Sunteți pe pagina 1din 53

UNIVERSITATEA N. TITULESCU Facultatea de drept

Lect. univ. dr. Ion Dragne

D R E P T

PROCESUAL C I V I L

I + II

s u p o r t

de

c u r s

B u c u r e ş t i

2 0 11

ag e2 0

P

CUPRINS

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1. Noţiuni şi principii generale

1.1. Consideraţii generale privind justiţia

1.2. Procesul civil – mijloc de realizare a justiţiei

1.3. Dreptul procesual civil – ramură distinctă a sistemului de drept

1.4. Bibliografie

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2. Acţiunea civilă

2.1. Noţiune şi natură juridică

2.2. Corelaţia dintre dreptul subiectiv civil, acţiune şi dreptul de acţiune

2.3. Elementele acţiunii civile

2.4. Condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile

2.5. Clasificarea acţiunilor civile

2.6. Bibliografie

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3. Participanţii la procesul civil

3.1. Instanţa de judecată (rolul şi poziţia, compunerea şi constituirea,

incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea)

3.2. Părţile (poziţie, drepturi şi îndatoriri, coparticiparea procesuală, participarea

terţilor în procesul civil, reprezentarea judiciară)

3.3. Participarea procurorului în procesul civil

3.4. Bibliografie

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4. Competenţa instanţelor de judecată

4.1. Noţiune

4.2. Clasificare

4.3. Competenţa generală, materială şi teritorială a instanţelor judecătoreşti

4.4. Întinderea competenţei instanţei sesizate

4.5. Incidente procedurale cu privire la instanţa sesizată

4.6. Bibliografie

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5. Actele de procedură şi termenele procedurale

5.1. Noţiunea actelor de procedură

5.2. Clasificare

5.3. Condiţii pentru întocmirea actelor de procedură

5.4. Noţiunea şi clasificarea termenelor procedurale

5.5. Modul de calcul

5.6. Durata termenelor procedurale

5.7. Sancţiuni pentru nerespectarea condiţiilor privitoare la actele de procedură şi a

termenelor procedurale (nulitate şi decădere, inclusiv comparaţii; sancţiuni

pecuniare, sancţiuni disciplinare)

5.8. Bibliografie

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6. Judecata în faţa primei instanţe

6.1. Proceduri prealabile sesizării instanţei

6.2. Dispoziţii generale referitoare la cereri

6.3. Cererea de chemare în judecată

6.4. Întâmpinarea

6.5. Cererea reconvenţională

6.6. Timbrarea

6.7. Măsuri asigurătorii

6.8. Citarea şi comunicarea actelor de procedură

6.9. Şedinţa de judecată

6.10. Prima zi de înfăţişare şi funcţia ei procedurală

6.11. Încheierile de şedinţă

6.12. Excepţiile procesuale

6.13. Probe (noţiune şi clasificare; subiectul, obiectul şi sarcina probei; reguli

comune privind admisibilitatea, administrarea şi aprecierea probelor; proba prin înscrisuri; proba cu martori; expertiza; cercetarea la faţa locului; mărturisirea; prezumţiile)

6.14. Incidente în desfăşurarea procesului civil: suspendarea şi perimarea

6.15. Acte de dispoziţie în procesul civil: renunţarea, achiesarea, tranzacţia

6.16. Deliberarea şi pronunţarea

6.17. Hotărârea judecătorească (noţiune şi clasificare; redactarea, semnarea şi

comunicarea hotărârii; termenul de graţie; cheltuieli de judecată; efectele hotărârii judecătoreşti; învestirea cu formulă executorie; executarea vremelnică; îndreptarea erorilor materiale)

6.18. Bibliografie

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7. Căile de atac

1.5.

Sistemul căilor de atac în legislaţia română

1.6.

Rolul căilor de atac

1.7.

Controlul judiciar şi controlul judecătoresc

1.8.

Apelul

1.9.

Recursul

1.10.

Contestaţia în anulare

1.11.

Revizuirea

1.8.

Recursul în interesul legii

1.9.

Bibliografie

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8 Executarea silită

2.1. Noţiune, reglementare şi natură juridică

2.2. Modalităţi de executare silită

2.3. Participanţii la executarea silită

2.4. Dreptul de a porni executarea silită

2.5. Cererea de executare silită şi incidentele procedurii de executare

2.6. Contestaţia la executare

2.7. Obiectul executării

2.8. Urmărirea silită mobiliară

2.9. Poprirea

2.11.

Executarea silită directă

ag e2 0

P

2.12. Executarea creanţelor bugetare

2.13. Executarea silită a creanţelor bancare neperformante preluate la datoria

publică internă

2.14. Executarea silită a garanţiilor reale mobiliare

2.15. Bibliografie

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9 Proceduri speciale

3.1. Procedura necontencioasă

3.2. Procedura refacerii înscrisurilor şi hotărârilor dispărute

3.3. Procedura ofertei reale

3.4. Ordonanţa preşedinţială

3.5. Cererile privitoare la posesiune

3.6. Procedura divorţului

3.7. Procedura împărţelii

3.8. Soluţionarea litigiilor în materie comercială

3.9. Procedura somaţiei de plată

3.10. Bibliografie

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10. Arbitrajul

4.1. Noţiune

4.2. Conventia arbitrala

4.3. Tribunalul arbitral

4.4. Desfasurarea arbitrajului

4.5. Hotararea arbitrala

4.6. Bibliografie

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11 Activitatea notarială

5.1. Consideraţii generale

5.2. Competenţa

5.3. Organizarea activităţii notarilor publici

5.4. Reguli comune pentru îndeplinirea actelor notariale

5.5. Procedurile notariale îndeplinite de către notarii publici

5.6. Bibliografie

Teste de autoevaluare

Obiectivele cursului şi criteriile de evaluare a cunoştinţelor

A. Obiectivele cursului

Suportul de curs prezentat în rândurile ce urmează se adresează studenţilor din învăţământul universitar la distanţă – având ca finalitate explicarea principalelor

instituţii ale Dreptului procesual civil. Lucrarea este concepută pentru a trata aspectele fundamentale ale dreptului

procesual civil, astfel încât studenţi să-şi însuşească noţiunile şi termenii de specialitate. Cursul de faţă îşi propune:

1. Să analizeze instituţiile fundamentale ale dreptului procesual civil şi

conexiunile existente între ele;

2. Să transmită studenţilor informaţiile necesare pentru interpretarea şi

aplicarea corecte a legii civile; 3. Să transmită studenţilor cunoştinţele de Drept procesual civil, necesare

înţelegerii instituţiilor de bază şi formării unor buni specialişti în domeniu;

4. Abordarea instituţiilor dreptului procesual civil în strânsă legătură cu

jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi a altor organe judiciare. Conform fişei disciplinei, competenţele specifice acesteia sunt:

Cunoaşterea din punct de vedere ştiinţific a conţinutului normelor procesual civile generale, precum şi a jurisprudenţei referitoare la aplicarea acestora; Înţelegerea instituţiilor dreptului procesual civil; Însuşirea unui mod de gândire logico-juridic corect; Înţelegerea corelaţiilor existente între instituţiile specifice părţii speciale şi cele ale părţi generale ale Dreptului procesual civil; Explicarea instituţiilor specifice dreptului procesual civil;

Explicarea şi interpretarea instituţiilor dreptului procesual civil;

ag e2 0

P

Explicarea corelaţiilor dintre instituţiile specifice dreptului procesual civil;; Explicarea şi înţelegerea soluţiilor pentru problemele apărute în practică; Interpretarea corectă a normelor procesual civile; Formarea unei atitudini pozitive faţă de ştiinţa dreptului procesual civil ; Dezvoltarea abilităţilor de gândire juridico-civilă; Incitarea pentru o abordare multidisciplinară a instituţiilor de drept privat; Obişnuinţa de a interpreta corect normele procesual civile şi aplicarea sistematică a acestora. Suportul de curs este structurat în două părţi: Cele două părţi cuprind mai multe teme ordonate, de regulă, în conformitate cu succesiunea existentă în Codul de procedura civil. Însuşirea temeinică a Dreptului procesual civil presupune, pe lângă activităţile didactice programate, un efort consistent din partea studenţilor în ceea ce priveşte studiul individual pe baza bibliografiei minime obligatorii, recomandate în prezenta lucrare. Prezentul suport de curs are rol orientativ, fapt pentru care, atingerea nivelului necesar promovării examenelor la disciplina drept civil, potrivit conţinutului programei analitice, se va face prin studierea bibliografiei obligatorii.

B. Evaluarea

Aprecierea nivelului de pregătire a studenţilor se realizează astfel:

Evaluarea finală, prin examen la sfârşitul fiecărui semestru. Examenul este scris, iar notarea se face de la 1 la 10. Stabilirea notei finale va avea loc în felul următor:

1. Răspunsurile la examen

2. Activităţi în cadrul întâlnirilor tutoriale

(referate, participări la dezbateri etc.)

Promovarea examenului presupune obţinerea unei note mai mari sau egale

o pondere de cel puţin 30% nota de la examenul

cu

propriu-zis.

80%;

20%;

5,

în care trebuie să aibă

C. Grila de Evaluare

Grila de evaluare pentru examen cuprinde:

a). La Drept procesual civil – partea generala două subiecte teoretice; b). La Drept procesual civil – partea speciala: două subiecte (unul teoretic, care trebuie tratate analitic şi o speţă cu rol majoritar în evaluare).

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1. Noţiuni şi principii generale

1.1 Consideraţii generale privind justiţia

1.2 Procesul civil – mijloc de realizare a justiţiei

1.3 Dreptul procesual civil – ramură distinctă a sistemului de drept

1. Dreptul procesual civil

1.1. Definiţie

Diferendele de natură civilă pot fi soluţionate:

pe cale amiabilă, în cadrul modalităţilor nejurisdicţionale de soluţionare a disputelor (exemple: tranzacţia – art. 1704 C.civ.; concilierea confliectelor de interese, asigurată de către Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale – art. 17-25 din Legea nr. 168/1999 pricind soluţionarea conflictelor de muncă);

prin parcurgerea procesului civil.

Termenul de „procedură":

provine din latinescul procedere – a avansa, a merge înainte;

limbaj cotidian – desfăşurarea unor activităţi necesare pentru a atinge un rezultat bine determinat.

limbaj juridic – totalitatea formalităţilor impuse unei jurisdicţii pentru a soluţiona problema juridică dedusă de către persoana care s-a supus, la rândul său, unor condiţii

ag e2 0

P

şi formalităţi pentru a putea sesiza jurisdicţia respectivă. Procedura civilă – problema dedusă judecăţii este una civilă.

Noţiunea de judecată civilă are o accepţiune largă. Astfel:

Codul de procedură reprezintă dreptul comun în materie, art. 721 C.proc.civ. consacrând-i caracterul de lege procesuală generală – ori de câte ori o lege specială nu va cuprinde norme care să reglementez procedura de judecată în litigiile întemeiate pe acea lege, se vor aplica prevederile Codului de procedură civilă.

Diverse legi speciale fac trimit în mod expres la dispoziţiile Codului de procedură civilă. Exemple:

- art. 28 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ: „Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de autoritate dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte, precum şi cu procedura reglementată de prezenta lege. Compatibilitatea .aplicării unor norme ale Codului de procedură civilă se stabileşte de instanţă, cu prilejul soluţionării excepţiilor”;

- art. 159 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat: „În procesele privind raporturi de drept internaţional privat instanţele române aplică legea procedurală română, dacă nu s-a dispus altfel în mod expres.

- art. 53 alin. final din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie:

Dispoziţiile referitoare la atribuţiile jurisdicţionale ale comisiilor de reexaminare din departamentul de apeluri se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, precum şi cu price alte dispoziţii legale, în măsura în care prin prezenta lege nu se dispune altfel”.

Dreptul procesual civil reprezintă „ansamblul normelor juridice care reglementează modul de judecată de către instanţele judecătoreşti a pricinilor privitoare la drepturi civile ori la interese legitime care se pot realiza numai pe calea justiţiei, precum şi modul de executare silită a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii" 1 .

Procedura civilă cuprinde regulile după care se desfăşoară judecata şi executarea silită. Aceasta reprezintă numai o parte a dreptului procesual civil, alături de jurisdicţie şi de teoria acţiunii civile 2 .

Jurisdicţia conţine normele care guvernează organizarea judiciară şi competenţa instanţelor judecătoreşti, astfel încât cel interesat să se adreseze fie instanţei fie organului de jurisdicţie ori cu activitate jurisdicţională căruia prin lege i-a fost recunoscută aptitudinea de a soluţiona un anumit litigiu.

1 V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Vol. 1, Teoria generală, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 158.

2 G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. AII, Bucureşti, 1994, p. 6.

Teoria acţiunii civile stabileşte condiţiile în care o persoană poate obţine recunoaşterea sau stabilirea drepturilor şi intereselor sale legitimei, constituind punctul de trecere de la jurisdicţie la procedura civilă 3 .

1. 2. Caracterele dreptului procesual civil

a) caracter sancţionator – dreptul procesual civil are ca finalitate solţionarea disputelor

care poartă asupra drepturilor subiective civile, asigurând eficienţa şi respectarea normelor de drept material care consacră aceste drepturi.

b) caracter reglementar - normele dreptului procesual civil sunt înscrise în Constituţie,

în Codul de procedură civilă şi în legi speciale. Acestea au, în general, un caracter de ordine publică, fiind permis să se deroge de la ele în cazurile anume prevăzute sau atunci când ocrotesc un interes particular.

c) caracter formalist - actele de procedură sunt supuse unor condiţii de formă şi unor

termene. Codul de procedură civilă sau legi speciale reglementează condiţiile în care se poate apela la diverse mijloace procesuale (cereri de chemare în judecată, întâmpinări, cereri de exercitare a căilor de atac etc.).

d) caracter de drept comun Codul de procedură civilă se aplică oricărui litigiu pentru

care nu este prevăzută o procedură specială (art. 721 C. proc. civ.).

2. Normele dreptului procesual civil

Norma juridică este o regulă de conduită, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului 4 .

În ceea ce priveşte dreptul procesual civil, „conduita" care vizează modul de judecată a pricinilor civile precum şi punerea în executare a titlurilor executorii.

