Sunteți pe pagina 1din 56

37

CAPITOLUL 13

SOLICITĂRI VARIABILE.OBOSEALA MATERIALELOR

13.1. SOLICITĂRI VARIABILE

În majoritatea organelor (piese) de maşini, forţele aplicate variază în timp de un număr mare de ori. Acest mod de solicitare duce la o micşorară sensibilă, a caracteristicilor de rezistenţă, faţă de cele statice. Fenomenul se numeşte oboseală, iar caracteristicile mecanice specifice: limite de oboseală sau rezistenţe la oboseală. Spre deosebire de caracteristicile mecanice statice (rezistenţa la rupere, limita de curgere), care erau mărimi unice, variind doar în limite probabilistice, rezistenţele la oboseală ale unui material pot avea o infinitate de valori, funcţie de o serie de factori. Solicitările variabile pot fi:

1. deterministe – caz în care se pot stabili anumite relaţii, în baza cărora se poate prevedea evoluţia lor la un moment dat; 2. aleatorii – caz în care nu se pot exprima sub o formă analitică şi desfăşurarea lor în timp se studiază prin înregistrări; prin calculul probabilităţilor se pot face apoi estimări asupra comportării în viitor a pieselor la astfel de solicitări. Dintre solicitările deterministe, cele mai frecvente sunt solicitările periodice. La rândul lor, acestea pot fi grupate în:

1. solicitări staţionare - la care eforturile unitare variază, de un

una

număr nedefinit de ori, între o limită superioarǎ max

inferioară

şi

ca în Fig. 13. 1;

min

38

Exemple: arborele unui motor, arcul de supapă, tija pistonului, osia unui vagon etc

arcul de supapă, tija pistonului, osia unui vagon etc Fig. 13. 1 Fig. 13. 2 2.

Fig. 13. 1

de supapă, tija pistonului, osia unui vagon etc Fig. 13. 1 Fig. 13. 2 2. solicitări

Fig. 13. 2

2. solicitări nestaţionare – la care eforturile unitare variază ca amplitudine în decursul unei perioade; această variaţie poate fi aleatoare, sau formată din trepte de amplitudine constantă, ca în Fig. 13. 2 Solicitările variabile, repetate de un număr mare de ori, au efect nefavorabil asupra capacităţii de rezistenţă a materialului, comparativ cu comportarea lui la solicitări statice. Acest efect a fost observat si studiat sistematic încǎ din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Printre cele mai frecvente şi importante piese de maşini care prezentau ruperi, inexplicabile în acea vreme, erau osiile vagoanelor de cale ferată. Modul de încărcare şi rezemare al unei osii de vagon

39

este arătat în Fig. 13.3. La un moment dat, în punctul a al osiei, situat în partea cea mai de sus, are loc un efort unitar de întindere

max

iar

in

punctul

opus

b, un efort unitar de compresiune

min

=

max

. Dacă osia s-a rotit cu 180°, cele douǎ puncte a şi b

schimbă între ele poziţiile. Ca urmare într-un punct fix pe osie, după

o rotaţie de 180°, efortul unitar trece de la

max
max

la

min

=

max

. Pe

o durată mare de timp, efortul unitar variază de un număr foarte mare de ori între cele douǎ limite, conform schiţei de la poziţia 5 din Tab. 13. 1.

conform schiţei de la poziţia 5 din Tab. 13. 1 . Fig. 13. 3 Tabelul 13.

Fig. 13. 3

Tabelul 13. 1

Nr.

Ciclul

 

R

crt

max

,

min

 

m

,

a

  = =  
 

=

=

 
 

1.

max

=

min

>

0

m max

a = 0

 

min

R = +1

40

2.

2. max > 0   m > 0 0 < R < + 1

max

> 0

 

m

>

0

0 < R < +1

min

> 0

a

π

0

max > 0   1    

max

> 0

 

1

   

3.

 

=

=

 

R = 0

min

= 0

 

m

a

2

max

 

4.

