniavsky) (Pl. 8) — L = 5,5 cm, l = 6—7
cm. Carapace aproape hexagonală, cu fruntea şi laturile dinţate. Carnivor, atacă crevete, peşti mici,
cadavre. Poate sta şi pe uscat, suportă variaţii de salinitate şi temperatură. În zona litorală, sub pietre şi
în zona cu Zostera, la adîncimi de 5—15 m (iarna coboară pînă la 60 m). În mările Neagră şi
Mediterană.
39 — Crab de nisip — Macropipus holsatus (Fabricius) (Pl. 8) — L = 3 cm, 1 = 4 cm.
Carapace aproape hexagonală, cu 3 dinţi puternici frontali şi cîte 4 pe laturile carapacei. Culoare
variabilă după locul de trai; ventral este alb-lucios. Psamobiont tipic: în zonele infra- şi medio-litorală,
la nord de Constanţa. Poate coborî pînă la 50 m. Circumeuropeană.
40 — Crab de piatră — Pachygrapsus marmoratus (Fabricius) (Pl. 8) — L = 3,6—3,8 cm, l =
4—4,2 cm. Cefalotorace aproape pătrat, cu fruntea cît lăţimea cefalotoracelui, pe laturi cu cîte un dinte
ascuţit. Femelele au abdomenul mare şi rotund, masculii îl au mic şi triunghiular. Pe funduri pietroase;
noaptea iese pe uscat. Se mişcă cu repeziciune. Pe corpul său se fixează Balanus, alge, viermi etc.
Circumeuropeană.
41 — Carmioca, crab de ţărm — Xantho poressa (Plivi) (Pl. 8) — L = 4 cm, l = 4—5 cm.
Cefalotorace puternic, cu fruntea cît 1/4 din lăţime. Colorit variabil, de la gălbui la violaceu. Degetele
pensei sînt negre. Carnivor, consumă cadavre. Suportă cu uşurinţă frigul. Pe funduri păroase, la
adîncimi de 0—3 m. Circumeuropeană.

CLASA INSECTE (INSECTA)


42 — Calliptamus barbarus Costa (Pl. 6) — L — 12—30 mm. Găinii. Masculul ceva mai
mic. Cercii masculilor lăţiţi la vîrf. Aripile posterioare hialine, roz. Pe soluri uscate, pe litoralul nisipos,
pe cîmpii, în VII—X. Poate ataca culturile de bostani. Pe malul mării, în Deltă, la Brăila. Europa.
43 — Urechelniţa — Labidura riparia Pali (Pl. 6) — L = 13— 26 mm. Cel mai mare
dermapter de la noi. Brun-gălbui sau roşcat. Femelele depun ouăle în sol în galerii lungi de pînă la 2 m,
în grămezi; ele păzesc ouăle şi puii. Nocturnă, carnivoră (se hrăneşte cu melci, larve de insecte,
păianjeni). Pe nisipuri şi soluri nisipoase şi sărate, la malul mării lîngă ape interioare sărate, sub pietre
şi lemne putrede. În toată ţara, pe tot globul (în Europa îndeosebi în jumătatea sa sudică).
44 — Repedea — Cicindella lunulata nemoralis OI. (Pl. 6) — L = 12—14 mm. Coleopter
iute, carnivor. Frecvent pe plaja mării şi lîngă lacurile sărate, mai rar pe malul rîurilor. În toată ţara.
Europa, Asia mică, Iran.
45 — Sagitta setosa (Muller) (Pl. 5) — L = 2,2 cm. Corp transparent, incolor, format din 3
regiuni distincte. Se hrăneşte cu crustacei mici şi cu alevini, pe care-i prinde cu cîrligele cefalice. În
plancton; poate forma aglomerări mari. Oceanul Atlantic, mările Mediterană şi Neagră.

ÎNCRENGĂTURA ECHINODERME (ECHINODERMATA)

CLASA ŞERPI DE MARE (OPHIURIDAE)


46 — Steluţa de mare — Amphiura stepanowi (Djakonov) (Pl. 5) — D = 4—5 mm. Corp mic,
ca un disc, cu schelet discontinuu. Braţe lungi, delicate, foarte flexibile, lungi de 1 cm. Pe mîl, la
adîncimi de peste 40 m. Specie endemică pentru Marea Neagră.

CLASA ASCIDII (ASCIDIA)


47 — Ciona intestinalis L. (Pl. 5) — H = 17 cm. Translucid, verzui, filtrator; stă fixat pe
scoici sau pe stînci. Suportă ape salmastre sau puternic poluate. Circumeuropeană.

ÎNCRENGĂTURA VERTEBRATE (VERTEBRATA)

CLASA PEŞTI CARTILAGINOŞI (CHONDR1CHJHYES)


48 — Rechin, cîine de mare — Squalus acanthias (L.) (Pl. 9) — L = pînă la 1,8 m, G = 6—13
kg. Ovovivipar; femelele „nasc" după 8—9 luni de la împerechere cîte un pui care trăieşte independent
de la început. Se hrăneşte cu hameii, guvizi, scrumbii şi diferiţi peşti de adîncime. Se prinde rar la
taliene sau la carmace. Ficatul său conţine 70% grăsimi, cu un procent ridicat de vitamina A. Nu este
periculos pentru om. Animal rar, trăieşte singuratic, la adîncimi de 25—75 m; în perioada de
reproducere e în cîrduri mici. Este singurul rechin din Marea Neagră. În toate mările globului.

CLASA PEŞTI OSOŞI (OSTEICHTHYES)


49 — Păstruga — Acipenser stellatus Pallas (Pl. 9) — L = l—1,2 (2) m, G = 6—8 (20) kg.
Bot lung, cu vîrful adus în sus. Trăieşte peste 18 ani. Se reproduce în lunile IV—V, depune 20—360
mii de icre pe fundul nisipos al fluviilor. Puietul coboară spre mare în lunile VII—IX şi rămîne lîngă
gurile Dunării, unde se hrăneşte cu larve de insecte şi crustacee. Adulţii consumă moluşte, crustacee,
peşti. Este cel mai comun sturion; se prinde la carmace şi la taliene. În Dunăre, de la Baziaş la vărsare,
în mările Neagră, Caspică, Azov şi fluviile adiacente.
50 — Morun — Huso huso (L.) (Pl. 9) — Atinge L = 9 m, G = l 500 kg, dar obişnuit L = 2,5
—3,5 m, G = 100—200 kg. Cel mai valoros sturion. Cap relativ mic, corp cu 5 şiruri de plăci osoase
(care nu cresc cu vîrsta ca la păstruga). Trăieşte pînă la 75 ani. Pentru reproducere vine în fluvii (în
Dunăre urcă pînă la Porţile de Fier) şi depune pe funduri la adîncimi de 10—25 m cîte 7 milioane de
icre, apoi se reîntoarce în mare. Se hrăneşte cu peşti de fund şi moluşte. Se pescuieşte la carmace şi
paragate. Se consumă totul de la el. În ultimul timp, datorită poluării şi barării fluviilor, numărul
morunilor s-a redus considerabil; de aceea se impun măsuri de protejare şi înmulţire artificială. În
mările Neagră, Caspică şi Azov, la adîncimi de 35—70 m (iarna coboară pînă la 150 m).
51 — Gingirică — Clupeonella cultriventris (Nordman) (Pl. 9) — L = 8—10 cm. Trăieşte 4—
5 ani. Se reproduce în lunile IV—V lîngă coaste. Se hrăneşte numai cu organisme planctonice.
Constituie hrana unor peşti răpitori valoroşi (scrumbia de Dunăre, şalăul, sturionii), dar este consumată
şi de om (se prinde în cantităţi mari la taliene). Trăieşte în bancuri în mările Neagră şi Caspică.
52 — Şprot, sardeluţă — Sprattus sprattus (L.) (Pl. 9) — L = 9— 12 cm, G = 9 g. Trăieşte 5
—6 ani, se reproduce tot anul. Consumă crustacee planctonice. Se pescuieşte mult la litoralul nostru,
avînd carne gustoasă. Trăieşte în bancuri. Marină. Circumeuropeană.
53 — Hamsie — Engraulis encrasicholus ponticus (Alexandrov) (Pl. 9)— L = 10—17 cm, G
= 8—10 g. Falca superioară mai lungă. Trăieşte 2—3 ani. Reproducerea în lunile V—IX. Planctonofag.
Este consumat de peşti, păsări şi delfini. Se pescuieşte la taliene. Este căutat pentru carnea sa. Stă în
bancuri de zeci de mii de indivizi, migrînd de-a lungul litoralului (ocazional şi în lacurile litorale
salmastre). Endemic pentru Marea Neagră.
54 — Calcan — Scophthalmus maeoticus (Pallas) (Pl. 9) — L = 45— 65 (90) cm, G -= pînă la
12 kg. Corp turtit lateral (stă pe partea dreaptă); ambii ochi sînt pe faţa stîngă. Gura terminală, corp
acoperit cu butoni ţepoşi. Linia laterală puternic arcuită anterior. Ventral de culoare alb-gălbuie. Se
reproduce în lunile IV—V lîngă mal, la adîncimi de 0,5 m. Puii, pelagici, au o simetrie bilaterală
(asimetria apare după 2 luni). Răpitor, consumă peşti bentonici mai mici, sau cei care iarna stau lîngă
fund. Pe suprafaţa fundurilor nisipoase, la adîncimi de 3—75 m. În mările Egee, Marmara şi Neagră.
55 — Limbă de mare — Pegusa impar nasuta Risso (Pl. 9) — L = = 10—20 cm, (rar 30 cm).
Puternic turtit lateral, stă culcat pe partea stîngă, avînd ambii ochi pe dreapta. Gura mică, terminală, cu
falca superioară mai lungă. Fără butoni ososi pe corp. Pe faţa inferioară este alb. Reproducere în lunile
IV—VI. Consumă crustacee. Are o capacitate rapidă de homocromie. Fără valoare economică. Pe
fundul nisipos al plajelor marine. În Oceanul Atlantic, mările Mediterană, Neagră şi Azov.
56 — Scrumbie de Dunăre — Alosa pontica (Eichwald) (Pl. 9) — L = 30—40 cm, G = 300—
600 g. Trăieşte pînă la 9 ani. Stă în bancuri. Pentru reproducere migrează în luna III în fluvii (în Dunăre
înaintează 500—900 km). După depunerea icrelor majoritatea adulţilor mor. Ouăle, planctonice, sînt
duse de ape la vale. Puietul rămîne la gurile Dunării. Devine matur la 3 ani. Consumă organisme
planctonice şi peşti mărunţi. Importanţă economică mare. În mările Caspică, Neagră şi Azov.
57 — Laban, chef al mare — Mugii cephalus (L.) (Pl. 10) — L = 27— 30 cm, G = 1,5—2,5
kg. Este singurul chef al cu ochiul acoperit de o membrană cu o fantă în dreptul pupilei. Se reproduce
numai în mare, în lunile VI—VIII (perioadă cînd iese din lacuri în mare). Consumă alge., diferite
crustacee; iar în apele dulci se hrăneşte cu detritus organic şi organismele din acesta. Sensibil la variaţii
de temperatură. Cînd este în pericol, sare din apă peste obstacol la peste 1,5 m înălţime. Cu mare
importanţă economică. În lacurile litorale stă din V în IX pentru hrănire, iarna se retrage în mare la
adîncimi de 80 m. Frecvent în Marea Neagră. În toate mările din regiunile temperată şi tropicală.
58 — Stavrid — Trachurus ponticus (Aleev) (Pl. 10) — L = 12— 21 cm, G = 40 g. Linia
laterală curbă, acoperită de plăcuţe mici, care-nate posterior. Ochiul cu pleoapă transparentă. Pe
opercul, posterior este o pată neagră. Reproducere în lunile V—IX. Consumă peşti şi crustacei mici.
înoată la suprafaţa apei, formează bancuri. Se pescuieşte industrial la taliene; cu mare valoare
economică. Numai în pelagialul Mării Negre.
59 — Barbun — Mullus barbatus ponticus (Essipov) (Pl. 10) — Cap masiv, cu mustăţi lungi
pe falca inferioară. Reproducere în lunile VI— VII. Consumă crustacei mici, viermi, moluşte, pe care
le caută în cîrduri pe fundurile nisipoase. Cu importanţă locală, gustos. Se pescuieşte toamna şi iarna, la
adîncimi de 60—80 m, în locurile unde se aglomerează. Endemic în Marea Neagră.
60 — Scorpie de mare — Scorpaena porcus (L.) (Pl. 10) — L = 9— 15 cm, rar 30 cm.
Ghebos, acoperit cu plăcuţe osoase cu spini; ochii protejaţi de tentacule, franjurate, au o membrană
lobată. Gura largă. Ţepii de pe corp au o secreţie veninoasă. Culoare variabilă, homocromie.
Reproducere în V—IX. Consumă peşti şi crustacee mărunte de fund. Fără importanţă economică. În
zonele pietroase, cu vegetaţie, pe fund, la adîncimi de l—45 m. Circumeuropean.
61 — Rîndunică de mare — Trigla lucerna (L.) (Pl. 10) — L = 25— 40 (75) cm. Culoare
brun-măslinie, pectoralele mari, cu o dungă marginală albastră sau sidefie, lungi cît 2/3 din lungimea
corpului, cu ultimele 3 radii libere, mai îngroşate, ca nişte degete lungi, cu care merge pe tund.
Reproducere în lunile VII—VIII. Consumă peşti şi crustacee mărunte. Deşi gustos, nu are importanţă
economică, căci se pescuieşte rar. Pe funduri nisipoase sau pietroase, la adîncimi de 5—70 m. În
oceanele Atlantic şi Indian. Circumeuropean.
62 — Ghidrin — Gasterosteus aculeatus (L.) (Pl. 10) — L = 5— 8 cm. Trăieşte 2 ani. Se
reproduce în lunile IV—V cînd masculii se colorează pe abdomen în roşu, construiesc din iarbă şi alge,
un cuib în care aduc femele pentru a-şi depune icrele. Tot ei păzesc ulterior ponta, asigură circulaţia
apei în cuib şi ulterior hrana puilor. Consumă viermi, crustacee mici, larve de insecte. În ape marine
litorale şi salmastre (iarna trăieşte în mare, vara vine la mal şi intră în lacurile litorale). O subspecie
limitată numai în apele dulci şi izvoarele de la coada lacului Techirghiol, unde este ocrotită
(Gasterosteus aculeatus crenobiontus, Băcescu şi Mayer). În emisfera nordică.
63 — Căluţ de mare — Hippocampus ramulosus Leach (Pl. 10) — L = 10—12 cm.
Asemănător calului de la jocul de şah. Corpul acoperit cu plăci, are o culoare variabilă. Femela depune
icrele într-o pungă de pe abdomenul masculului, unde acesta le fecundează şi păstrează. Puii, care ies
după 2—3 săptămîni rămîn un timp aici. Se hrăneşte cu crustacee mici. Se deplasează încet. Poate
mişca ochii independent unul de altul. Prezintă homocromie. între tufele de alge şi iarbă de mare; se
prinde de ele cu coada. Circumeuropean.
64 — Ac de mare — Syngnathus typhle argentatus (Pallas) (Pl. 10) — L = 30 cm. Corp foarte
lung, acoperit de plăci. Reproducere în lunile III—VIII. Icrele şi puii se dezvoltă într-o pungă pe
abdomenul masculului, ca la căluţul de mare. Consumă crustacee şi puietul altor peşti, înoată şerpuind
vertical. Homocromie. Între tufele ierbii de mare, pe funduri pietroase. Mările Neagră şi Azov.
65 — Drac de mare, dragon — Trachinus draco (L.) (Pl. 10) — L = 30—45 cm. Gura
orientată oblic în sus; operculul cu spin (la baza lui şi la cea a spinilor dorsali are glande veninoase).
Reproducere în VI—VIII. Icrele pelagice. Consumă peşti, crustacee, viermi. Stă îngropat în nisip, de
unde ies numai ochii şi spinii aripioarei dorsale, ale cărei înţepături sînt foarte dureroase şi pentru om,
veninul provocînd ameţeli, cefalee; greţuri. Este evitat chiar şi de pescari. Atlanticul de Nord, în mările
Mediterană şi Neagră.
66 — Hanus — Gobius batrachocephalus Pallas (Pl. 10) — L = 30— 35 cm. Homocromie.
Ochi mari, apropiaţi, situaţi pe cap dorsal. Gura mare, dispusă superior. Consumă moluşte, crustacei,
peştişori. Cel mai mare guvid de la noi. Foarte căutat pentru carnea sa. Pe funduri pietroase, în mare şi
unele lacuri litorale. Trăieşte numai în mările Neagră şi Azov.

CLASA REPTILE (REPTILA)


67 — Broasca ţestoasă de uscat, broasca cu capac — Testudo graeca ibera (Pallas) (Pl. 11) —
L carapacei = 20—22 (30) cm, înaltă, bombată, care poate adăposti complet capul şi picioarele.
Masculul are plastronul mai concav. Reproducere în V; ca joc nupţial perechea îşi ciocneşte carapacele.
Trăieşte pînă la 100 ani. Puii ies în VIII—IX. Se hrăneşte numai ziua. Consumă plante, ocazional rîme
şi melci. Toamna hibernează, îngropîndu-se la adîncimi de 30—40 cm. În locuri uscate, însorite, de
stepe cu vegetaţie ierboasă, sau pe stîncării. Dobrogea. În estul peninsulei Balcanice, Asia Mică, Siria,
Iran, Irak.
68 — Şopîrla de nisip — Eremias arguta deşerţi (Gmelin) (Pl. 11) — L = 9—15 cm. Corp
înalt, bot scurt, rotunjit. În VI—VII femelele depun 3—5 ouă. Se hrăneşte cu gîndaci, lăcuste,
păianjeni, miriapode. Se mişcă iute (adesea este vizibilă doar ca o săgetare pe nisip). Cea mai rapidă
şopîrlă de la noi. Are ca duşmani păsările răpitoare. Pe dunele —din Delta Dunării şi pe litoral, pînă la
Mamaia; izolat şi în sudul Moldovei. În sudul părţii europene a U.R.S.S.

CLASA PĂSĂRI (AVES)


69 — Cormoran moţat — Phalacrocorax aristotelis (L.) (Pl. 11) — L = 75 cm. Un foarte bun
scufundător, poate coborî pînă la peste 20 m şi stă sub apă l—3 minute. Consumă numai peşti. Apare
destul de rar la litoralul nostru; cuibăreşte în zonele stîncoase de la Capul Caliacra (R. P. Bulgaria).
Sedentar. De-a lungul coastelor circumeuropene.
70 — Prundăraş de sărătură — Charadrius alexandrinus (L.) (Pl. 11) — L = 16—18 cm.
Cuibul ascuns printre ierburi este ca o gropiţă căptuşită cu puţină vegetaţie acvatică; depune 3 ouă pe
care le cloceşte 24 zile. Se hrăneşte cu insecte, crustacee, viermi şi moluşte. În timpul migraţiei se
întîlneşte adesea pe săraturile dobrogene şi pe lîngă lacurile sărate din estul Cîmpiei Române. Iernează
pe coasta africană la sud de ecuator. Pe malurile tuturor continentelor.
71 — Pescăruş argintiu — Larus argentatus (L.) (Pl. 11) — L = 55—70 cm, anvergura
aripilor = 150 cm. Cît o raţă mare cu aripi lungi, coada în evantai. Cuibăreşte pe clădiri de-a lungul
întregului litoral, său pe sol. Depune 2—3 ouă, din care după 26 zile ies puii; ei încep să zboare după 8
—9 săptămîni. Se hrăneşte cu peşti şi diferite animale mărunte, dar consumă şi resturile din depozitele
de gunoaie. Iarna poate veni pe lacurile interioare. De cîţiva ani trăiesc cîteva perechi şi în Bucureşti.
Prezentă tot anul. În toată emisfera nordică, lîngă mare sau ocean.

CLASA MAMIFERE (MAMMALIA)


72 — Delfin — Delphinus delphis (L.) (Pl. 11) — L =1,6—2 m. Cap cu fruntea bombată,
fălcile formează un rostru; respiră printr-o nară situată pe cap, median. Puiul măsoară la naştere 80—85
cm şi se hrăneşte cu laptele mamei cîteva luni. Consumă numai peşti. Pelagic, înoată foarte rapid (pînă
la 50 km/h). Trăieşte în cîrduri. Animal inteligent, poate fi uşor dresat (acestei specii îi aparţin delfinii
de la acvariul din Constanţa). În toate mările şi oceanele, numeros în Marea Neagră.
73 — Marsuin, porc de mare — Phocaena phocaena (L.) (Pl. 11) — L— 1,2—1,5 m, G = 40
—50 kg. Fără rostru, cu aripioară dorsală mică. Femelele mai mici decît masculii, nasc un singur pui,
greu de 6—8 kg, care este capabil să înoate de la început. Se hrăneşte cu peşti, crustacee, păsări (în
alte mări şi cu sepii, caracatiţe etc.). În pelagial, în grupe de 20—50 indivizi. Vine ades aproape de mal.
Strigătul său este ca un guiţat. Pătrunde în taliene, pe care, ca să scape, le rupe. În toată emisfera
nordică.
74 — Delfin mare, delfin cu bot gros — Tursiops truncatus (Mon-tagu) (Pl. 11) L = pînă la 3
m. Maxilarul superior mai mic decît cel inferior, ambele cu dinţi numeroşi. Naşte un singur pui, pe la
sfîrşitul verii. Răpitor, se hrăneşte cu peşti pelagici. În perioada de reproducere masculii se luptă între
ei. Deoarece strică talienele, pescarii îl ucid. Destul de rar în Marea Neagră. În toate mările şi oceanele
emisferei nordice.
Alte animale care pot fi întîlnite în acest mediu de viaţă sînt cele descrise la numerele 129,
162, 167, 177, 194, 220 şi 297.
3. APELE INTERIOARE ŞI ZONELE UMEDE
Acest mediu cuprinde totalitatea apelor interioare dulci sau sărate, stagnante sau curgătoare,
albiile majore şi zonele pe care apa le poate acoperi permanent sau temporar (Pl. 12).
În categoria apelor stagnante intră lacurile, bălţile şi mlaştinile.
Lacurile sînt bazine cu apă stagnantă, adînci, cu caracter permanent. Se disting lacuri alpine
(de origine glaciară, situate în munţii înalţi: Rodnei, Făgăraş, Parîng, Retezat), lacuri de acumulare
(formate prin îndiguirea apelor curgătoare în mod natural — lacul Roşu — sau de către om — lacuri ce
se construiesc în prezent pe mai toate cursurile de apă din regiunile montane, submontane şi colinare,
ca şi pe unele rîuri mari şi Dunăre), lacuri litorale (formate de mare prin bararea unor foste golfuri şi
ale căror ape au un grad variat de salinitate — de 0,5—250 g/1), crovuri (produse prin acumularea
apelor în depresiuni naturale din zona de cîmpie), lacuri sărate (care conţin anumite săruri minerale,
adesea în cantităţi ridicate şi nămol sapropelic). Bălţile sînt bazine cu un nivel redus de apă (adîncime
sub 5 m), parţial ocupate de plantele acvatice submerse care cresc pe toată suprafaţa fundului. Bălţile
sînt numeroase în albiile majore ale apelor curgătoare, îndeosebi în zona inundabilă a Dunării şi În
Deltă. Mlaştinile sînt zone în care un strat mic de apă staţionează în tot cursul anului, sau în cea mai
mare parte a sa şi în care se dezvoltă muşchi sau plante amfibii. Se disting mlaştini oligotrofe şi
eutrofe. Mlaştinile oligotrofe, numite şi bahne sau tinoave, au un relief convex şi sînt acoperite de
muşchi. Ele apar pe soluri silicioase, sînt drenate de ape oligominerale, au un caracter acid, posedă o
turbă formată din muşchi. Ele se află în zonele muntoase sau deluroase reci. Mlaştinile eutrofe sau
smîrcurile se formează în depresiuni în care apa stagnează. Colmatarea lor se face de la margini spre
centru. Mlaştinile acestea sînt plane sau curbate în jos turba are o reacţie alcalină şi se formează din
fanerogame acvatice şi palustre. Se întîlnesc pe tot teritoriul ţării.
Apele curgătoare sînt reprezentate de izvoare, pîraie, rîuri şi fluviul Dunărea. Factorul
predominant îl constituie curentul apei, care determină principalele caracteristici fizico-chimice şi
adaptările organismelor care trăiesc în ele.
În ape se constituie 2 tipuri de asociaţii de organisme (biocenoze: pelagice — organismele
care îşi desfăşoară toată viaţa sau o parte a sa în masa apei — şi cele bentonice — organisme care
trăiesc în/pe substrat sau pe vegetaţia care creşte pe fundul cuvetei (Pl. 12). Plantele pot trăi plutind pe
suprafaţa apei, în masa acesteia, fixate pe fund sau pe alte plante (epifite), ori pe solul umed. Animalele
trăiesc întreaga viaţă sau o parte din ea (insecte, amfibii ş.a.) în apă, sînt dependente de mediul acvatic
pentru reproducere, adăpost ori hrană şi posedă o serie de adaptări morfologice (palmatură pentru înot,
adaptări respiratorii, la acţiunea curentului, pentru capturarea hranei etc.), ecologice şi etologice proprii
acestui mediu.
Zonele umede sînt teritorii în care apa joacă un rol determinant în instalarea unei flore şi faune
specifice, capabile să trăiască amfibiu, dar care pot supravieţui şi în caz de nivele mari de apă, precum
şi în caz de secetă în medii cu sol umed, în bălţi, băltoace, pe nămol şi muşchi umed.

A. PLANTE

ALGE VERZI (FILUM CHLOROPHYTA)

31 — Mătasea broaştei — Spirogyra elongata Link — Tal filamentos neramificat, liber,


lunecos la pipăit, format din celule cilindrice puse cap la cap, cu un cromatofor spiralat. Toamna, prin
alăturarea a 2 filamente are loc conjugarea, din care rezultă zigotul de rezistenţă. El cade la fundul apei
şi germinează în primăvara următoare. În apa dulce, curată şi puţin adîncă a mlaştinilor, bălţilor,
lacurilor, pîraielor şi izvoarelor. În toată ţara. Cosmopolită.
32 — Lîna broaştei — Cladophora glomerata L. (Pl. 13) — Tal filamentos, ramificat, aspru la
pipăit, fixat de pietre sau de mîl cu ajutorul rizoizilor. Pe substrat formează o pătură pîsloasă de culoare
verde închis, urît mirositoare. În toate apele stagnante şi curgătoare. Frecventă. Cosmopolită.

CHARACEE (FILUM CHAROPHYTA)

33 — Chara tomentosa L. (Pl. 13) — Corp diferenţiat într-un tal propriu-zis (care este ca o
tulpină ramificată şi frunze dispuse de la noduri în verticil) şi rizoizi de fixare în nămol. Pe rizoizi sînt
tuberculi care servesc la înmulţirea vegetativă. Pentru înmulţirea sexuată are organe pe frunzuliţe, care
după fecundare dau zigotul (din el în anul următor poate ieşi o nouă plantă). Ramurile şi frunzele
conţin mult calciu, se rup uşor. Uscată, poate servi ca îngrăşămînt agricol. În lacuri şi bălţi, unde poate
tapeta fundul cu un strat de peste 1,5 m grosime. În toată ţara. Cosmopolită.

MUŞCHI (FILUM BRYOPHYTA)

34 — Riccia fluitans A. Br. (Pl. 13) — L = l mm. Tal primitiv organizat, din segmente subţiri,
ramificate dichotomic, dispuse în rozete. Pe pămînt în locuri umede, în păduri, în apa bălţilor, iazurilor,
lacurilor. Formează de multe ori o pătură deasă care, la suprafaţa apei împiedică pătrunderea luminii.
Contribuie, ca şi Chara la colmatarea bazinelor acvatice.
35 — Ricciocarpus natans Corda (Pl. 13) — D = 2 cm. Tal cu aspect de frunză. Pluteşte pe
ape. Talul poartă pe partea inferioară nişte prelungiri înguste şi zimţate ca nişte carene care împiedică
răsturnarea plantei la mişcări ale apei. În apa liniştită a mlaştinilor şi bălţilor.
36 — Muşchi de mlaştină, fierea pămîntului — Marchantia polymorpha L. (Pl. 13) — L = 8
cm. Tal dioic, ca o frunză, ramificat dichotomic. Stă fixat de substrat prin rizoizi. Organe sexuale pe
discuri stelate aflate la capătul unor fire subţiri; cele femele sînt regulat lobate, cele mascule neregulat
lobate, înmulţirea asexuată se face prin corpus-cule speciale aşezate în organe cu aspect de pahar. În
locuri umede, semiîntunecate, mai ales în regiuni muntoase.
37 — Muşchi de turbă — Sphagnum magellanicum Brid. (Pl. 13) — H = 10—40 cm. Tulpină
erectă, cu ramuri scurte pe care sînt aşezate des numeroase frunzuliţe, ca nişte solzi la vîrf. Spre partea
terminală a tulpinii, la ramificarea ramurilor se formează capsule sporifere oviforme situate pe nişte
sete scurte. Tulpina are creşterea continuă; pe măsură ce plantele cresc, partea lor inferioară moare şi se
turbifică. În zonele de dealuri, montane şi alpine, formînd în mlaştinile oligotrofe covoare moi.
38 — Jabghie, bungeac — Polytrichum alpestre Hoppe (Pl. 13) — H = peste 6 cm. Frunze
lungi, dinţate, ascuţite la vîrf, care la secetă se strîng şi acoperă tulpina, iar la umiditate se desfac. Setă
de 10 mm, terminată cu o capsulă prevăzută cu o scufie. În mlaştinile de turbă, în pajişti mlăştinoase, în
locuri umede din păduri, pe sol umed în zona montană.
39 — Muşchiul apei — Mnium punctatum Hedw. (Pl. 13) — L = 5 cm. Tufe întunecate,
pîsloase. Frunze relativ mari, dinţate (cele de la partea terminală a tulpinii sînt aşezate în rozetă). Seta
(H = 2—4 cm) cu o capsulă În poziţie orizontală sau aplecată. Capacul lung şi ascuţit. Scufie brună. În
locuri umede, prin păduri, turbării, pe aluviunile umede ale apelor, uneori chiar în pîraie, pe pămînt sau
lemn umed. În zona de deal, pe sol.

FERIGI (FILUM PTERIDOPHYTA)

40 — Brădişor — Lepidotis inundata (L.) C. Borner (Pl. 14) — H= 5—15 cm. Perenă.
Tulpină tîrîtoare cu frunze foarte dese, liniar lanceolate, spicul sporifer pe vîrful ramurilor. Formează
sporangi în VII—IX. În zonele montană şi subalpină, prin locuri mlăştinoase, în păduri umede de
răşinoase. În centrul şi nordul Europei, America de Nord.
41 — Coada calului — Equisetum arvense L. (Pl. 14) — H = 20— 50 cm. Perenă cu 2 feluri
de tulpini: una brună, ramificată, fertilă (producătoare de spori), ce apare în IV—V şi alta sterilă,
ramificată, asimilatoare, verde. Frecventă în fîneţe umede, apătoase, pe marginea apelor. Utilizată ca
ceai în anemii, reumatism, gută, ulcer gastric şi bronşite. Cu acţiune diuretică, dezinfectant urinar,
antimicrobiană, ex-pectorantă, hipoacidifiantă remineralizantă. În Europa, Asia, America de Nord.
42 — Coada mînzului — Equisetum sylvaticum L. (Pl. 14) — H = = 15—40 cm. Perenă, cu 2
feluri de tulpini — fertilă şi sterilă — care apar aproximativ în acelaş timp. Sporogeneza în IV—V.
Vegetează de la cîmpie, pînă în zona montană pe prundişurile ude ale pîraielor, în fîneţe umede, pe
marginea bălţilor, lacurilor şi a mlaştinilor. Europa, Asia, Japonia, America de Nord.
43 — Barba ursului de bahnă — Equisetum palustre L. (Pl. 14) — H = 60 cm. Perenă, cu
tulpinile fertilă şi sterilă de culoare verde, cu 6—8 şanţuri longitudinale adînci şi o lacună centrală
mică. Tulpina fertilă, terminată cu un spic, se formează în V—VIII. De la cîmpie pînă în zona montană,
pe prundişuri umede, fîneţe, la marginea bălţilor şi mlaştinilor. Europa, Asia, Japonia, America de
Nord.
44 — Ferigă de mlaştină — Dryopteris cristata (L.) A. Gray (Pl. 14) — H = 30—40 cm.
Perenă, frunze penat sectate, dispuse în tufe desfăcute. Pe faţa inferioară se formează sori mari, dispuşi
în şiruri de cîte 2—5, în VI—IX. În mlaştinile de turbă din regiunea montană (800—1 000 m). Europa.
45 — Ferigă de baltă — Thelypteris pdlustris Schott (Pl. 14) — H = 100 cm. Perenă. Cu
rizomi tîrîtori. Frunze lung peţiolate, penat sectate. În VI—IX pe faţa inferioară a frunzelor se formează
sori rotunzi (sporogoni). În mlaştini, pe marginea bălţilor şi a lacurilor, formînd uneori mici insule
plutitoare. Europa, Asia, Africa de Nord, America de Nord.
46 — Pestişoara — Marsilia quadrifolia L. (Pl. 14) — H = 8—20 cm. Perenă, cu rizom
ramificat şi frunze lung peţiolate. Sporocarpii se formează în IX—X pe pediceli secundari la baza
peţiolului frunzei. Vegetează în apa mlaştinilor, la marginea bălţilor şi a lacurilor din sudul şi vestul
ţării. Europa, Asia, America de Nord.
47 — Pestişoara — Salvinia natans (L.) Ali (Pl. 14) — H = 2 cm. Anuală, pluteşte liber pe
suprafaţa apei. Frunze verticilate, cîte 3 la fiecare nod: 2 plutesc, sînt verzi şi acoperite de peri, cea de a
3-a este submersă şi modificată sub forma a 4 filamente cu peri, ea îndeplinind rolul unei rădăcini.
Reproducerea prin sporocarpi care se formează la baza fascicolelor filiforme în VIII—X. Comună în
ape stagnante şi lin curgătoare. În centrul şi sudul Europei, Asia, America şi Africa de Nord.

PLANTE CU FLORI (FILUM ANGIOSPERMAE)

48 — Mesteacăn pufos — Betula pubescens Ehrh. (Pl. 15) — Arbore de talie mijlocie, pînă la
arbustivă, cu scoarţa albă. Cei de vîrstă mijlocie au ritidom la baza tulpinii; la cei bătrîni acesta ajunge
la nivelul coroanei. Frunze romboid-ovate, cu margine serată, vîrf lung şi ascuţit, pe faţa inferioară cu
peri în lungul nervurilor. Flori monoice, dispuse în amenţi cilindrici, cu peduncul pubescent. Lemnul
este folosit la obţinerea gudronului de mesteacăn, pentru cuie de cismărie. Rămurelele folosesc la
confecţionarea măturilor. Europa.
49 — Anin negru — Alnus glutinosa Gaertner (Pl. 15) — H = pînă la 28 m. Arbore cu scoarţa
netedă, la bătrîneţe se îngroaşă devenind ritidom cu plăci netede, late, delimitate de crăpături. Culoarea
scoarţei la tinereţe este cenuşie, apoi devine brună-negricioasă. Frunze ovate, cu marginea întreagă în
partea inferioară a limbului şi uşor dinţată în rest. Amenţii masculi lungi, cilindrici, cei femeii scurţi,
ovoi-dali. înflorire IV—V. Scoarţa este folosită la vopsitul lînii, la atenuarea stărilor febrile şi ca tonic.
Frunzele stimulează secreţia glandelor mamare. Lemnul se foloseşte ca furnir şi la construcţii sub apă.
În mlaştini de turbă, pajişti înmlăstinate, lunci, pe lîngă ape curgătoare. Europa, Asia, Africa de Nord.
50 — Zălog — Salix cinerea L. (Pl. 15) — Arbust cu lujeri anuali cenuşii. Frunze ovat
lanceolate, pe partea inferioară pubescente şi cu nervuri evidente (cele secundare arcuite). Amenţi suri-
păroşi (cei masculi de 2—3 cm, cei femeii de 6 cm), înflorire III—IV. Prin mlaştini, la marginea
bălţilor, lacurilor, de-a lungul apelor curgătoare, în zăvoaie şi lunci, de la cîmpie pînă în etajul montan.
Europa, Asia, Africa de Nord.
51 — Răchită roşie — Salix purpurea L. (Pl. 15) — H = pînă la 4 m. Arbore pitic sau tufă, cu
ramuri subţiri, flexibile, roşii-purpurii sau galbene. Frunze lanceolate, cu marginea superioară mărunt
sectată. Amenţi mici, aurii, încovoiaţi, înflorire III—IV. Plantă medicinală folosită intern la tratarea
reumatismului, nevralgiilor, răcelii, insomniilor şi gutei, extern e cicatrizant şi hemostatic, se aplică în
ulceraţiile pielii, în hemoragii hemoroidale. Nuielele se folosesc la împletirea coşurilor. Pe prundişuri
de-a lungul apelor curgătoare şi în locuri pietroase, umede, de la cîmpie pînă pe munţi. Centrul şi sudul
Europei, Asia temperată.
32 — Salcie — Salix triandra L. (Pl. 15) — H = pînă la 5 m. Arbore sau arbust cu frunze ovot
lanceolate, lungi. Amenţi galbeni, încovoiaţi, cei masculi mai lungi, înfloreşte în IV—V. În locuri
mlăştinoase, pe malul apelor, în lunci, zăvoaie, în regiunile de cîmpie şi colinare. Europa şi Asia.
53 — Salcie, răchită albă — Salix alba L. (Pl. 15) — Trunchiul tulpinii are un ritidom
dezvoltat, brăzdat în lung. Frunze lanceolate, cu marginea mărunt serată, pe faţa inferioară alburii-
păroase. Amenţi cilindrici cu flori galbene, înflorire III—IV. Importanţa medicinală ca Salix purpurea.
Lemn uşor, moale, folosit pentru chibrituri şi împletituri. Foarte comun la cîmpie şi pe dealuri, pe
malul apelor, în lunci şi zăvoaie. Europa, zona temperată a Asiei, Africa de Nord.
54 — Salcie fragedă — Salix fragilis L. (Pl. 15) — Arbore înalt de 20 m. Ramurile se rup uşor
la inserţie. Frunze lanceolate, serate. Amenţi galbeni. Florile mascule cu 2 stamine, păroase la bază.
înflorire III—IV. Cu aceleaşi utilizări medicinale ca şi Salix purpurea. Pe malul apelor, în lunci şi
zăvoaie. Europa, Asia temperată.
55 — Troscot de baltă — Polygonum amphibium L. (Pl. 16) — H — 30—100 cm. Perenă,
tulpină roşiatică, umflată la noduri, fixată pe fundul apelor. Frunze peţiolate, cu limb lanceolat şi cu o
pată în „V" pe faţa superioară. Flori grupate în spice false, înflorire VI—VIII. Folosită ca antiscorbutic,
diuretic, hemostatic, în afecţiunile hemoroidale, intestinale, uterine şi ale vezicii urinare. Extern se
utilizează la spălarea plăgilor ulcerate. Frecventă în ape stătătoare sau lin curgătoare, de la cîmpie pînă
pe munţi. Europa, Asia, America de Nord, sudul Africii.
56 — Calcea calului — Caltha laetha S. Nyat Ky (Pl. 16) — H = 150 cm. Perenă, viguroasă,
cu rădăcini bine dezvoltate. Frunze reni-forme; cele inferioare peţiolate, crenate pe margini. Flori mari
cu numeroase stamine. înflorire IV—VI. Partea aeriană se foloseşte ca diuretic, laxativ şi sedativ. Pe
marginea bălţilor şi pîraielor, în mlaştini, de la cîmpie pînă în zona subalpină. Europa centrală şi în
Balcani.
57 — Piciorul cocoşului de apă — Ranunculus aquatilis L. (Pl. 16) — H = peste l m. Perenă,
ramificată. Frunze plutitoare, rotunde sau reniforme, cu 3—5 lobi, păroase pe faţa inferioară. Frunzele
submerse au limb sectat, filiform. înflorire VI—VIII. La cîmpie, prin bălţi, mlaştini, malul lacurilor. Pe
toate continentele, excepţie Australia.
58 — Nufăr galben — Nuphar lutea (L.) Siblth. et Sm. (Pl. 16) — Perenă, rizom tîrîtor gros.
Frunze cu peţiol foarte lung şi limb natant, întreg, ovat, adînc cordat. Flori mari, mirositoare, solitare,
cu 5 (4—7) sepale galbene verzui şi 10—20 petale galbene, înfloreşte în VI—VII. Rizomii sînt folosiţi
la tratarea diareii şi în bolile de piele sub formă de cataplasme. În Moldova se fac din flori dulceaţă şi
şerbet. Ape stagnante sau lin curgătoare. Europa şi Asia temperată.
59 — Nufăr alb — Nymphaea alba (L.) (Pl. 16) — Perenă. Din rizomul gros, fixat cu rădăcini
adventive pe fundul apei, pornesc frunze foarte lung peţiolate, cu limbul plutitor, ovat şi adînc cordat.
Flori formate din 14—40 petale ce trec treptat în stamine. înfloreşte în VI—IX. Cu proprietăţi sedative,
se foloseşte în combaterea insomniilor, stărilor de agitaţie, hiperexcitabilităţii sexuale. Rizomii şi
frunzele conţin tanin, fiind folosite în industria pielăriei. În apele stagnante şi lin curgătoare. Europa,
Asia, Africa de Nord.
60 — Roua cerului — Drosera rotundifolia L. (Pl. 16) — Perenă carnivoră. Frunzele dispuse
în rozetă la baza tulpinii, cu limbul rotunjit roşietic şi cu peri glandulari pe faţa superioară. Poate prinde
insecte al căror conţinut îl digeră prin frunze, înfloreşte în VI—VIII. Conţine principii active
antispasmice, antitusive şi antibiotice. Folosită în tusea convulsivă. În sfagnete. Europa, Asia, America
de Nord.
61 — Cosor — Ceratophyllum submersum L. (Pl. 16) — H = 30— 60 (100) cm. Perenă, cu
tulpină submersă ramificată. Frunze lungi (L = 2—4 cm), aşezate în verticil, moi, de două ori bifurcate
în 4—8 lacinii filiforme. Flori unisexuate. înfloreşte în VI—VIII. În bălţi, lacuri, iazuri, canale. Europa,
Africa de Nord. A nu se confunda cu specia Ceratophyllum demersum, care are frunze verticilate,
rigide şi bifurcate în 2—4 lacinii dinţate şi care este răspîndită pe tot globul.
62 — Cătină albă, cătină de rîu — Hippophae rhamnoides L. (Pl. 16) — H = pînă la 6 m.
Arbust cu ramuri spinoase acoperite cu solzi cenusii-argintii. Frunze linear lanceolate , cenuşii-argintii.
Flori gălbui, mici. Fruct drupă falsă, portocalie, înflorire III—IV. Fructele sînt folosite În avitaminoze,
diaree, reumatism, urticarie. Pe prundişuri de-a lungul rîurilor, pe nisipuri, pietrişuri litorale. De la
Marea Neagră pînă în etajul montan. Europa, estul şi vestul Asiei.
63 — Şapte degete — Comarum palustre (L.) (Pl. 16) — H — 20 -100 cm. Perenă, cu rizom
lung (pînă la 80 cm). Frunze imparipenat compuse, din 5—7 foliole, păroase pe faţa inferioară.
Inflorescenţa este un racem lax, compus din puţine flori, care apar în VI—VII. În etajele montan şi
subalpin, în mlaştinile de turbă. Europa, Asia, America de Nord.
64 — Creţuşcă — Filipendula ulmaria (L.) Maxim (Pl. 16) — H = 100—120 cm. Perenă.
Rizom orizontal, lignificat, cu rădăcini adventive. Frunze penate, din 3—5 perechi de foliole serate pe
margine, albe păroase pe faţa inferioară. Flori albe-gălbui dispuse într-o inflorescenţă laxă. înflorire VI
—VIII. Folosită ca astringent, tonic, diuretic şi antihidropic. Florile servesc ca adjuvant în tratamentul
reumatismului articular acut. Comună în mlaştini şi zone umede, pe substrat calcaros. Europa şi Asia.
65 — Răchitan — Lythrum salicăria L. (Pl. 17) — H = 30—280 cm. Perenă, cu rizom
lemnos. Tulpină erectă, în 4 muchii, simplă sau ramificată. Frunze opuse, lanceolate, la bază rotunjite
sau cordate. Flori roşii-violete sau roz înflorire VI—IX. Cu importanţă medicinală căci împiedică
fermentaţiile intestinale, are acţiune antiseptică, hemostatică, antibiotică e folosită în dezinterie,
hemoragii gastrointestinale, ulcer varicos. Vegetează prin mlaştini eutrofe, la marginea bălţilor, a
lacurilor, rîurilor, prin locuri mocirloase, de la cîmpie pînă pe munte. În toată emisfera nordică şi
Australia.
66 — Pufuliţă — Epilobium hirsutum L. (Pl. 17) — H = 50—150 cm. Perenă, cu rizom scurt
şi stoloni tîrîtori. Tulpină uşor muchiată la bază, apoi cilindrică, păroasă. Frunze păroase, ovat sau lat
lanceolate, care conţin vitamina C. Flori cu un inel de peri la baza corolei. Fruct capsulă, înflorire în
VII—VIII. Folosită în ceaiuri. În zone umede, pe substrat calcaros, în toată ţara. Europa, Asia.
67 — Cornaci — Trapa natans L. (Pl. 17) — Anuală, tulpină, submersă, cu frunzele submerse
faţă în faţă, pectinat sectate, cele emerse, de la vîrful tulpinii plutitoare dispuse în rozetă şi cu peţiolul
umflat. Flori cu peţiol umflat, conţin o cameră cu aer. înflorire VII—VIII. Fructe tari, cu 2—4 coarne,
sînt folosite contra diareii, turbării şi în muşcăturile animalelor veninoase. Seminţele se consumă crude,
fierte sau pregătite sub formă de pîine. Datorită conţinutului bogat al seminţelor în amidon (52%),
proteine (15%), grăsimi (7,5%) şi zahăr (3%), în unele ţări se cultivă. În ape stagnante, însorite, sărace
în carbonat de calciu, cu nămol bogat în humus. Europa, vestul Asiei, Africa, America, Australia.
68 — Peniţă, brădiş — Myriophyllum verticillatum L. (Pl. 17) — H = 15—30 cm. Perenă.
Rizom repent, cu rădăcini mici, subţiri, tulpină friabilă, puţin ramificată. Frunze pectinat sectate,
filiforme, aşezate cîte 5 în verticil. Flori albe sau uşor verzui, grupate într-un spic. înfloreşte în VI—
VIII. În mlaştini, bălţi, lacuri, ape lin curgătoare cu fundul nisipos. Poate forma pajişti pînă la
adîncimea de 2 m. Puietul de peşte găseşte aci adăpost şi hrană. Planta realizează decalcifierea biogenă
a apei, precipi-tînd calciul pe frunze. Europa, Asia, America. A nu se confunda cu Myriophyllum
spicatum care are tulpina ramificată, cu l—4 frunze dispuse la noduri şi flori mici.
69 — Gălbăjoară, dreţe — Lysimachia nummularis L. (Pl. 17) — H = 60 cm. Perenă, repentă,
cu 4 muchii. Frunze aproape rotunde sau eliptice, aşezate opus. Flori solitare, cu înflorire în V—VII.
Fruct-capsulă. Folosită pentru creşterea părului, în durerile de dinţi sau în „brîncă". Prin zăvoaie, locuri
mlăştinoase, la marginea bălţilor, lacurilor, prin gropile cu apă, în păduri umede, Ia cîmpie şi deal.
Europa, Asia, America de Nord.
70 — Gălbinele — Lysimachia vulgaris L. (Pl. 17) — H = 150 cm. Perenă, tulpină erectă,
ramificată. Frunze lanceolate, scurt peţiolate, opuse, stau cîte 3—4 în verticil. Flori cu 5 petale unite
dispuse paniculi-form în raceme. înflorire VI—VII. Fruct-capsulă. Folosită ca antidiareic, hemostatic,
antidiuretic şi febrifug, în tratarea febrei tifoide şi a „frigurilor". În locuri băltoase, lacuri, pe marginea
apelor curgătoare, în depresiuni, aninişuri şi stufărişuri umede. Europa, Asia.
71 — Nu-mă-uita — Myosotis scorpioides (L.) Hill (Pl. 17) — H = 20—30 (60) cm. Perenă,
rizom stolonifer lung, subţire. Tulpină muchiată, păroasă. Frunze păroase, opuse. Fruct capsulă,
înfloreşte V—VII. Folosită la infuzie pentru spălături ale urechii în caz de inflamaţie şi ca loţiune
pentru ochi. De la cîmpie pînă în zona subalpină, prin mlaştini, lîngă pîraie. Europa şi Asia Mică.
72 — Lăsnicior — Solanum dulcamara L. (Pl. 17) — H = 30—150 (200—300) cm.
Semiarbust cu rizom lemnos. Tulpină agăţătoare, ades culcată pe sol. Frunze peţiolate, ovat lanceolate.
Flori grupate cîte 25—30 în inflorescenţe cimoase. înfloreşte în VI—VIII. Fructe bace roşii. Folosită ca
adjuvant în tratamentul scrofulozei, gutei, reumatismului, epilepsiei, herniei şi în cicatrizarea rănilor.
Dozele mari pot duce la intoxicarea organismului. De la cîmpie pînă în zona subalpină, pe marginea
bălţilor, lacurilor, apelor curgătoare, prin zăvoaie, tufărişuri şi mlaştini. În emisfera nordică.
73 — Iarbă neagră — Scrophularia alata Dumont (Pl. 17) — H = 40—120 cm. Perenă, rizom
repent ramificat. Tulpină în 4 muchii. Frunze alungit-ovate cu marginea serată şi peţiol aripat. Flori
brune purpurii la exterior şi galbene-verzui la interior, adunate într-o inflorescenţă pani-culat
ramificată, înflorire VII—IX. Fruct capsulă. În mlaştini, pe marginea bălţilor, rîurilor, pe terenuri
inundabile, preferînd soluri argiloase sau bogate în humus. De la cîmpie pînă în zona montană. Europa,
Asia.
74 — Şopîrliţă — Veronica longifolia L. (Pl. 18) — H = 40 — 120 cm. Perenă. Rizom
noduros. Frunze alungit-lanceolate, dublu dinţate pe margine, cîte 3—4 în verticil. Inflorescenţă
racemoasă. înflorire VI—VIII. Fruct capsulă. În mlaştini, pe terenuri inundabile, şanţuri, lîngă pîraie.
Europa, vestul Asiei.
75 — Bobornic — Veronica beccabunga L. (Pl. 18) — H == 10 — 60 cm. Perenă, rizom
lung, tîrîtor, cu tulpini fistuloase glabre, ramificate. Frunze peţiolate, opuse, ovate. Flori azurii, în
raceme laxe. Fruct capsulă glabră. înflorire V—VI. Antiscorbutică şi diuretică, folosită în dezinterie,
scrpfuloză şi dureri toraciee. Sucul obţinut din plantă e folosit ca depu-rativ. Extern, pentru comprese şi
cataplasme, combate hemoroizii, pecinginea, ulceraţiile scorbutice şi pistruii. De-a lungul apelor
curgătoare, pe marginea lacurilor, bălţilor şi izvoarelor, pe terenuri umede, de la cîmpie pînă în
regiunea subalpină. Europa, Asia.
76 — Otrăţel — Utricularia vulgaris L. (Pl. 18) — H = 60 cm. Perenă, carnivoră, submersă,
plutitoare, nefixată. Frunze multisectate, cu segmente lineare prevăzute cu vezicule (utricule, urne) în
care se prind animale mici de apă. Florile grupate în racem lax, formează o inflorescenţă deasupra apei.
înflorire VI—VIII. În mlaştini, bălţi şi lacuri, de la şes pînă în zona montană. Europa, Africa de Nord.
77 — Bălbişă, jaleş de mlaştină — Stachys palustris L. (Pl. 18) — H = 30—120 cm. Perenă,
rizom îngroşat spre vîrf, tulpină erectă, păroasă, în 4 muchii. Frunze păroase, opuse, lanceolate, sesile.
Corolă purpuriu-violacee, păroasă la exterior, înflorire VII—X. Fruct nuculă brună. În jurul bălţilor,
lacurilor, pe malul apelor curgătoare, în fîneţe umede. În toată ţara. Europa, Asia, America de Nord.
78 — Piciorul lupului — Lycopus europaeus L. (Pl. 18) — H = 120 cm. Perenă, rizom scurt
cu stoloni lungi, repenţi. Tulpină muchiată, ramificată. Frunze scurt peţiolate, lanceolate. Flori albe cu
labiu inferior trilobat, cu puncte roşii dispuse în semilună, înfloreşte în VII—VIII. Folosită în
hipertiroidie, ca tonic, calmant al tusei şi excitant al secreţiilor gastrice. Frecventă în mlaştini, pe locuri
umede lîngă ape curgătoare, bălţi, lacuri, în zăvoaie, de la cîmpie pînă în zona montană. Holarctică.
79 — Izmă broaştei, izmă de baltă — Mentha aquatica L. (Pl. 18) — H = 120 cm. Perenă,
tulpină simplă sau ramificată, în 4 muchii. Frunze peţiolate, alungit-eliptice. înfloreşte în VII—X. Fruct
nuculă. Folosită în tratarea colicilor abdominali, la eliminarea gazelor, ca aromatic şi în tahicardie.
Răspîndită în lacuri, bălţi, ape lin curgătoare şi mlaştini. Europa, nordul şi sudul Asiei, sudul Africii,
America.
80 — Trifoişte de baltă — Menyanthes trifoliata L. (Pl. 18) — H= 15—30 cm. Perenă,
palustră, cu rizom gros, Krng, ramificat. Frunze trifoliate, obovate, cu peţiol lung. Flori cu corola
păroasă la interior, înfloreşte în IV—VI. Fruct-capsulă. Plantă medicinală, stimulează funcţiile
hepatice, echilibrează procesele digestive. Sporadică în mlaştini cu rogozuri, în regiunea montană
inferioară. Europa, Asia, America de Nord.
81 — Plutniţă — Nymphoides peltata S.F. (Gmelin) O. Kuntze (Pl. 18) — Perenă, rizom
stolonifer multiramificat. Frunze plutitoare, rotund cordate, lung peţiolate, cu limb pielos. Flori mari,
cu petale ciliate pe margine, înfloreşte în VI—IX. Folosită ca nutreţ pentru bovine. În bălţi, lacuri şi
ape lin curgătoare, la cîmpie. În sudul şi centrul Europei, Asia.
82 — Brusture, captalan — Petasites hybridus (L.) P. Gaertner (Pl. 18) — H = 15—40 cm.
Perenă, rizom gros, noduros, stolonifer. Tulpină floriferă. Flori tubuloase, grupate în calatidii. înflorire
III—IV. Fruct achenă cu papus alb murdar. Frunzele se formează după înflorire şi sînt reniform-
rotunde, late. Folosită ca expectorant în bronşite; antiastmatic, hipotensiv şi antispasmatic. Vegetează
în jurul izvoarelor, în vîlcele umede şi umbroase, pe malul pîraielor sau rîurilor, pe aluviuni, de la
cîmpie pînă la munte.
83 — Podbal — Tussilago farfara L. (Pl. 18) — H = 5—15 cm. Perenă, rizom lung (l m),
puternic. Frunzele pornesc din rizom şi apar după înflorire; sînt peţiolate, cu limb aproape rotund şi
adînc cordat, cu peri fini şi deşi pe partea inferioară, dinţaţi pe margine. Flori galbene, grupate în
calatidii. înflorire în III—V. Fruct achenă cu papus. Folosită ca emolient şi expectorant, antiseptic,
antispasmic, în tratarea bronşitei cronice, a astmului bronşic, laringitei şi emfizemului pulmonar. Pe
malul rîurilor, pe surpături de maluri şi şanţuri umede, de la cîmpie la munte. Europa, Asia.
84 — Denliţă — Bidens tripartita L. (Pl. 19) — H = 15—150 cm. Anuală, cu rădăcini
rămuroase şi tulpina ramificată. Frunze opuse, din 3 foliole. Inflorescenţă calatidiu. înfloreşte în VI—
IX. Fructe achene. Folosită pentru tratarea rănilor, urticariilor, scrofulozei. Intern, cu acţiune diuretică,
sudorifică, uşor laxativă, sedativâ, stimulează circulaţia arterială, măreşte amplitudinea contracţiilor
inimii. Pe marginea umedă a bălţilor, jacurilor, pe prundişul rîurilor, prin şanţuri. Europa, vestul şi
nordul Asiei.
85 — Sîrmuliţa apei — Vallisneria spiralis L. (Pl. 19) — H = 80 cm. Plantă dioică, submersă,
înfloreşte În VII—X. Florile ambelor sexe mici, albe-verzui. La maturitate cele mascule se desprind şi
plutesc la suprafaţa apei. Cele femele ies la suprafaţa unui pedicel care, după fecundare se spiralează şi
trage floarea sub apă (unde se vă matura fructul). Se creşte în acvarii. Foarte comună în ape stagnante
şi lin curgătoare, pînă la adîncimi de 2 m. Cu o mare capacitate de răspîndire. Pe tot globul.
86 — Limba broaştei, limbariţă — Alisma plantago aquatica L. (Pl. 19) — H = 70 cm.
Perenă, rizom scurt şi gros, tulpină dreaptă, ramificată superior. Frunze lung peţiolate, ovate. Florile,
dispuse verticilat, stau într-o inflorescenţă pamculată. înfloreşte în V—IX. Pe funduri miloase; comună
în mlaştinile eutrofe, bălţi, pe malul rîurilor. Folosită în tratarea nefritelor, hidropiziei şi hipersecreţiei
lactare. Rădăcinile utilizate în homeopatie şi contra turbării. În zona temperată nordică.
87 — Săgeata apei — Sagittaria sagittifolia L. (Pl. 19) — H = 100 cm. Perenă, monoică, cu
rizom scurt, gros, frunzele din apă lineare, cele plutitoare întregi, ovate, cele aeriene sagitate. Flori
unisexuate, grupate în inflorescenţe; cele mascule aşezate la partea superioară a axei. înfloreşte în VI—
VIII. Tuberculii sînt folosiţi în alimentaţie, avînd un conţinut bogat în amidon şi proteine. În ape
stagnante, în bălţile din Delta Dunării.
88 — Foarfeca bălţii — Stratiotes aloides L. (Pl. 19) — H = 15—40 cm. Perenă, dioică,
semisubmersă, cu frunze în 3 muchii, spinos dinţate pe margine, dispuse în rozete. Florile mascule
mari, dispuse în umbelă, cele femele singure, înfloreşte în V—VIII. Spre sfîrşitul perioadei de vegetaţie
formează muguri de toamnă pentru înmulţirea vegetativă. Evitată de peşti din cauza spinilor de pe
marginea frunzelor. Utilizată ca îngrăşămînt agricol. În ape stagnante, sărace în calcar, bogate în
fosfaţi. Frecventă în Delta Dunării. Europa şi vestul Siberiei.
89 — Iarba broaştelor — Hydrocharis mor sus ranae L. (Pl. 19) — Perenă, acvatică,
plutitoare, cu stoloni lungi şi subţiri. Frunze lung peţiolate, cordiforme, reniform ovate, natante. Flori
dispuse umbeliform. Înfloreşte în VI—VIII. înmulţire mai ales vegetativă prin muguri de iarnă (turioni)
care cad toamna la fundul apei, iar primăvara ies la suprafaţă şi dau noi plante. În mlaştini, bălţi, lîngă
lacuri, ape lin curgătoare, sărace în calcar, bogate în fosfaţi. Utilizată în acvarii, medical ca emolient.
Europa, Siberia.
90 — Pasă —Potamogeton crispus L. (Pl. 19) — Perenă, submersă, rizom ramificat, fixat de
substrat. Tulpina cu 4 muchii, ramificată. Frunze sesile, liniare, lanceolate sau liniar-lanceolate,
ondulate pe margini. Flori verzi grupate în spic. Fructe nucule, înfloreşte în VI—IX. În mlaştini, bălţi,
lacuri, iazuri, eleşteie şi ape lin curgătoare. Cosmopolită.
91 — Broscariţă —Potamogeton natans L. (Pl. 19) — H = 30—120 cm. Perenă, rizom repent,
fixat pe fundul apei. Tulpină simplă sau puţin ramificată; frunze mari, eliptice, pieloase, plutitoare.
Flori verzi, grupate în spice groase (L = 4—8 cm) ce ies din apă. înfloreşte în VII—VIII. Relativ
comună în ape stătătoare sau lin curgătoare. Cosmopolită.
92 — Broasca apei — Potamogeton lucens L. (Pl. 19) — H = 5 m. Perenă, rizom gros, frunze
ovale sau lanceolate, cu peţiol scurt. Spic L = 5—6 cm. Fructe comprimate cu un rostru central ascuţit,
înfloreşte în VII—VIII. În bălţi şi lacuri limpezi. În toată emisfera nordică.
93 — Moţ — Potamogeton perfoliatus L. (Pl. 19) — Perenă, rizom tîrîtor, tulpină submersă,
mult ramificată (L = 2—6 m), cu frunze submerse, ovate, sesile, mărunt dinţate pe margine, spic L = 3
cm. Fruct obovat. înfloreşte în VI—VIII. Frecventă în ape stagnante şi lin curgătoare, foarte comună în
Delta Dunării. Pe tot globul.
94 — Papură îngustă — Typha angustifolia L. (Pl. 20) — H = l— 4 m. Perenă, cu frunze
lineare, înguste. Spicul mascul distanţat de cel femei, înflorire în VII—VIII. Rizomii fierţi sînt folosiţi
în combaterea scorbutului. În toată ţara, pe marginea bălţilor, lacurilor, prin mlaştini. Se asociază cu
Typha latifolia. Europa, Asia, America de Nord, Australia, Polinezia.
95 — Papură lată —Typha latifolia L. (Pl. 20) — H = 4 m. Perenă, rizom tîrîtor. Frunze
lineare şi late. Spicul femei şi cel mascul sînt de aceeaşi lungime şi se succed fără un spaţiu liber între
ele. înfloreşte în "VII_VIII. Frunzele folosite la împletirea rogojinilor, coşurilor şi preşurilor, în dogărit
şi la fabricarea hîrtiei. Perişorii de pe spice, în amestec cu lîna servesc la fabricarea fetrului pentru
pălării. În mlaştini eutrofe, bălţi, lîngă lacuri şi ape lin curgătoare, de la cîmpie la munte. Tot globul.
96 — Spetează —Typha shuttleworthii Koch (Pl. 20) — H = pînă la 2 m. Perenă, frunze
lineare late. Spicele se ating pe ax, cel mascul fiind jumătate cît cel femei, înflorire în VI—VIII. În
mlaştini eutrofe şi oligotrofe, bălţi, terenuri aluvionare de lîngă ape curgătoare. România. Ungaria,
Germania.
97 — Capul ariciului — Sparganium ramosum Huds. (Pl. 20) — H = 25—150 cm. Perenă,
erectă, cu frunze drepte, liniare, cu o muche ascuţită pe partea inferioară. Ax floral ramificat, cu
inflorescenţe globuloasă, din care 2—3 sînt femele şi cu 17 capitule mascule. înflorire în VI—VIII.
Fruct nuculă. Folosită contra muşcăturilor de şarpe. Pe marginea bălţilor, lacurilor şi rîurilor, comună
de la cîmpie la munte. Europa, Asia. Africa de Nord.
98 — Stînjenel galben — Iris pseudaconis L. (Pl. 20) — H = 50—150 cm. Peren, cu rizom;
tulpina creste din apă, este multifloră. Frunze lanceolate (L — 1,5—2,5 cm). Flori mari, puţin
mirositoare, înflorire în V—VI. Fruct capsulă tunchiată. Rizomul se foloseşte la tratarea „gălbinarei”
avînd proprietăţi emetocatalitice. În mlaştini, lîngă bălţi şi lacuri. Europa, Asia de sud-vest, Africa de
Sud.
99 — Rugină — Juncus inflexus L. (Pl. 20) — H = 40—80 cm. Perenă, rizom cu internodii
scurte. Tulpină cilindrică, striată, cu măduva întreruptă (ceea ce o deosebeşte de Juncus effusus).
Frunzele de la baza tulpinii reduse la teci. Inflorescenţe cimoase. înflorire VI—VIII. Rizomul este
folosit în tratrarea bolilor de rinichi, tulpinile la împletituri. În mlaştini, şanţuri şi gropi cu apă. Centrul
şi sudul Europei, Asia temperată, Africa de Nord.
100 — Pir roşu — Carex hirta L. (Pl. 20) — H = 60—100 cm. Cu stoloni subterarni, frunze
plane, păroase. Inflorescenţă din 2—3 spi-culeţe mascule şi 2—3 femele, înflorire în IV—VI. Lîngă
bălţi, mlaştini, fîneţe umede. În zona temperată a Europei, Asiei şi Africa de Nord.
101 — Rogoz de baltă — Carex pseudocyperus L. (Pl. 20) — H = 30— 100 cm. Perenă,
tulpina cu 3 muchii, frunze plane, mai lungi decît tulpina. Inflorescenţa formată dintr-un singur spiculeţ
mascul, cilindric, situat deasupra celor 3—6 spiculeţe femele, înflorire în V—VI. În mlaştini, bălţi şi
lacuri. Europa, Australia, America de Nord.
102 — Pipiriguţ — Eleocharis palustris (L.) Raemer et Schultes (Pl. 20) — H = 10—60 cm.
Perenă, rizom lung, repent, tulpină cilindrică, netedă, plină de măduvă, la bază cu frunze reduse la teci.
Inflorerscenţa — un spic ovoidal, compact, lung de 5—20 mm. înflorire în VI—VIII. La cîmpie şi deal,
prin smîrcuri, gropi cu apă, mlaştini, pe marginea bălţilor, lacurilor şi rîurilor. Cosmopolită.
103 — Bumbăcăriţă —Eriophorum vagmatum L. (Pl. 20) — H — 30—70 cm. Perenă, tulpină
cilindrică în partea inferioară şi trunchiată în partea superioară, cu un singur spic alb-lînos. înflorire În
V—VII. În mlaştinile de turbă (tinoave, bahne) din zona montană şi subalpină. În zona temperată
nordică.
104 — Stuf — Phragmites australis (Cv.) Trin. ex Stendel (Pl. 20) — H = pînă la 4 (6—7) m.
Perenă, robustă, rizom lung, ramificat, din care pornesc numeroase tulpini fistuloase. Frunze liniar
lanceolate, rigide (L = 40—50 cm). Inflorescenţă panicul lax, piramidal, înflorire VII—IX. Folosită în
construcţii, garduri, ca materie primă în industria celulozei şi hîrtiei. În Delta Dunării contribuie cu
peste 80% la formarea plaurului. În toată ţara, prin mlaştini, bălţi, lîngă lacuri şi ape lin curgătoare.
Cosmopolită.
105 — Lintiţă — Lemna minor L. (Pl. 20) — D = 5—10 mm. Perenă, tulpina mică, natantă de
forma unei frunzişoare (D = 2—4 mm), cu rădăcină filiformă. înfloreşte în V—VI. Formează colonii
întinse pe apa bălţilor sau în zona de mal a apelor liniştite, printre plantele palustre. De la cîmpie, pînă
pe munţi. Pe tot globul.
106 — Lintiţă — Lemna trisulca L. (Pl. 20) — Perenă, tulpini ovate sau lanceolate,
pedicelate, dispuse în cruce, natante sau uşor submerse, cu o singură rădăcină filiformă. înfloreşte în IV
—V. În bălţi sau lacuri bogate în substanţe organice. De la cîmpie, la dealuri. Cosmopolită.
107 — Lintiţă — Spirodela polyrrhiza (L.) Schleichen (Pl. 20) — D = 3—8 mm. Perenă,
frunze natante, cu un fascicul de 5—15 rădăcini filiforme, înfloreşte în V—VI. În ape stagnante sau lin
curgătoare, la cîmpie şi În zona de dealuri. Abundă în iazurile de lîngă sate, unde sînt deversate dejecţii
de grajduri. „Podul vegetal" pe care îl formează inhibă creşterea altor plante. Cosmopolită.

B. ANIMALE

ÎNCRENGĂTURA SPONGIERI (PORIFERA)

75 — Burete de apă dulce — Spongilla lacustris L. (Pl. 21) — L = 100—l 000 mm. De
mărimi variate, ca o pîslă consistentă pe tulpinile plantelor sau pe lemne, de culoare verzuie, gălbuie,
gri sau brună. În ape curgătoare corp neted, în cele stagnante cu diferite proeminenţe. La exterior se
observă numeroase orificii (osculi) şi pori foarte fini; în corp cu spicule microscopice silicioase
(sclere). Corpii reproducători (gemulele) sînt eliminaţi toamna, la moartea buretelui. Cu miros de
formol. În toată ţara, în ape stătătoare şi lin curgătoare, la adîncimi de l—4 m. Cosmopolit.

ÎNCRENGĂTURA CELENTERATE (CNIDARIA)

76 — Hidra verde — Chlorohydra viridissima (Pali) (Pl. 21) — L = 10 mm. Stă fixată pe
substrat şi îşi întinde tentaculele lungi prevăzute cu celule care conţin un lichid urticant, cu care îşi
paralizează prada (constituită din diverşi crustacei mărunţi şi viermi), pe care îi introduce în orificiul
bucoanal dintre tentacule. Indivizii noi se formează pe corp, prin înmugurire. Se înmulţeşte şi prin ouă.
Culoarea corpului se datoreşte unor alge verzi care trăiesc simbiont în hidră. În lacuri şi bălţi, pe plante.
Tot globul.

ÎNCRENGĂTURA VIERMILOR PLAŢI (PLATHELMINTHES)

77 — Planarie — Polycelis felina (Dalyell) (Pl. 21) — L = 2—6 mm. Pe marginea anterioară
a corpului cu o pereche de corniţe şi cu mai mulţi ochi. Carnivor, acoperă prada cu corpul, o ucide cu
secreţiile sale tegumentare, apoi scoate afară trompa (situată pe faţa inferioară) şi suge prada. În ape
relativ reci: izvoare, pîraie, peşteri. În zona de munte. Europa.

CLASA OLIGOCHETE (OLIGOCHAETA)


78 — Tubifex — Tubifex tubifex (Muller) (Pl. 21) — L = 25—85 mm. Culoarea roşie datorită
hemoglobinei dizolvate în plasmă. Capul nediferenţiat de corp. La fiecare segment cu l—4 cheţi fini,
scurţi. Aparatul reproducător în segmentele 10—12. Construieşte tuburi în nămol din care scoate partea
posterioară, pe care o agită ca să aducă lîngă corp apă proaspătă, oxigenată. Ca îngrămădiri, formează
pete roşietice pe fundul apelor, acolo unde lipsesc lipitorile. În nisipul şi nămolul apelor stagnante sau
lin curgătoare, impurificate, în canale şi ape reziduale. Comun, cosmopolit.

CLASA LIPITORI (HIRUDINEA)


79 — Lipitoarea — Hirudo medicinalis L. (Pl. 21) — L =85—110 mm. Coloraţia şi modelele
de pe corp variabile. Se deplasează pe sub-strate tari, în mod caracteristic, înoată şerpuit. Depune un
cocon membra-nos pe marginea apelor în pămînt sau printre plante, din care puii ies după 30 zile. Ei
sug sîngele broaştelor; adulţii pe cel al mamiferelor. În mlaştini, bălţi, canale. În toată ţara. Europa,
vestul Asiei, Africa de Nord.
80 — Lipitoarea peştilor — Piscicola geometra L. (Pl. 21) — L = 20— 50 mm. Corp
cilindric, eu ventuze distincte, cea posterioară mai mare. Fiecare ou este protejat de un înveliş tare.
Suge sîngele peştilor (îndeosebi al ciprinidelor). Stă fixată cu ventuza posterioară pe plante, pietre său
pe peşti (preferenţial pe opercule). Moldova şi Dobrogea, Muntenia. Europa, Asia temperată, America
de Nord.

ÎNCRENGĂTURA MOLUŞTE (MOLLUSCA)

CLASA SCOICI (LAMELLIBRANCHIA)


81 — Scoica de iaz — Anodonta cygnea L. (Pl. 24) — L -= 120— '200 mm. Valvele în
interior sidefii. Stă înfiptă în mîl, din care scoate afară treimea superioară; cu cilii de pe lamele
determină formarea unui curent de apă din care îşi ia hrana formată din detritus şi alge. Se mişcă cu
ajutorul piciorului cu care „ară" mîlul. Depune anual 400 000 ouă din care ies larve mici — glochidii
— care se prind un timp de branhiile peştilor (se asigură în acest fel răspîndirea scoicii). Ulterior
larvele cad pe fund şi se transformă în scoicuţe. Comestibilă. În ape stagnante. În toată ţara. Pe tot
globul.
82 — Scoica de rîu — Unio pictorum L. (Pl. 24) — L = 70—90 (110) mm. Cu o mare
varietate de forme şi dimensiuni. Depune anual pînă la 200 000 ouă care rămîn o lună între branhiile
mamei. Glochidiile se prind de branhiile peştilor cîteva săptămîni. Se hrăneşte cu detritus organic şi
microorganisme. În nisipul sau mîlul apelor lin curgătoare, mai rar în bălţi. Europa, Siberia.
83 — Dreissena polymorpha Pallas (Pl. 24) — L = 24—40 mm. Valve triunghiulare. Stă
fixată pe scoici, pietre, tije de stuf şi papură, prin nişte fire de byssus secretate de scoică. Formează
îngrămădiri (ades stau chiar unele peste altele). Filtrează apa. În ape stagnante şi curgătoare, canale,
bălţi inundate periodic, uneori pătrunde în conductele de apă, pe care le.poate obstrua. În sudul ţării,
mai ales în Dunăre şi Deltă. De origine pon-tocaspică; în prezent în toată Europa.
84 — Sphaerium corneum L. (Pl. 24) — L = 8—14 mm. Formează colonii mari în mîlul
iazurilor, bălţilor şi mlaştinilor, dar este prezentă şi în ape lin curgătoare. În toată ţara. Europa, Siberia.
85 — Pisidium casertarum Poli. (Pl. 24) — L = 3,5—6 mm. Valvele ele mărimi şi culori
variate, sînt prevăzute cu striuri dese, fine, regulate. În toate apele stagnante şi lin curgătoare, în
lacurile alpine, pînă la adîncimi de 35 m. Din deltă pînă în lacurile glaciare alpine. Europa, Asia
temperată.

CLASA MELCI (GASTROPODA)


86 — Theodoxus danubiaLis Pfeiffer (Pl. 21) — L = 9—12 mm. Cochilie rezistentă, opercul
cu coaste tipice. În rîuri (Dunăre, Bega, Nera) şi lacurile litorale, fixată pe pietre şi buşteni. Numai în
Dunăre, Nistru, Bug şi Nipru.
87 — Viviparus viviparus L. (Pl. 21) — L = 30—40 mm. Căsuţa se închide cu un opercul tare.
Respiră prin branhii. Cu sexe separate. Din ouă ies embrioni care stau un timp în camera paleală a
mamei. Ierbivor, poate consuma şi resturi organice. În iazuri bogate în plante, în lacuri, mocirle. În
sudul Transilvaniei şi sudul ţării. Europa.
88 — Melanopsis pareysii Muhlenfeld (Pl. 21) — H = 18 mm, l = — 8,5 mm. Variabilitate
mare de formă şi dimensiuni. Cochilia cu 7 spire. În apele calde ale lacului Peţea, pe plante şi fund
mîlos, la temperaturi de pînă la 42°C. Este un relict viu, prezent numai în România.
89 — Physa fontinalis L. (Pl. 21) — H = 9,5—10,5 mm. Cochilie fragilă, foarte subţire,
sticlos-transparentă, cu 4 spire, cel din vîrf turtit. În ape limpezi, curate, stagnante sau lin curgătoare, pe
plante, la cîmpie. Europa.
90 — Limnaea stagnalis L. (Pl. 21) — H = 45—60 mm. Cu 7— 7,5 spire, ultima foarte mare.
Cochilia este cel mai ades acoperită de alge, detritus sau briozoare. Depune ouă într-o capsulă
gelatinoasă pe care o lipeşte de plante. Trăieşte 3 ani. Respiră aer atmosferic. Se hrăneşte cu alge şi
părţi moi de plante. În ape stagnante (bălţi, mlaştini, lacuri, gropi), sau lin curgătoare, pe plante,
sediment sau pe faţa inferioară a apei. Din deltă pînă la l 700 m altitudine, în toată ţara. Europa, Asia,
America de Nord.
91 — Radix ovata Drap. (Pl. 21) — H = 20—25 mm. Cu 4—4,5 spire, ultima foarte mare, cu
apertura mai mare decît întreaga cochilie (care este acoperită cu detritus negru). În gropi bogate în
plante acvatice, mocirle, mai rar în ape curgătoare. În Transilvania şi sudul ţării. Europa, Asia
temperată.
92 — Planorbis corneus L. (Pl. 21) — H = 10—12 mm, l = 25— 35 mm. Cochilie cu 5 spire
răsucite spre stînga. Cu sînge roşu. Trăieşte 2—3 iini. Vine la suprafaţa apei pentru respiraţie. Se
hrăneşte cu alge. În ape stagnante şi lin curgătoare pline cu plante. În toată ţara. Europa, Asia de vest.
93 — Ancylus jluviatilis Muller (Pl. 21) — H = 2—3 mm, l = 4— 8 mm. Cochilie ascuţită ca
o scufie, suprafaţa cu striuri radiare. În ape curgătoare, lacuri limpezi, pe pietre sau plante, pînă la
altitudinea de l 000 m. În Banat, Moldova şi Transilvania. În centrul şi sudul Europei şi nordul Africii.