2.1. Clasificarea normelor dreptului procesual civil în funcţie de obiect

a. Normele de organizare judiciară

au ca obiect determinarea instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor de pe lângă acestea; statutul magistraţilor, cu privire la care se cercetează cariera magistraţilor, drepturile şi îndatoririle acestora, incompatibilităţi şi interdicţii, răspunderea magistraţilor; compunerea şi constituirea completelor de judecată şi legat de aceasta incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea.

se regăsesc în Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi în Codul de procedură civilă, care, prin art. 24-36, reglementează incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea.

sunt, în principiu, de imediată aplicare, având în vedere că sunt legi de interes general. Potrivit art.725 alin. 2 1 C. proc. civ., dacă legea nouă desfiinţează o instanţă, dosarele se vor trimite din oficiu instanţei

3 Ibidem, p. 6. 4 I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. AII, Bucureşti, 1993, p. 35.

ag e2 0

P

competente potrivit noii legi de procedură. Totodată, în cazul în care prin legea nouă se modifică modul de compunere sau de constituire a completului de judecată, procesele în curs vor fi soluţionate în noua alcătuire.

b. Normele de competenţă

au ca obiect o delimitare a atribuţiilor instanţelor judecătoreşti de atribuţiile recunoscute altor organe de jurisdicţie ori cu activitate jurisdicţională (competenţa generală), precum şi o repartizare a pricinilor între instanţe de grad diferit (competenţa materială) ori o repartizare între instanţe de acelaşi grad (competenţa teritorială).

sunt cuprinse în Cartea I-a Codului de procedură civilă, precum şi în legi speciale, de exemplu, art. 61 alin. 3 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993, aprobată prin Legea nr. 83/1994: „Competentă pentru a învesti Cambia cu formulă executorie este judecătoria”.

art. 725 alin. 2 C. proc. civ. prevede două reguli cu privire la aplicarea în timp a normelor de competenţă:

o

procesele

în

curs

de

judecată

la

data

schimbării

competenţei

instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe";

o

în caz de casare cu trimitere spre rejudecare, dispoziţiile legii noi privitoare la competenţă sunt pe deplin aplicabile".

c. Normele de procedură propriu-zisă

au ca obiect modul de judecată a cauzelor civile şi de punere în executare a titlurilor executorii.

Codul de procedură civilă este sediul principal al acestor norme.

se împart în:

o

norme de procedură contencioasă - reglementează modul de soluţionare a unei cereri atunci când dreptul părţii este încălcat sau contestat (Cartea a Il-a a Codului de procedură civilă intitulată „Procedura contencioasă");

o

norme de procedură necontencioasă - stabilesc reguli de urmat pentru rezolvarea unei cereri atunci când nu se invocă încălcarea ori contestarea unui drept (Cartea a IlI-a a Codului de procedură civilă denumită „Dispoziţii generale privitoare la procedurile necontencioase");

o

norme de executare silită – determină regulile de urmat pentru aducerea la îndeplinire a drepturilor constatate printr-un titlu executoriu, atunci când debitorul nu-şi execută obligaţia de

bunăvoie (Cartea a V-a a Codului de procedură civilă intitulată „Despre executarea silită").

sunt, în principiu, de imediată aplicare. Conform art. 725 alin. 1 C. proc. civ., „dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare, şi proceselor în curs: de judecată începute sub legea veche, precum şi executărilor silite începute sub acea lege”.

nu retroactivează, astfel că actul de procedură îndeplinit înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămâne supus dispoziţiilor vechii legi (art. 725 alin. final teza I C. proc. civ.). Din acest motiv, în cazul în care acest act de procedură ar putea fi anulat potrivit legii vechi, el nu va fi menţinut, chiar dacă potrivit legii noi ar fi valabil (art. 725 alin. final teza a Il-a C. proc. civ.).

2.2. Clasificarea normelor dreptului procesual civil în funcţie de întinderea câmpului de aplicare

a.

Normele generale

se aplică în toate cazurile şi în orice materie, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.

b.

Normele speciale

se aplică numai într-o anumită materie, expres stabilită de lege. Aceste norme derogă de la normele generale şi sunt de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinse prin analogie.

De exemplu, Codul muncii, în Titlul XII – secţiunea „Reguli speciale de procedură", conţine norme care derogă de la dreptul comun şi care se aplică numai în litigiile care au ca obiect conflicte de muncă.

sunt cuprinse şi în Codul de procedură civilă. De exemplu, art. 190 C. proc. civ., care permite ca în pricinile privitoare la starea civilă sau divorţ să fie audiaţi ca martori rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv, cu excepţia descendenţilor, derogă de la art. 189 C. proc. civ., care interzice, printr-o normă generală, de drept comun, audierea acestor categorii de persoane.

Norma specială se aplică cu prioritate faţă de norma generală, iar norma specială se completează cu norma generală.

În cazul în care după edictarea unei reglementări speciale apare, în aceeaşi materie, o nouă reglementare generală, nu se poate vorbi despre o abrogare implicită a normei speciale prin norma generală, legea generală putând să modifice legea specială numai în mod expres.

2.3. Clasificarea normelor dreptului procesual civil în funcţie de caracterul conduitei pe care o prescriu

a. Normele imperative

ag e2 0

P

impun părţilor sau instanţei o anumită acţiune sau inacţiune şi, sub sancţiune, nu îngăduie să nu se aplice sau să se deroge de la ele.

Exemple: judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel (art. 85 C. proc. civ.); hotărârea se pronunţă întotdeauna în şedinţă publică (art. 121 alin. final C. proc. civ.); oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente (art. 109 alin. 1 C. proc. civ.); etc.

b. Normele dispozitive –

suplinesc sau interpretează voinţa neexprimată sau insuficient de clar exprimată a părţilor în actele lor juridice, ori protejează interesele uneia din părţi, îngăduind să se deroge de la conţinutul lor.

Exemple: judecătorul poate fi recuzat (art. 27 C.proc.civ.); părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar (art. 67 alin. 1 C. proc. civ.); dacă pârâtul are pretenţii în legătură cu cererea reclamantului, el poate să facă cerere reconvenţională (art. 119 alin. 1 C. proc, civ.); etc.

Importanţa clasificării:

părţile nu pot conveni, nici măcar cu autorizarea judecătorului, să deroge de la normele imperative, dar se pot înţelege, expres sau tacit, să deroge de la normele dispozitive;

nerespectarea normei imperative atrage următoarele sancţiuni: nulitatea absolută, decăderea, perimarea; încălcarea unei norme dispozitive este sancţionată cu nulitatea relativă;

părţile nu pot acoperi prin voinţa lor viciile unui act de procedură săvârşit cu încălcarea unei norme imperative şi nici nu pot renunţa la dreptul de a invoca nesocotirea unei asemenea norme; în cazul normei dispozitive, partea ale cărei interese sunt protejate prin edictarea acelei norme poate renunţa la dreptul de a invoca nerespectarea ei, astfel încât viciile actului de procedură lovit de nulitate relativă se pot acoperi;

încălcarea normei imperative poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procurorul care participă la judecată ori de instanţă din oficiu, pe când încălcarea normei dispozitive poate fi invocată numai de partea ocrotită prin norma respectivă;

nerespectarea normei imperative poate fi invocată în orice stare a pricinii, chiar direct în apel sau recurs.

3. Procesul civil

3.1. Definiţie

Procesul civil a fost definit în literatura juridică 5 ca fiind activitatea desfăşurată de către instanţă, părţi, organe de executare şi alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de

5 V. M. Ciobanu, op. cit., vol. 1, p. 148.

către instanţele judecătoreşti a justiţiei în pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii, conform procedurii prevăzute de lege.

3. 2. Fazele şi etapele procesului civil

Procesul civil parcurge în mod obişnuit, dar nu obligatoriu, două faze: judecata şi executarea silită.

a.

Faza judecăţii

 

cuprinde judecata în primă instanţă şi judecata în căile de atac.

parcurge trei etape:

 

o

etapa scrisă

o

etapa dezbaterilor

o

etapa deliberării şi pronunţării

b.

Faza executării silite - intervine în cazul în care hotărârea sau un alt titlu executoriu poate fi pus în executare, iar debitorul nu-şi execută obligaţia de bunăvoie.

4. Principiile fundamentale ale procesului civil

Principiile fundamentale reprezintă reguli esenţiale ce determină structura procesului şi guvernează întreaga activitate judiciară 6 .

a) Principiul legalităţii - presupune următoarele aspecte:

justiţia se înfăptuieşte în numele legii, iar judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii (art. 123 din Constituţie), în activitatea de soluţionare a pricinilor civile judecătorii trebuie să respecte atât dispoziţiile de drept material care guvernează raportul juridic litigios, cât şi dispoziţiile procesuale precum şi cele privitoare la organizarea şi funcţionarea instanţelor;

justiţia se realizează prin înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare (art. 125 alin. 1 şi 5 teza I din Constituţie);

competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin de lege (art. 125 alin. 2 din Constituţie);

compunerea şi constituirea completului de judecată se face potrivit dispoziţiilor legale;

împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii (art. 128 din Constituţie).

ag e2 0

P

b) Principiul independenţei judecătorului

potrivit art. 123 alin. 2 din Constituţie, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.

conform art. 1 alin. 2 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali.

inamovibilitatea este unul dintre cele mai puternice garanţii ale independenţei judecătorului - acesta nu poate fi revocat, suspendat, transferat, sancţionat, promovat decât de Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile prevăzute de lege (art. 124 alin. 1 din Constituţie).

c) Principiul organizării justiţiei pe sistemul dublului grad de jurisdicţie

acest principiu răspunde necesităţii ca o hotărâre judecătorească să poată fi supusă controlului judiciar la o instanţă superioară, astfel încât să se înlăture eventualele erori de judecată săvârşite de instanţa ierarhic inferioară.

în sistemul nostru de drept, o pricină poate fi judecată în fond de două ori: în primă instanţă şi în apel.

d) Principiul egalităţii părţilor în faţa justiţiei

cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege (art. 16 din Constituţie).

justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi (art. 124 alin. 2 din Constituţie).

egalitatea părţilor în faţa justiţiei presupune:

o

judecarea pricinilor trebuie să se realizeze, pentru toţi cetăţenii, de către aceleaşi organe şi potrivit aceloraşi reguli procedurale;

o

în cursul soluţionării unui litigiu, fiecărei părţi trebuie să i se recunoască vocaţia la aceleaşi drepturi.

e) Principiul liberului acces la justiţie

orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept (art. 21 din Constituţie).

accesul la justiţie nu poate fi îngrădit (art. 6 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară).

persoanele fizice sau juridice străine au dreptul să se adreseze liber şi nestânjenit autorităţilor judiciare române, să formuleze cereri, să introducă acţiuni şi să-şi susţină interesele în aceleaşi condiţii ca şi persoanele fizice sau juridice române (art. 30 din Legea nr. 189/2003 privind asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi comercială).

accesul liber la justiţie nu poate fi considerat ca fiind îngrădit prin stabilirea unor taxe de timbru.

jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite (art. 21 alin. 4 din Constituţie); persoana interesată se poate adresa direct instanţei de judecată, ne mai existând condiţionarea ca, în anumite cazuri prevăzute de lege, cel interesat să se adreseze mai întâi unui organ de jurisdicţie ori cu activitate jurisdicţională, urmând ca instanţa să fie sesizată numai prin intermediul contestaţiei împotriva hotărârii acestui organ.

f) Principiul dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen

rezonabil

părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil (art. 6 pct. 1 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului, art. 21 alin. 3 din Constituţie).

persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, de către o instanţă imparţială şi independentă, constituită potrivit legii (art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară).

necesitatea ca procesul civil să fie echitabil vizează respectarea unor principii fundamentale precum contradictorialitatea, dreptul de apărare, egalitatea 7 .

noţiunea de termen rezonabil trebuie apreciată de la caz la caz, în funcţie de durata procedurii, natura pretenţiilor, complexitatea procesului, dificultatea dezbaterilor, încărcarea rolului instanţei, exercitarea căilor de atac etc., astfel încât până la soluţionarea finală a cererii aceasta să nu ajungă lipsită de interes.

g) Justiţia e gratuită

justiţia este un serviciu public iar organizarea ei este în sarcina statului; atât judecătorii cât şi procurorii, grefierii ori restul personalului auxiliar sunt plătiţi de stat iar nu de părţi.

acest principiu nu este încălcat prin faptul că părţile sunt trebuie să plătească taxe de timbru sau timbru judiciar, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 146/1997 şi ale Ordonanţei Guvernului nr. 32/1995, precum şi alte cheltuieli, precum onorariile avocaţilor, onorarii de expertiză, cheltuieli pentru administrarea probelor, deoarece la cererea părţii care a obţinut câştig de cauză, partea care a căzut în pretenţii, va putea fi obligată, prin chiar hotărârea ce se va pronunţa, să restituie în cadrul cheltuielilor de judecată, în tot sau în parte, sumele avansate.

h) Jurisdicţiile sunt permanente şi sedentare

activitatea de judecată a instanţelor se desfăşoară în mod continuu, cu excepţia zilelor declarate nelucrătoare.

nu reprezintă o încălcare a principiului, potrivit căruia jurisdicţiile sunt permanente, perioada de vacanţă judecătorească, de două luni în fiecare an calendaristic, în intervalul de timp 1 iulie-31 august, deoarece activitatea de judecată va continua, dar cu prioritate în cauze privind cereri de ordonanţă preşedinţială, cereri privind obligaţiile de întreţinere de orice fel, asigurarea dovezilor şi orice alte cauze

7 V. M. Ciobanu, op. cit., voi. 1, p. 154.

ag e2 0

P

considerate urgente, potrivit legii, sau apreciate ca atare de colegiul de conducere al instanţei.

instanţele judecătoreşti au localitatea de reşedinţă stabilită prin legea de organizare judiciară, iar în această localitate au un sediu determinat şi cunoscut.

i) Principiul colegialităţii

activitatea de judecată este îndeplinită în colectiv, de mai mulţi judecători, iar nu de unul singur.

colegialitatea instanţei constituie o garanţie a independenţei şi imparţialităţii judecătorilor întrucât prin controlul reciproc al judecătorilor şi prin anonimatul deciziei colective, deliberarea fiind secretă, se poate păstra mai uşor independenţa în faţa oricăror ingerinţe.