4. max min max > 0 < 0 > min m a > π 0 0

max

min

max

> 0

< 0

>

min

m

a

>

π

0

0

1 < R < 0

  = > 0 = 0    
 

=

> 0

= 0

   
 

5.

max

min

<

0

min

m

a

=

max

   

R

=

1

6.

6. max min > < 0 0   m < 0     • < R

max

min

>

<

0

0

 

m

< 0

   

< R < 1

 

a

π

0

 

max

<

min

 

1

 
  =
 

=

7.

max

min

= 0

< 0

 

m

=

2

1 2
1
2

min

 

R

= ±•

 

a

min

 
  < 0   = =  
 

< 0

 

=

=

 

8.

max

m

max

min

1 < R < +•

min

<

0

a

= 0

 

41

 
    = =  
 

=

=

 
 

9.

max

=

min

<

0

m

a = 0

max

min

R = +1

Fenomenul de oboseală a materialelor şi calculul aferent prezintă o serie de complicaţii, ce vor fi examinate în acest capitol. Problema este ceva mai simplă pentru cazul solicitărilor staţionare; din acest motiv, expunerea ce urmează se va referi în special la acestea. Din cauza complicaţiei calculului, se preferă ca piesele supuse la solicitări variabile să fie dimensionate,în mod aproximativ, ca şi când ar fi supuse la solicitǎri statice, urmând a se face apoi calculul propriu-zis la oboseală, care constă în a verifica mărimea coeficientului de siguranţă. În studiul solicitărilor variabile staţionare se consideră că sarcinile aplicate pieselor, deci şi eforturile unitare produse de ele, variază în timp periodic, cu o frecvenţă oarecare, aşa cum este exemplificat în Fig. 13. 1. Variaţia efortului unitar, pornind de la o valoare oarecare şi până ajunge din nou la aceeaşi valoare şi la acelaşi sens de variaţie, formează un ciclu al solicitării variabile.

Exemplu: În fig. 13. 1, un ciclu este reprezentat prin curba ACB sau CBD etc.

În decursul unui ciclu, efortul unitar trece o singură dată printr-

42

o valoare maximǎ, numită efort unitar maxim

superioară a efortului unitar, şi o valoare minimă, numită efort unitar

sau limită inferioară a efortului unitar. În cazul eforturilor

unitare tangenţiale, valorile extreme ale ciclului sunt max

Adesea, în loc de eforturi unitare se poate vorbi de un ciclu de

sarcini, acestea fiind forţe care variază între

şi

. Cauza ciclurilor de solicitări variabile periodice este în

general mişcarea de rotaţie sau mişcarea de du-te-vino (alternativă) a diferitelor piese de maşini.

cupluri (de încovoiere sau de răsucire) care variază între

sau limită

max

minim

min

şi

min

.

F

min

M max

F

max

şi

sau

M min

1. Valoarea medie între

şi

(fig. 13.1) se numeşte efort

max

min

unitar mediu:

=

max

+

min

m 2

(13.1)

2. Semidiferenţa dintre efortul unitar maxim şi cel minim sau diferenţa dintre cel maxim (sau minim) şi cel mediu se numeşte amplitudinea eforturilor unitare:

a

Cunoscând pe

maxime şi minime:

max min = = = (13.2) max m min m 2 şi a , se
max
min
=
=
=
(13.2)
max
m
min
m
2
şi
a , se pot calcula eforturile unitare
m
=
+
max
m
a
(13.3)
=
min
m
a

Rezultă cǎ un ciclu de solicitări variabile este definit fie prin

43

valorile

şi

, fie prin

şi

a . 3. Se numeşte coeficient de asimetrie al ciclului raportul:

m

max

min

R =

min

max

După mărimile şi semnele pe care le au max

şi

(13.4)

min

,

se

disting diferit tipuri de cicluri de solicitări variabile care sunt redate în tab. 13. 1. După mărimea coeficientului de asimetrie, se disting:

1. cicluri simetrice, poziţia 5 din tabelul 13.1, având:

max

=

min

;

m

=

0

;

a

=

max

;

R =

1

2. cicluri asimetrice sunt toate ciclurile la care coeficientul de asimetrie este:

R π 1

După semnele algebrice ale eforturilor unitare, se disting :

semn

(poziţiile 4,5,6 din tabelul 13.1); 2. cicluri ondulante, la care efortul unitar rămâne tot timpul de acelaşi semn. 3. cicluri pulsante, când una din limitele efortului unitar este nulă

1. cicluri

alternante,

la

care

efortul

unitar

schimbă

de

44

44 Fig.13.4 Atât ciclurile ondulante cât şi ciclurile pulsante pot fi: 1. cicluri oscilante sau pulsante

Fig.13.4

Atât ciclurile ondulante cât şi ciclurile pulsante pot fi:

1. cicluri oscilante sau pulsante pozitive la poziţia 3 din tab. 13. 1 2. cicluri oscilante sau pulsante negative la poziţia 7 din tab. 13. 1

În cazul în care amplitudinea ciclului este foarte mică, ea poate fi considerată practic nulă şi apare solicitarea statică (poziţiile 1 şi 9 din tab. 13. 1).

13.2. REZISTENŢA LA OBOSEALĂ. CURBA LUI WÖHLER

Experienţa îndelungată a construcţiei de maşini a dus la constatarea cǎ materialele rezistă la solicitări variabile mai puţin decât la solicitări statice. Cu alte cuvinte, o piesă care suportă pe

timp indefinit o solicitare statică de valoare max se poate rupe după

un număr oarecare de cicluri care au valoarea maximală max .

Acestui fenomen, de micşorarea proprietăţilor de rezistenţă sub efectul solicitărilor variabile, i s-a dat numele de oboseală a

materialului.

45

Caracteristica mecanică a materialului, la solicitări variabile,

este rezistenţa la oboseală. Spre a determina rezistenţa la oboseală

a unui metal, se poate proceda în felul următor:

1. Se confecţionează, din materialul care trebuie cercetat, un număr de cel puţin 8 epruvete identice, având, de exemplu, forma din Fig. 13. 4. Partea unde se va produce ruperea, în cazul de faţa partea gâtuită, trebuie sǎ fie foarte bine lustruitǎ. 2. Epruvetele se aşază, pe rând, la o maşină de încercat la oboseală, care, pentru încercarea de încovoiere rotativă, poate corespunde schemei din Fig. 13.5. La această schemă se disting: 1 - greutăţi; 2 - rulmenţi; 3 –

epruvete; 4 - dispozitiv de prindere a epruvetelor; 5 - lagăre; 6 - roata de antrenare a epruvetelor în mişcare de rotaţie. Prin aplicarea greutăţilor constante 1 în capătul epruvetelor şi prin rotirea epruvetelor, se realizează cicluri simetrice de încovoiere. Există numeroase modele de maşini de încercat la oboseală :

- pentru epruvete solicitate la încovoiere pură (moment constant de-

a lungul epruvetei);

- pentru încercări prin ciclu pulsant,

- pentru încercări de răsucire, întindere, solicitări compuse. Maşinile de încercat sunt prevăzute cu contoare care numără ciclurile la care este supusă epruveta, până la rupere. 3. Prima din seria de epruvete se încarcă în aşa fel ca să se realizeze în ea un efort unitar:

max

max

=

=

1

1

=

=

0,6.

0,4.

r

r

, pentru oţeluri;

, pentru aliaje neferoase uşoare.

46

Se constată că această epruvetă se rupe după

N

1

cicluri.

4.

Într-un sistem de axe de coordonate ( , ) , se marchează

max

N

punctul 1, corespunzător ruperii primei epruvete (

1

5. A doua epruvetă se încarcă la un efort maxim

,

N

1

2

)

.

mai mic cu

1

cicluri, unde

2

daN/mm 2 decât

N

2

> N

1

;

1

şi se constată că ea se rupe după

N

2

6. Se marchează punctul următor;

7. Se continuă acest procedeu, micşorând din ce în ce pe max ,

ceea ce duce la creşterea numărului de cicluri până la rupere.