ÎNCRENGĂTURA ARTROPODE (ARTHROPODA)

CLASA CRUSTACEI (CRUSTACEA)


94 — Apus cancriformis — Schăffer (Pl. 22) — L = 50—100 mm. înoată cu ajutorul
picioarelor toracice. Deosebit de lacom, apucă şi devorează chiar şi semenii săi mai mărunţi. În ape
periodice, primăvara şi toamna. Cînd apele seacă, mor. Cînd apa se adună din nou, din ouă ies şi se
dezvoltă rapid indivizi noi. În toată ţara. Europa, Africa de Nord.
95 — Artemia salina (L.) (Pl. 22) — L = 8—16 mm. Corp moale, de culoare variabilă, înoată
pe spate, filtrînd neîncetat detritus, alge şi animale mărunte. Cu sac oviger piriform, plin de ouă. În
masa apei lacurilor sărate, ades în număr foarte mare. Ouăle nu eclozează deodată, ci în perioade
diferite (necesită un stadiu de frig şi uscăciune), separate uneori prin mai mulţi ani. În toată ţara, pe
toate continentele.
96 — Purice de baltă — Daphnia galeata Sars (Pl. 22) — L = pînă la 4—5 mm. Se înmulţeşte
partenogenetic (prin ouă nefecundate), pe care le poartă sub cele două valve ale carapacei, dorsal. Are
mai multe generaţii pe an. În ape stagnante bogate în substanţe organice, cu alge multe ce-i servesc ca
hrană. Uneori foarte numeros. Comun, cosmopolit.
97 — Păduchele crapului — Argulus joliaceus (L.) (Pl. 22) — L = 4—5 mm. Branhiur cu
corpul modificat de parazitism. Turtit dorsoven-tral, stă cel mai ades pe corpul ciprinidelor, fixat cu 2
ventuze şi se hrăneşte cu sîngele gazdei. Cu 4 perechi de picioare şi 2 ochi mari. În perioada de
reproducere se desprinde şi înoată în apă. În toată ţara, în ape dulci mici, stagnante sau lin curgătoare,
în crescătorii de peste. Cosmopolit.
98 — Purice de apă — Cyclops rubens (Jurine) (Pl. 22) — L =1,4— 2,2 mm. Antene lungi
care îi servesc la înotat. Cu 2 saci cu ouă, din care vor ieşi larve caracteristice (nauplii) ce trec ulterior
prin 4—5 stadii de copepodit pînă ajung adulţi. Larvele consumă alge, adulţii sînt carnivori. În ape reci
mari şi mici, în plancton sau în vegetaţie. În toată ţara. Holarctic.
99 — Asellus aquaticus L. (Pl. 22) — L = 8—12 mm. De culoare mai închisă, în ape de
suprafaţă, pînă la albă în apele subterane. Cu 2 generaţii pe an. Generaţiile născute toamna se reproduc
în primăvară, nasc pui şi mor; generaţiile născute primăvara dau 2 serii de pui (una toamna, alta în
primăvara anului următor). Consumă detritus vegetal. Comună în ape dulci, salmastre, uneori şi în cele
subterane. Europa, vestul Asiei.
100 — Lătăuş — Rivulogammarus balcanicus Schăferna (Pl. (22) — L = 8—16 mm. Trup
turtit lateral, acoperit cu plăci mai tari, separate, pentru fiecare articol. Picioarele din faţă au la bază
branhii. Se mişcă vioi; înoată pe o parte sau pe spate; scos din apă se zbate puternic. Consumă plante,
animale mici, detritus, cadavre. Este consumat de peşti. În toată ţara, în izvoare, pîraie, rîuri, de la
munte la şes. Sud-estul Europei.
101 — Rac de rîu — Astacus astacus L. (Pl. 22) — L = pînă la 150 mm, G = sub 150 g. Pe
fundul apei merge înainte, dar înoată înapoi, prin bătăi bruşte ale cozii. Femela poartă 60—l 500 ouă
lipite de picioarele abdominale din X—XI pînă în V—VI, cînd ies puii. Ei seamănă cu adulţii şi rămîn
lîngă mamă 2 săptămîni. Năpîrlesc vara. În malul lutos sapă găuri adînci în care se retrag ziua; noaptea
ies pentru hrănire. Consumă insecte, melci, peştişori, plante, cadavre. Este pescuit pentru mîncare, este
vînat de peşti şi mamifere acvatice, ucis de ciuma racilor. În ape curgătoare, iazuri, bălţi. În toată ţara.
Datorită poluării apelor este în regres, Europa.

CLASA PĂIANJENI (ARACHNIDA)


102 — Păianjenul de apă — Argyroneta aquatica (Clarck) (Pl. 22) — L = 8—15 mm.
Masculul ceva mai mare decît femela. Este singurul păianjen care trăieşte permanent în ape; este activ
tot anul. Trăieşte 2 ani. înoată avînd în jurul abdomenului o bulă de aer din care îşi ia oxigenul necesar
respiraţiei; iese din cînd în cînd la suprafaţă pentru preschimbarea aerului. Construieşte pe plante un
cuib din pînză în formă de clopot, deschis la faţa inferioară, pe care îl umple cu aer. În mlaştini, bălţi,
lacuri invadate cu plante, ape lin curgătoare. În toată ţara. Europa centrală şi de nord.
103 — Dolomedes fimbriatus (Clarck) (Pl. 22) — L = 9—20 mm. Deşi este un păianjen de
uscat, vînează pe apă, fabricîndu-si pentru aceasta o plută din frunze uscate. Prada o mănîncă pe plută
sau pe uscat. Cînd este în pericol se afundă în apă. Poate ataca puiet de peşte. În toată ţara, comun pe
malul apelor. Europa, Turchestan.
104 — Arrenurus cuspidator (Muller) (Pl. 22) — L = 0,7—l mm. Corp puternic chitinizat.
Dimorfism sexual accentuat. Frecvent şi numeros în ape stagnante mai mici, invadate de plante. În
toată ţara. Cosmopolit.

CLASA INSECTE (INSECTA)


105 — Rusalie — Palingenia longicauda (Olivier) (Pl. 22) — L = 25— 38 mm. Efemer care
depun ouăle la suprafaţa apei şi care apoi cad pe fund ca o ploaie fină. Larvele (105 b) trăiesc 2—3 ani
pe nămolul de pe fundul apelor mari, săpîndu-şi în aceasta galerii în formă de U. Se hrăneşte cu
detritus. Năpîrlirea, ieşirea din nimfă a subimago-urilor şi apoi a adulţilor se face concomitent la
sfîrşitul lui V (astfel încît în amurgul zilei respective adulţii formează adevăraţi nori de insecte care
trăiesc numai cîteva ore, timp în care nu se hrănesc). Adulţii sînt intens vînaţi de păsări, lilieci şi peşti.
În Dunăre. Europa.
106 — Perla — Perla burmeisteriana Classen (Pl. 22) — L, adult = = 16—26 mm, L, larvă =
pînă la 35 mm. Adulţii acestui plecopter zboară în V—VII. Larvele (106 b) trăiesc 3 ani în ape repezi
de munte, pe funduri bolovănoase, unde se hrănesc cu larvele altor insecte do apă, cu crustacei, viermi,
dar şi cu alge şi resturi de plante. Adulţii nu se hrănesc. În toată ţara. Sudul Europei, Africa.
107 — Rhyacophyla nubila Zott. (Pl. 22) — A = 15—35 mm. Tri-ehopter comun în ape de
munte reci, bogate în oxigen. Larvele (107 b), cu smocuri de branhii pe abdomen, nu-şi fac un tub, ei se
mişcă liber pe fundul apei. Pupele sînt mobile şi ies la marginea apei pentru a se transforma În adulţi.
Larvele şi pupele sînt mult căutate de peşti. Europa.
108 — Calul dracului — Libellula quadrimaculata L. (Pl. 23) — L, adult = 44—46 mm, L,
larvă = 24—28 mm. Femela acestui odonat depune ouăle în apă, din zbor. Larvele (108 b) trăiesc 2 ani
pe fundul apelor stagnante bogate în vegetaţie. Larvele răpitoare atacă toate nevertebratele acvatice,
inclusiv larvele altor libelule şi puiet de peşte (prinde prada cu cele 2 căngi situate la capătul unei
„măşti"). Adultul zboară iute, lîngă suprafaţa apei, vînînd insecte pe care le mănîncă din zbor. În toată
ţara, pe lîngă ape, la marginea pădurilor, în V—VIII. Comună. Europa.
109 — Păunită, căluş — Calopteryx splendens (Haris) (Pl. 23) — L, adult = 33—40 mm, L,
larvă = 35 mm. Femela acestui odonat depune ouăle în plante acvatice, sub nivelul apei. Larva (109 b)
carnivoră, trăieşte 2 ani înainte de a se transforma în adult. Atacă orice animal care îi vine în apropiere
şi pe care îl poate apuca şi ucide. Pentru eclozarea adultului subimago-ul iese pe frunze deasupra apei.
Adulţii sînt răpitori; ei consumă insecte pe care le prind şi mănîncă din zbor. Deasupra apelor stagnante
şi curgătoare, a zonelor umede din toată ţara, în V—VIII. În toată Europa.
110 — Parapoynx stratiotata L. (Pl. 23) — A — 20—24 mm. Fluturele adult trăieşte în VI—
VIII, larva, acvatică, (110 b) stă în V—VIII într-un înveliş tubular format din resturi de plante (mai ales
de rizac). Omida hibernează. Respiră oxigenul dizolvat cu ajutorul unui smoc de prelungiri digitiforme.
Se hrăneşte cu frunze de plante acvatice. În şi pe malul bălţilor şi lacurilor. Adulţii zboară pe înserate şi
vin noaptea la lumină. Comună. Europa.
111 — Scorpionul de apă — Nepa tinerea L. (Pl. 23) — L = 20— 25 mm. Picioarele
anterioare ale acestui heteropter sînt transformate în cleşti pentru apucat prada (insecte, peştişori), pe
care apoi îi înţeapă şi suge. Corpul este roşu sub aripi. Respiră aer atmosferic prin tubul anal, lung. Se
mişcă, încet, înoată greoi. Pe fundul apelor stagnante mici, bogate în vegetaţie. În toată ţara,
cosmopolit.
112 — Notonecta glauca L. (Pl. 23) — L = 14—20 mm. Corpul hete-ropterului este fusiform,
înoată iute cu picioarele, care sînt prevăzute cu peri pe care îi mişcă ca nişte vîsle. Pentru respirat iese
la suprafaţa apei cu partea posterioară a abdomenului, înoată cu abdomenul în sus. Răpitor. În nopţile
de vară zboară (este atras de lumină). În toată ţara, în ape stătătoare sau lin curgătoare, cu vegetaţie.
Europa.
113 — Bou de baltă — Dytiscus marginalis L. (Pl. 23) — L = 30— 35 mm. Masculul acestui
coleopter are la prima pereche de picioare cîteva articole tarsiene lăţite, cu rol de ventuze, cu care
prinde femela în momentul acuplării. Ea depune ouăle în frunze şi tulpini de plante. Adultul şi larva
sînt carnivori (pot ataca şi puiet de peste). Larva se înpupează în nămol la mal. Adulţii zboară seara şi
noaptea (vin la lumină). În mlaştini şi bălţi, printre plante acvatice. În toată ţara. Europa.
114 — Goniţă — Gyrinus natator L. (Pl. 23) — L = 5—7 mm. Coleopter acvatic care vine la
suprafaţa apei înotînd rapid în cercuri. Pe uscat nu merge, ci sare. În caz de pericol coboară spre fundul
apei. Adultul are ochii astfel construiţi, încît atunci cînd înoată la suprafaţa apei, vede concomitent şi în
aer şi în apă. Răpitor, atacă insecte mici. Larva, răpitoare, polifagă, foarte vorace, stă în mîl sau pe
plante. Se împupează pe mal, în sol umed, într-un cocon din frunze sau pietre. În ape stagnante.
Comun.
115 — Ţîntar — Culex pipiens L. (Pl. 23) — L = 3—6 mm. Palpii femelei mai scurţi decît
trompa. Adultul stă pe suport cu corpul paralel cu acesta. Femela depune ouăle în grupe ce plutesc pe
apă. Femela suge sînge de mamifere, dar nu transmite malarie. Masculul suge sucul plantelor. Comun.
116 — Ţîntar — Anopheles maculipennis Mg. (Pl. 23) — L = 6— 7 mm. Palpii lungi cît
trompa, aripi cu pete. Cînd se aşază pe un suport, corpul face un unghi cu suprafaţa suportului. Femela
depune ouăle pe suprafaţa apei izolat. Larva (116 b), fără tub respirator vizibil, se hrăneşte cu nămol
sau animale mici. Femela suge sîngele mamiferelor şi omului (căruia îi transmite malaria). Masculul
consumă tot sucuri vegetale. Comun, cosmopolit.
117 — Erystalis tenor L. (Pl. 23) — L = 6—12 mm. Dipter cu corp gros. Adultul trăieşte pe
flori, dejecţii, în păşuni, fîneţe, păduri. Larva, prevăzută cu un tub respirator, este amfibie, saprofagă
sau coprofagă. Frecventă în ape cu substanţe organice în descompunere. Comună. Cosmopolită.
118 — Musca columbacă — Simulium columbaczensis Schon. (Pl. 23) — L = 2—5 mm.
Dipter cu corp scurt, gros, păros. Ochii se ating. Larva acvatică, trăieşte în rîurile rapide, fixată cu nişte
cîrlige de la partea posterioară a corpului. Anterior cu 2 pedunculi cu peri prehensili, cu care captează
hrana (detritus organic şariat). Pupa stă într-o pîlnie, la cap cu 2 tufe de trahee. Adulţii apar în masă şi
sug sîngele vitelor. Poate fi vector de boli. În sud-vestul ţării.
119 — Chaoborus flavicans Meig. (Pl. 23) — L, adult = 14 mm, L, larvă == 10—12 mm.
Adultul dipterului, ca un ţînţar, trăieşte deasupra apelor sau pe maluri. Larvele, transparente, înoată în
apropierea fundului sau în plancton; ele posedă antene terminate cu nişte spini lungi, cu ajutorul cărora
prinde crustacee ce-i servesc drept hrană.

ÎNCRENGĂTURA VERTEBRATE (VERTEBRATA)

CLASA CICLOSTOMI (CYCLOSTOMATA)


120 — Chişcar — Eudontomyzon danfordi Regan (Pl. 24) — L = 20 (30) cm. G = 10—25 g.
Gura rotundă, prevăzută cu formaţiuni cornoase ca nişte dinţi, ce sînt dispuşi în serii radiale. Cu 2 ochi,
7 perechi de orificii branhiale şi o nară nepereche. După a doua reproducere, în VIII, masculii mor.
Larvele, ca nişte rîme, stau în nămol şi consumă detritus. Trăieşte 3—4 ani. Se hrăneşte cu peşti (mai
ales salmonide), dar şi cu alte animale acvatice. În Crişuri, Mureş, Someş şi afluenţi. În bazinul Tisei.

CLASA PEŞTI OSOŞI (OSTEICHTHYES)


121 — Cega — Acipenser ruthenus L. (Pl. 24) — L = 50—60 (100) cm, G = 2—4 (16) kg.
Bot lung, subţire, cu 4 mustăţi fin franjurată. Pe corp cu 5 şiruri de scuturi osoase. Reproducere în IV—
VI. Se hrăneşte cu larve de chironomide, efemere şi corofiide. Depune cca 10 000 ouă cenuşii deschis.
Are o carne foarte gustoasă. Pe fundul Dunării. Fiind un endemism sarmatic, populează fluviile care se
varsă în mările Neagră, Azov şi Caspică.
122 — Lostriţă — Hucho hucho (L.) Pl. 24) — L = peste l m. G = = 10—12 kg. Atinge
maturitatea sexuală la 4—5 ani. Se reproduce în IV. Femela sapă pe fundul apei, cu coada, o groapă în
care îşi depune icrele şi pe care apoi le păzeşte pînă ies puii. Răpitor feroce: insecte, peşti, broaşte,
şoareci etc. Trăieşte în rîuri mai adînci. Cel mai apreciat peste de la noi. MONUMENT AL NATURII.
În rîurile Tisa, Vişeu, Bistriţa moldovenească. Endemică pentru bazinul Tisei.
123 — Păstrăv de munte — Salmo trutta fario (L.) (Pl. 24) — L = 20—40 cm, G = 0,2—4 kg.
Dorsal cu o înotătoare adipoasă. Se reproduce la 3 ani. Iarna, în X—XII, femela depune l 000—2 000
icre mari, alb-gălbui, se hrăneşte cu insecte, viermi, amfipode, orice peste mărunt care îi iese în cale.
Este cu o carne foarte gustoasă. În prezent se dezvoltă cu mult succes salmonicultura (reproducerea şi
creşterea sa în bazine special amenajate), ca şi repopularea apelor repezi de munte cu puiet. În apele
reci, repezi, curate, de munte. În toate rîurile Europei.
124 — Lipan — Thymallus thymallus (L.) (Pl. 24) — L = 30— 32 cm, G = 300—350 g. Se
reproduce în III—IV. Mai puţin exigent la oxigen decît păstrăvul. Cînd este tînăr, stă în cîrduri; ca
adult este singuratic. Se hrăneşte cu viermi, moluşte, crustacei şi insecte. Este foarte gustos. Se
pescuieşte la undiţă. În toate rîurile mari, mai domoale, de munte, de la noi, în aşa-numita zonă a
lipanului. În toată Europa, afară de partea ei sud-estică.
125 — Ştiucă — Esox ludus L. (Pl. 25) — L = peste l m, G = 2—3 (16) kg. înotătoarea
dorsală este mult spre spate, deasupra celei anale. Trup lung, gura mare cu dinţi puternici, încovoiaţi
spre interior. Se reproduce în II—IV. Poate trăi peste 200 ani. Cel mai vorace peste de la noi: înghite
orice, inclusiv păsări şi şobolani de apă. Pîndeşte prada şi atacă brusc. Carne slabă, gustoasă. Icre foarte
căutate. În toate apele stătătoare şi lin curgătoare. În toată zona temperată nordică. În ultimii ani s-a
împuţinat.
126 — Plătică — Abramis brama (L.) (Pl. 25) — L = 25—50 cm, G = 0,3—4 kg. Corp
puternic, turtit lateral, cap mic, culoare variabilă. Se reproduce în IV—V, cînd masculii au pe corp
numeroşi butoni aspri. Depune pînă la 340 000 icre. Se hrăneşte îndeosebi pe fund cu vegetaţie
acvatică, insecte, crustacee şi icre. În ape stagnante sau lin curgătoare mari; frecvent În Delta Dunării şi
în lacurile litorale. În centrul şi estul Europei.
127 — Clean — Leuciscus cephalus L. (Pl. 25) — L = 25—30 cm, G = 200 g. Se reproduce în
IV—VI, cînd femela depune pe pietre cîte 100 000 icre. Omnivor, foarte lacom, poate ataca şi peşti
mici. Se pescuieşte cu undiţa în toate rîurile colinare şi de şes de la noi; în Dunăre pînă la Călăraşi.
Europa şi Asia Mică.
128 — Murgoi bălţat, murgoi chinezesc — Pseudorasbora parva (Schlegel) (Pl. 25) — L = 8
—14 cm. Cu variabilitatea pronunţată. Se reproduce primăvara. Puietul este planctonofag (consumă
rotifere, cla-docere), adulţii sînt bentofagi (larve de chironomide, viermi). A fost introdus în ţara
noastră în 1960, accidental, adus ca puiet din R.P. Chineză; s-a aclimatizat rapid şi acum populează
toate apele stagnante şi lin curgătoare din sudul ţării, fiind unul din peştii cei mai comuni. Estul Asiei
(Japonia, U.R.S.S., R.P. Chineză), România.
129 — Porcuşor — Gobio gobio L. (Pl. 25) — L = 8—10 cm. Gura inferioară ca o potcoavă.
Pe bot cu 2 mustăţi. Are 10—12 pete negre de-a lungul liniei laterale. Reproducerea În V—VI. Depune
icrele pe plante acvatice sau pietriş. Se hrăneşte cu larve de insecte, crustacei, viermi, moluşte,
biodermă algală, chiar peşti mici. Stă în cîrduri. Fără importanţă economică. Comun în partea
superioară a cursului mijlociu al rîurilor încete, limpezi, în bălţi şi iazuri legate de ape curgătoare.
Europa şi Asia temperată.
130 — Crap — Cyprinus carpio L. (Pl. 25) — L — cca 50 cm, G = sub 2 kg (rareori 5—10
kg). Gura cu 2 perechi de mustăţi. Culoare variabilă în funcţie de mediu. Ajunge matur la 2—4 ani; se
reproduce la temperaturi de 18—20°C, pe întinsuri cu vegetaţie, în apă curată, în IV—IX. Poate trăi
pînă la 150 ani. Depune l 000 000 icre. Omnivor. Are o mare plasticitate şi variabilitate; se pretează
uşor la creşterea artificială — se cunosc 5 rase principale de crap de cultură: Eischgrud, Gali-ţian,
Turigian, Lausitz şi Boemia. Se creste în elesteie sau iazuri, în regim de furajare artificială. Cu un ritm
de creştere foarte rapid. Cel sălbatic trăieşte În rîuri line de şes (în zona crapului) şi în bălţi, lacuri, în
toată ţara. Europa, estul Asiei dar a fost introdus şi în America de Nord şi Australia.
131 — Boiştean — Phoxinus phoxinus L. (Pl. 25) — L = 9 cm, G = 8—12 cm. Solzi mărunţi.
Corp gros, aproape cilindric. Reproducere în IV—VI, cînd dimorfismul sexual este accentuat. Femela
depune l 000 icre mici pe fund nisipos. Trăieşte 5 ani. Se hrăneşte cu insecte, crustacee, viermişori, mai
rar cu vegetaţie şi detritus. Sociabil, formează cîrduri mari în ape repezi de munte şi deal. În toată ţara.
Europa şi Asia temperată.
132 — Boarţă, blehniţă — Rhodeus sericeus amarus (Bloch) (Pl. 25) — L = 3—6 cm. Cel
mai mic ciprinid de la noi. În perioada de reproducere (IV—VIII) cu un dimorfism sexual accentuat.
Icrele sînt depuse în porţii de 8—11 bucăţi, pe care, cu ajutorul unei papile genitale (ce se lungeşte
mult în această perioadă) le introduce între valvele scoicilor vii; masculii îşi lasă sperma deasupra
scoicii, ea fiind aspirată de scoică cînd respiră, realizîndu-se în acest fel fecundaţia chiar în scoică.
Larvele rămîn aici 30—40 zile. Se hrăneşte cu alge, resturi de plante şi detritus, mai rar cu crustacei şi
viermi mărunţi. Fără importanţă economică. Este consumat de peştii răpitori. În toate apele stătătoare şi
lin curgătoare. Europa, de la nord de Alpi şi pînă la Ural şi Caucaz.
133 — Scobar, poduţ — Chondrostoma nasus L. (Pl. 25) — L = sub 50 cm, G = sub l kg.
Botul depăşeşte gura, care este verticală, cu buze groase, tăioase. Se reproduce în IV—V, cînd urcă pe
rîuri în cîrduri. Femela lipeşte pe pietre cca 100 000 icre. Se hrăneşte cu biodermă vegetală, detritus,
mai rar cu animale. Nu consumă icrele altor peşti. Poate trăi şi în ape poluate. Se pescuieşte cel mai
intens primăvara. În aval de zona păstrăvului, în toate rîurile mai mari. În fluviile ce se varsă în mările
Nordului, Baltică, Neagră şi Caspică.
134 — Sabiţă — Pelecus cultratus L. (Pl. 25) — L = 25—35 cm, G = 250—400 g. Spinare
dreaptă, linie laterală ondulată, situată spre partea ventrală a corpului. Reproducerea în IV—VI; depune
cca 100 000 icre semipelagice. Se hrăneşte cu larve de insecte, crustacei, peşti mici. Puietul este
planctonofag. Are o carne gustoasă. Se pescuieşte mai ales toamna, cu năvodul. În Dunăre, rîuri de şes
şi lacuri mari (este frecvent şi în lacurile litorale). În bazinul mărilor Neagră, Caspică, Ural şi în estul
Mării Baltice.
135 — Mreană vînătă — Barbus meridiondlis petenyi (Heckel) (Pl. 26) — L = 20—28 cm, G
= 150 g. Corp cilindric, solzi mici, acoperiţi cu mucus abundent. Dorsala fără radii osificate. Se
reproduce primăvara. Consumă larve de insecte, crustacei, viermi, mai rar plante. Se pescuieşte cu
undiţa. În majoritatea apelor curgătoare din regiunea muntoasă şi în partea superioară a celei colinare,
în curent puternic, pe fund pietros. În bazinul Dunării, Nistrului, Oderului, Vistulei şi Vardarului.
136 — Ţipar, chişcar — Misgurnus fosilis L. (Pl. 26) — L = 25 cm, G = 50 g. Corp rotund, cu
mustăţi lîngă gură. Solzi mărunţi acoperiţi cu mucus. Ochii gălbui-aurii. Reproducerea în III—VI.
Depune pe vegetaţie peste 100 000 icre. Puietul cu branhii externe. Adultul respiră prin branhii, piele şi
intestin (în caz de deficit de oxigen înghite aer, intestinul posterior putînd funcţiona ca un plămîn). Se
hrăneşte cu detritus, vegetaţie acvatică, viermi, crustacei, moluşte, larve de insecte. Se foloseşte ca
nadă vie pentru somn. Peste de fund, trăieşte în bălţi, mocirle, ape curgătoare; poate fi întîlnit şi în
nămolul umed al bălţilor secate. Sensibil la schimbări de presiune atmosferică (înaintea furtunilor iese
la suprafaţa apelor). Cînd este scos din apă scoate un zgomot. Europa centrală şi de est.
137 — Molan, grindel — Noemacheilus barbatulus L. (Pl. 26) — L = 8—15 cm. Corp
cilindric, solzi rari, mucus abundent. Cu 6 musrqţi la gură. Se reproduce în IV—VI. Depune 20 000
icre. Trăieşte 4—5 ani. Se hrăneşte cu animale mărunte, alge, detritus organic. Bentonic, caută hrana
îndeosebi noaptea, folosind pentru aceasta mustăţile. Cu o carne gustoasă. Fără valoare economică. În
toate apele curgătoare din zonele de deal şi munte (rareori apare la şes). Suportă apele poluate. Europa,
Asia temperată.
138 — Somn — Silurus glanis L. (Pl. 26) — L = pînă la 5 m, G = 300—400 kg. Este cel mai
mare peşte de apă dulce de la noi. Cap mare, gura cu fălci puternice, cu dinţi puternici, curbaţi spre
interior. Cu 3 perechi inegale de mustăţi. Corp alungit, gros anterior, comprimat lateral posterior, fără
solzi. Dorsala scurtă, anala trece în caudală. Se reproduce în IV—V. Depune 100 000 icre pe plante, în
ape puţin adînci, în curent slab. Puietul consumă larve de insecte şi crustacei, adulţii — peşti, amfibii,
raci, păsări şi mamifere de apă (se cunosc cazuri cînd a atacat omul). Stă pe fund în Dunăre şi bălţile
mari ale deltei, În zona de cîmpie a tuturor rîurilor mari, în lacurile litorale. În bazinul rîurilor ce se
varsă În mările Baltică, Neagră, Caspică şi Aral.
139 — Şalău — Stizostedion lucioperca L. (Pl. 26) — L = 40— 70 cm, G = l—2 kg. Cap
alungit, gură largă cu dinţi inegali, înotătoarea dorsală mare. Se reproduce în III—V, la vîrsta de 2—3
ani. Depune 50 000—300 000 icre pe fund tare, pe vegetaţie, icre care sînt păzite de mascul. Răpitor de
fund, consumă îndeosebi peşte mărunt. Puietul consumă plancton, crustacee, plante, devine treptat
ihtiofag. Are o carne slabă, albă, foarte gustoasă. Se poate reproduce artificial. Este utilizat ca peşte
poliţist în bălţi, iazuri şi elesteie. Cu un ritm de creştere rapid. În ape dulci stătătoare sau lin curgătoare
şi în ape salmastre. De ape curate, bine oxigenate, pe fund tare. În rîurile mari, lacurile litorale şi în
părţile îndulcite ale mării, pînă la Constanţa. În rîurile mărilor Nordului, Baltică, Neagră, Caspică şi
Aral.
140 — Biban — Ferea fluviatilă L. (Pl. 26) — L = 20—30 cm, G = 200—500 g. Pe opercul
cu un ţep ascuţit. Solzi cu marginea zimţată. Corp comprimat lateral. Se reproduce în III—IV, de la
vîrsta de 3 ani. Depune cele 300 000 icre pe plante, pietre şi crengi sub forma unor panglici sau reţele.
Pînă la 2 ani puii sînt paşnici, stau în cîrduri şi consumă plancton, viermi, crustacee, mai rar peştişori;
ulterior ei devin răpitori şi consumă peşti, moluşte. Peşte lacom, mult căutat de pescari, are o carne
gustoasă. Cînd se înmulţeşte prea mult, devine dăunător. În toate apele stagnante şi lin curgătoare, pe
tot senalul Dunării, în Deltă şi lacurile litorale. Europa, Asia Centrală şi Siberia, estul Americii de
Nord.
141 — Fusar, prundar — Aspro streber Siebold (Pl. 26) — L— 12— 18 cm. Formă de fus cu
peduncul caudal subţire. Se reproduce În III— IV; depune icrele pe pietre sau crengi. Se hrăneşte cu
insecte, crustacee, viermi, ocazional cu icre sau puiet de peşte. Fără valoare economică. În Dunăre şi
rîurile mari de deal şi şes, pe fund pietros, nisipos sau argilos, stînd cu capul contra curentului. În
bazinul Dunării şi al Vardarului.
142 — Crap chinezesc, amur alb — Ctenopharyngodon idella (Cuv. et Val.) (Pl. 26) — L =
peste l m, G = peste 36 kg (obişnuit L = 60 cm, G = 7 kg). Gura terminală cu dinţi faringieni tari,
zimţaţi. Solzii mari, ca la crap; linie laterală dreaptă. Cu un ritm de creştere deosebit de ridicat: la 2 ani
are peste 2 kg, la 4 ani 5 kg. Se hrăneşte cu plante acvatice, iarbă cosită, larve de insecte, rîme. Puii sînt
planctonofagi. Are o carne gustoasă. A fost adus în 1960 din R.P. Chineză ca puiet; este crescut în
iazuri şi elesteie, dar În Deltă a scăpat şi trăieşte liber în bălţi. În România se pare că nu se reproduce
liber. U.R.S.S. şi R.P. Chineză.
143 — Sînger — Hypophthalmichthys molitrix (Cuv. et Val.) (Pl. 26) —L = cca 50 cm, G = 7
kg. Cu un ritm de creştere foarte ridicat: la l an are 700 g, la 2 ani — 2 kg, la 3 ani — 4 kg. Cap fără
solzi, ochii sub nivelul gurii (care este mică, cu buze subţiri). Corp acoperit cu solzi mici. Linia laterală
curbată în jos. Se reproduce în IV—V. Fitoplanctono-fag. Are o carne gustoasă, bogată în grăsimi. A
fost adus în 1960 din, R.P. Chineză. Este crescut în lacuri, iazuri şi elesteie. Estul Asiei., România.

CLASA AMFIBII (AMPHIBIA)


144 — Triton, sălămizdră de apă — Triturus cristatus (Laur) (Pl. 27) — L♂ — 10—14 cm,
L♀ — 11—18 cm. Corp zvelt, coada de lungimea corpului. În perioada reproducerii masculii au o
creastă dorsală înaltă, adînc crestată, ce se termină în dreptul picioarelor posterioare. La noi cu 2 rase
geografice care diferă prin aspect, dimensium, desen şi colorit. Se reproduce în III—IV în bălţi şi
băltoace; după împerechere iese din apă şi rămîne pe sol, sub pietre, buşteni, sau în mîl. În captivitate a
trăit 30 ani. Consumă rîme, limacsi, artropode. Are numeroşi duşmani: peşti, ţestoase, păsări. Este
prezent peste tot, pînă la altitudini de l 000 m, în zone de bălţi şi păduri. Europa, Asia Mică, Caucaz.
Asemănător, oarecum în aceleaşi zone, dar cu o formă diferită şi cu o creastă înaltă ce se continuă şi pe
coadă este tritonul de apă mică — Triturus vulgaris L.
145 — Buhai de baltă cu burtă roşie — Bombina bombina L. (Pl. 27) — L = 5 cm. Pe spate
are negi ru vîrf cornos. Masculul cu 2 saci vocali interni pe laturile capului. Se reproduce în V, uneori
şi toamna. Ouăle stau ca grămezi pe fund sau pe plante. Metamorfoza durează pînă în IX. Consumă
animale acvatice şi insecte de uscat. Trăieşte tot timpul în apă, iernează pe uscat. Animal diurn sau
crepuscular. Strigătul masculului este ,,unk-unk" sau „un-un". Datorită glandelor veninoase din piele,
are puţini duşmani. Prezent pretutindeni, de la cîmpie, pînă la peste 400 m altitudine (lipseşte din
podişul Transilvaniei). În sud-estul Europei. Asemănător, dar cu burta colorată în galben este buhaiul
de baltă cu burta galbenă — Bombina variegata L., care este mai frecvent în munţii Apuseni şi în
podişul Transilvaniei şi este răspîndit în apusul Europei.
146 — Broască mare de lac — Rana ridibunda Pali. (Pl. 27) — L = pînă la 17 cm. Masculul
cu 2 saci vocali cenuşiu-închişi. Se reproduce în IV—V. Ouăle sînt depuse în grămezi, cad pe fundul
apei. Metamorfoza durează 3—4 luni (rareori rămîn larve neotenice lungi de 20 cm). Consumă insecte
zburătoare, puiet de peste. Acvatic, diurn, prezent în toate bălţile, lacurile şi apele lin curgătoare. Stă
obişnuit în soare pe mal sau pe plante. Hibernează pe fundul apei, în mîl. Strigă „norr-norr" orăcăind
asurzitor. Peste tot, la şes. În Europa centrală, pînă în Asia (Iran, Pakistan). Asemănătoare sînt broasca
mică de lac — Rana esculenta L. care predomină în vestul ţării şi al Europei şi broasca de mlaştină —
Rana arvalis Nilss care trăieşte în zone mai reci, în mlaştini.

CLASA REPTILE (REPTILIA)


147 — Broasca ţestoasă de apă — Emys orbicularis L. (Pl. 27) — L carapace = 26—36 cm.
Carapace turtită, sub care îşi poate trage total capul şi picioarele, între degete cu membrană înotătoare.
Coadă lungă, ascuţită. Se reproduce în IV, depune cele 3—16 ouă în V în gropi pe care le astupă
bătătorindu-le cu plastronul. Puii ies toamna sau primăvara următoare. Trăieşte 120 ani. Se hrăneşte cu
peşti, mormoloci, rîme, melci, insecte acvatice. Nu are duşmani. Hibernează în mîl, sub apă. În toate
lacurile, bălţile, rîuri lin curgătoare, braţe împotmolite. Europa, Africa de Nord şi sud-vestul Asiei.
148 — Şarpe de apă — Natrix tesselata (Laur) (Pl. 27) — L = peste l m. Corp zvelt, solzi
dorsali puternic carenaţi. Are ades pe cap o pată închisă în formă de V. Corp cenuşiu, cu pete ca o tablă
de şah. Se reproduce în IV. Depune cele 5—25 ouă albe, lungi, lipite unele de altele în VI—VII şi le
îngroapă în sol afinat sau detritus. Se hrăneşte în apă cu broaşte, mormoloci, tritoni şi peşti. Din deltă
pînă la altitudini de l 000 m, în toată ţara (lipseşte în Moldova). Europa de sud, Asia Mică, Asia
Centrală. Asemănător este şarpele de casă — Natrix natrix L., care trăieşte şi pe uscat, chiar pe lîngă
case, în pivniţe, grădini, dar şi în păduri şi pe cîmp.

CLASA PĂSĂRI (AVES)


149 — Corcodel mare — Podiceps cristatus L. (Pl. 28) — L = 50—61 cm. Cel mai mare
corcodel de la noi. Guler mare. Cuib plutitor, din plante verzi, cu care îşi acoperă ouăle. Cloceşte 3—4
ouă, din care după 25—30 zile ies puii gălbui, cu dungi întunecate pe cap şi gît şi cu o pată roşie pe
creştet. Bun scufundător. Consumă peşti mărunţi, insecte, fire de iarbă, seminţe. Activ ziua şi noaptea,
doarme pe apă. În toată ţara, mai frecvent în deltă. Oaspete de vară (IV—X), dar poate rămîne iarna pe
litoral. Cuibăreşte în toată Europa şi Asia, pînă în vestul Siberiei. Iernează în Africa de Sud şi
Australia.
150 — Cormoran mare — Phalacrocorax carbo L. (Pl. 28) — L = = 80—91 cm. Formează
colonii de cuibărit fie singur în sălcii, fie împreună eu pelicanii, pe plauri sau sălcii mici în Delta
Dunării. Depune 3—4 ouă ce sînt clocite 28—30 zile în cuiburi formate din bucăţi de lemn şi stuf. Puii
rămîn în cuib 7 săptămîni. Trăieşte 8 ani. Se hrăneşte cu peşti pe care îi prinde sub apă, mai rar cu
şobolani. În ape adînci şi întinse, în Dunăre şi Deltă, lagune şi pe mare. În iernile calde rămîn la noi, în
cele reci coboară spre mările Marmara sau Mediterană. Pe tot globul.
15)1 — Pelican comun — Pelecanus onocrotalus L. (Pl. 28) — L = = 140—180 cm. Cea mai
mare pasăre din Delta Dunării (unde este unicul loc de cuibărire din Europa). Stă la noi în IV—X.
Monogam. Cuiburile, rudimentare, plate, sînt din stuf uscat, pe care depune l—2 ouă mari, grele, care
sînt clocite de ambii părinţi timp de o lună. Puii sînt urîţi, acoperiţi cu puf negru-cenusiu, des; ei vor
căpăta penajul părinţilor după 2—3 ani. Se hrăneşte cu peşti. Umblă greoi, dar este un excelent
zburător şi planor, bun înotător (îşi cufundă în apă doar capul şi gîtul). Sociabil, trăieşte în colonii,
pescuieşte în grupuri împreună cu cormoranii. Cu rol important în echilibrul ecologic al apelor, avînd
rol de agent sanitar, deoarece stăvileşte bolile peştilor. OCROTIT DE LEGE. În Deltă şi bălţile mari
din zona inundabilă a Dunării. Europa, Asia şi Africa. Asemănător, dar cu guşa gălbui-albicioasă şi un
ciuf alb pe cap este pelicanul creţ — Pelecanus crispus Bruch.
152 — Egreta mică — Egretta garzetta L. (Pl. 28) — L = 56—63 cm. Cuibăreşte în colonii
mixte prin stuf sau sălcii, în IV—VI. Cele 3—6 ouă sînt clocite 21—22 zile. Puii stau în cuib o lună.
Oaspete de vară (IV—X), se hrăneşte cu peşti, lipitori, viermi, insecte, moluşte. În zbor ţine gîtul strîns
în formă de S. Strigă „kark" sau „ulla". Sensibil la frig. Unele exemplare pot rămîne iarna la noi. Mai
frecventă pe Dunăre şi în Deltă. Vara în sudul Europei, Africa de Nord, Asia, iarna în jurul
Mediteranei. OCROTITĂ DE LEGE.
153 — Stîrc cenuşiu — Ardea cinerea L. (Pl. 28) — L = 90—97 cm. Aproape do mărimea
unei berze. Cuibăreşte în IV—V în pomi sau în stuf, în colonii mixte, lîngă ape. Cele 3—5 ouă sînt
clocite 26 zile de ambii părinţi. Puii stau în cuib 7—8 săptămîni. În caz de pericol ei se caţără pe
crengile de lîngă cuib, agăţîndu-se la nevoie şi cu ciocul. Consumă peşti, amfibii, moluşte, insecte, dar
şi păsărele, şoareci de apă sau cîmp. În zbor gîtul îl ţine în formă de S. Strigăt „kroiik". Oaspete de vară
III—X (XI), dar poate rămîne şi iarna ca exemplare rare. În deltă şi bălţile Dunării, pe văile rîurilor,
pînă la altitudini de l 200 m. Vara în Europa şi Asia temperată, iarna în Africa şi Asia de sud, ori sudul
Europei.
154 — Lopătar — Platalea leucorodia L. (Pl. 28) — L = 86 cm. Cioc turtit la capăt, lăţit, cu
un cîrlig mic la vîrf. Sub cioc şi puţin pe gît. eu pielea golaşă. Între degetele anterioare cu o membrană
mică. Cuibăreşte în colonii în stuf. Cuibul, folosit de pereche mai mulţi ani, este alcătuit din plante
uscate; cele 3—4 (rar 5) ouă sunt depuse În V—VI şi clocite 24—25 zile. Puii stau în cuib o lună. Se
hrăneşte cu diferite animale acvatice: peşti, viermi, larve de insecte, melci, mormoloci, pe care-i culege
„cosind" cu ciocul în apă. În zbor ţine gîtul alungit. Oaspete de vară (IV—IX), rar, în Delta Dunării.
Vara în Europa, iarna în Africa de Nord. Animal rar, OCROTIT DE LEGE.
155 — Ţigănuş — Plegadis jalcinellus L. (Pl. 28) — L — 56 cm. Cioc încovoiat în jos,
moale, doar la vîrf întărit. Cuibăreşte în colonii mixte cu stîrcii, în stuf sau pe sălcii. Depune 3—4 ouă
pe care le cloceşte 21 zile (mai mult masculul). Se hrăneşte cu lipitori, moluşte, insecte acvatice, rar cu
peştişori. Zbor cu bătăi rapide de aripi ce alternează cu planari. Oaspete de vară (IV—IX), numeros în
deltă şi de-a lungul Dunării (în restul ţării mai rar). Vara în Europa, Asia Centrală, Siberia, iarna Africa
de Sud şi sudul Asiei.
156 — Lebădă cucuiată, lebădă de vară — Cygnus olor Gm. (Pl. 28) — L = 150—160 cm. Gît
unduitor, foarte mobil, cuib în stuf vechi, din plante uscate. Femela depune 5—7 ouă pe care le cloceşte
35 zile. Bobocii pleacă din cuib a doua zi, urmînd părinţii în şir indian. Se hrăneşte cu plante acvatice şi
insecte. Masculul este ameninţător cînd însoţeşte bobocii. Oaspete de vară (III—X). Numai pe cursul
inferior al Dunării şi în Deltă. În iernile calde poate rămîne la noi. Se obişnuieşte uşor cu oamenii. În
toată Europa şi Asia Centrală. OCROTITĂ DE LEGE.
157 — Călifar alb — Tadorna tadorna L. (Pl. 29) —- L = 61—65 cm. Cu mers şi zbor de
gîsca. În IV—V depune în vizuini de vulpe sau găuri în malul abrupt, pe un pat de plante uscate fine şi
puf, 8—12 ouă, pe care femela le cloceşte 28 zile. Bobocii părăsesc cuibul după cîteva ore de la
ecloziune şi pot înota imediat. Ei zboară după 50—60 zile. Alcătuiesc grupuri formate din mai multe
familii. Strigă „ak-ak-ak''. Se hrăneşte cu plante şi animale mărunte: insecte,viermi, crustacei. Oaspete
de vară (IV—X). În complexul Razelm-Sinoe, rareori în interiorul ţării. Poate ierna la coada lacului
Techirghiol. Pe coastele mărilor din nordul şi vestul Europei. În Pacific între 56—69° lat. nordică.
Iarna coboară în sudul Europei, Africa de Nord, Japonia. Pasăre rară, OCROTITĂ DE LEGE.
158 — Raţă de mare — Anas plathyrhynchos L. (Pl. 29) — L = 50— 63 cm. Cioc egal de lat.
În III face cuiburi din stuf, iarbă, pe grinduri. În scorburi de copaci etc., unde depune 8—10 ouă pe puf
şi pene mici (dacă i s-au luat ouăle, depune altele, dar în număr mai mic). După 26 zile ies bobocii, care
pleacă din cuib în aceiaşi zi, urmîndu-şi mama. Ei pot zbura după 7—8 săptămîni. Ouăle şi puii sînt
îngrijite numai de femelă. Omnivor, consumă în egală măsură plante şi animale acvatice. Locul de
hrană şi cel cuibărit sînt depărtate. Comună în toate bălţile şi lacurile, din deltă pînă pe munţi.
Sedentară. Europa, Asia, America de Nord.
159 — Herete de stuf, uliu de baltă — Circus aeroginosus L. (Pl. 29) — L = 48—56 cm. În
zbor planat are aripile puţin ridicate spre capete. Cuibăreşte în stuf, pe loc uscat, într-un cuib mare, plat,
din plante uscate şi iarbă. Depune în IV—VI 4—5 ouă pe care femela le cloceşte 36 zile. Puii stau în
cuib cca 38 zile. Se hrăneşte cu şoareci, broaşte, ouă şi pui de păsări, iepuri, mai rar peşti. Strigă „pii-
ihu-u". Oaspete de vară (III—X) care poate ierna uneori şi la noi. Comun în toate zonele de bălţi,
îndeosebi în deltă. Vara în toată Europa (pînă la 60° lat. nordică), India, China, Japonia, iarna în Africa,
Filipine.
160 — Găinuşe de baltă — Gallinula chloropus L. (Pl. 29) — L = 32—33 cm. Stă cu coada
ridicată. Cuibăreşte în stuf sau sub rădăcina copacilor. În III şi VIII depune cîte 5—8 ouă într-un cuib
din frunze uscate de plante acvatice, pe care le cloceşte 21 zile. Puii pot urma părinţii prin stuf după 2
—3 zile. Se hrăneşte cu insecte, viermi, păianjeni, seminţe şi resturi de plante. Stă îndeosebi în stufării,
zburînd doar la nevoie. Strigă „kurrr" sau „dack-dack". Oaspete de vară (III—X), comun în lacuri şi
bălţi, mai ales în deltă. Europa, Asia, iarna Africa.
161 — Lişiţa — Fulica atra L. (Pl. 29) — L = 38—45 cm. Degetele anterioare cu lobi
înotători. Cuib în stuf sau vegetaţie rară, pe un suport de stuf, papură, frunze uscate. Depune în III 4—5
ouă din care ies după 22 zile puii; ei stau în cuib 3—4 zile. Poate depune 2—3 rînduri de ouă pe an. Se
hrăneşte cu insecte, viermi, seminţe, bucăţi de plante. Strigăt scurt „pix-pix", rar „kow". Oaspete de
vară (IV—X), migrează noaptea; în iernile blînde poate rămîne la noi. Foarte frecventă, în toate bălţile
mari, mai ales în Deltă. Vara în Europa şi Asia, iarna în jurul Mediteranei şi sudul Asiei.
162 — Prundăraş gulerat mic — Charadrius dubius Scop. (Pl. 29) — L = 16 cm. Fără deget
posterior, cuibăreşte pe nisip, într-o gropiţă. Depune 4 ouă mici pe care le cloceşte 25 zile. Adulţii, ca
să-şi salveze puii şi ouăle mimează că nu pot zbura şi duc duşmanii departe de cuib. Se hrăneşte cu
insecte, crustacei, viermi, moluşte. Strigă „diii" sau „gi-gi-gig". Fără a fi numeros, este întîlnit pe
bancuri de pietriş sau nisip, de-a lungul apelor curgătoare sau stătătoare, de la şes la deal, dar este mai
frecvent în lagunele litorale ale Mării Negre. Oaspete de vară (IV—X), dar poate rămîne şi iarna. Vara
în Europa, Asia, iarna Africa şi sudul Asiei, Australia.
163 — Nagîţ — Vanellus vanellus L. (Pl. 29) — L = 30—32 cm. Cu un moţ pe cap.
Cuibăreşte la sfîrşitul lui III în locuri uscate din bălţi, dar şi pe ogoare, direct pe pămînt. Depune 4 ouă
în cruce, cu vîrfurile spre centrul cuibului, ouă pe care le clocesc 27 zile ambii părinţi. Puii şi ouăle pot
fi uşor camuflaţi. Se hrăneşte cu insecte, viermi, moluşte, seminţe, strigă mieunat „ciu-vi, ciu-vi". Bun
zburător. Oaspete de vară (III—X). În bălţi, în zone umede. Vara în Europa şi Asia temperată, iarna
ceva mai la sud.
164 — Sitar de mal — Limosa limosa L. (Pl. 29) — L == 40—50 cm. Pasăre de pasaj care
cuibăreşte rar la noi (în vestul ţării şi în Deltă, ori în mlaştini înconjurate cu păşuni). Cuib pe sol, în o
gropiţă căptuşită cu fîn. Depune 4 ouă piriforme, pe care le cloceşte 24 zile. Pentru protejarea ouălor şi
puilor mimează că este rănit. Se hrăneşte cu adulţi şi larve de insecte, viermi, moluşte. Strigă „greta-
greta". Pasăre de pasaj (IV şi X), mai numeros toamna, îndeosebi în deltă şi în lagunele litorale. Vara În
zonele temperate ale Europei şi Asiei, iarna în Africa şi sudul Asiei.
165 — Cătăliga — Himantopus himantopas L. (Pl. 30) — L = 38— 43 cm. Ca o barză în
miniatură, cu picioare înalte (11—18 cm), fără deget posterior. Formează colonii în locuri uscate,
înconjurate de ape. Cuib din resturi de plante uscate, În care depune 4 ouă pe care le cloceşte 21 zile. În
caz de pericol adulţii zboară ţipînd tare. Se hrăneşte cu diferite insecte acvatice, viermi, uneori şi cu
părţi de plante verzi. Strigă „kiip-kiip". Oaspete de vară (IV—X), OCROTIT DE LEGE. Cuibăreşte în
lagunele litorale, pe săraturi. Poate fi întîlnit şi de-a lungul Dunării. În rest rar, la pasaj. Vara în sudul şi
centrul Europei, insular, Asia temperată, iarna Africa, India.
166 — Ciocîntors — Recurvirostra avosetta L. (Pl. 30) — L — 42— 48 cm. Cioc fin, curbat
în sus. Degetele anterioare cu o membrană înotătoare, degetul posterior mic. Cuibăreşte în săraturile şi
pe limanul dobrogean, rar pe lîngă unele lacuri sărate din Cîmpia Română. Depune 4 ouă într-o gropiţă
tapetată cu resturi de plante, cochilii, pietricele, pe care le cloceşte 23 zile. Puiul la naştere cu ciocul
drept. Se hrăneşte cu larve de insecte, crustacee, pe care le scoate din nămol cu ciocul. Strigă „Kliep"
sau „Kluit". Oaspete de vară pe litoral şi în lagune, la pasaj şi în restul ţării. Litoralul Europei, Asia
temperată, iarna Africa şi India. OCROTITĂ DE LEGE.
167 — Pescăruş rîzător — Larus ridibundus L. (Pl. 30) — L = 33— 43 cm. Cuibăreşte în IV,
formînd colonii. Cuib din plante uscate pe plaje, insuliţe, plauri, plante plutitoare. Cele 3 ouă sînt
clocite 23 zile. Se hrăneşte cu insecte, limacşi, peştişori, fructe. Poate fi întîlnit pe cîmp după plug, vine
în porturi după pîine, în grămezi de gunoaie. Strigă ,,kiră" sau ,,kr-kr-kr". Pasăre sedentară, comună în
deltă, pe litoral, în toate lacurile mari interioare. Vara în Europa şi Asia, iarna în jurul Mediteranei,
Oceanul Indian.
168 — Chirighiţă neagră — Chlidonias niger L. (Pl. 30) — L = 24—27 cm. Cuibăreşte în
colonii care plutesc pe plante de apă sau pe stuf. Pe un pat de ierburi plutitoare depune 2—3 ouă ce sînt
clocite de ambii părinţi timp de 14—17 zile. Puii, deşi pot înota din prima zi, zboară de abia după o
lună. Se hrăneşte cu insecte acvatice, crustacee, peşti. Strigă „krek-krek" sau „Krrr". Extrem de comună
în toate zonele de bălţi. Oaspete de vară (IV—X) şi de pasaj. Vara în Europa, vestul Asiei şi America
de Nord, iarna în Africa şi America Centrală.
169 — Pescăruş albastru — Alcedo athis ispida L. (Pl. 30) — L = 16—18 cm. Pare o piatră
preţioasă. Sapă cu ciocul în malul apei un tunel lung de l m terminat cu o încăpere rotundă căptuşită cu
oase de peşte, unde depune de două ori, în IV şi VI cîte 6—7 ouă, pe care le cloceşte cca 20 zile. Puii
stau în acest cuib 25 zile. Se hrăneşte cu peşti miri pe care îi pîndeşte de pe o cracă şi se aruncă după ei
cu capul înainte. După ce-l prinde, se aşază pe cracă, îl aruncă în sus şi îl înghite cu capul înainte.
Strigă „tit-tit-tita". În zbor este iute ca o săgeată. Sedentar, pe malul apelor curgătoare, numeros în
deltă. Europa, Asia, Africa de Nord.
170 — Boicuş, piţigoi pungaş — Remiz pendulinus L. (Pl. 30) — L ~ 10—11 cm. Cuib mare,
construit cu migală* în formă de căciulă, din puf de salcie şi plop; stă agăţat de-asupra apei (este unul
dintre cele mai măiestrite şi tot odată cele mai solide cuiburi făcute de păsările de la noi). Are D = 13—
17/7—10 cm, cu o gaură laterală de 2—3 cm. El adăposteşte 5—10 ouă mici care sînt clocite de femelă
13—14 zile. Puii pot zbura după 16—18 zile. Masculul stă În apropiere, în alt cuib, care este prevăzut
cu 2 ieşiri. Se hrăneşte cu insecte şi păianjeni. Strigă plîngător „saiih-ssiih". Oaspete de vară (III—XI)
său sedentar, frecvent pe Dunăre şi în deltă, ca şi de-a lungul rîurilor mai importante şi al lacurilor
mari. Sudul şi estul Europei, Asia pînă în Japonia.
171 — Pescăruş negru — Cinclus cinclus L. (Pl. 30) — L = 18— 20 cm. Cuib rotund, din
muşchi, căptuşit cu plante acvatice uscate, aşezat într-o adîncitură a solului, pe malul apei sub rădăcini
de pomi său pe poliţe de stîncă. Femela depune de două ori pe an cîte 5 ouă pe care le cloceşte 16 zile.
Puii stau în cuib 23 zile. Stă pe pietre în rîurile de munte cu pietriş şi bolovani, privind în apă; face
scurte plecăciuni repezi, apoi se scufundă brusc după larve de insecte, cu care se hrăneşte. Strigă „zrrb-
zrrb". În toate rîurile de munte. Europa, Asia temperată, Africa de nord-vest.
172 — Codobatură galbenă — Motacilla jlava L. (Pl. 30) — L== 16—19 cm. Cu mare
variabilitate în coloraţia penajului. Cuib la sol, camunflat în vegetale, alcătuit din ierburi uscate şi
căptuşit cu păr. Femela depune de 2 ori pe an cîte 5—6 ouă, pe care le cloceşte 12—13 zile. Puii rămîn
în cuib 12 zile. Se hrăneşte cu insecte, păianjeni, melci, viermi. Strigă „psuip". Oaspete de vară (IV—
IX), se întîlneşte în zone umede şi cîmpii străbătute de cursuri de apă; mai rar urcă spre munte. Europa,
Asia, Africa de Nord.

CLASA MAMIFERE (MAMMALIA)


173 — Chiţcan de apă — Neomys fodiens (Pennant) (Pl. 27) — L =-8—10 cm, G = 10—20 g.
Cel mai mare chiţcan de la noi. Labele mări-soare, pe margini cu un tiv de peri lungi, aspri. Agil, activ
ziua şi noaptea, înoată, se scufundă uşor. Permanent înfometat, se hrăneşte cu peştişori şi broaşte (pe
care după ce le prinde, le zdrobeşte ceafa), dar şi cu larve de insecte şi scoici. Social, face în maluri un
cuib în care îşi creşte puii. Animal dăunător. Prezent pe malul lacurilor şi rîurilor, din deltă pînă la 2
000 m altitudine (îndeosebi în vestul ţării). Europa (lipseşte din U.R.S.S., Grecia, Spania, Irlanda).
174 — Şobolan de apă — Arvicola terrestris L. (Pl. 27) — L = 12—18 cm, G = sub 300 g.
Asemănător şobolanului cenuşiu, dar mai mic. Scoate 3—4 rînduri de cîte 6—7 pui pe an. Trăieşte 2—
4 ani. Se hrăneşte cu plante verzi (toamna şi iarna cu rădăcini, rizomi, tuberculi, scoarţa verde a
pomilor, cărora le provoacă uscarea). Are ca duşmani răpitoarele cu păr şi pene. Sapă galerii
complicate (L = 80 m) în solul afinat şi umed de la marginea lacurilor şi rîurilor de şes cu multă
vegetaţie, ori în lunci, fîneţe, păşuni, livezi, cuiburi cu mai multe ieşiri, din care cel puţin una este sub
apă, restul pe sol tare. Activ ziua şi noaptea. În toată ţara, pînă la l 200 m altitudine. Europa.
175 — Bizam — Ondatra zibethica L. (Pl. 27) — L = 30—35 cm, G = pînă la 1,5 kg. Cel mai
mare şobolan de la noi, total dependent de apă. Blana cu puf des. Coadă turtită, cu fire de păr rare.
Degetele cu ghiare ascuţite, cele din spate unite printr-o pieliţă înotătoare redusă. Scoate de 3—4 ori pe
an cîte 6—12 pui. Atinge maturitatea sexuală la 4 luni. Trăieşte 3—5 ani. Se hrăneşte cu părţile aeriene
ale tuturor plantelor acvatice, cu muguri şi lăstari tineri, fructe, plante de cultură şi legume, mai rar
peşte, raci, scoici. Iarna consumă rădăcini şi rizomi.
Este activ noaptea. Are ca duşmani mamiferele şi păsările răpitoare mari, ca şi pe om (care
duce împotriva sa o campanie activă de combatere). Stă mai mult în apă. Sapă galerii în maluri, cu
ieşiri în apă şi pe uscat (ultimele cu suri astupate), galerii care dăunează grav construcţiilor
hidrotehnice. În deltă cuibul este construit pe grămezi de stuf şi pe plauri. Poate roade plasele de
pescuit. Originar din America de Nord. a pătruns la noi din 1938, iar în deltă din U.R.S.S., în 1952. De-
a lungul Dunării, În Deltă, pe Prut şi Siret, în nordul şi vestul ţării. America de Nord, Europa.
176 — Vidra — Lutra lutra L. (Pl. 27) — L = 70—90 cm. Corp lung, picioare cu degetele
prinse într-o membrană înotătoare, cap turtit, bot scurt, urechi mici (care cînd înoată se închid cu două
pliuri). Coada groasă la bază, care serveşte la înot. Vede bine şi în apă. Se împerechează tot anul, dar
îndeosebi În II. Naşte 2—4 pui după 8—10 luni de gestaţie. Poate trăi 18 ani. Se hrăneşte mai ales cu
peşti, dar şi cu păsări şi mamifere de apă, raci, larve de insecte, moluşte. Nu prea are duşmani, încolţită
de cîini, se apără vitejeşte. În apă este de o agilitate deosebită, foarte jucăuşe. Iarna vînează sub pod de
gheaţă. Animal de noapte, cu simţuri foarte dezvoltate. Vizuina este săpată în maluri înalte şi are
intrarea sub nivelul apei; posedă galerii aeriene şi guri de aerisire. Este considerată animal dăunător.
Blană valoroasă. În toate apele ţării, din deltă pînă în zona păstrăvului. Europa, Asia, America de Nord.
Alte animale care pot fi întîlnite în acest mediu de viaţă sînt cele descrise la numerele 33, 43, 44, 49,
50, 51, 53, 55, 56, 57, 62, 66, 68, 71, 187, 189, 205, 228, 306, 307, 308, 311, 315. 342, 360, 372, 373,
380, 381, 382,;393, 440 şi 495.
4. CÎMPIA
Cuprinde teritorii aflate sub altitudinea de 300 m, zone în care terenul este plan sau uşor
ondulat, în care vegetaţia lemnoasă cedează locul celei ierboase. În prezent majoritatea cîmpiei a fost
desţelenită, astfel încît flora şi fauna naturală, autohtonă, este tot mai redusă, pe cale de dispariţie şi
totodată afectată de formele cosmopolite venite odată cu extinderea terenurilor agricole. Cîmpiile
ocupă vestul (cîmpia Tisei), sudul (Cîmpia Română sau a Dunării şi cea Dobrogeană) şi sud-estul ţării
(sudul Moldovei) (Pl. 31).
În cadrul cîmpiilor naturale se disting păşunile din silvostepă, stepa propriu-zisă, săraturile şi
nisipurile. În toate predomină vegetaţia ierboasă; cea lemnoasă este rară, reprezentată prin petice mici
de păduri (şi acelea situate îndeosebi în silvostepă şi de-a lungul apelor).
Pajiştile din silvostepă sînt parţial degradate; ele ocupă numai islazurile. Compoziţia lor
floristică este săracă, urmare a păşunatului excesiv la care sînt supuse.
Stepa actuală, ca şi dispărută, este cantonată în zonele cu cernoziom în care predomină
vegetaţia xerofilă de păiuş şi colilii. Pe cuprinsul stepei se întîlnesc zone de crovuri cu vegetaţie
ierboasă şi tufărişuri caracteristice.
Săraturile apar pe suprafeţe mai mici sau mai mari (acestea îndeosebi în apropierea
litoralului), în special în zona de stepă. Se disting 3 categorii de săraturi: solonceacuri (situate pe soluri
bogate în săruri solubile), soloneţuri (situate pe soluri spălate de săruri) şi solodii (pe soluri total lipsite
de săruri hidrosolubile). Aci se dezvoltă o vegetaţie reprezentată printr-un număr redus de plante
halofile de culoare roşie-tică, distribuită neuniform, cu chelituri, pe care sărurile formează cristale chiar
la suprafaţa solului.
Nisipurile sînt situate pe litoral, pe lîngă rîurile mari din stepă şi silvostepă, în Oltenia de sud,
în apropierea zonelor de vărsare în Dunăre a principalelor rîuri din Bărăgan şi sudul Moldovei. Ele sînt
slab soli-ficate, reţin extrem de puţin apa şi au un relief caracteristic de dune. Au o vegetaţie săracă,
care acoperă solul parţial (distribuţie mozaicată) ca urmare a varietăţii microstaţiumlor determinate de
dune şi de umiditate.
Caracteristice pentru vegetaţia cîmpiei sînt gradul avansat de xero-filie, înălţimea mică (se
disting 3 etaje de vegetaţie, cel mai înalt fiind cel al tufişurilor). Plantele posedă rădăcini care pătrund
adînc în sol.
Suprafaţa frunzelor este redusă. Ciclurile de dezvoltare, perioadele de înflorire şi coacere sînt
scurte, majoritatea avîndu-le primăvara şi la începutul verii. În iulie-august doar puţine plante mai sînt
verzi. Toamna o parte dintre plante înverzesc şi chiar unele înfloresc, dar ele fructifică în primăvara
următoare.
Fauna cîmpiei este săracă, caracterizată prin o mare rezistenţă la deficitul de apă şi la acţiunea
temperaturilor ridicate. Ea este dominată de formele fitofage şi granivore. Animalele sînt adaptate la
alergat, sărit şi îngropat, posedă culori care le permit să se confunde uşor cu solul sau cu vegetaţia
măruntă de stepă. Formele tipice cîmpiei naturale regresează, sau se adaptează vieţii de pe terenurile
agricole.

A. PLANTE

CIUPERCI (FILUM MYCOPHYTA)

108 — Ciupercă de cîmp — Agaricus arvensis Schaeff. (Pl. 32) — H = 7—20 cm L picior = 8
—13 cm. Pălăria ovoidă sau globuloasă, hemisferică, albă. Lamele strînse, la început albicioasă, apoi
roz şi brun negricioase. Picior alb, prevăzut cu un inel dublu. Carnea comestibilă, are gust plăcut şi
miros de migdale. Prin fîneţe, pajişti, poieni de cîmpie. Vara şi toamna.
109 — Ciupercă de gunoi — Agaricus campestris Fries (Pl. 32) — D = 5—15 cm, L picior =
3—7 cm. Pălărie la început globuloasă, apoi hemisferică sau întinsă, netedă, albă. Lamele distanţate, la
început albicioase, apoi roz şi brun-purpurii, chiar negricioase. Picior alb plin, în interior prevăzut cu
un inel răsfrînt În jos. Pe cîmpii, prin locuri îngrăşate din pajişti, păşuni, peluze, grădini. Vara şi
toamna. Comestibilă.
110 — Leucoagaricus excoriatus Schaeff et Fr. (Pl. 32) — L picior = 6—12 cm. Pălărie la
început sub formă de clopot, apoi întinsă, brun roşcată, netedă în centru şi cu scame brune spre
margine. Lamele largi, albe-crem. Picior albicios, neted, prevăzut cu un inel răsfrînt de culoare albă.
Carnea cu gust dulce, miros plăcut, spongioasă. La cîmpie şi deal, prin păşuni, pajişti, la marginea
pădurilor de foioase, vara şi toamna. Comestibilă.
111 — Agrocybe praecox Pars et Fr. (Pl. 32) — D = 3—6 cm, L picior = 4—8 cm. Pălăria
convexă, netedă, albă, alteori uşor gălbuie. Lamele inegale ca lungime, sinuoase, de culoare cenuşie,
apoi ruginii. Picior alb prevăzut cu un inel. Carne albă, dulce, comestibilă. Cu un miros caracteristic de
făină. La cîmpie, prin pajişti luminoase, primăvara, mai rar în timpul verii.
112 — Beşica porcului — Lasiosphaera gigantea (Pers) F. Smarda (Pl. 32) — Corp de
fructificare sferic sau ovoid, cutat la partea inferioară. D == 30—40 cm. La început alb, apoi gălbui sau
brun. Carne albă, ulterior prăfoasă, galben-verzuie, cu miros urît. La cîmpie, prin fineţe, păşuni, livezi,
vara şi toamna. Comestibilă numai în stadiul tînăr.
113 — Căciula şarpelui, bureţi popenchi — Coprinus comatus (Muller in Fl. Dan ex. Fr.) S. F.
Gray (Pl. 32) — D = 3—6 cm, H = 5— 15 cm. Pălărie cu solzi imbricaţi, lamele libere albe sau roz,
ulterior negre; care în final se transformă într-un lichid negru. Picior cu inel alb mobil. Carnea cu miros
şi gust plăcut, este comestibilă în stadiul tînăr. Creste pe sol în grupuri numeroase în locuri îngrăşate, în
păduri, poieni, cîmpii, parcuri, grădini, pe lîngă drumuri, din primăvară pînă toamna.
114 — Pălăria şarpelui, burete şerpesc — Lepiota procera Fries S. F. Gray (Pl. 32) — D = 10
—30 cm, H picior = 15—35 cm. Ciupercă mare, spectaculoasă, pălăria cu solzi bruni, dispuşi
concentric. Lamele cărnoase, largi. Picior cu solzi dispuşi în benzi transversale, inel mobil, păros spre
exterior. Carne albă, ulterior brună, cu gust de alună şi miros plăcut. Comestibilă (se consumă numai
pălăria). Pe sol, în locuri înierbate, pajişti, dar şi în culturi ori în păduri deschise, izolat sau în grupuri.
Vara şi toamna.