în România, legiuitorul a adoptat un sistem mixt, astfel: în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr- un singur judecător, apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurile, în complet format din 3 judecători, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.

j) Principiul contradictorialităţii

instanţa are obligaţia de a asculta atât pe cel care a sesizat instanţa de judecată, cât şi pe care se apără.

instanţa are obligaţia de a da cuvântul părţilor asupra oricărei cereri şi de a îşi întemeia hotărârea doar pe acele aspecte care au format obiectul dezbaterilor contradictorii.

fiecare parte are dreptul de a prezenta, de a argumenta şi de a dovedi pretenţiile ori apărările sale şi de a discuta şi a combate susţinerile şi probele celeilate părţi.

fiecare parte are dreptul de a-şi exprima punctul de vedere asupra problemelor de fapt şi de drept invocate de către instanţă din oficiu.

părţile au dreptul de a formula cereri, de a propune şi administra probe şi de a pune concluzii cu privire la toate elementele de fapt şi de drept care vizează soluţionarea litigiului.

k) Principiul dreptului de apărare

dreptul la apărare este garantat. In tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu (art. 24 din Constituţie).

dreptul la apărare este garantat. în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie reprezentate sau, după caz, asistate de un apărător, ales sau numit din oficiu, potrivit legii (art. 13 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară).

dreptul la apărare este asigurat prin:

o modul cum sunt organizate si funcţionează instanţele judecătoreşti:

existenţa unui sistem de principii care stă la baza organizării şi funcţionării instanţelor de judecată, precum: legalitatea, egalitatea, publicitatea etc.;

instituţia incompatibilităţii judecătorilor, a recuzării judecătorilor şi a strămutării pricinilor;

obligaţia judecătorului de a avea un rol activ;

organizarea ierarhică a instanţeloe de judecată, care asigură parcurgerea a două grade de jurisdicţie;

o

existenţa unor dispoziţii procedurale, de exempli, art. 85 C.proc.civ, conform căruia, judecătorul nu poate hotărâ asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară de cazul în care legea nu dispune altfel;

o

posibilitatea ca partea să îşi angajeze un apărător

asistenţa juridică gratuită, reglementată de art. 74-81 C.proc.civ. şi de art. 68-69 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, reprezintă o garanţie importantă a dreptului la apărare.

I) Principiul rolului activ ăl judecătorului

judecătorul dă calificarea exactă cererii, în funcţie de conţinutul său, iar nu în funcţie de denumirea dată de parte - art. 84 C.proc.civ.

judecătorul conduce desfăşurarea procesului civil, veghează la respectarea dispoziţiilor legale şi are puterea de a fixa termenele şi de a ordona măsurile necesare judecării cererii (prezentarea unor probe, conexarea sau disjungerea pricinilor, suspendarea judecăţii etc.).

judecătorul poate invoca din oficiu încălcarea normelor imperative.

judecătorul dă îndrumări părţilor, de exemplu, la prima zi de înfăţişare, preşedintele completului îi va pune în vedere pârâtului, care nu este reprezentat sau asistat de avocat, să arate excepţiile, dovezile şi toate mijloacele sale de apărare, despre care se va face vorbire în încheierea de şedinţă; instanţa va acorda, la cerere, un termen pentru pregătirea apărării şi depunerea întâmpinării (art. 118 alin. final C. proc. civ.).

judecătorul cere părţilor explicaţii cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor; judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept chiar dacă nu sunt menţionate în cereresau în întâmpinar (art. 129 alin. 4 C. proc. civ.).

judecătorul ordonă probe din oficiu.

altor

judecătorul

poate

atenua

unele

dispoziţii

legale

restrictive,

prin

aplicarea

dispoziţii legale.

m) Principiul disponibilităţii

ag e2 0

P

constă în posibilitatea părţilor de a dispune de obiectul procesului- dreptul material, precum şi de mijloacele procesuale de apărare a acestui drept- dreptul procesual.

presupune:

o

dreptul persoanei interesate de a porni sau nu acţiunea civilă;

o

dreptul părţilor de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării;

o

dreptul părţilor de a renunţa la judecată sau la dreptul subiectiv, dreptul de achiesare şi dreptul de a stinge litigiul printr-o tranzacţie;

o

dreptul părţilor de a ataca sau nu hotărârea prin intermediul căilor legale de atac;

o

dreptul de a cere executarea silită a hotărârilor judecătoreşti.

n) Principiul publicităţii

procesul civil, cu excepţia deliberării, se desfăşoară în prezenţa părţilor dar şi a oricărei persoane străine de litigiu care doreşte să asiste la dezbateri (art. 126 din Constituţie; art. 121 alin. 1 C. proc. civ. şi art. 11 alin. 1 teza I din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară).

excepţii: instanţa poate să dispună ca dezbaterile să se facă în şedinţă secretă, dacă dezbaterea publică ar vătăma ordinea sau moralitatea publică sau pe părţi. In acest caz, părţile vor putea fi însoţite, în afară de apărătorii lor, de cel mult două persoane desemnate de ele (art. 121 alin. 2 C. proc. civ.).

judecata în cameră de consiliu nu presupene că şedinţa de judecată este secretă.

nerespectarea normelor care reglementează publicitatea dezbaterilor, precum şi a normelor care prevăd că soluţionarea unei cereri se face în cameră de consiliu atrage sancţiunea nulităţii hotărârii.

o) Principiul oralităţii

pricinile se dezbat verbal, dacă legea nu dispune altfel (art. 127 C.proc.civ.).

preşedintele completului are obligaţia, sub sancţiunea nuîitatiî hotărârii, de a da cuvântul părţilor pentru a-şi susţine oral pretentule sau apărările, de a discuta regularitatea actelor de procedură şi cererile celorlalte părţi, materialul probator administrat, de a da explicaţii, ă propune probe şi a formula concluzii cu privire la toate împrejurările de fapt sau de drept ale litigiului.

legiuitorul roman a adoptat sistemul mixt care îmbină procedura orală cu cea scrisă.

p) Principiul nemijlocirii

presupune obligaţia instanţei de a cerceta direct şi nemediat toate elementele care interesează dezlegarea pricinii.

excepţii:

o

instanţa care soluţionează cererea de strămutare poate decide, în caz de admitere, ca actele îndeplinite de instanţă înainte de strămutare, să fie păstrate (art. 40 alin. 4 C. proc. civ.);

o

dovezile administrate de o instanţă necompetentă rămân câştigate judecăţii, iar instanţa competentă nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice (art. 160 C. proc. civ.);

o

în cazul în care se perimă o cerere şi ulterior este formulată o nouă cerere de chemare în judecată, în noul proces părţile se pot folosi de dovezile administrate în cursul judecării cererii perimate, în măsura în care noua instanţă socoteşte că nu este de trebuinţă refacerea lor (art. 254 alin. 2 C. proc. civ.);

o

comisia rogatorie - când administrarea dovezilor urmează să se facă în altă localitate, ea se va îndeplini, prin delegaţie, de către o instanţă de acelaşi grad sau chiar mai mică în grad, dacă în acea localitate nu există o instanţă de acelaşi grad (art. 169 alin. 4 C. proc. civ.);

o

când există urgenţă în administrarea unei probe, înainte de începerea procesului asupra fondului, se recurge la procedura asigurării dovezilor care este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află martorul sau obiectul cercetării (art. 235-241 C. proc. civ.).

r) Principiul continuităţii şi stabilităţii completelor de judecată

presupune că aceeaşi judecători vor face parte din complet la toate termenele de judecată într-o anumită etapă procesuală în care se află judecata- primă instanţă, apel, căi extraordinare de atac.

incidente procedurale care pot determina schimbarea completului de judecată :

incompatibilitatea, abţinerea sau recuzarea judecătorilor etc.

încălcarea acestui principiu atrage anularea sentinţei, respectiv casarea hotărârii atacate cu recurs potrivit art. 304 pct. 2 C. proc. civ.

s) Principiul desfăşurării dezbaterilor în limba română

procedura judiciară se desfăşoară în limba română.

cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba

maternă, în faţa instanţelor de judecată, prin folosirea unui interpret sau traducător autorizat.

cererile şi actele procedurale se întocmesc numai în limba română.

consemnarea dezbaterilor purtate de părţi în limba maternă se înregistrează, consemnându-se în limba română.

Bibliografie

1. Viorel Mihai Ciobanu – Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.I, 1996 şi vol.II, 1997, Ed. Naţional Bucureşti:

S. Ziberstein, V.M. Ciobanu, Drept procesual civil. Tratat de executare silită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001; 3. T. Briciu, C. Dolinski, I. Dragne, A.M. Garofil, E. Oprina, M. Stancu, M. Tîbârcă, F. Ţână,

2.

ag e2 0

P

coordonatori V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Tîbârcă, Drept procesual civil. Culegere de speţe pentru seminarii şi examene, Ed. Naţional, Bucureşti, 2003;

4. G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. ALL, Bucureşti, 1994, 1995, 1996;

5. G. Boroi, O. Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. ALLBECK, Bucureşti, 2005;

6. M. Tîbârcă, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină;

7. I. Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ediţia 3, Editura C.H. Beck, Bucureşti,

2007

8. Codul de procedură civilă cu modificările aduse prin O.U.G. nr.138/2000, O.U.G. nr.290/2000, O.U.G. nr.59/2001 şi O.U.G. nr.58/2003;

9. Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească cu modificările ulterioare;

10. Legea nr.56/1992 – Legea Curţii Supreme de Justiţie, cu modificările ulterioare;

11. Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr.138/1997

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2. Acţiunea civilă

2.1. Noţiune şi natură juridică

2.2. Corelaţia dintre dreptul subiectiv civil, acţiune şi dreptul de acţiune

2.3. Elementele acţiunii civile

2.4. Condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile

2.5. Clasificarea acţiunilor civile

1. Definiţie

acţiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor procesuale prin care se poate realiza protecţia judiciară a drepturilor; subiective şi a situaţiilor juridice ocrotite de lege 8 .

cererea de chemare în judecată nu se identifică cu acţiunea civilă, fiind doar una din formele de manifestare a acţiunii civile.

2. Elementele acţiunii civile

a. părţile - titularul dreptului subiectiv încălcat sau contestat şi cel despre care se pretinde că l-a împiedicat pe titular în exerciţiul normal al dreptului;

b. obiectul – protecţia unui drept sau a unor interese pentru a căror realizare calea judecăţii este obligatorie.

c. cauza - scopul urmărit de persoana care apeleaza Ia acţiune, fie pentru a pretinde, fie pentru a se apăra.

3. Condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile

8 V. M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 1.

a. afirmarea unui drept

această condiţie este prevăzută de art. 109 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia orice persoană care pretinde un drept împotriva altei persoane trebuie să formuleze o cerere înaintea instanţei de judecată competente.

astfel cum au reţinut şi alti autori 9 , condiţiile de exercitare ale unui drept subiectiv civil sunt următoarele:

o

dreptul să fie recunoscut şi ocrotit de lege, respectiv acesta să nu intre în conţinutul unui raport juridic nelegal;

o

să fie exercitat în conformitate cu scopul economic şi social în raport de care a fost recunoscut de lege;

o

să fie exercitat cu bună credinţă;

o

să fie actual.

cerinţa ca dreptul să fie actual vizează exclusiv situaţiile în care se urmăreşte realizarea dreptului (deci în cazul acţiunilor în realizare) şi nu constatarea existenţei dreptului sau a situaţiei juridice de care partea se prevalează.

titularul unui drept subiectiv civil afectat de o un termen suspensiv sau de o condiţie suspensivă are la îndemană, pentru protecţa dreptului său, posibilitatea de a solicita măsuri de asigurare sau conservare, asigurarea dovezilor în confromitate cu dispoziţiile art. 235 – 239 din Codul de procedură civilă, precum şi posibilitatea introducerii unei acţiuni preventive reglementată de art. 110 Cod procedură civilă.

atunci când dreptul subiectiv nu este actual, se poate introduce o acţiune preventivă, reglementată de art. 110 C.proc.civ.:

o

formularea, mai înainte de împlinirea termenului de locaţiune prevăzut în contract, a unei cereri pentru predarea imobilului la împlinirea respectivului termen;

o

formularea, mai înainte de împlinirea termenului, a unei cereri privind executarea la termen a unei obligaţii alimentare sau a unei prestaţii periodice;

o

formularea, mai înainte de împlinirea termenului, a unei cereri (ce urmează a fi soluţionată de preşedintele instanţei) pentru executarea la termen a unor obligaţii în cazul în care există riscul suferirii, de către reclamant, a unei pagube însemnate în cazul în care ar aştepta împlinirea termenului arătat.

acţiunea preventivă dă posibilitatea unei persoane să obţină, mai înainte de împlinirea termenului, un titlu executoriu ce poate fi pus în executare abia la momentul împlinirii termenului.

ag e2 0

P

în cazul în care dreptul pretins nu există, fie că acesta nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege (mai puţin cazul în care dreptul nu este actual), acţiunea este respinsă ca neîntemeiată.

în situaţia în care instanţa de judecată constată că dreptul subiectiv afirmat nu este actual, ceea ce înseamnă că s-a invocat excepţia prematurităţii acţiunii (excepţie de fond, absolută şi peremtorie), acţiunea va vi respinsă ca prematur introdusă.

în cazul admiterii excepţiei prematurităţii şi respingerii acţiunii, reclamantul mai poate sesiza instanţa cu o nouă cerere de chemare în judecată întrucât prima acţiune nu a fost soluţionată prin analizarea fondului dreptului.

b. interesul

reprezintă folosul practic urmărit de de cel care a pus în mişcare acţiunea civilă, respectiv oricare dintre formele procedurale xare intră în conţinutul acesteia 10 .

poate fi atât material, cât şi moral;

este necesar ca acesta să îndeplinească următoarele condiţii:

o

să fie legitim – interesul nu trebuie să contravină legilor ori regulilor de convieţuire socială;

o

să fie născut şi actual – interesul trebuie să existe la momentul exercitării acţiunii civile;

o

să fie personal şi direct - folosul practic urmărit prin punerea în mişcare a acţiunii civile trebuie să fie al persoanei reclamantului, respectiv al aceluia care recurge la acţiune.

lipsa interesului, precum şi neîndeplinirea oricăreia dintre cerinţele enunţate şi analizate mai sus pot fi invocate, pe cale de excepţie – excepţia lipsei de interes (excepţie de fond absolută şi peremprorie).

dacă excepţia lipsei de interes este admisă, acţiunea va fi respinsă pentru lipsa de interes.

c. capacitatea procesuală

reprezintă transpunerea în plan procesual a capacităţii civile, fiind alcătuită din capacitatea procesuală de folosinţă şi capacitatea procesuală de exerciţiu.

capacitatea procesuală de folosinţă

o

este aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii în plan procesual.

o

persoana fizică care are capacitate de folosinţă în plan material are şi capacitate de folosinţă în plan procesual.