Se constată că la o anumită valoare a lui max , căreia i se dă

numele de rezistenţă la oboseală, epruveta nu se mai rupe, adică rezistă la un număr nelimitat de cicluri. Evident că alte epruvete,

încărcate la un efort, unitar max asemenea nu se rup.

inferior rezistenţei la oboseală, de

8.

încărcate la un efort, unitar m a x asemenea nu se rup. inferior rezistenţei la oboseală,

Fig. 13.5

47

47 Fig. 13.6 Fig. 13.7 Prin urmare, rezistenţa la oboseală este cea mai mare valoare a

Fig. 13.6

47 Fig. 13.6 Fig. 13.7 Prin urmare, rezistenţa la oboseală este cea mai mare valoare a

Fig. 13.7

Prin urmare, rezistenţa la oboseală este cea mai mare valoare a efortului unitar maxim al ciclurilor pe care epruveta le suportă un timp indefinit fără a se rupe. Cum experimentarea nu se poate face la infinit, de obicei se

limitează la un număr de cicluri

B (bază de încercare -

Fig.13. 8.):

N

0

= N

48

-pentru oţeluri se ia

N

0

= 10

= 10

N

0

6

10

7

cicluri,

7

10

8

cicluri (aici curba coboară

mereu). Curba din Fig.13.6, a cărei asimptotă dǎ mărimea rezistenţei la oboseală, poartă numele de curba de durabilitate sau curba lui Wöhler. Practica arată că punctele obţinute experimental nu se înscriu pe o curbă cu traseu atât de continuu ca aceea din Fig.13.6. În general, ele prezintă o dispersie destul de mare, ceea ce îngreunează determinarea exactă a rezistenţei la oboseală. De aceea, este util ca, pentru determinări precise să se încerce un număr relativ mare, câteva zeci, de epruvete. Rezultatele experienţelor pot fi prelucrate statistic şi se pot trasa curbe care arată probabilitatea de rupere, cum sunt cele din Fig. 13.7. Determinarea rezistenţei la oboseală prezintă complicaţii şi în ceea ce priveşte metodologia experimentală, atunci când este vorba de alte feluri de cicluri decât cel simetric. Pentru ciclu pulsant, pe curba lui Wöhler se pot înscrie:

-pentru aliaje uşoare,

= 5.10

-fie valorile

-fie valorile

max , (curba superioară din Fig. 13.8),

a

=

1

2

max

(curba inferioară din aceeaşi figurǎ)

În Fig.13.9 s-au reprezentat, în coordonate semilogaritmice, curbele lui Wöhler pentru încercări ondulante, în cursul cărora se

până se atinge rezistenţa la

obosealǎ. În asemenea cazuri, modul cel mai potrivit de scriere a

rezistenţei la. oboseală (dată. de max ) este sub forma unei sume

păstrează

=

const.

şi se variază

m

a

m

+

a

. Astfel, pentru curbele din Fig. 13.9, citite de sus in jos,

49

rezistenţele la oboseală sunt:

49 rezistenţele la oboseală sunt: Fig.13. 8 R R R R Fig. 13.9 = 40 =

Fig.13. 8

49 rezistenţele la oboseală sunt: Fig.13. 8 R R R R Fig. 13.9 = 40 =

R

R

R

R

Fig. 13.9

= 40

=

=

= daN mm

daN mm

/

+

35

+

26

+

20

;

2

20

40

50

daN mm

/

daN mm

/

/

2

2

2

;

;

Se observă că rezistenţa la oboseală, cea mai mică este

pentru ciclul simetric,

m

= 0

şi că ea creşte pe măsură

ce

m

50

creşte. Orice material are o infinitate de rezistenţe la obosealǎ, după coeficientul de asimetrie al ciclurilor la care se face încercarea, precum şi după felul solicitării. Cele mai cunoscute sunt rezistenţele la oboseală prin cicluri simetrice şi pulsante. Simbolurile pentru rezistenţele la oboseală poartă ca indici valorile coeficientului de asimetrie. Se notează astfel:

- rezistenţă la oboseală prin ciclu simetric de încovoiere

- rezistenţă la oboseală prin ciclu simetric de tracţiune-compresiune - rezistenţă la oboseală prin ciclu simetric de răsucire

- rezistenţă la oboseală prin ciclu pulsant de încovoiere

- rezistenţă la oboseală prin ciclu pulsant de tracţiune

- rezistenţă la oboseală prin ciclu poluant de compresiune

- rezistenţă la oboseala prin ciclu pulsant de răsucire

- rezistenţă la oboseală prin ciclu oareeare de încovoiere

- rezistenţă la oboseală prin ciclu oarecare de tracţiune

- rezistenţă la oboseală prin ciclu oarecare de răsucire.

Pentru o solicitare datǎ:

- rezistenţele la oboseală prin ciclu simetric sunt cele mai mici;

- cele prin ciclu pulsant sunt mai mari,

- iar cele de rupere statice sunt cele mai mari. Dat fiind că solicitarea statică are R = +1 , în studiul la oboseală se obişnuieşte să se noteze rezistenţa de rupere statică şi prin

simbolul

Cu titlu informativ, se dau unele relaţii empirice care arată legătura dintre rezistenţele la oboseală şi rezistenţele de rupere

r

=

+1

.

51

statice. La oţeluri: = (0,4 0,5). 1 r = (0,7 0,8). 1 t = (0,55
statice.
La oţeluri:
=
(0,4
0,5).
1
r
=
(0,7
0,8).
1
t
=
(0,55
0,58).
1
La metale uşoare:
=
1

;

1

;

1

;

(0,25

=

(1,5

=

1,5.

=

(1,8

r

.

1,6).

1

t

;

2,0).

1

1

;

;

13.3. DIAGRAMELE REZISTENŢELOR LA OBOSEALǍ

; 2,0). 1 1 ; ; 13.3. DIAGRAMELE REZISTENŢELOR LA OBOSEALǍ Fig.13.10 Dat fiind că o

Fig.13.10

Dat fiind că o piesă de maşină poate fi supusă unei solicitări variabile cu orice valoare a coeficientului de asimetrie R , este necesar a cunoaşte întreaga infinitate de rezistenţe la obosealǎ ale materialului, pentru felul de

solicitare considerat. Se ajunge astfel la noţiunea de diagrame ale rezistenţelor la oboseală, construcţii grafice care să reprezinte variaţia rezistenţei la obosealǎ cu coeficientul de asimetrie.

(Fig. 13.10),

ciclul de solicitare variabilă dintr-o piesă se poate reprezenta printr- un punct M din planul acestor axe. Ducând linia OM, se poate scrie relaţia dintre înclinarea ei şi coeficientul de asimetrie:

Luând un sistem de axe de coordonate (

a

)

m

,

tg

=

1

R

a

m

max

min

1 + R

=

max

+
+

min

=

(13.5)

52

Suma coordonatelor punctului M reprezintă, conform formulei

(13.3), efortul unitar max

poate găsi un punct, corespunzător unui ciclu limitǎ, la care efortul unitar maxim este egal cu rezistenţa la obosealǎ a materialului, corespunzătoare coeficientului de asimetrie dat:

al ciclului. Prelungind dreapta OM, se

+

geometric

max L

al

=

mL

aL

=

R

L

diagrama

rezistenţelor la oboseală sau curba ciclurilor limită. Cunoscând poziţia punctelor M şi L, se poate ajunge la noţiunea de coeficient de siguranţă al ciclului reprezentat de punctul M, aşa cum se va vedea mai departe. Cunoscând locul geometric al punctelor L, se obţine o curbă ca în Fig. 13.11, pe care se recunosc cele trei solicitări particulare :