ANGIOSPERME (FILUM ANGIOSPERMAE)

115 — Iarbă vînătoasă — Kochia prostrata L. Schrader (Pl. 33) — H = 60 cm. Perenă,
păroasă, adesea roşiatică. Tulpină erectă său culcată, cu o bază lignificată, din care pornesc numeroase
ramuri. Frunze lineare, înguste (l mm). Flori mici verzi sau roşietice, adunate cîte 3—5 în glomerule
laterale şi terminale. Fruct globulos, comprimat, înfloreşte în VII—IX. Vegetează în locuri uscate,
stepice, pe coaste însorite, pe substrat nisipos sau loess. În sudul şi sud-estul Europei, Asia temperată şi
centrală, Africa de Nord.
116 — Săricică, ciorlan, rostogol — Salsola kali L. (Pl. 33) — H = 10— 60 cm. Anuală, scurt
păroasă, bogat ramificată, formînd tufe globuloase. Frunze filiforme, spinoase la vîrf. Flori mici, alburii
sau roze, dispuse cîte una la baza frunzelor, însoţite de 2 bracteole. Fruct globulos, , înflorire VI—VIII.
În regiunile stepice, pe substrat nisipos sau de loess, j pe lîngă drumuri, în pîrloage şi prin culturi.
Europa, Asia Centrală, China de nord.
117 — Guşa porumbelului — Silene vulgaris (Mnch.) Garcke (Pl. 33) — H = 30—100 cm.
Perenă, ca o tufă. Frunze eliptic lanceolate sau ovate. Inflorescenţă-dichaziu, compus din flori albe sau
roze. Fruct capsulă globuloasă, înflorire VII—VIII. De la cîmpie pînă în regiunea alpină, prin fîneţe, pe
coaste însorite, mărăcinişuri, prin parcuri, uneori şi în culturi. Europa, Africa boreală, America de
Nord.
118 — Garofiţă — Dianthus carthusianorum L. (Pl. 33) — H = 30— 40 (100) cm. Tufă
perenă laxă. Frunze plane, lineare, fără peţiol, opuse. Flori purpurii sau roşu închis, dinţate. Fruct
capsulă alungită. De la cîmpie, pînă în zona alpină, prin fîneţe, poieni, pajişti, păduri, stînci, stepe
nisipoase. Europa.
119 — Laptele cîinelui — Euphorbia nicaeensis A11. (Pl. 33) — H = 20—60 cm. Perenă,
rizom cu mai multe capete, din care pornesc tulpinile. Frunze fără peţiol, lanceolat ovate sau invers
ovate. Inflorescenţa — umbele cu 7—13 ramuri (pleiocaziu umbeliform). Fruct capsulă, înflorire VI—
VII. La cîmpie, în stepe şi pe coline uscate, pe locuri pietroase. În sudul Europei.
120 — Bujor de cîmp — Paeonia tenuifolia L. (Pl. 33) — H = 10— 50 cm. Perenă cu
tuberculi mari pe rădăcină, de obicei goi în interior. Tulpină uniflora. Frunze sectate de 3—4 ori în
segmente lineare. Flori purpurii întunecate. Fruct-folicule catifelat păroase, înflorire IV—V. În stepă,
prin pajişti însorite. În Peninsula Balcanică şi partea europeană a U.R.S.S.
121 — Oiţă — Anemone sylvestris L. (Pl. 33) — H = 15—30 (45) cm. Perenă, cu rizom
dezvoltat. Tulpină păroasă. Frunzele pornesc din un rizom, sînt lung peţiolate cu lamina sectată de 3—
5 ori, păroase. Frunzele de pe tulpină (involucrale) cu peţiol scurt şi lamina adînc trisectată, păroase.
Floare solitară cu peduncul lung, păros. Fruct nuculă, înflorire în V—VI. Prin fîneţe de stepă, pajişti,
tufişuri, la marginea pădurilor şi în rarişti; preferă soluri nisipoase sau calcaroase. Europa, Asia.
12.2 — Clocoţei — Clematis integrifolia L. (Pl. 33) — H = 15—70 cm. Perenă cu rizom
noduros. Tulpină cu muchii. Frunze opuse, lipsite de peţiol, ovate sau ovat lanceolate, pe faţa inferioară
păroasă. Floare albastră-violacee. Fruct nuculă, înflorire în V—VI. La cîmpie şi dealuri, frecventă prin
fîneţe, tufişuri, la margini de pădure. Europa şi Asia.
123 — Gălbenele, piciorul cocoşului, boglari — Ranunculus polyanthemos L. (Pl. 34) — H =
20—60 cm. Perenă, rizom scurt, cu numeroase rădăcini fibroase. Tulpină păroasă, ramificată. Frunze
bazale peţiolate, palmat 3—5 sectate sau fidate. Segmentele mai sînt divizate în 3 părţi cu lacinii îngust
lanceolate. Frunzele tulpinale lipsite de peţiol. Flori galbene-aurii, cu sepale păroase. Fructe-nucule
turtite lateral, înflorire în V—IX. Comună de la cîmpie pînă în munţi, prin fîneţe, tufişuri, la marginea
pădurilor. În centrul şi sud-estul Europei.
224 — Rutişor — Thalictrum minus L. (Pl. 34) — H = 30—120 (150) cm. Perenă, polimorfă,
cu tulpină ramificată. Frunze peţiolate (cele superioare sînt sesile), cu lamina de 2—3 ori penată.
Foliolele frunzei sînt pieloase, ovate sau rotunde, cu 2—3 lobi la vîrf. Flori pendule mici, grupate într-o
inflorescenţă paniculiformă. Fruct nuculă, înfloreşte în V—VIII. De la cîmpie pînă în regiunea
subalpină, prin fîneţe, locuri stîncoase, tufişuri, la marginea pădurilor. Europa şi Asia.
125 — Ruscuţă primăvăratecă — Adonis vernalis L. (Pl. 34) — H = 10—40 cm. Perenă, cu
numeroase rădăcini fibroase. Frunze sesile 2—4 penat sectate, cu lacinii filiforme. Flori solitare, mari.
Fructe nucule, înflorire în IV—V. Cu acţiune diuretică, calmantă, uşor hipotensivă. Se recomandă în
pleurite, ascite de natură hepatică, în tahicardie şi extrasistole de natură nervoasă, tulburări neuro-
vegetative. De la cîmpie pînă în regiunea montană, prin păşuni şi fîneţe uscate, pe coaste abrupte.
Centrul şi sudul Europei, Asia de vest.
126 — Mac de cîmp — Papaver dubium L. (Pl. 34) — H = 30—60 cm. Anuală, cu tulpini
păroase, frunze sectate sau dublu penat-sectate. Flori (D = 2—6 cm) de culoare roşu-aprins, uneori albe
sau roze. Fruct capsulă. La cîmpie şi pe dealuri, prin păşuni uscate, pe lîngă drumuri, căi ferate, pe
pîrloage, mai rar în terenurile agricole. Europa centrală şi sud-vestul Asiei.
127 — Gîscariţă — Arabis hirsuta L. Scop. (Pl. 34) — H = 15—70 cm. Bianuală sau perenă,
păroasă, obişnuit pufoasă. Frunzele bazale dispuse în rozete cu limb alungit oval. Inflorescenţă-racem
dens cu flori albe. Fruct-silicvă cu valve bombate deasupra seminţelor, înflorire V—VII. De la cîmpie
pînă în etajul subalpin, prin fîneţe, păşuni aşternute pe locuri uscate şi însorite, pe locuri stîncoase,
lîngă drumuri şi păduri. În zona temperată nordică.
12.8 — Drobuşor — Isatis tinctoria L. (Pl. 34) — H = 50—100 (140) cm. Bianuală sau
perenă, cu rădăcină pivotantă. Frunzele bazale peţiolate, alungit lanceolate, cele superioare sesile,
amplexicaule. Inflorescenţă corimbiform-paniculată cu flori galbene. Fruct silicuă. înflorire V—VIII.
Folosită în tratarea rănilor, ca remediu antiscorbutic şi pentru icter. La cîmpie şi dealuri, prin locuri
ierboase şi pietroase, lîngă drumuri. Europa, vestul Asiei.
129 — Traista ciobanului — Capsella bursa-pastoris L. Medicus (Pl. 34) — H — 6—60
(100) cm.Anuală sau bianuală, cu rădăcină pivotantă. Tulpină simplă sau ramificată. Frunzele bazate
dispuse în rozetă, oblong-lanceolate, sectate, cele tulpinale întregi sau dinţate. Inflorescenţă racem
compusă din numeroase flori albe. Fruct siliculă triunghiulară, înflorire III—XI. Comună. Folosită ca
hemostatic, hipotensiv, analgetic, în tratarea anghinei pectorale, hemoragiilor uterine şi hipertensiunii
arteriale. Pe pajişti, prin livezi, locuri cultivate, pe lîngă drumuri, de la cîmpie pînă în etajul subalpin.
Pe tot globul.
130 — Bechie — Reseda lutea L. (Pl. 34) — H = 30—60 (70) cm. Anuală, rar perenă, cu
tulpină ramificată de obicei la bază. Frunze variabile, adesea sectate, rar întregi. Inflorescenţă racem
terminal compus din flori verzi-galbene. Fruct capsulă, înflorire VI—IX. Diuretică, sudorifică. La
cîmpie şi dealuri pe coaste însorite, pe margini de drumuri, prin semănături. Sudul şi centrul Europei,
Africa de Nord.
131 — Pojarniţa — Hypericum perforatum L. (Pl. 34) — H = 20— 100 cm. Perenă. Tulpina
la bază lemnoasă. Frunze sesile, ovale, eliptice, cele inferioare la bază rotunjite, cele superioare
îngustate, pe margini cu multe puncte transparente, pe faţă cu puncte negre, înfloreşte în VI— IX. Flori
galbene cu puncte negre, grupate în dichazii. Fruct capsulă. Folosită contra viermilor, astmei, tensiunii,
sciaticii, la vindecarea rănillor ş.a. Este toxică pentru animalele domestice ţinute în soare. În locuri
uscate, în păduri, fîneţe, ogoare neîngrijite, lîngă ape şi drumuri. Comună. Eurasia, Africa boreală,
America, Australia.
132 — Trandafir de cîmp — Roşa gallica L. (Pl. 34) — H = 20— 150 cm. Arbust mic cu
tulpini ramificate, adesea tîrîtoare. Posedă ghimpi mari (4—6 mm) şi ghimpi mici, aciculari. Frunze
penate cu 3—5 foliole. solitare, mari, de culoare roşu-deschis pînă la purpuriu, înflorire în VI—VII. De
la cîmpie pînă pe munţi, în locuri însorite, păşuni, fîneţe, lîngă drumuri; preferă soluri calcaroase.
Sudul şi centrul Europei, Africa de Nord.
133 — Porumbar — Prunus spinoasa L. (Pl. 35) — H = l—5 m. Arbust spinos cu o tulpină
foarte ramificată. Frunze eliptice pînă la alungit-obovate, cu marginea crenat serată. Flori albe, lung
pedicelate. Fructe — drupe globuloase mici, albastru negricioase, brumate, astringente, înflorire IV—
V. Florile şi fructele sînt folosite ca diuretic, depurativ, sedativ, antidiareic. La cîmpie şi pe dealuri,
prin păşuni, fîneţe, pe coaste însorite, stîncării, la marginea pădurilor. Holarctică.
134 — Vişinei — Prunus fruticosa Pallas (Pl. 35) — H = l (4) m. Arbust des ramificat. Frunze
eliptic obovate, cu marginea crenată. Flori albe. Fructe drupe globuloase roşii-brunii, comestibile,
înflorire IV— V. La cîmpie, în stepă şi silvostepă, la margini de păduri, pe coaste însorite, pe
grohotişuri, lîngă drumuri. Europa, Caucaz.
135 — Migdal pitic — Primus tenella Batsch (Pl. 35) — H = 50— 150 cm. Arbust cu aspect
de tufă lemnoasă. Frunze alterne, lanceolate sau obovat lanceolate, uşor pieloase, cu marginea fin
serată. Flori solitare roze sau roşu deschis, lipsite de peţiol, sau cu un peţiol foarte scurt. Fruct — drupă
păroasă, înflorire IV—V. În stepă, prin poieni, pe coaste însorite, tufişuri, la marginea stejeretelor. În
Dobrogea, Bărăgan, Cîmpia Transilvaniei. Sudul şi centrul Europei, centrul şi vestul Asiei.
136 — Culbecească, lucerna galbenă — Medicago falcata L. (Pl. 35) — H = 30—80 cm.
Perenă, cu rădăcină pivotantă, tulpină ramificată, adesea culcată. Frunze trifoliare, obovat cuneate sau
liniare, dinţate spre vîrf. Inflorescenţa este un racem scurt; florile galben-aurii, rar albicioase. Fruct
păstaie, înflorire VI—X. De la cîmpie pînă în etajul subalpin, în locuri uscate, pajişti, tufişuri, la
marginea drumurilor, în şanţuri. Europa, Asia.
137 — Trifoi mărunt — Medicago lupulina L. (Pl. 35) — H = 10— 60 (75) cm. Bianuală sau
perenă. Tulpina foarte ramificată, aseendentă sau culcată. Frunze trifoliate, eu foliole obovate pînă la
eliptice; foliola mijlocie este puţin mai lungă decît cele laterale. Flori mici, galben-aurii, grupate
capituliform. Păstaie fără ţepi, reniformă. înfloreşte în V—IX. Comună la cîmpie şi pe dealuri, prin
fîneţe şi păşuni, pajişti uscate. Europa, Asia, Africa de Nord (a fost introdusă şi în America de Nord).
138 — Trifoiaş — Trifolium campestre Schreber (Pl. 35) — H = 5—30 (50) cm. Bianuală, cu
tulpină ramificată. Frunze trifoliate, scurt peţiolate. Foliola mijlocie cu peţiolul mai lung decît cele
laterale. Flori galbene, grupate cîte 20—30 în capitule globuloase. înflorire în V—IX. Antidiuretică.
Prin pajişti, de la cîmpie la munte. Europa, vestul Asiei, Africa.
139 — Unghia găinii roşie, iarbă dulce — Astragallus monspessulanus L. (Pl. 35) — Perenă.
Rădăcină pivotantă, tulpină foarte scurtă şi ramificată, păroasă. Frunze penat compuse, din 8—20
perechi de foliole eliptice, păroase pe faţa inferioară. Inflorescenţă capituliformă din 8—15 flori roşii
purpurii mai rar albe. Fructe păstăi, înflorire IV—VI. În Transilvania şi în Dobrogea, prin fîneţe,
pajişti, tufărişuri, pe grohotişuri, în locuri pietroase. Sudul Europei, Caucaz, nordul Africii.
140 — Măzăriche — Vicia villosa Roth (Pl. 35) — H = 30—70 (100) cm. Anuală sau
bianuală, ramificată, păroasă, agăţătoare prin cîrcei. Frunze simplu penat compuse, cu 6—10 perechi de
foliole alungit lanceolate. Flori albăstrui violacee grupate în raceme. Fruct păstaie, înflorire V—VIL
Prin mărăcinişuri, pe margini de pădure, pe lîngă garduri. Europa, vestul Asiei.
141 — Crăsniţa — Lathyrus tuberosus L. (Pl. 35) — H = 50—100 cm. Perenă, cu rizom lung
şi rădăcină îngroşate tuberculiform, tulpină muchiată, agăţătoare. Frunze formate dintr-o pereche de
foliole eliptice şi cîrcei ramificat. Flori roşii carmin. Fruct păstaie, înflorire VI— VIII. De la cîmpie
pînă în regiunea montană mijlocie, prin fîneţe, tufişuri, în locuri cultivate, pe mirişti. Europa şi Asia.
142 — Camileac — Althaea cannabina L. (Pl. 36) — H = 100— 200 cm. Perenă. Tulpini
ramificate, aspru păroase. Frunze palmat partite său palmat sectate, cu marginea serat dinţată, lung
peţiolate. Flori roşii purpurii. Fructe ca un disc, cu o adîncitură în partea centrală, înflorire VII—IX.
Prin fîneţe, tufişuri, la marginea pădurilor, în luminişuri, pe coaste, de la cîmpie pînă pe munţi. În sudul
şi sud-estul Europei, Asia Mică.
143 — Frăsinel — Dictamnus albus L. (Pl. 36) — H = 50—120 cm. Perenă, tulpină păroasă.
Frunze imparipenat compuse, pieloase, glan-dulos punctate, cu foliole oval lanceolate, mărunt serate pe
margine şi păroase pe nervuri. Flori roze, liliachii, cu nervurile petalelor purpurii. Fruct capsulă,
înflorire VI—VII. La cîmpie şi deal, prin tufişuri, mărăcinişuri, poieni, lîngă păduri, coaste înierbate
însorite. Europa şi Asia.
144 — Corn — Cornus mas L. (Pl. 36) — H = 4—8 m. Arbore sau arbust. Frunze ovate sau
ovat eliptice. Flori galbene. Fructe drupe roşii, înfloreşte înainte de înfrunzire, în III—IV. Frunzele,
scoarţa şi fructele sînt folosite ca antidiareice şi febrifuge. Lemnul folosit la fabricarea suveicilor. Pe
cîmpii şi dealuri, este elementul constitutiv al tufărişurilor. Pe soluri calcaroase, uscate. Centrul şi sudul
Europei, Asia Mică.
145 — Scaiul dracului, rostogol —Eryngium campestre L. (Pl. 36) — H =30—50 cm. Perenă,
cu rizom fuziform. Tulpină ramificată formînd tufe globuloase. Frunze rigide, 2—3 penat sectate, cu
foliole ţepoase. Flori mici, grupate în capitule ovoidale, cu foliole involucrale, lanceolate, ţepoase la
bază. Fruct elipsoidal cu scvame. înflorire VII—VIII. Cu acţiune diuretică, recomandat în calculoză
renală şi vezicală. În stepă, prin fîneţe, păşuni, la margini de drumuri, pe terase aluvionare, pe substrat
pietros, nisipos, pe loess. În sudul şi centrul Europei, vestul Asiei.
146 — În mare — Linum hirsutum L. (Pl. 36) — H = 60 cm. Perenă, neramificată, scurt
păroasă. Frunze alterne, cele inferioare alungit ovate, cele superioare eliptice pînă la linear lanceolate,
scurt păroase. Flori mari, azurii, foarte rar albe, spre bază galbene. Fruct capsulă sferică, înflorire VI—
VII. În toată ţara, prin fîneţe de stepă şi luminişuri de pădure din silvostepă. Europa centrală şi de sud-
est, Asia Mică.
147 — Morcov sălbatec — Daucus carota L. (Pl. 36) — H = 50—80 (200) cm. Plantă anuală,
uneori perenă, cu rădăcină pivotantă. Tulpină muchiată obişnuit ramificată, păroasă. Frunze 2—4 penat
sectate, cu contur triunghiular, peţiolate, prevăzute cu peri setiformi. Inflorescenţă — umbelă compusă
din numeroase flori lung pediculate. Fructe dicariopse elipsoidale sau ovoidale, cu ghimpi, înflorire VI
— IX. Folosită la tratarea litiazei renale, reumatismului, artritei sau sub formă de cataplasme în tratarea
arsurilor şi a unor boli de piele. Recent s-a identificat şi un principiu hipoglicemiant. De la cîmpie pînă
în regiunea de munte. Comună prin fîneţe, poieni, pe coaste însorite, semănături. Europa, Asia, Africa
de Nord.
148— Păstîrnac — Pastinaca sativa L. (Pl. 36) — H = 100—150 cm. Bianuală, cu rădăcină
pivotantă, cu miros caracteristic. Tulpină costată, ramificată. Frunze mari, penat sectate. Inflorescenţa,
umbelă din flori galbene. Fructe lat elipsoidale, aripate, brun-gălbui. Înflorire VII—VIII. Se cultivă
pentru rădăcinile sale îngroşate folosite în alimentaţie. Comună în întreaga ţară, de la cîmpie la munte,
prin fîneţe, păşuni, margini de drumuri. Tot globul.
149 — Ruşinăriţă — Orlaya grandiflora L. Hoffm. (Pl. 37) — H = 10—80 cm. Anuală,
hibernantă, cu rădăcină pivotantă. Tulpină glabră, erectă, adesea ramificată, cu frunze păroase 3—4
sectat penate, cu foliolele terminale lineare. Inflorescenţă umbelă compusă. Fructe dicariopse ovoidale,
acoperite cu peri. înflorire V—VII. La cîmpie şi dealuri, prin fîneţe uscate, luminişuri de pădure, rar
prin semănături. Preferă soluri argiloase şi calcaroase. În sudul ţării. Sudul şi centrul Europei, Caucaz.
150 — Coada vacii — Echium italicum L. (Pl. 37) — H = 40—100 (150) cm. Bianuală,
păroasă, cu aspect cenuşiu. Rădăcină pivotantă, de culoare roşie. Tulpină uşor muchiată, uneori
ramificată. Frunze lanceolate. Inflorescenţă scorpioidă, cu flori albe sau palid roşietice. Fructe nucule,
înflorire VI—VIII. În stepe, pe coaste, locuri nisipoase, dune fixate. Europa, sud-vestul Asiei.
151 — Păpălău — Physalis alkekengi L. (Pl. 37) — H = 25—60 (100) cm. Perenă, rizom
perent, tulpină simplă sau ramificată, uşor păroasă. Frunze ovate, păroase pe ambele feţe. Flori solitare
alb-verzui sau alburiu murdar. Fruct — bacă sferică, roşie-portocalie. înflorire VI— VIII. Fructele se
folosesc ca diuretic, calmînd durerile de rinichi şi vezică; favorizează eliminarea nisipului. Utilizată în
afecţiunile hepatice şi ca laxativ. La cîmpie şi deal, prin tufişuri, la margini de păduri., pe locuri
stîncoase. Europa şi Asia.
15.2 — Lumînărica — Verbascum blattaria L. (Pl. 37) — H — 30— 120 cm. Bianuală,
rădăcină pivotantă. Frunzele bazale lat eliptice, cele mijlocii alungit eliptice, cele superioare ovat
triunghiulare, cu marginea crenată. Inflorescenţa racem simplu cu flori galbene. Fruct capsulă
globuloasă, înflorire V—VII. La cîmpie şi pe dealuri, prin fîneţe, păşuni, la margini de drumuri, şanţuri
şi terasamentul căilor ferate. Europa, Asia, nordul Africii.
153 — Coada mielului — Verbascum phoeniceum L. (Pl. 37) — H = 30—100 cm. Perenă sau
bianuală, rădăcină pivotantă. Frunze bazale dispuse în rozetă, romboidal ovate sau alungit ovate, frunze
tulpinale alungit ovate, uşor păroase. Inflorescenţa racem lax, cu flori violete. Fruct capsulă, înflorire V
—VII. Utilizată ca infuzie în tratarea inflamaţiilor acute ale bronhiilor şi pentru creşterea sudoraţiei. În
toată ţara, de la cîmpie la munte. În fîneţe, păşuni, poieni, livezi, tufărişuri, la margini de pădure, de
drumuri. Europa centrală şi de sud-est, vestul Asiei.
154 — Suliman — Ajuga genevensis L. (Pl. 37) — H = 10—40 cm. Perenă, rizom scurt, oblic,
cu tulpini neramificate, păroase. Frunze ovate, cu marginea dinţată sau crenată. Flori albastre, rar roze
sau albe, păroase, dispuse în verticile la subţioara frunzelor. Fruct tetramiculă. înflorire V—VII.
Astringentă şi cicatrizantă. În toată ţara, prin fîneţe. Europa şi Asia Mică.
155 — Sugarei alb — Teucrium polium L. (Pl. 37) — H = 10— 40 cm. Perenă, cu rădăcină
pivotantă, tulpini ramificate de la bază, alb păroase, cu frunze sesile, alungit lineare, cu marginea
crenată alb păroase pe ambele feţe. Flori alb-gălbui sau albe purpurii, grupate în capitule densiflore.
Fructe nucule brune. Planta are un miros plăcut,, stimulent. La cîmpie, în locuri aride. Sudul Europei,
Asia Mică, nordul Africii.
156 — Unguraş, bălţătură — Marrubium vulgare L. (Pl. 38) — H = 30—80 cm. Perenă,
tulpină adesea ramificată, lînat păroasă. Frunze păroase, cu lamina aproape rotundă şi peţiol lung, fapt
ce o deosebeşte de M. peregrinum care are peţiolul scurt iar lamina ovat lanceolată. Flori albe, fin
păroase dispuse cîte 20—50 în verticile globuloase. Fructe nucule, înflorire VI—IX. Cu gust amar şi
miros neplăcut. Cu proprietăţi emoliente, expectorante, febrifuge. Cu efecte pozitive în aritmia
cardiacă. La cîmpie şi munte, preferă zona stepică, aridă din sudul ţării. Pe marginea drumurilor, în
păşuni, lîngă sate. Europa, Asia, Africa de Nord, mai recent şi America de Nord.
157 — Jaleş de cîmp — Salvia nemorosa L. (Pl. 38) — H = 20— 60 cm. Perenă, tulpină
erectă, simplă sau ramificată. Frunze peţiolate opuse, lanceolate sau ovat lanceolate, pe margine
eronate, scurt păroase în lungul nervurilor. Frunzele bractee de la baza florilor sînt sesile, ovate şi de
culoare violetă sau roz. Florile bilabiate albastru-violete, mai rar roze sau albe. Fructe nucule, înflorire
V—IX. De la cîmpie pînă pe munţi, pe locuri uscate, În pajişti, tufişuri. Europa centrală şi de sud-est,
sud-vestul Asiei.
158 Şerlai — Salvia aethiopis L. (Pl. 38) — H = 20—100 cm. Bianuală, rar perenă, cu tulpină
erectă, lînos-păroasă, puternic ramificată. Frunzele de la baza tulpinii sînt ovate sau eliptice, crestate pe
margini, lînos păroase pe ambele feţe. Cele din partea superioară a tulpinii sînt sesile, ovat lanceolate.
Inflorescenţă ramificată, cu flori albe. Fructe nucule elipsoidale, înflorire VI—VII. Vegetează în
regiunea de cîmpie, prin fîneţe, păşuni, pe coaste aride, pe marginea drumurilor. Lipseşte în nordul
ţării. Europa, Asia Mică, Africa de Nord.
159 — Urechea porcului — Salvia verticillata L. (Pl. 38) — H = 30—80 cm. Plantă perenă cu
rizom gros şi scurt. Tulpină erectă, în general ramificată la partea superioară, acoperită cu peri scurţi şi
aspri. Frunzele din partea inferioară sînt cordat triunghiulare, cu peţiol lung, pe care sînt aşezate opus
cîte l—2 perechi de foliole. Frunzele din partea superioară a tulpinii sînt scurt peţiolate sau sesile. Faţa
superioară a frunzelor este acoperită cu peri rari, cea inferioară cu peri deşi. Marginea inegal dinţată.
Flori violacee, foarte rar albe, grupate într-o inflorescenţă cu verticile globuloase compacte. Fructe
nucule, înflorire VI—VIII. Vegetează de la cîmpie la munte, în fîneţe, pe marginea drumurilor şi
ogoarelor. În Europa şi sud-vestul Asiei.
160 — Jaleş de stepă — Salvia nutans L. (Pl. 38) — H = 20—120 cm. Perenă, cu rizom din
care pornesc 1—2 tulpini păroase. Frunze radicale cordat-ovate, cu peri deşi pe faţa inferioară, cu
marginea simplu sau dublu crenată. Frunzele tulpinale (cînd există) sînt lanceolate şi scurt peţiolate.
Flori albastru-violacee, rar albe, grupate în verticile, în inflorescenţă cu 2—3 ramuri. Fruct-nucule
elipsoidale, înflorire V— VII. În stepe, prin fîneţe, tufărişuri, coaste aride, pe locuri calcaroase. Sud-
estul Europei.
161 — Izmuşoară de cîmp — Acinus arvensis (Lam.) Dandy (Pl. 38) — H = 10—30 (40) cm.
Plantă anuală hibernantă, rar perenă, ramificată la bază, formînd tufe. Frunze rombice sau alungit-
ovate. Flori trilabiate, albastru-liliachii pînă la roz-violete, rar roze sau albe, dispuse în verticile la
subţioara frunzelor. Fructe nucule elipsoidale, înflorire V—VIII. Antireumatică. întîlnită din regiunea
de stepă pînă în etajul alpin, pe locuri aride, pe marginea drumurilor, preferînd substratul nisipos sau
pietros. Europa, Asia Mică, nord-vestul Africii.
162 — Siminoc, flori de paie — Helichrysum arenarium L. Moench (Pl. 38) — H = 10—30
(50) cm. Perenă, păroasă, cu rădăcina lemnoasă. Frunze lineare. Inflorescenţă calatidii globuloase,
alcătuite din flori galbene. Fructe achene. înflorire VI—IX. Inflorescenţele folosite la tratarea
afecţiunilor vezicii biliare, colicistitelor cronice, gutei, reumatismului şi viermilor intestinali. La
cîmpie, pe locuri nisipoase sau stîncării. Europa, Caucaz.
163 — Floare galbenă — Inula hirta L. (Pl. 38) — H = 10—15 cm. Perenă, cu rizom lemnos.
Tulpină păroasă. Frunze alungit-ovate, lanceolate, păroase pe ambele feţe. Flori galbene aurii, grupate
în calatidii mari. Fructe achene. înflorire VI—IX. Comună la cîmpie şi pe dealuri, prin fîneţe, coaste cu
tufişuri. Sudul şi centrul Europei, Siberia, Caucaz.
164 — Scai ghimpos, mături — Centaurea calcitrapa L. (Pl. 39) — H = 30—60 cm.
Bianuală, cu tulpină erectă, ramificată, în tufă îmbrăcată în peri aspri şi creţi. Frunze sectate, spinoase,
cu lobi lanceolaţi. Calatidii mici (L = 10 cm, D = 5—6 cm), formate din numeroase flori de culoare
palid purpurie (roşii-roze). Foliolele involucrale de la marginea calatidiului sînt spinoase. Fructe
achene fără papus. înflorire VI—IX. Tonic şi febrifug. Pe cîmpii, prin păşuni, pe marginea drumului,
pe coline aride. Europa, Asia Centrală.
165 — Scai răsăritean — Centaurea orientalis L. (Pl. 39) — H = 100—150 cm. Perenă, rizom
gros, scurt. Tulpina ramificată, acoperită cu peri aspri. Frunze penat sectate (L = 15—30 cm). Cele de
la partea inferioară a tulpinii peţiolate, cele din partea superioară sesile. Calatidiile sînt aproximativ
sferice (D = 20—25 mm). Foliolele involucrale galben-verzui, ovate şi fimbriate. Florile grupate în
calatidii galben-aurii, înflorire VI—X. În cîmpiile din sudul ţării, prin pajişti, fîneţe, pe marginea
drumurilor, prin tufişuri, uneori şi prin arături. În sudul Europei.
166 — Scai galben — Centaurea solstitialis L. (Pl. 39) — H = 10— 100 cm. Anuală sau
bianuală, tulpină ramificată, tufoasă. Frunze sinuat penat fidate, cu lacinii alungite. Calatidii solitare,
globuloase, fiecare cu foliole involucrale, ţepoase, cu flori galbene. Fructe achene cu şi fără papus.
înflorire VI—X. Are aceleaşi utilizări medicale ca şi scaiul ghimpos. Pe cîmpii, păşuni, pe marginea
drumurilor şi în arături. Europa, vestul Asiei.
167 — Cicoare — Cichorium intybus L. (Pl. 39) — H = 30—120 <200) cm. Perenă, cu
rădăcini groase şi tulpină ramificată. Frunze bazale în rozetă, cu lamina lanceolată, adînc sectată, cele
tulpinale — din partea superioară — întregi, sesile, ovat lanceolate. Inflorescenţa calatidii cu
numeroase flori ligulate marginale de culoare albastră. Fructe achene. înflorire VII-IX. Partea aeriană şi
rădăcinile sînt folosite pentru tratarea angiocolitei, dischineziei biliare, constipaţiei cronice, în hepatite
cronice, furunculoze, acnee. Din rădăcini se prepară surogatul de cafea. De la cîmpie pînă în munţi,
prin fîneţe, păşuni, pe lîngă drum, în locuri necultivate şi înierbate. Europa şi Asia.
168 — Iarba soarelui, ţîţa caprei — Tragopogon orientalis L. (Pl. 39) — H = 30—70 cm.
Bianuală sau perenă, cu rădăcină pi votantă şi tulpină simplă sau ramificată. Frunze linear lanceolate,
sesile, ample-xicaule. Inflorescenţa calatidiu cu flori ligulate galben-portocalii. Fructe achene cu papus
alb-murdar. înflorire V—VIII. La cîmpie pînă pe munţi, prin fîneţe, păşuni, lîngă drumuri, căi ferate. În
centrul şi estul Europei, Asia.
169 — Băluşcă — Ornithogalum pyramidale L. (Pl. 39) — H = 50— 80 cm. Perenă cu bulb.
4—7 frunze lineare sau linear lanceolate. Inflorescenţă racem alungit, din flori albe pe faţă, pe dos cu o
dungă roşie. Fruct capsulă, înflorire VI—VII. În stepă şi silvostepă, prin fîneţe, pajişti, tufărişuri,
poieni, pe terasamentul căilor ferate, în semănături. Europa, Africa de Nord.
170 — Negară, bucşă — Stipa capillata L. (Pl. 39) — H =40—-80 (100) cm. Plantă perenă
care creşte în pîlcuri, cu frunze înguste (l mm), răsucite la uscăciune şi desfăşurate cînd este umiditate
mare (pe ploaie). Inflorescenţa panicul închis la bază în teaca frunzei superioare (10— 15 cm). Aristele
spiculeţelor (L = 8—25 cm) de forma unor fire de aţă, aspre, sucite la bază. Înflorire VI—VII (VIII). În
regiunea de cîmpie şi deal, prin pajişti, pe coaste pietroase, nisipuri sau loess. Centrul şi sudul Europei,
vestul Asiei.
171 — Colilie, fîscă — Stipa lessingiana Trin. et Rupr. (Pl. 39) — H = 40—80 cm. Perenă,
creşte în pîlcuri. Frunzele sînt slab păroase, răsucite, terminate cu un vîrf subţire. Panicul alungit cu
partea inferioară cuprinsă în vagina frunzei superioare. Paleea ce îmbracă fructul (L = 7—11 mm) este
uniform acoperită cu peri deşi. Sub vîrf poate exista un inel scurt, gălbui. Arista (L = 15—20 (25) cm)
este brusc îndoită. Partea de aristă de deasupra îndoi tuni este puternic păroasă, înflorire V—VI. Pe
pajiştile stepice şi pe coaste însorite uscate. În centrul şi sud-estul Europei.
172 — Obsigă — Bromus L. (Pl. 40) — H = 20—80 (120) cm. Anuală sau bianuală, pufos
ramificată, păroasă. Frunze plane, păroase. Inflorescenţă panicul ovoidal format din spiculeţe alungit
ovoidale, înflorire V—VI. De la cîmpie la munte, în fîneţe, tufişuri, pe margini de drumuri. Europa,
Asia.
173 — Fulfucă — Vulpia myurus L. C.C. Gmelin (Pl. 40) — H = 25—50 cm. Anuală,
hibernantă, tufos ramificată. Frunzele îngust lineare. Inflorescenţă panicul (L = 30—50 cm), din
spiculeţe cu 4—5 flori. Fruct cariopsă. Înflorire V—VIII. La cîmpie şi pe dealuri, prin locuri uscate, pe
locuri aride, preferînd soluri podzolice, sărace în calcar, nisipoase, pietroase. Pe tot globul.
174 — Pir cristat — Agropyron pectiniforme Roemer et Schultes (Pl. 40) — H = 40—60 (80)
cm. Perenă, creşte în pîlcuri dese. Rizom scurt. Tulpini aeriene erecte. Frunze late (3—4 mm) răsucite.
Spicul (L = 6—8 cm) din 40—50 spiculeţe aşezate apropiat unele de altele, înflorire V—VI. La cîmpie
şi dealuri, prin pajişti stepice, coaste însorite, marginea drumurilor, preferînd nisipurile calcaroase sau
loess. Sudul şi estul Europei, vestul şi centrul Asiei.
175 — Păpădie — Taraxacum officinale Weber (Pl. 40) — H = 15— 20 cm. Perenă. Rizom
vertical, continuat cu o rădăcină pivotantă. Tulpină capiformă cu o rozetă de frunze la bază. Flori
ligulate, aurii, grupate într-un calatidiu mare. Înflorire IV—X. De la cîmpie pînă pe munţi, comună.
Conţine un suc lăptos. Decoctul din rădăcină constituie un vechi remediu tonic, folosit în calitate de
stomahic şi în afecţiuni hepatobiliare. Pe tot globul.
176 — Păiuş — Festuca valesiaca Schleicher (Pl. 40) — H = 20— 50 (70) cm. Perenă, cu
creştere în pîlcuri. Tulpină subţire, cu 2 noduri. Frunze filiforme cu 5 nervuri (D = 0,4—0,6 mm).
Teaca şi lamina frunzei, ca şi nodurile tulpinii sînt albăstrui ceroase. Panicul erect, din spicu-leţe lungi
de 5,5—7,0 mm, nuanţate, palid verzui sau violacee, înflorire V—VII. La cîmpie şi dealuri, prin pajişti
din locuri stepice uscate, însorite, pe nisipuri şi stîncării. Europa şi vestul Asiei.
177 — Păiuş alb — Festuca pseudovina Hackel (Pl. 40) — H = 10— 40 cm. Perenă, creste în
pîlcuri dese. Tulpină subţire, cu 2 noduri spre vîrf, mai mult sau mai puţin muchiată. Frunze înguste,
filiforme, scurte şi groase. Panicul ovoidal, uneori spiciform, din spiculeţe (L = 4—6 mm) îngust
eliptice sau ovate, nuanţate verde sau violaceu. Spiculeţul este format din 4—7 flori, înflorire V—VII
(VIII). La cîmpie şi pe dealuri, în pajişti uscate, însorite. Europa centrală şi de est, Asia.
178 — Ciucure — Aegilops cylindrice Host (Pl. 40) — H = 15— 50 cm. Plantă anuală, tufos
ramificată. Frunze plane, păroase. Spic cilindric şi îngust, din 5—11 spiculeţe. Aristele spiculeţelor de
la bază sînt mai scurte decît cele superioare, înflorire V—VI. Vegetează din regiunea de cîmpie pînă în
cea montană, prin păşuni pe soluri nisipoase sau pietroase, lîngă drumuri uscate. Italia, Peninsula
Balcanică şi sudul U.R.S.S.
179 — Tremurătoare — Briza media L. (Pl. 40) — H = 20—50 (100) cm. Perenă, rizom şi
stoloni subterani scurţi. Frunze lineare plane» panicul lat şi lax (L = 15 cm) din spiculeţe ovat cordate
cu 4—10 flori fiecare nuanţate violaceu, înflorire V—VIII. În toată ţara, de la cîmpie pînă în etajul
subalpin, prin pajişti, margini de pădure, pe soluri fertile. Europa, Asia.
Alte plante care pot fi întîlnite în acest mediu de viaţă sînt cele descrise la numerele 15, 22,
21, 24, 27, 30, 418, 468 şi 495.

B. ANIMALE

ÎNCRENGĂTURA MOLUŞTE (MOLLUSCA)

CLASA MELCI (GASTROPODA)


177 — Zebrina varnensis Pfeiffer (Pl. 41) — H = 20—-26 mm. Cochilia cu 10 anfracte uşor
curbate, terminată cu un apex bont. În zone deschise, ierboase şi nisipoase, pe mărăcini şi alte plante,
formînd colonii. Comună în Dobrogea, pe falezele mării. Sud-estul Europei, vestul Asiei.
178 — Jaminia microstragus Rossm (Pl. 41) — H = 10 mm. Cochilie cornoasă, puţin
transparentă, din 7 anfracte uşor curbate, peristom puţin evazat, cu o buză puternică prevăzută cu 4
dinţi. Formează colonii pe ierburi, sub pietre, în tufişuri. În zone aride din Dobrogea. În Balcani.
179 — Helicella candicans Pfeiffer (Pl. 41) — H = 8,2 mm, D = = 16 mm. Cochilie tare, cu 5
anfracte, cele superioare puţin curbate. Peristom ascuţit. La cîmpie, în poieni şi pe coline uscate, pe
ierburi, pietre, de la şes pînă la l 400 m. Transilvania, Banat, Muntenia, Dobrogea. Europa centrală şi
de sud.

ÎNCRENGĂTURA ARTHROPODE (ARTHROPODA)

CLASA PĂIANJENI (ARACHNIDA)


180 — Atypus muralis Bertkan (Pl. 41) — L = 9—18 mm. Păianjen care îşi construieşte
galerii în care stă ascuns. În păduri de stepă, pe teren accidentat, la baza şi marginea arbuştilor, în iarbă
deasă, în locuri calde, relativ uscate, pe nisip, argilă, calcar, ghips, în prundiş. În Dobrogea, Moldova şi
Transilvania. Specie est-europeană şi persană.
181 — Heliophanus cupreus Walckenaer (Pl. 41) — L = 4—6 mm. Păianjen comun prin
vegetaţia scundă de stepă, pe lemne, în locuri deschise, prin iarbă şi pe arbuşti sau pietre. Iubeşte
căldura, este vioaie (evită totuşi lumina prea puternică). În sezonul cald, în toată ţara, pînă la 500 m
altitudine.

CLASA DIPLOPODE (DIPLOPODA)


182 — Cromatojulus unilineatus Koch (Pl. 41) — L = 20—29 mm. Corp alcătuit din 43—50
segmente şi 75—89 perechi de picioare. Pe terenuri calcaroase, uscate, sărace în vegetaţie. Foarte
frecventă. Europa centrală şi de sud-est.

CLASA CHILOPODE (CHILOPODA)


183 — Scolopendra cingulata Latreille (Pl. 41) — L = 60—140 mm. Cu 21 perechi de
picioare. În locuri deschise cu mult bolovăniş, pe plaja mării, în cîmpii, prin crăpături. În IV—VI. Nu
suportă o uscăciune prea mare. În sudul ţării nai frecventă În Dobrogea. Circummediteraneană, Iran.

CLASA INSECTE (INSECTA)


184 — Lăcusta italiană — Calliptamus italicus L. (Pl. 41) — L — 15— 40 mm. Femela mai
mare decît masculul, de culoare variabilă; ea depune primăvara 150—200 ouă. Larvele acestui ortopter
stau în cîrduri şi mănîncă frunze, scoarţa puieţilor. Cu două faze: una solitară, termofilă, în VIII—X,
alta gregară mai mare (cînd este numeroasă devine dăunătoare), primăvara. Pe pajişti, cîmpii şi terenuri
cultivate, la şes şi la deal. În toată ţara. Europa, Asia, Africa de Nord.
185 — Lăcusta cu rît — Aerată ungarica Herbst. (Pl. 41) — L = 30— 65 mm. Femela mai
mare decît masculul. Ortopter asemănător cu un beţişor, cu capul prevăzut cu un rostru lung,
caracteristic. Picioare lungi, foarte subţiri, ce o ajută să sară departe. Depune ouăle într-o spumă
întărită, pe ramurile copacilor. Consumă seminţe. În VIII—X, pe cîmpii uscate, calde, în sudul ţării.
186 — Greierul de cîmp — Gryllus campestris L. (Pl. 41) — L = = 19—29 mm. Corpul
ortopterului îndesat, cap măciucat, elitre fumurii, de lungimea corpului. Masculul stridulează lîngă gura
galeriei în care femela depune ponta; el îşi face alături o galerie proprie. Se hrăneşte noaptea cu plante
ierboase, seminţe încolţite, plantule, omizi etc. Cu numeroşi duşmani. Comună în V—VIII în stepe,
pajişti şi culturi. În toată ţara, la şes. Sudul Europei.
187 — Graphosoma lineatum L. (Pl. 41) — L = 8—12 mm. Hete-ropter prezent în VIII pe
flori de umbelifere, pîndind insecte mici, pe care le prinde şi suge. Vine din mlaştini în fîneţe şi grădini,
dar şi în păduri pe flori şi fructe de pădure. Iernează ca adult în frunzar. În toată ţara, comună. Sudul
Europei.
188 — Cercopis sanguinolenta L. (Pl. 41) — L = cca 10 mm. Hete-ropter ale cărui aripi
amintesc de elitrele coleopterelor. Femelele depun ouăle pe iarbă. Larvele şi adulţii sug sucuri de
plante. Ca să se protejeze, larvele secretă o spumă roşietică în care se ascund. În VI—VIII în toată ţara.
În sudul Europei.
189 — Cicadella viridis L. (Pl. 41) — L == 6—8 mm. Heteropter comun în pajişti umede, pe
plante ierboase şi amfibii. Nu este dăunător. În toată ţara.
190 — Tetramorium caespitum L. — Llucrăt. = 2,3—3,5 mm. Cea mai răspîndită şi abundentă
furnică. Comună de la şes pînă pe culmile munţilor, cu o mare variabilitate de construire a cuibului.
Poate suporta inundaţii temporare. Omnivoră, mai ales nocturnă. Lucrătoarele sînt agresive. Pe terenuri
virgine, în zone argiloase sau nisipoase, dar şi în culturi, păduri, la munte sub pietre, în locuinţe. În
toată ţara. Holarctică.
191 — Viespe de nisip — Ammophyla sabulosa L. (Pl. 43) — L = = 20—28 mm. Himenopter
al cărui abdomen este cu peduncul din 2 articole, posterior mai îngroşat. Face cuiburi în terenuri
nisipoase, adînci de 25 cm. Prinde omizi defoliatoare, pe care le paralizează, le duce în cuib şi depune
alături un ou, apoi iese şi astupă intrarea. Larva va mînca omida de vie. În toată ţara. Europa.
192 — Bonzar — Bambus hortorum L. (Pl. 43) — L = 19—23 mm. Himenopter cu un
polimorfism colonial: femele, lucrătoare şi masculi. Corp păros. Formează colonii de 300—400
indivizi în pămînt, în cuiburile unor mamifere sau la baza copacilor bătrîni. În aceste cuiburi
construieşte faguri în care depune miere şi ouă. Adulţii se hrănesc cu polen şi nectar. Toamna mor
aproape toţi indivizii; rămîn mai ales femelele tinere, fecundate, care primăvara încep construirea unui
nou cuib. Ele fac cîteva celule din ceară pe care le umplu cu polen şi depun ouă. Ele îngrijesc larvele
pînă ce ies primele lucrătoare, care fac ulterior toată munca. În toată ţara. Europa, Siberia.
193 — Cărăbuş granulatus L. (Pl. 42) — L = 14—20 mm. Adultul şi larva acestui coleopter
sînt prădători, distrug mulţi dăunători agricoli. La şes şi pe munte, sub pietre sau muşchi, pînă la
altitudini de 2 000 m. În toată ţara. Europa, Asia.
194 — Scarabeus affinis Brulle (Pl. 42) — L = 24—30 mm. Coleopter cu picioarele
anterioare fără tarse. Fruntea cu o carenă transversală întreruptă la mijloc. Din balega proaspătă a
cornutelor mari face un cocoloş pe care îl cară în galerii săpate în pămînt şi pe care depune un ou ce se
va dezvolta consumînd această hrană. În sudul ţării, în stepe cu graminee, pe litoral. Sudul Europei.
195 — Cărăbuşul de stepă — Anoxia villosa F. (Pl. 42) — L = 24— 28 mm. Coleopter
asemănător cu cărăbuşii de mai. Adulţii trăiesc cca 30 zile în VII—VIII. Ziua stau ascunşi, noaptea
atacă majoritatea plantelor de cultură. Larva se dezvoltă în sol în decurs de 2—3 ani, consumînd părţile
subterane ale plantelor de cultură (popular sînt numiţi viermi albi). În sudul ţării. Franţa, U.R.S.S.
196 — Cărăbuşul marmorat — Polyphylla phulo L. (Pl. 42) — L = 22—34 mm. Cel mai mare
cărăbuş de la noi. Adultul şi larva seamănă cu cărăbuşul de mai. Adulţii atacă frunzele copacilor,
larvele părţilor subterane ale plantelor. Larvele se dezvoltă în sol 3—4 ani, atingînd L = 70—80 mm.
Poate provoca uscarea puieţilor şi arborilor tineri. Adulţii rod frunzele de foioase şi viţă de vie. În
zonele cu soluri-nisipoase din sudul ţării. Europa.
197 — Croitor vărgat — Dorcadion pedestre Poda (Pl. 42) — L = = 11—17 mm. Cu mare
variabilitate de culoare. Antene groase, mai scurte decît corpul. Pe locuri înierbate, însorite. Larvele se
hrănesc cu rădăcinile plantelor ierboase. În toată ţara, În zona de stepă şi în păduri de fag, în IV—VI.
Estul Europei.
198 — Fluture cu coadă de rîndunică — Papilio machaon L. (Pl. 42) — A = 40—80 mm. Cap
şi antene negre. Zboară bine. Suge nectarul-florilor. Cu 2 generaţii pe an: în IV (cînd fluturii sînt mai
mici, cu corp mai negru şi fondul aripilor galben-palid) şi în VII—VIII. Larva trăieşte pe umbelifere.
Din stepa dobrogeană pînă pe munţi. Europa, Africa de Nord, Siberia. Asemănător acestuia este
Iphiclides podalirius L., fiind şi mai comun.
199 — Fluturele de răpită — Pieris rapae L. (Pl. 42) — A = 40— 50 mm. Larvele trăiesc pe
crucifere sălbatice şi cultivate. Zboară în IV—V şi VII. Foarte comun, în toată ţara. Europa, Africa de
Nord, Siberia, acum şi în America.
200 — Colias croceus Fourcroy (Pl. 42) — A = 31—44 mm. Cu 2 feluri de femele: unele
asemănătoare masculului, altele cu un fond alb. Cu 4 generaţii pe an — în IV—V, VI—VII, VIII—IX
şi (mai rar) X—XI. Larva trăieşte pe leguminoase. În toată ţara. Europa centrală şi de sud, Africa de
Nord, Asia de vest.
201 — Lămîiţa, fluturele galben — Gonepteryx rhamni L. (Pl. 42) — A = 55—60 mm.
Masculul cu fondul aripilor galben, femela cu el albicios. Prezent în VII—X, dar unii adulţi care
iernează, zboară şi în III—IV. Larvele trăiesc pe Rhamnus. Europa, Africa de Nord, Siberia.
202 — Hyles euphorbiae L. (Pl. 42) — A = 67—77 mm. În VI—IX. Larva trăieşte pe
Euphorbia, Fuchsia, Plantago. Comună de la malul mării pînă În zona de dealuri. Europa, Asia; a
pătruns şi în Canada.
203 — Zygaena filipendulae L. (Pl. 42) — A = 37—42 mm. În VI— VII. Larva trăieşte pe
Trifolium, Plantago, Hieracium ş.a. Comună în toată ţara. Stă pe flori în locuri însorite. Europa, vestul
Asiei.
204 — Syrphus lunulatus Meigen (Pl. 42) — L = 10 mm. Dipter care trăieşte pe flori de
umbelifere, pîndind alte insecte pe care le prinde şi le suge. În pajişti de stepă. Europa.
205 — Tăun — Tabanus autumnalis L. (Pl. 42) — L = 17—21 mm. Dipter cu zbor rapid. Cap
mare, trompă scurtă cu un ac care înţeapă puternic vitele mari, pe care le urmăreşte şi atacă cu
insistenţă. Poate transmite dalacul şi tularemia. Femela depune 300—600 ouă. Larvele sînt răpitoare, se
dezvoltă pe malurile nisipoase ale apelor de stepă. Europa, restul Asiei, Africa de Nord.

ÎNCRENGĂTURA VERTEBRATE (VERTEBRATA)

CLASA AMFIBII (AMPHIBIA)


206 — Broasca de pămînt brună — Pelobates fuscus Laur. (Pl. 44) — L = 5—8 cm. Corp
îndesat, umflat în părţi, pupila verticală, timpan invizibil. Piciorul posterior cu un tubercul osos ca o
lopăţică. Fără calozităţi nupţiale. Se reproduce în IV—V, depune ponta în bălţi sub formă de cordoane
groase, pe plante. Metamorfoza durează 120—140 zile. Ziua adultul stă îngropat. Se hrăneşte noaptea
cu melci, rîme, insecte. Strigă „cot-cot-cot". Se îngroapă uimitor de rapid în sol nisipos, argilos sau
loess cu ajutorul picioarelor posterioare. Iernează în găuri adînci de pînă la l m. Este vînată de păsările
de baltă şi de răpitoarele de noapte. Prezentă pretutindeni pînă la altitudini de 600 m, oriunde găseşte
un sol favorabil. În centrul şi sud-estul Europei, Caucaz, stepa kirghiză.

CLASA REPTILE (REPTILIA)


207 — Broasca ţestoasă de uscat — Testudo hermanni Gmelin (Pl. •44) — Lcarapace = 11—12
cm. Carapace ovală, coadă cu o unghie tare, cornoasă. Se împerechează la sfîrşitul primăverii. Femela
depune 11—12 ouă albe, sferice. Puii (L = 4 cm) ies după 3—4 luni. Se hrăneşte cu vegetale, mai rar
cu melci şi rîme. Nu are duşmani. În locuri deschise, înierbate, la liziera pădurilor, pe văile rîurilor.
Hibernează în X—IV în pămînt sau în peşteri. OCROTITĂ DE LEGE. Numai în Banat şi vestul
Olteniei, dar îndeosebi în zona Porţilor de Fier şi pe valea Cernei, pînă la altitudinea de 300 m.
Nordmediteraneană.
208 — Şopîrla de stepă, şopîrla dobrogeană — Lacerta taurica Pallas (FI. 44) — L = sub 20
cm. Cap mare, masculii dorsal verzi, femelele bat în cafeniu cu pete brune sau negre. Reproducerea în
IV—V. Femela depune 3—4 ouă într-o galerie săpată în pămînt. Se hrăneşte cu insecte, păianjeni,
miriapode. Are numeroşi duşmani, îndeosebi păsări răpitoare şi şerpi. Trăieşte în populaţii dense pe
bolovănişuri invadate de vegetaţie, dune de nisip, pe loessuri, la lizieră de pădure, chiar şi în culturi
agricole. Dobrogea, Banat, Oltenia de sud, izolat în Cîmpia Dunării. În Balcani.
209 — Şarpe rău — Coluber jugularis L. (Pl. 44) — L = pînă la 2 m. Bot rotunjit, cap oval,
ochi mari, coadă lungă şi subţire. Se reproduce în V. În timpul împerecherii masculul ţine cu gura ceafa
femelei.
În VI—VII sînt depuse 5—12 ouă. Se hrăneşte cu şopîrle, hirciogi şi po-pîndăi, pe care îi
prinde şi îi ucide prin încolăcire, apoi îi înghite. Este cel mai rapid şarpe de la noi; fuge iute pe sol, se
urcă în copaci sau pe stînci. Poate muşca oile şi vacile la păscut. Cînd este atacat devine agresiv. Are o
muşcătură dureroasă, neveninoasă, dar care se poate infesta. Iubitor de căldură şi locuri uscate. La
liziera pădurilor, lîngă tufişuri, pe coaste, viroage, stîncării, în zone cu vegetaţie arbustivă. În sudul
ţării. OCROTIT DE LEGE. În sud-estul Europei, Asia Mică, pînă la Golful Persic.
210 — Balaur — Elaphe quatuorlineata Lacepede (Pl. 44) — L = = pînă la 1,5 (rar 2,5) m.
Cap mare, bot rotunjit, coadă moderat alungită. Se reproduce în VI—VII. Depune 6—16 ouă în VII,
din care în IX ies puii. Se hrăneşte cu rozătoare, ouă şi păsări (pe care întîi le sugrumă, apoi le înghite).
Se mişcă lent, se caţără bine în copaci. Cînd este în pericol, muscă. OCROTIT DE LEGE. În stepe, pe
dealuri stîncoase, la liziera pădurilor, în lucerniere, dar şi pe lîngă locuinţe, (unde vînează şoareci şi
porumbei). În Dobrogea şi la vest de Galaţi, rar. În sudul Europei.

CLASA PĂSĂRI (AVES)


211 — Potîrniche — Perdix perdix L. (Pl. 43) — L = 26—30 cm. Stă în perechi. Cuibăreşte în
IV—V. Cuib la sol, din iarbă şi frunze, ascuns în vegetaţie. Specie monogamă. Femela depune 12—17
ouă pe care le cloceşte 24 zile. Puii pleacă din cuib la cîteva ore după ieşirea din ou. Este una dintre
speciile cele mai prolifice de la noi. Se hrăneşte cu plante, şi seminţe, vara şi cu insecte, păianjeni,
melci. Formează cîrduri, stoluri reprezentate de o singură familie, care zboară jos, deasupra pămîntului,
cu mare zgomot. Prin vii, tufe, mărăcinişuri, în stepă, pe ogoare, dar poate urca şi spre munte. Strigă
„kirr-hek" de mai multe ori. Sedentară. La noi acum este rară (este mai numeroasă în Banat, Hunedoara
şi în jurul Bucureştiului). În restul ţării doar izolat. OCROTITĂ DE LEGE, deşi este căutată de
vînători. Europa şi Asia centrală.
212 — Dropie — Otis tarda L. (Pl. 43) — L = 80—110 cm, G = 12— 15 kg. Mare cît un
curcan. Cea mai robustă pasăre europeană de uscat. Poligamă; masculii au jocuri nupţiale în IV.
Femelele depun 1-2-3 (6) ouă într-o groapă pe sol. Cloceşte 30 zile. Puii părăsesc cuibul după 3—4
zile. Familiile se reunesc formînd cîrduri. Se hrăneşte cu insecte, moluşte, seminţe, bucăţi de plante,
răpită. În cîmpii şi pe ogoare în Dobrogea, Bărăgan şi Crişana. Din ce în ce mai rară, este OCROTITĂ
DE LEGE. Sedentară, eratică. În Europa centrală şi de sud, Africa de Nord.
213 — Prigoare, albinărel — Merops apiaster L. (Pl. 43) — L = 25— 28 cm. Frumos colorat,
bun zburător, cuibăreşte sub formă de colonii în rîpe, maluri, dune, în care sapă galerii adînci de l—2
m, la fund cu o cameră cu D = 15—25 cm. Cele 5-6 ouă sînt depuse direct pe pămînt sau pe resturi
vechi de hrană şi sînt clocite de ambii părinţi timp de 20 zile. Puii stau în cuib 30 zile, fiind hrăniţi de
părinţi. Consumă insecte, mai ales viespi şi albine. Poate provoca daune apicultorilor. Strigă „prurrr".
Oaspete de vară (IV—IX), mai numeros în deltă, Dobrogea, Muntenia şi Moldova. Mai rar în
Transilvania (doar pe valea Mureşului). În Africa de nord-vest şi sudul Europei, în ultimul timp şi în
Suedia, Danemarca, Olanda.
214 — Ciocîrlie — Alauda arvensis L. (Pl. 43) — L = 15—20 cm. Cuib simplu, din ierburi,
aşezat direct pe pămînt şi ascuns în vegetaţie. Femelele depun de 2-3 ori pe an cîte 3-4 ouă pe care le
clocesc 11 zile. Puii stau în cuib 10 zile. Masculii îşi marchează teritoriul înălţîndu-se spre cer sus de
tot, cîntînd melodios şi variat, pentru a se lăsa apoi spre pămînt, frînînd în trepte. Pe sol este tăcută şi
înaintează pe furiş. Se hrăneşte cu plante şi seminţe; puii mănîncă insecte, păianjeni, viermi. Oaspete de
vară şi de pasaj, nu prea numeros. Poate rămîne şi iarna. În cîmpiile din estul ţării, dar şi în văile largi.
Europa, Asia, Africa de Nord.
215 — Vrabie de cîmp — Passer montanus L. (Pl. 43) — L — 14— 16 cm. Cuib sferic, din
paie şi pene, în scorburi, găuri în ziduri sau maluri de lut. Scoate 2—3 (4) rînduri de cîte 5—7 pui, care
ies după 13-14 zile de clocit. Se hrăneşte cu insecte şi seminţe. Strigă „tett" sau „tecc". Sedentar, în
teritorii deschise, dar şi în grădini şi livezi, la marginea oraşelor şi a pădurilor. Nu prea frecvent, în
Bărăgan şi Dobrogea. Europa, Asia.

CLASA MAMIFERE (MAMALIA)


216 — Orbete mare — Spalax leucodon Nordmann (Pl. 44) — L = = 18—27 cm. Rozător
subteran, foarte specializat, cu pleoapele lipite („simte" lumina, nu o vede), urechi foarte mici, coada
rudimentară, pi-eioare adaptate la săpat. Pe faţă şi labe cu peri ţepoşi. Naşte anual 2—4 pui. Se hrăneşte
cu rădăcini, rizomi, tuberculi, cepe, în căutarea cărora sapă neîncetat cu incisivii şi ghiarele noi galerii
(ce pot atinge 100 m lungime). Are camere pentru rezerve de hrană. Iese rar la suprafaţă, de obicei
noaptea, în perioada de reproducere. Animal solitar, agresiv cînd se apără, păgubitor. Numeros în
stepele din Dobrogea, sudul Moldovei, Crişana şi Transilvania. Est-european, vest-asiatic.
217 — Popîndău — Citellus citellus L. (Pl. 44) — L = 20—22 cm, G =- 150—300 g. Obrajii
mari permit acumularea de hrană în cele două buzunare. Consumă plante verzi, dar preferă boabe de
cereale; primăvara, ocazional şi insecte sau ouă de păsări. Sapă galerii simple sau complicate, lungi de
pînă la 6 m. Hibernează. Are duşmani numeroşi printre păsări şi mamifere. Supraveghează
împrejurimile, stînd ridicat pe picioarele din spate. Speriat, scoate un ţipăt ca un fluierat. Este mai activ
dimineaţa şi seara. În stepă uscată, la şes, evită pădurile; mai rar În culturi. Nu suportă frigul şi
umezeala. Numeros în afara arcului carpatic, mai rar în Trasilvania, Banat şi Crişana. În peninsula
Balcanică, Cehoslovacia, Polonia.
218 — Şobolan de cîmp, şoarece vărgat de apă — Apodemus agrarius Pallas — L = 10—12
cm, G = 18—25 g. Castaniu, cu o dungă neagră pe spate. Se hrăneşte mai mult cu insecte. Nu face
provizii. Nocturn şi diurn, mai puţin agil ca alţi şoareci. În terenuri umede, cu vegetaţie bogată, În
zăvoaie. Iarna vine pe lîngă case. Comun, în toată ţara. Est-european, pînă în centrul Europei.
219 — Şoarecele de cîmp — Microtus arvalis Pallas (Pl. 44) — L = 9—12 cm, G = 15—40 g.
Cel mai comun mamifer din Europa. Se reproduce tot anul. Naşte de pînă la 13 ori pe an cîte 4—8 pui.
Se înmulţeşte enorm, devenind păgubitor. Activ seara şi noaptea, consumă plante de cîmp, trifoi şi
lucerna, dar şi insecte şi omizi (cînd ajunge în număr prea mare devine canibal). Iarna se hrăneşte cu
rădăcini, tuberculi, seminţe; face rezerve de pînă la 4 kg. Are mulţi duşmani printre răpitoare, este
decimat de epizootii, moare de pneumonie, de foame sau îngheţ, ploile îl îneacă în cuib. Cînd formează
o colonie numeroasă, galeriile sale pot ciurui pămîntul. Comun în toată ţara, pe terenuri înţe-lenite,
păşuni şi fîneţe, de la cîmpie pînă pe păşunile montane, pe terenuri cultivate cu specii perene.
Palearctic.
2.20 — Iepure — Lepus capensis L. (Pl. 44) — L = 45—70 cm, G — pînă la 6,6 kg. Cel mai
mare rozător de la noi. Buze groase, mobile, ochi mari, picioare posterioare cu 5 degete, cele anterioare
cu 4; talpa acoperită cu păr des, incisivii sînt dublaţi în spate de alţii mai mici. Culoare diferită vara şi
iarna. Mustăţi lungi, ţepoase. Cu 4 generaţii de pui (a cîte 2—4) pe an, pe care îi naşte în cîmp, într-un
culcuş primitiv. Trăieşte pînă la 12 ani. Animal de seară şi de noapte, puţin sociabil, mănîncă vegetale
variate: graminee, trifoi, răpită, varză (iarna dezgroapă semănăturile culturilor de toamnă şi pe cele
perene), dar şi boluri alimentare incomplet digerate. Are duşmani numeroşi, suferă de epizootii. Odată
cu extinderea agriculturii, cu mecanizarea şi chimizarea, a intrat în regresie. În fugă atinge 70 km/h.
Auz foarte bun, miros şi văz slabe. Comun În toată ţara, de la cîmpie pînă în zona alpină, preferînd însă
cîmpiile întinse cu mărăcinişuri şi zonele de deal cu vii. Evită mono-culturile. Europa, Asia.
Alte animale care pot fi întîlnite în acest mediu de viaţă sînt cele descrise la numerele 42, 67,
172, 326, 327, 341, 342, 359, 362, 421, 426, 448, 452, 454, 465, 473, 489, 490, 498, 499, 5Q2, 503,
505, 528.
5. PĂDUREA ŞI POIENILE
Pădurea reprezintă teritoriul ocupat de vegetaţia lemnoasă (arbori şi arbuşti). Ea se întinde de
la nivelul mării (pădurile de sălcii din deltă şi cele de pe grindurile marine de la Letea şi Caraorman),
pînă la altitudinile maxime la care pot creşte formaţiunile lemnoase compacte (pînă la l 500 m
altitudine). Distribuţia pădurilor este limitată la altitudini mici de cantitatea de apă disponibilă, iar la
altitudinile înalte de condiţiile climaterice vitrege.
În funcţie de arborii dominanţi, pot fi distinse — altitudinal —, următoarele tipuri de păduri:
de foioase, de amestec şi de răşinoase.
Pădurile de foioase pot fi de sălcii şi plopi din lunci, păduri de stejari (pufos, pedunculat, cer şi
gîrniţă) în silvostepă şi pe dealuri, păduri de gorun pe dealuri şi podişuri, păduri de fag pe dealuri şi
munţi. Pădurile de amestec pot constitui şleaurile (amestecuri de stejar, gorun, tei şi carpen) care se află
în zonele de cîmpie şi de deal, iar în zonele de munte amestecuri de foioase cu răşinoase (fag cu brad şi
molid). Pădurile de răşinoase sînt de brad, larice, molid; ele se caracterizează de cele mai multe ori prin
monodominanţă specifică.
În păduri plantele sînt dispuse pe trei straturi principale:
a. Stratul arborilor. Acesta dă înălţimea maximă a pădurii, determină intensitatea
iluminării celorlalte strate vegetale şi determină valoarea economică a pădurii.
b. Stratul arbustiv (care uneori poate lipsi) este alcătuit tot din plante lemnoase şi
constituie adăposturi şi sursă de hrană pentru numeroase animale (îndeosebi păsări şi
mamifere).
c. Stratul ierbos prezent în pădurile de foioase de la şes (dar şi el este ades absent), în
pădurile de foioase şi în cele de răşinoase din zona montană. Are o dezvoltare variată în
funcţie de lumină şi umiditate şi rămîne singurul strat vegetal în poieni. O caracteristică a
sa este faptul că îşi schimbă în mod evident aspectul de la primăvară la vară. El
adăposteşte cea mai variată gamă de plante şi animale.
În afara celor trei straturi vegetale vii, deasupra solului din pădure se acumulează o pătură de
frunze moarte aflată în grade diferite de descompunere (implicit ea este de grosimi diferite), care
constituie litiera sau pătura vegetală moartă a pădurii. Ea este populată de o faună extrem de bogată şi
mobilă de animale mărunte, a căror activitate duce la crearea solului de pădure.
În cadrul pădurilor se mai poate face o distincţie între pădurile naturale, regenerate singure din
seminţe sau lăstari şi pădurile plantate, care sînt rezultatul activităţii conştiente, orientate a omului.
Acesta poate crea păduri noi, care nu preexistau pe teritoriul ţării noastre, aşa cum sînt pădurile de
salcîm, plop canadian, duglas şi pin strob.
Poienile sînt spaţii naturale din păduri, lipsite de vegetaţie lemnoasă; pe ele se dezvoltă
îndeosebi graminee, alături de care apar numeroase plante cu flori, multe dintre ele care nu se întîlnesc
în pădurea închegată.
Păşunile şi fîneţele sînt un rezultat al acţiunii omului, de defrişare a pădurilor, care se
efectuează în scopul obţinerii unor terenuri care să poată fi utilizate pentru procurarea hranei
animalelor domestice. Fîneţele sînt zonele de pe care iarba este cosită o dată sau de mai multe ori pe an,
fînul recoltat fiind folosit ca nutreţ în perioadele reci ale anului. Păşunile servesc ca loc de hrănire
directă a animalelor domestice. Ambele sînt alcătuite numai dintr-un singur strat vegetal, cel ierbos,
sînt dominate de graminee şi rogozuri şi prezintă compoziţii specifice în funcţie de altitudine. Cele mai
productive sînt păşunile de firuţă, iarba vîntului, păiuş roşu şi ţepoşică. La altitudini joase domină
pajiştile uscate, la altitudini mai înalte cele potrivit de umede.
Pădurile şi poienile constituie biotopul terestru cel mai bine şi mai variat populat, în care
trăieşte cea mai bogată faună de vertebrate şi nevertebrate. Ele sînt adaptate variatelor condiţii de
mediu existente în copaci, pe frunze şi flori, pe şi sub scoarţa copacilor, în lemnul viu sau mort al
acestora, în litieră, pe sol sau în subsol, în viziuni, în vegetaţia ierboasă, în şi pe muşchii sau lichenii de
pe pietre şi copaci. Aceste animale se hrănesc cu părţi ale plantelor (flori, polen şi nectar, frunze,
fructe, scoarţă sau lemn viu), cu lemn putred sau frunzar, cu substanţe organice aflate în diferite grade
de descompunere, sînt carnivore, prădătoare, parazite sau hiperparazite. Animalele sînt adaptate fiecare
mediului în care trăiesc şi hranei pe care o utilizează. Prin relaţiile trofice în care intră, ele asigură
echilibrul ecologic al acestui biom complex, stabilitatea sa, echilibrul său dinamic (Pl. 45).

A. PLANTE

CIUPERCI (FILUM MYCOPHYTA)


180 — Iasca fagului — Fomes fomentarius (L. ex. Fr.) Gill. (Pl. 46) — D = 10—40 em.
Corpuri fructifere perene, mari, izolate sau etajate, cu forma de poliţă sau copită, cenuşii sau brune-
închis pe partea superioară şi albicioase, ulterior brune, pe partea inferioară. Tuburile sporifere sînt
stratificate. Tot anul, pe trunchiuri vii sau moarte de fag, ulm, carpen, stejar, frasin, salcîm, plop şi
castan.
181 — Iasca bradului — Phellinus robustus (Karst.) Bourd. et Galz. (Pl. 46) — D = 5—30
cm. Corpuri fructifere perene, etajate, de forma unei copite, cenuşiu-brună, ulterior aproape neagră şi
crăpată. Marginea de fructificaţie este de culoare brună. Tuburile sporifere stratificate; fiecare strat este
gros de 3—5 mm. Tot anul, pe conifere dar şi pe foioase.
182 — Linguriţa Zînei — Ganoderma lucidum (Leyss.) Karst. (Pl. 46) — Pălăria convexă,
roşie-brună sau roşie-neagră, zenată. Se fixează pe substrat printr-un picior lateral, cilindric, de aceeaşi
culoare cu pălăria. D = 6—10 cm, L picior =5—8 cm. Tuburi sporifere cenuşii brune. Tot timpul
anului, la baza trunchiului, pe cioturi şi rădăcini de stejar. Mai rar pe alţi arbori.
183 — Iasca stejarului — Polyporus frondosus Fries et Vahl. (Pl. 46) — H = 15—30 cm.
Picior gros, din care se desfac ramuri numeroase, scurte, terminate cu cîte o pălărie mică, brună, ca un
evantai, de 4— 5 cm, rugoasă. Pe faţa inferioară a pălăriilor sînt pori (D = 0,5 cm). Carne fibroasă,
albă, cu miros de făină. Vara şi toamna în păduri de stejar, pe tulpină, jos.
184 — Iască de brad — Lenzites saepiaria Fries et Wulfen (Pl. 46) — D = 3—10 cm. Pălărie
orbiculară, cu alte pălării suprapuse, cu zone netede şi tomentoase, a căror coloraţie trece de la galben-
portocaliu la brun-roşcat, maro-închis şi negru. Lamele subţiri, strînse, ramos anasto-mozate, ades
reunite în peri rigizi, galbeni, apoi bruni. Prezentă tot anul pe lemnul coniferelor şi pe lemne tăiate;
formează un putregai roşu.
185 — Burete păstrăv — Polyporus squamosus (Huds.) Fr. (Pl. 46) — D =10—60 cm. Corp
cărnos, ca o pălărie, cu picior lateral. Pălăria este uşor adîncită pe faţa superioară, cu numeroase
scvame triunghiulare brune. Pe faţa inferioară pălăria are numeroşi pori rotunzi. Picior gros, gălbui la
partea superioară, brun-întunecat la bază. Carne cu gust şi miros de făină. Creste vara şi toamna pe
arbori foiosi. Comestibilă la tinereţe.
186 — Iasca mesteacănului — Piptoporus betulinus (Bull. et Fr.) Karst (Pl. 46) — D = 2—6
cm. Corp fructifer. (D = 8—20 cm) sferic sau reniform, cu faţa superioară convexă, iar mai tîrziu plană,
brună-cenuşie, faţa inferioară este albicioasă sau uşor cenuşie. Cel mai des se fixează de substrat printr-
un peduncul lateral scurt. Tuburi sporifere alb-gălbui pînă la brune, cu porii rotunzi. Vara şi toamna pe
trunchiuri vii de mesteacăn.
187 — Burete ţepos, flocoşel, burete spinos — Hydnum repandum (L.) Fr. (Pl. 46) — D = 5—
45 cm, Hpicior = 3—12 cm. Pălărie galbenă-albicioasă sau crem-rozee, sferică sau hernisferică, cu
marginea ondulată. Picior cilindric, cărnos. Carnea la început dulce, ulterior devine amară şi pipărată.
Comestibilă În stadiul tînăr. Miros plăcut. Vara şi toamna în păduri de conifere şi foioase.
188 — Burete solzos, buretele cerbilor — Sarcodon imbricatus (Fr.) Karst (Pl. 46) — D = 6—
30 cm. Pălărie cu partea centrală puţin adîncită şi marginea ondulată, brună-cenuşie, acoperită cu
numeroşi solzi. Pe partea să inferioară cu numeroşi dinţi albi-cenuşii, ulteror brunii. Picior cărnos, tare
(L = 3—8 cm) mai deschis la culoare decît pălăria. Carnea are gust amărui şi miros plăcut. Comestibilă
în stadiu tînăr. Toamna în pădurile de conifere.
189 — Creasta cocoşului — Sparassis crispa (Wulf. et Fr.) Fr. (Pl. 46) — D = 20—60 cm.
Corpuri fructifere foliacee, ondulate, crem-albe sau galbene-deschis, prinse pe un trunchi comun.
Carnea are gust plăcut şi miros aromat. Comestibilă în stadiu tînăr. Creşte toamna În jurul arborilor
bătrîni din pădurile de conifere, mai ales pe pin.
190 — Bureţii veveriţei, creasta cocoşului — Ramalina botrytis (Pers et Fr.) Rick. (Pl. 47) —
H = 7—15 cm. Ciupercă cu rămurele bogat ramificate, cărnoase. Carne albă cu gust dulce şi miros de
fructe. Comestibilă în stadiul tînăr. Vara şi toamna în păduri de foioase şi conifere.
191 — Bureţi gălbiori — Cantharellus cibarius Fr. (Pl. 47) — D = = 5—10 cm, H = 3—4 cm.
Pălărie sferică, apoi ca o pîlnie, galbenă, ulterior albicioasă. Lamele bifurcate, groase. Picior cărnos,
îngustat la bază. Carnea cu gust dulce şi miros de caisă, culoare galbenă. Comestibilă. Prezentă
primăvara, vara şi toamna în pădurile de foioase şi conifere.
192 — Trîmbiţa piticilor, trîmbiţa morţilor — Cratellerus cornuco-pioides (L. et Fr.) Fers.
(Pl. 47) — H = 6—20 cm. Pălărie infundibuliformă, foarte puţin cărnoasă (mai mult membranoasă), cu
marginea sinuos ondulată, cenusie-închis sau brună-negricioasă. Lamelele apar sub formă de mici
riduri. Piciorul are culoare asemănătoare cu cea a pălăriei. Carnea cu gust plăcut, fără miros.
Comestibilă numai în stadiul tînăr. Vara şi toamna prin pădurile de foioase.
193 — Păstrăv de fag — Pleurotus ostreatus (Jacq. et Fr.) Kumpo (Pl. 47) — H = 5 cm, D = 5
—15 cm. Pălărie în formă de scoică sau ureche netedă, cu marginea răsucită, brună-cenuşie la început,
ulterior decolorată, cenuşie-deschis. Lamele albicioase sau uşor gălbui. Picior rnai mult lateral,
albicios. Carnea cu gust dulce şi miros plăcut. Comestibilă, foarte gustoasă proaspătă sau murată.
Creşte toamna pînă aproape de iarnă pe trunchiurile vii sau tăiate ale arborilor foioşi.
194 — Burete de mai — Calocybe gambosa (Fr.) Sing. (Pl. 47) — H = 4—8 cm. Pălărie
convexă, apoi plană, netedă, cărnoasă, de culoare albă sau crem. Lamele sinuoase, albicioase. Picior
alb, compact. Carnea cu miros de făină şi gust dulce. Comestibilă, apreciată. Creşte primăvara şi vara
în luminişuri de pădure, la margini de pădure, în poieni, pajişti.
195 — Ghebă — Armillaria mellea (Vahl.) Quel. (Pl. 47) — Pălăria brună-gălbuie, cu
numeroşi solzi cafenii. Lamele albe la început, apoi crem. Picior cilindric, drept sau curbat, elastic (H =
12—15 cm), cu inel alb, pătat cu galben la margine. Carnea cu gust amar cînd este crudă, dar cu miros
plăcut. Comestibilă. Toamna, ca tufe în păduri de conifere şi foioase.
196 — Crăiţă — Amarata caesarea (Scop.) Pers. (Pl. 47) — D = 10— 20 cm, H picior = 8—
12 cm. Pălărie portocalie sau galbenă-aurie, lucioasă. Lamele inegale galbene-aurii. Picior cărnos
galben-auriu, cu un inel jos. Carnea cu miros şi gust plăcut. Comestibilă, foarte apreciată culinar. Vara
şi toamna, în păduri de foioase, luminişuri, în sudul şi vestul ţării.
197 — Crăiţă cu solzi — Amarata rubescens (Pers.) Quel. (Pl. 47) — Pălărie globuloasă,
convexă, ulterior întinsă, cărnoasă, brună-roşcată. Variabilă. Partea să superioară este acoperită cu solzi
turtiţi, caduci, cenuşii sau roşietic. Lamele inegale, libere, albe sau cenuşii; mai tîrziu devin puţin
roşietice. Picior alb la partea superioară, roz sau roşietic spre bază (H = 8—14 cm), cu inel striat lăsat
în jos. Carne dulce, ulterior acră şi amară. Miros plăcut. Comestibilă, apreciată în arta culinară. Vara şi
toamna în pădurile de conifere şi foioase.
198 — Pălăria şarpelui, muscăriţa — Anumita muscaria (L. ex Fr.) Pers ex. Cooke (Pl. 47) —
H = 25 cm, D — 8—20 cm. Pălăria la început convexă, ulterior întinsă, cu marginea striată, roşie sau
roşie-portocalie, prevăzută cu solzi albi sau alb-gălbui. Lamele inegale, libere, albe, uneori cu o uşoară
tentă gălbuie. Picior dilatat la bază, cu inel membranos lăsat în jos. Sub inel, pînă la baza piciorului,
resturi de vulvă în cercuri concentrice. Carne cu gust dulce şi miros plăcut. Otrăvitoare. Vara şi toamna
în luminişurile pădurilor de conifere, mai rar în cele de foioase.
199 — Burete pestriţ, burete bulbos — Amanita pantherina (D.C. ex FT.) (Pl. 47) — H = 15—
18 cm, D = 6—10 cm. Pălăria la început convexă, ulterior întinsă, cafenie-cenusie cu solzi caduci, albi,
dispuşi în cercuri concentrice. Lamele albe, picior bulbos la bază, gol în interior, cu inel membranos la
jumătatea piciorului. Deasupra inelului piciorul prezintă striuri longitudinale. Gust dulceag sau acru.
Otrăvitoare. Vara şi toamna în pădurile de foioase şi conifere.
200 — Macrolepiota rhacodes (Witt.) Sing. (Pl. 48) — Pălărie la început sferică său ovoidă,
ulterior hemisferică, de culoare brună-cenuşie sau ochracee. Partea centrală a pălăriei este netedă, restul
suprafeţei este acoperit cu solzi bruni, groşi, aşezaţi concentric. Lamelele albe, cenuşii sau gălbui; spre
bătrîneţe pătate cu roşu, îndepărtate. Picior cilindric (H = 10—25 cm), cenuşiu, bulbos la bază, neted;
posedă un inel alb-cenuşiu, gălbui, care apoi devine brun-roşietic. Carne albă ce se înroşeşte în ruptură,
cu gust dulce şi miros plăcut. Comestibilă; se consumă numai pălăria, piciorul fiind tare şi fibros. Vara
şi toamna, izolat sau în grupuri în păduri de conifere şi foioase, grădini şi locuri cultivate.
201 — Nicoreţi, sălcioare — Clitopilus prunulus (Scop. ex Fr.) Kunim. (Pl. 48). Pălăria la
început convexă, apoi întinsă, în final ca o pîlnie. Albă, cenuşie sau gălbuie. Lamele la început albe,
apoi roz sau gălbui. Picior excentric. Carne comestibilă, dulce, cu miros de făină proaspătă. Vara şi
toamna, în pădurile de foioase şi conifere, în luminişuri, prin pajişti.
202 — Hrib, mînătarca, mitarcă — Boletus edulis Bull. ex Fr. (Pl. 48). Pălăria brună-deschis
sau brun-cenuşie, pe timp umed cu suprafaţa vîscoasă. Pe faţa inferioară pălăria posedă tuburi sporifere
la început albicioase, ulterior galbene sau galbene-verzui. Picior gros, prevăzut la partea de sus cu mici
adîncituri (reţea). Carne comestibilă, gust şi miros plăcut. Din primăvară pînă toamna, în pădurile de
foioase şi conifere.
203 — Hrib ţigănesc, buretele dracului — Boletus satanas Lenz. (Pl. 48) — D = 30 cm.
Pălărie mare, albă, cenuşie, pătată uşor cu galben, verzui sau roz. Tuburile sporifere de pe faţa
inferioară a pălăriei sînt gălbui. La atingere se colorează în albastru. Picior gros, inferior foarte dilatat,
ornamentat cu o reţea roşie. Carnea îşi schimbă culoarea la contactul cu aerul (devine albastră sau
verde), are miros plăcut şi gust dulce. Otrăvitoare, produce gastroenterite. Vara şi toamna, în păduri de
foioase.
204 — Pîinea pădurii, rişcov — Lactarius deliciosus L. ex Fr. (Pl. 48) — H = 15 cm, D = 5—
16 cm. Pălărie convexă, ce ia apoi forma de pîlnie. Galbenă-portocalie, cu şiruri concentrice mai
închise. Lamele portocalii, adesea se bifurcă la bază. La atingere se pătează în verde. Picior tare, plin.
Carne comestibilă, cu gust dulce şi miros aromat. În contact cu aerul carnea devine portocalie, ulterior
verde. La ruperea piciorului sau pălăriei apare un latex roşu-portocaliu. Vara şi toamna, în păduri de
conifere, rar şi de fag.
205 — Burete lăptos, burete iute — Lactarius piperatus (L. ex Fr.) F. Gray (Pl. 48) — H = 5
—15 cm, D — 10—20 cm. Pălărie albă, întinsă sau ca o pîlnie. Lamele aproape alipite unele de altele,
albe, uneori bifurcate la bază. Picior uşor îngustat bazal. Carne comestibilă, cu miros plăcut, gust
pipărat, usturător. La ruperea piciorului sau a pălăriei se scurge un latex alb usturător. Vara şi toamna,
în păduri de foioase şi conifere.
206 — Rîşcov de mesteacăn, păruşei — Lactarius torminosus (Schaeff. ex Fr.) S.C.-Gray (Pl.
48) — Pălărie la început sferică, apoi întinsă şi adîncită în centru, roşie-deschis sau rosie-albicioasă, cu
întreaga suprafaţă lînoasă şi cu marginile răsucite spre partea inferioară. Lamele subţiri, strînse între
ele, roz-gălbui sau albicioase. Picior cilindric (H = 9 cm). Carne albă-gălbuie, comestibilă, cu gust acru
şi miros fin de terebentină. Cînd este ruptă secretă un latex alb. Vara şi toamna, în păduri de conifere şi
foioase (în jurul pinilor şi al mestecenilor),
207 — Hulubiţa — Russula virescens (Schaeff ex Zanted) Fr. (Pl. 48) — H == 5—10 cm, D =
8—14 cm. Pălărie verde-cenuşie, uneori verde-deschis, concavă în partea centrală. Lamelele sînt libere,
inegale, albe. Picior gros, alb. Carne comestibilă, fără miros, cu gust dulce. Vara şi toamna, în păduri
de foioase.
208 — Pîinişoare — Russula cyanoxantha (Schaeff. ex Schw.) Fr. (PI, 48) — H = 5—10 cm,
D = 6—12 (20) cm. Pălărie globuloasă, apoi plană şi concavă, adîncită central, la început cu marginea
uşor răsucită, apoi întinsă, striată. Este colorată diferit: purpuriu-violaceu, violet-închis, verde sau oliv.
Lamele albe sau alburii. Picior cilindric, alb, H = 8 cm. Imediat sub cuticulă are o carne roz, apoi este
complet albă, cu gust de alune, fără miros. Este comestibilă, foarte apreciată. Vara şi toamna, în păduri
de foioase şi conifere.
209 — Sbîrciog — Morchella esculenta (Pers. ex St.) Amans (Pl. 48) — H = 8—15 cm, D = 2
—6 cm. Pălărie ovoidă sau conică, cu numeroase alveole pe toată suprafaţa sa, separate între ele prin
creste şi muchii. În alveole se formează în stratul himenial asce cu ascospori (spori). În interior pălăria
este goală şi comunică cu piciorul, care este de asemenea gol în interior. Picior albicios, neted, mai
dilatat la bază (H = 6 cm). Carne albă, comestibilă, căutată. Cu gust şi miros plăcut. Creste în FV—VT
în păduri şi la marginea drumurilor.