10 V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit, pag. 4.

o

capacitatea procesuală de folosinţă a persoanelor juridice se dobândeşte la data înregistrării acestora dacă sunt supuse înregistrării, iar, în caz contrar, de la data actului de dispoziţie, a recunoaşterii actului de dispoziţie, a autorizării ori îndeplinirii oricărei cerinţe impuse de lege.

o

stingerea capacităţii procesuale de folosinţă a persoanei juridice are loc la data încetării persoanei juridice însăşi prin modalităţile prevăzute de lege, respectiv comasare, divizare totală sau dizolvare.

o

capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este supusă principiului specialităţii enunţat în cuprinsul art. 34 din Decretul nr. 31/1954.

o

neîndeplinirea cerinţei privind capacitatea de folosinţă poate fi invocată pe cale de excepţie (de fond, absolută şi peremptorie) şi este sancţionată cu nulitatea absolută a actelor de procedură îndeplinite de persoana fără capacitate de folosinţă.

o

lipsa capacităţii de folosinţă echivalează cu inexistenţa unui drept subiectiv civil, astfel încât cererea va fi respinsă ca nefondată.

capacitatea procesuală de exerciţiu

o

reprezintă aptiudinea unei persoane de a sta în judecată.

o

pentru persoanele fizice, dobândirea capacităţii procesuale de exerciţiu se face, ca regulă, la împlinirea vârstei de 18 ani (prin excepţie, la 16 sau, după caz, 15 ani pentru minora care dobândeşte capacitatea de exerciţiu prin căsătorie), iar stingerea acesteia poate avea loc definitiv sau temporar, fie prin moarte, fie prin punerea sub interdicţie sau prin anularea căsătoriei înainte ca minora să fi împlinit vârsta de 18 ani.

o

persoanele juridice dobândesc capacitatea de exerciţiu la momentul înfiinţării acestora şi o pierd prin încetarea persoanei juridice prin modalităţile prevăzute de lege, respectiv comasare, divizare totală sau dizolvare.

o

asociaţiile sau societăţile fără personalitate juridică nu pot sta în judecată în calitate de reclamant, ci numai de pârât dacă au organe de conducere proprii.

reprezentarea

o

poate interveni în cazul perosanelor fizice lipsite de capacitate de exerciţiu, care nu pot sta în judecată decât prin intermediul reprezentanţilor legali – părinţi, tutore ori curator.

o

art. 44 alin. 1 C.proc.civ. reglementează situaţia în care instanţa poate numi un curator când cel lipst de capacitate de exerciţiu nu are reprezentant legal şi există urgenţă în soluţionarea cererilor respective ori când există un conflict de interese între reprezentant şi cel reprezentat.

asistarea

ag e2 0

P

o

poate interveni în cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, care pot fi citaţi şi pot sta personal în judecată însă asistaţi de părinţi sau tutore.

o

părinţii sau tutorele trebuie să semneze cererile adresate instanţei de judecată alături de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

o

excepţie - litigiile născute din contractul de muncă, situaţie în care este citat numai minorul personal şi tot acesta efectuează personal actele de procedură.

autorizarea

o

intervine în cazul în care reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau ocrotitorul legal al celui cu capacitate de exerciţiu restrânsă face acte de dispoziţie precum renunţarea la judecată sau la drept, încheierea unei tranzacţii sau achiesarea la pretenţiile adversarului.

o

autorizarea reprezentantului sau a ocrotitorului legal se face, de regulă, de către autoritatea tutelară.

lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu poate fi invocată pe cale de excepţie - de fond, absolută şi peremptorie.

actele întocmite atât de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu cât şi de cea cu capacitate de exerciţiu restrânsă sunt lovite de nulitate relativă, însă în măsura în care instanţa constată lipsuri privind exerciţiul drepturilor procesuale, poate acorda termen, conform art. 161 C.proc.civ., pentru împlinirea lipsurilor.

d. calitatea procesuală

presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi titularul dreptului afirmat, precum şi a unei identităţi între persoana pârâtului şi titularul obligaţiei corelative dreptului afirmat.

reclamantul este acela care trebuie să facă dovada calităţii procesuale atât în ceea ce îl priveşte, cât şi cu privire la pârât.

lipsa calităţii procesuale poate fi invocată pe cale de excepţie - de fond, peremptorie şi absolută.

sancţiunea pentru lipsa calităţii procesuale active/pasive constă în respingerea cererii ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, respectiv de o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă.

în funcţie de modul în care se realizează, transmisiunea calităţii procesuale active sau pasive poate fi:

o legală

poate interveni atât în cazul persoanelor fizice, cât şi al celor juridice, realizându-se pe calea succesiunii legale, respectiv prin reorganizarea sau transformarea persoanei juridice.

succesorul care acceptă moştenirea va prelua poziţia procesuală a defunctului preluandu-si astfel toate drepturile şi obligaţiile în plan procesual.

excepţii de la regula transmisiunii prin moştenire a calităţii procesuale: acţiunile privind drepturile cu caracter strict personal sau cazul în care legea prevede expres o altă modalitate de soluţionare (ex. în cazul decesului unuia dintre soţi în timpul procesului de divorţ dosarul urmează a fi închis, iar căsătoria încetează prin deces).

există acţiuni prin care se urmăreşte valorificarea unor drepturi strict personale, dar care pot fi continuate de moştenitorul titularului dreptului dacă acţiunea a fost promovată anterior decesului, de exemplu, acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă, acţiunea în stabilirea paternităţii ori a celei de tăgadă a paternităţii.

o convenţională

se poate realiza prin intermediul cesiunii de creanţă, vânzării sau donării unui bun litigios, preluării datoriei cu consimţământul creditorului precum şi orice alt mijloc juridic indirect de schimbare a subiectului activ sau pasiv al raportului juridic substanţial dedus judecăţii.

persoana ce dobândeşte calitatea procesuală activă sau pasivă preia procesul în faza în care se află la data transmisiunii, iar toate actele de procedură efectuate de cel ce transmite calitatea procesuală îi sunt opozabile.

în funcţie de întinderea transmisiunii calităţii procesuale, aceasta poate fi:

o

universală

-

când

există

un

singur

moştenitor

legal

sau

un

legatar

universal,

iar

în

cazul

persoanelor

juridice

când

are

loc

o

fuziune,

transformare, absorbţie;

 

o

cu titlu universal – când există mai mulţi moştenitori legali sau un legatar cu titlu universal, iar în cazul persoanei juridice când are loc divizarea totală sau parţială a acesteia;

o

cu titlu particular – când există un legatar cu titlu particular (cu precizarea că transmiterea calităţii depinde de limitele legatului transmis) sau în cazul transmisiunii convenţionale a calităţii procesuale.

4. Clasificarea acţiunilor civile

a. în funcţie de scopul material urmărit de reclamant

acţiuni în realizarea dreptului (în condamnare, în adjudecare sau în executare)

o sunt acelea prin care reclamantul, ce se pretinde titularul unui drept, solicită instanţei să îl oblige pe pârât să-i respecte dreptul, iar dacă

ag e2 0

P

acest lucru nu mai este posibil, să îl oblige la despăgubiri pentru prejudiciul suferit.

o hotărârea pnn care instanţa se pronunţă asupra acestor acţiuni este susceptibilă de executare silită, constituind titlu executoriu.

acţiuni

în

constatarea

dreptului (acţiuni în recunoaşterea dreptului sau în

confirmare)

 

o

sunt acelea prin care reclamantul solicită instanţei să constate, existenţa unui drept al său împotriva pârâtului sau inexistenţa unui drept al pârâtului împotriva sa, fără ca instanţa să condamne la executarea unei prestaţii.

o

se poate cere numai constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept nu şi a unei situaţii de fapt.

o

hotărârea pronunţată într-o acţiune în constatare nu constituie titlu executoriu şi nu poate fi pusă în executare silită.

o

acţiunea în constatare are un caracter subsidiar faţă de acţiunea în realizare şi va fi respinsă ca inadmisibilă dacă partea poate să ceară realizarea dreptului a cărui constatare solicită.

o

acţiuni în constatare pozitive sunt acelea prin care se cere să se constate existenţa unui drept al reclamantului.

o

acţiuni în constatare negative sunt acelea prin care se cere să se constate inexistenţa unui drept al pârâtului faţă de reclamant.

o

acţiunile în constatare declaratorii sunt acelea prin care se solicită instanţei constatarea existenţei sau inexistenţei unui raport juridic.

o

acţiunile în constatare interogatorii sunt acelea prin care titularul dreptului, în mod preventiv, cheamă în judecată o persoană care ar putea eventual să-i conteste dreptul, pentru a fi întrebată, a răspunde şi a se consemna dacă îi recunoaşte sau nu dreptul.

o

acţiunile în constatare provocatorii sunt acelea prin care titularul unui drept cheamă în judecată pe cel care, prin atitudinea sau prin actele sale (invocând el însuşi un drept), îl împiedică pe reclamant în exerciţiul normal al dreptului, pentru ca pârâtul să-şi valorifice pretenţiile sau să-şi dovedească dreptul, sub sancţiunea de a nu-l mai putea invoca, dacă nu-l demonstrează.

acţiuni în constituire de drepturi (în transformare)

o

acţiunile prin care reclamantul solicită aplicarea legii la anumite fapte pe care le invocă, în scopul de a crea o situaţie juridică nouă între, părţi.

o

în principiu, hotărârile pronunţate asupra acestor acţiuni produc efecte numai pentru viitor, de exemplu, în cazul acţiunii de divorţ.

o există hotărâri pronunţate în acţiuni în constituire de drepturi care produc efecte retroactiv, de exemplu, acţiunea de tăgadă a paternităţii.

b. în funcţie de natura dreptului care se valorifică prin acţiune

acţiuni nepatrimoniale

acţiuni patrimoniale

o

acţiuni reale

sunt acţiunile prin care se urmăreşte valorificarea unui drept real.

acţiuni reale mobiliare - au ca obiect un bun mobil.

acţiuni reale imobiliare - au ca obiect un imobil şî se clasifică la rândul lor în acţiuni petitorii, prin intermediul cărora se urmăreşte apărarea unui drept real, şi acţiuni posesorii prin care reclamantul urmăreşte apararea posesiei ca situaţie de fapt.

o

acţiuni personale

prin care şe valorifica un drept personal, de creanţă.

se clasifică la rândul lor în acţiuni personale mobiliare, dacă

dreptul de creanţă are ca obiect un bun mobil,

şi în acţiuni

personale imobiliare, dacă dreptul de creanţă are ca obiect un imobil.

o

actiuni mixte

acţiunile prin care se valorifică în acelaşi timp un drept real şi un drept de creanţă care au aceeaşi cauză, izvorăsc din acelaşi act juridic, sau se găsesc într-un raport de conexitate.

se împart în două categorii: acţiunile care urmăresc executarea unui act juridic ce a creat sau transmis un drept real asupra unui bun individual determinat, dând naştere totodată şi unor obligaţii personale şi actiunile în anularea, rezoluţiunea, rezilierea/revocarea unui act juridic ce a creat sau transmis un drept real asupra unui bun individual determinat, dând naştere totodată şi unor obligaţii personale.

potrivit art. 1368 C.civ., acţiunea prin care vânzătorul cere rezoluţiunea vânzării este o acţiune reală.

c. în funcţie de calea procedurală aleasă de parte pentru valorificarea dreptului

acţiuni principale - prin care se declanşează procedura judiciară.

acţiuni accesorii- sunt acelea a căror rezolvare depend de soluţia dată acţiunii principale.

ag e2 0

P

acţiuni incidentale - sunt acelea care pot avea o existenţă de sine-stătătoare, dar sunt formulate în cadrul unui proces deja început.

cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instantei competente să judece cererea principală.

există cereri care pot fi formulate numai pe cale principală, de exemplu, acţiunea de tăgadă a paternităţii.

există cereri care pot fi formulate numai pe cale accesorie, de exemplu, cererea soţului care, în caz de divorţ, solicită să poarte în continuare numele dobândit prin căsătorie.

există cereri de natură accesorie asupra cărora instanţa sesizată cu cererea principală trebuie să se pronunţe din oficiu, de exemplu, instanţa de divorţ trebuie să se pronunţe şi asupra încredinţării copiilor minori şi stabilirea pensiei de întreţinere.

terţii care formulează cereri incidentale devin părţi în proces, iar hotărârea pronunţată le este opozabilă.

termenul de apel sau de recurs este cel prevăzut de lege pentru cererea principală.

cererea accesorie sau incidentală urmează procedura instituită pentru judecarea cererii principale.

Bibliografie

1. Viorel Mihai Ciobanu – Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.I, 1996 şi vol.II, 1997, Ed. Naţional Bucureşti:

2. S. Ziberstein, V.M. Ciobanu, Drept procesual civil. Tratat de executare silită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001; 3. T. Briciu, C. Dolinski, I. Dragne, A.M. Garofil, E. Oprina, M. Stancu, M. Tîbârcă, F. Ţână,

coordonatori V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Tîbârcă, Drept procesual civil. Culegere de speţe pentru seminarii şi examene, Ed. Naţional, Bucureşti, 2003;

4. G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. ALL, Bucureşti, 1994, 1995, 1996;

5. G. Boroi, O. Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. ALLBECK, Bucureşti, 2005;

6. M. Tîbârcă, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină;

7. I. Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ediţia 3, Editura C.H. Beck, Bucureşti,

2007

8. Codul de procedură civilă cu modificările aduse prin O.U.G. nr.138/2000, O.U.G. nr.290/2000, O.U.G. nr.59/2001 şi O.U.G. nr.58/2003;

9. Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească cu modificările ulterioare;

10. Legea nr.56/1992 – Legea Curţii Supreme de Justiţie, cu modificările ulterioare;

11. Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr.138/1997

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3. Participanţii la procesul civil

3.1. Instanţa de judecată (rolul şi poziţia, compunerea şi constituirea,

incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea)

3.2. Părţile (poziţie, drepturi şi îndatoriri, coparticiparea procesuală, participarea

terţilor în procesul civil, reprezentarea judiciară)

3.3. Participarea procurorului în procesul civil

1.

Definiţie

ag e2 0

P

Rezolvarea proceselor civile, respectiv soluţionarea pricinilor, precum şi activitatea specifică fazei de executare a hotărârilor pronunţate în aceste procese, implică participarea instanţei de judecată, a părţilor, a executorului judecătoresc precum şi a altor persoane şi organe.

Cei mai importanţi 11 dintre participanţii la procesul civil sunt :

instanţa,

părţile,

executorul judecătoresc şi

procurorul.