LICHENI (FILUM LICHENOPHYTA)


210 — Brîncă — Lobularia pulmonaria (L.) Hoffm. (Pl. 49) — D = = 40 cm. Tal mare
încreţit adînc sinuos, lobat, cu sinusurile rotunjite cu capetele uşor colţuroase. Faţa superioară este
reticulat-lacunoasă (faveo-lată) mai mult sau mai puţin verde-brunie sau verde. Partea inferioară este
pîsloasă, brună-deschis sau brună, părţile convexe sînt nude, albe. Marginile lobilor şi reticulaţiilor
formează de regulă sorale alb-gălbui. Apoteci mari (2—8 mm) pe suprafaţa sau la marginea talului.
Medula lichenului tratată cu o soluţie de KOH se colorează în galben. Utilizat la tratarea astmului
bronşic, a tusei şi altor afecţiuni pulmonare. Din regiunea de dealuri pînă în cea subalpină, pe scoarţa
copacilor, mai rar pe lemne, putregaiuri sau piatră. De obicei pe fag, arţar, accidental pe molid.
211 — Puricească — Lecanora subfusca (L.) Ach. (Pl. 49) — Tal mal mult sau mai puţin
rugos, cu marginea continuă, subţire, fin compartimentat, cu mici ridicături. Cenuşiu-albicios sau
gălbui, cu o margine neagră. Apoteci rotunde, ovale sau colţuroase, cu un bord, pot fi ru-goase, netede
sau bombate, mate sau lucioase, galbene-roşcate pînă la brune-roşcate. Pe scoarţa copacilor (ades pe
fag), pe lemn, stînci, pietre.
212 — Lichen de stejar — Everina prunasteri (L.) Ach. (Pl. 49). Tal fruticos (ca o tufă mică),
erect, flexibil, L = 10 cm, cu lobi ca benzi înguste, ramificate dichotomic. Se prinde de substrat cu un
disc adeziv. Faţa superioară, cu scoarţă netedă cenuşie-verzuie, rar gălbuie; cea inferioară nudă,
încreţită, alburie. Pe marginea lobilor (rar pe suprafaţa lor) se formează soredii şi izidii. Cu proprietăţi
antibiotice, inhibă tuberculoză şi difteria. Uleiul volatil scos din tal este folosit la parfumuri. Pe scoarţa
copacilor, de la cîmpie pînă în regiunea de dealuri, pe stejar, fag, anin, mesteacăn, frasin, tei şi pomi
fructiferi bătrîni. Şi pe lemne sau pietre.
21.3 — Mătreaţa bradului — Usnea barbata Moţ. (Pl. 49) —- L = 15— 20 cm, G = ll,5 mg.
Tal moale, filiform, ramificat dichotomic, cu ramuri numeroase, înghesuite; peduncul opac, de culoare
verde-cenuşie în ierbar, verde în natură. Apotecile ca discuri mari, fixate terminal pe ramuri. Conţine
acid usnic. Pe molid, brad, pin, zîmbru şi larice.
214 — Ramalina fraxinea (L.) Ach. (Pl. 49) — Tal tufos (fruticulos) pendul, fixat cu un
crampon de substrat. Lobii ca benzi (L = 20 cm, l = 2—5 cm), ramificaţi inegal, verde cenuşii sau
verde-albiciosi, cu adîncituri neregulate. Apoteci ca nişte cupe, pe suprafaţa lobilor sau lateral, D = l
cm, cu discul gălbui. De la cîmpie pînă pe munţi (altitudine l 400 m), pe scoarţa stejarilor, fagului şi
paltinului.
215 — Physcia stellaris Nyl. (Pl. 49) — Tal ca o rozetă (D = 2— 5 cm), întins pe substrat.
Lobi divizaţi, lineari, cu faţa convexă, radiari şi confluenţi spre centrul talului. Faţa superioară cenuşie-
albicioasă, cea inferioară albicioasă, adesea cu rizine. Apoteci dese, sesile, cupuliforme, cu marginea
răsfrîntă; disc brun. De la cîmpie pînă pe munţi, pe plop, mesteacăn, nuc, păducel, verigariu (Rhamnus
cathartica) şi stejar (Quercus robur, Q. ceris).
216 — Peltigera canina (L.) Willd. (Pl. 49) — Tal cu numeroşi lobi (D = 20 cm), cu
marginile puţin ridicate, alipită de substrat. Faţa superioară este acoperită cu o pîslă fină (mai ales spre
periferie); cea inferioară cu o nervaţiune ca o reţea. Udat, talul devine gri-verzui. Apoteci brun-roscate,
sînt dispuse vertical, cu marginile recurbate, D = 4— 10 mm, mai ridicate de pe suprafaţa talului.
Conţine metionină (este de aceea folosit în tratarea ficatului). La munte, pe lemne, putregaiuri şi
muşchi.
217 — Lichen galben — Xanthoria parietina Beltr. (Pl. 49) — Tal foliaceu, ca o rozetă (D = l
—20 cm), alipit, întins şi fixat de substrat Prin rizine. Faţa superioară galbenă, galbenă-verzuie sau
galbenă-portocalie, cu lobi marginali plani (1=1,5 mm), puţin încreţiţi; faţa inferioară albicioasă.
Apoteci discoidale (D = l—5 mm), galbene-aurii. De la cîmpie pînă în zona montană superioară, pe
copaci, lemne, ziduri şi stînci.
218 — Cladonia fimbriata (L.) Sandst (Pl. 49) — Tal primar fixat de substrat, ca scvame
rotunjite, emarginate sau puţin sectate, verzi-cenuşii său măslinii superior, albe inferior, uneori spre
bază brune sau negricioase. Podeţii (G = l—3 mg, H — l—2,5 cm) ca nişte trompete lăţite superior (l =
l—5 mm) cu marginea întreagă sau dinţată, sau cu apotecii prinse pe un pedicel scurt. Gust amar. De la
cîmpie pînă în zona subalpină, pe trunchiuri de arbori bătrîni, pe lemne vechi, sol.
219 — Cladonia pyxidata Fr. (Pl. 49) — Talul primar scvamos, fidat lobat, pe faţa superioară
verde-cemisiu sau cenusiu-albăstrui, inferior alb. Pe suprafaţa să se formează podeţii (L = l—4 cm), cu
pereţi groşi ce se lărgesc la partea superioară, formînd cupe cu forme regulate, cu marginea netedă,
dinţată său proliferată. Apotecile ce se formează pe marginea cupei sînt brun-întunecate, rar palid-
brune, sesile sau uşor pedunculate. Gust amar. De la cîmpie pînă în etajul subalpin, pe sol, uneori pe
copaci.
220 — Cladonia sylvatica Hoffm. (Pl. 49) — Podeţi alburii-gălbui sau galben-verzui (L = 10
cm), inegali, verticali, groşi la bază, subţiri, ramificaţi la partea superioară. Capetele ultimelor
ramificaţii subţiri, curbate în jos. Apotecile, aşezate terminal, sînt brune, hemisferice (D = 0,5— l mm).
La munte, în păduri; în regiunea alpină pe sol.
221 — Parmelia acetabulum (Neck.) Duby (Pl. 49) — Tal pielos-membranos, mai mult sau
mai puţin circular, D = 5—25 cm. Lobii mari, apropiaţi, confluenţi şi imbricaţi spre centrul talului
(Liobi 5—10 mm). Faţa superioară verde-întunecat pînă la albăstriu sau brun (dar umezită devine
verde-viu), cea inferioară brună-deschis, acoperită cu rizine scurte (la periferie lipsesc). Apotecile, D =
2 cm, sesile, cu un disc roşu-purpu-riu pînă la brun. La şes, pînă în munţi, pe scoarţa diferitelor specii
de stejari, pe carpen, tei, fag.
222 — Parmelia caperata (L.) Ach. (Pl. 49) — Tal circular sau neregulat (D = 25 cm), alipit
de substrat. Formează rozete cu lobi mari, laţi, confluenţi, aproape imbricaţi, pieloşi şi sinuat lobaţi.
Faţa superioară galbenă sau galbenă-verzuie, fin încreţită, mată sau uşor lucioasă, nudă; cea inferioară
este neagră-brună, cu rizine scurte şi dese (excepţie partea marginală care este nudă, lucioasă). Apoteci
discoide, D = 3—8 mm, brune. Marginea discului la început netedă, ulterior soredioasă. De la cîmpie
pînă pe munţi, pe diferite specii de stejari, pe carpen, fag, tei, anin negru şi alb, pin, mesteacăn, pe
lemne, muşchi şi pietre.
223 — Lichen de conifere — Parmelia jurfuracea (L.) Ach. (Pl. 49) — Tal ca o tufă ce atîrnă
de crengile copacilor; stă fixată în unul sau mai multe puncte. Lobi alungiţi, ramificaţi, repent furcaţi (L
—12 cm, G = 0,5—25,0 mm) cu marginile curbate spre faţa inferioară, cu sinusurile dintre lobi ascuţite
apoi rotunjite. Faţa superioară cenuşie, cenuşie-albicioasă sau albăstrie, este nudă sau parţial acoperită
cu izidii simple sau ramificate. Faţa inferioară este plană sau caniculată, neagră, neagră-albăstrie (la
părţile tinere este neagră-roşcată, roşie-carnee sau chiar albicioasă). Apoteci pedunculate, cu disc plan
sau concav, brun-deschis. Asce clavate. Rezinoidele şi uleiul volatil din tal sînt utilizate în industria
parfumurilor şi a săpunurilor. De la cîmpie pînă în etajul subalpin, pe conifere şi fag, lignicolă, mai rar
saxicolă.

MUŞCHI (FILUM BRYOPHYTA)


224 — Muşchi de pădure — Dicranum scoparium (L.) Hedw. (Pl. 50) — H = 10 cm. Tulpină
dreaptă, îmbrăcată în frunzişoare ca nişte seceri. Setă rosietică, H = 2—4 cm. Capsulă cilindrică, slab
încovoiată, brună, cu un capac roşietic, lung, ca un cioc. Învelişul trece de la capac peste capsulă. În
păduri de conifere, pe pămînt, trunchiuri de copaci, stînci. Foarte frecvent.
225 — Muşchi de pămînt — Hypnum cupressiforme Hedw. (Pl. 50) — H = 15 cm. Tulpină
înaltă, ramificată, cu ramurile spre vîrf încovoiate în jos. Frunze mici, larg oviforme, convexe,
încovoiate la margine spre interior. Pe tulpină frunzele sînt mari, pe ramuri ceva mai mici, dispuse ca
ţiglele pe acoperiş. Dioic; fructifică rar. Setă roşie, subţire, încovoiată. Capsulă alungită, încovoiată. În
păduri de conifere şi amestec, pe pajişti, povîrnsuri ierboase, stînci, pe pămînt, ziduri.
226 — Muşchi de pămînt — Hylocomium splendens (Hedw.) Bry. (Pl. 50) — H = 20 cm.
Formează tufe puţin lucioase. Tulpini ramificate în alte 2—3 tulpiniţe. Frunze mici, oviforme, ascuţite
la vîrf, cu marginea fin dinţată în treimea superioară. Pe tulpină ele sînt dispuse asemănător ţiglelor de
pe casă. Dioic. Exemplarele feminine posedă o setă roşie şi o capsulă oviformă, aplecata. În păduri de
conifere şi de amestec, dar şi în zona alpină. Pe pajişti, poieni, povîrnişuri ierboase, stînci cu vegetaţie
lemnoasă sau ierboasă, pe pămînt foarte umed.
227 — Muşchi de pămînt — Rhyridiadelphus triquetus (Hedw.) Warnst. (Pl. 50) — H = 15
cm. Tulpină erectă sau întinsă pe pămînt, ramificată. Ramurile şi tulpina sînt acoperite de frunzişoare
ascuţite, fin dinţate în jumătatea superioară, îndreptate în toate direcţiile. Dioică. Seta (H = 2—5 cm)
arcuită. Capsulă roşie-purpurie, scurt oviformă, cu un capac cu cioc scurt. În locuri umbroase, mai ales
pe substrat calcaros, în păduri mixte şi de amestec, în pajişti şi poieni, pe povîrnişuri ierboase.
228 — Radula complanata (L.) Dum. (Pl. 50) — Frunze bilobate, rizoizi fasciculaţi. Ca tufe
comprimate, pe arbori, la deal şi pe munţi.
229 — Eurhynchium striatum (Hedw.) Schimp. (Pl. 50) — Tulpină de obicei întinsă pe
substrat, cu ramificaţii dendroide. Frunze foarte cutate, în lung. Capsula mai mult sau mai puţin oblic-
orizontală; opercul cu rostrum lung. Setă papiloasă. În păduri de deal şi munte, comună pe pămînt şi
lemne.
230 — Anomodon viticulosus (Hedw.) Hook et Tayl. (Pl. 50) — Cu tulpini secundare
ramificate. Frunze puţin cutate transversal. În toate zonele, pe scoarţa copacilor, pietre şi stînci.
231 — Abietinella abietina (Hedw.) C. Miill. (Pl. 50) — Formează tufe laxe. Tulpini divizate,
penate, cu două feluri de frunze. Capsula curbată. Xerofită, comună, de la şes pînă pe munţi, pe pămînt,
stînci, în păduri şi poieni.
232 — Polytrichum commune (Hedw.) (Pl. 50) — H = pînă la 50 cm. Muşchi înalt, tulpină
rigidă, neramificată, setă lungă (H = 12 cm), groasă, cu capsulă brună. Comună, de la şes pînă în zona
alpină, pe sol umed.

FERIGI (FILUM PTERIDOPHYTA)


233 — Brădişor — Huperzia selago (L.) Bernh. (Pl. 51) — H = 3—35 cm. Perenă cu tulpină
ramificată dichotomic. Frunze liniar lanceo-late, foarte dese pe tulpină. Sporangi reniformi la baza
frunzelor, se formează în VII—X. Utilizată în tratamentul alcoolismului şi tabacismului cronic. În
păduri umbroase şi turbării din zona submontană, în regiunea subalpină şi alpină în locuri înierbate,
deschise şi pe stîncării. Pe tot globul.
234 — Cornişor — Lycopodium annotinum L. (Pl. 51) — Perenă, tîrîtoare, cu numeroase
ramuri erecte. Frunze plane lanceolat-liniare, fin dinţate pe margine. Spic sporifer, H = 4 cm. Formează
sporangi în VII—IX. Se utilizează la tratarea alcoolismului şi nicotismului cronic. Sporii se folosesc în
tratarea exemelor şi în cosmetică. În păduri de răşinoase din regiunile montană şi subalpină, pe locuri
stîncoase. În emisfera nordică, temperată.
235 — Feriguţa de stîncă — Cystopteris fragilis (L.) Bernh. (Pl. 51) — H' = 10—40 cm.
Perenă, cu rizom scurt. Frunze 2—3 penat sectate, prinse de rizom. Sporangii se formează în VI—IX
pe faţa inferioară a frunzelor. Folosită împotriva guturaiului. În pădurile şi văile umbroase umede, prin
crăpăturile de stînci. Pe tot globul.
236 — Ferigă — Dryopterix jilixmas (L.) Schott (Pl. 51) — Perenă, rizom gros, acoperit cu
resturile peţiolilor de frunze din anii precedenţi. Frunze mari (L = 140 cm); cele tinere sînt răsucite ca o
cîrje. În VII—IX se formează sporangii pe partea inferioară a frunzelor. În pădurile din zona montană
şi subalpină, mai rar în pădurile colinare. Larg răspîndită.
237 — Năvalnic, limba cerbului — Phyllitis scolopendrium (L.) Newman (Pl. 51) — Perenă,
cu rizom. Frunze întregi, lanceolate, L = 20—60 cm. Sporangiile se formează în VII—IX. Utilizată în
tratarea tusei, rănilor şi febrei. Cu proprietăţi calmante, diuretice şi astringente. În regiunea montană, pe
coaste umbrite, calcaroase. Larg răspîndită.
238 — Scăriţa muntelui — Blechnum spicant (L.) Roth. (PL 51) — H = 30—80 cm. Perenă,
cu rizon gros. Frunze simplu penat sectate, care formează tufe. Frunzele fertile sînt mai lungi, situate în
centrul tufei. Sporangiile se formează în VI—IX. În regiunea montană, în păduri, pe terenuri silicioase,
umede sau prin mocirle cu tufişuri. În zona temperată a emisferei nordice.
239 — Feriguţa, iarbă dulce — Polypodium vulgare L. (Pl. 51) — Perenă, rizom orizontal
gros cît un creion, cu gust dulce. Frunze simplu penat sectate, L = 10—30 cm. Sporangiile se formează
pe faţa inferioară a frunzelor în VIII—IX. Se foloseşte în tratarea icterului cataral, a dischineziilor
biliare însoţite de constipaţie. În regiunile montană şi submontană, pe stînci umbrite, pe rîpi argiloase.
Larg răspîndită.
240 — Brad — Abies alba Miller (Pl. 52) — H = pînă la 50 m. Arbore cu coroană piramidală,
ramuri aşezate în unghi drept. Frunze aciculare, cu 2 dungi albe pe faţa inferioară, sînt dispuse pe două
şiruri (pectinat). Conuri cilindrice necăzătoare, (L = 8—16 (30) cm), înflorire-în V—VI. Uleiul volatil
extras din plantă se foloseşte la băi, în tratarea sistemului nervos, a nevralgiilor şi reumatismului, ca
expectorant, slab diuretic. Lemn utilizat în construcţii, la fabricarea mobilei, scoarţa în tăbăcărie, răşina
la fabricarea terebentinei. În etajul montan, formează păduri curate, sau în amestec cu fagul sau
molidul. În sudul şi centrul Europei.
241 — Molid, brad roşu — Picea abies (L.) Karsten (Pl. 52) — H = pînă la 50 m. Arbore cu
coroana piramidală, tulpină cilindrică. Frunze aciculare în 4 muchii, prinse de jur împrejurul lujerului.
Conurile femele, L== 10—15 (20) cm, sînt căzătoare, înflorire în IV—VI. Lemn folosit în construcţii,
la construcţia instrumentelor muzicale, în industria celulozei şi hîrtiei. Scoarţa, răşina şi uleiul volatil
au aceleaşi utilizări ca la brad. În etajul montan superior şi subalpin; formează păduri pure (molidişuri)
sau în amestec cu bradul şi fagul. În nordul şi centrul Europei, Asia, America de Nord.
242 — Larice, zadă — Larix decidua — Miller (Pl. 52) — H = 50 m. Arbore cu coroană
răsfirată şi luminoasă. Ramuri aproape orizontale. Frunze aciculare moi, de culoare verde deschis,
prinse cîte 30—40 pe o ramură scurtă. Conuri cu L = 4 cm. Înflorire în V—VI. Cu utilizări ca şi bradul.
În regiunea montană superioară şi subalpină, în păduri. În toţi Carpaţii.
243 — Pin — Pinus sylvestris L. (Pl. 52) — H = pînă la 40—50 m. Coroană piramidală la
tinereţe, cu formă neregulată la bătrîneţe. Scoarţă roşie-cărămizie, ce se exfoliază în foiţe. Frunze
aciculare (L = 4—6 cm), prinse cîte 2. Conuri brune cenuşii, L = 7 cm. Înflorire V—VI. În etajul
montan şi subalpin (uneori pe dealuri înalte), pe soluri sărace, stînci, în mlaştini de turbă. Europa,
Siberia.
244 — Ienupăr — Juniperus communis L. (Pl. 52) — Arbust foarte ramificat, cu frunze
aciculare, L = 10—15 mm, dispuse cîte 3 în verticil. Fruct pseudobacă negru-albăstruie, brumată în
interior, cu 3 seminţe, înflorire IV—V. Fructe folosite la tratarea edemelor renale, gutei, reumatismului,
bronşitei acute şi cronice, pentru balonări abdominale, edeme cirotice, dispepsie de fermentaţie,
anorexie. În pîlcuri sau ca forme izolate la margini şi în rarişti de pădure, poieni, mlaştini de turbă.
Europa, nordul Asiei şi Africii, America de Nord.

ANGIOSPERME (FILUM ANGIOSPERMAE)


245 — Carpen — Carpinus betuluş L. (Pl. 53) — H = pînă la 28 m. Scoarţă netedă şi coroană
subpiramidală. Frunze ovat eliptice, cu marginea dublu serată. Amenţi suri-roşietici; cei masculi L = 4
—6 cm, cei femeii L = 2 cm. Fructe nucule însoţite de bracteole trilobate, înflorire IV—V. În păduri,
de la cîmpie pînă în etajul montan inferior. Sudul şi centrul Europei, nordul Asiei Mici, Caucaz, Iran.
246 — Alun — Corylus avellana L. (Pl. 53) — H = pînă la 5 nr. Arbust cu frunze invers
ovate, cu marginea dublu serată, peţiol L — l—2 cm. Amenţi masculi grupaţi cîte 2—4 pe ramuri,
scurţi. Fructele (alune), cu o cupă, stau grupate cîte 2—4 la un loc. Înflorire în III. Extractul de frunze
este utilizat în periflebite, ca hemostatic, cel al amenţilor ca sudorific şi astringent. Fructele utilizate la
remedierea anemiei hemolitice. Întîlnit ca tufişuri la marginea pădurilor sau în păduri rare, prin pajişti.
De la cîmpie pînă în etajul montan mijlociu, îndeosebi la dealuri. Europa, Asia Mică, America.
247 — Mesteacăn — Betula pendula Roth. (Pl. 53) — H = pînă la 30 m. Arbore cu scoarţa
netedă şi albicioasă, ramurile coroanei subţiri, flexibile, pendule. Frunze rombice sau triunghiulare
ovate, cu margine dublu serată. Amenţi cilindrici. Fruct samară, înflorire IV—V. Infuzia de frunze
folosită la tratarea edemelor cardiace sau renale, hipertensiunii-arteriale, nefritei cronice, reumatismului
articular, gutei, hipercolestero-lemiei (elimină colesterolul). De la deal pînă în zona subalpină, în rarişti
de pădure, tăieturi, coaste însorite. Preferă soluri silicioase scheletice-Europa, Asia.
248 — Fag — Fagus sylvatica L. (Pl. 53) — H = pînă la 35 m. Arbore înalt, impunător, cu
scoarţa netedă, cenuşie-albicioasă. Muguri fusiformi, ascuţiţi. Frunze ovate, pînă la eliptice. Flori
unisexuate. Fruct nucă, protejată de o cupă ţepoasă (jir), înflorire, V. Scoarţa folosită ca febrifug şi
tonic amar (în locul chininei). Gudronul de fag folosit în dermatite şi la vindecarea sau ameliorarea
afecţiunilor căilor respiratorii. Lemn folosit în construcţii, la fabricarea mobilei. În etajul montan şi la
dealuri; formează păduri curate (făgete) sau e în păduri de amestec. Europa.
249 — Stejar — Quercus robur L. (Pl. 53) — H = pînă la 50 m.. Arbore înalt, cu ramuri
noduroase şi coroană largă. Scoarţă brună negricioasă, adînc brăzdată. Frunze obovate, pînă la îngust
obovate, cu 4—8 perechi de lobi, peţiol scurt (4—8 cm). Flori femeieşti cîte 2—5, lung pedunculate.
Fruct achenă (ghindă), înflorire V. Lemn preţios, cu întrebuinţări variate (construcţii grele, traverse,
mobilă); scoarţa este folosită în tăbăcărie. La cîmpie şi pe coline joase, formînd păduri curate (stejărete)
şi păduri de amestec cu alte foioase (păduri de şleau). Europa, Asia Mică, Africa de Nord.
250 — Gorun — Quercus petraea (Mattuschka) Liebl (Pl. 53) — H = pînă la 40 m. Arbore cu
frunze rombic ovate pînă la eliptic lan-ceolate, cu marginea sinuat lobată pînă la penat fidată, cu 5—8
perechi de lobi ce descresc către vîrful frunzei. Fruct achene ovoide (ghinde), grupate cîte 1—5, sesile
sau aproape sesile. Înflorire V. În zonele de dealuri şi montană inferioară, formînd păduri curate sau de
amestec (mai ales cu fag) dar sporadic şi la cîmpie. Sudul şi centrul Europei.
251 — Cer — Quercus cerris L. (Pl. 53) — H = pînă la 30 m. Scoarţă negricioasă, adînc
crăpată (fundul crăpăturii este roşcat cărămiziu). Muguri ovoizi şi păroşi. Frunze eliptice sau oblong-
ovate, la bază brusc îngustate, cu marginea sinuat-dinţat-lobate, pînă la penat sectate (4—9 perechi de
lobi). Fruct achenă ovoidă (ghindă), sesilă sau scurt pedunculată. Înflorire V. La cîmpie, pe dealuri şi
podişuri, formînd păduri curate (cerete) sau de amestec. În sudul şi sud-estul Europei, Asia.Mică, Siria.
252 — Plop tremurător — Populus tremula L. (Pl. 54) — H = pînă la 20 m. Arbore sau arbust.
Tînăr cu scoarţa netedă, brună-gălbuie, ulterior crăpată, cenuşiu-negricioasă. Frunze subrotunde pînă la
ovate, cu baza trunchiată şi marginea sinuat-dinţat-crenată. Peţiol L = 8 cm, Amenţi cu L = 5—11 cm,
acoperiţi la început cu peri cenuşii, înflorire III—IV. La deal şi munte, prin păduri şi tufărişuri. Europa,
Asia, nordul Africii.
253 — Ulm — Ulmus minor Miller (Pl. 54) — H = pînă la 30 m. Arbore înalt, cu scoarţă
negricioasă, adînc brăzdată. Frunze eliptice, asimetrice, cu cca 12 perechi de nervuri laterale, cu
marginea dublu serată. Flori hermafrodite cu înveliş verde-roszietic, grupate în mănunchiuri. Fruct,
samară, cu o sămînţă excentrică, înfloreşte înainte de înfrunzire, în III—IV. Extractul apos din scoarţă
se utilizează în bolile de piele, ca revulsiv, în sciatică, e sudorific, depurativ şi astringent. Lemn tare,
elastic, greu, rezistent. La cîmpie şi deal, prin păduri de amestec, la margini de pădure, cultivat în
parcuri ca arbore ornamental. Europa, Asia, nordul Africii, Japonia.
254 — Ulm de munte — Ulmus glabra Hudson (Pl. 54) — H = pînă îa 35 m. Arbore cu
frunze lat eliptice pînă la obovate, asimetrice, cu 15—18 perechi de nervuri laterale, pe margine dublu
serate, cu faţa inferioară mai mult sau mai puţin aspră. Flori grupate în fascicule dese. Fruct samară lat-
eliptică, cu sămînţă aşezată central, înflorire III—IV. La deal şi munte, prin păduri, în exemplare
izolate sau pîlcuri. Prezent şi la cîmpie. Europa, nordul Asiei şi Africii.
255 — Frasin — Fraxinus excelsior L. (Pl. 54) — H = pînă la 40 m. Arbore cu frunze penat
compuse, cu 11 foliole ovat lanceolate, pe margini serate, păroase pe nervuri. Flori nude, poligame,
uneori hermafrodite sau unisexuate, monoice. Fruct samară, înflorire IV—V, înaintea înfrunzirii. Lemn
folosit pentru mobilă, schiuri, aparate de gimnastică, instrumente, muzicale. Infuziile de frunze utilizate
în colicistite, angiocolite, ulcer gastric şi duodenal, dismenoree, metroragii, enterocolite; extern în
exeme, acnee, leucoree, arsuri, plăgi greu vindecabile, hemoroizi. Prin păduri de foioase, izolat sau în
pîlcuri, mai ales la cîmpie şi deal, pe soluri fertile, reavăn-umede, bogate în calciu. Europa şi U.R.S.S.
256 — Vîsc — Viscum album L. (Pl. 54) — H = 30—60 (100) cm. Perenă, semiparazită, se
fixează pe planta gazdă prin haustori. Tulpină ramificată dichotomic. Frunze groase, pieloase, alungit
invers-ovate pînă la liniare, verzi în timpul iernii. Flori unisexuate, dioice, cele mascule mai mari decît
cele femele. Fruct bacă falsă, albă-gălbuie. Înflorire III—IV. Frunzele şi ramurile tinere utilizate la
tratarea arterosclerozei, a afecţiunilor cardiace, hipertensiunii arteriale, tumorilor canceroase,
tahicardiei, în astm, tuse convulsivă, sughiţuri persistente (pentru asta se foloseşte numai vîscul crescut
pe măr, păr, brad, mesteacăn, frasin şi trandafir). În coroana foarte multor specii de plante lemnoase.
Europa, Asia Mică, Asia Centrală.
257 — Vîsc de stejar — Loranthus europaeus Jacq. (Pl. 54) — H = 20—50 (100) cm. Plantă
perenă, parazită, cu aspect de tufă. Tulpină ramificată dichotomic. Frunze alungit invers ovate,
pieloase, căzătoare iarna. Flori unisexuate, dioice, cele mascule dispuse în raceme spiciforme, cele
femele în spice laxe. Fruct bacă galbenă acoperită de o materie cleioasă, înflorire IV—V. În coroana
speciilor de Quercus, mai rar pe alţi arbori. Europa, Asia Mică, Iran.
258 — Măcriş — Rumex acetosella L. (Pl. 54) — H = 40—100 cm. Perenă, tulpină erectă.
Frunze alungit lanceolate, cele bazale cu peţiol, cele superioare sesile, cu gust acrişor. Inflorescenţă
alungită, simplă sau ramificată. Flori dioice cu foliole perigonale roşietice. Fruct nuculă, înflorire V—
VI. Cu efecte antiscorbutice, diuretice, uşor laxativă, depu-rativă, stimulatoare a digestiei. La cîmpie
pînă în zona subalpină, în poieni şi fîneţe relativ umede. Europa, Asia, America de Nord.
259 — Steluţă — Stellaria nemorum L. (Pl. 54) — H = 20—50 cm. Perenă, tulpină ramificată
superior. Frunze peţiolate la partea inferioară, sesile la partea superioară a tulpinii. Flori cu petalele de
două ori mai lungi decît sepalele, dispuse în dichazii rare. Fruct capsulă, înflorire V—IX. În păduri, sub
stînci umede. Europa, Caucaz.
260 — Opaiţă roşie — Silene dioica (L.) Clairv. (Pl. 55) — H-= 60—100 cm. Perenă,
păroasă. Frunze obovate, cele inferioare peţiolate, cele superioare sesile. Flori roşii închis cu coronulă
roză sau albă. Fruct capsulă, înflorire IV—IX. Pe dealuri şi munţi, în poieni, fîneţe, la marginea
pădurilor. Europa, Asia temperată, Africa de Nord.
261 — Garoafă de munte — Dianthus superbus L. (Pl. 55) — H = 30—60 cm. Perenă, cu
tulpina furcat ramificată la partea superioară. Frunze liniar lanceolate, cu nervura mijlocie proeminentă.
Flori albe sau roze. Fruct capsulă, înflorire VI—VIII. Prin poieni, la munte. Europa, Asia.
262 — Bujor românesc — Paeonia peregrina Miller (Pl. 55) — H = 50—80 cm. Perenă, cu o
parte din rădăcini tuberizate. Tulpină uniflora. Frunzele inferioare lung peţiolate. cu limb compus din
foliole ovat-sec-ţaţe, cele superioare tot mai puţin sectate. Flori mari, cu 7—11 petale sîngerii. Fructe
folicule. Înflorire V—VI. La cîmpie, prin poieni şi la margine de pădure. Balcani.
263 — Spînz — Helleborus purpurascens Waldot et Kit. (Pl. 55) — Perenă, cu rizom.
Tulpina floriferă apare înaintea frunzelor, care sînt mari, palmat sectate. Flori cu sepale mari, verzi,
uneori roşietice. Petalele sînt reduse la cornete nectarifere. Fructe folicule, concrescute cîte 4—6 la un
loc. Înflorirea III—IV. Rădăcina uscată se foloseşte la tratarea pestei porcine şi ovine, prin introducerea
unei mici porţiuni într-o perforaţie a urechii. Din rizom se obţin produse farmaceutice cu efect
cardiotonic. La deal şi munte, prin păduri şi tufişuri. Estul Europei.
264 — Căldăruşe — Aquilegia vulgaris L. (Pl. 55) — H = 10—80 cm. Perenă, cu tulpină
ramificată la partea superioară. Frunze mari, trifoliat sectate. Flori mari, albastre, violacee-albastre,
roze sau albe, pintenate. Fruct din 5—8 folicule acoperite cu peri deşi. Înflorire VI— VII. În regiunile
montană şi subalpină, prin poieni, la marginea pădurilor. Centrul şi sudul Europei.
265 — Omag galben — Acanitum anthora L. (Pl. 55) — H = 15— 100 cm. Perenă, cu baza
tulpinii tuberizată. Frunze palmat sectate, cu foliole liniare. Flori galbene, păroase, grupate într-o
inflorescenţă simplă său ramificată. Fruct polifoliculă păroasă, înflorire VI—IX. Otrăvitoare (l mg
substanţă ucide un om adult). În zonele montană şi alpină, prin fîneţe, păşuni, poieni, la soare. În
Transilvania coboară la podiş; este prezentă în tăieturi de pădure şi tufişuri. În sudul şi centrul Europei.
266 — Păştiţă — Anemone ranunculoides L. (Pl. 55) — H = 7—30 cm. Perenă, cu rizom
brun, tulpină cu frunze bracteiforme, palmat tri-sectate, sesile. Floare galbenă-aurie la vîrful tulpinii.
Fructe nucule, scurt păroase, înflorire III—V. Conţine substanţe cu efecte narcotice. De la cîmpie la
munte, prin păduri, tufişuri, poieni. Europa, Asia.
267 — Floarea paştilor — Anemone nemorosa L. (Pl. 55) — H = 6—30 cm. Perenă, rizom
tîrîtor. Frunze bracteriforme, involucru trifoliat, alungit ovate sau lanceolate, adînc sectate. Flori albe
sau slab roz-liliachii, solitare. Fructe nucule ovate, scurt păroase, înflorire III—V. Utilizată împotriva
paraliziei, ca remediu antireumatismal şi antigutos. De la cîmpie la munte, prin păduri, tufişuri, tăieturi
de pădure. Europa, Asia.
268 — Curpen de pădure — Clematis vitalba L. (Pl. 55) — H = pînă la 6—10 m. Perenă,
lemnoasă, volubilă (liană), cu rizom puternic. Scoarţa se exfoliază în fibre lungi. Frunze imparipenat
compuse, lung peţiolate. Flori albe, des păroase, adunate în inflorescenţe cimoase. Fructe acnene.
Înflorire VI—IX. Sucul frunzelor este utilizat în dureri reumatismale şi nevralgii. Cu infuzie de plantă
uscată se tratează paraliziile şi tuşea; extern stimulează creşterea părului. Pe dealuri şi la cîmpie, prin
păduri, tufişuri, zăvoaie. Europa, Asia Mică, Africa şi America de Nord.
269 — Untişor, sălăţică — Ranunculus ficaria L. (Pl. 56) — H = 15—30 cm. Perenă, cu
rădăcini tuberizate. Frunze cărnoase, lucioase, rotund sau triunghiular cordate. Flori galbene, lucioase.
Fructe nucule, înflorire IV—V. Folosită pentru tratarea bolilor de piele, hemoroizilor şi scorbutului.
Frunzele tinere se folosesc în alimentaţie, ca salată. De la cîmpie pînă pe munţi, prin păduri, tufişuri.
270 — Brebenel — Corydaîis solida (L.) Swartz (Pl. 56) — H = 8—30 cm. Perenă, cu
tubercul aproape sferic, brun-roşcat, cu rădăcini firoase. Tulpină neramificată. Frunze compuse, cu
lacinii ovate sau liniar lanceolate. Inflorescenţă-racem simplu, cu flori violet-roşii. Fruct capsulă ovat
lanceolată. Înflorire III—IV. De la cîmpie pînă pe munţi, prin păduri, tufişuri, poieni. Sudul şi centrul
Europei, vestul şi nordul Asiei.
271 — Colţişor — Bentaria bulbifera L. (Pl. 56) — H = 35—65 cm. Perenă, rizom lung, alb.
Tulpină neramificată. Frunze imparipenat compuse, cu marginea foliolelor dinţată, cu bulbi la subţioara
frunzelor (servesc înmulţirii vegetative). Inflorescenţă racem, cu flori violet-albu-rii. Fructe silicvă.
Înflorire IV—V. Rizomii se folosesc contra diareii. În păduri de fag şi stejar. Europa, sud-vestul Asiei.
272 — Toporaşi — Viola suavis Biet. (Pl. 56) — H = 15—30 cm. Perenă, rizom îngroşat,
stoloni scurţi, subterani. Frunze îngust sau lat cordat ovate, cu marginea fin crenată; stipele îngust
lanceolate. Flori violete sau la bază albe, frumos mirositoare, cu un pinten scurt şi gros. Fruct capsulă
globuloasă, înflorire III—IV. De la cîmpie la munte, în păduri, tufişuri. Europa.
273 — Toporaşi albi — Viola alba Besser (Pl. 56) — Perenă, rizom gros, stoloni subţiri,
frunze lat ovate, la bază adînc cordate, cu marginea slab crenată, cu peri lungi, rigizi, albicioşi. Stipele
liniar lanceolate. Flori albe violete sau pestriţe, frumos mirositoare. Fruct capsulă cu peri. Înflorire III
—IV. În regiunea colinară şi montană, prin păduri. Europa, sud-vestul Asiei.
274 — Coacăz roşu — Ribes rubrum L. (Pl. 56) — H = l m. Arbust ca o tufă. Frunze lung
peţiolate, cu 3—5 lobi laţi biseriaţi pe margine. Inflorescenţă racem din 3—8 (10) flori cu sepale verzi-
brunii, uneori cu puncte roşietice, mai lungi decît petalele (care sînt galbene). Fructe bace roşii cu gust
acru. Înflorire IV—V. Fructele se coc în VIII; se folosesc la dulceaţă, compoturi, siropuri. În păduri şi
poieni; preferă locuri stîncoase. Se poate cultiva. Nordul Europei, Siberia, Mongolia.
275 — Coacăz de munte — Ribes alpinum L. (Pl. 56) — H = 1.5 m. Arbust cu ramuri subţiri,
nespinos. Scoarţa se exfoliază în fîşii. Frunze cu 3 (rar 5) lobi adînc seraţi pe margine; faţa superioară
acoperită dispers cu peri glanduloşi. Inflorescenţă racem cu flori dioice, galbene-verzui. Cele mascule
lungi, (L = 6 cm), cu 8—30 flori, cele femele, scurte, din 2—5 flori. Fructe bace sferice, roşii, cu gust
neplăcut, înflorire V—VI; fructifică în VIII. În păduri montane, pe locuri pietroase. Europa, Asia.
276 — Coacăz negru — Ribes nigrum L. (Pl. 56) — H = pînă la l—2 m. Arbust nespinos,
tulpină erectă, puternic ramificată. Scoarţa ramurilor tinere e cenuşie-gălbuie, a celor bătrîne
negricioasă. Frunze cu 3 lobi ascuţiţi, neregulat dublu seraţi pe margine. Pe faţa inferioară dispers
pubescente, mai ales în lungul nervurilor, cu glande galbene, strălucitoare, punctiforme. Inflorescenţa
racem din 5—10 flori verde-gălbui la exterior şi roşietice la interior. Fructe bace sferice negre, cu
puncte galbene, înflorire IV—V, fructifică în VII. Frunze utilizate ca diuretic, în reumatism, gută,
afecţiuni cardiace. Din fructe se face sirop, vin, gem. Principiile active din fructe măresc acuitatea
vizuală, previn accidentele vasculare. La munte, prin păduri, tufişuri, pe soluri umede, la umbră.
Suportă geruri puternice. Europa şi Asia.
277 — Păr pădureţ — Pyrus pyraster Burgsd (Pl. 57) — H = pînă la 20 m. Arbore cu tulpină
puternic ramificată, cu ramuri spinoase. Frunze ovate, cu baza rotunjită sau uşor cordata, la vîrf
ascuţite, cu marginea fin dinţată. Flori dispuse în corimbe. Fructe poame, înflorire IV—V. De la cîmpie
la munte, în păduri, tufişuri, crînguri, în stejerete. Europa şi Asia temperată.
278 — Măr pădureţ — Malus sylvestris Miller (Pl. 57) — H = pînă la 15 m. Arbore puternic
ramificat, cu scoarţa solzoasă şi ramuri spinoase. Frunze ovate sau eliptice, cu vîrf ascuţit şi baza
rotunjită, simplu sau dublu crenate pe margine. Flori mari albe, uşor roze, grupate în raceme umbelate.
Fructe poame, înflorire IV—V. De la cîmpie la munte, în păduri de foioase, la margini şi în rarişti.
Europa.
279 — Păducel, mărăcine — Crataegus laevigata (Poir.) D. C. (Pl. 57) — Arbust sau arbore
cu spini bruni la vîrf. Frunze obovate pînă la ovate, cu lamine mai puţin sectate decît C. monogyna.
Florile cu 2 stile dispuse în corimbe erecte. Fructe drupacee ovoide, roşii, înflorire IV—V. Cu aceleaşi
utilizări farmacodinamice ca şi C. monogyna (miocardită, hipertensiune arterială, tahicardie, tulburări
neurovegetative). În estul ţării, prin luminişuri de păduri (mai ales stejerete), tufişuri, pe coaste însorite.
Sudul şi centrul Europei.
280 — Zmeură — Rubus idaeus L. (Pl. 57) — H = pînă la 2,5 m. Arbust ca o tufă la bază cu
ghimpi. Frunze penat compuse, cu 5—7: foliole ovate, adînc serate pe margine, surie-albicioasă pe faţa
inferioară datorită perilor. Flori cu inflorescenţe pauciforme. Fructe polidrupe, roşii, foarte căutate,
înflorire V—VII. Folosit la tratarea diareii, gas-tritei hiperacide, în afecţiuni faringiene. De la deal pînă
în zona sub-alpină, în luminişuri de pădure, tăieturi, tufişuri. În toată emisfera , nordică.
281 — Fragi de pădure — Fragaria vesca L. (Pl. 57) — H = 5_20 (30) cm. Perenă, rizom. Cu
stoloni supratereştri ce pornesc de la axele frunzelor bazale. Frunze trifoliate, dispuse în rozete, cu
marginea foliolelor dinţată, lung peţiolate, cu stipele lanceolate, brune-roşcat la bază. Inflorescenţa
cimă paucifloră; flori albe. Fructe aeriene înfipte într-un receptacul cărnos, roşu, comestibil, înflorire V
—VI. Frunzele se folosesc în emerite acute, diaree, diabet zaharat, gută. Prin poieni, pajişti, fîneţe,
păduri, tufişuri, de la deal pînă pe munţi. Europa, Asia, Africa de Nord; în America.
282 — Turtită mare — Agrimonia eupatoria L. (Pl. 57) — H =-= 30—100 cm. Perenă, rizom
scurt, simplu sau ramificat. Tulpină neramificată, păroasă. Frunze mari, întrerupt penat sectate, cu
foliole mici printre cele mari, cu marginea dinţată păroasă. Inflorescenţă racem spiciform cu numeroase
flori galbene. Fructe nucule, care rămîn cîte 2 în receptacul, înflorie V—VIII (X). Folosit pentru
creşterea apetitului, lizarea calculilor biliari, în diaree. De la cîmpie pînă în etajul montan, în păduri,
tufişuri şi luminişuri de pădure, pe liziere, în poieni, pajişti. În toată emisfera nordică.
283 — Măcieş — Rosa canina L. (Pl. 57) — H = 2—3 m. Arbust ca o tufă, cu tulpini
numeroase, ramificate, cu ghimpi. Frunze penat compuse, cu 5—7 foliole ovale, dinţate pe margine, cu
peţiolul la bază cu stipele.^Flori mari, solitare sau grupate, la vîrful ramurilor, de culoare roz, roşu
închis, mai rar albe. Fructe nucule închise în receptaculul de culoare roşie stacojie (fruct fals), înflorire
V-VI. Fructe folosite în avitaminoze, enterocolite, calculoză renală şi tulburări de circulaţie periferică.
În păduri de foioase, la margini de păduri, poieni, păşuni, fîneţe, pe coaste. Europa, Asia, Africa.
284 — Drobiţa — Genista tinctoria L. (Pl. 57) — H = 30—100 cm. Subarbust cu rădăcină
pivotantă. Tulpini abundent ramificate sau nera-mifieate. Frunze lanceolate pînă la eliptice.
Inflorescenţa racem din flori galbene-auni. Fruct păstaie liniară, înflorire VI—VII. Părţile înflorite
servesc la stimularea secreţiilor gastrice, în afecţiunile ficatului şi splinei, în hipotiroidie, în eliminarea
toxinelor din corp. De la cîmpie la munte, prin poieni la margini de păduri, în fîneţe, pe coaste abrupte
Europa, Asia de sud-vest.
285 — Măzăriche de pădure — Vicia sylvatica L. (Pl. 58) — H = lUU—loO cm. Perenă,
agăţătoare; frunze penat compuse, cu 6—8 perechi ae foliole eliptice sau alungit eliptice, cele terminale
fiind transformate în circei. Inflorescenţa racem cu 5—20 flori albe-liliachii, vexil albastru. Tuct
păstaie, înflorire VI—VII. La deal şi munte, prin păduri umede umbroase. Europa, Asia.
286 — Borceag — Vicia pannonica Crantz (Pl. 58) — H = 40— 60 (100) cm. Anuală,
păroasă. Frunze penat compuse, cu 4—9 perechi de foliole ovale sau alungit ovale, cu foliolele
terminale transformate în cîrcei. Stipele brune, înguste, cu pete nectarifere. Flori albe-gălbui, cu vexilul
alipit, păros, grupat în inflorescenţe acilare scurte. Fruct păstaie, alipit păroasă, înflorire V—VI. În
păduri, tufişuri, fîneţe, pe lîngă drumuri şi în culturi de cereale. Sudul Europei, sud-vestul Asiei.
287 — Măzăroi sălbatic, năutul iepurelui — Vicia sepium L. (Pl. 58) — H = 30—50 (100)
cm. Perenă, rizom ramificat, stoloni roşiatici. Frunze penat compuse, cu 4—8 perechi de foliole eliptice
sau alungit eliptice, ultimele terminate în cîrcei. Inflorescenţa axilară din 2—5 flori violacee deschis.
Fruct păstaie scurt păroasă. De la cîmpie la munte, prin păduri, tufişuri, lîngă drumuri, pe locuri
cultivate. Europa, Asia.
288 — Pupezele, lintea cucului — Latliyrus vernus (L.) Bernh (Pl. 58) — H = 20—30 (60)
cm. Perenă, rizom şi tulpină ramificată. Frunze penat sectate, cu 3 perechi de foliole ovate sau ovat-
lanceolate. Inflorescenţa racem lax cu 3—8 flori la început purpurii violacee, apoi albăstrii. Fruct
păstaie, înflorire IV—V. De la cîmpie pînă în zona subalpină, În păduri, tufişuri. Europa, Asia.
289 — Măzărichea cucului — Lathyrus venetus (Miller) Wohlf (Pl. 58) — H = 20—40 cm.
Perenă, rizom noduros, tulpină cu muchii. Frunze paripenate, cu 2—3 perechi de foliole ovate.
Inflorescenţă racem cu 6—12 flori purpurii, palide la început, apoi albastru-liliachii. Fruct păstaie. De
la cîmpie la munte, prin păduri de şleau, stejar, fag. În sudul Europei, Asia Mică.
290 — Măcrişul iepurelui — Oxalis acetosella L. (Pl. 58) — H = pînă la 15 cm. Perenă, rizom
ramificat, din care pornesc numeroase rădăcini adventive. Frunze trifoliate cu peţiol păros. Flori albe,
rar liliachii, purpurii sau albastre. Fruct capsulă, înflorire V—VI. Folosită În afecţiuni ale ficatului, ca
antidot în intoxicaţii cu arsen şi mercur, în scorbut şi diaree. În păduri de fag, brad, molid sau în păduri
de amestec. În emisfera nordică.
291 — Pălăria cucului — Geranium phaeum L. (Pl. 38) — H = 30—40 cm. Perenă, rizom
gros, oblic, acoperit la vîrf cu scvame brune. Tulpină păroasă, superior ramificată. Frunze palmat
lobate, cu lobi dinţaţi. Flori violet închis pînă la roşiatic violet, prinse cîte 2 pe un pedun-cul. Fruct
păros, înflorire V—VI (VII). De la cîmpie pînă în zona subalpină, prin păduri rare, în luminişuri de
pădure, la margini de pădure, cu sol organic, gras. Europa.
292 — Fratele priboiului — Geranium sylvaticum L. (Pl. 58) — H = 30—70 cm. Perenă,
rizom gros (L = 6—10 cm). Tulpini păroase, ramificate superior. Frunze palmat lobate, cu peri scurţi
pe partea superioară; pe cea inferioară perii sînt numai pe nervuri. Peţiol păros. Flori mari, roşii sau
rosiatic-violacee. Fruct păros, înflorire VII-VIII. În etajele montan şi subalpin, prin poieni umede,
umbroase din preajma pădurilor. Europa.
293 — Sînger — Cornus sanguinea L. (Pl. 59) — H = 3—4 m. Arbust cu frunze late, eliptice
sau ovate, cu marginea întreagă, cu nervuri laterale arcuite. Inflorescenţă corimbiformă cu flori albe-
verzui. Fructe drupe globuloase, negre-albăstrui, cu puncte albe la vîrf. Înflorire V—VI. La cîmpie şi
deal, prin păduri, tufişuri. Europa, Asia.
294 — Crestată — Aposeris joetida (L.) Less. (Pl. 59) — H = 15— 28 cm. Perenă, rizom scurt
şi gros, cu suc lăptos. Frunze erucinat penat fidate, în rozetă. Inflorescenţă calatidiu cu flori ligulate
galbene-aurii. Fruct achenă fără papus. Înflorire V—VIII. De la cîmpie pînă în etajul subalpin, în
păduri umbroase (mai ales de fag). Europa.
295 — Iarbă împuşcată, ruen negru — Hypochoeris maculata L. (Pl. 59) — H = 20—90 cm.
Perenă, rizom cărnos brun. Tulpină erectă simplă sau ramificată. Frunze bazale eliptice sau alungit
ovate, surii-păroase pe ambele feţe, obişnuit pătate în violet, dispuse în rozetă. Inflorescenţă calatidiu,
cu flori galbene-aurii. Fructe achene cu papus alb murdar, înflorire VI—VII. De la cîmpie pînă la etajul
subalpin, prin fîneţe, păşuni. Europa, Siberia.
296 — Iarba vulturului — Hieracium sabaudum L. (Pl. 59) — H = 30—100 (150) cm. Perenă,
păroasă, cu frunze ovate lanceolate, cu margini denticulate. Inflorescenţă calatidiu cu involucru lung şi
flori galbene. Fruct achenă brună-neagră. În poieni, la margine de păduri, tufişuri. Europa, Asia Mică,
Caucaz.
297 — Clopotul caprei — Campanula trachelium L. (Pl. 59) — H — 30—100 cm. Perenă, cu
rădăcină ramificată. Tulpină erectă, cu peri aspri. rari. Frunze ovat-triunghiulare, cu marginea dinţată,
peţiolate (excepţie cele superioare care sînt sesile, scurt păroase. Flori albastre-violet sau albastre
deschis, grupate în racem. Fruct capsulă. Utilizată în angine faringiene. În etajele montan şi alpin, în
păduri şi tufişuri. Europa.
298 — Clopoţei — Campanula persitifolia L. (Pl. 59) — H — 100 cm. Perenă, cu rizom
cilindric. Frunze bazale oval lanceolate, cele tulpinale linear lanceolate, pe margine fin dinţate.
Inflorescenţă paucifloră, cu 4—5 flori albastre. Fruct capsulă, înflorire VI—VIII. De la cîmpie pînă în
etajul subalpin, prin păduri, poieni, fîneţe. Europa, Siberia, Caucaz.
229 — Cărbuni — Phyteuma spicatum L. (Pl. 59) — H = 30—100 cm. Perenă, rădăcină
îngroşată napiform. Frunze lat ovate, cu baza cordata, marginea dinţată sau dublu crenat serată,
peţiolată. Inflorescenţa capitul globulos (care ulterior devine spiciform, cu flori albe sau albe-gălbui
Fruct capsulă, înflorire VI—VII. De la cîmpie la munte, prin păduri de foioase, molidişuri, stufărişuri,
stîncării, mai puţin prin fîneţe. Europa.
300 — Coada şoricelului — Achillea millejolium L. (Pl. 59) —H = 20—80 cm. Perenă, rizom
şi stoloni repenţi, tulpină uşor păroasă. Frunze penat compuse alungit lanceolate, uşor păroase.
Inflorescenţe grupate corimbiform, cu flori marginale albe, mai rar roze, cele ale discului, galbene.
Fructe achene. Înflorire VI—VII. Folosită intern în anorexie, enterocolite, colici gastrice şi hepatice,
gastrite, dismenoree, hemoroizi, balonări abdominale, cistite, bronşite. Extern în abcese dentare,
exeme, arsuri, plăgi supurente, ulcer varicos, hemoroizi. De la cîmpie, în regiunea subalpină, prin
păduri, poieni, pajişti, la margini de pădure. Europa, Asia, America de Nord.
301 — Năpraznic — Chrysanthemum corymbosum L. (Pl. 59) — H = 40—80 cm. Perenă,
rizom noduros, tulpină corimbiformă, ramificată la vîrf. Frunze sectate cu 7—12 perechi de lacinii
dinţate pe margine. Inflorescenţe calatidii, de obicei 3—11, grupate corimbiform, cu florile discului
tubuloase, galbene, cele marginale albe. Fructe achene. Înflorire VI—VIII. De la cîmpie pînă în zona
alpină, prin păduri de foioase şi răşinoase, tufişuri, poieni, stîncării înierbate. Sudul şi centrul Europei,
sud-vestul Asiei.
302 — Arnică — Anica montana L. (Pl. 60) — H =15—70 cm. Perenă, rizom gros din care
pornesc rădăcini fibroase. Frunze bazale în rozetă, eliptice, sesile, cele tulpinale eliptice, mici, sesile,
opuse. Inflorescenţă l—2 calatidii cu flori galbene, cele marginale ligulate, cele din disc tubuloase.
Fruct achene păroase, înflorire VI—VIII. Folosită ca infuzie din flori ca antiseptic, cicatrizant,
decongestiv, în tratarea plăgilor şi a laringitei acute. În zona montană şi subalpină, în poieni şi fîneţe,
păşuni. Europa, Siberia.
303 — Albăstrele de munte — Centaurea scabiosa L. (Pl. 60) — H = pînă la 120 cm. Perenă,
rizom gros, tulpină ramificată superior. Frunzele din partea inferioară a tulpinii întrerupt penat fidate cu
segmente dinţate, peţiolate; cele din partea mijlocie sînt penat lobate, lipsite de peţiol. Inflorescenţă
calatidii ovoidal globuloase, cu flori purpurii, foarte rar albe sau gălbui. Fructe achene, cu papus de
lungimea achenei. Înflorire VI—IX. La munte, prin poieni, păşuni, la marginea pădurilor. Europa.
304 — Degetărele, potiraşe — Soldanella montana Vild. (Pl. 60) — H = 25 cm. Perenă, rizom
noduros, frunze cu lamina rotundă, cordata la bază, pe margine crenată. Peţiolul frunzelor şi pedicelii
florali sînt acoperiţi cu peri glandulosi scurţi. Scapul florifer cu 2—6 flori. Flori campanulate, albastre
sau albastre-violete, rar albe. Fruct capsulă, înflorire V—VI. Utilizat ca purgativ. În etajul montan şi
alpin, în păduri de conifere, la marginea pădurii, în poieni. În Carpaţii orientali şi Alpi.
305 — Ciuboţica cucului — Primula veris L. em. Huds. (Pl. 60) — H = pînă la 20—35 cm.
Perenă, rizom scurt, frunze ovate sau alungit ovate, cu marginea crenată sau ondulată, pe partea
inferioară păroasă, dispuse în rozetă. Flori galbene-portocalii, cu miros plăcut, grupate umbeliform.
Fruct capsulă elipsoidală, înflorire IV—VI. Utilizată în bronşite, pneumonie, extern la contuzii. La deal
şi munte, prin pajişti, păşuni, fîneţe, poieni, la margini de pădure, în luminişuri, tufărişuri, livezi.
Europa şi Asia.
306 — Ciuboţica cucului, ţîţa vacii — Primula elatior (L.) Hill. (Pl. £0) — H = 10—35 cm.
Perenă, rizom viguros, rădăcini albe. Frunze dispuse în rozetă, ovate sau alungit ovate, cu baza
rotunjită brusc spre peţiol, pe margine dinţate neregulat. Tulpina poartă terminal mai multe flori de
culoarea sulfului, grupate umbeliform. Corola este mai lungă decît caliciul; este prevăzută cu pete
galbene la gît. Nu este mirositoare. Fruct capsulă cilindrică, înflorire III—VI. Utilizată ca şi P. veris. La
deal şi munte, în pajişti, păşuni, fîneţe, luminişuri, la margini de pădure. Europa, Caucaz.
307 — Părăluţă de munte — Moneses uniflora (L.) A. Gray (Pl. 60) — H = pînă la 15 cm.
Perenă, cu rădăcini fibroase. Tulpină cu muchii, poartă o singură floare. Frunze bazale rotunde pînă la
spatulate, cu marginea mărunt crenat dinţată, cu peţiol scurt. Flori albe, rar roşcate. Fruct capsulă. La
munte, în păduri de conifere, tufişuri de jnepeni. Europa, Siberia, America de Nord.
308 — Afin — Vaccinium myrtillus L. (Pl. 60) — H = pînă la 50 cm. Arbust foarte ramificat,
cu ramuri verzi, muchiate. Frunze ovate sau eliptice, cu marginea fin serată, peţiolate. Flori solitare,
roze palid. Fructe bace albastre-negricioase. Înflorire V—VI. Utilizat în diaree, diabet, infecţii urinare,
uremie, reumatism, gută, enterocolite. În zonele montană şi subalpină, uneori şi alpină, ca tufişuri prin
păduri de conifere, tăieturi de pădure. Europa, Asia, America de Nord.
309 — Mierea ursului, cuscrişor — Pulmonaria ojficinalis L. (Pl. 60) — H = 10—20 (30) cm.
Perenă, rizom gros, tîrîtor, ramificat. Frunzele din rozetă eliptice sau cordat ovate, peţiolate, păroase.
Frunzele tulpinale spatulate şi alungit ovate, pînă la eliptice, păroase. Flori roşii violacee, care înainte
de cădere devin albastre. Corola ca o pîlnie. Fructe nucule. Se foloseşte la tratarea bronşitei,
laringitelor, afecţiunilor renale, diaree, ulcer gastric şi duodenal, reumatism. În păduri de foioase, la
margini de pădure, în poieni, fîneţe. Europa.
310 — Degetar galben — Digitdlis grandiflora Miller (Pl. 60) — H = 50—100 cm. Perenă,
rizom scurt şi oblic. Tulpină glandulos pubescentă în partea superioară. La baza tulpinii frunze alungit
lanceolate, în restul tulpinii ovate sau eliptic lanceolate, glandulos pubescente pe ambele feţe, mai ales
pe nervuri, cu marginea mărunt serată. Inflorescenţa racem cu flori palid gălbui, dispuse unilateral.
Fruct capsulă ovoidă, păroasă, înflorire VI—VIII. Se foloseşte în bolile de piept, avînd acţiune
cardiotonică. De la deal, pînă în zona subalpină, în păduri, rarişti, tăieturi, poieni. Europa, vestul
Siberiei.
311 — Rotungioară — Glecoma hederacea L. (Pl. 61) — Perenă, tulpină culcată, din care
pornesc alte tulpini florifere ascendente, slab păroase. Frunze reniforme sau cordat ovate, cu marginea
crenată, peţiolate, pe faţa inferioară glandulos punctată. Flori albastre-liliachii, mai rar roşii-liliachii sau
albe, grupate în cime, la subţioara frunzelor din partea mijlocie şi superioară a tulpinii. Fructe nucule
brune, înflorire IV—V. Folosită în tratarea litiazei renale, a bolilor aparatului urinar, digestiv,
respirator, în afecţiuni hepatice, ca vermifug pentru cai. În păduri, tufişuri, zone ierboase umbrite.
Europa, America de Nord.
3.12 — Dumbravnic — Mellitis melissophyllum L. (Pl. 61) — H = 20—80 cm. Perenă, rizom
scurt şi ramificat, tulpină în 4 muchii, păroasă. Frunze ovate, opuse, cu marginea serat dinţată, păroase
pe faţa inferioară, mai ales pe nervuri. Flori cu corolă tubuloasă, bilabiată, mai lungă decît caliciul,
purpurie roză, rar albă. Înflorire IV—V. Utilizată în hernie, paralizie, cefalee, amigdalită. Cu efecte
antiseptice şi diuretice. În păduri de fag şi stejar.
313 — Urzica moartă — Lamium album L. (Pl. 61) — H == 30—70 cm. Perenă, rizom şi
stoloni subterani. Tulpini În 4 muchii, neramificate, dispers păroase la partea superioară. Frunze cordat
ovate, dispers păroase pe ambele feţe, cu marginea serat dinţată, peţiolate. Flori cu corolă tubuloasă,
pubescentă, albă sau palid gălbuie, cu un inel păros la interior. Fructe nucule trimuchiate. Înflorire IV
—VI. Utilizată în leucoree, hipertrofia prostatei, diaree uşoară, bronşite, insomnie, pentru spălături
vagi-nale, abcese. De la deal pînă în zona subalpină, prin tufişuri, la margini de păduri, în poieni
umbroase, pe lîngă ziduri şi garduri. Europa. Asia.
314 — Cistreţ — Salvia glutinosa L. (Pl. 61) — H = 40—120 cm.. Perenă, rizom gros.
Tulpină păroasă, cleioasă (mai ales la partea superioară). Frunze opuse, sagitate, cu lobii bazali ascuţiţi,
cu marginea dinţată, peţioli păroşi. Flori cu corolă bilabiată, de culoare galbenă-sulfurie, cu exteriorul
glandulos, pubescent, păroasă, lipicioase, adunate într-o inflorescenţă cu 10—12 verticile. Fructe
nucule ovoidale sau elipsoidale, brune, înflorire VI—VIII. Utilizată În tratarea durerilor articulare,
reumatice. În toată ţara, preferenţial la munte, în păduri umbroase, pe lîngă ape curgătoare. Europa,
Asia.
315 — Roiniţa, busuiocul stupului — Melissa officinalis L. (Pl. 61) — H = 30—80 (120) cm.
Perenă, ramificată, cu miros aromatic, plăcut. Rizom lignificat, brun-gălbui, din care pornesc rădăcini
adventive şi stoloni subterani scurţi. Tulpina în 4 muchii, păroasă la partea superioară. Frunze ovate,
păroase, pe margine crenat-serate, peţiolate. Fiori la început gălbui, apoi albe sau liliachii palid, cu
caliciul şi corola bilabiate, dispuse verticilat cîte 5—6 într-o inflorescenţă laxă. Fruct nucule ovoidale,
înflorire VI—VIII. Folosită în dischinezii biliare, colite cronice, spasme şi colici gastrointestinali,
vomă, diaree, în tulburări neu-rovegetative, la cicatrizarea rănilor. În sudul şi vestul ţării, în păduri de
stejar, luminişuri, poieni, la deal pe locuri uscate, pietroase, umbroase. Europa, vestul şi sud-vestul
Asiei.
316 — Ochinacea — Genţiana cruciata L. (Pl. 61) — H = 40—60 cm. Perenă, rizom gros (l
— 2 cm), din care pornesc rădăcini fascicu-late. Tulpină simplă, erectă albă-verzuie, cu nuanţe
violacee. Frunze ovat lanceolate sau eliptice, opuse, cu 3—5 nervuri. Flori cu corola ca un clopot,
albastră pînă la verde, azurie în interior, de 3 ori mai lungă decît caliciul. Fruct capsulă, înflorire VI—
X. Folosită în boli de stomac şi răni. De la cîmpie pînă în zona subalpină, prin poieni, pajişti, pe soluri
calcaroase. Europa sudică, Asia de vest.
317 — Lumînărica pămîntului — Genţiana asclepiadea L. (Pl. 61) — H = 60—100 cm, G —
l cm. Perenă, rizom puternic, noduros. Tulpină fistuloasă. Frunze ovat lanceolate, opuse, sesile, cu 5
nervuri, toate aşezate în acelasi plan. Flori solitare sau cîte 2—3, prinse la subţioara frunzelor
superioare, campanulate, cu corola albastră-azurie, în interior cu pete mai întunecate. Fruct capsulă cu
2 valve, înflorire VIII— IX. Cu aceeaşi răspîndire ca şi G. cruciata. Sudul şi centrul Europei, vestul
Asiei.
318 — Saschiu, merişor — Vinca minor L. (Pl. 61) — L = l m, H == 20 cm. Perenă, tulpină
culcată, parţial lemnoasă, din care se desprind tulpini florifere erecte. Frunze eliptice sau ovat eliptice,
pînă la eliptic lanceolate, scurt peţiolate. Flori solitare de culoare albastru-vio-letă, roze sau albe. Fructe
folicule. Înflorire III—IV. Folosită în boli hipertensive şi arteroscleroză. Pe soluri calcaroase, cu
humus, în păduri, la liziere. Europa, Asia Mică.
319 — Liliac — Syringa vulgaris L. (Pl. 62) — H = pînă la 7 m. Arbust cu frunze lat ovate, cu
marginea întreagă, peţiolate. Flori albastre, liliachii, roşietice, violacee sau albe, grupate în panicule.
Fructe capsule alungit ovale, înflorire V. Cultivat ca arbust ornamental. Folosit în calmarea colicilor
hepatici şi ca febrifug. La deal şi munte, pe soluri calcaroase, în locuri însorite, ca tufişuri. Peninsula
Balcanică, Asia.
320 — Soc — Sambucus nigra L. (Pl. 62) — H = 4—5 (10) m. Arbust cu coroană tufoasă, cu
scoarţa crăpată (ritidom) şi măduva albă. Frunze imparipenat compuse, din 3—7 foliole eliptice sau
ovat eliptice, cu marginea dreaptă; pe faţa inferioară cu peri rari de-a lungul nervurilor. Flori albe-
gălbui, grupate în inflorescenţe umbeliforme plane. Fructe drupe baciforme, rare. Înflorire VI—VII.
Flori folosite în afecţiuni renale, gripă, răceală, constipaţie, obezitate, la abcese şi furuncule. La cîmpie
şi deal, în păduri de foioase, luminişuri, tufişuri, pe liziere. Europa şi Asia.
321 — Leurda, usturoiţă — Allium ursinum L. (Pl. 62) — H = 10—50 cm. Perenă, cu un bulb
îngust învelit într-o tunică întreagă, subţire; din el pornesc 2 frunze lung peţiolate, eliptice sau eliptic
lan-ceolate, cu 15—20 nervuri şi o tulpină situată lateral faţă de frunze, care poartă o inflorescenţă
umbeliformă cu 5—20 flori albe, ca o stea. Fruct capsulă, înflorire IV—V (VI). Cu miros pronunţat de
usturoi. Frunze folosite ca antiscorbutic, depurativ, diuretic, activator al peristaltismului intestinal.
Poate fi consumată în loc de usturoi. Poate fi conservată pentru iarnă. De la cîmpie la munte, prin
păduri de foioase, uneori în masă. Europa.
322 — Crin de pădure — Lilium margaton L. (Pl. 62) — H = 80—150 cm. Perenă, cu bulb
ovoidal format din solzi cărnosi. Tulpină erectă. Frunze îngust sau lat eliptic lanceolate, dispuse
verticilat, cîte 5—6 (10) către mijlocul tulpinii, care spre vîrf devin alterne. Inflorescenţă racem lax,
formată din flori roze, roşii sau violacee, pătate cu purpuriu. Fruct capsulă ovoidală, înflorire V—VI.
Utilizat ca diuretic, emenagog, emolient, revulsiv. De la cîmpie pînă la munte, în păduri de foioase.
Europa, Siberia.
323 — Lalea pestriţă — Fritillaria orientalis Adams (Pl. 62) — H = 20—40 (80) cm. Perenă,
cu bulb format din 2 solzi cărnosi de fiecare generaţie. Cu 5—8 (12) frunze dispuse altern. Flori cu
exteriorul purpuriu brun închis pînă la galben închis, cu pete ca o tablă de şah; interiorul mai deschis la
culoare, cu pete mai evidente. Flori solitare său în număr de pînă la 6, dispuse în racem. Fruct capsulă
ovoidală, înflorire IV—V. PLANTĂ OCROTITĂ. În păduri de foioase, tufărişuri, coaste despădurite.
Sudul Europei.
324 — Măseaua ciutei — Erythronium denscanis L. (Pl. 62) — H = 10—30 cm. Perenă, bulb
ovoidal cilindric sau îngust alungit. 2 frunze alungit lanceolate sau oval lanceolate. Floare solitară
violacee, roză sau palid gălbuie ori albă. La formele cu flori roşii, faţa superioară a frunzelor este cu
pete roşii sau purpurii, la restul cu pete gălbui sau albicioase. Fruct capsulă obovoidală. Înflorire III—
IV. În toată ţara, prin poieni, păduri, rarişti. Europa centrală şi de sud.
325 — Viorele — Scilla bifolia L. (Pl. 62) — H = 10—20 cm. Perenă, bulb ovoidal sau sferic,
îmbrăcat în tunici de culoare brună. Frunze lat lineare, plane. Inflorescenţa racem, din 2—6, rar mai
multe flori albastre-azurii, rareori roze sau albe, dispuse unilateral. Fruct capsulă globuloasă sau
eliptică, înflorire III—IV. În toată ţara, prin păduri, tufişuri, pajişti. Europa, vestul Asiei.
326 — Ghimpe — Ruscus acuLeatus L. (Pl. 62) — H == 20—70 cm. Perenă, lemnoasă
(subarbust) cu rizom tîrîtor. Tulpină erectă, totdeauna verde. Frunze reduse, locul lor este luat de
filocladii ovale, provenite din lăţirea ramurilor. Flori mici, ca o stea. Fructe bace roşii, înflorire III—IV.
OCROTITĂ DE LEGE. Recoltarea să este interzisă. Se poate utiliza în scopuri diuretice şi
antihemoroidale. În păduri, rarişti, poieni. Europa, nordul Africii.
327 — Pecetea lui Solomon — Polygonatum odoratum (Miller) Druce (Pl. 62) — H = 50 cm.
Perenă, rizom alungit, din loc în loc cu cicatrici scufundate. Tulpină muchiată. Frunze eliptic ovoidale
sau eliptic lanceolate, cu nervuri evidente. Inflorescenţă racem cu l—2 flori albe, aşezate la subţioara
frunzelor. Fruct bacă sferică, neagră-albăstrie. Înflorire V—VI. Utilizat ca purgativ, revulsiv, în
furunculoză, panariţiu, antrax; este antireumatismal. De la cîmpie la munte, în păduri de foioase, rarişti,
tufărişuri. Europa, Asia.
328 — Lăcrămioare — Convallaria majalis L. (Pl. 62) — H = 15—20 cm. Perenă, rizom
alungit, repent, cu cicatricele frunzelor din anii precedenţi. Frunze eliptic lanceolate pînă la ovoidale,
de obicei 2, lung peţiolate. Inflorescenţă racem simplu, unilateral, cu flori albe sau roze. Fruct bacă
roşie, înflorire V—VII. Cu efect diuretic şi cardiotonic. La cîmpie şi deal, prin păduri de foioase,
tufişuri, dumbrăvi. Cultivată. Europa, Asia, America de Nord.
329 — Ghiocel — Galanthus nivalis L. (Pl. 62) — H — 10—30 cm. Perenă, bulb globulos
sau ovoidal, învelit în tunici brune. Cele 2 frunze lineare, plane, apar odată cu florile. Tulpină floriferă
comprimată; cu flori albe. Fruct capsulă ovoidală, înflorire II—III. Utilizată în cardiopatii, miastenie,
sechele provocate de poliomielită (ca soluţii injectabile). De la cîmpie pînă în zona alpină, prin păduri,
tufişuri, poieni, pajişti. Europa.
330 — Fluerătoare — Tamus communis L. (Pl. 63) — H = 2—4 m. Perenă, dioică, volubilă,
cu rădăcină alungită, cărnoasă. Frunze adînc cordat ovate, peţiolate, alterne. Flori femele grupate într-
un racem scurt; cele mascule ca un racem lung. Fruct bacă globuloasă, roşie, înflorire V—VI. Utilizată
în tratamentul reumatismului, gutei, contuziilor şi echimozelor. În păduri umbroase, pe liziere, în
tufişuri. Europa, Asia, nordul Africii.
331 — Găsită — Iris graminea L. (Pl. 63) — H = 35 cm. Perenă, cu rizom lung articulat.
Tulpină la bază cilindrică, superior comprimată. Frunze lineare. Flori violacee. Fruct cu 6 muchii,
înflorire V—VI. În rarişti de pădure. Centrul şi sudul Europei.
332 — Brînduşe de munte —Crocus vernus (L.) Hiel (Pl. 63) — H = 15—35 cm. Perenă, bulb
cărnos, tulpină înconjurată la bază cu numeroase teci. Cele 2—3 frunze sînt liniar lanceolate şi apar
odată cu florile; inferior cu o nervură albă, mediană. Florile liliachiu violacee rar albe, cu dungi subţiri,
înflorire IV—V, la topirea zăpezilor. De la cîmpie pînă în etajul subalpin (îndeosebi la munte), prin
poieni, păşuni, fîneţe, Europa.
333— Buhai — Listera ovata (L.) R. Br. (Pl. 63) — H = 30—50 cm. Perenă, rizom tîrîtor, cu
multe rădăcini subţiri. Tulpină la bază cu 4 muchii, în rest cilindrică, sub inflorescenţă glandulos-
păroasă. Frunze lat ovate, eliptice, cu 9—18 nervuri. Inflorescenţă racem, cu flori verzi, gălbui-verzi,
uneori nuanţat roşietice, înflorire V—VII. La deal şi munte, prin păduri, tufişuri, poieni. Europa, Asia,
Africa de Nord.
334 — Papucul doamnei — Cypripedium calceolus L. (Pl. 63) — H = 15—50 cm. Perenă,
rizom tîrîtor acoperit cu solzi, din care pornesc numeroase rădăcini. Tulpină cilindrică. Frunze lat
eliptice sau ovate, cu nervuri proeminente, dispuse altern pe tulpină. Flori solitare, uneori cîte 2, cu
labelul ca un papuc galben; celelalte foliole ale peri-gonului sînt purpurii brune. Fruct capsulă, înflorire
V—VI. PLANTĂ OCROTITĂ DE LEGE. În păduri, pe soluri calcaroase. Europa, nordul Asiei.
335 — Trînji, buruiană de trînji — Neottia nidus-avis (L.) L. C. M. Richard (Pl. 63) — H = 20
—40 (60) cm. Perenă, saprofită, cu rizom gros, acoperit de rădăcini cărnoase încîlcite. Tulpină erectă,
striată. Frunze (4—5) reduse la scvame lanceolate. Inflorescenţă racem lax, cu flori brune deschis cu
miros de miere. Fruct capsulă, înflorire V—VII. Utilizată în tratarea hemoroizilor. De la cîmpie la
munte, prin păduri de foioase. Europa. Transcaucazia.
336 — Mlăştiniţă — Epipactis atrorubens (Hoffm.) Besser (Pl. 63) — H = 20—60 cm.
Perenă, rizom gros, cu multe rădăcini. Tulpină erectă, purpuriu roşcată, cu peri scurţi, creţi. Frunze
ovate pînă la îngust lanceolate, nuanţate în roşu-violet, cu numeroase nervuri. Inflorescenţă cu flori
roşii, violacee, purpurii sau violet brune, care emană miros de vanilie. Fruct ovoidal. Înflorire V—VIII.
La deal şi munte, prin rarişti de pădure, pe coaste însorite, pe soluri calcaroase. Europa, vestul Asiei.
337 — Rodul pămîntului —Arum orientale Bieh. (Pl. 63) — Perenă, tubercul cilindric sau
ovoidal. Frunze hastat sagitate, lung peţiolate. Inflorescenţa spic cu axa îngroşată (spadix) înconjurată
de o frunză sub formă de cornet numită spată. Fructe bace roşii, înflorire IV—VII. La cîmpie şi deal,
prin păduri. Europa, Asia.
Alte plante care pot fi întîlnite în acest mediu de viaţă sînt cele descrise la numerele 38, 39,
40, 41, 42, 43, 46, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 64, 69, 70, 72, 78, 108, 109, 110, 111, 112, 113, 114, 117,
118, 12:. 122, 123, 124, 125, 127, 129, 132, 133, 134, 135, 136, 137, 138, 139, 140, 142, 143, 144,
146, 147, 148, 149, 151, 152, 153, 154, 157, 158, 160, 163, 165, 167, 169, 175, 179, 342, 344, 345,
360, 365, 374, 459, 460, 463, 464, 465, 466, 467, 468, 492, 495, 496, 498.

B. ANIMALE

ÎNCRENGĂTURA VIERMI INELAŢI (ANELLIDA)

CLASA OLIGOCHETE (OLIGOCHAETA)


221 — Rîmă roşie — Denarobaena rubida Savigny (Pl. 64) — L = 40—80 mm. Clitelumul
pe segmentele 25—32. În soluri de pădure, frunzar, sub scoarţa copacilor care putrezesc, În mediul
subteran. În toate pădurile, în gunoaie şi soluri cu substanţe organice în putrefacţie. În toată ţara.
Cosmopolită.

ÎNCRENGĂTURA MOLUŞTE (MOLLUSCA)

CLASA MELCI (GASTROPODA)


222 — Orcula dolium Brug (Pl. 64) — H = 4,5—5,6 mm, l = 2,3 mm. Cochilie cu 8,5—9
anfracte, fin striată, cu coaste. Peristom puternic evazat. Cu variaţie de culoare, dentiţie şi dimensiuni.
În locuri umede şi mlăştinoase, sub frunze, pietre, pe tufuri calcaroase. În toate pădurile, de la şes, la
munte. Sudul Europei, Caucaz, Iran.
223 — Laciniaria elata Rossm. (Pl. 64) — H = 16 mm, l = 4,5 mm. Cu mare variaţie de
culoare şi dimensiuni. Cochilie striată sau costată, fusiformă, cu 10 anfracte relativ curbate. Apertura
rotunjit-piriformă; peristom cu buză distinctă. În frunzar din păduri de deal şi munte. În Carpaţi.
224 — Gontodiscus perspectivus Muhlfeld (Pl. 64) — H = 2 mm. l = 5,5—6 mm. Cochilie
turtită, cu 5—6 anfracte carenate spre exterior. Apertură romboidală. În păduri de munte, sub pietre şi
frunze uscate, pe terenuri calcaroase. În toţi munţii. Sud-estul Europei.
225 — Limax — Limax cinereo-niger Wolf (Pl. 64) — L = 120— 150 mm. Corp masiv, piele
întinsă, cu un scut cît 2/5 din lungime. În păduri de munte, în frunzar, sub pietre, stînci, sub scoarţa
copacilor. În toată ţara. Europa.
226 — Isognomostoma personata Lamarck (Pl. 64) — H = 6 mm, D —10 mm. Cochilie turtit
globuloasă, cu 5 anfracte acoperite cu peri. Apertura cu 3 adîncituri. În frunzar umed de pădure, sub
pietre şi lemne putrede, la altitudini de 600—900 m. În toţi Carpaţii. Europa (Pirinei. Alpi. Jura,
Carpaţi).
227 — Cepaea vindobonensis Pfeiffer (Pl. 64) — H = 17—18 mm, l = 20—21 mm. Cochilie
globuloasă cu 5—5,5 anfracte. Mare variabilitate de colorit şi structură. Foarte comună în păduri,
crînguri, păşuni, grădini. În toată ţara. Europa.

ÎNCRENGĂTURA ARTROPODE (ARTHROPODA)

CLASA CRUSTACEI (CRUSTACEA)


228 — Ligidium hypnorum (Cuvier) (Pl. 64) — L — 7—10 mm. Izopod terestru. Trăieşte l
an. Se reproduce în VI—VIII; femela poartă cele 7—20 ouă într-o pungă; puii eclozează după 40—42
zile. Consumă detritus vegetal. Animal iute, trăieşte în locuri foarte umede, la marginea apelor, sub
frunze, lemne putrede, în muşchi. Comun. Europa centrală.

CLASA DIPLOPODE (DIPLOPODA)


229 — Polyxenus lagurus L. (Pl. 64) — L = 2,1—3,2 mm. Cu 2 serii de cîte 6 oceli. Pe spate
cu smocuri de peri zimţaţi, terminal cu o tufă de peri ca o pensulă. În frunzar, muşchi, sub scoarţa
copacilor. Frecventă în toată ţara. Europa, nordul Africii.

CLASA PĂIANJENI (ARACHNIDA)


230 — Păianjenul cu casă în labirint — Agelena labyrinthica. (Clerck) (Pl. 65) — L = 8—12
mm. Masculul trăieşte împreună cu femela. Animal sedentar. Ţese o pînză ca o pîlnie, cu o prelungire
tubulară. Femela depune coconul în mijlocul plasei. Comună în tufişuri, mărăcinişuri, pe arbuşti.
Abundent în păduri şi poieni. În toată ţara. Europa, Asia Centrală, Japonia.
231 — Xysticus cochii Thorell (Pl. 65) — L = 4—8 mm. Femela mai mare decît masculul. Cu
un abdomen globulos, mai larg posterior. Nu ţese pînză. În ierburi, pe arbuşti, flori, uneori sub pietre.
În toată ţara, frecvent. Europa, nordul Africii, vestul Asiei.
232 — Evarcha arcuata (Clerck) (Pl. 65) — L = 5—7 mm. Adulţii se întîlnesc vara. Aleargă
repede, în salturi mici. Capturează hrana cu o mare precizie. Iubitor de soare, prezent pe solul pădurilor
de şes, pe vegetaţia măruntă. Larg răspîndită. Europa, Asia.
233 — Neobisium carpathicum Beier (Pl. 65) — L = 2,2—3,6 mm. Pseudoscorpion care îşi
face un cocon din resturi vegetale, sub pietre. Consumă larve şi adulţi de insecte (mai ales diptere) şi
acarieni. În frunzarul pădurilor, în tot lanţul carpatic. România, Iugoslavia.
234 — Phalangium opilio L. (Pl. 65) — L = 6—9 mm. Opilionid care are pe chelicere
(picioare anterioare terminate cu cleşti) nişte coarne. Picioarele lungi, subţiri, fragile, care apucate se
rup foarte uşor. Nu ţese pînză. Se hrăneşte cu resturi organice, cadavre. Femela depune ouăle pe
pămînt. Din ele ies primăvara puii În medii foarte variate, pe sub pietre, în litieră, pe plante, arbori,
stînci. Din Delta Dunării pînă pe munţi la altitudini de l 400 m. Holarctică.
235 — Scorpion —Euscorpius carpathicus L. (Pl. 65) — L = 40— 50 mm. Scorpion mic,
răpitor, nocturn. Consumă insecte, viermi şi crustacee, pe care le prinde cu picioarele din faţă. Ziua stă
pe sub pietre sau lemne căzute, în frunzarul pădurilor de pe versantul sudic al Carpaţilor Meridionali,
îndeosebi în Oltenia şi jud. Buzău. Cu acul din capătul cozii poate provoca o înţepătură neveninoasă
pentru om.

CLASA SIMFILE (SYMPHILA)


236 — Scutigerella carpathica Juberthie, Jupeau, Tăbăcaru (Pl. 64) — L= 5,5—7 mm. Simfil
cu corp din 14 segmente şi cu 12 perechi de picioare, fără ochi. Consumă frunze uscate, muşchi, lemn
putred. În păduri de foioase şi amestec, în frunzar, sub lemne putrede, pietre. Numai în Carpaţii
româneşti.

CLASA CHILOPODE (CHYLOPODA)


237 — Lithobius forficatus (L.) (Pl. 64) — L = 18—35 mm. Coloraţie variabilă. Cu 15
perechi de picioare. În poieni deschise şi împădurite, sub pietre, în frunzar, bălegar, sub lemne, scoarţa
arborilor, în muşchi, grădini, parcuri, terenuri necultivate, în pivniţe şi magazii. Comună la intrările în
peşteri. Prezentă pînă la 2 000 m altitudine. Se hrăneşte pe înserat şi noaptea, îndeosebi cu larve de
fluturi. Evită umezeala. Trăieşte 6 ani. Aleargă uşor înainte şi înapoi. În toată ţara. Europa, Asia,
America de Nord.
238 — Polydesmus complanatus (L.) (Pl. 64) — L—16—28 mm. Diplopod cu corpul alcătuit
din 20 segmente şi cu 28—29 perechi de picioare. Consumă detritus vegetal, frunze moarte, lemn
putred. Foarte comun în litiera pădurilor de fag. În toată ţara. Europa centrală şi de est.

CLASA INSECTE (INSECTA)


239 — Lepidocyrtus cyaneus Tullberg (Pl. 65) — L — 1,5 mm. Colembol comun în litiera,
mai rar în humusul pădurilor de foioase, unde consumă ciuperci inferioare şi substanţe organice în
descompunere. În toată ţara. Europa.
240 — Meconema thalassinum Kollar (Pl. 66) — L = 10—16 mm. Lăcustă cu antene foarte
lungi, fragile, cu ochi bulbucaţi şi oviscapt lung. Nu zboară. Femela depune ouăle în scoarţa copacilor.
Arboricolă, comună în pădurile de foioase, mai ales pe stejar, tei, alun şi fag. Frecventă,, îndeosebi în
Transilvania, în VII—X. Europa.
241 — Ephippiger ephippiger Fieb. (Pl. 66) — L = 20—30 mm. Lăcustă cu elitrele mici,
întunecate, ascunse, fără aripi posterioare. Antene şi oviscapt lungi. În arbori şi arbuşti, în zonele calde,
în VIII—X. De la cîmpie pînă pe munţi, frecventă, în vii şi culturi forestiere. Europa.
242 — Căluşar, căluşel — Decticus verrucivorus L. (Pl. 66) — L = 25—45 mm. Lăcustă cu
aripi transparente. Prinsă, se apără muşcînd puternic şi eliminînd pe gură un suc castaniu acid. Se
hrăneşte cu. insecte, plantule, frunze verzi de arbori şi arbuşti. Poate fi dăunător. Frecventă în VI—X în
zonele de deal şi podiş, pe pajişti, poieni, în lanuri de cereale, pepiniere şi păduri. În toată ţara. Europa,
Asia.
243 — Călugăriţă — Mantis religiosa L. (Pl. 66) — L == 42—75 mm. După împerechere
femela mănîncă masculul. Ea depune ouăle în o capsulă fixată în jurul unei crenguţe. Larvele ies din
ouă primăvara, adulţii în VI—IX. Stă nemişcată pe plante şi pîndeşte hrana răsucind numai capul în
toate părţile. Se mişcă încet. Apucă brusc prada care trece prin apropiere cu picioarele anterioare
adaptate special pentru aceasta. Animal lacom, vorace. În păduri şi poieni, mai ales în Transilvania,
Dobrogea şi Muntenia. Europa de sud.
244 — Urechelniţa — Forficula auricularia L. (Pl. 65) — L= 10— 16 mm. Dermapter cu
elitre de lungime variabilă. Ca să zboare îşi ridică elitrele cu ajutorul furcii posterioare, pentru a-şi
putea elibera aripile posterioare lungi, membranoase. Cleştii caudali, cu cîte un dinte interior, sînt
încovoiaţi la capăt. Femela depune în IV—V în pămînt, 90 ouă pe care le păzeşte (la nevoie le
transportă în alt loc), îşi îngrijeşte puii. Larvele au 6 stadii de dezvoltare. Activă ziua şi noaptea.
Consumă vegetale, plante putrede, insecte, cadavre, resturi de animale, larve de insecte, purici de
plante. Femelele iernează în sol. Pe sol umed, sub scoarţa copacilor, în litiera pădurilor şi plantaţiilor
forestiere. În IV— X în toată ţara. Europa.
245 — Furnică albă — Reticulitermes lucifugus Rossi (Pl. 65) — Isopter (termită) care
formează state şi colonii. Cu mai multe categorii de indivizi: larve indiferente (L = 2 mm), lucrătoare
(L = 6,5 mm), soldaţi (L = 5,5—6,3 mm), 2 feluri de nimfe şi adulţi aripaţi (L = 6,8—7 mm) care
părăsesc colonia, se reproduc şi întemeiază noi colonii). Există şi indivizi nearipaţi, reproducători.
Formează colonii în pămînt. Ouăle şi larvele tinere sînt îngrijite de lucrătoare. O femelă poate depune
cca 200 000 ouă. Consumă lemn mort sau verde, rădăcini, lemne tăiate, stîlpi, pe care îi roade pe
dinăuntru. Graţie unor protozoare care trăiesc în aparatul lor digestiv, consumă celuloza din lemn. În
sudul ţării, de-a lungul Dunării, cu tendinţă de răspîndire progresivă. Europa.
246 — Musculiţa cu gît lung — Raphidia ophiopsis Schum. (Pl. 65) — L =18—25 mm.
Rafidiopter a cărui femelă depune ouăle în crăpăturile din scoarţa copacilor cu ajutorul unui oviscapt
lung, subţire. Larvele sînt terestre, stau în copaci, pe tufe de muşchi şi licheni. Animal răpitor; consumă
ouăle şi omizile insectelor defoliatoare, păianjeni. În păduri de foioase şi răşinoase, pe ramuri şi frunze,
în IV—X. În toată ţara. Europa.
247 — Leul furnicilor — Myrmeleon formicarius L. (Pl. 65) — L = 65—75 mm. Adulţii sînt
slab zburători şi trăiesc puţin; ei se întîlnesc în VI—VII. Femela depune ouăle în nisip; larvei (247 b)
sapă o groapă ca o pîlnie cu ajutorul capului, cu care aruncă nisipul afară. Ea stă în fundul gropii, lăsînd
afară numai o pereche de mandibule. Cînd o insectă ajunge pe marginea gropii, larva aruncă asupra ei
nisip, o dezechilibrează şi aceasta cade în pîlnie, unde larva îşi înfige mandibulele în ea. Printr-un canal
ce străbate aceste mandibule ea introduce în pradă sucuri gastrice care îi lichefiază conţinutul, pe care îl
suge apoi prin aceleaşi canale. Prada golită de conţinut este aruncată apoi afară din pîlnie. Larva se
împupează în sol. În toată ţara, în păduri de brad. Europa centrală şi de sud.
248 — Muscă scorpion — Panorpa communis L. (Pl. 65) — L = 15— 20 mm. Mecopter la
care abdomenul masculului este asemănător cu cel al unui scorpion, dar se termină cu un cîrlig. Femela
depune 150 ouă care seamănă cu nişte popice ce sînt dispuse pe 2—3 rînduri în sol. Larvele, carnivore,
trăiesc în muşchi. Adulţii, răpitori, atacă larvele insectelor defoliatoare. În păduri.
249 — Ploşniţă de cîmp — Palomena praxilla L. (Pl. 66) — L = 12— 14 mm. Heteropter, comun în
VII—VIII în grădini, pe poame, lemne, urzici, în păduri pe frunzele copacilor. Suge sucurile plantelor.
Iernează ca adult în frunzar. De la cîmpie pînă la munte, în toată ţara. Sudul Europei, Asia.
250 — Ploşniţă de pădure, ploşniţă de pom — Pentatoma rufipes L. (Pl. 66) — L = 13—16
mm. Heteropter cu picioare roşii. Emană un miros puternic, neplăcut. Deşi suge sucurile a numeroase
plante, atacă ades şi larvele viespilor de frunză, sugîndu-le sîngele. Iernează ca adult pe scoarţa
copacilor în locuri însorite, prin păduri, livezi şi grădini. În "toată ţara, îndeosebi în zona muntoasă.
Europa, Siberia.
251 — Himacerus apterus F. (Pl. 66) — L = 9—10 mm. Cu 2 forme: unele brahiptere (aripile
sub 1/2 din lungimea abdomenului) mai comune, altele macroptere (cu aripi ce depăşesc lungimea
abdomenului), mai rare. Cu o generaţie pe an. Animal zoofag, se hrăneşte cu ouă şi larve tinere de
insecte, fiind astfel un animal util. Iernează ca ou sau ca adult. În păduri şi livezi, pe copaci şi arbuşti.
Frecvent în zonele înalte. Europa, Siberia.
252 — Aradus betulinus Fn. (Pl. 66) — L mascul = 6,3—7,1 mm, L femelă = 8,5—9.1 mm.
Ploşniţă fitofagă care suge bradul şi molidul. În toată ţara, la deal şi munte. Europa, Siberia.
253 — Cicadă mare, cicoare — Tibtcina haematodes (Scop.) (Pl. 66) L = 26—31 mm.
Homopter iubitor de căldură, care scoate un ţîrîit foarte puternic ce se aude de departe. Adulţii trăiesc 5
—6 săptămîni. Ouăle sînt depuse în ramuri uscate. În X ies larve care trăiesc 4 ani în sol, sugînd seva
din rădăcini. În pădurile de stejar. Europa.
254 — Mărgică, stupitul cucului — Phylaenus spumarius Amyot (Pl. 66) — L = 5—6 mm.
Antene mici abia vizibile. Adulţii sar şi zboară bine. Larvele produc cu salivă şi alte secreţii o spumă în
care se ascund. Comun pe plante ierboase şi arbuşti, la marginea pădurilor. În toată ţara. Europa, vestul
Asiei.
255 — Centrotus cornutus L. (Pl. 66) — L = 7—10 mm. Homopter cu larve pe plante
spontane joase şi cu adulţii în VI—VIII pe plante lemnoase din păduri umede. Cu o generaţie pe an.
Iernează ca ou. Polifagă. Frecventă în toată ţara. Europa, Asia Mică.
256 — Aphrophora alni Fallen (Pl. 66) — L = 0,8—11 mm. Homopter ale cărui larve cresc pe
plante spontane joase şi pe care produc o spumă ce formează un strat protector în jurul lor. Adultul în
VI—X pe anin, pin, plop, salcie, unde suge sucul plantei pe la baza frunzelor de pe crengile tinere. În
toată ţara. Europa, nordul Asiei pînă în Japonia.
257 — Viespoiul, viespea mare de lemn — Sirex gigas L. (Pl. 67) — L — 12—45 mm.
Zboară zgomotos în VI—IX. Femela depune 350 ouă. Larva, albă gălbuie, sapă o galerie lungă de 40
cm pe axul tulpinii, apoi oblică, în care trăieşte 2 ani. Adultul se hrăneşte cu polen, sevă, insecte. În
toate pădurile de răşinoase din ţară (pe brad, molid, larice), mai rar pe frasin şi plop. Datorită perioadei
lungi de dezvoltare, adultul poate ieşi şi din lemn prelucrat.
258 — Viespea de lemn — Rhyssa persuasoria L. (Pl. 67) — L = 25—28 mm. Lovopozitor =
30—31 mm. Are un simţ deosebit care îi permite să simtă în lemn pînă la adîncimi de 30 cm locul unde
se află larva unei insecte. Introduce apoi ovopozitorul în lemn şi reuşeşte să-l înfigă în omidă şi să-şi
depună în ea ouăle. Larva care va ieşi se va hrăni cu carnea gazdei. Insectă folositoare. În pădurile de
conifere. Europa, Asia.
259 — Diplolepis rosae L. (Pl. 67) — L = 2,5—5 mm. Formează gale de mărimi diferite,
globuloasă, cu înveliş din fibre subţiri, încîlcite, cu camere numeroase, din care iese în primăvara
următoare o nouă generaţie. O generaţie pe an. Viespea produce gale pe specii ale genului Rosa. Adulţi
în V—VII. În toată ţara; cea mai comună insectă. Europa, vestul Asiei, America de Nord.
260 — Gărgăunele mare — Scolia flavifrons F. (Pl. 67) — L = 30—50 mm. Cea mai mare
viespe din Europa. Parazitează larve de nazcorn (Oryctes), Lucanus şi Melolontha. În locuri însorite,
calde, pe flori de compozite, cu al căror nectar se hrăneşte. Abundentă în toată ţara, îndeosebi în sud.
Pentru împupare larva iese din gazdă şi formează un cocon.
261 — Furnica de pădure — Formica ruja L. (Pl. 67) — Llucrătoare= 4—9 mm, Lfemeie = 9—11
mm. Cu 3 feluri de indivizi: masculi, femele şi lucrătoare. Larva vermiformă, apodă. În păduri de
amestec şi de răşinoase, cu soluri umede; formează cele mal mari şi înalte furnicare (de l m). Consumă
insecte dăunătoare, afinează solul. Element regulator important al biocenozelor. Omnivor. În păduri de
răşinoase, dar şi de foioase. În Carpaţi. Europa, Asia.
262 — Camponotus herculeanus L. (Pl. 67) — Lucrătoare — 7—14 mm. Cea mai mare
furnică de la noi. Corp păros. Face cuiburi în arbori bătrîni (de foioase sau răşinoase), în buturugi,
determinînd pierderi lemnoase de cca 5%. Uneori şi în cîmp, sub pietre. Coloniile din arbori sînt la l—
10 m înălţime. În stomac conţine protozoare şi ciuperci capabile să degradeze celuloza. Consumă lemn,
dar şi insecte diverse şi detritus. În toată zona carpatică, îndeosebi în păduri de răşinoase (mâi ales de
molid). Europa, Asia.
263 — Gărgăune — Vespa crabro L. (Pl. 67) — L = 21—35 mm. Viespile alcătuiesc state,
construind cuiburi din pastă celulozică, cu numeroase celule în formă de faguri etajaţi (D == 20—30
cm). Se hrăneşte cu muşte. Foarte răspîndită la noi, ocupînd chiar şi cuiburi de păsări. Este agresivă, cu
o înţepătură foarte dureroasă. Iernează numai femelele fecundate, care încep construirea cuibului şi
cresc primul lot de lucrătoare. Toamna ies femelele şi masculii şi are loc reproducerea. În păduri
bătrîne. Europa.
264 — Bărzăune — Xylocopa violacea L. (Pl. 67) — L = 20—28 mm. Pe picioare cu un
aparat colector de polen. Iernează ca adult. Cuib în lemn uscat (pari, stîlpi), În care sapă cu mandibulele
canale lungi de pînă la 30 cm. Construieşte 12 cămăruţe separate prin ziduri de rumeguş întărit, în care
depune ouă şi hrană (polen cu miere). Sudul Europei.
265 — Repedea de munte — Cicindella silvicola Duj. (Pl. 68) — L =13—17 mm. Răpitoare,
aleargă şi zboară iute. Vînează ziua. Larva stă într-un tub în pămînt de unde prinde orice insectă care
trece prin apropiere şi pe care o suge. La deal şi munte, mai ales în păduri de fag şi conifere. Zboară de-
a lungul drumurilor, în zone însorite, uscate, pe pante pietroase. Europa.
266 — Cărăbuş auronitens F. (Pl. 68) — L = 18—26 mm. Animal terestru bine adaptat la
mersul pe pămînt, cu mandibule puternice, lîngă care, atunci cînd este apucată secretă un lichid acid.
Adultul şi larva sînt predatori. Vînează diferite insecte, îndeosebi larve. În toate pădurile de foioase şi
conifere. Animal folositor. Europa.
267 — Vînător de omizi — Calosoma sycophantha L. (Pl. 68) — L = 24—35 mm. Insectă
vioaie, carnivoră, vînează pe sol larve, omizi şi adulţi de insecte defoliatoare (Lymantrîa dispar, L.
monacha). Femela depune 100—600 ouă, din care ies larve răpitoare. Impuparea se face în sol.
Trăieşte 2—3 ani. În toate pădurile de foioase şi răşinoase. Europa, Asia.
268 — Xylodrepa quadripunctata L. (Ph 68) — L = 12—14 mm. Femela depune în sol 20
ouă. Adultul şi larva stau pe flori sau copaci şi distrug omizile de cotari şi tortricide, mai rar omizi
procesionare, în păduri de stejar şi în livezi. Consumă şi ouă de crizomelide, cu pureci de plante.
Animal folositor, util în combaterea dăunătorilor forestieri.
269 — Muscariu — Cantharis f usca L. (Pl. 68) — L = 11—15 mm. Cu elitre moi. Adulţii
vioi, zboară în V pe flori, ierburi. Larvele sub pietre, în litieră. Consumă insecte, păianjeni, melci,
limacşi, dar şi cereale abia încolţite. Iernează ca larvă în sol, dar poate apărea iarna pe zăpadă.
Primăvara se împupează, apoi ies adulţii. În toată Europa.
270 — Agrilus viridis L. (Pl. 68) — L — 6—10 mm. Culoare variabilă. Femela depune ouăle
în grupe mici pe scoarţă sau în tulpina arborilor. Larvele pătrund sub scoarţă şi sapă galerii
întortocheate, deasupra cărora scoarţa se crapă. Iernează ca larve. Se împupează în lemn. Adulţii ies
prin găuri proprii. Duşmanii săi sînt viespile parazite şi ciocănitorile. Durata de dezvoltare este de l—2
ani. Atacă arborii slăbiţi de secetă, inundaţii, sau de defoliatori (de obicei stejari, anini, tei, mesteceni,
sălcii, plopi).
271 — Cantaridă, căţelul frasinului — Lytta vesicatoria L. (Pl. 68) L = 12—22 mm. Adultul
mănîncă frunzele, putînd provoca uscarea arborilor (frasin, liliac, lemn cîinesc); are un miros greu,
caracteristic, provocat de cantaridă (o substanţă afrodisiacă). Femela depune ouă pe flori sau pe sol.
Larvele tinere ies, se prind de albinele sălbatice, care le duc în cuiburile lor. Aici se dezvoltă hrănindu-
se cu ouăle gazdei şi cu miere. În primăvara următoare se împupează şi iese adultul.
272 — Mamornic, gîndac puturos — Meloe proscarabeus L. (Pl. 68) _ L = 13—32 mm.
Elitrele mai scurte decît abdomenul, aripi posterioare rudimentare. Abdomen gros. În pericol secretă un
suc acid urît mirositor, gros şi lipicios. Se hrăneşte cu iarbă. Cele l 200 ouă sînt depuse în depresiuni În
pămînt, Larvele se agaţă de albinele solitare sau domestice şi sînt astfel transportate în stupi. Aici,
printr-o dezvoltare complicată, cresc hrănindu-se cu ouă şi miere, dăunînd stupului. Pe pante însorite,
înierbate. În toată ţara.
273 — Cărăbuşelul cerealelor — Anisoplia segetum Hbst, (Pl. 68) — D = 10—12 mm. Adulţii
zboară, în V—VI şi trăiesc 20—30 zile. Depune ouă în pămînt lucrat. Larva se hrăneşte cu rădăcini de
plante. Dezvoltarea larvară durează 2 ani. Adulţii dăunează boabelor în lapte; larvele rod rădăcinile. În
toată ţara. Europa, sud-vestul Asiei.
274 — Nazcorn, caraban — Oryctes nasicornis L. (Pl. 68) — L = = 25—39 mm. Se întîlneşte
în VI—VIII, în amurg şi noaptea. Dimorfism sexual accentuat. Capul este înarmat cu un corn lung,
arcuit. Corp lucios, glabru. Picioare puternice. Larva se dezvoltă mai mulţi ani în plante în
descompunere, mai rar în lemn putred, înainte de împupare îşi face un cocon în care stă 2 luni. În toată
ţara, mai frecventă în pădurile de stejar, fag şi conifere. Europa, Asia.
275 — Ileana, gîndac de trandafir — Cetonia aurata L. (Pl. 68) — L = 14—21 mm. Adultul
pe flori în V—IX. Larva trăieşte un an în furnicare de furnici roşii de pădure şi în lemnul putred al
copacilor sau în cioturi. Adultul se hrăneşte cu sucuri de flori (de aceea are un aparat bucal atrofiat şi
mandibule moi). În toată ţara. Europa.
276 — Rădaşcă — Lucanus Cervus L. (Pl. 68) — L = 55—75 mm. Cel mai mare coleopter de
la noi. Cu dimorfism sexual accentuat, masculul mai mare, cu mandibule foarte dezvoltate, bifurcate,
cu dinţi interiori care îi servesc la lupte; femela mai mică (L = 30—45 mm). Larva trăieşte săpînd
galerii în stejari. Dezvoltarea durează 3—5 ani şi atinge L = 80—100 mm. Ca adult suge seva din
rănile copacilor. Zboară spre seară. Ziua stă pe ramuri. Atacă stejarul, mai rar alte foioase. În
silvostepă. Europa.
277 — Croitorul mare — Cerambyx cerdo L. (Pl. 68) — L = 30— 50 mm. Antene cu 11
articole noduroase. Adulţii în VI—VIII. Au un zbor greoi, în seri calde. Femelele depun izolat cca 100
ouă în crăpăturile scoarţei tulpinilor de stejar. Larvele sapă galerii de pînă la 50 cm, crescînd pînă la 80
—90 mm, în decurs de 3—4 ani. Este cel mai important dăunător al stejarului (dar poate ataca şi fagul,
carpenul, ulmul, nucul şi castanul). Preferă copacii bătrîni de 80—140 ani, În care pot trăi concomitent
mai multe larve. Arborii atacaţi pot lîncezi încă 15— 20 ani. Adulţii trăiesc pe flori. Europa.
278 — Strălucitul — Aromia moschata L. (Pl. 69) — L = 22—32 mm. Cu variaţii de culoare
şi cu miros de mosc. Prezent în VI—VIII. Larva trăieşte săpînd galerii în trunchiurile sălciilor bătrîne,
dar şi în arini şi plopi. Adultul stă pe sălcii şi flori. În toată ţara. Europa, Asia.
279 — Croitorul albastru al fagului — Rosalia alpina L. (Pl. 69) — L = 22—36 mm. Ultimele
articole antenare cu smocuri de peri. În regiunile muntoase, pe fag, în V—IX. Larvele se dezvoltă în
arborii slăbiţi, vlăguiţi. În toată ţara. Europa, vestul Asiei.
280 — Gîndacul roşu al plopului — Melasoma populi L. (Pl. 69) — L = 10—12 mm. Cu 2—
3 generaţii pe an. Iernează ca adulţi în litieră sau sol. Se hrăneşte cu frunze şi vîrfuri de lujeri. Din ouă
ies larve care consumă frunze. Se împupează pe dosul acestora cu capul în jos. Adulţii, dar mai ales
larvele scheletizează frunzele, împiedică dezvoltarea plantelor. Din deltă pînă în zonele montane, pe
plopi şi sălcii. Europa, Asia, nordul Africii.
281 — Gîndacul ulmului — Galerucella lineola M. (Pl. 69) — L = = 6—8 mm. Elitre
păroase. Cu 2—3 generaţii pe an. Adulţii şi larvele rod frunzele de ulm, mai rar de plop, determinînd
defolieri puternice, care slăbesc copacii (şi în care ulterior se pot instala carii). Se împupează cu capul
în jos. Are ca duşmani păsările insectivore, insectele răpitoare şi parazite, ciupercile.
282 — Gîndacul arinului — Agelastica alni L. (Pl. 69) — L = 6— 7 mm. Femelele depun cele
600—900 ouă pe dosul frunzelor, în pachete de cîte 20 bucăţi. Larvele, ca şi adulţii, mănîncă frunzele,
lăsînd numai nervurile. La sfîrşitul lui VII coboară în sol şi se împupează. Adulţii apar în VIII şi
iernează în frunzar. Pe arin. Europa.
283 — Cariul molidului — Ips typographus L. (Pl. 69) — L = 4,2— 5,5 mm. Elitrele sînt
terminal cu marginea dublă. Cu 2 generaţii pe an (în IV şi VI). Masculul sapă în scoarţă o gaură de
intrare şi o cameră nupţială. De aici 2—3 femele fecundate sapă galerii verticale, în care depun 20—
100 ouă. Larvele îşi sapă galerii proprii. Noii adulţi perforează găuri proprii de ieşire. Ei pot trăi 20
luni, atacînd molizii bătrîni (de 50—100 ani), dar şi pinul şi laricele. Are mulţi duşmani. În toată ţara.
Europa.
284 — Cotarul de toamnă — Erannis defoliaria Clerck (Pl. 69) — A = 40—50 mm.
Variabilitate mare. Femela apteră. Zboară în X—XII. Larvele se hrănesc cu frunzele esenţelor de
foioase şi cu pomi fructiferi. Extrem de comună; în unii ani este un dăunător periculos. Europa, Asia.
285 — Tortrix viridana L. (Pl. 69) — A = 22—25 mm. Adultul în V—VII. Noctuid, vine noaptea la
lumină. Depune cca 60 ouă. Larva se hrăneşte cu muguri şi frunze de stejar. Cu mulţi duşmani. Specie
comună, dăunător important în pădurile de stejar. Europa, Asia Mică.
286 — Omida păroasă a stejarului — Lymantria dispar L. (Pl. 69) — A = 25—70 mm.
Femela este mai mare. Adulţii în VII—VIII. Femela depune 100—800 (l 500) ouă. Larvele pot provoca
defolieri totale în pădurile de stejar, dar atacă şi alte plante lemnoase şi ierboase (este polifagă). Are
mulţi duşmani naturali. Specie comună, dăunătoare. În toată ţara. Europa, Asia, America de Nord.
287 — Mironosiţa, nona, omida păroasă a molidului — Lymantria monacha L. — (Pl. 69) —
A = 40—50 mm. Zboară în VII—VIII, seara sau noaptea. Femela depune 100—300 ouă. Cu o
generaţie pe an. Larvele, polifage, consumă frunze, fiind principalul dăunător al pădurilor de răşinoase.
Pentru hrănire, trec din pom în pom. La deal şi munte, mai rar la şes. Europa, Asia.
288 — Omida procesionară a stejarului — Thaumatopoea proces-sionea L. (Pl. 69) — A = 32
—36 mm. Adulţii zboară în VII—VIII, în crepuscul sau noaptea. Omizile se hrănesc cu frunze de
stejar; ziua stau protejate în cuiburi de mătase, din care seara pornesc spre ramurile cu frunze, pentru a
se reîntoarce dimineaţa la cuib. Cu peri iritanţi chiar şi pentru om. Drumul pe copaci şi de la un copac
la altul îl fac în coloane nenumărate. Uneori se mută de la o pădrre la alta, tot în coloane. T.a noi
comună, dăunătoare în pădurile de stejar din zonele de şes şi deal. Europa.
289 — Centra vinula L. (Pl. 69) — A = 65—70 mm. Cu 2 generaţii pe an. Adulţii zboară în V
—VI şi VII—VIII. Larvele se hrănesc cu frunze de plop şi salcie. În toată ţara. Europa şi Asia.
290 — Anthocaris cardamines L. (Pl. 70) — A = 18—30 mm. Adulţii zboară în III—V. Larva
trăieşte pe crucifere. În toată ţara, de la şes la munte. Europa şi Asia.
291 — Parnassius mnemosyne L. (Pl. 70) — A = 45—55 mm. Cu o singură generaţie pe an.
Adulţii zboară în IV—V la şes şi în VI—VII la deal şi munte. Larva trăieşte pe Corydalis. Comună de
la malul mării pînă pe munţi. Europa, Asia Centrală.
292 — Nymphdlis antiopa L. (Pl. 70) — A = 60—70 mm. Adulţii zboară în VI şi hibernează
ca adult, pentru a zbura din nou primăvara. Larva polifagă, se hrăneşte cu frunze de salcie, plop, ulm,
mesteacăn (chiar şi cu fragi). În păduri şi la liziere, la deal şi munte, în toată ţara. Europa, Asia,
America.
293 — Limenitis camilla L. (Pl. 70) — A = 42—52 mm. Adulţii zboară în VI—VII. Larva
trăieşte pe Lonicera. La deal şi munte. Europa, Asia temperată, pînă în Japonia. Pe plop trăieşte L.
populi.
294 — Sfinxul de pin — Hyloicus pinastri L. (Pl. 70) -— A — 70— 85 mm. Cu o generaţie
pe an. Adulţii zboară în V—VIII. Ziua se odihneşte pe trunchiurile de conifere, seara zboară pe flori
după nectar, pe care îl culege din zbor. Larva trăieşte pe conifere, frecventă la noi Ia deal şi munte.
Europa, Asia.
295 — Mimas tiliae L. (Pl. 70) — A = 60—75 mm. Frumos colorat, cu o mare variabilitate.
Cu 2 generaţii pe an: în III—IV şi în VII—VIII. Adultul stă ziuă pe trunchiurile copacilor (seamănă cu
o frunză căzută) şi zboară noaptea după nectar. Larva consumă frunze de tei, ulm, mai rar alun,
mesteacăn, stejar. De la cîmpie la munte. Europa, Asia.
296 — Fluture de seară cu ochi de păun — Smerinthus ocellatus L. (Pl. 70) — A = 75—80
mm. Cu 2 generaţii pe an: în V-VI şi VII— VIII. Zboară noaptea. Larva trăieşte pe plop, salcie,
mesteacăn, diferiţi arbori fructiferi. Comun, în toată ţara. Europa, Asia de vest, Asia Mică.
297 — Macroglossum stellatarium L. (Pl. 70) — A = 42—52 mm. Cel mai comun sfingid de
la noi. Cu 2 generaţii pe an: prima primăvara, a doua toamna tîrziu. Numeroase exemplare pot hiberna
ca adulţi în locuri adăpostite. Zboară ziua, suge nectar din zbor. Larva trăieşte pe Galium, Rubia,
Stellaria. Din zona litoralului, pînă în munţi. Europa, Asia. Specie migratoare ce vine din sud.
298 — Aglia tau L. (Pl. 70) — A = 49—88 mm. Adultul zboară în IV—VI, prin pădurile de
foioase. Diurn, zboară pe timp frumos, între orele 9—15; femela este nocturnă. În repaus acest fluture
ţine aripile lipite, lăsînd să se vadă numai faţa inferioară a aripilor posterioare, care este homocromă,
asemănătoare unor frunze moarte. Larva trăieşte pe fag, stejar, carpen, mesteacăn, tei etc. Relativ
frecventă, îndeosebi în zona fagului, dar poate coborî spre cîmpie. Europa, vestul Asiei.
299 — Catocala nupta L. (Pl. 70) — A = 70—75 mm. Adulţii zboară noaptea, în VII—IX.
Ziua stă pe scoarţa arborilor, cu care se confundă. Larvele se dezvoltă pe plop şi salcie. Cea mai
frecventă specie a acestui gen, comună de la cîmpie, pînă la munte la altitudini de l 500 m. Europa,
Asia. Pe stejar, păducel, porumbar, păr şi prun trăieşte C. fulminea, iar pe frasin şi plop C. fraxini.
300 — Rhabdophaga salicis Schrk. L. (Pl. 67) — Femela depune pînă la 130 ouă pe lujerii
tineri de Salix. Larvele pătrund în tulpini, provocînd apariţia unor gale (D = l cm, L = 4 cm) cu camere
individuale. Deformează ramurile. Cu mulţi duşmani naturali.
301 — Rhagio tringarius L. (Pl. 67) — Muscă comună primăvara, formează roiuri mici.
Larvele se dezvoltă în lemn putred. Zoofage sau saprofage.
302 — Syrphus tricinctus Fallen (Pl. 67) — L = 11 mm. Trăieşte pe flori de compozite, în
păşuni, unde pîndeşte diferiţi purici de plante, musculiţe, pe care le suge. Europa, Japonia.
303 — Bibio marci L. (Pl. 67) — L= 11—13 mm. Zboară în III— IV, ades în roiuri, pe vreme
bună. Pe vreme rea stă sub frunze. Larvele cresc pe humus şi gunoi; rod rădăcini fine. Cu mulţi
duşmani naturali.
304 — Stratyomis chameleon L. (Pl. 67) — Muscă puţin activă, prin locuri umede, pe plante
sau trunchiuri de arbori. Larve active, care consumă vegetale în descompunere, resturi organice.
Respiră cu un organ respirator situat la partea posterioară. Iernează ca larve. Se împupează în sol.

ÎNCRENGĂTURA VERTEBRATE (VERTEBRATA)

CLASA AMFIBII (AMPHIBIA)


305 — Sălămîzdră — Salamandra salamandra L. (Pl. 74) — L = 20— 28 cm. Corp îndesat,
coadă cilindrică. Median cu 2 şiruri de orificii glandulare; pe laturi cu cîte un şir de negi. Se reproduce
primăvara şi vara, pe sol său în apă mică, de obicei slab curgătoare. Metamorfoza durează 2—3 luni.
Ovovivipar, depune 70 larve în apă mică. Trăieşte peste 20 ani. Se hrăneşte cu rîme, limacşi, melci,
insecte. Fără duşmani (datorită veninului produs de glandele din tegument). Animal nocturn, scoate un
sunet ca un chiţăit de şoarece. Fiind animal terestru, se îneacă în apă adîncă. În văi umede, sub muşchi,
pietre, buşteni umezi. În păduri. În Subcarpaţi şi Podişul Transilvaniei, la altitudini de 400—800 m.
Rar apare şi în pivniţele caselor de lîngă păduri. Europa temperată, nordul Africii, Asia Mică.
306 — Brotacei — Hyla arborea L. (Pl. 74) — L = 5 cm. Pupilă orizontală, timpan vizibil.
Degetele cu discuri adezive, cu lichid lipicios. Masculul cu un sac vocal mare, din care scoate un sunet
puternic „ghek-ghek-ghek". Se reproduce în III—IV, în bălţi. Larvele înoată foarte rapid. Metamorfoza
durează pînă în VII—VIII. Este singura broască arbo-ricolă din Europa. Se hrăneşte cu insecte
zburătoare pe care le prinde cu limba sa lipicioasă. Are mulţi duşmani printre păsări şi şerpi. Animal
diurn. În toată ţara, oriunde este apă şi vegetaţie arborescentă. Pe arbori, arbuşti şi în stuf. Europa, pînă
în Caucaz şi Asia Mică.
307 — Broasca roşie de munte — Rana temporaria L. (Pl. 74) — L = 6—8 cm. Corp masiv,
cap rotunjit, picioarele posterioare relativ lungi. Pupila orizontală. Timpan bine vizibil. Masculul cu 2
saci vocali interni, laterali. Masculul emite un sunet ca un mîrîit slab. Se reproduce în II—IV (la munte
pînă în VII). Depune ponta în grămezi mari care plutesc la suprafaţa bălţilor. Metamorfoza durează 2—
3 luni. Se hrăneşte cu viermi, moluşte, diferite artropode. Este vînată de şerpi şi păsări răpitoare. Face
salturi scurte. Hibernează pe fundul rîurilor. În pădurile de altitudine (de la 600—2 000 m), prin iarbă
şi frunzare, pe lîngă ape, în care, dacă este în pericol, sare. Europa, Asia temperată.
308 — Guşter — Lacerta viridis Laur. (Pl. 74) — L = 40 cm. Cea mai mare şopîrlă de la noi.
Cap puternic, umflat la tîmple. Puii sînt brun-roşcaţi. Masculii se luptă Între ei. Depune în VI—VII cîte
7—14 ouă în galerii săpate în pămînt, din care în VIII ies puii. Se hrăneşte cu diferite crustacee,
insecte, păianjeni, chiar şi cu şopîrle mai mici. Are mulţi duşmani printre şerpi, păsări răpitoare,
mamifere. Hibernează în găuri adînci de l m, în IX—V. Animal iubitor de căldură şi soare. Se mişcă
iute, se caţără uşor în arbori. În păduri rare de stejar cu subarboret, dar şi în vii şi pîlcuri de pădure, de
stepă, pe pante de loess cu arbuşti. În toată ţara. Sudul Europei, Asia Mică.
309 — Şarpe de sticlă — Anguis fragilis L. (Pl. 74) — L = pînă la 50 cm. Şopîrlă
serpentiformă, apodă. Ochii cu pleoape mobile, solzii cu luciu de smalţ. Reproducere în V; masculul
imobilizează femela muşcînd-o de ceafă. Naşte în VII—VIII cîte 5—26 pui vii (L = 8—9 cm). Trăieşte
şi 46 ani. Se hrăneşte cu limacşi, rîme, melci. Hibernează în găuri la rădăcina copacilor. Se mişcă lent;
cînd este prins nu muscă, dar coada sa se rupe uşor. Apare izolat, dimineaţa sau seara, pe ploaie, la
liziera pădurilor, în livezi, păşuni, sub pietre, buşteni, sub căpiţe de fîn. În toate pădurile. În toată ţara
(lipseşte din Dobrogea). Europa, nordul Africii, Asia Mică.
310 — Viperă, năpîrcă — Vipera berus L. (Pl. 74) — L = 50—80 cm T Corp scurt, îndesat, bot
turtit, coadă scurtă cu capăt bont. Pe cap un V întors, sau un X. Pe spate cu o bandă neagră în zig-zag.
Apar ades indivizi melanici. Se reproduce în IV—V. Masculul nu imobilizează femela la acuplare.
Naşte 5—18 pui în VIII—IX. Hibernează singură sau în îngrămădiri de pînă la 300 indivizi, în X—III
(IV). Trăieşte 5—8 ani. Se hrăneşte cu mamifere (rozătoare şi insectivore), şopîrle, broaşte brune. Are
un venin puternic. Ucide prada muşcînd-o, apoi, cînd nu mai mişcă.. o înghite de la cap. În zone umede
la munte şi dealuri, pînă la altitudini de 2 500 m, la margini de păduri şi poieni, taluzuri de drum şi
poteci, coaste stîncoase cu vegetaţie. Mai activă dimineaţa şi seara. În zile reci şi ploioase, activitatea
redusă. Pe ambii versanţi ai Carpaţilor, în podişul Transilvaniei, în Crişana, în jurul Iaşului. Europa,
Asia.

CLASA PĂSĂRI (AVES)


311 — Vînturel roşu — FaZco tinunculus L. (Pl. 71) — L = 31— 38 cm. La colţul gurii cu o
mustaţă negricioasă. Cuibăreşte în IV în păduri, în cuiburi părăsite de ciori şi coţofene, în scorburi, pe
stînci, în clădiri înalte din oraşe, ades în colonii. Cele 4—5 ouă sînt clocite 25 zile. Puii stau în cuib 4
săptămîni. Pasăre folositoare. Se hrăneşte cu şoareci, insecte, rar cu păsări. Zbor liniştit, poate bate
repede din aripi, stînd suspendat în aer pentru a-şi căuta prada de pe sol. În păduri, oraşe, pe malul
apelor, dar şi în zonele montane, în stîncării. Strigăt „cli-cli-cli". Oaspete de vară (III—XI) parţial
sedentar. Europa, Asia, Africa.
312 — Şorecar comun — Buteo buteo L. (Pl. 71) — L = 46—65 cm. Intre ochi şi cioc, cu
pene moi. Coadă aproape dreaptă, coloraţie variabilă. Cuibăreşte în păduri mici, în pomi înalţi. Femela
depune în V 3 ouă pe care le clocesc ambii părinţi timp de 30 zile. Puii stau în cuib 40— 50 zile.
Animal folositor: se hrăneşte îndeosebi cu rozătoare, mai rar cu păsări, reptile, insecte mai mari. Caută
hrana în luminişuri, pe întinsuri. Preferă să stea în pomi înalţi. Strigăt „hlach". Sedentar, dar şi de pasaj,
comun în păduri colinare, îndeosebi în Transilvania şi Dobrogea. Europa, Asia.
313 — Cocoş de munte — Tetrao urogallus L. (Pl. 71) — Lmascul = — 85—100 cm, Lfemelă —
60—70 cm. Cu dimorfism sexual accentuat. Animal poligam. În perioada împerecherii are loc o paradă
nupţială, cînd cocoşii cîntă. Cuib pe sol, la baza arborilor, căptuşit cu resturi vegetale. Femela depune
în V cîte 5—8 ouă pe care le cloceşte timp de 24 zile de la depunerea ultimului ou. Puii ies concomitent
şi pot alerga să-şi caute hrana din prima zi (sub conducerea mamei lor). Se hrăneşte cu larve, omizi,
plante, fructe. Strigă „bac-bac-bac". Relict glaciar, sedentară la noi, în pădurile de conifere de altitudine
medie şi mare, de-a lungul întregului lanţ carpatic. Femela este OCROTITĂ DE LEGE, masculul se
vînează. În nordul Angliei, Europa centrală şi nordică, Asia temperată (pînă la Sahalin).
314 — Fazan — Phaseanus colchicus L. (Pl. 71) — Lmascui = 75— 90 cm, Lfemeiă = 50—
65 cm. Pasăre poligamă, cu o coloraţie foarte variabilă, cu dimorfism sexual. Cuibăreşte în V—VI pe
sol, în vegetaţie. Cuibul adăposteşte 6—10 ouă ce sînt clocite de femelă 27 zile. Puii pleacă după mamă
imediat ce s-au uscat. Are peste 30 rase ce se pot încrucişa între ele. În prezent este înmulţit în
captivitate, apoi este lăsat liber. Se hrăneşte cu bucăţi de plante, seminţe, fructe de pădure, insecte.,
viermi, melci, pe care le culege dimineaţa şi seara (ziua stă prin desişuri, în semănături, noaptea în
pădure). Strigă „go-coc". Doarme în copaci (cocoşii mai sus, femelele mai jos). Se ascunde de
duşmani, dar la nevoie fuge pe jos foarte iute, sau zboară brusc, zgomotos şi iute. Este vînat pentru
carnea sa gustoasă. La noi a fost aclimatizat şi s-a adaptat bine. Sedentară, în păduri de foioase, mai
ales la şes şi deal, în păduri rare, lîngă terenuri arabile şi ape. În toată ţara. Originar din Asia (India,
China), acum colonizat în toată emisfera nordică.
31.5 — Sitar — Scolopax rusticola L. (Pl. 71) — L = 34—36 cm. Cuibăreşte la rădăcina
copacilor, într-o gropiţă căptuşită cu frunze uscate. Depune 4 ouă ascuţite la vîrf, pe care femela le
cloceşte 22 zile. Puii stau în cuib cîteva ore. În unii ani poate scoate două rînduri de pui. Nocturn. Se
hrăneşte cu insecte, viermi, melci. Strigăt „orrrt-orrt" său „tsivik"'. Zbor iute, în zig-zag. Caută cu
ciocul viermi în sol umed, care rămîne în urma să ciuruit ca o sită. În păduri de foioase şi amestec,
lîngă ape, în zăvoaie. Căutată de vînători pentru carnea să foarte gustoasă. Pasăre de pasaj şi oaspete de
vară (II—IV şi IX—XI), rar pînă la altitudini de l 400 m. Iarna rămîne rareori. Europa, Asia (pînă în
Japonia).
316 — Turturică — Streptopelia turtur (L.) (Pl. 71) — L = 26—30 Cuib simplu, ca o
platformă rară, din crengi, în copaci la înălţimi de l— 7 m. Depune de 2 ori pe an cîte 2 ouă pe care le
cloceşte 13—15 zile. Puii stau în cuib 18 zile. Pasăre de zi, se hrăneşte cu diferite seminţe,, melci,
fructe de pădure şi livezi. Strigăt „turr-turr". În păduri la şes şi deal, în plantaţii de salcîm şi parcuri.
Căutată de vînători. Oaspete de vară (IV—IX). Europa, Asia centrală şi de est, Africa de Nord.
Iernează în Africa la nord de ecuator.
317 — Buha — Bubo bubo L. (Pl. 71) — H = 62—73 cm, A = 160— 170 cm. Corp acoperit
cu un penaj mare, lax; pe cap cu 2 smocuri depene asemănătoare unor sprîncene. Aripi mari, late.
Cuibăreşte în III— IV în scorburi, crăpături de stînci sau în cuiburile altor răpitoare mari. Cele 2—4
ouă le cloceşte 33—36 zile. Puii stau în cuib cca 2 luni. Se hrăneşte cu şoareci, iepuri, păsări, insecte.
Vînează numai noaptea, zburînd la distanţe de 15 km de cuib. Strigăt „uhuhu-u-uhuhu" lugubru.
Sedentară, stă în zăvoaiele Dunării, în păduri, prin stîncării. Rară. OCROTITĂ DE LEGE. Europa
temperată, Asia, Africa de Nord.
318 — Cuc — Cuculus canorus L. (Pl. 71) — L =31—40 cm. Nu îşi face cuib, nu cloceşte şi
nu îşi îngrijeşte puii. Femela depune cîte un ou în cuiburile altor păsări (are preferinţe pentru cuiburile
anumitor specii). Din V pînă în VII depune cca 12—20 ouă mici, de culoare variată. Puiul iese după
12,5 zile, creste foarte repede, aruncînd din cuibul gazdă restul ouălor şi puii mamei adoptive. El
rămîne în cuib 21—22 zile şi este foarte lacom şi gălăgios. Se hrăneşte cu insecte, omizi (este printre
puţinele păsări care mănîncă omizile păroase), păianjeni. Strigăt „cu-cuu". Oaspete de vară (IV—IX),
comun în toate pădurile colinare şi de munte, în zăvoaie, parcuri şi vii. Europa, Asia, Africa. Iernează
la sud de Sahara şi în sudul Asiei.
319 — Dumbrăveancă — Coracias garrulus L. (Pl. 72) — L = 30— 34 cm. La jumătatea lui
V îşi face un cuib în scorburi înalte sau în găuri săpate în maluri (lîngă ape mari), pe care le tapetează
cu iarbă, puf şi pene. Cele 4—6 ouă sînt clocite 18—19 zile de ambii părinţi. Puii stau în cuib 26—30
zile. Se hrăneşte cu insecte, la nevoie şi cu alte nevertebrate (pe care le vînează mai ales din zbor), dar
consumă şi şoareci, fructe. Strigăt „rak-rak". Stă în locuri înalte. În zăvoaie, păduri cu luminişuri.
Oaspete de vară (V—IX). În zonele înalte este mai mult de pasaj. Frecventă în toată ţara. Europa,
vestul Asiei, Africa de Nord. Iernează în Africa şi nord-vestul Asiei.
320 — Pupăza — Upupa epops L. (Pl. 72) — L = 25—45 cm. Cu un evantai de pene pe cap.
Cuibăreşte în V—VI în scorburi de copac sau în găuri în zid. Femela depune 6 ouă pe care le cloceşte
18 zile. Puii stau în cuib 24—27 zile; ei se apără împroşcînd secreţia urît mirositoare a unei glande
situate deasupra cozii. Se hrăneşte cu insecte, viermi, melci, pe care îi aruncă în aer, apoi îi înghite.
Pasăre folositoare. Strigăt „upupupup". Surprinsă, în caz de primejdie, se lipeşte de sol, stînd
nemişcată. În pajişti, pe lîngă păduri, în parcuri, rarişti, în copacii din apropierea apelor. Oaspete de
vară (III—X), comun la noi. Europa de sud şi est, Africa, Asia. Iernează în zona ecuatorială a Africii,
India, în sudul Mării Caspice.
321 — Ciocănitoare pestriţă mare — Dendrocopus major L. (Pl. 72) — L == 23—26 cm.
Cuib săpat În tulpina arborilor, la înălţimi de 3— 10 m. Cele 4—7 ouă sînt clocite 16 zile. Puii rămîn în
scorbură 20 zile. Consumă larvele insectelor dăunătoare, după care sapă cu ciocul în lemnul arborilor.
Strigăt „ghi-ghi-ghi". Cea mai comună ciocănitoare de la noi. În mai toate pădurile de şes şi deal, dar
vine şi în localităţi, în parcuri şi grădini. Sedentară. Europa, Africa de Nord, Asia (pînă în Japonia).
322 — Grangur — Oriolus oriolus L. (Pl. 72) — L = 21—24 cm. Cu dimorfism sexual. Cuib
ca un hamac fixat la furca dintre 2 crengi înalte; este ţesut din fire de aţă, lînă, fibre vegetale, hîrtii etc.
La sfîrşitul lui V femela depune 3—4 ouă pe care le cloceşte 14—15 zile. Dacă ponta este distrusă,
poate depune încă o dată sau de 2 ori alte ouă. Se hrăneşte cu adulţi şi larve de insecte, păianjeni şi
melci, dar şi cu fructe. Scoate un fluierat tipic „din-din-hliu", mai ales primăvara. Oaspete de vară (IV
—X), în păduri de şes şi deal, în parcuri şi grădini. Europa, Africa de Nord, Asia.
323 — Gaiţa — Garrulus glandarius L. (Pl. 72) — L = 34—36 cm. Cuib în crengi, căptuşit
cu lînă, fixat în copaci la înălţimi de 2—7 m. Femela cloceşte în IV cîte 5—6 ouă timp de 16 zile. Puii
stau în cuib 20 zile. Se hrăneşte cu animale mici, pui de păsări, resturi de plante şi animale stricătoare.
Are un glas neplăcut, dar poate imita glasul diferitelor păsări şi mamifere. Sedentară, frecventă, în
păduri, de la şes pînă la 2 000 m altitudine. Iarna vin la noi multe exemplare de pasaj. Europa, Asia,
Africa de nord-vest.
324 — Piţigoi mare — Porus major L. (Pl. 72) — L = 13—16 cm. Cel mai mare piţigoi de la
noi. Cuibăreşte pe la sfîrşitul lui III în scorburi mici, în găuri din ziduri sau maluri, în ţevile gardurilor
metalice, cuiburi artificiale etc. Pe un pat de muşchi pune păr, pene, puf sau lină; depune 9—12 ouă pe
care mama le cloceşte 13—14 zile. Puii părăsesc cuibul după 18—20 zile. Scoate 2 rînduri de pui pe
an. Se hrăneşte cu insecte, pe care le caută pe scoarţa copacilor; iarna cu seminţe. Strigăt „ţinţi-vi" sau
„pink-pink". Sedentar. Comun de la cîmpie la munte, în păduri, grădini, parcuri şi livezi. Europa, Asia,
Africa de Nord.
325 — Ţiclean — Sitta europea L. (Pl. 72) — L = 13—15 cm. Cuibăreşte în scorburi sau
găuri în zid, la înălţimi de peste 2 m, sau în cuiburi părăsite de ciocănitori (la care micşorează gura
cuibului cu nămol lipit pe margini). Femela depune 6—10 ouă pe frunze sau surcele şi le cloceşte 14—
15 zile. Puii stau în cuib 24 zile. Se hrăneşte cu insecte şi păianjeni, pe care îi caută în crăpăturile
scoarţei copacilor, sărind şi stînd ades cu capul în jos; iarna mănîncă seminţe, ghindă, alune. Strigăt
puternic „tiuh-tiuh" sau „sit-sit". Sedentar, comun în păduri de foioase şi amestec, parcuri. Europa,
Asia.
326 — Ochiul boului — Troglodytes troglodytes L. (Pl. 72) — L = = 9,5—11 cm. Solitar.
Masculul construieşte la jumătatea lui IV mai multe cuiburi sferice, dintre care femela vă alege unul, pe
care îl vă căptuşi cu frunze. El se află lîngă sol, la 1—2 m înălţime, este din muşchi, frunze şi iarbă
uscată. Masculul este poligam. Femela depune de 2 ori pe an cîte 4—6 ouă, pe care le cloceşte 14—15
zile. Puii rămîn în cuib 16—17 zile. Se hrăneşte cu insecte pe care le caută prin tufişuri. Strigăt „tit-tit-
tit". Sedentar. Comun în toate pădurile de conifere, pînă în golul alpin. Iarna coboară la cîmpie şi în
parcuri. Europa, Asia, America, Africa de Nord.
327 — Măcăleandru, guşă roşie — Erithacus rubecula L. (Pl. 73) — L = 15 cm. Cuib în
găuri, din muşchi, în interior căptuşit cu păr de cal. Femela depune în IV şi V cîte 5—6 ouă pe care le
cloceşte 12—14 zile. Puii sînt hrăniţi de ambii părinţi. Vara consumă insecte, iarna fructe de pădure.
Cîntă „zic" sau ,,tsîi”. Sedentară, comună în păduri de foioase, la deal; iarna vine spre şes şi în
localităţi. Europa, Asia Mică, vestul Siberiei.
328 — Mierlă — Turdus merula L. (Pl. 73) — L = 24—28 cm. Dimorfism sexual. Cuibul
lîngă sol, în tufişuri, boschete, în pomi, pe ziduri; este rotund la exterior, din ierburi uscate şi muşchi,
toate lipite cu nămol. La interior este căptuşit cu fîn mărunt. Femela depune 4—5 ouă, pe care le
cloceşte 13—14 zile. Poate creste 2—3 rînduri de pui pe an, folosind acelaşi cuib. Se hrăneşte cu
insecte, viermi, melci, frunze. Fluieră frumos. Sedentară, comună în parcuri şi zăvoaie, din deltă pînă în
golul alpin. Iarna vine în localităţi. Europa.
329 — Silvie cu cap negru — Sylvia atricapilla L. (Pl. 73) — L = = 14—15 cm. Cuibăreşte în
V—VI prin păduri şi parcuri, în copaci la înălţimi de cca 3 m. Cuibul este ca un coşuleţ alcătuit la
exterior din iarbă uscată şi coconi de fluturi, iar la interior este căptuşit cu putregai de lemn şi păr. Cele
4—5 ouă sînt clocite 13 zile. Puii stau în cuib 11— 12 zile. Se hrăneşte vara cu insecte, toamna cu
fructe de pădure. Strigă „tze-tze", cu un fluierat înalt, întrerupt, melodios. Oaspete de vară (IV— X).
Frecvent în păduri, de la şes la munte, în grădini şi parcuri. Europa, Asia, Africa. Iernează în Africa.
330 — Privighetoare roşcată — Luscinia megarhynchos Brehm (Pl. 73) — L = 20 cm. În V îşi
face un cuib ascuns, din iarbă uscată, căptuşită cu iarbă fină, păr şi pene, pe care îl construieşte între
urzici, mărăcini, adesea chiar şi pe pămînt. Cloceşte o dată pe an. Cele 5—7 ouă sînt clocite de femelă
13—14 zile. Puii stau în cuib 11—12 zile. Consumă insecte, păianjeni, viermi. În perioada de
reproducere masculii cîntă foarte frumos (cel mai mare cîntăreţ de la noi), mai ales noaptea. Oaspete de
vară (IV—IX); iarna migrează în Africa ecuatorială. La marginea pădurilor de foioase sau de amestec,
lîngă rîuri sau bălţi, dar şi în parcuri şi grădini. În toată ţara. Europa sudică şi temperată.
331 — Sfrîncioc roşietic, sfrîncioc berbecel — Lanius collurio L. (Pl. 73) — L= 17,5—20 cm.
Cuibăreşte la sfîrşitul lui V în tufişuri spinoase, la l—2 m de la pămînt. Cuib mare, bine vizibil, din
iarbă uscată, căptuşit cu fire de păr şi lînă. Femela depune 5—6 ouă pe care le cloceşte 15 zile. Puii
stau în cuib 2—3 săptămîni. Prinde mai ales insecte, dar şi pui de păsări sau şoareci, pe care îi consumă
imediat, sau îi înfige în spini în jurul cuibului, ca rezervă de hrană. Cîntec ca un fel de „ghec-ghec", dar
poate imita alte păsări. Oaspete de vară (IV—X), frecvent de la malul mării, pînă pe munţi, în
mărăcinisuri din cîmpii, parcuri, păduri şi grădini. Europa, Asia, Africa (iarna).
332 — Cinteză — Fringilla coelebs L. (Pl. 73) — L = 14—17 cm. Cuib din muşchi ţesut cu
fire, decorat cu licheni, situat lîngă trunchiul arborilor. Femela depune 4—6 ouă pe care le cloceşte 12
zile. Puii stau în cuib 14—-15 zile. Se hrăneşte cu insecte, seminţe, fructe de pădure. Strigăt „pinc-
pinc"; cîntă frumos. Sedentară sau parţial migratoare, comună în toată ţara, de la cîmpie pînă pe munţi,
în toate tipurile de păduri, în livezi, grădini, parcuri. În Europa, vestul Asiei, Africa de Nord.
333 — Forfecuţa — Loxia curvirostra L. (Pl. 73) — L = 16,5— 18,5 cm. Cu dimorfism
sexual. Poate cuibări vara şi iarna. Cuib mare, la 3 m înălţime, la bază din crenguţe, apoi din ierburi
uscate şi căptuşit interior cu iarbă fină, păr şi pene. Femela cloceşte cele 4 ouă timp de 12—13 zile.
Puii rămîn în cuib 24 zile. Consumă numai seminţe de conifere, pe care le scoate din conuri cu ciocul
său adaptat special la acest fel de hrană. Se poate agăţa de crăci cu ciocul, la fel ca papagalii. Strigăt
„ghil-ghil". Sedentară, frecventă în pădurile de conifere din Carpaţi; apare ades iarna în parcurile
oraşelor. Europa, Asia, America de Nord.
334 — Mugurar — Pyrrhula pyrrhula L. (Pl. 73) — L = 14—19 cm. Cu dimorfism sexual.
Cuibăreşte la sfîrşitul lui IV. Cuib în copaci la 2 m înălţime, pe o platformă din crenguţe, pe care pune
ierburi uscate; este căptuşit cu lemn putred şi fire de păr. Cloceşte cele 5 ouă 13 zile. Puii stau aici 12—
16 zile. Se hrăneşte cu seminţe,'iarbă, fructe, insecte. Sedentar, în păduri pînă la altitudini de l 200'm,
mai ales păduri de conifere. Europa, vestul Asiei, Africa de Nord.

CLASA MAMIFERE (MAMMALIA)


335 — Şoarece de pădure — Sylvaemus sylvaticus L. (Pl. 75) — L = 8—H cm, G = 14—28 g.
Puţin mai mare decît şoarecele de casă. Foarte prolific (cu 3—4 generaţii a 4—12 pui pe an). În anii
favorabili se înmulţeşte devenind dăunător. Se hrăneşte cu boabe de cereale, seminţe, fructe. Toamna
face rezerve. Sapă în sol galerii scurte. La margini de pădure, în rarişti, fîneţe, pe terenuri cultivate,
mărăcinişuri, în grădini. Toamna intră în grajduri, pivniţe, sure. Comun, de la şes pînă la 800 m
altitudine. Europa.
336 — Veveriţă — Sciurus vulgaris L. (Pl. 75) — L = 19—28 cm, G = 250—335 g.
Picioarele din faţă mai scurte, cu talpa mare şi ghiare puternice. Urechi cu smocuri, mustăţi negre,
lungi; ochi mari, iscoditori. Coadă lungă, stufoasă, cafeniu-închisă sau roşcată. Naşte anual 3—5 (3—
8) pui în cuiburi aflate în scorburi, sau la bifurcaţia crengilor (atunci are cuib sferic, cu mai multe
ieşiri). Poate trăi 8—10 ani. Animal diurn, consumă seminţe din conurile de brad, fructe de pădure,
ciuperci, ghindă, alune, dar şi ouă de păsări şi pui mici. În lipsă de hrană face migraţii mici. Face
provizii de hrană pentru iarnă. Are ca duşmani jderul, pisica sălbatică, unele păsări răpitoare.
Nesociabilă, foarte vigilentă, mereu în mişcare, sare uşor prin copaci. Scoate ţipete ca un sughiţ. În
toate pădurile de foioase şi răşinoase, în parcurile oraşelor. Pînă în golul alpin. Europa, Asia temperată.
337 — Pisică sălbatică — Felis catus L. (Pl. 74) — L == 50—80 cm, G = 5—10 kg. Ca o
pisică domestică, dar cu coada egal de groasă, cu păr bogat, stufos, cu smocuri de păr între perniţele
degetelor. Naşte în scorburi de copaci sau în crăpături de stîncă o dată pe an 3—6 pisoi. Poate trăi 15
ani. Animal de amurg, carnivor, consumă rozătoare mici, iepuri, păsări. Atacă brusc, prin surprindere,
după ce se apropie cu şiretenie de pradă, pe care o muşcă de gît. Pisicile bătrîne atacă şi iezii de
căprioară. Niciodată nu urmăreşte prada care îi scapă. Miaună, toarce, scuipă, ţipă, zgîrie scoarţa
copacilor. Blană frumoasă, călduroasă. Din deltă pînă la altitudini de l 200 m. În peninsula Iberică,
Scoţia, centrul Europei, insulele Mediteranei.
338 — Rîs — Lynx lynx L. (Pl. 74) — L = 70—150 cm, G = 15— 58 kg. Trup îndesat,
picioare lungi, foarte musculoase, labe mari (cele anterioare cu 5 degete, cele posterioare cu 4), ghiare
retractile, ascuţite, lungi de 4 cm. Coadă scurtă, egal de groasă. Pe vîrful urechilor cu un smoc de peri,
cu favoriţi pe maxilarele superioare. Se împerechează în II—IV. Femela naşte 2—4 pui în locuri
ascunse, sub colţuri de stîncă, arbori căzuţi, scorburi. Poate trăi 18 ani. Carnivor activ, de crepuscul;
atacă prada prin surprindere, după o pîndă îndelungată. Poate sări şi de la 6 m. Vînează cerbi,
căprioare, iepuri, păsări, diferite rozătoare; la nevoie consumă şi hoituri. Mănîncă preferenţial organele
bogate în sînge (ficat, inimă, plămîni); îşi îngroapă prada pe care nu o poate termina. Extrem de agil, cu
văzul foarte bine dezvoltat. Singurul său duşman este omul. Cu mers neauzit. Solitar. Poate fi
domesticit. Nu suferă pisicile, pe care le stîrpeşte. Strigăt ca un urlet răguşit, plîngător. Zgomotele nu-l
deranjează; poate sta pe lîngă drumuri, pe care uneori le foloseşte. Nu-i este frică de apă. Blană
valoroasă. Nu este primejdios pentru om. În păduri de conifere, pînă în golul alpin. Palearctic. Acum în
regresie.
339 _ Viezure, bursuc — Meles meles L. (Pl. 74) — L = 60—75 cm, G = 12—25 kg. Animal
de vizuină, cu corpul şi picioarele anterioare adaptate la săpat în subteran. Blană cu peri lungi, aspri,
lucioşi. Urechi şi ochi mici. Sub coadă cu glande urît mirositoare. Păşeşte pe toată talpa. Are 3—5 pui
pe an; trăieşte pînă la 15 ani. Omnivor, nocturn. Consumă rîme, larve de insecte, melci, struguri, fructe,
jir, porumb, cartofi, ciuperci, fructe de pădure, ouă de păsări, broaşte. Animal morocănos, singuratic,
precaut, retras, extrem de curat, îşi face o vizuină ca o mică cetate subpămînteană. Vara iese la soare să
se odihnească. Nu hibernează, ci doarme ca ursul, îşi face rezerve pentru iarnă. Cînd este atacat, luptă
curajos. Miros şi auz bune, văz slab. Comun, de la şes la munte, mai ales în zona de dealuri, în păduri,
lîngă culturi. Europa.
340 — Hermelina — Mustela erminea L. (Pl. 74) — L = 22—30 cm, G = 150—300 g. Corp
aproape cilindric, cap gros, ascuţit, terminat cu o gură mare. Urechi mici, ochi negri, vioi. Picioarele
din spate mai lungi. Coada terminal cu un ciucure negru. Sub coadă cu 2 glande urît mirositoare. Limba
cu un şănţuleţ prin care poate soarbe ouăle. Cu haină de vară şi iarnă diferite. Naşte 5—7 pui
(excepţional 13) în galerii săpate în pămînt. Trăieşte sub 10 ani. Mare consumator de rozătoare, dar şi
de păsări (uneori chiar fazani), peşti, broaşte, pui de iepuri, ouă. Ucide tăind cu dinţii arterele gîtului.
Foarte iute, agil, crepuscular şi nocturn, duce o viaţă ascunsă. Evită aşezările omeneşti; trăieşte în
pădurile cu poieni şi tufişuri. Este vînat pentru blana sa. Numeros, de la limita superioară a pădurii,
pînă în Deltă. Europa, Asia. Asemănătoare este nevăstuica — Mustela nivalis L., care este tot
numeroasă, asemănătoare, dar se apropie de casa omului, stînd ascunsă prin magazii, paie, sub crengi
sau glugi de porumb.
341 — Lup — Canis lupus L. (Pl. 75) — L =110—140 cm, G = 30—50 kg. Asemănător unui
cîine; corp cu picioare mai lungi, gît mai scurt. Culoarea variază cu anotimpul şi latitudinea. Se
împerechează în XII—II. După 2 luni naşte 4—6 (rar 12) pui, în rîpe împădurite, la loc ferit. Poate trăi
13—15 ani. Atacă de la cerb şi cal, pînă la capre, porci, oi, cîini şi mistreţi, iepuri, şoareci, gîndaci;
consumă chiar cadavre. Constituie un element regulator important al naturii, distrugînd cadavrele,
animalele bolnave şi slabe, pe cele degenerate. Urmăreşte prada care-i scapă. Nu are duşmani în afară
de om. Poate turba. Iarna se adună în haite. Nu atacă şi nu mănîncă oameni. Rezistent (poate parcurge
într-o noapte şi 40 km), cu toate simţurile bine dezvoltate. Nu suferă steguleţele şi zgomotele stridente,
puternice. Are pînă la 10 feluri diferite de strigăte. În toată ţara, din Deltă, pînă în golul alpin. Europa
(a rămas doar în Spania, Scandinavia şi estul Europei).
342 — Vulpe — Vulpes vulpes L. (Pl. 75) — L = 60—90 cm, G = 6—12 kg. Blana cu
coloraţie diferită vara şi iarna, coada cu ciucure alb, cu glande anale urît mirositoare şi cu o glandă
deasupra cozii care secretă o materie vîscoasă cu miros de iris sau de violete. Se împerechează în I—II;
după cca 2 luni naşte 3—6 pui. Poate trăi pînă la 12 ani. Carnivor, consumă cu predilecţie rozătoare,
iepuri, ouă, păsări sălbatice şi domestice, insecte, hoituri, dar şi fructe de livadă şi pădure, struguri. Are
ca duşmani lupii şi rîşii. Păsăretul, îndeosebi coţofenele şi gaiţele o urmăresc şi o dau de gol. Vînează
pe teritorii de 5—10 km în jurul vizuinii (care se află într-o viroagă, groapă, într-un mal lutos sau
nisipos). Vizuinile se transmit din generaţie în generaţie şi sînt mereu mărite, atingînd 50—60 m
lungime. Ele sînt constituite din galerii etajate şi au mai multe ieşiri. Cu simţuri bine dezvoltate
(îndeosebi auzul). Animal mai mult folositor decît dăunător căci distruge şoarecii. Poate transmite
turbarea. Comună, din Deltă pînă în golul alpin, în păduri, pe cîmp deschis sau În zone de bălţi.
Holarctică.
343 — Urs — Ursus arctos L. (Pl. 75) — L = 170—250 cm, G = 100—400 kg. Ochi, urechi
şi coadă mici; picioare destul de scurte; calcă pe toată laba. Buze mobile. Se împerechează în IV—VI;
după 7—8 luni ursoaica fată 1—2 (rar 3) pui. Trăieşte 30—40 ani. Deşi face parte dintre carnivore, este
un animal omnivor, mănîncă de toate, predominînd vegetalele (jir, ghindă, ciuperci, fructe de pădure
sau din livezi, porumb), miere, cadavre de şoareci, insecte, mai rar oi, cai, cornute. Atacă omul numai
cînd este rănit sau cînd puii îi sînt în pericol, altfel fuge. Iarna o petrece în stare de somnolenţă (nu
hibernează), putînd ieşi imediat în caz de pericol. Are un mers domol, se caţără sau înoată dacă este
nevoie. Cu miros şi auz ascuţite, văz slab. Foarte puternic. În tot lanţul carpatic, în păduri de fag, de
amestec sau de răşinoase, la altitudini de 500— 2 500 m. În Europa de Est şi Pirinei, Alpii Dinarici,
Asia.
344 — Mistreţ Sus scrofa L. (Pl. 75) — L = 1,2—2 m, G = pînă la 350 kg. Trup puternic, gît
scurt, cap terminat cu un disc foarte mobil cu care rimă. Caninii cu creştere continuă, ies dintre buze şi
formează o armă puternică. Ochii în orbite adînci. Urechi rotunjite, cu smocuri de păr; coada stă
dreaptă. Păr de mai multe feluri, cu orientări diferite pe corp. Se împerechează în XII—II; după 18
săptămîni naşte 4—10 purcei, într-o groapă, care au o blană cafenie cu dungi gălbui. Trăieşte pînă la 30
ani. Animal de noapte, omnivor, dăunător culturilor agricole (de porumb, cartofi, ovăz), consumă
ferigi, rădăcini, rizomi, bulbi, ciuperci, ghindă, jir, dar şi şoareci, melci, şerpi, şopîrle, păsărele, pui de
iepuri, insecte şi chiar hoituri. Este atacat de om, lupi şi urşi. În iernile grele poate muri de foame. Cînd
este rănit sau la mare nevoie, ca să scape, atacă şi omul, lovind lateral şi în sus. Cu auz şi miros foarte
bune; văzul este slab. Stă în ciurde; nu este legat de un anumit loc; se deplasează în funcţie de hrană şi
adăpost. Din Deltă pînă în pădurile montane (mai numeros în cele de stejar şi fag, din zona de deal).
Europa., sud-estul Asiei.
345 — Cerb — Cervus elaphus L. (Pl. 75) — L = 1,6—2,5 m. H = 1,2—1,5 m, G = 130—350
kg. Numai taurul are coarne (cu L —1,30 m şi G = 15 kg). Nas golaş, totdeauna umed; sub ochi cu o
groapă lacrimală. În jurul vertebrelor cozii cu o glandă mare, brună-verzuie. Colorit diferit vara şi
iarna. Coarnele — formaţii ale osului frontal, sînt lepădate în fiecare an În II—III, apoi cresc din nou
timp de 100—120 zile. Se împerechează în IX—X (perioada de bocănit a cerbilor). În V—VI ciuta
naşte l—2 viţei cu coloraţie monocromă (roşcată, cu pete albe). Trăieşte 20 ani. Ierbivor de cîrd, paşte
iarbă, frunze, mănîncă lujerii copacilor, ghindă, porumb, distruge ovăz, cartofi, sfeclă. Are ca duşmani
omul, lupul, mai rar rîsul. Este secerat de boli ca febră aftoasă, antrax, gălbează şi strechii. Cu simţuri
ascuţite (mai ales auzul şi mirosul). Trăieşte pe arealuri restrînse de 5—10 km 2. Animal de amurg şi
noapte-Stă în ciurde mici (iarna mai mari), conduse de femele mai vîrstnice. Se scaldă cu mare plăcere
în locuri mlăştinoase. În Carpaţi. Element central european.
Alte animale care pot fi întîlnite în acest mediu de viaţă sînt cele care sînt descrise la numerele
127, 135, 146, H83, 188, 216, 229, 231, 239, 243, 252, 254, 255, 258, 261, 262, 263, 266, 268, 269,
270, 272, 273, 274, 275, 276, 277, 279, 282, 283, 284, 285, 286, 290, 293, 296, 297, 305, 347.. 349,
351, 352, 354, 355, 356, 357, 359, 361, 363, 373, 374, 379, 382, 385, 386, 388, 400, 401, 407, 409,
410, 413, 414, 415, 416, 417, 420, 422, 423,. 425, 432, 433, 442, 443, 445, 446, 448, 451, 452, 454,
455, 457, 461, 464, 465, 466, 467, 468, 470, 471, 472, 486, 488, 489, 495, 496, 497, 498, 499, 500,
501, 503 şi 506.
4. CULMILE MUNŢILOR
Culmile munţilor se întind deasupra limitei superioare a pădurilor <peste l 370 m). Ele ocupă
în Carpaţii româneşti o suprafaţă de cca 2 000 km 2 şi prezintă o distribuţie insulară: în munţii
Maramureşului, Rodnei, Călimani, Bîrgăului, Bistriţei, Ceahlău, Penteleu, Ciucaş, Baiu, Bucegi.
Făgăraş, Semenic, Parîng, Godeanu, Retezat şi Ţarcu, în Munţii Apuseni (Muntele Mare, Vlădeasa,
Cucurbăta). Clima este aspră; temperatura medie anuală de 0°C, aerul este rarefiat, presiunea
atmosferică de 560—650 mm, bat vînturi aproape permanent (îndeosebi din vest şi nord-vest),
umiditate ridicată, norii şi ceaţa acoperă muntele cca 250—300 zile pe an, iar zăpezile durează 150—
175 zile.
Pe culmile munţilor se disting două etaje de vegetaţie:
1 — Etajul subalpin — se întinde între limita inferioară a etajului alpin şi cea superioară a
pădurilor încheiate. Tufărişurile ocupă suprafeţe întinse. Între ele se află rarişti de arbori şi păşuni
alpine de piruscă, iarba vîntului, firuţă şi ţepoşică. Principalii arbuşti sînt jneapănul, aninul de munte,
smîrdarul, afinul şi merişorul. Pot urca în exemplare izolate molidul, laricele şi zîmbrul. Jnepenişurile
constituie asociaţia vegetală predominantă. Incendierea şi tăierea arboretului din acest etaj au dus la
restrîngerea tufărişurilor şi rariştilor subalpine, la dezvoltarea afinului şi merişorului, la dezvoltarea
pajiştilor secundare de graminee înţelenitoare (cu rol important în economia pastorală). O structură mai
aparte, specifică o au flora şi vegetaţia brînelor şi cea a mlaştinilor.
2 — Etajul alpin — ocupă suprafeţe mici, între limita superioară a jneapănului (l 850—2 000
m) şi vîrful munţilor. Vegetaţia este reprezentată de tufărişuri scunde şi ierburi grupate în perniţe dese,
care alcătuiesc pajiştile de coarnă, piruscă şi rugină. Ea acoperă culmile, podişurile şi coastele golaşe.
În locuri mai adăpostite cresc sălcii pitice. Arborii lipsesc. Lichenii au o largă dezvoltare, îndeosebi pe
substratul pietros.
Condiţiile aspre de viaţă fac ca aici să trăiască o floră şi o faună specifică. Plantele se
grupează în tufărişuri, rozete sau perniţe, stau cît mai aproape de sol, posedă părţi subterane bine
dezvoltate, au perioade de vegetaţie scurte, de 2—3 luni. Vînturile puternice fac ca arborii şi arbuştii să
fie deformaţi îndoiţi în direcţia în care bate vîntul, luînd forma de steag. Animalele sînt rare; ele pot trăi
la temperaturi scăzute şi au dimensiuni mai reduse. Datorită rarefierii aerului, sîngele vertebratelor
conţine cantităţi mai mari de hematii. Nevertebratele se feresc de vînturile puternice trăind în locuri
adăpostite: la nivelul solului, sub tufe, în vegetaţie. Penajul şi părul vertebratelor sînt dese. Datorită
umidităţii, apar forme melanice (de culoare întunecată). Durata scurtă a verii alpine face ca animalele
care hibernează să aibă perioade scurte de viaţă activă, cele care nu hibernează trăiesc pe suprafaţa
zăpezii, sau lîngă sol, în spaţiile rămase libere sub zăpadă, ori coboară în pădurile de sub zona alpină.
Datorită discontinuităţii arealelor specifice, multe plante şi animale trăiesc izolat şi tind să
evolueze pe căi proprii, ceea ce face ca numărul formelor endemice să fie mare. Predomină relicvele
glaciare (formele rămase pe culmile munţilor la retragerea gheţarilor care au acoperit o bună parte a
Europei în cuaternar (Pl. 76).