Instanţa este organul împuternicit de lege să soluţioneze un conflict între părţi, această noţiune 12 putând avea mai multe înţelesuri :

Noţiunea de “instanţe”, în sens larg, cuprinde instanţele judecătoreşti, dar şi organele de jurisdicţie ori cu activitate jurisdicţională, din afara sistemului instanţelor judecătoreşti (art. 1 alin. 1 Cod procedură civilă) ;

Instanţa, în sens restrâns, curpinde numai instanţele judecătoreşti, respectiv judecătoriile, tribunalele, tribunalele specializate, curţile de apel şi înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, însă în înţelesul cel mai restrâns, această noţiune desmenează completul de judecată învestit cu soluţionarea unei pricini.

I. 1. Compunerea şi constituirea instanţei

a. Compunerea instanţei

Instanţa, în înţelesul cel mai restrâns, este fi alcătuită din judecători, numărul acestora fiind stabilit de lege ;

Potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, soluţionarea în primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se face de un singur judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de muncă şi de asigurări sociale în cazul cărora participă doi judecători ;

apelurile şi recursurile se judecă în complet format din 2 judecători, respectiv 3 judecători, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel ;

contestaţia la titlu, contestaţia în anulare, revizuirea, cererea de îndreptare a erorilor materiale, cererea de lămurire şi completare a hotărârii sunt cereri subsecvente faţă de pricina în care a fost pronunţată hotărârea a cărei îndreptare, lămurire sau completare, revizuire ori anulare se solicită. Acestea vor fi soluţionate în aceeaşi compunere în care s-a pronunţat hotărârea respectivă.

b. Constituirea instanţei

11 Mihaela Tăbârcă – Drept procesual civil, Vol. I, Editura Universul Juridic, pag. 142.

12 Mihaela Tăbârcă – Drept procesual civil, Vol. I, Editura Universul Juridic, pag. 142.

Instanţa, în înţelesul de complet de judecată, este constituită din judecători, dar şi persoanele şi organele prevăzute de lege, respectiv grefier, magistratul-asistent la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorul sau asistenţii judiciari în conflictele de muncă şi asigurări sociale.

Fiecare dintre persoanele şi organele menţionate mai sus are stabilite prin lege atribuţiile în cadrul soluţionării proceselor civile.

Soluţionarea pricinii de către un număr mai mic sau mai mare de judecători decât cel impus de lege înseamnă greşita compunere a instanţei de judecată, iar atunci când instanţa nu a fost alcătuită cu toate organele şi persoanele prevăzute de lege suntem în cazul unei constiuiri greşite a instanţei de judecată.

Greşita compune sau constituire a instanţei pot fi invocate pe cale de excepţie, acestea fiind excepţii de procedură, dilatorie şi absolută

I. 2. Incidente procedurale privind compunerea sau constituirea instanţei

Pentru asigurarea legalei şi corectei judecăţi a oricărei pricini, fiecare judecător trebuie să fie impaţial,

Pentru a evita posibilitatea apariţiei oricărei situaţie în care judecătorul să fie părtinitor, asu fost reglementate instituţiile incompatibilităţii, abţinerii şi recuzării,

Incompatibilitatea se apreciază în concret, prin raportare la fiecare speţă în parte, şi nu în general, prin raportare la condiţiile în care o persoană poate să devină judecător.

ag e2 0

P

o Cazurile de incompatibilitate (art. 24 Cod procedură civilă) :

- judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecarea aceleiaşi pricini în apel sau în recurs,

- judecătorul care a pronunţat o hotărâre nu poate lua parte la judecarea aceleiaşi pricini în caz de rejudecare după casare,

- judecătorul care a fost martor, expert, arbitru în respectiva cauză,

- cazuri suplimentare de incompatibilitate sunt prevăzute şi de alte dispoziţii legale, respectiv Legea 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei sau Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii,

- sunt de strictă interpretare şi nu pot fi extinse prin analogie,

incompatibilitatea se poate invoca, pe parcursul judecăţii, pe cale de excepţie, aceasta fiind o excepţie de procedură, dilatorie şi absolută,

incompatibilitatea se sancţionează cu nulitate absolută a actelor de procedură întocmite de un judecător incompatibil,

incompatibilitatea se poate invoca în apel dacă judecătorul fondului a pronunţat o hotărâre în primă instanţă, iar dacă a fost incompatibil judecătorul care a judecat apelul, neregularitatea poate fi invocată pe calea recursului (art. 304 pct. 1 Cod procedură civilă),

Abţinerea intervine în situaţia în care un judecător care cunoşte că se află într-unui din cazurile prevăzute de lege, declară că se retrage de la judecarea unei anumite pricini (art. 25 Cod procedură civilă)

Recuzarea intervine în situaţia în care una din părţi cere, în cazurile prevăzute de lege, îndepărtarea unuia sau mai multor judecători de la soluţionarea unei anumite pricini.

abţinerea şi recuzarea se aplică şi în cazul procurorilor, grefierilor sau magistraţilor- asistenţi, aceştia putând fi recuzaţi pentru acelaşi motive ca şi judecătorii, cu excepţia cazului în care şi-au spus părerea cu privire la pricina care se judecă (art. 36 Cod procedură civilă),

de asemenea, potrivit dispozitiilor Codului de procedură civilă, mai pot fi recuzaţi experţii, traducătorii, interpreţii şi arbitrii,

o Cazuri de abţinere şi recuzare (art. 27 Cod procedură civilă)

- când judecătorul, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor au vreun interes în judecarea pricinii sau când este soţ, rudă sau afin, până la al patrulea grad inclusiv, cu vreuna din părţi;

- când el este soţ, rudă sau afin în linie directă ori în linie colaterală, până la al patrulea grad inclusiv, cu avocatul sau mandatarul unei părţi sau este căsătorit cu fratele ori sora soţului uneia din aceste persoane;

- când soţul în viaţă şi nedespărţit este rudă sau afin a uneia, din părţi până la al patrulea grad inclusiv, sau dacă, fiind încetat din viaţă ori despărţit, au rămas copii;

- dacă el, soţul sau rudele lor până la al patrulea grad inclusiv au o pricină asemănătoare cu aceea care se judecă sau dacă au o judecată la instanţa unde una din părţi este judecător;

- dacă între aceleaşi persoane şi una din părţi a fost o judecată penală în timp de 5 ani înaintea recuzării;

- dacă este tutore sau curator al uneia dintre părţi;

- dacă şi-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă;

- dacă a primit de la una din părţi daruri sau făgăduieli de daruri ori altfel de îndatoriri;

- dacă este vrăjmăşie între el, soţul sau una din rudele sale până la al patrulea grad inclusiv şi una din părţi, soţii sau rudele acestora până la gradul al treilea inclusiv ;

recuzarea nu poate viza toţi judecătorii unei instanţe sau ai unei secţii, neputând fi invocate, pentru acelaşi judecător, aceleaşi motive de recuzare de mai multe ori ;

atât recuzarea, cât şi abţinerea pot interveni pentru aceleaşi motive;

în cazul unui judecător incompatibil, acesta nu va formula cerere de abţinere, în cazul său fiind constată incompatibilitatea prin încheierea pronunţată de completul din care face parte judecătorul incompatibil ;

spre deosebire de recuzare, abţinerea este reglementaă de norme imperative, judecătorul aflat într-una dintre situaţiile prevăzute de art. 27 Cod procedură civilă având obligaţia de a se abţine, însă partea poate alege să nu formuleze cerere de recuzare împotriva unui judecător incompatibil ;

abţinerea trebuie propusă de judecător de îndată ce cunoaşte existenţa motivului de recuzare, dar recuzarea poate fi cerută fie înainte de începerea oricărei dezbateri, fie, dacă motivele de recuzare s-au ivit după începerea dezbaterilor, de îndată ce acestea îi sunt cunoscute părţii care formulează recuzarea (art. 29 alin. 2 Cod procedură civilă ;

atât recuzarea, cât şi abţinerea se fac în scris, însă numai recuzarea poate fi făcută verbal ;

abţinerea şi recuzarea se soluţionează potrivit aceleiaşi proceduri,

cererile de abţinerii, respectiv recuzare cad în competenţa instanţei sesizate cu pricina în care s-a pus problema abţinerii şi recuzării, însă vor fi soluţionate de un complet din care nu va face parte judecătorul care s-a abţinut ori care a fost recuzat,

ag e2 0

P

în cazul nerespectării regulii de mai sus se aplică sancţiunea nulităţii hotărârii prin care se soluţionează cele două incidente;

oricare din cele două cereri se vor judeca de instanţa ierarhic superioară (art. 30 alin. 2 Cod procedură civilă), dacă din cauza abţinerii sau recuzării nu se poate alcătui completul de judecată care să soluţioneze cererea de abţinere ori de recuzare

cererile de recuzare a instanţelor ierarhic superioare formulate la instanţa care soluţionează litigiul sunt inadmisibile;

judecata cererii de abţinere sau recuzare se face în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor, dar cu ascultarea judecătorului recuzat (art. 31 alin. 1 Cod procedură civilă)

în cursul judecării cererii de abţinere sau de recuzare nu se poate efectua nici un act de procedură, judecata fiind, practic, suspendată ;

asupra cererii de abţinere sau de recuzare instanţa competentă se pronunţă printr-o încheiere, care se citeşte în şedinţă publică (art. 32 alin. 1 Cod procedură civilă) ;

în situaţia admiterii cererii, prin încheiere se va preciza care dintre actele îndeplinite de judecătorul recuzat vor fi păstrate, iar în lipsa acestor menţiuni toate actele de procedură săvârşite de judecător urmează a fi refăcute;

încheierea prin care s-a admis ori s-a respins abţinerea nu este supusă nici unei căi de atac, (art. 34 Cod procedură civilă)

încheierea prin care s-a admis recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac, însă încheierea de respingere a cererii de recuzare poate fi atacată odată cu fondul,

Părţile

Părţile reprezintă unul din elementele principale ale procesului civil, nefiind în mod expres definite de Codul de procedură civilă, însă, potrivit doctrinei 13 , acestea sunt persoanele care îndeplinesc condiţiile generale pentru exerciţiul acţiunii civile şi între care s-a legat raportul juridic dedus judecăţii.

orice proces civil presupune existenţa a două părţi cu interese contrarii: reclamantul ș i pârâtul,

în functie de stadiul procesului civil, acestia pot fi apelant – intimat, recurent-intimat, revizuent – intimat, etc.

de asemenea, părţilor iniţiale li se pot alătura pe parcursul procesului şi terţe persoane care intervin din proprie iniţiativă sau sunt introduse forţat de către reclamant, pârât ori chematul în garanţie (art. 49 – 66 Cod procedură civilă),

II.1. Coparticipare procesuală

atunci când în raportul juridic sunt implicate mai multe subiecte, respectiv mai multe persoane sunt unite printr-un drept sau o obligaţie comună, ori drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză, pe aceeasi pozitie procesuală pot exista mai multe persoane, fiind astfel în cazul unei coparticipări procesuale ;

13 Mihaela Tăbârcă – Drept procesual civil, Vol. I, Editura Universul Juridic, pag. 150

coparticiparea procesuală poate fi subiectivă (presupune existenta mai multor persoane care au aceleaşi interese) şi obiectivă (presupune existenta mai multor persoane ca urmare a conexării unor pricini în care nu erau aceleasi părti) ;

coparticipare procesuală mai poate fi activă, pasivă sau mixtă în raport de numărul perosoanelor ce participă la judecată în calitate de reclamanţi sau pârâţi;

coparticipare procesuală mai poate fi facultativă sau obligatorie, regula fiind coparticiparea procesuală facultativă,

în cazul coparticipării procesuale, apărările şi concluziile unuia dintre reclamanţi sau pârâţi nu pot folosi şi nici păgubi celorlalţi (art. 48 alin. 1 Cod procedură civilă), fiecare coparticipant asumându-si drepturile şi obligaţiile procesuale specifice poziţiei sale procesuale ;

legiuitorul a prevăzut si exceptii de la principiul independentei procesuale reglementat de art. 48 alin. 1 din Codul de procedură civilă, aceste exceptii fiind mentionate în art. 48 alin. 2 Codul de procedură civilă care prevede că efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor sau pârâţilor, iar actele de procedură îndeplinite numai de unii din ei sau termenele încuviinţate numai unora din ei pentru îndeplinirea actelor de procedură folosesc şi celorlalţi ;

coparticipanţii pot avea un singur reprezentant, într-o astfel de situa ție putând fi comunicat un singur exemplar al cererii de chemare în judecată reprezentantului pârâtilor, respectiv un singur exemplar al întâmpinării reprezentantului reclamantilor,

de asemenea, în cazurile în care numărul reclamanţilor sau al pârâţilor dintr-un litigiu este foarte mare, pentru a asigura desfăşurarea normală a activităţii de judecată, presedintele instantei are dreptul de a dispune reprezentarea lor prin mandatar şi îndeplinirea procedurii de comunicare a actelor procesuale numai pe numele mandatarului, la domiciliul sau sediul acestuia;

II.2. Participarea terţilor în procesul civil

Atunci când interesele părtilor o cer, pe parcursul procesului, poate fi lărgit cadrul procesual iniţial, fixat de reclamant prin cererea de chemare în judecată, astfel încât hotărârea ce se va pronunţa să fie opozabilă şi altor persoane decât reclamantului sau pârâtului;

Interesul de a lărgi cadrul procesula poate să apartină fie părţilor, care formulează cereri de intervenţie forţată pentru introducerea în judecată a unor terţe persoane, străine de proces până la acel moment, fie terţilor, acestia putând solicita introducerea în cauză;

În cazul admiterii cererii de introduce în cauză, terţul devine parte cu toate consecinţele ce decurg din această calitate, hotărârea pronuntată fiindu-i opozabilă;

Tertul este obligat a lua procedura în faza în care aceasta se găseste la data introducerii sale în cauză ;

Introducea în cauză a tertilor poate îmbrăca următoarele forme :

ag e2 0

P

a. intervenţia voluntară (reglementată de art. 49 – 56 Codul de procedură civilă) ;

b. intervenţia forţată (reglementată de art. 56 – 66 din Codul de procedură civilă) care poate fi :

1. chemarea în judecată a altor persoane (art. 57 – 59 din Codul de procedură civilă)

2. chemarea în garantie (art. 60 – 63 din Codul de procedură civilă)

3. arătarea

titularului

dreptului

(art.