A. PLANTE

LICHENI (FILUM LICHENES)


338 — Lichen de piatră — Rhizocarpon geograficum (L.) D.C. (Pl. 77) — Tal crustos,
compartimentat, aspru, subţire. Apoteci colţuroase, netede, cu o margine subţire, neagră. În fiecare ască
sînt 8 spori, diferiţi ca formă, negricioşi. Pe blocuri de piatră silicioasă sau calcaroasă, pe munţi.
339 — Muşchi de munte, muşchi de piatră — Cetraria islandica (L.) Ach. (Pl. 77) — H = 12
—15 cm. Tal ca o tufă mică, erectă, cu lobii mari, răsuciţi, prevăzuţi pe margine cu cili groşi şi rigizi
(spinoşi). Faţa superioară lucioasă, brună, verde-brunie, cenuşie-brună, verde-cenuşie sau brună pînă la
brună-neagră. Faţa inferioară de culoare mai deschisă, cu multe pete albe, nedelimitate precis. La
inserţia pe substrat talul este roşietic. Apotecile (D = 2—8 mm) sînt terminale. Conţine multă liche-
nină (un polizaharid). În ţinuturile nordice este folosit ca hrană pentru om, animale şi pentru prepararea
zahărului. Utilizat în combaterea insuficienţei pancreatice, bronşitei, laringitei, traheitei, eliminarea
stărilor de vomă la gravide, sporirea apetitului. În zonele alpină şi subalpină, pe stînci şi platouri înalte,
expuse vîntului, uneori în jnepenişuri. În Islanda şi Alpi.
340 — Lichenul renilor — Cladonia rangifera (L.) Web. (Pl. 77) — Hpodeţt - '12—20 cm,
netezi, cenuşii, albi-cenusii, cenusii-albăstrui pînă la cenuşii negricioşi. În partea superioară ei dau
naştere cîtorva ramuri mai groase, pe care apar cîte 6—12 ramificaţii subţiri, seriate, cilindrice, toate
curbate în jos în aceeaşi direcţie. Vîrfurile ramificaţiilor sînt bru-nificate. Apotecile sînt terminale,
hemisferice, amărui. Conţine mult acid usnic, un antibiotic cu spectru foarte larg. Din acest lichen se
prepară o pomăda ce este folosită în tratarea arsurilor externe şi a plăgilor superficiale, avînd o acţiune
mai mare decît penicilina. În etajele alpin şi montan, la altitudini de l 300—2 500 m, fixaţi pe sol,
printre muşchi. În zonele arctice şi alpine (în tundră este hrană pentru reni şi oameni).
341 — Caloplaca elegans (Link) Th. Fr. — Tal crustos, cu cortex (scoarţă) pe ambele feţe.
Galbenă-roscată pînă la roşu-ruginiu. În zona alpină şi montană, pe roci calcaroase sau pe sol.

MUŞCHI (FILUM BRYOPHYTA)


342 — Sanionia uncinata (Hedev) Warnst — Formează tufe viguroase, colorate variat, cu
tulpini penat ramificate sau neramificate, fixate de substrat prin rizoizi. Pe lemne putrede, umede, pe
pietre ude, sau sol umed. În păduri de conifere şi mixte, în zonele montană şi alpină.
343 — Calliergon giganteum (Schimp) Kindb. (Pl. 77) — Plantă mare, hidrofilă, cu tulpini
ramificate, regulat penate, fără stoloni. Frunze tulpinal cordate, egal de lungi şi late. În mlaştini
montane, şanţuri adînci, pe fundul apelor, unde nu creşte altă vegetaţie.
344 — Aulacomium palustre (Web. et Mohr) Schwagr. (Pl. 77) — H = 10—15 cm. Formează
tufe dese, cu rizoizi bazali. În bălţi, mlaştini mocirloase, turbării, în păduri, locuri în care musteşte apa.
345 — Polytrichum juniperinum Willd. (Pl. 77) — H = 5—10 cm. Muşchi viguros, cu tulpini
rigide robuste, neramificate, de obicei lipsite de pîslă rizoidală, cu o mare varietate de forme. Frunze
lungi, cu teacă lată, seta lungă (L = 2—8 cm), groasă, capsulă cu apofiză evidentă. Pe sol şi pietre slab
solificate, ori pe lemn umed. În locuri deschise, uscate, în păduri, rîpe, la deal şi pînă în zona alpină.
346 — Paraleucobryum enerve (Thed) Loeske (Pl. 77) — Formează tufe dese, ca nişte perne,
alburii-verzui, lucioase. Sexe separate. Pe stînci golaşe, necalcaroase, umede, în munţi.
347 — Tortella tortuosa (L.) Limpr. (Pl. 77) — H = 7 cm. Muşchi de mărime mijlocie, cu o
pîslă rizoidală deasă. De obicei steril; se înmulţeşte vegetativ. La uscare frunzele se încreţesc şi devin
sfărîmicioase. Pe pietre calcaroase sau pămînt pietros, în zonele montană sau alpină.

CONIFERE (FILUM GYMNOSPERMAE)


348 — Jneapăn — Pinus mugo Turra (Pl. 78) — H = 3 m. Arbust cu tulpini culcate cu vîrful
oblic ascendent. Scoarţa nu se exfoliază. Frunze aciforme, aşezate des şi încovoiate spre lujer. Conuri
solitare sau cîte 2—4, în verticile. Înflorire V—VI. Folosit pentru efectele anti-inflamatoare, antiseptice
ale căilor respiratorii şi renale. Cu însuşiri diuretice. Ca aromatizant al produselor cosmetice. Din răşină
se obţine o terebentină de calitate superioară. În zona alpină, ca tufişuri. Europa centrală.
349 — Salcie pitică — SaZix retuşa L. (Pl. 78) — H = 30 cm. Arbust cu multe tulpini şi
ramuri încovoiate. Frunze mici, obovat lanceolate, cu nervaţiune proeminentă pe faţa ventrală. Amenţii,
cu flori puţine, apar odată cu frunzele, înflorire VII—VIII. În zona alpină, pe locuri stîncoase,
grohotişuri, bolovănişuri. Europa, Asia.
350 — Salcie pitică — Salix reticulata L. (Pl. 78) — H = 20 cm. Arbust mic, cu ramuri
culcate, ia aspectul general de tufă. Frunze eliptice, rotunjite la bază şi la vîrf, verzi iarna; pe faţa
superioară verde închis, pe cea inferioară alburii, cu nervuri roşiatice. Amenţii apar odată cu frunzele,
sînt cilindrici (L = l—3 cm), înflorire VII—VIII. Vegetează ca tufe în etajul alpin pe terenuri ierboase
sau pietroase. În Carpaţi, Jura şi Alpi.
351 — Salcie pitică — Salix herbacea L. (Pl. 78) — Arbust pitic cu tulpină tîrîtoare la bază.
Frunze rotunde sau lat-eliptice, mici, rotunjite la bază. Frunze rotunde sau lat-eliptice, mici, rotunjite la
vîrf şi la bază, sau uşor cordate, cu marginea crenat serată. Amenţii globulosi, apar odată cu frunzele,
înflorire VII—VIII. Ca pîlcuri mici, pe creste şi bolovănişuri, în etajul alpin. Europa, nordul Siberiei,
America de Nord, Groenlanda.
352 — Iarba şopîrlelor — Polygonum viviparum L. (Pl. 78) — H = 10—25 (50) cm. Perenă,
rizom tuberiform, scurt. Tulpină simplă. Frunzele inferioare oblong ovate, cu vîrf ascuţit şi baza
rotunjită, lung peţiolate, cele de la partea superioară a tulpinii linear lanceolate, scurt peţio-late sau
sesile. Inflorescenţă spiciformă cu flori albe sau roze, mai rar roşii. Fructifică rar. În păşunile alpine.
Europa, Asia, America de Nord.
353 — Cornut de munte — Cerastium alpinum L. (Pl. 78) — H = 20 cm. Perenă, des păroasă.
Frunze ovate sau alungit lanceolate, păroase pe ambele feţe. Flori cu petale de 2 ori mai lungi decît
sepalele. Fruct capsulă, înflorire VI—IX. În regiunea alpină, pe stînci şi grohotişuri. Europa, Asia,
America de Nord.
354 — Iarbă roşioară — Silene acaulis (L.) Jacq. (Pl. 78) — Perenă, cu numeroase tulpini
scurte. Frunze linear-aciculare, uninerve. Flori solitare. Fruct capsulă, înflorire VII—IX. În regiunea
alpină (2 000— 2 500 m), pe pajişti, stînci. Europa, Siberia, America de Nord.
355 — Iarbă rea, omag — Acanitum tauricum Wulfen (Pl. 78) — H = 10—60 cm. Plantă
perenă, cu rizom îngroşat. Frunze palmat sec-tate. Frunze violet închis, grupate terminal într-o
inflorescenţă racemoasă. Fructe folicule. Înflorire VI—IX. Toxică. Rizom napiform, folosit în
medicina populară. În regiunile alpină şi subalpină, pe locuri ierboase, stîncoase. Centrul Europei.
356 — Sisinei de munte — Pulsatilla alba Reichenb. (Pl. 79) — H = 6—40 cm. Perenă, rizom
gros, brun-negricioasă. Tulpină dreaptă, lungă, moale, păroasă. Frunze cu lamina ovat-triunghiulară,
sectată, păroasă; cele bazale lung peţiolate, cele tulpinale scurt peţiolate. Flori solitare, albe, mari.
Fructe nucule, acoperite de peri deşi. Înflorire V—VIII. În regiunile alpină şi subalpină, prin pajişti, pe
locuri stîncoase. Europa, Caucaz.
357 — Stupitul cucului — Cardamine resedifolia L. (Pl. 79) — H = 2—15 cm. Perenă, simplă
sau ramificată. Frunze bazale ovate său rotunde, uneori trifidate. Frunze tulpinale penat sectate, cu
foliole îngust lanceolate sau lineare. Inflorescenţa racem umbeliform cu flori albe. Fructe silicve.
Înflorire V—VIII. Pe stînci şi grohotişuri, în etajele alpin şi subalpin. Europa.
358 — Mălăoaie — Helianthemum celandicum (L.) D.C. (Pl. 79) — H = 3—12 cm.
Semiarbust cu numeroşi lăstari sterili şi floriferi. Frunze eliptice, lanceolate sau obovat-lanceolate,
scurt peţiolate şi nestipelate. Inflorescenţă racem cu flori galbene-aurii, cu o pată închisă la bază.
Folosită în medicina populară ca diuretic. Prin pajişti, în etajele alpin şi subalpin. Europa.
359 — Toporaşi de stîncă — Viola alpina Jacq (Pl. 79) — H = 7 cm. Perenă, scundă, cu rizom
cilindric, scurt. Frunze rotund ovate, cu mar-giiaea evident crenată. Flori albastre închis, cu un pinten L
= 3—4 mm. Fruct capsulă, înflorire V—VIII. În etajul alpin şi subalpin, pe substrat calcaros, prin
pajişti şi pe stînci. În Carpaţi şi estul Alpilor.
360 — Toporaşi galbeni de munte — Viola biflora L. (Pl. 79) — H = 2—20 cm. Perenă.
Tulpină ierboasă, cu 2—3 noduri. Frunze tulpi-nale lat ovate sau reniforme, rotunjite la vîrf, cu baza
cordata, cele bazale lung peţiolate; marginea frunzelor crenat dinţate. Stipele mici. Flori pintenate,
galbene. Fruct capsulă, înflorire IV—VIII. Pe stînci, umede, înierbate din etajul alpin şi în pădurile din
etajul subalpin, pe marginea pîraielor montane. Pe substrat calcaros. Europa, Asia, Japonia, America de
Nord.
361 — Iarba surzilor — Saxifraga paniculata Miller (Pl. 79) — H = 4—50 cm. Perenă, des
păroasă, cu tulpina ramificată la vîrf. La baza tulpinii cu o rozetă de frunze alipite de stîncă. Frunzele
din rozetă obovate sau alungite, scorţoase, cu dinţi mărunţi şi ascuţiţi pe margine. Flori albe cu puncte
purpurii. Fructe capsule cu seminţe negre, înflorire VII—VIII. În etajul alpin, uneori şi subalpin sau
montan, prin locuri ierboase şi pietroase, stîncării, bolovănişuri, pietrişuri. Europa, America de Nord.
362 — Ochii şoricelului — Saxifraga retuşa Gouan (Pl. 79) — H — l—5 cm. Perenă. Lăstari
foarte ramificaţi; tulpini florifere glandulos păroase cu l—5 flori. Frunze cărnoase, glabre, ciliate pe
margine, flori roze sau purpurii. Fruct capsulă roşietică cu seminţe galbene brunii, înflorire VI—VIII.
În etajul alpin, pe stînci calcaroase. Europa.
363 — Plăcinţele — Geum reptans L. (Pl. 79) — Perenă, rizom ligni-ficat, acoperit cu resturi
de frunze. Frunzele bazale lirate, penat sec-tate, dispuse în rozetă. Cu stoloni lungi, care pornesc din
axilele frunzelor. Frunzele tulpinale mici, lobate sau lat lanceolate. Flori galbene, solitare. Fructe mici,
păroase. În etajul alpin, prin crăpături de stînci, pe stîncării calcaroase, grohotişuri, pe aluviuni umede.
Europa centrală, Balcani.
364 — Arginţică — Dryas octopetala L. (Pl. 80) — Plantă lemnoasă pitică (subarbust),
puternic ramificată, culcată pe pămînt. Ramurile culcate pe sol sînt foliate numai pe 2 rînduri: cele
ridicate, foliate de jur împrejur. Frunze peţiolate eliptice pînă la alungit eliptice. Flori mari (D = 2—4
cm) din 8 petale albe. Fructe polinucule. Înflorire VI— VIII. În etajul alpin sub formă de pîlcuri, pe
stîncării calcaroase, grohotişuri, aluviuni. Europa, Asia, America de Nord.
365 — Creţişoare — Alchemilla vulgaris L. (Pl. 80) — H = 10— 40 cm. Perenă, cu rizomi.
Frunze palmat lobate (7—9 lobi) cu marginea dinţată, cu sau fără peri. Inflorescenţă paniculiformă, din
flori cu un caliciu dublu, fără petale. Fructe nucule, înflorire V—IX. Utilizată în medicină. În etajul
montan şi alpin, prin păşuni, fîneţe, pe stîncării, coaste abrupte. Europa, Asia.
366 — Trifoi — Trifolium badium Schreber (Pl. 80) — H = 10— 20 (35) cm. Perenă,
hibernantă, cu tulpini numeroase, drepte sau culcate, păroase. Frunze trifoliate, lung peţiolate, cu
foliolele spre vîrf fin serate, cu stipele la baza peţiolului. Inflorescenţă capitul lobulos oval, cu
numeroase flori galbene aurii. Fruct păstaie scurtă, înflorire VI— VIII. În etajul alpin şi subalpin, în
locuri ierboase, pietroase. Carpaţi, Pirinei, Alpi, Apenini şi în Asia Mică.
367 — Piatră linte — Astragalus australis (L.) Lam. (Pl. 80) — H = 10—20 (30) cm. Perenă,
rădăcină puternică, rizom scurt. Tulpină cu internodii scurte, simple sau puţin ramificate. Frunze
imparipenat compuse, cu 4—8 perechi de foliole îngustat eliptice pînă la lanceolate. Stipele
concrescute cu peţiolul şi între ele. Inflorescenţa raceme cu 8—16 flori gălbui albe. Fruct păstaie
alungit elipsoidală, înflorire VI— VIII. În etajul alpin, prin pajişti şi pe stîncării. În Carpaţi, Alpi,
Pirinei, Apenini, Alpii Dinarici, Siberia.
368 — Dulcişor — Hedysarum hedysaroides (L.) Schinz et Thel (Pl. 80) — H = 10—50 cm.
Perenă, rădăcină pivotantă lungă, rizom gros, ramificat. Tulpină neramificată; frunze imparipenat
compuse, cu 5— 9 perechi de foliole eliptice sau alungit ovate. Stipele concrescute, lungi de 2 cm.
Inflorescenţă racemoasă, cu pînă la 20 flori roşii, uşor violacee. Fruct păstaie, înflorire VII—VIII. În
etajele alpin şi subalpin, pe substrat calcaros, prin pajişti şi stîncării.
369 — Brie, briola — Ligusticum mutellina (L.) Crantz (Pl. 80) — H = 10—40 cm. Perenă,
rizom multicapitat, negru brun. Tulpină erectă, fin striată. Frunze triunghiular ovate, de 2—3 ori penat
sectate, cu lacinii îngust lineare sau linear lanceolate. Inflorescenţă umbelă, cu radii inegale şi cu flori
roze sau purpurii, rar albe. Fructe dicariopse. Înflorire VI—VII. În pajiştile alpine. Europa centrală,
Balcani.
370 — Capul călugărului — Leontodon rilaensis Hayek (Pl. 80) — H = 19 cm. Perenă, cu
rizom. Frunze bazale lanceolat lineare sau spatulat lineare. Inflorescenţă calatidiu cu flori ligulate,
galbene. Fruct achenă cu papus alb murdar, înflorire VII—IX. În etajul alpin (la l 500— 2 500 m), prin
pajişti. România şi Bulgaria.
371 — Vulturică — Hieracium alpinum L. (Pl. 80) — H = 20— 35 cm. Perenă, rizom gros,
scurt, din care pornesc rădăcini filiforme. Tulpină păroasă. Frunze bazale ovate sau eliptice, cele
tulpinale aproape lineare, păroase pe margine. Inflorescenţă calatidiu cu involucru lunar şi flori
galbene. Fruct achenă brună, înflorire VII—VIII. În etajul alpini pe creste, coaste înierbate, păşuni. În
Carpaţi, Alpi, nordul Europei şi Asiei.
372 — Vulturică — Hieracium prenanthoides Vili. (Pl. 80) — H = 30—120 cm. Perenă,
rizom gros şi noduros. Tulpină des foliată, simplă sau ramificată, de obicei setiform păroasă. Frunze
alungit lanceolate, adînc cordate, sesile, dispers păroase. Inflorescenţă calatidiu cu involucru lung şi
flori galbene. Fruct achenă. Înflorire VI—IX. În etajul alpin şi subalpin, prin pajişti, pe coaste înierbate,
jnepenişuri. Europa, Asia.
373 — Clopoţei de munte — Campanula alpina Jacq (Pl. 81) — H = 10—15 cm. Perenă, cu
rizom gros, tulpină scundă, tufoasă, lînos păroasă. Frunze înguste, alungit lanceolate, dispers lînos
păroase. Flori pendule, campanulate, violet-închise, grupate într-un racem lax. Fruct capsulă, înflorire
VT—VIII. În etajul alpin, prin păşuni, fîneţe, stîncării. Europa centrală.
374 — Clopoţei —Campanula serrata (Kit.) Hendrych (Pl. 81) — H = 80 cm. Perenă,
rădăcina îngroşată napiform, cu rizomi scurţi. Tulpină simplă sau ramificată. Frunze lanceolate, sesile,
cu marginea cre-nată. Flori ca un clopot, albastre-violacee. Fruct capsulă, înflorire VII— VIII. În
regiunea montană şi alpină, prin poieni, păşuni, fîneţe, tufărişuri, pe stîncării. În Carpaţi şi Sudeţi.
375 — Cărbuni — Phyteuma nanum Schur. (Pl. 81) — H = 15 cm. Perenă, rizom gros
cilindric. Frunze linear lanceolate. Inflorescenţă capitul globulos cu 5—12 flori albastru-violacee. Fruct
capsulă, înflorire VII— VIII. În etajul alpin, prin pajişti, pe stîncării, pe substrat granitic şi pe şisturi. În
Carpaţi, Balcani şi Alpi.
376 — Bunghişor — Erigeron uniflorus L. (Pl. 81) — H = 2—10 cm. Perenă, păroasă. Frunze
bazale în rozetă, spatulate sau alungit spa-tulate; cele tulpinale lanceolate sau linear lanceolate, toate cu
marginea întreabă. Inflorescenţă calatidiu cu flori violete, roze sau albe. Fruct achenă păroasă. În etajul
alpin, pe locuri stîncoase. Europa, America de Nord.
377 — Ochiul boului, steluţe — Erigeron alpinus L. (Pl. 81) — H = 9—26 cm. Perenă,
păroasă. Frunze oblong ovate în partea inferioară a tulpinii şi îngust lanceolate în rest. Inflorescenţă
calatidiu, cu flori purpurii sau roze. Fruct achenă păroasă, înflorire VI—VIII. Vegetează în regiunea
alpină şi subalpină, pe coaste înierbate şi stîncoase. Carpaţi, sudul Europei, sud-vestul Asiei, America
de Nord.
378 — Floare de colţ — Leontopodium alpinum Cass. (Pl. 81) — H = 5—20 (30) cm. Perenă,
rizom cilindric, alb lînos. Tulpină păroasă. Frunze bazale dispuse în rozetă, sublanceolate; cele
tulpinale linear lanceolate. Flori grupate în calatidii parţial înconjurate de 5—15 foliole lance oîate, de
lungime variabilă, alb lînos tomentoase (mai ales pe faţa superioară), dispuse stelat. Fruct acenhă.
Înflorire VII—VIII. Monument al naturii, OCROTITĂ DE LEGE. În etajul alpin, pe roci calcaroase, pe
stîncării, prin pajiştile de pe brînele abrupte. Europa, estul şi centrul Asiei.
379 — Romaniţa de munte — Anthemis carpatica Kit. (Pl. 81) — H = 5—30 cm. Perenă, cu
rizomi multicapitaţi. Frunze bazale dispuse în rozetă, dublu penat sectate, cele tulpinale simplu penat
sectate şi peţio-late. Inflorescenţa calatidiu, cu flori marginale ligulate, albe şi flori tubuloase, galbene,
în centru. Fruct achenă. În zona alpină, prin locuri pietroase, înierbate. Carpaţi, Balcani, estul Alpilor.
380 — Cruciuliţă de munte — Senecio glaberrimus (Koch) Simonky (Pl. 81) — H = 10—40 cm.
Perenă, rizom noduros, scurt, din care pornesc numeroase rădăcini. Cu un singur calatidiu. Frunze
alungit eliptice sau ovat lanceolate, dinţate pe margine, peţiolate. Inflorescenţa calatidiu, cu flori
marginale galbene-aurii şi tubuloase, galbene-portocalii pe disc. Fructe achene cu papus alb. Înflorire
VII—VIII. În zona alpină şi subalpină, pe creste şi coaste stîncoase, grohotişuri. În Carpaţii de sud-est
şi în Balcanii de est.
381 — Zglăvoc — Centaurea nervosa Willd (Pl. 82) — H = 10— 40 cm. Perenă, rizom gros,
rădăcini numeroase. Tulpină muchiată, cu peri cenuşii. Frunze îngust lanceolate, pe margine sinuos
dinţate sau sectate, cu peri mai ales pe faţa inferioară. Inflorescenţa calatidiu solitar, cu flori liliachiu
roşii sau roşii spre violaceu. Fructe achene cu papus lung. Înflorire VII—IX. În zona alpină şi
subalpină, în păşuni şi fîneţe. Alpi, Carpaţi, Balcani.
382 — Armeria — Armeria alpina (D.C.) Willd. (Pl. 82) — H = 5—60 cm. Perenă, frunze
lineare, lungi de 3—8 (15) cm, dispuse în rozetă. Flori roşii sau violete, grupate capituliform. Înflorire
VII—VIII. În zona alpină, prin pajişti, pe brîne stîncoase. În sudul şi centrul Europei.
383 — Degetăruţ pitic — Soldanella pusilla Baumg. (Pl. 82) — H = 2—9 cm. Perenă, cu
rizom uşor îngroşat. Frunze cu lamina rotundă, pie-loasă, marginea întreagă, cu gropiţe glandulate pe
faţa inferioară. Scap cu o singură floare campanulată, violet-roşcată, rar albă. Fruct capsulă, înflorire
VI. Utilizată ca purgativ. În etajul alpin, pe soluri sărace în calcar, la marginea zăpezilor. Carpaţii de
sud-est, Balcanii de est, Alpi, Apenini.
384 — Laptele stîncii — Androsace villosa L. (Pl. 82) — Perenă, scundă, acoperită cu peri
albi, lungi, deşi. Ramuri scurte, cu o rozetă de frunze. Ele sînt linear lanceolate, fără peţiol. Tulpina
floriferă H = 5 cm. Flori albe sau roşcate, cu gît galben-roscat. Fruct capsulă, înflorire VI—VII. În zona
alpină, prin pajişti, pe stînci calcaroase. Sudul Europei, Asia, America de Nord.
385 — Laptele stîncii — Androsace lactea L. (Pl. 82) — Perenă, scundă, în pîlcuri. Ramuri L
= 4 cm, fiecare la bază cu o rozetă de frunze din care porneşte tulpina floriferă. Frunze lineare sau
linear lanceolate. Flori albe, cu gîtul galben. Fruct capsulă, înflorire V—VII. În etajul alpin şi subalpin
pe stînci, grohotişuri, pajişti. Carpaţi, Alpi.
386 — Anghelina — Primula halleri J. F. Gmelin (Pl. 82) — H = 10—30 cm. Perenă, cu
rizom. Tulpină scapiformă, la bază cu frunze alungit ovate sau eliptice, pe faţa inferioară alb-făinoase.
Flori roşii închis sau violet-deschis, cu gîtul galben. Fruct capsulă cilindrică, înflorire VI—VII. În zona
alpină, prin pajişti însorite, pe locuri pietroase, calcaroase. În Carpaţi, Balcani, Alpi, Asia Mică.
387 — Ochiul găinii — Primula minima L. (Pl. 82) — Perenă, cu rizom ramificat. Tulpini L =
3 cm. Frunze cuneate sau invers triunghiulare, aproape sesile lucitoare, tari, cu 3—9 dinţi ascuţiţi la
vîrf. Flori roşii deschis. Fruct capsulă cu seminţe aripate, înflorire VI—VII (VIII). În zona alpină, prin
pajişti aşternute pe substrate sărace în calcar, în locuri stîncoase. În Carpaţi, Sudeţi, Balcanii de est şi
Alpii de est.
388 — Smirdar — Rhododendron kotschyi Simonki (Pl. 82) — H = 50 cm. Arbust cu frunze
eliptice, ovat eliptice sau alungit eliptice, pie-loase, cu marginea întreagă; pe faţa inferioară cu glande
solzoase ruginii, dispuse altern la vîrful lujerului. Flori roşii purpurii, roz aprins, foarte rar albe, cu
corola ca o pîlnie. Fruct capsulă, înflorire VI—VIII. În zona alpină, ca tufişuri în locuri stîncoase sau
ierboase. Carpaţii orientali şi Balcani.
389 — Loiseleuria procumbens (L.) Desv. (Pl. 82) — Arbust pitic, tîrîtor, foarte ramificat.
Frunze mici, alungit eliptice, cu margini întregi, pieloase, tari, persistente. Flori roze, mici. Fruct
capsulă roşietică. Înflorire VI—VII. În zona alpină, formează covoare întinse pe locuri pietroase şi
bătute de vînt. În nordul şi centrul Europei, Asiei şi în America de Nord.
390 — Nu-mă-uita de munte — Myosotis alpestris F. W. Schmidt (Pl. 83) — H = 30 cm.
Perenă, cu rizom scurt. Tulpini acoperite cu peri deşi, alipiţi. Frunze alungit-ovate sau ovat lanceolate,
acoperite cu peri moi; cele bazale cu peţiol, cele de pe tulpină sesile. Flori albastre, rar roze, frumos
mirositoare. Fructe nucule negre, înflorire V—VII. În zona alpină şi subalpină, pe păşuni, grohotişuri,
stîncării. Europa, Asia, America de Nord.
391 — Darie — Pedicularis oederii Vahl (Pl. 83) — H = 3—20 cm. Perenă, rădăcini
îngroşate napiform şi tulpină simplă. Frunze penat partite sau sectate, dispers păroase, înfloreşte în spic
compact, cu flori mari, galbene, cu o pată roşie pe labiul superior al corolei. Fruct capsulă, înflorire VI
—VIII. În zona alpină, pe pajişti pietroase. Europa, Asia.
392 — Vîrtejul pămîntului —Pedicularis verticillata L. (Pl. 83) — H = 4—20 cm. Perenă, cu
tulpini puţin păroase. Frunze bazale şi tulpinale penat fidate. Cele tulpinale, cîte 3, dispuse verticilat.
Inflorescenţă spic compus, globulos, format din flori roşii, verticilate. Fruct capsulă oval lanceolată.
Înflorire VI—VIII. În zona alpină, pe păşuni ierboase din zone stîncoase. Europa, nordul Asiei,
America de Nord.
393 — Cimbrişor — Thymus alpestris Tausch. (Pl. 83) — Perenă, cu rizom lemnos. Tulpina
principală tîrîtoare, lungă, din care pornesc ramuri florifere subţiri, înalte de 4—7 cm. Frunze ovate,
glandulos punctate. Inflorescenţă capitată. Înflorire VI—IX. În zona alpină, pe pajişti. Europa.
394 — Ghinţură galbenă — Genţiana lutea L. (Pl. 83) — H = 40— 140 cm. Perenă robustă,
rizom gros de 2—3 cm, scurt, din care pornesc 3—5 rădăcini verticale, brune gălbui. Tulpină
fistuloasă. Frunze opuse, lat ovat eliptice, cu 5—7 nervuri proeminente paralele. Flori cu pedicel lung,
caliciu albicios şi corolă galbenă, dispuse în cirne la subţioara frunzelor. Fruct capsulă cil 2 valve,
înflorire VI—VIII. OCROTITĂ DE LEGE. Plantă medicinală. În zona alpină, prin pajişti instalate pe
soluri scheletice bogate în humus. În sudul şi centrul Europei, Asia Mică.
395 — Ghinţură pătată — Genţiana punctata L. (Pl. 83) — H = 20—60 cm. Perenă, rizom G
= 1,5 cm, din care pornesc rădăcini oblice sau verticale. Tulpină fistuloasă, slab muchiată. Frunze
opuse, sesile, ovate sau ovat eliptice, cu 5 nervuri proeminente. Flori sesile, cu corolă galbenă deschis,
pe care se află puncte roşii, brune sau purpurii închis, campanulate, dispuse în cime la subţioara
frunzelor. Fruct capsulă cu 2 valve, înflorire VI—IX. Utilizată ca infuzie, intern, pentru stimularea
poftei de mîncare, în convalescenţă, dischinezii biliare, viermi intestinali. În zona alpină, prin tufişuri,
pe locuri pietroase şi ierboase. Europa centrală, Peninsula Balcanică.
396 — Ochincele — Genţiana verna L. (Pl. 83) — H = 3—12 (26) cm. Perenă, cu frunze
eliptice sau eliptic lanceolate, cu 3 nervuri, aşezate în rozetă la baza tulpinii. Floarea albastru-azurie, rar
violetă, roză, galbenă sau albă. Fruct capsulă sesilă. Înflorire III—VI. În etajul montan, pe pajişti.
Europa, Asia.
397 — Ochincele mici — Genţiana nivalis L. (Pl. 83) — H = l — 15 (30) cm. Plantă
hibernantă cu rădăcină fuziformă subţire. Tulpină subţire, ramificată. Frunzele bazale obtuze, mici,
dispuse în rozetă, cele tulpinale ovate sau lanceolate. Flori cu caliciul cilindric şi corola hipo-
crateriformă albastră-azurie, rar albă sau violetă. Fruct capsulă cu 2 valve, înflorire VI—VIII. În etajul
alpin şi subalpin, prin pajiştile de pe substrate calcaroase. În Europa şi America de Nord.
398 — Crinişor de stîncă — Lloydia serotina L. (Pl. 83) — H = 7— 20 cm. Perenă, cu bulb
îngust, ovoidal, îmbrăcat în tunici membranoase, persistente. Tulpina floriferă H = 5—12 cm, cu 2—4
frunze lineare său linear-lanceolate, dispuse altern. Frunzele bazale îngust lineare, L = 7—20 (30) cm.
Flori campanulate sau infundibuliforme, albe, cu 3 nervuri roşietice sau violacee pe fiecare foliolă a
perigonului. Fruct capsulă, înflorire V—VIII. În etajul alpin (la l 700—2 200 m), pe stînci şi
grohotişuri.
399 — Credei de munte — Luzula sudetica (Willd.) D.C. (Pl. 84) — H = 30 cm. Perenă,
cespitoasă, cu rizomi lipsiţi de stoloni şi cu tulpini rigide. Frunze plane, scurte. Inflorescenţă din l—5
spiculeţe, fiecare cu. 5—8 flori. Spiculeţele castanii închis sau negre. Fruct capsulă ovoidală sau
piriformă, castanie închis sau neagră, înflorire VI—VIII. În etajul alpin sau subalpin, prin păşuni,
stîncării şi sfagnete. Europa, Asia, Noua Zeelandă.
400 — Rogoz — Carex rupestris AU. (Pl. 84) — H = 18 cm. Perenă, lax-cespitoasă, cu
stoloni repenţi, scurţi. Tulpini trimuchiate. Frunze lineare, plane, încovoiate la vîrf. Inflorescenţa spic
lung de l—1,5 cm, din flori femele şi mascule. Fruct nuculă trimuchiată. Înflorire VI— VII. În etajul
alpin, pe locuri stîncoase. Europa, Caucaz, Ural, Siberia, Noua Zeelandă, America de Nord.
401 — Rogoz verde — Carex sempervirens Vili. (Pl. 84) — H — 50 cm. Perenă, cu rizom
multiramificat. Tulpini erecte, cilindrice. Frunze-îngust lineare, l — l—3 mm, plane. Inflorescenţă
dintr-un spiculeţ mascul, cilindric şi 2—3 spiculeţe scurte, cilindrice, femele, pedunculate. Fructe
nucule trimuchiate, alungit ovoidale, înflorire VI—VIII. În etajul alpin şi subalpin, prin pajişti, mai ales
pe versanţii abrupţi. Europa.
402 — Timoftică de munte — Phleum alpinum L. (Pl. 84) — H = 10—50 cm. Perenă, cu
tulpini erecte. Inflorescenţă panicul spiciform, verde sau violacee, formată din spiculeţe uniflora mici,
L = 5—6 mm. Înflorire VI—VIII. În zona alpină şi subalpină, prin pajişti, păşuni, pe substrat calcaros.
Europa, Asia, America.
403 — Iarba muntelui — Agrostis alpina Scop. (Pl. 84) — H = 10— 30 cm. Perenă. Creşte în
pîlcuri dese. Frunze verzi-cenuşii. Inflorescenţă panicul lax, răsfirat, format din spiculeţe violet închis,
uneori gălbui, la vîrful ramurilor. Gluma inferioară uninervă, cea superioară cu 3 nervuri. Aristă
geniculată. Fruct cariopsă. Înflorire VII—VIII. În zona alpină, prin pajişti, pe stîncării. În Carpaţi,
Pirinei, Apenini şi Alpi.
404 — Iarbă de munte — Oreochloa disticha (Wulfen) Link. (Pl. 84) — H — 20 cm. Perenă,
cespitoasă, cu tulpini erecte. Frunze lineare. Inflorescenţă panicul spiciform ovat, cu spiculeţe violacee
aşezate pe axa paniculului pe 2 rînduri, fiecare formate din 3—5 flori. Fruct cariopsă ovoidală, înflorire
VII—IX. În zona alpină, pe pajiştile de pe soluri humico-silicioase. În Carpaţi, Pirinei, Alpi.
405 — Helictotrichon versicolor (Vili.) Pilger (Pl. 84) —- H = 15— 30 cm. Perenă, rizom
scurt, tîrîtor. Frunze plane, l — 2—4 mm. Inflorescenţa panicul cu ramuri ce cuprind l—2 spiculeţe,
fiecare format din 5 flori brune-gălbui-arămii, cu nuanţe violete. Staminele cu antere-roşii. Fruct
cariopsă. Înflorire VII—VIII. În zona alpină, pe soluri sărace, acide, în pajişti şi tufişuri.
406 — Sîngele voinicului — Nigritella nigra (L.) Reichenb. (Pl. 84) — H = 20 cm. Perenă, cu
2—5 tuberculi comprimaţi şi palmat-comprimaţi. Tulpină erectă. Frunze lineare, verde închis pe faţa
superioară şi verde palid pe cea inferioară. Inflorescenţa globuloasă sau ovoidal globuloasă, cu flori
negricios purpurii, mai rar roze, cu miros puternic de vanilie, înflorire VI—IX. Monument al naturii,
OCROTITĂ DE LEGE. În etajul alpin şi subalpin, pe pajiştile de pe substrate calcaroase. Europa.
407 — Sîngele voinicului — Nigritella rubra (Wettst.) K. Richt. (Pî. 84) — H = 8—15 (25)
cm. Orhidee perenă, cu 2—3 tuberculi divizaţi. Tulpină erectă, cu numeroase frunze înguste, alungite,
lineare. Inflorescenţă conic ovoidală, pînă la alungit ovoidală, formată din numeroase flori mici, roşii-
purpurii sau roze, cu miros de vanilie, înflorire VI—VIII. Monument al naturii, OCROTITĂ DE
LEGE. În etajul alpin şi subalpin, pe pajişti instalate pe substrate calcaroase. Carpaţi, Alpi.
408 — Firuţa şopîrlelor — Poa alpina L. (Pl. 84) — H = 3—50 (70) cm. Perenă, cespitoasă,
cu tulpini erecte. Frunze plane, lat lineare, verzi sau cenuşiu-verzui. Inflorescenţă panicul cu spiculeţe
lat ovate, cu ax lînos păroasă. Spiculeţul din 3—5 flori verzi sau violacee, înflorire VII— VIII. În etajul
alpin şi subalpin, prin pajişti, tundre alpine, bolovănişuri, stîncării înierbate. Europa, Asia, America de
Nord.
409 — Păiuş — Festuca pumila Vili. (Pl. 84) —- H = 10—20 (30) cm. Perenă, cespitoasă, cu
tulpini aspre în partea superioară. Frunze L = 9 cm, cu 5—7 nervuri, în secţiune cu 2 brazde pe faţă.
Inflorescenţa panicul erect, L = 4 cm, format din spiculeţe alungit eliptice, scurt pedunculate, nuanţate
violaceu, fiecare constituit din 3 flori. Fruct cariopsă. Înflorire VII—VIII. În etajul alpin, pe pajiştile de
pe soluri scheletice, pe stîncării. Carpaţi, Balcani, Corsica, Pirinei, Alpi, Jura.
410 — Ţăpoşică — Nardus stricta L. (Pl. 84) — H = 30 cm. Perenă, cespitoasă, formează tufe
mici, cu rizom tîrîtor, ramificat. Tulpină erectă, foliată numai la bază. Frunze filiforme, ţepoase, L = 10
—20 cm. Inflorescenţă spic unilateral. Spiculeţe uniflore, fără glume, nuanţate violaceu, dispuse pe o
singură parte a spicului. Fruct cariopsă cu 3 muchii, înflorire V—VIII. În etajul alpin şi montan,
formează pajişti întinse. Europa. Asia.
Alte plante care pot fi întîlnite în acest mediu de viaţă sînt cele descrise la numerele 36, 37,
38, 117, 118, 123, 124, 125, 127, 129, 138, 157, 175, 179, 218, 219, 220, 226, 261, 264, 265, 294, 295,
297, 298, 301, 302, 304, 308, 310, 313, 316, 317. 329.

B. ANIMALE

ÎNCRENGĂTURA MOLUŞTE (MOLLUSCA)

373 — Pyramidula rupestris Drap. (Pl. 85) — H = 1,5 mm, D =2,5 mm; în munţi, comun prin
crăpăturile stîncilor, în locuri puternic însorite, în Carpaţii calcaroşi. În jurul Mediteranei şi vestul
Europei
374 — Ena moritana Drap. (Pl. 85) — H = 14—16 mm, 1 = 6—7 mm. Cochilie cu 7—8
anfracte, suprafaţa neregulat striată, cu linii spirale. Cu variaţii de formă şi grosime. În păduri de munte
şi jnepenişuri, sub frunzar umed şi lemne putrede. În tot lanţul Carpatic. Europa.
348 — Alopia glauca Rossm. (Pl. 85) — H = 14—17 mm, l = 4 mm. Cochilie alungită cu 9—
10 anfracte sculptate cu linii fine sau cu coaste radiare. Pe stînci golaşe, la altitudini ridicate. În
Carpaţii estici (din Rarău pînă la întorsura Buzăului).
349 — Campylaea faustina Rossm. (Pl. 85) — H= 11 mm, D == 18 mm. Cochilie turtită,
discoidală, cu 4—5 anfracte. Cu variaţii de culoare şi striaţiuni. Pe munţi (pe stînci, plante, arbori,
lemne putrede, muşchi şi frunzar umed). În tot lanţul carpatic şi Munţii Apuseni. Europa Centrală.

ÎNCRENGĂTURA ARTROPODE (ARTHROPODA)

CLASA PĂIANJENI (ARACHNIDA)


350 — Pardosa nigra Koch (Pl. 85) — L = 7—9 mm. Cocon albastru închis. În VI—X, la
altitudini de peste 2 000 m, pe stînci şi blocuri de piatră. Extrem de rapidă, capturează prada urmărind-
o (insecte mici). În munţi înalţi (este foarte comună în Retezat). Europa.
351 — Mitopus morio Fabr. (Pl. 85) — L = 4—11 mm. Cu mare variabilitate de mărime şi
culoare. Picioare lungi, subţiri. De la cîmpie pînă pe culmile munţilor, în locuri umede, dar şi în cele
uscate, în copaci, pe iarbă şi pietre, întîmplător în peşteri. Europa, Asia, Africa de Nord.

CLASA DIPLOPODE (DIPLOPODA)


352 — Leptorulus trilobatus (Verhoeff) (Pl. 85) — L = 23—37,5 mm (femela este mai mare).
Corp din 48—55 segmente, are 85—101 perechi de picioare. Animal foarte vioi, rapid. Sub pietre, în
frunzar, sub lemne. În regiuni muntoase, în golul alpin, în zone împădurite. În tot lanţul carpatic.
Europa.

CLASA INSECTE (INSECTA)


353 — Boreus hyemalis L. (Pl. 85) — L = 4—5 mm. Cu rudimente de aripi. Adulţii prezenţi
în X—III, pe zăpadă, sub muşchi, în tufişuri. Larvele trăiesc vara, În muşchi şi licheni. Consumă resturi
vegetale şi insecte mici. Pe munţi. Europa.
354 — Lăcusta de păşune — Polysarcus denticaudus Charp. (Pl. 85) — L = 24—42 mm.
Lăcustă mare, greoaie. Antene mai scurte decît corpul, elitre scurte lobiforme (nu are aripi posterioare).
În VI—VIII. Graminicolă, uneori dăunătoare, putînd provoca invazii devastatoare pe sfeclă. Pe pajişti,
în etajul montan şi subalpin, dar coboară şi în regiunea de dealuri. În toată ţara. Europa.
355 — Pholidoptera transsilvanica Fischer (Pl. 85) — L = 18—30 mm. Elitre reduse,
oviscapt drept, cu vîrful ascuţit. În VII—X, pe marginea fîneţelor şi păşunilor; este caracteristică
făgetelor şi molidişurilor. Endemism carpatic. Jugoslavia, Bulgaria, România.
356 — Miramella ebneri Galv. (Pl. 85) — L — 16—27 mm. Cu aripi posterioare rudimentare.
În VII—X, pe arbuşti, în fîneţe, la altitudini de l 000—2 300 m. Endemică în Carpaţi.
357 — Manica rubida Latr. (Pl. 85) — Llucratoare = 5—9 mm. Furnică care îşi face cuibul
superficial, pe pante nisipoase, calcaroase, sub pietre, mai rar în muşchi. Animale combative. Comună
la altitudini de 900—2 400 m. În tot lanţul carpatic. Europa, vestul Asiei.
358 — Bambus pyrenaeus Perez (Pl. 85) — L — 18—20 mm. Bondar. Cu o mare variabilitate
de colorit. Formează cuiburi subterane. Colectează polen de pe Rhododendron, Genţiana, Primula,
Cordeus ş.a. În zona alpină a Carpaţilor. Europa.
359 — Cărăbuş violaceus L. (Pl. 86) — L = 18—34 mm. Gîndac. Adulţii activi primăvara şi
toamna. Răpitor, în permanentă căutare de pradă. Prins în mînă, elimină de lîngă gură un lichid
urticant. De la şes pînă la peste 2 000 m altitudine. Vine des lîngă case, în grajduri, pivniţe. În toată
tara, foarte comun. Europa, vestul Asiei.
360 — Helophorus glaciaris Villa. (Pl. 86) — L = 2—4 mm. Gîndac ai cărui adulţi şi larve
trăiesc în apă, în zone umede, mlăştinoase, în apele reci de munte. Forma tipic montană. Consumă
resturi organice, larve de insecte. În tot lanţul carpatic. Europa Centrală şi de est.
361 — Gîndac pocnitor — Corymbites cupreus F. (Pl. 86) — L = 11—16 mm. Scutul cu 2
vîrfuri care intrînd sub mezotorace, îi permite ca atunci cînd cade pe spate, să revină la poziţia normală
printr-o săritură însoţită de o pocnitură. Trăieşte 2—3 ani, aleargă şi zboară bine. Pe arbuşti, flori, sub
pietre. Fitofag. Larvele au inelele corpului puternic chitinizate. Atacă plantule şi rădăcini fragede. În
toată ţara, comun în munţii înalţi. Europa.
362 — Gîndac de bălegar — Geotrupes stercorarius L. (Pl. 86) — L = 16—24 mm. Animal
greoi, se întîlneşte sub balega proaspătă; îşi sapă în pămînt canale lungi de pînă la 60 cm în care
introduce bucăţi de balegă şi pe care depune ouă. Larvele cresc consumînd această hrană; ele iernează
în galeriile săpate de părinţii lor. Adulţii ies în anul următor, în V. În toată ţara, comun de la şes pînă în
vîrful munţilor. Europa, Asia.
363 — Blithophaga alpicola Kiist. (Pl. 86) — L — 11—15 mm. Abdomen neacoperit de
elitre. Carnivor. Larvele rod coletul plantelor tinere (poate fi considerat dăunător). Comun în toţi munţii
noştri. Europa.
364 — Polydrosus amoenus Germ. (Pl. 86) — L = 8—10 mm. Coleopter fitofag atît ca larvă,
cît şi ca adult. Trăieşte pe tufele de pe culmile munţilor. Larva stă în sol şi roade rădăcinile plantelor. În
zona alpină. Europa.
365 — Parnassius apollo L. (Pl. 86) — A = 72—88 mm. Fluture mai rar, prezent în VII—
VIII doar în cîteva locuri din Carpaţii Orientali (Rarău, Rodnei) şi în Munţii Apuseni. Larva (365 b) se
dezvoltă pe Sedum, Sempervivum, Saxifraga. Europa, Asia Centrală.
366 — Erebia epiphron Knoch. (Pl. 86) — A = 36—41 mm. Fluturii zboară în (VI) VII
(VIII). Larvele (366 b) se întîlnesc în număr mare pe ierburile nepăscute de vite şi cai pe păşunile
alpine, unde iarba rămîne mai lungă, în zona de trecere de la brad la molid, îndeosebi pe flori de
Senecio şi Deschampsia. În toţi Carpaţii. Europa (lipseşte din Scandinavia şi Finlanda).
367 — Erebia cassioides Hohem. (Pl. 86) — A = 34—40 mm. Fluturii zboară în VI—VIII. În
zonele înierbate la altitudini de l 700— l 800 m. Larvele (367 b) trăiesc pe graminee. Europa. În
masivul Retezat. Asemănătoare sînt şi alte specii de Erebia, toate forme montane.
368 — Eulithis populata L. (Pl. 86) — A = 30—34 mm. Fluturii zboară în VI—VIII. Larvele
(368 b) trăiesc pe afin, plop, sălcii. La altitudini de l 700—2 200 m, în etajul jneapănului. Europa,
Siberia, America de Nord.
369 — Entephria caesiata Lang. (Pl. 86) — A = 36—42 mm. Fluturii zboară în VI—VIII.
Larva (369 b) trăieşte pe Vaccinium vitis-idaea şi V. myrtillus, în etajul jneapănului, la altitudini de
peste l 700 m. Nordul şi centrul Europei.
370 — Anaitis simpliciata Tr. (Pl. 86) — A = 34—38 mm. Pe lîngă pereţii abrupţi, pe
grohotişuri de calcare, în VII—VIII. Larva trăieşte pe diferite specii de Hypericum. Pirinei, Alpi,
Carpaţi, Balcani.
371 — Parietaria dilucidaria Hb. (Pl. 86) — A = 27—32 mm. În etajul jneapănului, la
altitudini de peste l 700 m, în VII—VIII. Larva (371 b) trăieşte pe Hieracium, Helianthemum ş.a. În
toţi munţii noştri. Europa, Asia Centrală.

ÎNCRENGĂTURA VERTEBRATE (VERTEBRATA)

CLASA AMFIBII
372 — Sălămîzdră de munte — Triturus alpestris Laur. (Pl. 88) — Lmascul=8 cm, Lfemelă = ll cm.
Corp îndesat, cu coada mai scurtă decît corpul. Tegument grăunţos. Se reproduce în apă, în V—VI. Cu
o metamorfoză lungă (poate avea larve neotenice). Adulţii stau obişnuit pe uscat, unde şi iernează, dar
sînt forme care trăiesc numai În bălţi cu apă lin curgătoare. Se hrăneşte îndeosebi noaptea, cu rîme,
melci, limacsi, diferite artropode. Este atacată de păsările de noapte. În munţi la altitudini de 700—
2200 m, în toţi Carpaţii. În Alpi, Carpaţi, Dinarici, Pirinei; În centrul Europei coboară şi la cîmpie.

CLASA REPTILE (REPTILIA)


373 — Şopîrla de munte — Lacerta vivipara Sacquin (Pl. 88) — L = 17 cm. Cu o coadă
scurtă, relativ groasă. Este singura şopîrlă de la noi care naşte 3—10 pui vii (este ovovivipara), în VI—
VIII. Hibernează În X—IV, sub scoarţă, în sol sau în crăpăturile stîncilor. Se hrăneşte cu insecte, rîme,
melci, păianjeni. Animal sperios, lent, nu se poate căţăra, dar înoată bine. Rezistă la temperaturi
scăzute. Vipera (Vipera berus) este principalul său duşman. În pădurile umede de fag şi conifere, în
turbării, pe păşuni alpine, la peste 2 000 m altitudine şi pe stîncării. În toţi munţii noştri. Vestul
Europei, Siberia.

CLASA PĂSĂRI (AVES)


374 — Corb — Corvus corax L. (Pl. 87) — L = cca 65 cm (mult mai mare decît ciorile).
Coadă rombică. Cuibăreşte în păduri muntoase din Carpaţi, îşi face un cuib mare în vîrful unui copac,
din crăci, pe care le acoperă cu nămol, apoi cu păr, lînă etc. Cele 4—6 ouă sînt clocite de femelă 21
zile, încă din II. În tot acest timp masculul stă alături, de pază. Puii rămîn în cuib încă cca 40 zile. Se
hrăneşte cu insecte, amfibii, reptile, mamifere, cadavre etc. Strigăt „corr-corr". Animal foarte rar,
OCROTIT DE LEGE, în păduri mari, de la şes pînă pe crestele munţilor. Se îmblînzeşte uşor. Poate
imita glasul altor animale. Sedentar. Europa, Africa de Nord, Asia.
375 — Acvila de munte — Aquila chrysaetos L. (Pl. 87) — L = = 76—90 cm, A = cca 2 m.
Coadă lungă, terminal lăţită. Cuib mare, folosit mai mulţi ani de aceeaşi pereche, în pereţi de stîncă sau
arbori înalţi. Zbor de nuntă în III—IV. Depune 2 ouă care sînt clocite 40 zile mai mult de femelă.
Supravieţuieşte de obicei doar un pui, care începe să zboare după 85—92 zile. Se hrăneşte cu păsări,
mamifere (chiar şi cu iezi de ciută), la nevoie şi cu cadavre. Sedentară, foarte rară, OCROTITĂ DE
LEGE. Strigăt „biia" sau „jicc-jicc". În zone montane şi stîncoase; poate coborî iarna după hrană şi în
zona colinară. În toată emisfera nordică.
376 — Ciocîrlie urechiată — Eremophyla alpestris L. (Pl. 87) — L = 16—17 cm. Cuib pe sol,
din ierburi, căptuşit cu păr de animale, adăposteşte cîteva ouă. Se hrăneşte cu insecte. Strigăt „tşi-ih"
lung, întrerupt, cîntător. Pe platourile înalte ale munţilor Cibin şi Ţarcului, la altitudini de peste 2 000
m. Este o pasăre nordică, migratoare. În nordul Europei şi Asiei, în Balcani (de unde a venit la noi).
377 — Fluturaş de stîncă — Tichodroma muraria L. (Pl. 87) — L = 16—17,5 cm. Cuibăreşte
în V—VI în găuri din stînci. Ambii părinţi adună crăcuţe, pun apoi muşchi, iar în interior căptuşesc
cuibul cu păr şi pene. Cele 3—4 ouă sînt clocite de femelă. Puii stau în cuib 20—22 zile. Se hrăneşte cu
insecte şi păianjeni, pe care îi adună cu ajutorul ciocului său fin din crăpăturile pereţilor calcaroşi. Cînd
caută hrana, ca să se ajute, bate des din aripi, ceea ce o face să semene cu un fluturas. Strigăt „tih-tiin-
itie-zizizitiii". Sedentar şi oaspete de vară (III—XI), nu prea frecvent, în munţi. Iarna poate coborî după
hrană pînă în oraşe (a fost văzut şi în Bucureşti). Nu coboară niciodată pe sol. Sudul Europei, centrul
Asiei. OCROTIT DE LEGE.
378 — Mierlă de piatră — Monticola saxatilis L. (Pl. 87) — L = = 19 cm. Cuib ascuns în
crăpături de stîncă, conţine 4—5 ouă pe care le clocesc ambii părinţi în IV—VI. Se hrăneşte cu insecte.
Strigăt „tac-tac", ca un fluierat frumos. Oaspete de vară (IV—IX), mai frecvent în munţi calcaroşi, la
altitudini de peste 900 m. În Carpaţi, dar şi în Dobrogea şi în defileul Dunării. Sudul Europei, Asia
Centrală; iarna în Africa centrală şi de est.
379 — Mierlă gulerată — Turdus torquatus L. (Pl. 87) — L = 24— 27 cm (ceva mai mare
decît mierla obişnuită). Cuib din ierburi uscate, lîngă sol, în tufişuri dese şi crăpături din stînci. Cele 4
ouă sînt clocite 14 zile. Scoate anual 2 rînduri de pui; ei stau în cuib 15—16 zile, dar rămîn prin
apropiere încă 2 săptămîni. Se hrăneşte cu insecte, viermi, toamna şi cu fructe. Strigăt „tac-tac".
Oaspete de vară (IV—X). În pădurile de conifere şi în jnepenişuri, la altitudini de pînă la 2 000 m. În
munţii înalţi ai Europei; iernează în Africa de Nord.
380 — Brumăriţa de stîncă — Prunella collaris Scop. (Pl. 87) — L= 18 cm. Cuib la sol sau
sub stînci, din ierburi sau muşchi fini, căptuşit cu lînă, pene. Femela depune în V—VI cîte 4—5 ouă
care sînt clocite de ambii părinţi timp de 13—14 zile. Se hrăneşte cu insecte, melci, iarna şi cu seminţe.
Strigăt „trr-lit". Este foarte sperioasă. Sedentară. Pe stîncării, în jnepenişuri; iarna coboară pe văile
apelor. În jumătatea sudică a Europei şi în Asia Mică.
381 — Fîsa de munte — Anthus spinoletta L. (Pl. 87) — L = 16— 17 cm. Scoate anual 2
rînduri de pui. Cuib din iarbă uscată, sub stînci, la sol. Femela cloceşte cele 4—5 ouă timp de 14 zile.
Puii rămîn în cuib 16 zile, apoi stau pe lîngă părinţi. Se hrăneşte cu insecte, păianjeni, vier-mişori.
Oaspete de vară (IV—X) sau sedentar, frecvent în munţi la peste 2 000 m altitudine. Coboară iarna spre
cîmpie, pe lîngă ape îngheţate. Sudul Europei, Asia Centrală.

CLASA MAMIFERE (MAMMALIA)


382 — Chiţcanul de munte — Sorex alpinus Schinz. (Pl. 88) — L = 6—8 cm, G = 6—10 g.
Naşte vara de 2 ori cîte 4—10 pui, care se dezvoltă foarte repede. Mereu nesătul, consumă orice animal
pe care îl poate ataca, de la şoareci, pui de păsări, pînă la rîme, insecte, păianjeni. Prezintă canibalism.
În zona pădurilor de conifere şi pe platourile înalte, în mlaştini alpine. În toţi Carpaţii. Europa Centrală.
383 — Marmota de munte — Marmota marmota L. (Pl. 88) — L = 50—57 cm, G = 4—10
kg. Ochi şi urechi mici, blană deasă, lungă. Calcă pe toată talpa. Picioare scurte: labele din faţă cu 4
degete, cele din spate cu 5 degete. Ghiare puternice. Se împerechează în V; naşte pui în VI. Trăieşte
pînă la 15 ani. Hibernează cca 6 luni în vizuini speciale. Se hrăneşte toată ziua, cu o pauză de 4—5 ore
la prînz, de obicei cu plante, mai rar cu insecte. Trăieşte în familii (adulţii şi descendenţii în vîrstă de 2
—3 ani). Nu formează colonii, îşi sapă vizuini de vară lungi de pînă la 10 m, cu mai multe ieşiri.
Animal sociabil, cu simţuri foarte dezvoltate. Scoate o gamă largă de sunete, cu diferite sensuri.
Dispărută la noi, a fost reintrodusă şi se dezvoltă bine în golul munţilor Retezat, Parîng şi Făgăraş, la
altitudini de peste l 500 m. În Alpi, Pirinei, Tatra.
384 — Şoarece de zăpadă — Microtus nivalis Martius (Pl. 88) — L — 12—14 cm. G = 40—
50 g. Blană deasă, lungă, coadă albă. Ochi şi urechi mari; perii senzitivi de pe cap lungi. Naşte de 2—3
ori pe an cîte 3—7 pui în cuiburi căptuşite cu plante uscate tocate mărunt. Trăieşte 3—4 ani. Consumă
ziua graminee aspre, fructe de merişor, rădăcini. Foloseşte ca adăpost crăpăturile din stînci, golurile
dintre pietre. Face rezerve mici de hrană pentru iarnă, căci umblă de obicei pe sub stratul de zăpadă
după lujeri şi rădăcini. În munţi la altitudini de 600—2 000 m, în locuri însorite. În Pirinei, Alpi,
Carpaţi, Balcani.
385 — Jderul de piatră, beica — Martes foina Eryleb. (Pl. 88) — L = 42—70 cm, G = 1,5 kg.
Cap scurt, urechi mici, tivite cu alb, ghiare ascuţite, glandele de sub coadă extrem de rău mirositoare.
Tălpi fără păr. Sub bărbie cu o pată albă care coboară spre picioare. Naşte 3—4 pui într-un cuib moale,
în crăpături din stîncă, cariere vechi, ziduri părăsite. Trăieşte pînă la 12 ani. Activ noaptea, vînează
şoareci, şobolani, pui de păsări şi iepuri, păsări domestice (pe care ades le omoară din plăcere,
mîncîndu-le doar creierii şi sorbindu-le sîngele), ouă, gîndaci, dar şi fructe coapte, struguri, lapte.
Merge mai ales pe jos, dar este şi un bun căţărător. Are drumuri proprii. Animal precaut, nervos, nu
suportă zgomotele tari şi neobişnuite. Iarna se retrage lîngă case, în fîn, uneori chiar şi în oraşe. Vara îşi
face cîteva adăposturi provizorii. Cu blană căutată, dar mai puţin valoroasă decît cea de jder. În regiuni
colinare şi montane, la altitudini mai joase, cu stîncării. La cîmpie coboară rareori. Europa, Asia
temperată.
386 — Capra neagră — Rupicapra rupicapra L. (Pl. 88) — L = = 1,20—1,40 m, G — 30—60
kg. Corp zvelt, foarte proporţionat, cu coarne caracteristice, de origine epidermică, care nu se schimbă
în cursul vieţii. Copita cu degetele formează o adevărată ventuză. Vara ase blana roşcată, iarna
negricioasă. Se împerechează în X—XI, naşte 1—2 iezi în IV. Trăieşte peste 22 ani. Animal
rumegător, consumă păiuş, trifoi de munte, răchite, sălcii de munte, ciuperci, afine, merişoare. Din
resturi de alimente şi răşini în rumenul său se formează o piatră numită bezoar. Animal diurn, foarte
agil (sare şi 7—8 m), poate alerga cu mare uşurinţă pe steiuri şi grohotişuri. Trăieşte în grupe de 20—
25 indivizi conduse de femele cu experienţă. Masculii, îndeosebi cei bătrîni, sînt solitari. Are puţini
duşmani (omul, rîsul şi răpitoarele mari) cu simţuri foarte ascuţite; predomină mirosul, apoi văzul şi
auzul. În caz de pericol scoate un şuierat de avertizare. Cu mare sensibilitate la schimbări climatice. În
golul alpin al munţilor Ţarcu, Retezat, Parîng, Făgăraş, Piatra Craiului, Bucegi, Căpăţînei şi Rodnei. În
Pirinei, Alpi, Carpaţi, Balcani, Alpii Dinarici, Caucaz şi în Noua Zeelandă (unde au fost aduse).
Alte animale care pot fi întîlnite în acest mediu de viaţă sînt cele descrise la numerele 310,
341, 342, 454, 490 şi 499.
7. MEDIUL SUBTERAN
Prin mediu subteran se înţelege reţeaua de crăpături şi enclave din cele mai diferite substrate,
inundate sau uscate, naturale sau artificiale, în care trăiesc o gamă largă de organisme lucifuge, mai
mult sau mai puţin specifice. În domeniul subteran se includ peşterile, fantele, cavităţile artificiale,
microcavernele, solul şi pînzele de apă freatică.
Peşterile sînt săpate de ape în calcare, au lungimi de la cîţiva metri la sute de kilometri, pot fi
orizontale, verticale sau mixte. Fantele sînt reţelele de crăpături din masivele calcaroase În care
microclimatul este deosebit de constant. Cavităţile artificiale sînt toate săpăturile (galerii sau cariere)
efectuate de om şi care sînt rapid populate de organisme specifice mediului subteran. Microcavernele
sînt găurile săpate de animale (mamifere, păsări, insecte), a căror faună este predominant parazită,
comensală sau de detritus. Solul constituie mediul endogen în care trăieşte o mare varietate de
organisme. Apa freatică este reprezentată de apele care stagnează sau curg pe sub pămînt şi care pot
ieşi la suprafaţă prin izvoare, resurgenţe sau fîntîni. Ele pot staţiona în pămînt, în nisipul plajelor
marine şi lacustre (psamon), precum şi în materialul aluvionar din imediata apropiere a rîurilor
(hiporeic).
Organismele care populează mediul subteran derivă din cele care trăiesc la suprafaţa
pămîntului (epigee) şi care s-au retras în diferite perioade în acest mediu lipsit de lumină solară, căldură
şi plante; aici s-au adaptat condiţiilor specifice de trai oferite de acest mediu: temperatură constantă
(care variază în limitele 7—12°C), obscuritate totală, umiditate de 100%, circulaţie redusă de aer,
existenţa unor resturi organice şi detritus aduse de ape sau provenind, din excrementele animalelor care
îşi petrec o parte din viaţă afară (ex. liliecii).
În mediul subteran trăiesc numai organisme heterotrofe: bacterii, ciuperci, precum şi o gamă
foarte variată de animale. Sub aspect ecologic, toate vieţuitoarele se împart în troglobionte (care trăiesc
şi se reproduc numai în peşteri), troglofile (care trăiesc şi se reproduc atît în peşteri cît şi la exterior),
trogloxene (ajunse întîmplător în mediul subteran), parazite (pe alte animale) şi guanobii (care trăiesc
din şi pe excrementele de lilieci) (Pl. 89).

A. ANIMALE

ÎNCRENGĂTURA ANELIDE (ANELLIDA)

CLASA OLIGOCHETE (OLIGOCHAETA)


387 — Troglochaetus beranecki Delachaux (Pl. 90) — L = 0,5— l mm. Arhianelid cu un corp
din puţine inele prevăzute cu cheţi lungi. În interstiţiile aluviunilor din cursurile de apă care scaldă
galeriile cîtorva peşteri din Munţii Apuseni. Relict al mărilor din Terţiar, rămasă în ape dulci şi retrasă
ulterior în mediul hipogeu interstiţial.

ÎNCRENGĂTURA MOLUŞTE (MOLLUSCA)

388 — Oxychilus glaber Rossm. (Pl. 90) — L = 10—14 mm. Cochilie din 5 spire. Specie
troglofilă, terestră, comună în păduri, locuri umede, sub buşteni putrezi, frunzare; în peşteri pe pereţii
umezi, pe argilă, guano. Polifagă, consumă diferite resturi organice. Comună în peşterile noastre
(îndeosebi în cele din Oltenia, Banat şi Dobrogea). În zonele colinare şi montane. Europa Centrală şi de
sud-est.
389 — Paladilhiopsis transsilvanica Rot. (Pl. 90) — H = 2,3 mm. Cochilie cu 6—6,5 spire.
Troglobiont acvatic, endemic, în peşterile din Valea Crişului Repede.

ÎNCRENGĂTURA ARTROPODE (ARTHROPODA)

CLASA CRUSTACEI (CRUSTACEA)


390 — Trichoniscus inferus Verh. (Pl. 90) — L = 3,2 mm. Izopod terestru, troglobiont, total
depigmentat, higrofil şi saprofag. Endemic pentru peşterile de pe valea Cernei şi din nordul Olteniei.
391 — Megacyclops kieferi Chapp. (Pl. 90) — L = 0,6—0,9 mm. Copepod troglobiont, destul
de comun, cu o carapace fină, morfologie simplificată faţă de speciile întîlnite în apele de suprafaţă şi
avînd dimensiuni mai mici. În peşteri, conducte de apă, hiporeic. În munţii Apuseni, Ungaria,
Germania, Iugoslavia.
392 — Bathynella paranatans Şerban (Pl. 90) — L = l mm. Batine-laceu orb, depigmentat, cu
corp alungit, lipsit de carapace. În ape interstiţiale şi hipogeu. România (peşteri din Transilvania).
393 — Nyphargus carpathicus Dobreanu şi Manolache (Pl. 90) — L = 7—8 mm. Amfipod
orb, depigmentat, cu corp comprimat lateral (se deplasează pe o latură). Consumă detritus organic.
Originar din ape marine, a trecut o dată cu retragerea apelor, din mediul psamic litoral marin în cel
dulcicol şi de aici în apele carstice ale coastelor mărilor din Terţiar. Comun în apele subterane din
Apuseni, nordul Olteniei şi Moldova.

CLASA DIPLOPODE (DIPLOPODA)


394 — Trachysphaera orghidani Tăbăcaru (Pl. 90) — L = 5—6,8 mm. Oceli depigmentaţi,
reduşi, cu tuberculi, bastonase şi creste transversale calcaroase la partea posterioară a segmentelor. Pe
argilă, lemne putrede, guano. Troglobiont, în peşterile din N-V Bulgariei, Valea Cernei, munţii şi
podişul Mehedinţi.
395 — Litliobius decapolitus Matic, Negrea, Prunescu (Pl. 90) — L = 16 mm. Segmentele 5,
6 şi cel anal sînt colorate în galben-pai. Animal lucifug, pigmentat. Troglobiont, endemic în peşterile
din nordul Olteniei, de pe văile Cernei şi Jiului.

CLASA PĂIANJENI (ARACHNIDA)


396 — Meta menardi Latreille (Pl. 90) — L = 4 mm. Păianjen tro-glofil, comun în majoritatea
peşterilor din lanţul carpatic. Carnivor, îşi ţese pînze simple, în care îşi prinde prada. Coconi albi,
sferici, agăţaţi de tavanul galeriilor sau de pereţi. Europa, Asia, America de Nord, Madagascar.
397 — Paranemastoma silii Hermann (Pl. 90) — L = 3,2—5 mm. Opilionid troglofil, cu
pedipalpi (picioare pipăitoare) subţiri; picioare lungi. Ochii şi tegumentul sînt slab pigmentate.
Carnivor. Mai comun iarna, constituie unul din componenţii principali ai biocenozei de pe pereţi. În
peşterile din vestul ţării. În Spania, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, Albania şi România.
398 — Phreatohydracarus mosticus Tanas. şi Orghidan (Pl. 90) — L = 0,5 mm. Hidracarian
carnivor, trăieşte numai în fîntîni. Endemic pentru România.
399 — Neobisium closanicus Dumitrescu şi Orghidan (Pl. 90) — L = 0,4 mm. Pseudoscorpion
mic, carnivor redutabil (consumă diverse insecte, crustacei, rîme şi păianjeni mici, pe care le prinde cu
ajutorul unor cleşti puternici). Troglobiont vechi, orb, asemănător unui scorpion, fără coadă, neveninos.
Endemic pentru România, prezent în mai multe peşteri din bazinul Motrului (în munţii şi podişul
Mehedinţi).

CLASA INSECTE (INSECTA)


400 — Heteromurus nitidus Fempleton (Pl. 91) — L = 1,5—3 mm. Colembol troglofil,
higrofil, polifag, guanofil, uneori prezent în număr mare (constituind alături de celelalte colembole din
peşteri hrana de bază a răpitorilor). Poate trăi şi la suprafaţa apei din bazine. În epigeu în toată ţara. În
hipogeu în Oltenia şi judeţul Hunedoara. Pe tot globul.
401 — Triphosa sabaudiata Duponchel (Pl. 91) — L = 40—44 mm. Fluture cu aripi mari,
dispuse orizontal, acoperite cu solzişori şi peri lungi. Prezent în VII—VIII. Omida trăieşte pe verigariu
(Rhamnis saxatilis). În peşterile noastre mai calde, destul de frecvent la baza pereţilor. Europa Centrală
şi de sud.
402 — Limonia nubeculosa L. (Pl. 91) — L = 8—9 mm. Dipter sub-troglofil, abundent în
cavităţile subterane, vara şi iarna. Vara este prezent în prima porţiune a peşterilor umede şi reci, la baza
pereţilor, lîngă curentul apei. Europa.
403 — Pholeuon proserpinae Kn. (Pl. 91) — L === 5,5—6 mm. Coleopter mic, troglobiont.
A pătruns de mult în mediul subteran ş; prezintă modificări morfologice evidente, ca efect al vieţii în
subteran. Este orb, depigmcntat, cu aripile nefuncţionale. În munţii Apuseni.
404 — Closania orghidani Decu (Pl. 91) — L = 5,5 mm. Coleopter răpitor, orb, depigmentat,
cu antene şi picioare lungi. Formă troglobiontă veche, mică. În peşterile dintre Olt şi culoarul Timiş-
Cerna.
405 — Duvalius budai Kend (Pl. 91) — L = 3,5—5 mm. Coleopter troglobiont vechi, destul
de mic, orb, depigmentat, endemic. În peşterile din jud. Hunedoara şi pe valea Cernei.
406 — Quedius mesomelinus Marsh (Pl. 91) L = pînă la 5 mm. Coleopter stafilinid, troglofil,
comun în peşterile cu guano, carnivor atît ca larvă, cît şi ca adult. În Carpaţii meridionali, Apuseni,
Dobrogea. Europa.

ÎNCRENGĂTURA VERTEBRATE (VERTEBRATA)

CLASA MAMIFERE (MAMMALIA)


407 — Liliac rinolof mare cu potcoavă — Rhinolophus ferrum-equinum Schreber (Pl. 91) —
L = 5—7 cm, G = 16—30 g. Brun-deschis, cu urechi fără tragus (un pliu membranos caracteristic
urechii liliecilor). În regiunea nazală cu o formaţie membranoasă ca o potcoavă. Cînd stă agăţat, aripile
nu învelesc spatele său. Puiul se naşte în iunie şi stă agăţat de mamă cca 2 luni. Poate trăi 10 ani. Îşi
capturează hrana (care constă din insecte) zburînd iute, fără zgomot, la mică înălţime. Hibernează în IX
— V în peşteri, formînd colonii nu prea mari, din indivizi care stau separaţi unul de altul, sau stau chiar
izolaţi. Zboară în nopţile calde. Vara în peşteri, galerii de mină, ruine, scorburi, îndeosebi în vestul ţării
(Banat, Crişana, nordul Olteniei) şi Dobrogea; izolat în estul Transilvaniei şi nordul Munteniei. Larg
răspîndit în sudul şi vestul Europei.
408 — Liliac mare — Myotis myotis Borckhausen (Pl. 91) — L = = 7—8 cm, G = 25—35 g.
Cel mai mare liliac de la noi. Urechi relativ late şi lungi, cu tragus lung şi subţire. Bot proeminent, dinţi
puternici, cu care poate sfărîmă învelişul chitinos al insectelor mari. Formează împreună cu miniopterii
coloniile cele mai mari şi frecvente din peşterile noastre. Coloniile de vară sînt mai mici. În peşteri, la
temperaturi de 12°C, la umiditate crescută. Zboară pînă la 200 km distanţă de colonie. În toată ţara
(mai rar în Moldova). Sudul Europei (România este la limita estică a arealului).
409 — Liliac — Plecotus austriacus Fischer (Pl. 91) — L = 4,7— 5,3 cm, G = 5—10 g.
Urechi lungi cît corpul, unite la bază. Cînd stă agăţat, ţine urechile culcate pe spinare. Adună hrana
preferenţial printre pomi şi arbuşti. Nu formează colonii numeroase. Iarna hibernează în peşteri, vara se
adăposteşte în scorburi, poduri, grajduri, clopotniţe. Comun. Europa.
410 — Liliac mare de amurg — Nyctalus noctula Schreber (Pl. 91) — L = 7—8 cm, G = 15—
40 g. Robust, cu bot lat, urechi scurte şi rotunjite, cu tragus mic, îngustat la bază. Aripi lungi, subţiri.
Zbor rapid, înalt, în linie dreaptă, uneori chiar ziua. Naşte în VI—VII cîte l—2 pui care pot zbura după
8 săptămîni. Se întîlneşte rareori în peşteri. Colonii de iarnă mici, localizate în clopotniţe şi poduri.
Cele de vară în scorburi, poduri (chiar şi în cutiile jaluzelelor de la geamuri). Poate migra la distanţe
mari, fiind cel mai comun liliac de la noi. Europa, Africa de Nord, Asia (pînă la Altai).
411 — Liliac cu aripi lungi — Miniopterus schreibersii Kuhl (Pl. 91) — L = 5,2—6,1 cm, G
= 8—11 g. Urechi scurte, truncate, cu un tragus lung, uşor arcuit. Frunte bombată. Coada este prinsă
complet în patagiu. În coloniile de naştere se poate asocia cu Rhinolophus mehelyi şi Myotis myotis.
Formează colonii numeroase şi dense în peşteri, la altitudini de 40—l 000 m. Zboară foarte bine, înalt,
rapid, întreprinde migraţii. În timpul hibernării colonia îşi schimbă locul în funcţie de variaţiile
microclimatului, la temperaturi de 2,5—9°C. În toată ţara. Origine tropicală. Din vestul Africii şi
Portugalia, pînă în Japonia şi Filipine, în sud pînă în Madagarcar şi nord-estul Australiei.
Alte animale care se pot întîlni în acest mediu de viaţă sînt cele descrise la numerele 221, 237,
351 şi 415.
8. MEDIUL ANTROPIC
Prin mediu antropic se înţeleg ecosistemele care sînt formate conştient sau inconştient de om
şi care rămîn viabile datorită prezenţei şi îngrijirilor sale. Aceste ecosisteme sînt reprezentate de
culturile agricole, livezi, grădinile de zarzavat, parcurile şi grădinile publice, curţile, locuinţele şi
dependinţele de la sate şi oraşe. Ele au apărut din necesitatea satisfacerii de către om a nevoilor sale de
hrană, îmbrăcăminte şi habitat (Pl. 92).
Ecosistemele antropice sînt constituite prin desţelenirea stepelor şi pădurilor (deci prin
înlăturarea forţată a florei, vegetaţiei şi faunei autohtone) şi cultivarea în locul lor a unor plante utile
sau a unora crescute în scop decorativ, estetic, medicinal (plante ce sînt adesea aduse din alte
continente sau ţări şi care supravieţuiesc în noile condiţii numai graţie unor îngrijiri permanente). În
ecosistemele agricole mari se obişnuieşte cultivarea cîte unei singure specii de plante (monocultura).
Creşterea concomitentă a mai multor specii (policultura) este utilizată mai ales în grădini, curţi şi
parcuri. Fauna acestor ecosisteme este săracă; ea este reprezentată de specii care depind sub o formă
sau alta de plantele care se cultivă (adică de plantele cu care de obicei se hrănesc şi pentru care sînt
considerate de aceea ca dăunătoare).
Caracteristica acestor ecosisteme este marea lor labilitate, dependenţa lor de om. În
ecosistemele antropice pot apărea înmulţiri bruşte, explozive ale unor dăunători vegetali (ciuperci,
bacterii) sau buruieni, ori ale unor dăunători animali (viermi, insecte). Plantele cultivate determină
extinderea dăunătorilor, ei provenind din zona de baştină a plantelor cultivate şi care, neavînd în noile
condiţii duşmani naturali, se pot înmulţi şi deveni cu atît mai păgubitori (ei îşi pot extinde acţiunea şi
asupra altor plante de cultură sau autohtone, aşa cum este cazul gîn-dacului de Colorado, al omizii
păroase a dudului etc.).
Mediului antropic îi aparţin o serie de plante şi animale care trăiesc şi profită de pe urma
activităţilor umane; arealele lor se extind odată cu teritoriile noi ocupate de om. Unele — organismele
sinantrope —, sînt ataşate şi se dezvoltă în aşezările umane, altele preferă tovărăşia omului deoarece îşi
găsesc mai uşor hrană şi adăpost.
Plantele şi animalele care populează mediul antropic sînt eurioice şi cosmopolite, nu posedă
adaptări speciale deosebite, aşa cum se întîlnesc în celelalte medii de viaţă descrise anterior.
În cazul în care acţiunea omului de îngrijire a acestor ecosisteme încetează, ele se modifică
rapid; vegetaţia sălbatică autohtonă recucereşte rapid teritoriul pierdut (are loc înţelenirea terenurilor
agricole, acoperirea cu vegetaţie a ruinelor locuinţelor). Plantele cultivate dispar, degenerează sau se
resălbăticesc. Animalele din culturi dispar şi fauna locală se reinstalează.
Dezvoltarea ecosistemelor antropice a dus la regresia celor naturale, la înmulţirea unor plante
şi animale cosmopolite şi eurioice — însoţitori ai omului —, la distrugerea de pe mari teritorii a florei
şi faunei autohtone, la dispariţia unor plante şi animale. Multe vieţuitoare găsesc tot mai greu teritoriile
pe care să trăiască (de ex. dropia, ca urmare a extinderii culturilor, este ca şi dispărută din Bărăgan),
sau sînt nevoite să se adapteze traiului în mediile de cultură (căprioare, ciori).
Cultivarea intensivă şi neraţională a terenului poate determina modificări ale structurii
vegetaţiei (prin tăierea pomilor), climei (zone umede se transformă în aride, apar zone cu variaţii mari
de temperatură), regimului hidrologic (secete prelungite sau inundaţii), accelerarea eroziunii solului
(implicit extinderea procesului de desertificare sau de salinizare). Deoarece de aceste racile omul este
răspunzător, el trebuie să practice o exploatare adecvată şi raţională a teritoriilor pe care le-a determinat
să fie dependente de el, a întregului mediu antropic, urmărind permanent menţinerea echilibrului
biologic din natură.

A. PLANTE

PARAZIŢI VEGETALI
411 — Rugina brună a grîului — Puccinia recondita Rob. ex Desm. (Pl. 93) — Ciuperca
atacă frunzele, mai rar tecile, tulpinile şi spicele. Produce pustule cu spori ce pot fi alungite şi conflua.
Provoacă îngălbenirea şi uscarea frunzelor, reducerea producţiei de boabe. Apare în fiecare an şi
produce atacuri de intensitate variabilă. Este cea mai răspîndită rugină a grîului de la noi. În zonele cu
climat continental.
412 — Cornul secarei — Claviceps purpurea (Fr.) Tul. (Pl. 93) — Ciuperca atacă spicele de
secară în perioada înfloririi. Din florile infectate se scurge un lichid vîscos şi dulceag în care se găseşte
un număr mare de conidii care pot infecta alte flori. Spre sfîrşitul perioadei de vegetaţie în locul
boabelor se dezvoltă corpuri scleroţiale tari, uşor curbate (dar nu în toate florile unui spic). Scleroţii
căzuţi pe sol sau cei rămaşi în sămînţă germinează în primăvara următoare, dînd naştere la un număr
mare de ascospori care ajung la maturitate cînd înfloresc plantele. Atacurile cele mai puternice au loc în
primăverile reci şi ploioase. În zonele temperate, umede. La noi îndeosebi în regiunile umede de munte.
413 — Tăciunele comun al porumbului — Ustilago maydis (D.C.) Corda (Pl. 93) — Ciuperca
atacă toate organele porumbului, îndeosebi ştiuleţii şi tulpinile (mai ales la noduri şi bază), dar mai
puţin paniculul şi limbul frunzelor. Pe organele atacate se formează la începutul verii nişte pungi mari
(D = 5—10 cm), cărnoase, apoi pline cu o masă negricioasă, pulverulentă, formată din sporii ciupercii.
Provoacă sterilitate, anomalii ale diferitelor organe sau chiar uscarea lor; la plantele tinere determină
nanismul, îngălbenirea şi chiar moartea. Făina de porumb cu spori are efecte toxice. Plantele se
infectează prin sporii rămaşi în sol, atacul fiind local. La noi în Cîmpia Dunării, nordul Moldovei, estul
Transilvaniei. Pe tot globul, oriunde se creşte porumb.
414 — Innegrirea bazei tulpinii şi putregaiul umed al tuberculilor de cartof — Erwinia
atroseptica V. Holl (Pl. 93) — Bacteria atacă planta în toate fazele de dezvoltare. Se iveşte în prima
jumătate a verii, ducînd la apariţia de plante pitice, cu tulpini debile; frunzele se răsucesc spre faţa
superioară şi nu se mai formează tuberculi. Cînd sînt infectaţi tuberculii, ei au pulpa putrezită,
semilichidă, fără miros specific. În cîmp apare de obicei ca o înegrire a bazei tulpinii, iar în depozit se
manifestă prin putrezirea tuberculilor. La noi produce în depozite, în condiţii de uscăciune, pagube de
peste 10—15%. Larg răspîndită pe glob.
415 — Făinarea trandafirului — Sphaerotheca pannosa Wallr. (Pl. 93) — Ciuperca atacă
toate organele aeriene ale plantei, îndeosebi frunzele (care se acoperă cu o pîslă albicioasă şi apoi cad)
şi lăstarii (care nu mai cresc). Internodiile rămîn scurte, plantele devin sensibile la ger. Bobocii florali
nu se mai deschid, se brunifică şi cad. Atacul este mai puternic în locuri însorite. Comun, pe toate
soiurile.
416 — Putregaiul brun, monilioza — Monilia fructigena (Aderh et Ruhl) Honey (Pl. 93) —
Ciuperca produce pagube însemnate la măr, păr, gutui şi piersic, în livezi, în depozite şi în timpul
transporturilor de lungă durată. Atacul se manifestă pe flori, lăstari, frunze şi ramuri, dar mai ales pe
fructe (care pot fi infectate în orice stadiu al dezvoltării lor). Fructele tinere se brunifică, se usucă, apoi
cad. La fructele aflate spre maturitate se întîlneşte fie ca putregai brun (cel mai păgubitor), putregai
negru sau ca putregaiul inimii. Fructul prezintă pete galben-brune, rotunde, sub care pulpa se înmoaie
şi brunifică; poate trece treptat, În lipsa luminii şi la temperaturi joase în putregai negru. Putregaiul
inimii atacă pulpa centrală în jurul seminţelor. Comună la noi şi pe glob.
417 — Mana viţei de vie — Plasmopara viticola (Berk et Curt) Beri et De Toni (Pl. 93) —
Boala este produsă de o ciupercă care atacă toate părţile verzi ale plantei: frunze, lăstari, cîrcei,
ciorchini şi boabe. Frunzele sînt atacate în toate stadiile, cele tinere fiind mai sensibile. Apar pete de
decolorare untdelemnii, în dreptul cărora pe partea inferioară apare o pîslă albicioasă cu sporii
ciupercii. Atacul determină o slăbire a butucului, prin scăderea suprafeţei de asimilaţie. Forma cea mai
păgubitoare sub care se manifestă boala este cea de pe boabe, care se brunifică, usucă şi apoi cad, astfel
încît ciorchinele rămîne fără boabe (putregaiul brun). Este cea mai păgubitoare boală a viţei de vie,
putînd provoca pagube care variază, afectînd între 10 şi 80% din producţie. În toate ţările viticole.

BURUIENI
418 — Pălămida — Cirsium arvense (L.) Scop. (Pl. 93) — H = 50— 150 cm. Perenă, rizom
orizontal lung, adînc. Tulpină erectă. Frunze lan-ceolate, peţiolate la partea inferioară a tulpinii, sesile
în partea superioară, cu limb întreg, lobat sau penat fidat. Vîrful lobilor prevăzut cu cîte un spinişor. Pe
faţa inferioară cu peri fini. Inflorescenţă corimboasă, cu calatidii ovoidal globuloase. Flori roşii-violete.
Fructe acnene cu papus alb-murdar. Înflorire VI—VIII. Comună în culturile agricole, locuri
necultivate, ruderale. Europa, Asia.
419 — Mohor — Setaria glauca (L.) P. Beauv. (Pl. 93) — H = 4— 40 (90) cm. Perenă.
Tulpină erectă. Frunze lineat lanceolate. Inflorescenţa panicul ca un spic. L = 10 cm. Spiculeţele de la
bază cu pete gălbui-ruginii. Fruct cariopsă. Înflorire VII—VIII. Comună prin semănături, pe mirişti,
culturi de legume; plantă ruderală. Pe tot globul.
420 — Ştir — Amarantus retroflexus L. (Pl. 93) — H = 20—80 cm. Perenă. Des şi fin
păroasă, verde, uneori roşcată. Frunze peţiolate, rombic-ovate. Flori grupate spiciform. Înflorire VII—
IX. Comună în semănături, locuri ruderale, de la şes pînă în regiunea montană inferioară.
421 — Volbură, rochiţa rîndunicii — Convolvulus arvensis L. (Pl. 93) — H = pînă la l m.
Perenă, tulpină culcată sau volubilă. Flori ca o pîlnie, albe sau roze. Înflorire în V—X. Foarte comună
prin cultură, locuri ruderale.
422 — Urda vacii — Cardasia draba (L.) Desv. (Pl. 93) — H = 50— 70 cm. Anuală, vivace
cu rădăcini scurte, ramificate. Se înmulţeşte şi prin stoloni. Flori grupate corimbiform. Înfloreşte în IV
—VII. Fructele silicule mici, cordiforme. Comună în locuri ruderale, semănături, şanţuri, adesea în
pîlcuri. În toată ţara. Holarctică.
423 — Torţei — Cuscuta epithymum (L.) Murr. (Pl. 93) — Parazită, tulpină subţire, răsucită
pe planta gazdă, galbenă, roşiatică sau verzuie, cu frunze reduse. Flori sesile, grupate în glomerule, alb-
rozee. Fruct capsulă, cu seminţe mici. Parazitează diferite plante de cultură sau spontane. În toată ţara.
Europa, Asia, Africa, acum şi America de Nord.

PLANTE DE CULTURA
424 — Grîu — Triticum aestivum L. (Pl. 94) — H = 40—150 cm, Anuală, tulpini fistuloase,
cu 5—6 internodii. Frunze glabre, late de 7— 15 mm. Spic prismatic pînă la fusiform, L = 4—18 cm,
din 10—25 spiculeţe, fiecare cu 3—6 (9) flori. Fruct cariopsă. Înflorire VI—VII. Se cultivă de la
cîmpie, pînă la l 800 m altitudine, de la tropice, pînă în regiunile temperate reci. Este cereala cea mai
importantă şi răspîndită de pe glob.
425 — Grîu comun — Triticum aestivum sp. vulgare Miller (Pl. 94) — Ocupă 90% din
suprafaţa mondială semănată cu grîu. Cu numeroase soiuri de toamnă şi primăvară. Spice aristate sau
nearistate, cu multe flori în spiculeţe (glumele constituie un element important în descrierea soiurilor).
La noi se cultivă îndeosebi soiurile erythrospermum, lutesens, ferucjineum şi milturum.
426 — Grîu durum — Triticum durum Desf. (Pl. 94) — Formă caracteristică de stepă, cu
forme de primăvară şi toamnă. Pai plin în partea superioară. Spic scurt (L = 4—10 cm), pătrat în
secţiune, cu ariste mai lungi decît spicul şi paralele cu acesta. Bob mai lung, sticlos. Cu varietăţile
hordeijorme, melanopus, apulicum şi bucurum. La noi se cultivă soiurile autohtone Dacia, Iulia,
Ileana, Liana, Doina, Ceres, Turda, Silvana, Montana, Potaisa, Lovrin şi soiurile străine Libellula,
Sava, Rana, Bezostaia, Partizanka ş.a.
427 — Secară — Secale cereale L. (Pl. 94) — H = 20 (30) cm. Anuală cu tulpini erecte,
frunze plane, linear lanceolate, la baza laminei cu auricule scurte. Inflorescenţă-spic (L = 5—20 cm),
muchiat, comprimat, cu rahis flexibil. Spiculeţe cu 2, rar 3 flori, înflorire VI—VIII. Fruct ca-riopsă
învelită cu palii. Dă producţii mari pe terenuri mai sărace, nisipoase, în zonele reci. Se cultivă numai
Secale cereale var vulgare, cu soiurile Danae, Donkovskie zlote; în perspectivă Bucovina I şi III. La
noi pe dealuri sărace, în Subcarpaţii din Transilvania, Moldova şi Dobrogea. Larg răspîndită pe glob.
428 — Orz — Hordeum vulgare L. (Pl. 94) — H = 30—150 cm. Anuală, tulpină cilindrică cu
5—7 internodii netede, glabre. Frunze glabre cu 2 auricole albe. Inflorescenţa spic (L = 4—10 cm),
înflorire VI— VII. Cu 4 varietăţi din care la noi se cultivă 2: H. vulgare var. hexastichon cu soiurile
Miraj şi Intensiv şi H. vulgare var. distichon (orzoaica), cu soiurile Azuga, Beta şi Victoria (soiuri de
toamnă) şi Dvoran, Elgine, Ametist, Favorit, Rapid ş.a. (soiuri de primăvară). În Subcarpaţii din
Moldova şi Transilvania.
429 — Ovăz — Avena sativa L. (Pl. 94) — H = 60—100 (150) cm. Anuală, erectă, netedă,
tufos ramificată la bază. Frunze plane, glabre sau ciliate pe margine. Inflorescenţă panicul (L = 15—30
cm), erect, spiculeţe cu 2—3 flori, înflorire VI—VIII. Fruct cariopsă cu palee aderente. La noi se
cultivă soiurile Cenad 309, Romulus, Solidor. În zone colinare din Transilvania, vestul ţării şi nordul
Moldovei.
430 — Orez — Oryza sativa L. (Pl. 94) — H = 130 cm. Anuală, erectă, fistuloasă, cilindrică,
striată, bogat ramificată, la bază cu noduri. Frunze lineare (L = 60 cm) acoperite cu peri. Inflorescenţă
panicul (L =12—30 cm) erect. Fruct cariopsă albă sau roşie, învelită În palei, înflorire VII—VIII. Pe
terenuri apătoase, temporar inundate, în estul, vestul şi sudul ţării. La noi se cultivă îndeosebi soiul
Krasnodar 424; de perspectivă sînt Sidef, Auriu de Banat, Bega, Timiş, Polizeşti, mai ales de-a lungul
Dunării. Cultura sa se află pe locul II în lume, constituind hrana principală pentru cca 2 miliarde de
oameni din Asia Orientală şi de sud-est.
431 — Porumb — Zea mays L. (Pl. 94) — H = 2 m. Anuală, rădăcina bogat fibroasă, tulpină
paniculată, cu măduvă şi numeroase internodii. Frunze lat lineare, cu nervura principală pronunţată, pe
faţa superioară aspru pubescente, lucioase pe faţa inferioară. Flori unisexuate, grupate în inflorescenţe:
cea masculă ca un panicul erect la partea superioară a tulpinii, sub formă de ramuri simple sau
ramificate, cea femelă (ştiulete), la baza unor frunze, îmbrăcată în pănuşi, cu stilurile şi stigmatele
florilor lungi (mătasea de porumb), înflorire VI—VII. Fruct cari-opsă. Cu multe varietăţi, din care mai
comune sînt Zea mays indurata (porumbul cu bob tare) cu soiurile Mîngănesc, Galben timpuriu,
Scorumnit, Portocaliu de Tg. Frumos, Arieşan, Bănăţean, Românesc de Studina şi Dobrogean, Zea
mays indentata (porumbul dinte de cal), Zea mays everta (porumbul de floricele) ş.a. În prezent se
cultivă pe scară largă hibrizii, care se obţin prin înmulţirea liniilor consanguinizate (obţinute prin
autofecundări succesive pînă la obţinerea de linii pure). Ei pot fi simpli — HS, dubli — HD şi triliniari
— HT. La noi în toată ţara, suportă bine monocultura şi, este stimulat de irigaţii.
432 — Tutun — Nicotiana tabacum L. (Pl. 94) — H = 75—150 (200) cm. Anuală, tulpină
erectă, frunze mari, simple, glandulos păroase. Inflorescenţa paniculat ramificată cu flori ca o pîlnie,
roşii, roze sau albe. Fruct capsulă ovoidală. Conţine o serie de alcaloizi, nicotină, uleiuri eterice. Cu
numeroase soiuri, care se deosebesc din punct de vedere morfologic, fiziologic şi în funcţie de calităţile
frunzelor. La noi se cresc soiuri de tip oriental (Moldovata şi Djebel) soiuri de tip semioriental
(Ghimpaţi), soiuri de tip Virginia, soiuri de mare consum (Banat) şi de tip Burley. Se cultivă la cîmpie
(România este una din ţările mari producătoare de tutun din Europa). Pe tot globul.
433 — Floarea soarelui — Helianthus annuus L. (Pl. 95) — H = 60— 200 cm. Anuală,
viguroasă, rădăcină pivotantă, adînc înfiptă în sol. Tulpină cilindrică, păroasă, în interior cu măduvă
buretoasă, celulozică. Frunze alterne, mari, lat cordate, ovate, dinţate, păroase pe ambele feţe. Florile
inflorescenţă calatidiu cu 2 feluri de flori: unele marginale, ligulate, sterile, altele în centrul discului,
tubuloase, brune, hermafrodite. Fructe aeriene. Formele cultivate aparţin subspeciei macrocarpus, cu
soiurile Rekord şi Peredovic. În judeţele din sudul ţării. Pe glob larg cultivată.
434 — Inul — Linum usitatissimum L. (Pl. 94) — H = 80 (100) cm. Anuală, tulpini solitare,
cilindrice. Frunze dese, alterne, mici, lanceolate, cu 3 nervuri glabre. Flori în cincine cu pediceli lungi,
azurii, rar albe. Înflorire VII—VIII. Fruct capsulă globuloasă. Seminţe ovoidale, turtite, brune. Cu 3
subspecii: euroasiaticum (inurile de fuior, de ulei şi mixte), mediterraneum (de ulei) şi transitorium
(mixte). Principalele soiuri de la noi sînt Deta, ICA-32, /CA-44, L 1120, Hera, Prima. În toată ţara, de
la cîmpie, la munte. Pe toate continentele de la 30° latitudine sudică, pînă la 55° latitudine nordică.
435 — Cînepa — Canabis sativa L. (Pl. 94) — H = 30—100 cm. Anuală, tulpină erectă.
Planta femelă mai verde şi mai viguroasă decît cea maseulă. Frunzele bazale opuse, cele superioare
alterne, lung peţiolate dictat 3—7 sectate, cu foliole dinţate. Flori dioice, rar monoice (cele mascul e
dispuse în cime racemiforme axilare, cele femele cîte una la subsoara bracteii). Înflorire VII—VIII.
Fruct nuculă ovală, brun-cenuşie, netedă, lucioasă. La noi se cultivă soiul dioic Fibromulta 151.
Suprafeţele cultivate au scăzut mult deoarece nu s-a mecanizat recoltatul şi datorită faptului că fibra
este neomogenă de-a lungul tulpinii.
436 — Bumbacul — Gossypium hirsutum L. (Pl. 94) — H = 90— 120 cm. Cu 2 feluri de
ramuri: vegetative la bază, fructifere deasupra, trilobate, păroase. Floare mare, liliachie-roz, protejată
de 3 bractee dinţate. Fruct capsulă dehiscentă cu 3—5 valve. Seminţe acoperite cu peri, din care se
obţin fibre textile. La noi se creste mai ales soiul Cirpan 433. România este la limita ecologică nordică
a cultivării acestei specii.
437 — Ricinul — Ricinus communis L. (Pl. 95) — H = 5 m. Frunze palmat lobate, flori
unisexuate grupate în raceme. Fruct capsulă ghimpoasă, cu seminţe bogate în ulei. Plantă oleaginoasă,
medicinală şi ornamentală. La noi se cultivă în sudul ţării (soiurile timpurii Coral, Donskoi rannîi,
Smarald). Originară din Africa tropicală, se cultivă acum pe tot globul între 40° latitudine nordică şi
40° latitudine sudică.
438 — Rapiţa — Brassica rapa L. (Pl. 95) — H -= 50—100 (150) cin. Frunze bazale penat
sectate, cele mijlocii şi superioare întregi şi cordiforme Ia bază. Flori galbene. Fruct silkvă. Rădăcină
cărnoasă. În sudul şi vestul ţării se cultivă soiurile Cobza de toamnă, Gorczanski şi Sallux.

LEGUME
439 — Cartof — Solanum tuberosum L. (Pl. 95) — H = 50—100 (120) cm. Anuală, tulpini
subterane ca nişte tuberculi. Frunze penat sectate. Inflorescenţă cimoasă cu flori albe sau roşietic-
violete. Fruct bacă sferică, suculentă. Principalele soiuri de cartof create În ţara noastră sînt Muncel,
Semenic, Colina, Măgura. Alături de ele se cultivă soiuri din Olanda, Polonia şi R.D. Germană. Se
ating producţii de 140—160 q/ha, îndeosebi în judeţele cu climă mai umedă şi răcoroasă. Pe tot globul.
440 — Pătlăgele roşii, tomate — Lycopersicum esculentum MilL (Pl. 95) — H = 40—150
(200) cm. Anuală, tulpină cu peri glanduloşi, frunze întrerupt imparipenat sectate. Flori grupate în
inflorescenţe extrâ-axilare cu flori galbene, înflorire VII—VIII. Fruct bacă. Soiurile mai comune la noi
sînt Aurora 100, Argeş 428, Productivă, Florida, Redtop s.a. Se cultivă mult în grădini de legume şi
sere.
441 — Ardei — Capsicum annuum L. (Pl. 95) — H = 30—50 (100) cm. Anuală, rădăcină
pivotantă, tulpină glabră, frunze lanceolate pînă la ovate, lung peţiolate. Flori solitare sau cîte 2, albe-
gălbui, roşii sau violete, înfloreşte în VI—IX. Fruct bacă, cu carne relativ suculentă, cu multe soiuri:
dintre ardeii graşi se cultivă Galben timpuriu, Cecei, Bucureştean III, Galben de Banat, ardei lungi —
Kapia de Kurovo, gogoşari — Timpuriu de Bucureşti, Uriaş dulce, ardei iuţi — Iute portocaliu, Iute de
Arad, precum şi multe alte soiuri mai puţin importante.
443 — Vinete — Solanum melongena L. (Pl. 95) — H — 30—70 (120) cm. Anuală, tulpină
înaltă, cu peri glandulari. Frunze mari, groase, lanceolate, lung peţiolate, fin pubescente. Flori axilare,
solitare, violacee, înflorire VI—VIII. Fruct bacă mare, suculentă, lung pedunculată. Originară din
India. La noi se cresc îndeosebi în sudul tării soiurile Delicia, Bucureştene 33, Lungi de Tg. Frumos,
Pana Corbului s.a.
443 — Ceapa — Allium cepa L. (Pl. 96) —- H = 30—80 (170) cm. Bianuală, tulpină dreaptă,
fistuloasă. Bulb tunicat, de formă şi culoare variate. Frunze cilindrice, fistuloase. Flori mici, albe-
gălbui, dispuse în umbele globuloasă, înflorire VI—VIII. Fruct capsulă cu mai multe seminţe negre.
Originară din Asia, acum se cultivă pe tot globul ca plantă alimentară şi medicinală. Soiurile cele mai
cunoscute de la noi sînt De Buzău, Spaniolă, Volsca, Roşie de Făgăraş şi de Jittau.
444 — Usturoi — Allium sativum L. (Pl. 96) — H = 25—100 (200) cm. Perenă. Bulb lat
ovoidal, format din (4)—15 (60) bulbişori (căţei) incluşi în tunici. Cu 6—12 frunze lat liniare. Tulpina
plină, învelită pînă la jumătate în tecile frunzelor, la bază mai sclerificate, terminată cu o inflorescenţă.
Originară din centrul Asiei, la noi larg răspîndită în cultură. Cele mai comune soiuri sînt Alb de Cenad
şi De Moldova.
445 — Castravete — Cucumis sativus L. (Pl. 96) — H = 2—4 m. Anuală, cu tulpină tîrîtoare,
cu cerci. Frunze cordate, lobate, cu peri rigizi pe ambele feţe. Flori unisexuate, galbene-aurii. Fruct
pepenoid. Înflorire VII—IX. În toată ţara, în multe varietăţi; mai comune sînt soiurile Arad, Sporu, De
Bistriţa, Delicate s, Cornişon.
446 — Sfecla — Beta vulgaris L. (Pl. 96) — H = 60—120 cm. Bianuală. În primul an de
vegetaţie se formează o rădăcină groasă, napi-formă, cărnoasă, şi un buchet de frunze mari, latovate. În
al 2-lea an din rădăcină creste o tulpină ramificată, cu frunze rombice şi flori mici, verzui, dispuse cîte
2—8, în glomerule înghesuite. Fruct înconjurat de perigonul întărit. Utilizată în hrană, pentru zahăr şi
ca furaj. La noi se cultivă pentru zahăr soiurile R poly, Braşov, Stupini, Polyrom şi Poli-cama, pentru
consum Lunga de Erfurt, Bordo s.a.
447 — Mazăre — Pisum sativum L. (Pl. 95) — H = 35—200 cm. Anuală, ierbacee,
agăţătoare. Frunze compuse, paripenate, terminate cu cîrcei, cu 2 stipele mari la bază. Flori albe-violet
roşcate. Fruct păstaie cu. seminţe mari, globuloase. Este una dintre cele mai importante leguminoase
utilizată de om şi animale, îngraşă solul în azot. Originară din Asia centrală, la noi se cultivă soiurile
Uladowski 303, Meteor, Auralia, Mirai, Fină verde, Delicioasă, Nicos.
448 — Fasole — Phaseolus vulgaris (L.) Savi (Pl. 95) — H = 0,3— 4 (7) m. Anuală,
ierbacee, volubilă, cu frunze mari, trifoliate. Flori albe, roze sau violete, solitare sau în raceme. Fruct
păstaie. Seminţe reniforme sau sferice. Originală din Mexic sau Guatemala, se cultivă pe tot globul. La
noi sînt mai comune soiurile Progres, ICA 332, Great Northern, Bistrenski, Premial, Saxa cilindrica,
Clujană, Nicos.
449 — Soia — Glycine hispida Maxim (Pl. 95) — H = l m. Anuală, ierbacee, bogat
ramificată, cu peri aspri. Frunze trifoliate, păroase. Flori violete pînă la albe. Păstăi mici, galbene,
acoperite cu peri aspri. România este cel mai mare cultivator din Europa. Se cultivă soiurile
Communis, îmmaculata, Stricta, Serotina, Flavia, Ucrainica, Latifolia, Viridis, Nigrum.
450 — Lintea — Lens culinaris Medicus (Pl. 95) — H = 15—75 cm. Anuală, erbacee. Frunze
paripenat compuse, terminate cu cîrcei. Flori alburii cu vinişoare liliachii. Păstăi mici, cu 2 seminţe. La
noi se cultivă în nordul Moldovei şi estul Transilvaniei soiurile Iaşi şi Vinga.
451 — Varza — Brassica oleracea L. (Pl. 96) — Bianuală, cu rădăcină lemnoasă, ramificată,
tulpina din primul an scurtă, groasă (cocean). Frunze verzi-albăstrui cu nervura mediană proeminentă,
care formează în primul an un mugure gigantic. În al 2-lea an produce flori în racele laxe. Înflorire V—
VIL Fruct silicvă lungă. Cultivată pe toate continentele. Prin selecţie s-au obţinut diferite varietăţi:
capitata (varza albă) cu soiurile Victoria, Gloria, Dittmark, Licurişcă, De Buzău, (varza creaţă)
Vorbote, sabauda (varza roşie) soiul Cap de negru, gemmifera (varza de Bruxelles) cu soiul Tîrzie de
Amagar, gongylodes (gulia) cu soiul Dworsky, botrytis (conopida) cu soiurile Pitica timpurie de Erfurt
şi Bulgăre de zăpadă etc.
462 — Spanac — Spinacia oleracea L. (Pl. 96) — H = 30—50 (100) cm. Anuală sau
bianuală. Rădăcină fusiformă, tulpini erecte simple său ramificate, frunze lung peţiolate, sagitate şi
alungit ovate. Flori unisexuate, sesile, dioice. Fruct globulos, tare. Originară din orient. Mai comun este
soiul Viroflay.
453 — Morcov — Daucus carotn L. (Pl. 96) — H = 50—80 (200) cm. Bianuală, cu rădăcină
pivotantă. Frunze de 2—4 ori penat sectate, cu lobi ascuţiţi. Flori albe grupate în umbelă. Fructe
ovoidale. Pe tot globul. La noi mai comune sînt soiurile Nantes, Chantenay, Uriaş de Berlicum.
454 — Ridiche — Raphanus sativus L. (Pl. 96) — H — 20—100 cm. Anuală, rădăcină
pivotantă, tuberizată. Frunzele inferioare penat sec-tate, cele superioare întregi, lanceolate. Flori în
racem, albe sau violete. Fruct silicvă. Dintre ridichile de lună mai comune sînt Roşii cu vîrful alb, Saxa
şi Alb lung, iar dintre cele de iarnă — Neagra rotundă.
455 — Mărar — Anethum graveolens L. (Pl. 96) — H = pînă la 130 cm. Anuală, glabră, cu
miros caracteristic. Rădăcină pivotantă, tulpină cilindrică, fin striată, fistuloasă, superior ramificată.
Frunze mici, 3—4 penat sectate. Florile hermafrodite, grupate în umbele. Fructele se desfac uşor.
Înfloreşte în VII—VIII. Utilizat ca condiment în alimentaţie, ca tonic şi somnifer. Originară din Asia
de sud-est, acum pe tot globul. La noi ca plantă de cultură, care uneori se sălbăticeşte.
456 — Pătrunjel — Petroselinum hortense Hoffman (Pl. 96) — H = 30—120 cm. Bianuală,
glabră, cu miros caracteristic. Rădăcină pivotantă subţire sau îngroşată, tulpină cilindrică, uşor
muchiată, uneori fistuloasă, bogat ramificată, terminată cu o inflorescenţă. Frunze penat sectate, lung
peţiolate. Umbele lung pedunculate, cu 7—10 radii. Umbele cu flori mici, numeroase, înflorire VI—
VII. Cultivată, uneori sălbăticită. În alimentaţie drept condiment, în medicină pentru combaterea
icterului, este hipotensiv, excitant.
457 — Leuştean — Levisticum otficinale Koch. (Pl. 96) — H = 80— 250 cm. Perenă, glabră,
cu miros caracteristic. Rizom gros, ramificat. Tulpină erectă, fistuloasă, ramificată superior. Frunze
uşor cărnoase, lucitoare, triunghiulare, pînă la rombice, penat sectate, peţiolate. Flori grupate în umbele
compacte, hermafrodite, înflorire în VI—VIII. Utilizat în alimentaţie şi în medicină ca diuretic şi
expectorant. Cultivat, uneori se sălbăticeşte.

POMI ŞI ARBUŞTI FRUCTIFERI


458 — Mărul — Malus pumila Milb. (Pl. 97) — H = 10 m. Arbore eu coroana rotundă, lipsit
de spini. Muguri păroşi. Frunze ovate, eliptice sau alungit ovate, crenat serate pe margini, păroase pe
partea inferioară. Inflorescenţă racem umbeliformă, cu (5) — 7—9 flori, înflorire IV—V. Fructe
globuloase. În păduri. Cu 28 specii pe glob, cu cca 10 000 soiuri cultivate. La noi cele mai comune sînt
Delicios auriu (Golden delicious), Jonathan (458 a), Frumos de Voineşti (458 b), Delicios dublu roşu
(Starking delicious), Parmen auriu (458 c) ş.a.
459 — Părul — Pyrus domestica Sm. (Pl. 97) — H = 11 (20) m. Arbore cu coroană
piramidală. Frunze ovate, cu marginile dinţate sau întregi. Flori albe-roz, grupate cîte 4—9 în corimbe.
Înflorire V-VI. Fructe globuloase sau piriforme, galbene-portocalii, formate prin îngroşarea
receptaculului. Pe coline însorite, luminişuri şi la margini de pădure, mai ales în sudul ţării. Cultivat În
numeroase soiuri în sudul Europei, Asia Mică, Africa de Nord. Cele mai răspîndite soiuri de la noi sînt
Favorita lui Clapp (459 a), Williams, Cure, Decana de iarnă (459 b).
460 — Gutuiul — Cydonia oblonga Miller (Pl. 97) — H = 1—3 m. Arbust său arbore scund.
Frunze alterne, ovate, păroase pe faţa inferioară, cu margini întregi. Flori solitare, mari, albe-roz.
Înflorire V—VI. Fructe mari, galbene-verzi, tomentoase, cu seminţe numeroase (8—16) în fiecare lojă.
Florile, fructele şi seminţele cu utilizări în medicină. Originar din Asia, acum se cultivă pe tot globul.
Subspontan, cultivat mai ales pe soluri bogate, pe coline însorite, în zone de podgorii, dar şi la margini
de pădure. Mai comun la noi este soiul Bereczki.
461 — Caisul — Armeniaca vulgaris Lam. (Pl. 97) — H = 10 m. Arbore cu frunze lat ovate,
subrotunde, brusc acumulate, la bază rotunjite, fin serate pe margine, glabre, lucitoare. Flori albe,
parfumate, solitare sau grupate cîte 2, sesile sau scurt pedicelate, ce se formează înaintea frunzelor,
înflorire III—IV. Fruct drupă globuloasă, păroasă, galbenă-portocalie, punctată pe partea însorită.
Sîmbure ovoidal, pîntecos, tri-costat. Seminţe dulci sau amare. În grădini şi livezi, în toată ţara,
îndeosebi în părţile sudice. Originar din China. Mai comune la noi sînt Cea mai bună de Ungaria şi
Tîrzii de Bucureşti.
462 — Piersicul — Persica vulgaris Miller (Pl. 97) — H = 6 (rar 8) m. Arbust sau arbore, cu
lujeri tineri erecţi, mai tîrziu orizontali sau penduli. Frunze eliptice sau eliptic lanceolate, acumulate,
serate, glabre. Flori solitare, rar cîte 2, scurt pedicelate sau sesile, roşu carmin pînă la albe. Înflorire III
—IV. Fruct cărnos, globulos, tomentos. Pulpă aromată, suculentă, galbenă pînă la roşu-închis. Sîmbure
foarte tare brăzdat. Cultivat în regiunea de cîmpie, îndeosebi În sudul şi vestul ţării. Creşte spontan în
China. Se cultivă În sudul Europei, America de Nord şi Sud. Cele mai răspîndite soiuri la noi sînt
Cardinal, Dixired şi Redhauen.
463 — Prunul — Primus domestica L. (Pl. 97) — H = 10 m. Arbore sau arbust, cu rădăcini
superficiale care lăstăresc uşor. Frunze eliptice pînă la obovate, pe margini fin crenat-serate. Flori albe-
verzui, grupate cîte 2—5. Înflorire IV—V. Fructe drupe alungite, negre-albăstrui, violete, roşii-violete
sau galbene. Sîmbure vîrtos, comprimat, carenat. Sămînţă amară. Cel mai răspîndit pom fructifer de la
noi, de la cîmpie, pînă în etajul montan, îndeosebi în depresiunile carpatice şi la deal. Subspontan la
margini de pădure şi pe coaste însorite. Fixează terenurile slab consolidate, valorificînd terenurile
improprii pentru alte culturi. Europa, Asia, Africa de Nord, America. Soiurile cele mai răspîndite la noi
sînt Tuleu gras (463 a), Anna Spath (463 b) şi Grase româneşti (463 c).
464 — Cireşul — Cerasus avium (L.) Moench. (Pl. 97) — H = 20 rn. Arbore a cărui scoarţă
se exfoliază În fîşii circulare. Coroană ovală pînă la piramidală, ramuri lungi, erecte. Frunze alungit
ovate, acuminate, dublu crenat serate. Flori albe, lung pedunculate, dispuse în raceme umbeliforme.
Înflorire IV—V. Fructe drupe globuloase, roşii sau negricioase, dulci sau amare. Sîmbure ovat, neted.
Prin păduri, tufişuri, pe coaste însorite, de la cîmpie pînă în etajul montan (l 000 m). Se cultivă în livezi
şi grădini, în toată ţara. Europa, vestul Siberiei, Turkestan, Caucaz, Asia Mică, Africa de Nord. Soiurile
cele mai răspîndite la noi sînt Pietroase negre mari (464 a), şi Boambe de Cotnari (464 b).
465 — Vişinul — Cerasus vulgaris Miller (Pl. 97) — H = 8—10 m. Arbore cu coroană
rotundă, cu lujeri bruniu-roşietici, pendenţi. Frunze eliptic-obovate pînă la alungit obovate, fin dublu
crenat serate, glabre, verzi întunecoase mari, groase. Flori albe, dispuse în fascicule cu cîteva
frunzişoare la bază. Muguri cu solzi cleioşi, înflorire IV—V, fructe glo-buloase, roşii-închis sau negre,
acre. Sîmbure globulos. Cultivat frecvent în livezi şi grădini, la cîmpie şi deal, uneori sălbăticit.
Spontan În India, Iran şi Ţările Balcanice. Cultivat în Europa. Mai comune la noi sînt soiurile Crişana
(465 b) şi Mari timpurii (465 a).
466 — Nucul — Juglans reggia L. (Pl. 98) — H = 30 m. Arbore cu coroană largă, scoarţă
netedă, argintiu-cenuşie. Frunze mari, cu 5—9 foliole eliptice, oblong ovate, cu margini întregi, glabre.
Florile bărbăteşti grupate în amenţi masculi solitari, sau cîte 2, cilindrici, multiflori. Florile femele cîte l
—4, sesile, purpurii, înflorire V. Fruct drupă sferică. Sămînţă cu 2 cotiledoane mari, zbîrcite, bogate în
ulei. Se înmulţeşte aproape numai prin sămînţă. Creste sporadic prin păduri de amestec, la deal
(îndeosebi în Banat şi Oltenia). Cultivat, creste pretutindeni. Europa de Est, Asia, China. La noi se
cresc numeroase soiuri: De Sibişel (466 a), De Geoagiu (466 b), De Mărculeşti (466 c), Dumitra, De
Peştişani, De Fălticeni ş.a.
467 — Agrişul — Ribes grossularia L. (Pl. 98) — H = 60—150 cm. Arbust ghimpos,
ramificat, cu scoarţa ramurilor brună, exfoliindu-se în fîşii. Frunze semicirculare, 3—5 digitat lobate.
Flori hermafrodite, verzui sau roşcate, solitare sau cîte 2—3. Înflorire IV—V, fructificare VI— VII.
Fruct bacă globuloasă mare, verzuie, gălbuie sau roşcată, pubes-centă. Meliferă. Prin păduri şi tufişuri
din regiunea montană. Mai comune sînt soiurile May Duke, îndustry, Triumphant, Lady Delamere,
American de munte.
468 — Murul de mirişte — Rubus caesius L. (Pl. 98) — Ramuri cu ghimpi slabi, inegali,
frunze ternate, inflorescenţă scurtă, corimboasă. Fruct din drupeole puţine, mari, negre, comestibile.
Prin livezi, păduri, zăvoaie, la marginea apelor, la cîmpie, mai rar la munte. Europa, vestul Siberiei,
Asia Centrală. Un soi valoros, cultivat este Wilson's frilhe.
469 — Căpşunul — Fragaria moschata Duch. (Pl. 98) — H = 40 cm. Perenă, viguroasă, cu
rizom orizontal, stoloni subţiri, tulpină erectă, ternară. Inflorescenţă din 5—12 flori, receptacul păros,
înflorire V—VI. Fructe cu receptacul globulos, roşii. În tufişurile de la marginea pădurilor, de la cîmpie
pînă în etajul montan la limita superioară a fagului. Europa, pînă în Crimeea. Au fost create o serie de
soiuri la care pulpa fructului este mare, dulce, cu seminţe mici, cu perioade diferite de coacere.
Menţionăm soiurile Senga-Sejigana, Munchenberger fruhe, Brandenburg, Aprikose, Robinson,
Madame Montat.
470 — 477 — Viţa de vie — Vitis vinifera L. (Pl. 98) — H = pînă la 20 m. Arbust tîrîtor şi
agăţător. Scoarţa de pe lujerii bătrîni se desface fîşii Tulpină noduroasă-butuc. Frunze adulte
orbiculare-cordate, sau 3—5 lobate. Flori mici în raceme compuse. Fructe bace dispuse în ciorchine, de
formă, mărime şi culori diferite, după soiuri. Cultivată de la nivelul mării pînă în zona subcarpatică,
mai ales pe locuri uscate. Spontană în Armenia şi Transcaucazia. În cultură pe tot globul; este una
dintre plantele cele mai vechi cultivate. După modul de folosinţă, soiurile cultivate din ţara noastră se
împart În trei categorii mari: l — soiuri de viţă portaltoi, 2 — soiuri roditoare nobile, cultivate pentru
producerea strugurilor pentru masă şi vin şi 3 — hibrizi producători direcţi. Viţa de vie este cultivată
demult la noi, dar soiurile autohtone au fost decimate de filoxeră; ulterior au fost introduse şi extinse
soiuri străine, mai valoroase economic (cele autohtone au rămas pe suprafeţe reduse, mai ales în zonele
de nisipuri). Dintre numeroasele soiuri cultivate în prezent la noi, menţionăm:
a) Soiuri de viţă nobilă pentru struguri de masă: Perla de Csaba, Cardinal (470), Chasselas
dore, Muscat de Hamburg (471), Afuz Ali (472), Coarnă neagră.
b) Soiuri de viţă nobilă pentru stafide: Kis-Miş alb (473).
c) Soiuri de viţă nobilă pentru vinuri albe: Galbenă de Odobeşti, Fetească albă, Grasa de
Cotnari (474), Fetească regală (Galbenă de Ardeal (475).
d) Soiuri de viţă nobilă pentru vinuri roşii: Băbească neagră (476), Pinot noir, Fetească
neagră.
e) Soiuri de viţă nobilă pentru vinuri aromate: Muscat Ottonel, Tămîioasă românească (477),
Tămîioasă de Pietroasele, Busuioacă de Moldova.

PLANTE DECORATIVE
478 — Petunie — Petunia hybrida Vilm. (Pl. 99) — H = 20—80 cm. Anuală, erbacee.
Tulpina glandulos păroasă, frunze întregi, ovate, scurt peţiolate, alterne. Flori solitare, axilare, cu o
corolă miundibuliformă sau hipocrateriformă, superior larg deschisă, plăcut mirositoare. Flori de o
mare variabilitate de culori, forme şi mărime, cu o durată mare de înflorire. Pot fi simple sau bătute, cu
corola dreaptă, rotată, ondulată sau fimbriată, unicoloră sau pestriţă. Originară din America de Sud, la
noi de 90 ani. Comună.
479 — Cîrciumărese — Zinnia elegans Jacq. (Pl. 99) — H = 40— 100 cm. Tulpină erbacee,
dreaptă, ramificată, aspru păroasă, terminată cu o inflorescenţă. Frunze ovoide, ascuţite la vîrf, sesile,
opuse. Flori tubuloase şi ligulate, grupate în calatidii variat colorate, de mărimi diferite. Cu numeroase
soiuri ce diferă prin mărimea inflorescenţelor, forma ligulelor şi talie. Vara foarte floriferă. Originară
din Mexic. Comună la noi.
480 — Zorele — Ipomaea purpurea Roth. (Pl. 99) — H = 300 cm. Anuală sau perenă, cu
creştere rapidă. Tulpină volubilă, uşor pubes-centă. Frunze întregi, cordiforme. Flori mari, grupate cîte
3—5 într-o inflorescenţă umbeliformă, sînt lung pedunculate, unicolore, dar de culori variate. Din
zonele calde ale Americii. Utilizată la decorarea pergolelor, gardurilor, chioşcurilor, balcoanelor.
481 — Garoafa — Dianthus caryopyllus L. (Pl. 99) — H = 30—90 cm. Perenă, tulpini
ramificate de la bază şi uşor lignificate. Frunze liniar lanceolate, glauce. Flori solitare, plăcut
mirositoare, cu petale pe margine dinţate, gofrate sau franjurate. Originară din jurul Mediteranei. Se
cultivă numeroase soiuri pentru flori tăiate. Soiurile cele mai comune Dark Red Sim, Pink Dusty, Gold
Regn, Lucky, Strike, Joker, Cardinal, Harvest Moon. Varietatea Chabaud este anuală.
482 — Crizantemă, tufănică — Chrysanthemum sp. (Pl. 99) — cu numeroase specii
(leucanthemum L. În Europa, maximum Ramond în Pirinei, indicum L. În Japonia, sinense Sab. În
China şi Japonia). Din ele au rezultat numeroase rase şi hibrizi. H = 20—120 cm. Rizom subteran,
noduros, oblic său orizontal. Tulpină dreaptă, semilignificată, ramificată, glabră sau uşor păroasă.
Frunze bazale oval spatulate, dinţate pe margine, cu peţiol lung, cele tulpinale lanceolate, adînc dinţate
(cele superioare întregi), sesile. Inflorescenţa calatidiu, de mărimi diferite, înfloreşte în IX—XI. Flori
cu un colorit variat. Utilizată ca flori În parcuri sau ca flori tăiate.
483 — Dalie, gherghină — Dahlia sp. (Pl. 99), cu specule variabilis Des., coccinea Cav.,
juarezii Hort, rosea Cav., imperialis Roezl., din ale căror încrucişări au rezultat numeroase specii. H =
40—200 cm. Erbacee, cu rădăcini tuberizate, tulpină uşor lignificată, fragilă. Frunze penat lobate, pînă
la penat sectate. Flori ligulate, grupate în inflorescenţe calatidii, de mărimi şi culori variate, înflorire
îndelungată şi abundentă, mai ales toamna. Folosită ca flori tăiate sau plantate izolat sau în grupuri în
parcuri, sau ca borduri de-a lungul aleilor.
484 — Trandafir — Rosa sp. (Pl. 100) (în culturi forţate se folosesc soiurile şi hibrizii
proveniţi din Rosa chinensis L.). Arbust erect sau agăţător, ades cu stoloni subterani lignificaţi. Tulpini
cu ramuri erecte, glabre sau păroase, cu ghimpi. Frunze alterne, imparipenat compuse, cu 3—9 foliole.
Peţioli ghimpoşi. Flori grupate în raceme sau panicule corimbiforme sau umbeliforme, uneori reduse la
o floare terminală. Petalele numeroase, de forme, culori şi grad de catifelare diferite. Fructe nucule
unisperme înconjurate de un receptacul cărnos ovoidal. Trandafirii decorează parcurile şi grădinile; pot
vegeta şi în sere, unde înfloresc tot anul. Se cunosc peste 20 000 soiuri de trandafiri care diferă prin
mărime (pitici, în coroană, urcători, pletoşi), culoare, formă, miros, grad de catifelare, durată de
înflorire, persistenţă pe plantă sau tăiată etc. Soiuri mai comune în culturile forţate sînt: Eclipse,
Golden, Virgo, Message, Baccara, Soeur Therese, Talisman, President, Herbert Hower, Better Times,
Super Star, Gloria Romei, Rouge Meillard etc.
485 — Crin — Lilium sp. (Pl. 100) — Sub numele de crin sînt cuprinse specii cu flori lung
pedunculate, pendule şi cu foliolele perigo-nului răsfirate (speciosum Thunb., superbum L., tigrinum
K.G.), specii cu flori scurt pedunculate şi perpendiculare pe tija florală (candidum L., regale Wilson,
auratum Lindl), cu florile îndreptate în sus (croceum L.) şi cu flori lung tubuloase, larg deschise. H =
60—200 cm. Perenă, în pămînt cu un bulb solzos, ce creşte de la an la an. Primăvara iese din el o
tulpină dreaptă (rareori ramificată), cu frunze ovale sau lanceolate, peţiolate, alterne. Florile mari (o
corolă cu 6 foliole), plăcut mirositoare. Se creşte pentru flori tăiate, în parcuri şi grădini.
486 — Lalea — Tulipa gesneriana L. (Pl. 100) — H = 25—70 cm. Bulb tunicat, piriform sau
ovoid, acoperit cu o tunică. În cursul fiecărei perioade de vegetaţie bulbul se epuizează, dar la subsoara
vechiului bulb apar (2—3 (6) bulbili noi. Primăvara devreme ies frunzele sesile, late, cu margine
ondulată şi o tije cu frunze înguste, peţiolate, terminată cu o floare mare, ca un clopot cu foliolele
frumos colorate, înfloreşte în III— V. Originară din Asia Centrală şi de răsărit şi Africa de Nord, a fost
cultivată cel mai intens În Olanda, care este patria celor mai multe soiuri cultivate în prezent (peste
150). Crescută pentru flori tăiate, la decorarea curţilor, parcurilor şi peluzelor (în grupe său în
combinaţie cu alte flori).
487 — Gladiole, săbiuţe — Gladiolus hybridus Hort. (Pl. 100) — H = 50—150 cm. Specia a
provenit din hibridarea a numeroase specii de Gladiolus, îndeosebi a celor aduse din Africa de Sud.
Perenă, tuberobulb sferic, turtit (D = 6—12 cm), acoperit cu mai multe tunici. Din el primăvara ies l—
2 (4) tije florale drepte (rareori ramificate), cu frunze lanceolate sau lineare şi care poartă terminal 14—
20 flori grupate într-un racem uniserial sau biserial. Florile, ca nişte pîlnii uşor bilabiale, mari, cu
perigon din 6 foliole (cu conformaţii diferite, după soi). Fructul, capsulă triloculară, cu numeroase
seminţe. Se cultivă îndeosebi pentru flori tăiate, dar se folosesc şi în parcuri şi grădini pentru amenajeri
florale.
488 — Muşcată — Pelargonium sp. (Pl. 99) — H = pînă la 100 cm. Speciile cele mai comune
sînt P. zonale Ait. (arbustiformă), P. peltatum Stit (cu tulpini tîrîtoare sau pendule) şi P. grandiflora™,
Willd. (frunze rotunde, cordiforme, flori mari, cu D = 6 cm.). Perenă, cu tulpini ramificate, pubescente,
lemnificate la bază, frunze lung peţiolate, pubescente. Flori simple, grupate în umbele, susţinute pe
pedunculi lungi, de mărimi şi culori variate. La noi este una din plantele de ghiveci şi balcon cele mai
iubite. Originară din Africa de Sud.
489 — Begonie — Begonia tuberosa Hort. (Pl. 99) — Perenă, cu tuberculi rotunzi, cărnosi,
turtiţi (D = 4—10 cm). Tulpini aeriene drepte, cărnoase, cu frunze cordiforme dinţate, gofrate, uşor
păroase. Flori uni-sexuate; cele mascule numeroase, cu multe stamine, cele femele mai puţine, cu
stigmate scurte cărnoase. Flori de culori diferite. Crescută în seră, ghiveci şi grădini.
490 — Lămîiţa, iasomie — Philadelphus coronarius L. (Pl. 99) — H = 3 m. Arbust sub formă
de tufe dese, cu frunze opuse, eliptice, cu margini dinţate, rare. Flori albe, grupate 5—7 în raceme,
frumos mirositoare, înflorire VI. Fructe capsule. Cu creştere rapidă. Rezistent la ger şi poluare.
Originar din Caucaz. Se cultivă în parcuri şi grădini.
491 — Forsiţia — Forsythia suspensa Vahl. (Pl. 99) — H — 1,5— 2 m. Arbust cu tulpină şi
ramuri curbate, lujerii cu 4 muchii, fără măduvă. Muguri opuşi, depărtaţi de lujer. Frunze oblong-ovale,
simple, cu margini dinţate. Flori mari, aşezate de-a lungul ramurilor, cu 4 petale, care apar înainte de
înfrunziră, înflorire III—IV. Fructe capsule cu 2 loji în care sînt seminţe aripate. Rezistent la variaţii
climatice, este un „vestitor al primăverii". Originar din China şi Japonia. Cultivat în parcuri, grădini,
spaţii verzi.
492 — Salcîm — Robinia pseudacacia (L.) (Pl. 99) — H = 30 m. Arbore exotic, originar din
America, spinos, cu scoarţă adînc brăzdată. Frunze imparipenat compuse, cu ghimpi la baza peţiolului.
Flori mari, albe sau roz-deschis, plăcut mirositoare, melifere, grupate în inflores-cenţă-ciorchine
pendent. Înflorire V—VI. Fructe păstăi turtite, negricioase, L = 5—10 cm. Florile se folosesc la
calmarea tusei, scoarţa pentru combaterea hiperacidităţii şi ulcerului. În zona de deal şi cîmpie, pe lîngă
locuinţe, drumuri şi căi ferate ca plantaţii, folosit la fixarea nisipurilor. Europa, America.

PLANTE MEDICINALE CULTIVATE


493 — Mentă, izmă bună — Mentha piperita Wirtg. (Pl. 100) — H ~ 100 cm. Erbacee, cu
rizom şi stoloni. Tulpină cu 4 muchii, verde, roşietio-violetă. Inflorescenţa din verticile suprapuse, flori
violete sau roz. Înfloreşte în VI—IX. Fruct 4 nucule. Plantă cultivată, înmulţire vegetativă. Utilizată
pentru calmarea durerilor de stomac, tulburări digestive, hepatice, cu acţiune antiseptică, antispasmică,
fortifică sistemul nervos, ajută la eliminarea calculilor renali.
494 — Busuioc — Ocimum basilicum L. (Pl. 100) — H = 50—60 cm. Anuală, rădăcină
fibroasă, tulpină în 4 muchii, frunze ovat-lanceolate cu numeroase glande secretoare pe partea
inferioară. Flori albe sau roz, dispuse cîte 6 în pseudoverticile. Înflorire VII—VIII. Fruct 4 nucule.
Cultivat în grădini. Conţine oestragol şi linalol. Utilizat În industria cosmetică, alimentară, este sedativ,
bactericid.
495 — Muşeţel, romaniţa — Matricaria chamomilla L. (Pl. 100) — H = 5—80 cm. Anuală
sau hibernantă, frunze penat sectate, inflorescenţă antodii cu flori marginale ligulate, albe şi flori
centrale tubuloase, galbene-aurii. Înflorire VI—VIII. Fruct achenă. Spontană, originară din estul
Europei. La cîmpie, pe soluri sărăturoase, argiloase, nisipoase. Introdusă în cultură. Infuzia cu flori are
efect antiinflamator, spasmolitic, în gastrite, enterocolite, colite. În industria alimentară pentru
prepararea vermuturilor.
496 — Nalbă mare — Althaea ofjicinalis L. (Pl. 100) — H = 1,5 (2) m. Perenă, rădăcină
cilindrică, cenuşie. Tulpină puţin ramificată, pîslos păroasă. Frunze 3—5 lobate, catifelat păroase.
Florile la subsuoara frunzelor superioare, albe-roz sau albe. Înflorire VII—IX. Fructul se desface în 12
—20 pericarpe. În locuri nisipoase, de-a lungul apelor curgătoare, în zăvoaie, lunci, pe soluri
sărăturoase. Introdusă în cultură. Utilizată în inflamaţiile căilor respiratorii, în gastrite, colite. Extern,
sub formă de cataplasme, în furunculoze şi afecţiuni bucale.
497 — Pătlagina îngustă — Plantago lanceolata L. (Pl. 100) — H — 20—50 cm. Perenă, cu
frunze L = 20 cm, lanceolate, formînd o rozetă, din mijlocul căreia pornesc tulpini florifere
neramificate, fără frunze. Flori mici, în vîrf, grupate în spic cilindric, ovoidal. Înflorire V—IX. Fructul
capsulă mică-axială. Comună, la cîmpie şi pînă în zona montană, pe lîngă poteci şi drumuri, dar şi
cultivată. Se utilizează în industria farmaceutică, la vindecarea rănilor, în supozitoare unguente,
siropuri pentru inflamaţii ale căilor respiratorii.
498 — Mătrăgună, cireaşă lupului, doamna codrului — Atropa bel-ladona L. (Pl. 100) — H =
l—1,5 m. Perenă, cu un rizom din care se dezvoltă rădăcini lungi. Tulpinile formează o tufă viguroasă.
Frunze alterne, eliptice, ovate. Flori brune, violete, roşcate, în interior gălbui, cu nervuri purpuriu
violete, înflorire VI—VIII. Fruct bacă sferică, neagră. Pe acelaşi exemplar se pot găsi flori, fructe verzi
şi coapte. Spontană, în majoritatea judeţelor ţării, în zona fagului, în luminişuri, tăieturi. Cultivată pe
soluri bine lucrate, îngrăşate. Cu utilizări în oftalmologie, contra spasmelor căilor biliare şi urinare,
astmului, ulcerului gastric şi duodenal, boalei lui Parkinson.
Alte plante care pot fi întîlnite în acest mediu de viaţă sînt cele descrise la numerele 74, 109,
110, 112, 113, 114, 116, 117, 123, 126, 127, 128 ,129, 131, 134, 136, 141, 145, 147, 148, 149, 152,
153, 156, 157, 159, 161, 164, 165, 166, 167, 16S, 169, 172, 174, 175, 178, 180, 200, 209, 212, 217,
225, 253, 256, 274, 276, 280, 281, 286, 287, 305, 313.

B. ANIMALE

ÎNCRENGĂTURA ANELIDE (ANELLIDA)

CLASA OLIGOCHETE (OLIGOCHAETA)


412 — Rîma vărgată de bălegar — Eisenia foetida Savigni (Pl. 101) — L = 40—130 mm. Pe
fiecare segment cu benzi roşii-violete pe un fond alb-gălbui. În gunoaie, pe sub pietre, în grădini de
legume. Numai lîngă aşezările umane (este specifică de compost); nu este în sol natural. Cosmopolită.

ÎNCRENGĂTURA MOLUŞTE (MOLLUSCA)

CLASA MELCI (GASTROPODA)


413 — Limax — Arion Hortensia Fer. (Pl. 101) — L = 30—40 mm. Cu un scut anterior fin
grăunţos. Tinerii cenuşiu deschis, adulţii brun-cenuşii spre negricios. Talpa gălbuie-portocalie. Pe corp
cu un mucus galben, pe talpă alb. În parcuri, grădini, livezi, păduri. În toată ţara. Europa.
414 — Melc, culbec — Helix pomatia L. (Pl. 101) — H = 40 mm, l = 40—80 mm. Cu 4,5—5
anfracte curbate. Apertură mare. Cu variaţii de formă şi culoare. Sexe separate; execută un fel de dans
nupţial. Femela depune cca 70 ouă într-o gropiţă în pămînt. Hibernează. Iarna acoperă apertura cu un
capac de mucus cu calcar. În mers talpa secretă un mucus care ulterior se întăreşte în contact cu aerul.
Se hrăneşte cu frunze de zarzavaturi şi alte plante suculente. Carne comestibilă. Comună în grădini,
livezi, păduri, poieni, obişnuit pînă la altitudini de l 500 (rar l 800) m. Europa (lipseşte pe malul Mării
Mediterane).

ÎNCRENGĂTURA ARTHROPODE (ARTHROPODA)

CLASA CRUSTACEI (CRUSTACEA)


415 — Porcelio scaber Latreille (Pl. 101) — L = 14—18 mm. Izopod terestru, poate depune 2
ponte pe an. Nocturn. Se hrăneşte cu substanţe vegetale. Comun în grădini, sere, beciuri, pe ziduri
umede, în păduri, peşteri, sub scoarţa copacilor, sub pietre (este iubitor de calcar), dar şi la mare.
Europa.

CLASA PĂIANJENI (ARACHNIDA)


416 — Păianjenul cu cruce — Araneus diadematus (Clerk) (Pl. 101) — L = 5—12 mm.
Coloraţie variabilă. Pe spatele abdomenului cu un model în formă de cruce. Adulţii în VIII—X.
Construieşte plase mari, clin fire rare, concentrice, întărite cu fire radiare. După acuplare femela
mănîncă masculul. Cocon gălbui, adăposteşte 45—60 ouă din care în primăvara următoare ies puii.
Dezvoltarea durează 2 ani. Cu simţuri foarte dezvoltate. Cel mai comun şi abundent păiajen din
locuinţe. În poduri, grajduri, pivniţe, staule, dar şi în copaci şi pe plante. În toată ţara. Europa, Asia,
America de Nord.
417 — Păianjenul saltimbanc — Salticus scenicus (Clerck) (Pl. 101) — L = 5—7 mm. Cu
variaţii de culoare. Adultul în V—VIII. În perioada reproducerii masculul dansează în jurul femelei.
Este cel mai comun păianjen săritor; pîndeşte prada, pe care sare şi o apucă în ghiare. În toată ţara.
Europa, nordul Africii, America de Nord.
418 — Opilio parietinus (De Geer) (Pl. 101) — L — 5—8 mm. În perioada de reproducere
masculii se luptă între ei. Femela depune ouă pe sol umed sau în crăpăturile solului cu ajutorul unui tub
lung (ovo-pozitor). Vînează muşte şi furnici. Frecvent în locuri umede şi umbroase, pe garduri lîngă
case. În toată ţara. Europa, Asia, America de Nord.
419 — Rîie — Sarcoptes scabiei Fabr. (Pl. 101) — Lmascul = 0,18— 0,25 mm, Lfemelă = 0,3—0,4
mm. Trup ca un sac cu 4 picioare terminate cu ţepi ascuţiţi. Fără cap şi ochi. Femela elimină 25—30
ouă lipicioase, pe care le aşează în pielea omului, în galerii lungi de 2 cm. Trăieşte săpînd galerii în
pielea subţire dintre degete, la subţioară sau pe piept, determinînd o mîncărime de nesuferit. Se
hrăneşte dizolvînd celulele unui anumit strat de celule din piele. Se tratează cu alifii. Cel mai bun
mijloc de prevenire este curăţenia şi îmbăierea.
420 — Scorpionul de cărţi — Chelifer cancroides L. (Pl. 101) — L = 2,6—4,5 mm.
Asemănător unei ploşniţe, cu o pereche de pedipalpi lungi, terminaţi cu cîte un cleşte. Femela poartă 5
—18 ouă într-un cocon prins de abdomen. Se mişcă iute înainte, înapoi şi lateral, prinzînd şi mîncînd
insecte mai mici decît el, adesea dăunători, care trăiesc prin biblioteci, locuri întunecoase, sub podele,
în frunzar. Are un dans nup-pţial. Pe toate continentele.

CLASA CHILOPODE (CHILOPODA)


421 — Scutigera coleoptrata L. (Pl. 101) —- L = 16—26 mm. Ochi negri, strălucitori. Sub
pietre, în cîmp, deschis, parcuri, vii, pe liziere, În locuinţe( băi, cămări, pivniţe, magazii. Iese la vînat
seara şi noaptea. Consumă insecte. În sudul ţării, mai ales pe litoral. Circummeditera-neană, în sudul
U.R.S.S.

CLASA DIPLOPODE (DIPLOPODA)


422 — BlanjuLus guttulatus Bosc. (Pl. 101) — L = 7,5—16 mm. Corp din 37—57 segmente
prevăzute cu 59—103 perechi de picioare. Fără ochi. Dezvoltarea are loc în 15 săptămîni. Poate trăi 3
ani. În locuri umede, pe lîngă locuinţe, în grădini, sere, culturi. Se hrăneşte cu resturi vegetale şi
animale în descompunere, dar şi cu plantule de legume, cereale, flori şi ciuperci. Deşi este considerat
dăunător, s-a constatat că fii atacă numai plantele bolnave. Foarte comun. Europa.

CLASA INSECTE (INSECTA)