64

66

din

Codul

de

procedură civilă).

a. Intervenţia voluntară

Intervenţia voluntară este cererea unui terţ de a intra într-un proces pornit de alte părţi, pentru a-şi apăra un drept propriu sau pentru a apăra dreptul unei părţi din acel proces;

potrivit dispozitiilor art. 49 alin 1 din Codul de procedură civilă, oricine are interes poate interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane;

intervenţia este în interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său sau în interesul uneia din părţi când sprijină numai apărarea părtii respective.

intervenţia voluntară poate fi principală sau accesorie ;

interventia voluntară principală poate fi utilizată de terţul care urmăreşte să i se recunoască sau stabilească un drept propriu.

- intervenţia în interes propriu trebuie să îmbrace forma unei cereri de chemare în judecată (art. 50 alin. 1 Codul de procedură civilă),

- se îndreaptă împotriva ambelor părţi iniţiale din proces,

- poate fi făcută numai în faţa primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor (art. 50 alin. 2 Codul de procedură civilă),

- este o cerere-incidentală, fiind de competenţa instanţei care judecă cererea principală ;

- nu poate fi formulată direct în căile de atac, singura exceptie de la această regulă fiind prevăzută de art. 50 alin. 2 din Codul de procedură civilă, care prevede că intervenţia principală se poate faceşi în fata instanţei de apel, numai cu învoirea părtilor.

- In fata instantei de recurs, cererea de interventie voluntară principală, este inadmisibilă, indiferent dacă hotărârea primei instante nu a putut fi atacată cu apel.

- în caz de rejudecare a fondului, este admisibilă interventia voluntară principală dacă casarea cu trimitere s-a făcut pentru necompetenţa primei instanţe şi a instanţei de apel, rejudecarea fondului echivalând în acest caz cu o judecată în primă instanţă.

- în cazul cererilor ce pot fi formulate numai de titularii drepturilor deduse judecă ții, intervenţia principală nu este admisibilă (ex. desfacerea căsătoriei, anularea căsătoriei, tăgada paternitătii, în cazul litigiilor individuale de muncă, etc.),

- inadmisibilitatea cererii de intervenţie se poate invoca pe cale de excepţie;

- pentru stabilirea admisibilitătii în principiu a cererii de interventie, instanta de judecată trebuie să verifice următoarele:

i.

dacă terţul justifică un interes şi pretinde un drept propriu;

ii.

dacă cererea sa are legătură cu cererea principală, pentru a fi justificată solu ționarea împreună acestora;

iii.

dacă cererea este făcută în termen,

iv.

dacă, în raport cu natura litigiului dintre reclamant şi pârât, intervenţia voluntară principală este admisibilă.

- cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie, instanţa se pronunţă printr-o încheiere ce poate fi atacată numai odată cu fondul.

- încheierea prin care instanta se pronuntă asupra admisibilitătii în principiu a cererii de interventie principală este interlocutorie, neputând reveni asupra acesteia ;

- în cazul respingerii cererii terţul poate ataca încheierea odată cu fondul sau îsi poate valorifica pretenţiile pe cale principală,

- în cazul încuviinţării în principiu a cererii instanţa este învestită cu judecarea cererii terţului, acesta din urmă devinind parte în proces, fiind obligat să ia procedura în stadiul în care se găseste ;

- după admiterea în principiu, dacă administrarea probelor propuse de intervenient pot cauza întârzierea soluţionării cererii principale, instanţa poate dispune disjungerea şi judecarea lor separată ;

- solutia pe care instanta o va pronunta asupra cererii de intervenţie în interes propriu, atunci când ambele cereri au acelaşi obiect, nu va fi de admitere în întregime, întrucât se exclud reciproc,

- admiterea în întregime a cererii principale va conduce la respingerea cererii de intervenţie şi invers, însă acestea vor putea fi admise, precum pot fi ambele respinse ori una să fie admisă în parte iar cealaltă respinsă.

ag e2 0

P

intervenţia voluntară accesorie poate fi formulată în interesul uneia din părţi când sprijină numai apărarea acesteia; astfel, intervenientul accesoriu nu urmăreste valorificarea unei pretenţii proprii, ci încearcă să creeze o situatie favorabilă părtii pentru care intervine.

- în cererea sa, terţul trebuie să arate numărul dosarului constituit pentru judecarea cererii principale, interesul său de a interveni în judecată precum şi partea în folosul căreia intervine,

- interesul propriu în participarea la judecata procesului care poartă între anumite persoane poate fi justificat de încercarea de a evita acţionarea sa ulterioră în judecată de către partea în interesul căreia a intervenit ;

- cererea de intervenţie voluntară accesorie se poate face chiar înaintea instanţei de recurs (art. 51 Cod procedură civilă), fără acordul părţilor iniţiale ;

- intervenţia accesorie este admisibilă în orice materie, cu exceptia pricinilor cu caracter strict personal în care intervenţia voluntară accesorie este inadmisibilă dacă este în legătură cu capătul de cerere prin care se valorifică dreptul strict personal,

- cererea de intervenţie accesorie nu este admisibilă în revizuire şi contestaţie în anulare,

- cererea de intervenţie accesorie este o cerere incidentală, de competenţa instanţei învestite cu judecarea cererii principale ;

- pentru a se pronunta asupra admisibilitătii cererii de interventie accesorie, instanta va verifica :

i. dacă terţul justifică un interes propriu pentru a interveni,

ii. dacă cererea sa are legătură cu cererea principală

iii. dacă este admisibilă cererea de intervenţie în functie de obiectul cererii principale

- în cazul admiterii în principiu a cererii de interventie accesorie, terţul devine parte în proces şi va lua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenţiei;

- după admiterea în principiu a cererii, terţul va putea face orice act de procedură care nu este potrivnic interesului părţii în folosul căreia intervine;

- intervenţia accesorie se judecă întotdeauna împreună cu cererea principală (art. 55 din Codul de procedură civilă), aceasta neputând fî disjunsă.

- soluţia dată asupra cererii de intervenţie este influenţată de soluţia dată cererii de chemare în judecată, însă diferit după cum terţul a intervenit în favoarea reclamantului sau în favoarea pârâtului.

b. Intervenţia forţată

Interventia fortată poate îmbrăca forma:

i. chemării în judecată a altor persoane,

ii. chemarea în garantie

iii. arătarea titularului dreptului.

i. Chemarea în judecată a altor persoane

Conform dispozitiilor Codului de procedură civilă, oricare din părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea sa pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.

Cu alte cuvinte, terţul nu devine parte în proces din proprie iniţiativă, ci stă în proces prin voinţa reclamantului sau a pârâtului care a făcut cererea ; tertul nu este reclamant, chiar dacă, ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul,

Atât reclamantul, cât si pârâtul pot apela la această formă de intervenţie atât, însă diferă momentul până la care se poate face chemarea în garantie;

pârâtul poate depune cererea odată cu întâmpinarea iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare în primă instantă;

reclamantul poate formula cererea până la închiderea dezbaterilor în primă instanţă,

nedepunerea în termen a cererii este sancţionată cu judecarea separată a cererii de intervenţie ;

cererea de chemare în judecată a altor persoane este o cerere incidentală fiind de competenţa instanţei sesizate cu cererea principală ;

în cazul chemării în judecată a altor persoane, legiuitorul nu a mai impus necesitatea analizării admisibilităţii în principiu a cererii

cererea de chemare în judecată a altor persoane se soluţionează împreună cu cererea principală, hotărârea pronunţată în cauză urmând a fi opozabilă si intervenientului fortat.

Bibliografie

1. Viorel Mihai Ciobanu – Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.I, 1996 şi vol.II, 1997, Ed. Naţional Bucureşti:

2. S. Ziberstein, V.M. Ciobanu, Drept procesual civil. Tratat de executare silită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001;

3.

T. Briciu, C. Dolinski, I. Dragne, A.M. Garofil, E. Oprina, M. Stancu, M. Tîbârcă, F. Ţână,

ag e2 0

P

coordonatori V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Tîbârcă, Drept procesual civil. Culegere de speţe pentru seminarii şi examene, Ed. Naţional, Bucureşti, 2003;

4. G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. ALL, Bucureşti, 1994, 1995, 1996;

5. G. Boroi, O. Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. ALLBECK, Bucureşti, 2005;

6. M. Tîbârcă, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină;

7. I. Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ediţia 3, Editura C.H. Beck, Bucureşti,

2007

8. Codul de procedură civilă cu modificările aduse prin O.U.G. nr.138/2000, O.U.G. nr.290/2000, O.U.G. nr.59/2001 şi O.U.G. nr.58/2003;

9. Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească cu modificările ulterioare;

10. Legea nr.56/1992 – Legea Curţii Supreme de Justiţie, cu modificările ulterioare;

11. Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr.138/1997

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4. Competenţa instanţelor de judecată

4.1. Noţiune

4.2. Clasificare

4.3. Competenţa generală, materială şi teritorială a instanţelor judecătoreşti

4.4. Întinderea competenţei instanţei sesizate

4.5. Incidente procedurale cu privire la instanţa sesizată

Competenţa teritorială

Regula: competenta instanţei de drept comun

Excepţii: competenta teritoriala alternativă şi competenta teritorială exclusiva.

1. Competenţa teritorială de drept comun:

1.1.1. instanta de la domiciliul sau sediul pârâtului - art. 5 C. proc. Civ. si art. 7 alin.1 C. proc. Civ.

1.1.2. dacă pârâtul are domiciliul în străinătate sau nu are domiciliu cunoscut, cererea se face la instanţa reşedinţei sale din ţară, iar dacă nu are nici reşedinţa cunoscută, la instanţa domiciliului sau reşedinţei reclamantului - art. 5 teza a II-a C. proc. Civ.

1.1.3.

daca pârâtă este o asociatie sau societate fără personalitate juridica, cererea se

depune la instanta de la domiciliul persoanei căreia asociaţii i-au încredinţat presedentia sau directia acesteia, ori, in lipsa acesteia, la instanta de la domiciliul oricăruia dintre asociaţi - art. 7 alin. 3 C. proc. Civ.

reclamantul este cel care trebuie sa identifice instanta competenta din punct de vedere teritorial;

in vederea stabilirii competentei teritoriale intereseaza domiciliul paratului la data

sesizării instanţei;

domiciliul, in sensul art. 5 C. proc. Civ. trebuie inteles ca locuinta efectiva a paratului (iar nu cea statornica in sensul art. 13 din Decretul nr. 31/1954 privitor la

persoanele fizice şi persoanele juridice)

2. Competenţa teritorială alternativă

2.1.1. daca pârâtul, în afară de domiciliul său, are in mod statornic o îndeletnicire profesională ori una sau mai multe aşezari agricole, comerciale sau industriale, cererea se poate face si la instanta locului acestor aşezări sau îndeletniciri. Textul se aplica doar pentru cererile ce privesc obligtii patrimoniale care sunt nascute sau urmeaza sa se execute in acel loc – art. 6 C. proc. Civ.

2.1.2. cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face şi la instanta locului unde are reprezentanţă. Textul se aplica doar pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentant sau din fapte săvârşite de acesta - art. 7 alin. 2 C. proc. Civ.

2.1.3. cererile îndreptate împotriva statului, direcţiilor generale, regiilor publice, caselor autonome şi administraţiilor comerciale se pot face la instanţele din capitala ţării sau la cele din reşedinţa judeţului unde îşi are domiciliul reclamantul. Când mai multe judecătorii din circumscripţia aceluiaşi tribunal sunt deopotrivă competente, cererile se introduc la judecătoria din localitatea de reşedinţă a judeţului, iar în Capitală, la

judecătoria sectorului 4 - art. 8 C. proc. Civ. Competenţa teritorială este alternativă numai cat priveste alegerea intre instanţele din capitală şi instanţele din localitatea reşedinţă de judeţ unde domiciliază reclamantul. Dacă sesizeaza o instanţă din Capitală, reclamantul trebuie să o alega pe aceea in raza căreia se află sediul pârâtei.

2.1.4. cererea îndreptată împotriva mai multor pârâţi poate fi făcută la instanţa competentă pentru oricare dintre ei; daca printre pârâţi sunt si obligaţi accesorii, cererea se face la instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii principali - art. 9 C. proc. Civ. Daca cheama in judecata un debitor principal si mai multi accesorii, competenta nu mai este alternative intrucat reclamantul trebuie sa se indrepte la instanta domiciliului debitorului principal;

2.1.5. alte cazuri de competenta teritoriala alternativa, prevazute de art. 10 C. proc. Civ.

in cererile privitoare la executarea, anularea, rezolutiunea sau rezilierea unui contract, instanta locului prevazut in contract pentru executarea, fie chiar in parte, a obligatiunii;

Exceptii:

ag e2 0

P

Daca părţile nu au prevăzut în contract o clauză privitoare la locul unde urmează să se execute obligaţia, competenţa teritorială se determină potrivit dreptului comun.

Conform art. 1368 C.civ. acţiunea vânzătorului pentru rezoluţiunea vânzării este reală, astfel incat acest caz, competenţa teritorială se determină potrivit art. 13 C. proc. Civ.

in cererile ce izvorasc dintr-un raport de locatiune a unui nemiscator, in actiunile in justificare sau in prestatiune tabulara, instanta locului unde se afla nemiscatorul;

exemple de actiuni decurgand dintr-un raport de locatiune: acţiunea în evacuare,

acţiunea pentru plata chiriei, acţiunea pentru plata de despăgubiri datorate pentru degradările aduse imobilului, acţiunea pentru obligarea chiriaşului la efectuarea reparaţiilor ce cad în sarcina sa etc.

in cererile ce izvorasc dintr-o cambie, cec sau bilet la ordin, instanta locului de plata;

in cererile privitoare la obligatii comerciale, instanta locului unde obligatia a luat nastere sau aceea a locului platii;

in cererile izvorate dintr-un contract de transport, instanta locului de plecare sau de sosire;

in cererile facute de ascendenti sau descendenti pentru pensia alimentara, instanta domiciliului reclamantului;

norma de competenţă se aplica numai creditorului obligaţiei de întreţinere care solicită stabilirea sau majorarea pensiei de întreţinere;

norma de competenţă se aplica numai in cazul in care creditorul obligaţiei de întreţinere introduce o astfel de actiune pe cale principal (dat fiin ca cererile accesorii sunt conform art. 17 C. proc. Civ. date in competenta instantei care judeca cererea principala);

in cererile ce izvorasc dintr-un fapt ilicit, instanta in circumscriptia careia s-a savarsit acel fapt.

2.1.6. in materie de asigurare – art. 11 C. proc. Civ., cererea privitoare la despagubiri se va putea face si la instanta in circumscriptia careia se afla:

domiciliul asiguratului;

bunurile asigurate;

locul unde s-a produs accidentul.

Alegerea competentei prin conventie este nula daca a fost facuta inainte de nasterea dreptului la despagubire. Dispozitiile de mai sus nu se aplica in materie de asigurari maritime si fluviale.

Precizări:

ordinea statornicită de art. 11 nu este obligatorie;

norma de competenţă se aplica numai daca cererea are ca obiect despăgubiri/suma asigurată;

Norme de competenţă teritorială alternativă sunt cuprinse şi într-o serie de legi speciale: Legea 554/2004, Codul muncii, etc. In toate cazurile de competenţă teritorială alternativă, alegerea instanţei aparţine reclamantului, conform art. 12 C. proc. civ. Nici pârâtul şi nici instanţa nu pot contesta opţiunea reclamantului, cu conditia ca acesta sa fi sesizat una dintre instanţele competente alternativ.

3. Competenţa teritorială exclusivă

Cazurile de competenta teritoriala exclusiva:

3.1.1. cererile privitoare la bunuri imobile se fac numai la instanţa în circumscripţia căreia se află imobilele. Când imobilul este situat în circumscripţiile mai multor instanţe cererea se va face la instanţa domiciliului sau reşedinţei pârâtului, dacă acestea se află în vreua din aceste circumscripţii, iar în caz contrar, la oricare din instanţele in circumscripţiile cărora se află imobilul - art. 13 C. proc. Civ.

textul are în vedere numai acţiunile reale imobiliare, nu şi acţiunile personale imobiliare sau actiunile mixte (acţiunea în revendicare, acţiunea confesorie, actiunea negatorie, acţiunea posesorie, acţiunea în grăniţuire, acţiunea în rezoluţiunea vânzării cerută de vânzător, etc.);

Pentru actiunile personale imobiliare art. 10 pct. 1şi 2 C. proc. civ. stabileşte o competenţă alternativa iar pentru cererile personale imobiliare care nu se încadrează

în aceste categorii se va aplica competenta de drept comun stabilită de art. 5 C. proc.

Civ.

Potrivit art. 21 din Legea nr. 187/2003 privind competenţa de jurisdicţie, recunoaşterea şi executarea în România a hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate în statele membre ale Uniunii Europene, soluţionarea acţiunilor reale imobiliare, născute dintr-un raport de drept internaţional privat in materie civilă şi comercială, este exclusiv de competenţa instanţelor statului pe al cărui teritoriu este situat imobilul.

3.1.2. In materie de mostenire, sunt de competenta instantei celui din urma domiciliu al defunctului - art. 14 C. proc. Civ.:

cererile privitoare la validitatea sau executarea dispozitiilor testamentare (anularea unui testament, cererea pentru punerea în posesie a legatarului universal);

cererile privitoare la mostenire, precum si cele privitoare la pretentiile pe care mostenitorii le-ar avea unul impotriva altuia (anularea certificatului de moştenitor,

reductiunea liberalităţilor excesive, raportul donaţiilor, ieşire din indiviziune, petiţia de ereditate etc.);

cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului impotriva vreuneia din mostenitori sau impotriva executorului testamentar (cererea pentru predarea unui legat

cu titlu particular, cererea privind cheltuielile pentru înmormântarea defunctului, etc) – textul are in vedere atat creditorii personali ai defunctului cât şi pe cei care au devenit creditori ai succesiunii după deschiderea ei

3.1.3.

Cererile in materie de societate pana la sfarsitul lichidarii in fapt, sunt de competenta instantei locului unde societatea isi are sediul principal - art. 15 C. proc. Civ.; textul are

ag e2 0

P

în vedere litigiile dintre asociaţi sau dintre societate şi asociaţi (cererea de excludere a unui asociat, cererea pentru dizolvarea societăţii, pentru numirea lichidatorilor, etc.).

3.1.4. cererile în materia reorganizării judiciare şi a falimentului sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul principal al debitorului -

art. 16 C. proc. Civ.

Competenta in cauze privitoare la persoane - din interpretarea

Civ. rezultă că este o competenţa teritorială absolută, fiind aplicabile dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 5 C. proc. civ. (cererea pentru anularea sau constatarea nulităţii căsătoriei, cererea pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă, pentru contestarea recunoaşterii de maternitate sau de paternitate, tăgada de paternitate, cererea de reîncredinţare a minorului).

In anumite cazuri expres prevazute de lege competenta teritoriala deroga de la regula inscrisa in art. 5 C. proc. Civ. (de ex.: art. 607 C.pr.civ. in materie de divort; cererea de declarare a dispariţiei sau morţii unei persoane -art. 36, 40 ,42, 42 din Decretul nr 32/1954; contestaţia împotriva dispoziţiei primarului prin care s-a admis, ori, după caz, s-a respins o cerere de reconstituire sau întocmire ulterioară a unui act de stare civilă este de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află sediul autorităţii emitente -art. 54 alin. 2 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, etc.).

dispoziţiilor art. 19 C. proc.

CAPITOLUL V – ACTELE DE PROCEDURA; TERMENELE DE PROCEDURA; NULITATEA ACTELOR DE PROCEDURA

1. Actele de procedura

1.1. Definiţie şi clasificări

Procesul civil este o succesiune de activitati desfasurate de catre fiecare dintre participantii la prces, in vedea realizarii functiei pe care legea le-o confera. Aceste activitati se reflecta, in principal, in actele de procedura, a caror definite reflecta autorii actelor, perioada in care ele sunt efectuat si scopul lor.

In doctrina 14 se arata ca prin act de procedura de intelege orice act (in sens de operatiune juridica sau inscris) efectuat pentru declansarea procesului si in cursul acestuia de catre instanta de judecata, parit si de ceilalti participanti la process, in legatura cu activitatea procesuala a fiecarei categrorii de participanti.

Actel de procedura sunt clasificate in raprt de maimulte criterii,dupa cum uremaza:

o

in raport de criterului peroanelor sau organelor care le efectueaza, se distinge intre acte ale partilor, acte ale instantei de jdecata, acte ale auxiliarilor justitiei si acte ale altor participanti la process;

o

in raport de continutul actelor de procedura, acestea pot fi acte care cuprind o manifestare de vointa si acte care constata o operatiune procedurala;

14 M.Tabarca, op.cit. p.255.

o

in raport de natura lor (mai precis dupa cum sunt efectuate in fata instantei sau in cursul procedurlui, dar in afara instantei de judecata), actele de procedura se divid in acte judiciare si acte extrajudiciare;

o

in raport de forma pe care o imbraca, actele de procedura sunt impartite intre acte orale si acte scrise. Trebuie precizat ca, pentru a permite conservarea actelor orale, in vedere exercitarii in bune conditii a controlului in caile de atac, fara exceptie, toate actele orale sunt consemnate, in timpul efectuarii lor sau dupa acest moment, in forma scrisa. (de exemplu, raspunsul oral la interogatoriul luat persoanei fizice prezenta in sala se consemneaza de catre instanta si se atesta de catre parte; tot astfel, sustinerile paritlor din sedinta publica sunt consemnate in incheierea de sedinta).

1.2. Conditii generale de valabilitate ale actelor deprocedura

Marea varietate a actelor de procedura si functia pe care legea o confera feicaruia dintre acestea determina conitii specifice de valabilitate ale actelor de procedura. Distinct de acestea, doctrina 15 a evidentiat ca tuturor actelor de procedura le sunt comune anumite conditii de valabilitate, dupa cum urmeaza:

o

forma scrisa a actelor de procedura- reprezinta prima conditie de valabilitate a acestora, impusa, asa cum s-a aratat pentru a se putea realize un control facil a desfasurarii procesului. Fata de recunoasterea categoriei actelor orale, urmeaza sa se nuanteze cerinta de valabilitate referitoare la forma scrisa, in sesnul ca legea recunoaste si posibilitatea efectuarii actului in forma orala, insa impune cerinta ca desopre acesta sa se relateze intr-un inscris constatator (de exemplu, incheierea prin care instanta ia act de renuntarea la judeecata poate avea la baza si o renuntare varbala, permisa de art 246 C.proc civ).

o

necesitatea includerii in cuprinsul actului de procedura a conditiilor necesare pentru a face dovada indepliniri legale a acestuia - a fost o cerinta pentru a determina participantii la proceul civil sa efectueze actul deprocedura astfel icat legala sa efecutare sa rezulte intrinsec, din curpinsul actului, pentru a nu fi necesara dovada in acest sens cu elemente extrinseci. Exemplificativ, sub acest aspect, este cazul cuprinsului citatiei, reglementat de art.88 C.proc.civ. Lipsa unor elemente, prevazuta de lege sub sanctiunea nulitatii exprese sau virtual, nupoate fi suplinita cu alte probe (martori, interogatoriul partii care invoca aceste lisuri, prezumptii etc) care sa demonstreze legalitatea citatiei, astfel incat, in aceasta situatie, actul va fi lipsit de efecte.

Exista, insa, situatii pe care legea le apreciaza ca fiind echvalente unor acte de procedura, astfle incat constatarea acestor imprejurari instituie o prezummptie legala a efectuarii actului sau a supliniri acestuia cu respective imprejurare. Sub acest aspect, doctrina vorbeste despre principiul echpolentei, care impune ca un act de procedura sa poata fi inlocuit de un alt act, cu aceeasi valoare legala.

Cu privire la echipolenta, uremaza sa se aiba in vedere si imprejurarea ca acesata este exclusive legala, neputand fi create de instanta sau convenita de catre parti.

15 VM Ciobaniu, op. cit. vol. 1, p. 456; M. Tabarca, op. cit. p.256.

ag e2 0

P

Pe de alta parte, fiind o excceptie de la regula ca actul sarelateze prin el insusi o legala indeplinire, trebuie precizat ca situatiile de echipolenta sunt de stricta interpretare, neputansd fi extine la alte situatii, in lipsa unei dispozitii legale.

Sunt apreciate ca forme de echipolenta:

o

prevederile art. 89 alin. 2 C.proc civ, care echivaleaza legala citare a partii, adica instiintarea acesteia cu cel putin 5 zile inaintea termenului de judecata, cu prezentarea partii, in persoana sau pin mandatar;

o

dispozitiile art. 102 alin. 2 C.proc civ, care echivaleaza momentul comunicarii actului de procedura ca punct de placere al termenelor cu cererea pe care parte o face pentru ca actul sa fie comunicat partii adverse, instituindu-se prezumtia ca partea care a cerut comunicarea catre adversar are cunostinta de actul respectiv;

o

prevederile art. 284 C.pric civ, care inlocuiesc comunicarea hotararii primei instante, ca moment la care incepe sa curga termenul de apel, cu data la care partea declara apel impoteriva hotararii, chiar daca aceasta nu i-a fost cumunicata, sau cu data la care partii i-a fost comunicata somatia de excutare, insotita de o copie a titlului exeutoriu.

2. Termenele de procedura

2.1. Definitie si clasificare

Termenul de procedura sau termenul procedural este inteles ca intervalul de timp in care este obligatiorie efectuarea unui act de procedura sau, dimpotriva, inauntrul caruia este interzisa efectuarea unui act de procedura.

Obligatia de efecutare a unor acte de procedura intr-un anumit interval de timp sau, dimpotriva, obligatia de a nu se efectua un act de procedura in intervalul de timp prescris revine tuturor participantilor la proces si are in vedere respectarea unor principii fundamentale ale procesului sau drepturi fundamentale ale partilor (spre exemplu, termenul de apel de 15 zile, prevazut de art. 294 C.proc civ, in care partea care a pierdut procesul are dreptul sa declare apel, este astfel determniiat incat sa asigure si exercitarea optima adreptului de aparare al partii, cat si incadrarea actelor deprocedura intr-o durata rezonabila a procesului, de natura sa asigure siguranta raporturilor juridice, afectate prin nasterea litigiului).

Clasificare termenlor are in vedere mai multe cirterii, dupa cum urmeaza:

o

in raport de caqracterul lor sau de natura obligatiei impuse, termenele pot fi imperative (peremptorii), care oblige partea sa fectueze un act de procedura in intervalul de timp prescris, sau prohiobilitve (dilatorii) care, dimpotirva, interzic efectuarea unui act de procedura intr-iun interval de timp;

o

in raport de autorul termenelor su de modul in care sunt stabilite, termenele sunt legale, judecatoresti sau conventionale;

o

in rapoort de durata lor, termenele sunt stabilite pe ore, zile, luni si ani;

o in raport de sanctiunea care intervine pentru nerespectarea termenelor procedurale, acestea sunt fie absolute, a caror depasire duce la lipsirea de efecte a actelor de procedura astfel efectuate si relative, a caror incalcare poate determina alte consecinte juridice decat nevalabilitatea actelor de procedura.

2.2. Calculul termenlor de procedura si durata acestora

Termenele se calculeaza diferit, dupa cum durata lor este pe ore, zile, saptamani luni sau ani.

Termenele stabilite pe ore, incep sa curga la miezul nopii zilei urmatoare, conform art.

101 alin. 2 C.proc civ.

Termenele stabilite pe zile sunt socotite, potrivit art. 101 alin.1 C.proc.civ., astfel incat nu intra in calcul ziua in care au inceput si nici ziua in care s-au implinit (ele mai sunt denumite termene “ pe zile libere”).

Termenele stabilite pe saptamani, luni si ani se implinesc in ziua corespunzatoare a saptamanii, lunii sau anului in care au inceput sa curga.

In masura in care luna in care teremnul uremaza sase implineasca este mai scurta,

termnulse va implini in ultima zi a lunii respective, conform art. 101 alin. 4 C.proc

civ.

Indiferent de durata lor, termenele care se implinesc intr-o zi de sarbatoare legala sau cand serviciul este suspendat (in zilele nelucratoare) e implinesc la sfarsitul preimei zile de lucru urmatoare, in conformitate cu art. 101 alin. final C.proc civ.

De asemena, actul de procedura esrte condierat ca a fost efecutat in termen , chiar daca a ajuns la instanta dupa implinerea temenului, cu conditia sa fi fost expediat prin posta inaunturl termenului(art. 104 C.proc.civ).

Durata termenelor procedurale presupune calcularea punctului de plecare al acestora, a punctului de implinire si a continutului termenelor.

Punctul de plecare al termenelor de proceurda, adica data la care acesta incepe sa

curga, este, ca regula, data comunicarii actului de procedura, in conformitate cu art.

102 alin.1 C.proc.civ).

In alt situatii, legea prevede ca punctual de plecare incepe sa curga de la pronuntarea hotararii sau de la o data stabilita de catre instanta de judecata, (cand legea da in puterea instantei astfel de competente).