423 — Lepisma sacharina L. (Pl. 101) — L=7—10 mm. Tisanur lucifug, de umezeală şi
căldură; se hrăneşte cu resturi alimentare, atacă haine de lînă, hîrtie veche, rumeguş. În case, prin locuri
întunecoase (sertare, biblioteci, sub tapete), dar şi în păduri, sub scoarţa arborilor uscaţi, în lemne
tăiate. Comun, în toată ţara şi pe tot globul.
424 — Greiere de casă — Acheta domestica L. (Pl. 102) — L — 14— 20 mm. Ortopterul cel
mai cunoscut şi renumit prin ţîrăitul său caracteristic. În locuinţe, prin colţurile camerelor, în crăpături,
lîngă sobe, cuptoare. Activ tot anul. În toată ţara, comun.
425 — Cosaş verde — Tettigonia viridissima L. (102) — L = 28— 40 mm. Oviscaptul
femelei puţin mai scurt decît vîrful elitrelor. Antene lungi. Consumă insecte mărunte şi frunze tinere. În
copaci (larvele prin Iarbă), de la cîmpie, pînă în zona montană, în VI—X. În lanuri de cereale, parcuri,
livezi şi grădini, pe pajişti, în păduri de foioase şi răşinoase. În toată ţara. Europa, Africa de Nord, Asia.
426 — Coropişniţă — Grillotalpa grillotalpa L. (Pl. 102) — L =35— 50 mm. Insectă mare,
cu ochi strălucitori. Picioarele anterioare sînt modificate pentru săpat, cele posterioare mai permit
sărituri scurte. Elitre scurte. Aripile posterioare, bine dezvoltate, stau în repaus îndoite sul şi depăşesc
lungimea abdomenului. Femela depune în V—VII 350—600 ouă într-o cameră în pămînt tare. Larvele
consumă humus şi rădăcini fine. Dezvoltarea durează l—2 ani. Activă tot anul. Poate ierna în pămînt.
Este un dăunător important al culturilor de grădină şi seră. Activă îndeosebi noaptea şi în amurg.
Mănîncă larve de insecte, rîme, melci, rădăcini de zarzavaturi şi plante tinere, roade scoarţa pomilor
tineri. În grădini de zarzavat, pepiniere, cîmpuri cultivate cu cereale. Comună, în toată ţara. Europa,
vestul Africii, Asia.
427 — Libarcă, gîndac negru — Blatta orientalis L. (Pl. 101) — L = 19—30 mm. Blatid cu
corp moale. Femela depune ouăle sub formă de pachete pe care le poartă un timp la capătul
abdomenului. Foarte lacom, stricător, consumă cele mai variate resturi alimentare, dar şi pîine,
mămăligă, brînză. Tot anul, în locuinţe, magazii de alimente, pivniţe; este activ noaptea. Comun.
Europa.
428 — Gîndac roşu — Phyllodromia germanica L. (Pl. 101) — L = 11—15 mm. Femela
depune cca 50 ouă într-o capsulă pe care o poartă prinsă la capătul abdomenului. Larvele asemănătoare
adulţilor, dar mici, ies din capsulă după 14 zile. Adulţii ies după 6 năpîrliri larvare. Aleargă iute, zboară
greu. Nocturn, consumă orice resturi de alimente, hîrtie ş.a. Iubitor de căldură şi umezeală. În case,
dulapuri, pe lîngă instalaţii de apă, în podele. Fuge de lumină. În toată ţara, foarte comun pe tot globul.
429 — Urechelniţa — Labia minor L. (Pl. 104) — L = 4—5 mm. Dermapter cu corp moale,
pubescent. Zboară ziua şi noaptea. Se hrăneşte cu gunoi şi resturi animale. În locuri umede, pe ogoare
şi în plantaţii. La cîmpie şi munte, în Transilvania, Moldova. Cosmopolit.
430 — Păduchele de haine — Pediculus vestimenti L. (Pl. 104) — L = 3—4 mm. Anoplur a
cărui femelă produce în 8 săptămîni 5 000 de pui din ouă (lindeni), pe care le lipeşte pe haine la
cusături. Consumă sîngele omului pe care îl suge îndeosebi noaptea. Poate transmite tifosul
exantematic. Rezistă la presiuni mari (de peste l kg), poate fi distrus de căldură (la temperaturi de 50—
60°C), sau cu insecticide puternice. Dezvoltarea sa este favorizată de murdărie. Mai numeros în
perioadele de război. Pe spate şi pieptul omului. Pe tot globul.
431 — Păduche lat — Phthirius pubis L. (Pl. 104) — L = 3—5 mm. Anoplur asemănător unei
ploşniţe, cu ghiarele ca nişte căngi, cu care se prinde puternic de firele de păr. Foarte prolific, devine
adult după 15 zile de la ecloziune. Consumă sînge proaspăt, pe care îl suge de la om. Trăieşte în părţile
sale păroase (pubis, subţiori, piept), dar nu pe cap. Provoacă mîncărimi. Trece de la un om la altul.
Poate transmite tifosul exantematic. Se combate cu unsori pe bază de mercur, terebentină, petrol. Pe tot
globul.
432 — Chrysopa perla L. (Pl. 104) — L = 9—10 mm. Cu 2 generaţii pe an. Femela depune
300—400 ouă pe cîte un peduncul. Larvele sug păduchi şi căpuşe de plante (pînă la 30—40 pe oră),
omizi de fluturi şi viespi de frunză, păduchi ţestoşi. Adulţii sug şi devorează diferite insecte mici. Se
apără răspîndind o substanţă rău mirositoare. Animal folositor. În livezi, grădini, păduri. Vine noaptea
la lumină. Comun în toată ţara. Europa.
433 — Păduchele verde al mărului — Aphis pomi De Geer (Pl. 102) — L — l—2,5 mm. Cu 2
feluri de femele: aripate şi nearipate. Cu 8— 12 generaţii pe an. Iernează ca ou fixat pe lăstari. În IV ies
larve, din care provin femele ce se înmulţesc partenogenetic toată vara. În IX apar formele sexuate
care, după împerechere depun ouăle de iarnă. Suge seva din mugurii, lăstarii şi frunzele de măr, păr,
păducel şi scoruş. În livezi şi pepiniere poate duce la scăderea producţiei de fructe. În toată ţara, pe tot
globul.
434 — Musculiţa albă de seră — Trialeurodes vaporariorum Westw. (Pl. 102) — L = 1,1—
1,5 mm. Aripi albe. Cu 3—4 generaţii pe an. O femelă depune cîte 200— 500 ouă în porţii de 10—20
ouă. Larvele se fixează pe faţa inferioară a frunzelor. Adulţii ies după 35 zile. Se hrăneşte cu sucul
plantelor de seră (vinete, ardei, castraveţi, dar mai ales roşii), putînd dăuna plantele, pînă la uscare. În
sere în toată ţara; în. natură apare doar sporadic. Originar din America, acum şi în Asia, Australia,
Europa.
435 — Păduchele de San Jose — Quadriaspidiotus perniciosus Comst. (Pl. 102) — L = 0,8—
1,2 mm. Femela apodă, circulară, acoperită cu un scut protector (D = 1,6—2,3 mm). Larva mică (0,2—
0,26 mm), mobilă. Cu l—3 generaţii pe an, prima de vară (V—VII) pe tulpini, ramuri şi frunze, a doua
de vară (VII—X) pe scoarţă, frunze şi fructe, cea de iarnă, hibernantă (X—V), numai pe scoarţă. Cu
rostrul său (L — 5— 18 mm) suge sucul din plante. Atacă pe glob cca 200 plante, în Europa 80 specii
de pomi şi arbuşti fructiferi sau de ornament. Este unul dintre dăunătorii cei mai păgubitori ai culturilor
din livezi. Pot distruge un pom în 4—5 ani (în 35 ani a distrus 15 milioane de arbori). De la cîmpie pînă
în zona montană. Originar din China, acum pe tot globul.
436 — Păduchele lînos, puricele roşu — Eriosoma lan.iqerum Hausm. (Pl. 102) — L= 1,7—
2,5 mm. Cu 2 feluri de femele: aptere şi aripate, primele cu corpul acoperit de o secreţie albă, ceroasă,
filamentoasă. La noi cu 8—12 generaţii pe an; se înmulţeşte numai partenogenetic. Iernează în stadiul
de larvă în rănile de pe ramuri. În Europa trăieste-pe măr, provocînd nişte umflături canceroase,
hipertrofiate, care dăunează ramurilor (pe care le poate usca). În zonele pomicole. Originar din
America, acum şi în Europa.
437 — Filoxera — Phylloxera vastatrix Planch. (Pl. 102) — L = 1,5— 2 mm. Parazit specific
viţei de vie. Cu o mare varietate de forme; aripate sau aptere, galicele şi radicicole, animale profund
modificate de parazitism. Cu 2 cicluri biologice (unul pe viţa americană şi pe hibrizi, altul pe viţa
europeană). Atacă frunzele (pe care produce gale) sau rădăcinile (la care produce nodozităţi şi
tuberozităţi sub care se necrozează ţesuturile); ulterior plantele se usucă şi mor. Se răspîndeşte prin
zbor sau trecînd prin crăpăturile solului de la o plantă la alta, ori odată cu butaşii infestaţi. Originară din
America de Nord, a ajuns în Europa în 1863, pe care a invadat-o rapid. Din 1864 a fost semnalată şi în
România.
438 — Reduvius personatus L. (Pl. 102) — L— 15—17 mm. Articole şi antene păroase.
Nocturn, vînează diferite insecte. Larva, şi ea răpitoare, ca să se mascheze, se acoperă cu praf şi diferite
resturi.
439 — Ploşniţa cerealelor — Eurygaster maura L. (Pl. 102) — L — 9—10 mm. Corp aproape
circular, ca un scut. Se hrăneşte cu laptele şi seva din boabele, tulpinile şi frunzele de grîu. Femela
depune cca 100 ouă în grupe; larvele ies după 10 zile şi devin adulţi după 30—40 zile, în VI. După
recoltarea păioaselor, adulţii trec pe graminee sălbatice, sorg şi porumb. În IX—IV hibernează în
frunzar sau tufişuri (pentru hibernare poate migra zeci de km). Este unul dintre cei mai mari dăunători
ai culturilor de grîu.
440 — Ploşniţa de pat, stelniţa — Cimex lectularius L. (Pl. 102) — L = 2—4 mm.
Hemielitrele sînt reduse la nişte solzi. Corp turtit. Depune ouă în crăpături de lemn sau zid; larvele ies
după 8 zile. La 11 săptămîni adultul poate depune noi ouă. Suge sîngele oamenilor. Rezistă la foame
(poate sta nemîncat şi 6 luni), dar cînd se hrăneşte se umflă ca o băşică). Transmite febra tifoidă.
Proliferează unde este murdărie şi umezeală călduţă, unde sînt mulţi oameni îngrămădiţi. Se combate
greu, fiind foarte rezistentă şi ascunzîndu-se foarte uşor. Fuge de lumină. În primul război mondial a
fost un adevărat flagel.
441 — Ploşniţa cerealelor — Aelia acuminato L. (Pl. 102) — L = 7— 10 mm. Cap
triunghiular. Dăunător al culturilor de cereale, al căror suc îl suge. În unii ani poate compromite
recoltele, înţepînd, introduce în plantă saliva, care conţine nişte enzime puternice, a căror acţiune
periclitează dezvoltarea boabelor. Boabele atacate dau o făină de proastă calitate. În toată ţara. Europa,
vestul Asiei, nordul Africii.
442 — Vaca Domnului — Pyrrhocoris apterus L. (Pl. 102) — L = 10 mm. Fără aripi
membranoase (sau acestea apar numai uneori). Se hrăneşte cu sucul fructelor sau cu insecte moarte. Nu
este dăunător. Stă în exemplare izolate, sau formează grămezi ori şiruri. În număr mare primăvara, în
locuri însorite, în păduri de cîmpie, în livezi, parcuri, la baza copacilor, în III—X. Iernează sub pietre,
sub scoarţa copacilor uscaţi. Nu are un miros deosebit. Europa.
443 — Albina domestică — Apis mellifica L. (Pl. 106) — L = 10— 16 mm. Ochi păroşi 3
oceli dispuşi în triunghi. Poate face cuib în locuri închise (scorburi, cavităţi, stupi). Se cunosc 6 forme
de albine cu numeroase rase şi varietăţi. Sînt 3 feluri de adulţi: matca, trîntorul şi lucră -toarea.
Ultimele construiesc fagurii de ceară, pe care îi umplu cu miere, într-un stup este o singură matcă şi
sînt pînă la 70 000 lucrătoare. Matca poate trăi 3—4 ani. Cînd stupul are prea multe albine, o parte
pleacă cu o femelă fecundată — roiesc — şi îşi construiesc un nou stup. Se hrăneşte cu nectar şi polen,
pentru adunatul cărora are adaptate în mod special ultima pereche de picioare. Sînt insectele cele mai
bine studiate. Mierea adunată de ele ca rezervă de hrană se recoltează, constituind un aliment deosebit
de valoros. Pe tot globul.
444 — Viespea grîului — Cephus pygmaeus L. (Pl. 106) — L = 5— 10 mm. Corp subţire nu
prea lung. Adulţii ies în VI şi se hrănesc cu nectar şi polen. Larvele trăiesc în tulpini de graminee
(inclusiv în grîu), consumînd conţinutul lor de sus în jos. Iernează ca larve. Impuparea are loc
primăvara, la baza tulpinilor. Atacă preferenţial grîul de toamnă şi gramineele sălbatice. Plantele
atacate sînt sterile. În toată ţara. Europa, Asia, nordul Africii, America.
445 — Viespea strugurilor — Vespa germanica L. (Pl. 106) — L = 14—20 mm. Formează în
pămînt viespare cu faguri numeroşi. Sînt 3 feluri de indivizi: masculi, femele şi lucrătoare. Iernează ca
femele adulte. Primăvara formează în sol un cuib în care depune ouăle. Din ele ies lucrătoare. Masculii
şi femelele apar numai toamna, cînd are loc împerecherea. Un viespar poate conţine pînă la 60 000
indivizi. Se hrăneşte cu substanţe dulci (nectar, pulpa fructelor coapte, boabe de struguri). Pe vreme
rece nu zboară. Comun. Holarctic.
446 — Furnica obişnuită — Lasius niger L. (Pl. 106) — Llucrătoare = = 2—4 mm cu o mare
variabilitate în construcţia cuibului, care este subteran. Nu este agresivă. După reproducere femela îşi
retează singură aripile, apoi începe construirea unui nou furnicar. Omnivor, mănîncă tot ce întîlneşte.
Caută purici de plante, ale căror secreţii le consumă (pe unii îi aduce în furnicar şi îi pune să sugă din
rădăcinile plantelor). În toată ţara, pe lîngă locuinţe, în grădini, livezi. Holarctică.
447 — Polistes gallicus L. (Pl. 106) — L = 10—16 mm. Cuib caracteristic, mic, neacoperit,
fixat de un suport. În podurile caselor, pe ziduri, crengi, pietre, îşi hrăneşte larvele cu miere sau lăptişor
ca şi albinele.
448 — Viespea aurie, viespe cuc — Chrysis ignita L. (Pl. 106) — L = 6 — 12 mm. Îşi poate
strînge antenele şi picioarele, formînd o sferă strălucitoare. Viespe parazită, depune ouăle în cuiburile
altor himenop-tere (de aceea şi numele de viespe cuc) pe ale căror larve şi hrană le consumă. Larva, cu
un cap mare, chitincs, este foarte vorace. Iernează sub formă de pupă. În primăvara următoare iese o
nouă viespe. Adultul, prezent în V—VII se hrăneşte cu nectar. Europa Centrală şi de sud.
449 — Harpalus distinguendus Duft. (Pl. 103) — L—8—11 mm. Carabid mic, cu mers rapid,
poate zbura. Activ noaptea, atacă, ca larvă şi adult, seminţe încolţite, plante tinere, căpşuni, îndeosebi
în stadiile tinere.
450 — Gîndac ghebos — Zabrus tenebrioides Goeze (Pl. 103) — L —14—16 mm. Adulţii
zboară în V—VI. Mănîncă noaptea boabe de cereale. Odată cu recoltarea acestora, se retrag în sol şi
rămîn în dia-pauză pînă în primăvara următoare (o mare parte mor toamna şi iarna). Femela depune cca
100 ouă în sol. Larvele abea ieşite, rod plantele la baza frunzelor, rămînînd într-o galerie în sol.
Atacurile sale pot afecta grav culturile. În toate zonele unde se cultivă păioase. Europa, Asia Centrală.
451 — Licurici — Luceola mehadiensis Decu (Pl. 103) — Lmascul = 16—18 mm, Lfemelă=ll—12
mm. Masculul aripat, femela apteră, vermiformă, cu abdomenul mat, negru, pe ultimele 2 segmente
abdominale cu organe de iluminare. După împerechere femela nu mai luminează. Insecte nocturne
răpitoare. Larvele şi adulţii capturează hrana (insecte şi moluşte) din ierburi şi muşchi). Iubitoare de
căldură, folositoare. În grădini, livezi, pajişti. Banat, vestul Olteniei.
452 — Lupul albinelor — Trichodes apiarius L. (Pl. 103) — L = 10—16 mm. Insectă
predatoare, stă în V—VII pe florile de umbelifere, unde prinde diferite insecte, îndeosebi
himenopotere. Larvele sale se dezvoltă în cuiburile de insecte (albine) sălbatice, unde se hrănesc cu
larvele şi pupele acestora.
453 — Anthrenus museorum L. (Pl. 103) — L = 2—3 mm. Corp mai mult sau mai puţin
circular, turtit, acoperit cu solzi. Pe flori, în casă; atacă produse animale şi vegetale uscate. Mare
dăunător al colecţiilor (ierbare, insectare, animale împăiate etc.) atît ca larvă, cît şi ca adult. Dăunător.
454 — Buburuză — Coccinella septempunctata L. (Pl. 103) — L = 5,5—8 mm. Femela
depune cca 400—600 ouă pe dosul frunzelor. Răpitor ca adult şi ca larvă; consumă îndeosebi purici de
plante (afide), omizi mici, larve de gîndaci, ouă de crisomelide (o larvă ca să se dezvolte consumă cca
400 afide). Adulţii, ca să se apere, secretă un lichid puternic mirositor. În toată ţara, de la malul mării
pînă pe culmile munţilor, uneori formează invazii. Cosmopolită.
455 — Gîndac puturos — Blaps mortisaga (L.) Borza (Pl. 103) — L = 20—31 mm. Cu elitre
sudate, fără aripi membranoase. Răspîndeşte un miros urît. Larve alungite, cu tegument lucios, tare,
asemănătoare viermilor sîrmă. Adulţi nocturni, prezenţi în IV—X prin locuri întunecoase, sub scînduri,
pietre, în pivniţe. Foarte comună, în toată ţara. Europa.
456 — Gîndac de făină, moleţ — Tenebrio molitor L. (Pl. 103) — L = 15 mm. Cu o singură
generaţie pe an. Adulţii în V—IX, activi noaptea. Femela depune 250—450 ouă pe făină, mai rar pe
alte alimente. Larvele consumă făina. Sînt foarte rezistente la uscăciune şi frig. Datorită exuviilor,
excrementelor şi mirosului, ei fac improprie consumarea făinii. Frecvent în toate regiunile, în locuinţe,
mori, brutării. Pe tot globul.
457 — Cărăbuşul de mai — Melolontha melolontha L. (Pl. 103) — L = 20—25 mm. Cu ciclu
de dezvoltare de 3 ani. Adulţii apar în IV la cîmpie şi în V la deal. şi în zone submontane. Adulţii
zboară spre seara; ziua se hrănesc cu frunze, flori, fructe, sevă de plante, depun ouă îr> pămînt.
Larvele, cu 3 perechi de picioare, se dezvoltă în bălegar, gunoi, lemn putred, se hrănesc cu resturi
vegetale, rădăcini de plante, tuberculi, bulbi şi rizomi. Adulţii pot defolia arborii şi arbuştii, aducînd
pagube în pepiniere, văi, culturi de cartofi, sfeclă şi zahăr, legume rădăcinoase. În toată ţara. Europa.
458 — Gîndacul de Colorado, dorifora — Leptinotarsa decemlineata L. (Pl. 103) — L = 9—
11 mm. Adulţii apar în V şi depun ponta pe solanacee şi pe buruienile din culturi (200 —il 000 ouă).
Ciclul de dezvoltare este de 25—50 zile. Generaţiile următoare sînt în VI şi VIII (ultimii adulţi iernează
în sol). Migrează ca adult pe distanţe scurte, dar duşi de vînt, se împrăştie departe. Atacă frunzele şi
lăstarii solanaceelor, distrugînd plantele. Insectă deosebit de dăunătoare. În toată ţara. Originar din
America de Nord, a ajuns în Europa în 1876, pe care a invadat-o şi cucereşte acum Asia. În România a
pătruns în 1952.
459 — Gărgăriţa mazării — Bruchus pîsorum L. (Pl. 103) — L = 4—5 mm. Cu o generaţie pe
an. Iernează ca adulţi În depozite, hambare. Primăvara migrează în culturi, larvele intrînd în boabele
din păstăi, unde se dezvoltă mîncîndu-le conţinutul. Din fiecare bob iese un adult printr-un mic orificiu,
după recoltare, în VII—VIII. Atacă numai mazărea, putînd afecta producţia în proporţie de pînă la
70%. Îndeosebi în sudul ţării, în Transilvania numai sporadic. Pe tot globul, unde se cultivă mazărea.
460 — Gărgăriţa fructelor — Rhynchites bachus L. (Pl. 103) — L = 4,5—6,5 mm. Cu o
generaţie la l—2 ani. Adulţii se hrănesc cu muguri, frunze, flori şi fructe tinere. Femela depune ouăle în
fructele tinere, pe care le perforează cu rostul, apoi le închide cu o secreţie care ulterior se întăreşte.
Larvele se hrănesc cu seminţe fragede şi cu pulpa fructelor (care putrezesc şi se mumifică). În VIII ies
din fructele căzute Pe jos şi pătrund în sol unde se impupează. Adulţii ies spre toamnă, în primul sau al
doilea an. Atacă sîmburoasele şi sămînţoasele; provoacă pagube mari în livezile de caişi, cireşi şi
vişini. În zonele de stepă şi silvostepă. Europa, Asia.
461 — Ţigărarul viţei şi plopului — Byctiscus betulae L. (Pl. 103) — L = 5,5—9,5 mm. Cu o
generaţie pe an. Adultul se hrăneşte cu frunze. Femela face o incizie la baza frunzei, care se ofileşte,
apoi depune un ou în nervura principală. Ulterior apucă frunza cu rostrul şi picioarele, o răsuceşte ca pe
o ţigară şi o lipeşte pe margini cu o substanţă aglutinantă. Larva consumă părţile moi, interioare ale
„ţigării". Se impupează în sol. Iernează ca adult în căsuţele nimfale. Atacă viţa şi diverse specii de
arbori. În caz de atac puternic afectează producţia viticolă. În toată ţara. Europa, Africa de Nord.
462 — Gărgăriţa florilor de măr — Anthonomus pomorum L. (Pl. 103) L = 3,5—4,5 mm. Cu
o generaţie pe an. Adulţii apar în III—IV, rozînd mugurii şi depunînd în ei ouă (în total 100, fiecare în
alt mugure floral). Larvele consumă părţile interne ale florii, astfel că aceasta nu se mai desface. În a II-
a jumătate a lunii V ies noii adulţi, care rod frunze cca 25 zile, apoi intră în somn de vară şi apoi în cel
de iarnă, stînd în locuri adăpostite, sub frunze, în iarbă. În livezile de meri din zonele de deal şi
submontane. Europa.
463 — Gărgăriţa grîului — Sitophilus granarius L. (Pl. 103) — L — 3,5—5 mm. Cu 2—3
generaţii pe an. Adultul poate trăi 2 ani (deobicei 4—5 luni). La noi se dezvoltă numai în magazii.
Depune cca 300 ouă, pe care femela le introduce pe fiecare în cîte un bob de grîu, apoi închide orificiul
cu o substanţă mucilaginoasă care ulterior se întăreşte. Sensibilă la uscăciune şi temperatură ridicată.
Este cel mai periculos dăunător din depozitele de cereale (de grîu, secară, orz, porumb, ovăz). În toată
ţara. Zonele reci din Europa, America.
464 — Nălbar — Aporia crataegi L. (Pl. 104) — A = 48—56 mm. Cu o generaţie pe an,
zboară în epoci diferite, în funcţie de altitudine, începînd cu V. Femela depune cca 150 ouă. Larva
defoliază diverşi pomi fructiferi, dar atacă şi mugurii. Iernează ca larvă într-un cuib format din frunze
uscate unite prin fire de mătase. Are mulţi duşmani. Comună, higrofilă. În toată ţara. Europa, Asia
temperată, Africa de Nord.
465 — Albilită, fluturele alb al verzei — Pieris brassicae L. (Pl. 104) — A = 42—53 mm.
Între III—X, cu 2—3 generaţii pe an. Adulţii consumă nectarul florilor. Fluturi diurni. Larva trăieşte pe
diferite cru-cifere, în special pe varză, conopidă. Cu mulţi duşmani naturali. Specie comună, de la şes
pînă în zonele muntoase. Europa, Asia, America de Nord. Asemănător este P. napi L.
466 — Fluture mare de noapte cu ochi de păun — Saturnia pyri Deniş et Schif (Pl. 104) — A
= 90—165 mm. Cel mai mare fluture de la noi. Cu o generaţie pe an, zboară în IV—VI. Larva trăieşte
pe diferiţi pomi fructiferi (îndeosebi pe cais, nuc, coacăz, dar şi pe ulm, frasin, arţar). Pupa este învelită
într-un cocon cît un ou de porumbel, în care iernează l—2 ani. Comună, frecventă, în toată ţara. Europa
de sud, Asia (pînă în Iran), Africa de Nord.
467 — Fluture de zi cu ochi de păun — Inachis io L. (Pl. 104) — A = 50—58 mm. Cu 2
generaţii pe an, În VI—VII şi VIII—IX. Larva trăieşte pe urzici. De la şes, pînă la 2 500 m altitudine.
Comun în toată ţara. Europa, Asia temperată.
468 — Fluture cap de mort, strigă — Acherontia atropos L. (Pl. 104) A — 105—135 mm.
Adultul se hrăneşte cu miere şi sucuri care se scurg din rănile copacilor. Poate pătrunde în stupi, unde,
cu ajutorul trompei, perforează capacele de ceară ale celulelor fagurilor şi suge mierea. Are un
tegument dur; de aceea albinele cu greu îl omoară, înţepîndu-l la articulaţii, unde chitina este mai
subţire. După uciderea sa, albinele îl învelesc cu ceară (sub care nu putrezeşte, ci se mumifică). Cînd
este prins şi luat în mînă, scoate un sunet asemănător chiţcăitului de şoarece. Cu 2 generaţii pe an: în V
—VI (venită dinspre sud) şi VIII—X (care se dezvoltă la noi). Larva, polifagă, preferă solanaceele.
Destul de rară. Palearctic şi etiopiana.
469 — Fluture de mătase —Bombyx mori L. (Pl. 105) — A = pînă la 50 mm. În condiţiile ţării
noastre nu trăieşte în natură, ci este crescut în camere speciale. Adultul nu se hrăneşte (el trăieşte
maxim 15 zile) din rezervele acumulate de larvă). Nu poate zbura. Larva se hrăneşte cu frunze de dud.
Firul de mătase secretat pentru constituirea gogoşilor serveşte la fabricarea mătăsii. Creşterea viermilor
de mătase — sericicultura — este una dintre întreprinderile cele mai rentabile. Oriunde cresc duzi.
Originară din China.
470 — Inelar, stupitul cucului — MaZacosoma neustria L. (Pl. 105) — A = 29—42 mm.
Colorit variabil. Cu o generaţie pe an. Adulţii zboară de la sfîrşitul lui V, pînă în VIII. Femela depune
300—400 ouă. Larva consumă frunzele pomilor fructiferi şi ale numeroşilor arbori din pădurile de
foioase. Femela depune ouăle pe tulpini în inele strînse. Are numeroşi duşmani. Extrem de comună, de
la cîmpie, pînă pe munţi. Palearctică.
471 — Omida păroasă a dudului — Hyphantria Cîrnea Druri (Pl. 105)
— A = 24—35 mm. În V—IX, cu 2 generaţii pe an. Larvă foarte poli-fagă (atacă peste 130 specii
diferite de plante), provoacă pagube însemnate. Larvele stau grupate, protejate de o pînză rară. După ce
defoliază un copac, coboară pe sol şi caută altul. Larg răspîndită în vestul, sudul şi estul ţării. Originară
din America de Nord, a fost adusă în Europa întîmplător în 1940. Acum a invadat R. D. Germană, R. F.
Germania, Cehoslovacia, Ungaria, Grecia şi România (din 1949).
472 — Sfredelitorul ramurilor — Zeuzera pyrina L. (Pl. 105) — A = 46—65 mm. Adultul
zboară în VII—IX. La noi cu o generaţie la 2 ani. Larva trăieşte săpînd galerii În ramurile pomilor
fructiferi (atacă peste 150 specii de arbori cu lemn moale). Ramurile atacate se usucă. Comun, în toată
ţara. Holarctică.
473 — Molia porumbului, sfredelitorul porumbului — Ostrinia nubilalis Hubner (Pl. 105) —
A = 24—35 mm. Adulţii zboară în V—VII. Larvele polifage, consumă pînă în VIII stamine, apoi
perforează ramurile şi paniculele, frunzele, pătrunde în internodii. Cu numeroşi duşmani. Polifagă-
atacă porumb, sorg, cînepă, hamei, floarea-soarelui, precum şi diverse plante din flora spontană care
cresc în lanurile de porumb. În toată ţara. Pe tot globul (unde creste porumbul).
474 — Molia lucernei — Nomophila noctuella Deniş et Schiff. (Pl. 105) — A = 20—28 mm.
Cu 2—3 generaţii pe an. Adulţii zboară în VI—XI. Larva trăieşte pe lucerna şi alte plante ierboase,
rozînd frunzele (poate deprecia 30—40% din masa verde). Dăunător al lucernei. În toată ţara. Europa,
America de Nord.
475 — Yponomeuta pedellus L. (Pl. 105) — A = 17—20 mm. Fluturii zboară în VII—IX.
Larvele, care au tendinţa de a sta grupate, trăiesc pe Prunus spinosa, Crataegus, Sorbus şi pe diferiţi
pomi fructiferi. În toată ţara. Europa, Asia (pînă în Armenia).
476 — Omida de pămînt, buha semănăturilor — Agrotis segetum Deniş et Sch. (Pl. 105) — A
= 37-45 mm. Cu 2 generaţii pe an: prima in V-VI, a 2-a în VIII—X. Adulţii sug nectar. Fluturi
crepusculari sau nocturni cu zbor scurt. Larvele atacă rădăcinile şi baza tulpinilor de grîu, secară, ^orz,
ovăz, porumb, dar şi tutun, sfeclă, cartof şi floarea-soarelui. Polifagă, atacă peste 80 specii de plante
(inclusiv puieţi din pepiniere pomicole şi viticole). Retează plantele de la colet. Dăunător. Comun în
toată ţara. Europa, Asia, Africa de Sud.
477 — Buha sfeclei — Aorotts exclamationis L. (Pl. 105) — A = 36— 41 mm. Cu 2 generaţii
pe an, în V şi VIII. Larvele atacă sfecla şi cerealele. Dăunător, foarte comun la noi. Palearctică.
478 — Buha verzei, bohociu — Mamestra brassicae L. (Pl. 105) — A = 42—48 mm. Cu 2
generaţii pe an, zboară În V—IX. Larva atacă varza şi alte crucifere, dar şi sfeclă, tutun, mazăre, plante
medicinale şi ornamentale, provocînd pagube însemnate. Dăunător, comun. În toată ţara. Europa, Asia.
479 — Muscoi, musca albastră de carne — Calliphora vomitoria L. (Pl. 106) — L = 14 mm.
Femela depune 300 ouă pe alimente (carne, brînzeturi), materii organice în descompunere sau pe
cadavre. Larva secretă o salivă care dizolvă carnea, pe care apoi, sub formă lichidă, o suge. Pentru
împupare şi iernare se îngroapă în sol. Adultul suge sucuri dulci de plante. Cosmopolită.
480 — Muscă — Musca domestica L. (Pl. 106) — L = 6—8 mm. Femela depune 120—160
ouă în l—5 ponte, pe bălegar, gunoaie, resturi vegetale. Larvele se dezvoltă rapid. În 14 zile ies noii
adulţi. Vara iese cam o generaţie pe lună. Iernează ca adulţi în locuinţe. Poate transmite diferite boli la
om şi animale. Comună, în toată ţara. Cosmopolită.
481 — Musca neagră a cerealelor, musca suedeză — Osciniella frit L. (Pl. 106) — L = 0,7—2
mm. Cu 2—3 generaţii pe an. Roieşte în zilele călduroase. Depune ouăle sub teaca frunzelor. Larvele
consumă sucurile plantelor. Atacă ovăzul, orzul şi griul, uneori şi porumbul. Distrug plantele sau le
afectează creşterea şi implicit reduc producţia. În toată ţara. Europa.
482 — Musculiţa de oţet — Drosophila melanogaster Mg. (Pl. 106) — L = 3—4 mm. Zbor
zvîcnit. Mai comună spre toamnă. Larvele trăiesc în sucuri de fructe şi must (consumîndu-l pe acesta
determină o activare a fermentaţiei), precum şi ciupercile din ele. A constituit obiectul a numeroase
studii de genetică. Cu ciclu de dezvoltare rapid. Comună.
483 — Streche — Hypoderma bovis De Geer (Pl. 106) — L — 14— 15 mm. Adultul trăieşte
2—14 zile. El scoate un bîzîit caracteristic care sperie animalele. Femelele depun cele 400—800 ouă pe
corpul animalelor mari, care lingîndu-le, înghit ouăle. Larvele circulă prin ţesuturile gazdei timp de l
an, după care se fixează în muşchii de pe spate, sub piele, provocînd tumori furunculoase, care
deranjează animalul şi deteriorează calitatea pielii. Larva cade pe sol, în care se împupează. În păduri şi
păşuni, în toată ţara. Europa, Asia, Africa de Nord.
484 — Tăune — Tabanus bovinus LW. (Pl. 106) — L = 21—24 mm. Animale greoaie, cu
zbor iute. Femela urmăreşte insistent şi înţeapă dureros caii şi cornutele mari pe torace şi abdomen,
apoi le suge sîngele. Masculul suge numai sudoarea vitelor şi nectarul din flori. Poate transmite boli. În
toată ţara. Eupora, Africa de Nord.
485 — Muscă cenuşie de carne, viermînariu — Sarcophaga carnaria L. (Pl. 106) — L = 7—
20 mm. Pe flori şi gunoaie. Vivipară, depune pînă la 20 000 larve care se hrănesc cu cadavre şi materii
organice în putrefacţie; dacă larvele sînt depuse pe animale în răni cu puroi, pot determina chiar
dezgolirea oaselor. Transmite miaze la om şi animale. În toată ţara. Europa.
486 — Ţînţăroi — Tipula oleracea L. (Pl. 106) — L = 15—23 mm. Adulţii zboară greoi.
Larvele se hrănesc cu rădăcini şi seminţe (sînt considerate dăunătoare) dar pot consuma şi vegetale
putrede. În locuri umede, umbroase, în păşuni, grădini, păduri, lîngă case. Cosmopolit.
487 — Purice — Pulex iritans L. (Pl. 103) — L = 2—4 mm. Afartipter nearipat, turtit lateral,
fără aripi, cu picioare care îi permit să facă sărituri foarte lungi. Corp protejat de un înveliş chitinos
foarte dur. Depune pe an 700—800 ouă în porţii de cîte 10—12 în crăpături din lemn. Trăieşte 500 zile.
Larvele se hrănesc cu detritus, gunoaie. Adulţii sînt paraziţi la om (sug sînge); la nevoie trec pe porci,
cîini, pisici. Are o salivă iritantă, care provoacă mîncărime. Poate transmite ciuma şi unele tenii. În
toată ţara. Cosmopolită.

ÎNCRENGĂTURA VERTEBRATE (VERTEBRATA)

CLASA AMFIBII (AMPHIBIA)


488 — Broască rîioasă brună — Bufo bufo L. (Pl. 107) — Lmascul = 8 cm, Lfemelă—13 cm. Corp
voluminos, cap lat, bot rotund. Pupila orizontală. Pe corp cu negi mari. Cu o secreţie tegumentară
veninoasă. Pe picioarele posterioare cu cîte un tubercul. Masculul fără saci vocali. Reproducere în III—
IV, în ape mici. Ponta cu aspect de şiraguri (L = 3— 5 m), cu ouă mici, negre. Metamorfoza se încheie
în VII—VIII. Se hrăneşte noaptea cu rîme, melci, diferite insecte (mulţi dintre dăunătorii culturilor). Se
mişcă lent. Strigăt: „ook-ook". Hibernează pe uscat în găuri pe care le sapă cu picioarele posterioare. În
livezi, păduri, culturi, lîngă case. În toată ţara, la deal şi podiş, pînă sub munte. În zona temperată a
Europei şi Asiei. Asemănătoare este broasca rîioasă verde — Bufo viridis Laur.

CLASA REPTILE (REPTILIA)


489 — Şopîrlă de cîmp — Lacerta agilis L. (Pl. 108) — L = 20 cm. Corp masiv, cap mare,
înalt, bot rotunjit, coada mai scurtă ca la alte şopîrle. La diferite rase coloritul diferă de la verde intens
la rosu-ruginiu. Reproducere în V, ponta din 3—15 ouă este depusă în VI în sol. Puii ies în VIII.
Hibernează în IX—IV îngropată în pămînt, sau în galerii de rozătoare. Se hrăneşte îndeosebi cu insecte,
miriapode, păianjeni, crustacei. Are ca duşmani şerpii şi păsările răpitoare. Puţin sperioasă, iubeşte
umiditatea. Stă pe sol sau pe tufe, la II = 60—70 cm, în locuri deschise, bine însorite, în culturi, pe
lîngă drumuri, şosele, păduri, de la şes pînă la 2 300 m altitudine. În toată ţara. Din centrul Europei,
pînă în centrul U.R.S.S.
490 — Şopîrlă de ziduri — Lacerta muralis Laur (Pl. 108) — L = sub 20 cm. Zveltă, cap
lung, ascuţit, coadă lungă, subţire. Se reproduce în V; femela depune 2—8 ouă în V-VI, din care ies în
VII—VIII puii. Hibernează. Se hrăneşte cu insecte şi păianjeni. Are numeroşi duşmani printre păsări şi
şerpi. Trăieşte în colonii mari. Este extrem de rapidă. Se caţără pe pereţi verticali şi sare de la o stîncă
la alta. În văi cu grohotiş umed, pe stîncării calcaroase, pe pereţi stîncoşi, taluze, ziduri vechi în parte
ruinate, faleze calcaroase. De-a lungul lanţului Carpatic, în Munţii Apuseni şi Dobrogea. Europa
Centrală şi sudică, pînă în Asia Mică.

CLASA PĂSĂRI (AVES)


491 — Barză, barză albă — Ciconia ciconia L. (Pl. 107) — L = cca 'l m. Cuiburi aproape
numai pe case, stîlpi electrici, turle înalte, în pomii din localităţi (cuiburi la care familiile revin ani în
şir, cît timp se menţine perechea), formate din beţe, rămurele, pietricele. Cele 4(2—6) ouă sînt depuse
în IV—V şi sînt clocite 33—34 zile. Puii stau în cuib 54—63 zile; ei devin independenţi după 60 zile.
Se hrăneşte cu insecte (multe coro-pisniţe), rozătoare, broaşte, şerpi, rîme, fiind o pasăre folositoare.
Clămpăneşte din cioc. Nu se sperie de om, dar nici nu se lasă atinsă de el. Oaspete de vară (III—X),
comun. Mai numeroasă la pasaj. Holarctică, iernează în Africa de est şi sud.
492 — Guguştiuc — Streptopelia decaocto Friv. (Pl. 107) — L = = 28 cm. Cuib simplu, din
cîteva crenguţe (chiar şi sîrme), în pomi, sub streşini. Depune l—2 ouă pe care le cloceşte 14—16 zile.
Scoate 3—5 rînduri de pui între III—XI. Puii sînt hrăniţi cu o secreţie a guşii părinţilor. Adultul se
hrăneşte cu seminţe, melci, insecte, iarna şi cu resturi de mîncare şi carne. Strigăt „cu-cuh-cu". Are ca
duşmani păsările răpitoare de ouă, în special ciorile. Venită din Asia Mică în 1920, a invadat toată
Europa, pînă în Anglia şi Suedia. Comun, în toate localităţile, sedentar. Asia, Europa.
493 — Rîndunică — Hirundo rustica L. (Pl. 107) — L = 18—22 cm. Cuibăreşte în grajduri,
locuinţe părăsite, pe balcoane. În V îşi face un cuib din nămol şi ierburi uscate, care este plat, deschis
deasupra, şi pe care îl căptuşeşte cu pene şi fire subţiri de iarbă. Femela depune 4—5 ouă pe care le
cloceşte 14—16 zile. Puii stau în cuib 21 zile şi sînt hrăniţi de ambii părinţi. Poate scoate 2 rînduri de
pui pe an. Consumă insecte pe care le prinde din zbor. Strigă „tvit". Oaspete de vară (III—X). Comun.
Holarctic, iarna spre ecuator.
494 — Lăstun de casă — Delichon urbica L. (Pl. 107) — L = 13— 16 cm. Coada mai puţin
despicată decît la rîndunică. Cuibul, ades în colonii, este hemisferic, din bule de nămol, lipit pe perete
imediat sub tavan, cu o deschidere mică în partea de sus. Cele 4—5 ouă sînt clocite 14—15 zile. Puii
stau în cuib 21 zile. Poate scoate 2—3 rînduri de pui pe an. Se hrăneşte cu insecte pe care le prinde din
zbor. Strigăt „tsrip". Oaspete de vară (III—IX), comun de la malul mării pînă în golul alpin. Holarctic,
iernează la sud de Sahara.
495 — Coţofană — Pica pica L. (Pl. 107) — L = 45—48 cm. Cuib format din crengi lipite cu
nămol, cu mai multe intrări, sferic, asemănător unui con cu capac, este construit la sfîrşitul lui III în
copaci sau tufişuri mai mari, la înălţimi de 1,5—15 m. Poate face şi cîte un cuib fals. Femela cloceşte
cele 5—8 ouă timp de 17—18 zile. Puii stau în cuib 25 zile şi sînt hrăniţi cu insecte. Consumă pui de
păsări, ouă, insecte mici, melci, seminţe, fructe. Strigăt „sac-sac". Sedentară, comună din deltă pînă în
munţii înalţi, la altitudini de peste l 000 m. Vioaie, gălăgioasă, dă alarma printre păsări. Dăunătoare.
Holarctică.
496 — Stăncuţă — Corvus monedula L. (Pl. 107) — L = 33—36 cm. Cuibăreşte în colonii în
coşurile locuinţelor, scorburi de copaci, maluri, îşi face cuibul în IV din crenguţe, şi îl căptuşeşte cu
pene, păr, cîrpe. Femela cloceşte cele 4—6 ouă timp de 17—18 zile. Puii stau în cuib 32 zile şi sînt
hrăniţi cu insecte şi cu resturi alimentare. Se hrăneşte cu insecte, păianjeni, melci, viermi, seminţe,
fructe, diverse resturi din gunoaie. Strigăt „chiak". Sedentară şi oaspete de iarnă, comună şi numeroasă
în toată ţara. Holarctică. La cîmp, asemănătoare ei este cioara de semănătură — Corvus frugilegus L.
497 — Vrabie — Passer domesticus L. (Pl. 107) — L = 14—18 cm. Cuibăreşte sub streşini,
în găuri din ziduri, dar şi în păduri. Cuib sferic, îl face în II—III din paie şi ierburi uscate şi-l căptuşeşte
cu pene. Scoate 2—3 rînduri de pui pe an. Cele 4—5 ouă sînt clocite' 13 zile. Puii stau în cuib 15 zile.
Se hrăneşte cu sîmburi, seminţe, fructe mărunte, insecte, pîine etc. Strigăt „cip-cirip". Stă pe lîngă casa
omului. Sedentară, comună, în toată ţara. Cea mai numeroasă şi răspîndită pasăre de pe glob. Adusă de
om şi în Australia.
498 — Sticlele — Carduelis carduelis L. (Pl. 107) — L = 12_15 cm. Îşi face un cuib împletit
din muşchi, fire de iarbă, lînă şi puf la capătul unor ramuri de copac la 2—8 m înălţime. Femela
cloceşte cele 5—6 ouă timp de 13 zile. Puii stau în cuib 13—15 zile. Se hrăneşte cu seminţe, vara şi cu
insecte. Strigăt „tiglitt". Sedentar şi oaspete de iarnă, comun şi frecvent, mic şi vioi, prezent în păduri,
grădini, livezi şi cîmpii, iarna în oraşe şi sate, este ades ţinut în colivii. În toată ţara! Europa, Asia Mică
şi Centrală, Africa de nord.

CLASA MAMIFERE (MAMMALIA)


499 — Cîrtiţă — Talpa europaea L. (Pl. 108) — L = 10—15 cm, G = = 65—120 g. Insectivor
subteran, adaptat la săpat şi tîrît prin galerii. Coada scurtă, labe cu degete lungi, ghiare lungi şi lăţite.
Picioarele anterioare cu un os de consolidare suplimentar. Ochi mici, pleoape aproape lipite,
pavilioanele urechilor abea marcate, blană scurtă, deasă. Se împerechează primăvara devreme; după 4
—6 săptămîni naşte 2—7 pui. Consumă rîme, larve de gîndaci, coropişniţe, omizi, furnici, dar şi alte
animale care intră în galeriile sale. Permanent nesătulă, mănîncă zilnic o cantitate de hrană egală cu
greutatea proprie. Sapă galerii numeroase şi lungi pînă la adîncimea de 50 cm, din care iese numai
noaptea. Nu prea are duşmani. Cuibul său este în centrul sistemului de galerii. Animal singuratic, stă cu
perechea doar în perioada de reproducere. Prezintă fenomene de canibalism. Are mirosul şi pipăitul
extrem de dezvoltate. Animal folositor, căci distruge insectele şi aeriseşte solul; poate deveni uneori
dăunător, deoarece făcînd muşuroaie, strică fîneţele. În toate solurile, de la cîmpie pînă la altitudinea de
2 000 m, sapă galerii noi zi şi noapte, vara şi iarna. Comun. Europa.
500 — Arici — Erinaceus europaeus romanicus Barrett-Hamilton (Pl. 108) — L = 22—40
cm, G = 0,8—1,2 kg. Părul de sub ţepi este ros-cat-gălbui-sur. Se împerechează în III—VI şi naşte
după 7 săptămîni 3— 8 pui cu pielea aproape golaşe. Toamna puii sînt mari cît părinţii. Trăieşte 8—10
ani. Se hrăneşte cu lăscuste, greieri, gîndaci, broscuţe, ouă şi pui do pasăre, şoareci, şobolani. Cuib în
scorburi joase, ca nişte mici vizuini. Hibernează în XI—III. Scoate sunete variate. Are 3 duşmani
principali: vulpile, cîinii şi bufniţele. Comun, de la cîmpie pînă pe munţi, în livezi, grădini, pe lîngă
garduri spinoase, la marginea pădurii. În toată ţara. În sudul şi estul Europei.
501 — Pîrş mare, mihuş — Glis glis L. (Pl. 108) — L = 13—18 cm, G = 70—180 g.
Asemănător unei veveriţe mici, cu coadă stufoasă pe laturi, care se poate rupe spontan (autotomie) cînd
este apucată. Picioare puternice, ghiare mari, cu care se caţără uşor. Naşte de 2 ori pe an cîte 3—9 pui
într-un culcuş în scorburi de copac, crăpături de stînci, sub rădăcini, în cuiburi artificiale. Poate trăi 6—
8 ani. Hibernează în X—IV în grupe, stînd încovrigaţi şi acoperindu-se cu coada. Nocturn, se hrăneşte
cu ghindă, jir, alune, muguri de fag, molid, şoareci, insecte, ouă de păsări. Toamna face provizii. Are ca
duşmani jderul şi păsările de noapte. Social, foarte agil. Trăieşte în copaci mici, tufişuri, lăstărişuri,
livezi, toamna în sure, podul caselor. Scoate sunete variate ca ţiuituri, fluierături, lătrături. În toată ţara,
la şes şi zona colinară. În centrul şi estul Europei, Asia Centrală.
502 — Hîrciog — Cricetus cricetus L. (Pl. 108) — L = pînă la 30 cm, G == 200—400 g. Cap
mare, picioare şi coadă scurtă, urechi golaşe. În IV şi VI femela naşte 8—12 pui golaşi, cu dinţi ieşiţi
din gingii. Poate trăi io ani. Activ noaptea şi dimineaţa devreme; mănîncă mult, face provizii de iarnă
de cîte 5—10 kg boabe în camere speciale, hrană pe care o cară în sacii bucali enormi (în care încap 60
—70 g). Consumă graminee, diverse ierburi, rădăcini, viermi, şoareci, dar mai ales seminţe. Dăunător.
Cuib cu galerii adînci de pînă la 2 m, cu mai multe intrări. În mijloc cu camere de locuit, în jurul cărora
sînt hambarele. Nesociabil, agresiv, îşi goneşte proprii semeni. Este o mică fiară. Hibernează în X—IV,
dar se scoală la cîteva zile odată, ca să mănînce. În stepe şi pe terenuri cultivate, pe sol moale, loess, de
la şes pînă la altitudini de 650 m. În toată ţara. În centrul şi sudul Europei.
503 — Şoarece de casă — Mus musculus L. (Pl. 108) — L — 7— 10 cm, G — 12—30 g. Bot
ascuţit, urechi mari. Naşte de cel puţin 4 ori pe an cîte 6—10 pui, care devin maturi după 2 luni.
Comensal omului. Consumă cele mai diferite alimente, pe care le murdăreşte şi infectează; mai mult,
datorită urinei, le imprimă un miros neplăcut. Neastîmpărat, vioi, activ mai ales noaptea. Evită apa.
Uneori şi la cîmpie sau în păduri rare. Purtător de boli, pe care le transmite la om şi animale. La noi
trăieşte în familii mari, în toată ţara, pînă la altitudini de 2 000 m. Însoţitor nedespărţit al omului, pe tot
globul.
504 — Guzgan, şobolan cenuşiu — Rattus norvegicus Berkenhaut (Pl. 108) — L = 23—26
cm, G = 300—400 g. Capul unit de trup, urechi cărnoase, groase. Sînt rare cazuri de albinism. Femela
naşte de 3—4 ori pe an cîte l—14 pui. Mănîncă orice, de la grîu şi făină, pînă la slănină, alimente
preparate, resturi de la abatoare, cadavre, fructe, pui de găină. Murdăreşte şi infectează totul eu germeni
patogeni transmisibili. Mai activ noaptea, dar în locuri liniştite circulă şi ziua. Aleargă, sare, se caţără
în copaci, poduri, înoată şi se cufundă uşor. Robust, se apără cînd este atacat de cîini şi pisici, dihori şi
păsări de pradă. Epizootiile îl decimează. Cel mai dăunător animal de pe lîngă casa omului. În depozite,
crescătorii, canale colectoare, maidane, cimitire; la nevoie migrează. În toată ţara, pe tot globul.
Originar din centrul Asiei, a ajuns în Europa în sec. XIII. Asemănător lui şi la fel de dăunător este
şobolanul negru (Rattus rattus L.), care este originar din Europa şi ceva mai mic. El este şi ceva mai
puţin prolific. Datorită vigurozităţii noului venit, cel european este într-o regresie evidentă.
505 — Dihor — Putorius putorius L. (Pl. 108) — L = 31—45 cm, G = 0,5—1,2 kg. Corp
încovoiat, gît gros, picioare scurte, cu talpă fără păr, urechi scurte, pe bot, la ochi şi la gît de culoare
mai deschisă. Sub coadă cu 2 glande care au o secreţie cu miros greţos. Se împerechează în III—IV;
după 40 zile femela naşte 4—8 pui. Trăieşte 8—10 ani. Activ noaptea. Mănîncă pui de păsări, şoareci,
şerpi, gîndaci, broaşte, iepuri, potîrnichi, hoituri, peşti, poame de pădure, miere. Face provizii. Animal
vioi, cu miros foarte dezvoltat. Merge în salturi. Lîngă case, pe sub şuri, sub lemn, lespezi, cariere de
piatră. Comun de la şes pînă în munţi. Evită pădurile. European. O subspecie a sa, dihorul de stepă
(Putorius putorius eversmanii), ocrotit de lege, este prezent numai în stepa dobrogeană, unde se
hrăneşte cu şoareci, popîndăi, hîrciogi.
506 — Căprioara — Capreolus capreolus L. (Pl. 108) — L = 95— 135 cm, G = 15—30 kg.
Corp svelt, cu coloraţie diferită vara şi iarna. Numai masculii au coarne, care sînt de forme foarte
variate şi cresc cu vîrsta (dar pe care toamna tîrziu le pierd, pentru ca în IV să se refacă. Se
împerechează în VII şi în XI—XII. Cei doi pui se nasc în V (sînt gestaţii de 40 şi de 22 săptămîni).
Trăieşte 15, rar 17 ani. Consumă ierburi, ciuperci, fructe de pădure, iarna şi coaja arborilor. În ultima
vreme stă mai mult în culturile agricole şi la marginea pădurilor, unde este lăstăriş mult. Miros şi auz
foarte dezvoltat. Se deplasează puţin, aleargă foarte iute, dar pe distanţe mici. Se apropie de aşezările
omului. Iarna se strîng în pîlcuri de 15—120 indivizi. Animale de amurg, care stau pe teritorii destul de
restrînse. Adulţii sînt atacaţi de lupi, puii de alte mamifere mai mari şi de păsări răpitoare. Comun de la
litoralul mării, pînă pe munţi. Din vestul Europei pînă în China.

ANIMALE DOMESTICE
507—514 — Cîinele — aparţine speciei Canis familiaris şi provine din lup (Canis lupus) şi
şacal (Canis aureus), rezultat din amestec de încrucişări şi selecţionări repetate. A început să fie
domesticit de peste 10 000 ani; în prezent se cunosc cîteva sute de rase.
507 — Ciobănesc românesc (Pl. 109) — Rasă în curs de stabilire. Talie mijlocie spre mare,
păr lung, monocolor, urechi căzute, labe groase, păroase pînă la unghii. Coada bine îmbrăcată, dreaptă.
Foarte credincios stăpînului. Caracter mai aspru. Rasă de pază pentru casă şi oi.
508 — Lup alsacian (Pl. 109) — H = 65 cm, G = 40 kg. Corp puternic, cu alură mîndră,
urechi ridicate, coada stufoasă atîrnă. Păr aspru, potrivit de lung, negru, gri-metalic sau galben-bruniu,
monocolor sau cu desene. Deosebit de fidel, incoruptibil, curajos pînă la sacrificiu. Devotat familiei.
Cîine de pază, de cercetare, folosit pentru conducerea orbilor.
509 — Boxer german (Pl. 109) — H = 55—63 cm, G = 25—45 kg. Trup scurt, aspect
cvadratic, foarte musculos, cap cubic, cu maxilarul inferior mai lung. Pielea frunţii cutată. Ochi rotunzi,
uşor proeminenţi. Păr scurt. Animal vioi, ager, credincios, curajos, bănuitor faţă de străini. Cîine de
pază şi însoţire.
510 — Saint Bernard (Pl. 109) — H = 70—90 cm, G = 70—80 kg. Animal masiv, puternic
proporţionat. Cap şi bot mare, gura şi urechile atîrnă. Coadă stufoasă. Păr lung, des. Foarte credincios,
calm, iubeşte copiii. Necesită multă îngrijire şi hrană. Cîine de pază, utilizat de Salvamont.
511 — Tekel (Pl. 109) — H = 22—27 cm, G = 5—9 kg. Corp scund, alungit, musculos.
Picioare scurte, curbate lateral. Cap uscăţiv, bot alungit, puternic. Coadă alungită. Păr scurt, sîrmos,
lung. Animal ataşat, şiret, plin de personalitate. Sensibil la frig, necesită mişcare. Cîine de vînătoare la
vizuină, bun soricar, de agrement.
512 — Springer spaniol (Pl. 109) — H = 50 cm, G = 22 kg. Bine legat cu urechi lungi,
atîrnînde, gît puternic, corp solid, proporţionat. Poziţia cozii în jos, păr des, lung, mătăsos, cu franjuri
ondulate. Inteligent, curajos, vesel, ataşat de stăpîn. Foarte bun la vînătoare solitară.
513 — Caniche (Pl. 109) — H = 35—60 cm. Cap fin, ochi oblici, urechi lungi, corp musculos,
spate şi picioare drepte. Păr lung, des, creţ sau buclat uniform. Inteligent, credincios, atent. Latră puţin.
Cîine de agrement.
514 — Pechinez (Pl. 109) — H = 20—25 cm, G = 5—5,5 kg. Cîine mic, bine proporţionat.
Cap masiv, bot scurt, nas cîrn. Ochi mari, proeminenţi. Picioare scurte, groase, coada recurbată pe
spate. Păr des, lung. Animal vioi, deştept, drăgăstos, arţăgos faţă de străini. Cîine de apartament,
necesită îngrijire specială.
514—517 — Pisică. Aparţine speciei Felis cattus. Ultimul animal care se lasă domesticit, îşi
păstrează caracterele naturale. Cunoscută de 5 000 ani. Provine din 3 specii de pisici: pisica nubiană
(Felis ocreata), pisica de stepă (Felis mânui) şi pisica europeană (Felis sylvestris). Iniţial venerată de
egipteni, a fost persecutată în Evul Mediu, iar acum este din nou apreciată. Se cunosc cca 30 rase.
Animal nocturn, vede bine ziua şi noaptea, are un auz bun. Cu capacitatea de a „toarce" şi de a cădea
totdeauna pe picioare.
515 — Pisica europeană cu păr scurt (Pl. 109) — Corp puternic, proporţionat, zvelt, cap
rotund, nas scurt, urechi mici, coloraţie extrem de variată. Prietenoasă, nu prea pretenţioasă. Acestei
rase îi aparţin cca 90% din pisicile de la noi.
516 — Pisica persană (de angora) (Pl. 109) — Corp masiv, dar nu greoi, picioare scurte şi
puternice, cap mare, rotund, urechi mici, fălci puternice, ochi mari, rotunzi. Păr lung, des, mătăsos, mai
lung pe urechi şi coadă (care stă în sus). Coloraţie variată. Animal calm, prietenos.
517 — Pisica siameză (Pl. 109) — Adusă din Asia în Europa la 1870. Siluetă zveltă, elegantă,
corp suplu, musculos, membre lungi, subţiri, coadă lungă. Cap triunghiular. Colorit specific, deschis;
pe faţă poartă parcă o mască. Ochi albaştri-intenşi. Animal vioi, jucăuş. Se ataşează de stăpîn.
518—521 — Cal. Aparţine genului Cabalus. Este animalul domestic cel mai apreciat pentru
robusteţea, rezistenţa fizică, docilitatea, aptitudinile de dresaj. A început să fie domesticit acum 5 000
ani în China şi acum 3 700—2 700 În Europa. Cu numeroase rase.
518 — Trăpaş românesc (Pl. 110) — H = 157 cm, G = 450 kg. Rasă formată la începutul
secolului XX, prin încrucişarea cailor locali cu trăpaşi ruseşti (rasa Orlof), cu trăpaşi americani şi
francezi. Gît, greabăn musculoase, crupă lungă, largă, uşor oblică. Membre lungi, uscăţive, puternice.
Temperament vioi, este blînd, se dresează uşor. Alergător, bun pentru munca cîmpului. Se foloseşte ca
ameliorator al cailor locali din Oltenia, Muntenia, Dobrogea.
519 — Calul românesc (Pl. 110) — H = 150—160 cm. Rasă formată în diferite regiuni, prin
încrucişare cu rase străine. În funcţie de zonă, se mai numeşte şi cal Dobrogean, Ialomiţean,
Moldovenesc, Ardelenesc, de Făgăraş, de Banat etc. Membre solide, copite rezistente, spinare şi şale
lungi, piept strîmt. Bine adaptat condiţiilor noastre de mediu, rezistent la boli şi intemperii. Deşi este
folosit la muncile agricole, are o putere de munca relativ scăzută. Nu este pretenţios la hrănire şi
îngrijire. În curs de ameliorare.
520 — Ardenez (Pl. 110) — H = 155—157 cm. Rasă formată în munţii Ardeni (Belgia).
Spinare şi sale scurte, largi, piept foarte musculos, membre scurte, groase, puternice, cu copite mari.
Culoare roibă, murgă şi dereşă. Animal puternic, bun pentru tracţiune grea, lent. Încrucişat cu rase
locale, dă metişi buni pentru muncile agricole, îndeosebi în Bihor, Banat, Ialomiţa.
521 — Huţul (Pl. 110) — H = l24-—l30 cm, G = 400 kg. Rasă formată în nordul Moldovei,
prin încrucişarea rasei locale de munte cu calul tarpan şi mongol. Bine adaptat la condiţiile de trai din
zonele montane. Animal mic, cap mare, coamă bogată şi lungă, spinare şi sale puternice, musculoase.
Crupă largă, membre puternice, copite mici. Rezistenţă la mers pe sol stîncos. Culoare murgă, mai rar
neagră, şoricie şi roibă. Nepretenţios la hrană. Este unul dintre cei mai buni amelioratori pentru caii de
munte. Se creste la herghelia de la Lucina (jud. Suceava).
522 — Măgar (Pl. III) — Aparţine genului Asinus. Mai mic decît calul, cu o dungă pe spate şi
două dungi laterale, în cruce pe partea anterioară a corpului, cu urechi lungi, coama şi blana scurte.
Animal răbdător, deosebit de rezistent, nepretenţios la hrană şi îngrijire, dar sensibil la frig. Se poate
încrucişa cu calul dînd naştere la hibrizi sterili (catîri). Utilizat mai frecvent în Dobrogea, unde a fost
adus şi crescut îndeosebi de turci şi tătari.
523 — Bivol (Pl. III) — Aparţine speciei Bubalus bubalus. Cu 13 perechi de coaste, frunte
convexă, coarne cu poziţie caracteristică (turtite lateral la bază, cu vîrfurile ridicate). Testiculele sînt
lipite de abdomen. Păr puţin, pielea pare golaşe. Manifestă o preferinţă pentru locuri umede,
mlăştinoase, în care se culcă vara pentru a-şi proteja pielea cu nămol. Rezistent la înţepături de insecte,
la epizootii şi frig. Consumă plante de zone mlăştinoase. Dă o producţie medie de lapte de l 500—2
000 l/an, care este bogat În grăsimi. Piele de bună calitate. În sudul Transilvaniei, Banat, la Dunăre.
524—527 — Vacă. Taurinele provin din Boş taurus (boul domestic european). Sînt animalele
cele mai utile omului, ele dînd o mare cantitate de alimente de origine animală, precum şi produse
utilizate ca materie primă în industrie (lapte, carne, piele, păr, carne, sînge, glandele cu secreţie internă,
bălegar).
524 — Sură de stepă (Pl. 110) — H =130 cm, G= 280—450 kg. Cea mai veche rasă de la noi,
provenită din bour. Culoare sură cu diferite nuanţe. Viţeii la naştere sînt galben-roşcaţi. Animale
robuste, utile la munca cîmpului. Produc cca l 500 l lapte În decurs de 220—260 zile.
Cu mai multe varietăţi regionale: moldovenească, transilvăneană, ialomi-ţeană, dobrogeană.
Răspîndită acum mai mult în Moldova, Muntenia şi Oltenia; acum se înlocuieşte sau încrucişează cu
rase mai productive. Reprezintă cca 20—25% din efectivul din taurine al ţării.
525 — Bălţată românească (Pl. 110) — H = 135—140 cm, G = 550— 650 kg. Rasă formată
prin încrucişarea vacilor sură de stepă, varietatea transilvăneană, cu tauri din rasa Siementhal. Coarnele
cu vîrfurile închise. Culoare bălţată, alb cu galben de diferite nuanţe, mergînd pînă la roşu. Se creşte
pentru lapte (produce 3 000—5 000 l/an) şi carne (pînă la l 000 kg). În Transilvania, Banat, nordul
Moldovei, Crişana, în jurul oraşelor mari. Constituie 43% din efectivul de taurine al ţării.
526 — Pinzgau de Transilvania (Pl. 110) — H = 130 cm, G = 400— 550 kg. Rasă formată în
1860 prin încrucişarea vacilor din rasa Sură de stepă (de Transilvania şi Moldova) cu tauri din rasa
austriacă Pinzgau. Culoare bălţată alb cu roşu, pe spate cu o dungă albă. Bot şi unghii roşietice. Este
folosită la muncile agricole. Produce lapte (2 000—2 500 (3 000) l/an şi carne. Se creşte în nordul
Moldovei, sudul Transilvaniei şi în Munţii Apuseni. Reprezintă 11% din efectivul de taurine al ţării.
527 — Brună (Pl. 110) — H = 125 cm, G = 450—550 kg. Rasă formată în Maramureş prin
încrucişarea vacilor Sură de stepă cu tauri din rasa Schwyz. Conformaţie armonioasă, animal robust.
Coloraţie uniformă, în jurul botului cu un chenar alb, părul din pavilioanele urechilor alb, bot, coarne şi
unghii negre-cenuşii. Rasă de lapte (2 900—3 500—4 100 l/an) şi carne. Se creste în nordul Moldovei,
Maramureş, în zona subcarpatică din afara lanţului carpatic. Reprezintă cca 15% din efectivul de
taurine al ţării.
528—529 — Iepure (Pl. 109) — Aparţine speciei Oryctolagus cuniculus. Domesticirea să a
început din antichitate; se cunosc cca 70 rase. Creşterea să reprezintă o lucrare relativ simplă, uşoară şi
rentabilă (o femelă şi descendenţii ei dau pe an 25—30 kg carne).
528 — Chinchilla (Pl. 109) — G = 2,5—6 kg. Poate avea mai multe fătări pe an, de fiecare
dată născînd 6—8 pui. Culoarea blănii seamănă cu a rozătorului american de la care a luat şi numele.
Rasă de carne şi blană
529 — Angora (Pl. 109) — G = 3,5—4 kg. Cu mai multe varietăţi. Trup lung, cap scurt,
urechi mijlocii, ochi roşii. Păr lung, fin (este considerat al 2-lea ca fineţe după mătase), permite
obţinerea unei producţii anuale de 200—600 g, pe an, şi se utilizează la ţesături şi articole de
îmbrăcăminte. Rasă de păr, pretenţioasă, sensibilă la boli; se îngraşe greu şi are carne proastă.
530—533 Oaie — Aparţine speciilor Ovis arie s, Ovis vignei şi Ovis musimon, care au fost
încrucişate şi selecţionate îndeosebi pentru lînă, dar în unele regiuni şi pentru lapte, carne, pielicele.
Animal puţin pretenţios la adăpostire, hrănire şi îngrijire, suportă drumuri lungi şi grele. Foloseşte bine
o serie de deşeuri agricole cum sînt paiele, cocenii, vrejii de leguminoase. Rezistentă la boli şi
intemperii.
530 — Merinos de Palas (Pl. III) s-a format prin încrucişarea raselor Tigaie şi Ţurcană cu
Merinosul de Rambouillet şi Semiprecoce german. Animal robust, de talie mijlocie, pielea formează pe
corp pliuri mici (pe gît cu l—3 pliuri mari). Lînă albă, uniformă, rezistentă, mătăsoasă, cu 6—7
ondulaţii/cm (L = 7—8 cm). Produce 7—8 kg lînă/an la oi şi 7—12 kg la berbeci. Poate dă 130 l
lapte/an. Adaptată la condiţii de stepă, este precoce şi destul de prolifică. Varietate de lînă şi lapte. În
Dobrogea, Muntenia, sudul Moldovei.
531 — Ţigaie (Pl. III) — Rasă cu lînă semifină (L = 9—10 cm). Produce 2,5—3,5 kg lînă/an
şi 80—90 l lapte. Se îngrase uşor. Cu mai multe varietăţi: albă, bucălaie, ruginie, neagră de murite.
Animale de carne, lînă şi lapte, îndeosebi în Podişul Transilvaniei şi sudul ţării.
532 — Ţurcană (Pl. III) — Este una dintre cele mai vechi rase locale. Lînă groasă (L = 23
cm). Produce 2,2—3,2 kg lînă şi 80—100 l lapte/an. Se îngrase greu. Rasă rezistentă, adaptată la
regiunile cu precipitaţii abundente. Prolificitate redusă. Cu mai multe varietăţi; albă, neagră, brumărie,
raţcă. Rasă de lapte, lînă, carne şi pielicele. În toată ţara, la deal şi munte.
533 — Karakul (Pl. III) — Originară din Arabia. La baza cozii cu un depozit de grăsime, care
la animalele îngrăşate poate atinge 8—10 kg. Produce 1,8—3 kg lînă/an. De culoare neagră, brumărie
sau cafenie. De regiuni aride. Prolificitate 105—125%. La puii nou născuţi blana are bucle dese,
frumoase; de aceea ei sînt sacrificaţi în primele zile după naştere. Ulterior buclele dispar. Rasă crescută
pentru pielicele. În nordul Moldovei.
534 — Capră — (Capra hircus) — G = 30—60 kg. A fost domesticită din preistorie. Deosebit
de rezistentă la variaţii climatice şi boli, nepretenţioasă la mîncare (consumă orice — scoarţă, muguri,
resturi de iarbă, deşeuri vegetale şi menajere, chiar şi hîrtie), risipitoare, chiar dăunătoare. Culoare albă,
neagră, vînătă, roşcată sau bălţată. Proporţional cu mărimea sa, dă cea mai ridicată producţie de lapte
(cele de la noi dau 300 l/an, cele din Alpi, care cîntăresc 70—80 kg, dau pînă la 800 l lapte/an). Poate
naşte de l—2 ori/an cîte 2 iezi grei de 2,5—5 kg. Se creşte pentru lapte, lînă şi carne. Are puţine rase.
În zona montană şi submontană, mai rar în restul ţării.
535—537 — Porc — Sus scrofa, domesticită încă din preistorie. În locul animalului vioi, agil,
iute, curajos descris anterior (nr. 344), prin încrucişări şi selecţie s-au obţinut nişte animale
disproporţionate, grase, greoaie, cu picioare scurte. De la porc se valorifică carnea (cu mare valoare
nutritivă) grăsimea, pielea, părul, unghiile, intestinele, bălegarul. Cu o bună fecunditate, are o mare
prolificitate, precocitate, o perioadă scurtă de gestaţie, valorifică bine hrana, se adaptează uşor la
condiţiile de mediu şi adăpostire. Se cunosc foarte multe rase de porci. Mai comune la noi sînt:
535 — Bazna (Pl. III) — Formată în localitatea Bazna, prin încrucişarea scroafelor Mangaliţa
cu vieri Berck (Anglia). Animal prolific (cîte 9 purcei la o fătare), precoce (atinge 90—110 kg într-un
an), rezistent la boli şi intemperii, se adaptează uşor la condiţii noi de mediu. Crescut pentru carne şi
grăsime. În Transilvania.
536 — Mangaliţa (Pl. III) — S-a format în Jugoslavia, prin încrucişarea porcului alb de
Sumadia cu porcul negru de Syrmia. Este crescut la noi de peste 100 ani. Conformaţie corporală
specifică porcilor de grăsime; membre scurte, subţiri. Corp acoperit cu păr lung, des şi creţ. Cu varietăţi
de culoare: blond, negru-roşiu etc. Prolificitate redusă, precocitate potrivită (la l an cîntăreşte 85—90
kg), rezistent, nepretenţios la hrănire şi îngrijire. Specific pentru grăsime. Din carnea să se prepară
salamul de Sibiu. Reprezintă 20% din efectivul de porci al ţării. În nord-vestul Transilvaniei, Banat,
Oltenia, lunca Dunării, Dobrogea.
537 — Marele alb (Pl. III) — Originar din Anglia, este importat şi crescut la noi din secolul
trecut. Corp lung, cilindric, roz, cu păr alb, subţire. Este sensibil la insolaţie. Animal prolific, precoce
(naşte 11 pui la o fătare şi atinge 130 kg la l an). Se pretează bine la creştere şi îngraş re industrială;
reprezintă în prezent peste 50% din efectivul total de porcine.
538—541 — Găină — Aparţine speciei Gallus bankiwa. Domesticită de multă vreme, în
prezent cu un număr mare de varietăţi. De la găini se valorifică ouăle, carnea, penele, gunoiul. Cu o
mare precocitate, un ritm de creştere rapid, se înmulţesc uşor, se aclimatizează uşor, este omnivoră.
538 — Leghorn (Pl. 112) — Rasă formată din găinile italiene, de culoare albă. G femelă = 1,7—2
kg, Gmascul = 2,2—2,5 kg. Păsări precoce, încep ouatul la 5 luni şi au o producţie anuală de cca 170—
200 bucăţi (maximum 350). Rasă de ouă.
539 — Rhode-Island (Pl. 112) — Rasă formată în America de Nord, cu 2 varietăţi de culoare
— roşie şi albă. Gmascul= 3—i3,5 kg, Gfemelă = = 2,5—3 kg. Producţia anuală de ouă este de 150—170
bucăţi. Carne gustoasă, bună cantitativ şi calitativ. Rasă rustică, rezistentă la temperaturi scăzute. Se
creşte la cîmpie şi dealuri. Rasă de carne şi ouă.
540 — Plymouth (Pl. 112) — Rasă originară din America de Nord. Constituţie robustă,
picioare înalte. Gmascul = 3—3,5 kg, Gfemelă = 2,5— 3 kg. Cu 7 varietăţi. Dă o producţie mare de carne, se
îngrase uşor. Produce 120—150 ouă/an. Puicile încep ouatul la 7 luni. Rasă de carne şi ouă.
541 — Gît golaş de Transilvania (Pl. 112) — Rasă creată în Transilvania. Gmascui =3 kg,
Gfemeiă =2,5 kg. Pasăre rezistentă, puţin pretenţioasă la hrană. Culoare albă, neagră, zebrată. Produce
120—170 ouă/an. În prezent pe cale de dispariţie; a fost comună în peninsula Balcanică şi Asia Mică.
542—543 — Raţă — Aparţine speciei Anas platyrhynchos. A început să fie domesticită de
cca l 800 ani. Duce un mod de viaţă puţin diferit de cel al rudelor lor sălbatice. Este crescută în număr
mare în gospodăriile de la noi pentru ouă, carne şi puf. Valorifică bine zonele mlăştinoase şi bălţile.
Este puţin sensibilă la boli.
542 — Raţa comună românească (Pl. 112) — Rasă autohtonă, neameliorată, puţin productivă,
cu penajul asemănător celei sălbatice, alb, negru sau cenuşiu. Pasăre rezistentă, puţin pretenţioasă.
Gmascul = 1,5—2,5 kg, Gfemelă = 1,2—1,8 kg. Produce 70—120 ouă/an. Rasă de ouă şi carne.
543 — Peking (Pl. 112) — Gmascul =4 kg, Gfemelă =3,5 kg. Rasă formată în China. Picioarele
împinse mult posterior, corp oblic, caracteristic. Rustică, bună producătoare de carne. Depune 80—100
ouă/an. Precoce (la 5 luni cîntăreşte 3 kg). Se creşte mult la noi, îndeosebi pentru carne.
544—545 — Gîsca — Aparţine speciei Anser anser. Deşi este domesticită de multe secole,
chiar înaintea găinii, păstrează caracterele gîştii sălbatice, cu care se mai poate încrucişa. Ierbivoră, se
creşte pentru carne, ouă, puf şi pielicele. Nu este legată obligatoriu de apă.
544 — Gîsca comună românească (Pl. 112) — Rasă autohtonă, puţin productivă,
nepretenţioasă la hrană şi îngrijire, rezistentă la boli. G = 4,5 kg, cu ficat bine dezvoltat. Produce 15—
30 ouă/an. Rasă de carne şi puf.
545 — Toulouse (Ph 112) — Rasă formată în Franţa. Pasăre voluminoasă, grea, cu trup mare
şi picioare scurte. Gmascul = 13—14 kg, Gfemelă = 8—10 kg, ficatul atinge 2 kg. Carne grasă, gustoasă.
Depune 40—60 ouă/an. Rasă de carne.
546 — Curea (Pl. 112) — Aparţine speciei Meleagris gallopavo. A fost domesticită în
America. Cu mai multe rase, caracterizate prin producţii diferite de carne. Deşi puţin pretenţioasă,
cloceşte mai greu, iar puii se cresc dificil (ei necesită o hrănire specială, cu urzici şi mălai). Carne
gustoasă, căutată. O rasă mai comună la noi este Bronzată (Pl. 112), care se pretează bine la creşterea
industrială. Cu 3 varietăţi: neagră, arămie şi galbenă. Gfemelă —8—12 kg, Gmascul—15—17 (22) kg.
Produce 60—75 ouă/an (excepţional 200 ouă). Larg răspîndită.
547 — Bibilică — Numida meleagris (Pl. 112) — Originară din Africa. Capul şi gîtul golaşe,
ici-colo cu pene răsfoite, cu pielea cu gurguie, tuberculi roşii. Penaj caracteristic gri-perlat; pielea
gîtului roşie. Se creşte uşor, se hrăneşte cu vegetale şi insecte. Carne gustoasă, delicată ca cea de fazan.
Produce cca 80 ouă/an.
548 — Porumbel — Columba livia. Porumbelul a început să fie îmblînzit şi domesticit în Asia
Mică pe la sfîrşitul perioadei pietrei cioplite. Este mult mai apropiată omului decît alte păsări, deşi şi-a
menţinut capacitatea de zbor. Se cunosc peste 350 rase de porumbei, caracterizate printr-o mare
varietate de formă, mărime, penaj, capacitate de zbor şi joc.
548—551 — Porumbel comun de casă, guta n, huligan (Pl. 112) — Corp masiv, eliptic. Cioc
cu umflături puţin pronunţate, ochi mici strălucitori, cu inele pronunţate. Piept bombat, spinare largă,
abdomen plin, penaj neted, bogat. Coada îngustă cu 12 rectrice. Picioare neîncălţate. Cu o prolificitate
şi fecunditate ridicată. Rezistă la intemperii. Comun, în toată ţara.
549 — Porumbel gulerat (cu perucă) Maria Stuart (Pl. 112 — De talie mare, cu forme
alungite. Trunchi jos, orizontal. Cioc scurt, îndreptat în jos, cu umflături scurte. Ochi albi, cu inele
pronunţate, din 2—3 cercuri umflate şi zbîrcite. Gît lung, cu penaj crescut ca un guler sau perucă (care
formează o pălărie, o rozetă, o coamă sau un lanţ). Piept bombat, spinare şi abdomen lungi. Penajul de
pe corp lung. Aripi lungi, coada cu 12 rectrice. Picioare scurte, fără încălţări. Vedere redusă, zbor greoi.
Rasă prolifică, cloceşte şi îngrijeşte bine puii. Mai frecvent în Transilvania.
550 — Porumbel voiajor de concurs, voiajor belgian, călător (Pl. 112) — Cap mijlociu,
nemoţat, cioc mijlociu spre lung, gros, cu umflăturile bazale alungite, a căror suprafaţă este uşor
zbîrcită. Irisul cu 3 zone. Gît vertical, piept puternic, corp uşor oblic, aripi lungi, coada plată, îngustă.
Picioare puternice, neîncălţate. Penaj fin, moale, bogat. Rasă prolifică, creşte şi cloceşte bine puii.
Zboară bine, rapid (60—122 km/oră), se orientează perfect, are un dor fanatic de casă, care îl face să
vină înapoi de la distanţe de sute de km.
551 — Porumbel jucător ardelean (Pl. 112) — Rasă crescută în Ardeal. Cap mijlociu, cu sau
fără moţ, cioc scurt, gros, cu vîrful neascuţit, cu umflături puţin pronunţate. Ochi albi cu inele duble,
sau triple, netede; gît mijlociu, piept bombat, aripi cu vîrfurile purtate sub coadă. Aceasta este de
lungime mijlocie. Picioare scurte, neîncălţate. Unicelor sau tărcat. Zbor în stoluri, caracteristic (timp de
2—3 ore face tumbe dese, dîndu-se peste cap odată sau de mai multe ori).
Alte animale care pot fi întîlnite în acest mediu de viaţă sînt cele descrise la numerele 42, 43,
130, 163, 174, 179, 184, 186. 187, 190, 193, 195, 196, 198, 199, 200, 203, 208, 210, 211, 212, 215,
217, 218, 219, 220, 227, 234, 237, 241, 242, 245, 249, 250, 251, 259, 260, 266, 272, 273. 284, 296,
303, 306, 308, 309, 310, 311, 314, 316, 318, 320, 321, 322, 324, 325, 326, 327, 328, 329, 330, 331,
332, 333, 339, 341, 342, 344, 351, 354, 359, 361, 377, 385, 407, 408, 409 şi 410.
GLOSAR
Acuminat = terminat într-un vîrf fin şi alungit ca un ac.
Acut = ascuţit.
Ament = inflorescenţă racemoasă cu flori sesile sau scurt pedunculate dispuse înghesuit pe un ax
flexibil.
Amplexicaul = frunze, bractee a căror bază îmbrăţişează tulpina.
Anfract = o spiră completă la cochilia melcilor.
Anteridie = organ reproducător mascul întîlnit la plantele inferioare şi la ferigi (dintre cormofite).
Apendice (la insecte) = terminaţii ale abdomenului larvelor sau adulţilor.
Apertură = orificiul cochiliei melcilor prin care iese corpul şi piciorul.
Apex = capătul ascuţit al cochiliei melcilor.
Apod = lipsit de picioare.
Arhegon = organ reproducător femei de forma unei butelii, întîlnit la muşchi
(Briofite) şi ferigi (Pteridofite).
Auriculat = în formă de urechiuşă.
Axilar = situat la subsuoară.
Bidentat = cu doi dinţi la vîrf.
Bifid = cu o incizie care ajunge la jumătatea organului, delimitîndu-1 în două.
Bilabiat = caliciu sau corolă cu două prelungiri distincte opuse (două buze).
Briozoare = animale nevertebrate mici, fixate, coloniale, asemuite muşchilor de pădure, cu o organizare
relativ simplă, cu tentacule anterioare cu ajutorul cărora determină pătrunderea apei (şi particulelor de
hrană) în tubul digestiv. Acvatice (în mări şi ape dulci), pe tulpini, pietre, scoici şi melci.
Buco-anal = orificiu prin care este introdusă hrana şi prin care sînt eliminate ulterior resturile digestiei.
Caduc = care cade prematur (caliciu, corolă).
Calatidiu = inflorescenţă racemoasă cu aspectul unui disc sau cupă înconjurată de involucru.
Campanulat = în formă de clopot.
Capitul = inflorescenţă racemoasă de formă mai mult globuloasă formată din flori sesile aşezate pe
partea dilatată a axului.
Carenat = în formă de luntre.
Carnivor = animal care se hrăneşte cu alte animale.
Cerci = terminaţii perechi, articulate sau nearticulate ale abdomenului insectelor. Cu rol de organe de
simt ori apărare care servesc în copulare sau la ridicarea aripilor.
Cespitos = sub formă de tufă.
Ciliat = cu peri rari (de obicei dispuşi pe marginea unui organ).
Cimă = inflorescenţă la care axul principal are o creştere limitată, iar axele secundare iau naştere din
muguri subterminali.
Clitelum = îngroşare glandulară a tegumentului segmentelor genitale de la viermii oligocheţi care
secretă un manşon mucilaginos (în care are loc reproducerea), iar apoi coconul ce protejează ouăle.
Cocon = înveliş de protecţie al ouălor secretat de diferite nevertebrate.
Cordiform = organ al pantei de forma unei inimi.
Coriaceu = pielos.
Corimb = inflorescenţă racemoasă la care pedunculii florilor pornesc de pe ax de la diferite nivele şi
ajung terminal la acelaşi nivel. Florile se deschid de la margine spre centru.
Cosmopolit = trăieşte pe sau aproape pe tot globul.
Crenat = cu dinţi rotunjiţi (marginea frunzei).
Cromatofor = formaţiune pigmentată din celulele plantelor şi animalelor.
Cuspidat = fin ascuţit, ghimpos, înţepător.
Decurent = frunze la care limbul concreşte pe o anumită porţiune cu tulpina, conferindu-i aspectul de
aripă.
Defoliator = animal care consumă frunzele plantelor.
Dehiscent = fruct uscat care se deschide.
Detritivor = animal care se hrăneşte cu detritus.
Dicaziu = inflorescenţă cimoasă la care axul principal se termină cu o floare de sub care pornesc două
ramuri opuse de la acelaşi nivel, dînd aspectul unei ramificaţii dichotomice.
Digitat = aspectul unui organ care poartă ramificaţii ca degetele unei mîini.
Dimorfism = existentă a două tipuri morfologic diferite printre indivizii aceleiaşi specii, ca în cazul
diferenţelor structurale dintre masculi şi femele.
Dioic = organism vegetal unisexuat la care organele de reproducere femele şî mascule se formează pe
tulpini diferite.
Distih = aşezat pe două rînduri.
Ecloziune = ieşire din ou.
Elitre = prima pereche de aripi întărite, care acoperă coleopterele.
Emarginat = ştirbit.
Endemic = plantă sau animal care trăieşte pe un areal limitat, restrîns.
Ensiform = în formă de sabie, de spadă.
Eratic = care se deplasează în cursul vieţii dintr-un loc în altul.
Eurihaline = organisme care trăiesc în limite largi de variaţie a salinitătii.
Euriterme = organisme care îşi desfăşoară viata în limite largi de variaţie a temperaturii.
Evazat = larg desfăcut la un capăt.
Exuvie = învelişul structurat în care artropodele şi şerpii ies prin năpîrliri periodice şi astfel pînă la
întărirea noului înveliş, pot să-şi crească dimensiunile corpului sau să-şi schimbe conformaţia.
Fidat = divizat cel mult pînă la jumătatea organului.
Fimbriat = cu marginea foarte fin divizată.
Fistulos = organ alungit gol în interior.
Fitofag = consumator de plante.
Foliole = părţi componente ale unei frunze compuse.
Frugivor = care se hrăneşte cu fructe.
Gametofit = generaţie sexuală haploidă, se dezvoltă din spor, caracteristică ciclu-» lui evolutiv al unei
plante, care se termină cu formarea gârneţilor.
Geniculat = îndoit brusc, în formă de genunchi.
Glabrescent = cu peri foarte rari.
Glabru = lipsit de peri.
Glume = frunzişoare modificate, membranoase sau tari, de obicei concave care stau la baza florilor de
la Cyperaceae sau la baza spiculeţelor de la Gramineae.
Hastat = în forma vîrfului de lance.
Hialin = transparent.
Higrofil = iubitor de mediu umed.
Hirsut = cu peri lungi, flexibili, drepţi, abundenţi.
Komocrom = de culoarea mediului în care trăieşte.
Ierbivor = care se hrăneşte cu plante.
Imparipenat = frunză compusă cu număr impar de foliole din care una se află în vîrful rahisului, iar
restul lateral.
Involucru = totalitatea frunzişoarelor de la baza unei umbele, capitul sau calatidiu
Involucel = ansamblu de bractee de la baza umbelei.
Involut = răsucit într-o parte.
Labiu = parte a corolei alungită sub formă de buză.
Lacinie = diviziune îngustă a unei frunze, a unei petale sau lob de tal. ?'
Lanat = peri lungi, moi, crenaţi, deşi şi încîlciţi.
Lamina = partea lată a frunzei.
Lanceolat = de forma unei lance.
Lax = dispers, răsfirat.
Ligulă = mică prelungire membranoasă aliată la limita dintre teacă şi limbul frunzei la Gramineae.
Lucifug = evită, se fereşte de lumină.
Maculat = pătat.
Melanic = de culoare negricioasă sau închisă (comparativ cu ceilalţi semeni ce au culori mai deschise).
Monogam = animal ce trăieşte alături de un singur partener de sex opus (ex barza lebăda).
Monoică = plantă cu flori unisexuate masculine şi feminine situate pe aceeaşi tulpină.
Natant = organ sau organism care pluteşte pe suprafaţa apei.
Necroză = mortificarea ţesutului viu în urma acţiunii unui agent (fizic, chimic mecanic sau viu).
Neotenic = prezenta caracterelor de adult şi a capacităţii de reproducere la stadii imature.
Koctuid = care este activ noaptea.
Nutant = axe sau ramificaţii cu vîrful aplecat în jos.
Obcordat = invers cordat (în formă de inimă cu scobitura în vîrf).
Oblong = alungit — eliptic.
Obovat = cu lăţimea cea mai mică deasupra mijlocului.
Obtuz = vîrf rotunjit, neascuţit.
Omnivor = care se hrăneşte atît cu vegetale, cît şi cu alte produse (carne, detritus etc.).
Dogon = organ reproducător femei întîlnit la plantele inferioare (alge, ciuperci).
Debiculat == circular.
Oospor = zigotul unor plante inferioare cu rol de înmulţire şi organ de rezistenţă.
Ovat = cu lăţimea cea mai mare sub mijloc.
Ovipar= care depune ouă.
Ovipozitor = organ format din piese tari şi alungite situate la capătul abdomenului femelelor unor
insecte, cu ajutorul căruia acestea perforează şi depun ouăle în ţesuturile altor plante sau animale.
Ovovivipar = animal care produce ouă cu înveliş bine definit, pe care le păstrează în corp şi din care ies
ulterior puii, ceea ce dă impresia că naşte pui vii.
Palee — frunzişoare modificate, adesea membranoase, uneori aristate întîlnite la Gramineele şi
Cyperaceae.
Palmat = cu lobi aşezaţi radiar cu nervuri ce pornesc din acelaşi loc.
Palpi = apendice pereche însoţind piesele bucale ale artropodelor, cu rol senzorial.
Palustră = de locuri mlăştinoase, permanent umede.
Panicul = inflorescenţă racemoasă compusă, formată dintr-un ax central pe care se dezvoltă
inflorescenţe simple.
Papus = smoc de perişori situaţi pe fruct (stilul florilor) cu rol de răspîndire a lor.
Partit = despicat pe o porţiune mai mare decît jumătatea organului şi întîlnit la frunze, petale, sepale.
Pelagic = care trăieşte în masa apei, fără contact cu fundul bazinului.
Penat = ca o pană; frunză compusă din mai multe foliole prinse de o parte şi de alta a unui ax comun
numit rahis.
Perenă = plantă care trăieşte mai mulţi ani.
Periant = înveliş floral dublu format din caliciu şi corolă, diferit colorate.
Pericarp = peretele fructului în structura căruia se disting trei zone: epi-, mezo- şi endocarp.
Perigon = înveliş floral format din foliole numite tepale, colorate într-un singur fel.
Peristom = regiunea din jurul gurii (termen utilizat la unele nevertebrate, ca viermi, insecte).
Planetonofag = care se hrăneşte cu organismele mărunte din masa apei (pelagic?)
Pleiocaziu = inflorescenţă cimoasă la care sub floarea terminală pornesc trei sau mai mult axe florale
laterale.
Polifag = care consumă o gamă largă de organisme.
Poligam = animal care se reproduce cu mai mulţi indivizi din sexul opus (ex. găina, cîinele).
Pontă = ouăle depuse de nevertebrate (deodată sau în mai multe porţii).
Predator, prădător = animal care consumă alte animale.
Pubescent = organ acoperit cu peri scurţi, moi şi drepţi (aspect de puf)
Racem = inflorescenţă monopodială cu creştere în lungime sub formă de ciorchine.
Rahis = ax comun la pene, frunze penate sau inflorescenţe.
Răpitor = care se hrăneşte cu alte animale vii.
Reniform = în formă de rinichi.
Repent = tîrîtor.
Reticulat = ca o reţea.
Rizoizi = filamente unicelulare sau pluricelulare, simple sau ramificate, cu rol fixator şi mai puţin
absorbant.
Rizomorfe = cordoane miceliene asemănătoare rădăcinilor rezultate din împletirea strînsă a hifelor de
la unele ciuperci superioare.
Ritidom = scoarţă crăpată sau exfoliată formată din suber şi feloderm.
Rucinat = lobi inegali îndreptaţi spre baza frunzei.
Sagitat = frunze cu limbul în formă de săgeată.
Scabru = foarte aspru, cu peri scurţi şi rigizi.
Sclerot = organ de înmulţire şi rezistenţă al unor ciuperci (Ascomicete) parazite,
Sectat = despicat pînă la nervura mediană.
Serat = dinţat ca ferăstrăul, cu dinţi orientaţi înainte, la marginea frunzei.
Sesile = organe de plante ca frunze, flori, fructe lipsite de peţiol sau peduncul.
Setă = organ subţire rigid (în formă de păr).
Solitar = singur.
Spadix = inflorescenţă racemoasă cu rahisul gros pe care se prind flori sesile şi învelită într-o frunză
numită spată.
Spic = inflorescenţă racemoasă cu axul lung şi rigid pe care sînt dispuse flori sesile sau scurt
pedunculate.
Sporocarp = corp de fructificare, la unele plante, unde se diferenţiază închizînd în interior sporangii cu
spori.
Sporofit = generaţie diploidă care începe cu zigotul şi se termină cu formarea sporilor.
Stenohaline = oganisme care trăiesc în limite reduse de variaţie a salinităţii.
Stenoterme = organisme care trăiesc în limite strînse de variaţie a temperaturii.
Stolon = ramură plagiotropă, crescută din baza tulpinii, capabilă de a forma rădăcini şi de a da naştere
la noi plante.
Sulcat = brăzdat.
Tomentos = pîslos, cu peri scurţi, moi, foarte deşi, catifelaţi ce conferă o culoare albicioasă.
Umbelă = inflorescenţă la care florile pornesc din vîrful axei, pedunculii lor au lungime inegală şi dau
forma generală a unei umbrele.
Vagină = teacă.
Verticil = organe ale plantelor, ca frunze, muguri, flori, care se dezvoltă cel puţin trei la nivelul
aceluiaşi nod pe tulpină.
Vilos = cu peri lungi, moi, deşi, asemănător lînii.
Vivipar = care naşte pui vii.
Zoofag = consumator de animale.

Redactori: ing. NELY CALIN ing. ECATERINA MOŞU


Tehnoredactor: STELIANA PARIZIANU
Coperta: KALAB FRANCIS
Ilustraţia: MIRCEA ŞERBAN FEUDA IONESCU VALERIA PAULIAN MARILENA NEGREA

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.com


Alte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/
Carte obţinută prin amabilitatea dlui. Romică “Măcin” Popoiu