Exista si situatii, denumite cazuri de echipolenta, in care actul comunicarii este inlocuit cu un act echivalent, caruia legea ii confera si functia similara comunicarii, cu este cazul cererii pe care o face partea de comunicare a actului de procedura catre partea adversa( art. 102 alin. 2 C.proc civ), declarareea caii de atac a apelului inainte de comunicarea hotararii sau primirea somatiei deexecutare insotita de titlul executoriu inaintede comunicarea jhotararii (art. 284 C.proc.civ).

Punctul de implinire al termenelor procedurale reprezinta ora sau data la care intervalul de timp intervalul de timp impus pentru efectuarea actului sau, dimpotriva, in care este interzisa efectuarea acestuia, s-a epuizat, data la care se produce efectul

ag e2 0

P

specific al termenlor procedurale. In consecinta, la data punctului de implinire, actul de procedura nu mai pote fiefectuat in mopd legal, in caul termenelor imperative, pe cand incazul termenelor prohibitive, data punctual de impli9nire este data la care inceteaza interdictia de efectuare a actului de procedura.

Sub aspectul continutului, regual in ceea ce priveste termenele procedurale, este aceea a caracterului continuu, nesusceptibil de intrerupere sau suspednare. Legea prevede insa o serie de exceptii incat termenele se intrerup ( ca in cazul termenului de apel, conform art. 286 C.proc civ) sau .se suspedan ori se intrerup, ca in cazul perimarii( art. 249-250 C.proc.civ )

3. Nulitatea actelor de procedura

3.1. Definitie si clasificare

Nerespectarea conditiilor in care legea impune efectuarea actelor de procedura in vederea inceperii procesului civil sau in cursul acestuia, de catre toti participantii, este sanctionata in mod divers, fie prin anularea actelor astfel efectuate, fie prin respingerea cererii ca inadmisibila, prescrisa sau prematura, fie prin aplicarea unor amenzi judiciare ori a unor sanctiuni disciplinare. Dintre toate aceste sanctiuni, nulitatea este nea mai energica, intrucat duce la lipsirea de efecte a actului de procedura efectuat cu nerespectarea legii.

De aceea, nulitatea este definite ca sanctiunea care intervine in cursul porcesului civil in cazul in care un act de procedura nu a fost efecutat cu respectarea legii, lipsindu-l in tot sau in parte de efectele pentru care legea il reglementeaza.

Clafisicarile nulitatilor au in vedere mai multe cirterii:

o

in functie de prevederea in text sau, dimpotriva, a lipsei unei mentiuni cu privire la intervenirea nulitatii, aceasta poate fi expresa- in cazul in care legea instituie sanctiunea chiar in cuprinsul normei- ca de exemplu, dispzoitiile art. 133 C.prc.civ, care prevede ca o cerere de chemare in judecata care nu cuprinde numele, obiectul si semnatura este nula), sau virtuala, in cazul in care conditiile in care legea impune efectuarea actului de procedura nu sunt insotite de sanctiunea nulitatii, insa aceasta poate interveni, daca efectuarea actului nu a respectat aceste condiii;

o

dupa caracterul imperative sau dispozitiv al normelor care instituie conditile de valabilitate a actelorde procedura, nulitatile sunt absolute, care intervin pentru incalcarea normelor imperative si relative, care intervin pentru incalcarea normelor de procedura dispozitive;

o

in functie de efectul pe care il produce sanctiunea nulitatii, aceasta poate fi totala, cand actul este lipsit in intregime de efecte, sau partiala, cand actul este invalidat doar in parte;

o

dupa cum nulitatea deriva din nerespectarea cerintelor prevazute de lege pentru efectuarea actului de procedura sau datorita dependentei actului de un

act anterior, care il conditioneaza, se distinge intre nulitati proprii si nulitati derivate;

o

dupa cum nulitatea priveste aspecte conditii interne sau externe ale actului de procedura, aceata este extrinseca, afectand actul pentru elemente care tin de competenta, neefectuarea unei proceduri prealabile etc) ori intrinseci, care tin de neespectarea cerinteor prevazute de lege pentru forma si continutul sau ( de exeplu nulitaea intrinseca a cerei de chemare in judecata pentru lipsa numelui partii- art. 133 C.proc civ);

o

dupa cum nulitatea opereaza cand se face dovada vatamarii produse sau, dimpotriva, cand nulitatea opereaza indifferent daca s-a propdus sau nu o astfelde consecinta, se distinge intre nulitati conditionate si nulitati neconditionate.

3.2. Cazurile de nulitate a actelor de procedura

Dreptul comun in material nulitatii actelor de procedura in procesul civil il reprezinta art 105-108 C.proc civ, care reglementeaza cazurile de nulitate, regimul invocarii nulitatii, cat si efectele acesteia.

Cazurile principale de nulitate a actelor de procedura sunt prevazute in articolul 105 C.proc civ, legea instituind, in alte parit ale Codului sau in norme speciale de procedura cuprinse in alte legi si alte cazuri de nulitate.

Art. 105 alin. 1 C.proc civ prevede ca “actele de procedura efectuate de un judecator cu incalcarea normelor de ccompetenta de ordine publica sau private vor fi declarate nule in conditiile prevazute de lege”.

Textul institie un caz de nulitate necondiionata de producerea unei vatamari care intervine pentru incalcarea normelor de competenta generala si jurisdictionala a instanelor de judecata- si nu ale judecatorului, asa cum s-ar putea intelege din analiza literala a textului- induiferent daca aceasta este reglementata de norme imperative sau dispozitive.

Art. 105 alin 2 C.proc civ prevede nuitatea pentru actele de procedura care intervine in cazul in care acestea au fost indeplinite de un functionar necompetent sau cu inclacarea formelor de procedura.

Spre deosebire de primul caz de nulitate reglementat de art. 105 alin 1 C.proc civ., textul instituie conditii care trebuiesc indeplnite pentru a opera nulitatea, fiind consacrate, astfel, doua cazuri de nulitate conditionata.

Astfel, o prima conditie pentru a interveni nulitatea pentru necompetenta functionarului sau pentru nerespectarea formelor de procedura o reprezinta producerea unei vatamari care sa afecteze partea, adica sa constea in afectarea unui drept procesual al partii prin indeplnirea actului de procedura de catre un functionar necompetent sau cu nerespectarea formelor prevazute de lege.

Dovada vatamarii revine partii care invoca nilitate, cu exceptia cazului in care nulitatea este prevazuta expres, in aceasta situatie vatamarea prezumandu-se ( art. 105 alin. 2 teza finala C.proc.civ).

ag e2 0

P

A doua condtie prvazuta de lege este aceea ca vatamarea sa nu poata fi inlaturata decat prin anularea actului de procedura efectuat cu nerespectarea formelor prevazute de lege sau de catre un functionar necompetent.

In consecinta, ori de cate ori este posibila luarea de masuri care sa acopere vatamarea produsa partii, acestea vor dispuse, iar actul de procedura nu va fi lipsit de efectele pentru care legea l-a prevazut.

In afara de cazurile de nulitate comune, reglementate de art. 105 C.proc.civ, doctrina mai evidentiaza cazuri de nulitate care intervin fara a fi necesara dovada vatamarii, cum ar fi nulitatea care interivne pentru nerespectarea termenelor prohibitive sau pentru incalcarea normelor de organizare judecatoreasca, nulitatea care intervine pentru neplata taxelor judiciare de timbru, etc.

3.3 Conditiile invocarii nulitatii si efectele acesteia

In functie de caracterul imperativ sau dispozitiv al normelor de procedura incalcate, nulitatea poate fi invocata diferit, prin intermediul acelorasi mijloace.

Astfel, nulitatea absoluta, pentru incalcarea unor norme de competenta generala sau a unor forme de procedura guvernate de norme de ordine publica, poate fi invocata , in cursul procesului prin intermediul exceptiei nulitatii, de catre orice parte interesata si de catre instanta din oficiu.

In cazul in care nulitatea nu a putut fi invocata in cursul procesului, ea poate fi invocata direct in apel sau in recurs, fie de catre partea interesata, fie de catre instanta din oficiul.

In cauzul nulitatii pentru incalcarea normelor de competenta de ordine publica dupa materie sau teritoariala exclusiva, precum si in cazul in care formele de procedura sunt prevazute sub sanctiunea nulitatii relative, invocarea acesteia se poate realiza prin intermediul exceptiei nulitatii, dupa cum urmeaza:

- pentru incalcarea normelor de competenta materiala si teritoriala exclusiva, exceptia poate fi invocata de catre orice parte interesata sau de catre instanta din oficiu odata cu intampinarea sau pana la prima zi de infatisare, dar nu mai tarziu de inchiderea dezbaterilor;

- in cazul in care nulitatea pentru incalcarea acestor reguli nu a fost invocata in conditiile prevazute de lege, ea nu mai poate fi invocata pe calea apelului sau recursului, afara de cazul in care partea nu a fost legal citata, ori exceptia a fost invocata insa instanta a omis sa se pronunte asupra ei.

- pentru incalcarea normelor de competenta de ordine privata, precum si pentru incalcarea normelor de procedura dispozitive, exceptia nulitatii poate fi invocata numai de catre parat, in prima ipoteza, respectiv, numai de catre partea interesata, la prima zi de infatisare sau la termenul ulterior celui la care s-a produs incalcarea, in a doua ipoteza. Neinvocarea nulitatii in aceste conditii duce la decaderea partii din dreptul de a o invoca in fata instantei de apel sau recurs, cu exceptia cazului in care partea nu a fost legal citata.

Efectul nulitatii constatata de instanta, fie prin intermediul exceptiei, fi in calea de atac, consta in lipsirea actului de procedura de functia sa procedurala. Cu toate acestea, in cazul in care actul de procedura cuprinde o manifestare de vointa care are propria functia juridica, aceasta nu va fi

afectata de lipsirea de efecte procedurale ale actului respectiv (de exemplu, cererea anulata pentru neplata taxelor judiciare de timbru va fi apreciata ca o marturisire extrajudiciara pentru recunoasterile efectuate de recamant in cuprinsul acesteia).

Tot cu privire la efectele nulitatii, art. 106 C.proc.civ. prevede in alin. 1 ca anularea unui act de procedura determina lipsirea de efecte si a celor subsecvente, care nu pot avea o existenta de sine statatoare, iar in alin. 2 este prevazut dreptul instantei de judecata de a indrepta neregularitatile procedurale, in masura in care aceasta este posibila pentru a preveni casarea hotararii pe care o va pronunta.

Tot in ceea ce priveste efectele nulitatii, art. 108 alin. 4 C.proc.civ. interzice partii care a provocat neregularitatea procedurala sa se prevaleze de aceasta pentru a obtine invalidarea actului, caz in care sanctiunea nu va interveni.

Bibliografie

1. Viorel Mihai Ciobanu – Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.I, 1996 şi vol.II, 1997, Ed. Naţional Bucureşti:

2. S. Ziberstein, V.M. Ciobanu, Drept procesual civil. Tratat de executare silită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001; 3. T. Briciu, C. Dolinski, I. Dragne, A.M. Garofil, E. Oprina, M. Stancu, M. Tîbârcă, F. Ţână,

coordonatori V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Tîbârcă, Drept procesual civil. Culegere de speţe pentru seminarii şi examene, Ed. Naţional, Bucureşti, 2003;

4. G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. ALL, Bucureşti, 1994, 1995, 1996;

5. G. Boroi, O. Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. ALLBECK, Bucureşti, 2005;

6. M. Tîbârcă, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină;

7. I. Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ediţia 3, Editura C.H. Beck, Bucureşti,

2007

8. Codul de procedură civilă cu modificările aduse prin O.U.G. nr.138/2000, O.U.G. nr.290/2000, O.U.G. nr.59/2001 şi O.U.G. nr.58/2003;

9. Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească cu modificările ulterioare;

10. Legea nr.56/1992 – Legea Curţii Supreme de Justiţie, cu modificările ulterioare;

11. Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr.138/1997

Teste de autoevaluare

1.

Reprezintă condiţii pentru exercitarea acţiunii civile:

a)

existenţa unui drept, interesul, capacitatea procesuală şi calitatea procesuală;

b)

capacitatea procesuală;

c)

interesul actual sau viitor. Răspuns corect: b)

2.

Excepţiile procesuale de fond:

a) constituie veritabile apărări de fond atunci când tind la respingerea cererii de chemare în judecată;

b) au întotdeauna un caracter peremptoriu;

c)

nu pun în discuţie fondul pretenţiei. Răspuns corect: c)

ag e2 0

P

3.

Perimarea este o excepţie:

a)

peremptorie, relativă, de procedură;

b)

absolută, de procedură, peremptorie;

c)

relativă, dilatorie, de procedură. Răspuns corect: b)

4.

Renunţarea la dreptul subiectiv pretins:

a)

poate fi făcută verbal, în şedinţa de judecată;

b)

nu poate avea loc în faţa instanţei de recurs;

c)

nu poate avea loc decât cu acordul pârâtului, atunci când s-a intrat în dezbaterea

fondului. Răspuns corect: a)

5.

Recursul este o cale de atac:

a)

extraordinară, de reformare, suspensivă de executare;

b)

ordinară, de retractare şi, în principiu, nedevolutivă;

c)

de reformare şi, în principiu, nesuspensivă de executare. Răspuns corect: c)

6.

Reprezentarea legală intervine:

a)

în cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi al persoanelor puse

sub interdicţie;

b) în cazul persoanelor fizice lipsite de capacitate de exerciţiu (minorii sub 14 ani şi

cei puşi sub interdicţie judecătorească);

c)

numai în cazul minorilor sub 14 ani. Răspuns corect: b)

7.

Asistarea:

a)

este incompatibilă cu citarea personală a minorului în cursul procesului;

b)

intervine în cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă;

c)

nu poate fi acordată de părinţii sau tutorele minorului. Răspuns corect: b)

8.

Acţiunea în revendicare este o acţiune:

a)

în realizare;

b)

în constatare;

c)

în constituire de drepturi. Răspuns corect: a)

9.

Greşita compunere a instanţei:

a)

nu poate fi invocată de instanţă, din oficiu;

b)

nu se poate invoca prin intermediul apelului sau al recursului;

c)

se poate invoca pe cale de excepţie sau prin intermediul căilor de atac. Răspuns corect: c)

10. Incompatibilitatea:

a) desemnează situaţia în care un judecător este oprit să ia parte la soluţionarea

unei cauze, în situaţiile expres prevăzute de lege;

b) se aplică atât judecătorilor, cât şi grefierilor;

c) este un incident procedural care priveşte normele de competenţă a instanţei. Răspuns corect: a)