Locul

punctelor

reprezintă

o

(diagrama Haigh). Un punct oarecare M, din

interiorul diagramei reprezintă un ciclu nepericulos, pe când un punct N din afara ei reprezintă un ciclu care duce la ruperea prin oboseală.

coordonate (

Linia ABLC este diagrama rezistenţelor la oboseală în

ciclul simetric, punctul A, cu

= 0

şi

m

m

=

1

;

ciclul pulsant ( R = 0; = 45), punctul B, cu

solicitarea statică, punctul C,

m

,

a

)

a

= 0

şi

m

=

r

.

m

=

a

=

0

/ 2

;

53

la

oboseală este diagrama Smith (fig. 13.12), care dă variaţia lui max

şi

reprezentat prin o pereche de puncte având aceeaşi abscisă. Ciclurile limită sunt reprezentate prin puncte situate pe cele două curbe:

- ciclul simetric limită A 1 A 2 , cu

- ciclul pulsant limită pozitiv B 1 B 2 , cu

- cel negativ cu

- solicitările statice cu rezistenţele de rupere de întindere

respectiv compresiune, corespunzând punctelor C, C’. Punctele D 1 , D 2 reprezintă un ciclu nepericulos, în timp ce E 1 , E 2 reprezintă un ciclu care cauzează ruperea prin oboseală. Utilizarea diagramelor rezistenţelor la oboseală în formele indicate în Fig.13.11 şi 13.12 prezintă dificultăţi, atât în ce priveşte construirea lor cât şi în ceea ce priveşte comportarea materialului solicitat la oboseală, peste limita de curgere. Din acest motiv se recurge în practică la diagrame schematizate, în care curbele descrise se înlocuiesc prin anumite linii drepte sau curbe mai simple. Se fac următoarele simplificări:

o

Un

alt

mod

de

reprezentare

a

diagramei

rezistenţelor

în funcţie de m . În această diagramă, orice ciclu este

min

OA 1

;

=

max

B B

1

2

=

=

1 t

;

max

L

=

0

t

,

B

1

'

B

2

'=

0 c

) Diagramele se utilizează de obicei numai în partea dreaptă a axei verticale, adică pentru valori pozitive; fac excepţie diagramele pentru materiale care se comportă diferit la tracţiune şi compresiune (fonte).

54

54 Fig. 13.11 Fig. 13.12 β) Pentru materialele tenace (oţeluri moi, aliaje de cupru), se obişnuieşte

Fig. 13.11

54 Fig. 13.11 Fig. 13.12 β) Pentru materialele tenace (oţeluri moi, aliaje de cupru), se obişnuieşte

Fig. 13.12

β) Pentru materialele tenace (oţeluri moi, aliaje de cupru), se obişnuieşte a se limita diagramele la valoarea limitei de curgere

statice, adică la

limita de curgere, deci care produc deformaţii plastice accentuate. Spre a aplica acest principiu, la diagrama din Fig. 13.11 se procedează cum se arată în Fig. 13.13. Se fixează pe axa orizontalǎ

şi se duce

dreapta CD la 45 . Orice punct de pe această dreaptă are

, iar punctele situate deasupra ei reprezintă cicluri

care depăşesc limita de curgere. Se elimină partea de diagramă BCE, situată deasupra liniei CD. În acest fel se evitǎ ca un ciclu oarecare din câmpul BCE, cum ar fi cel reprezentat de punctul M, să fie considerat drept ciclu admisibil la o piesă de maşină. Un astfel de ciclu nu duce la rupere prin oboseală, dar produce deformaţii permanente, lucru neadmis în construcţiile de maşini. Prin simplificarea descrisă, diagrama ciclurilor limită devine ABC (Fig.

punctul C căruia îi corespunde limita de curgere c

c neinteresând ciclurile care depăşesc

max

=

m

+

max

=

a

=

c

13.13).

Pentru diagrame de felul celei din Fig. 13.12, se procedează ca în Fig. 13.14. Diagrama iniţială este curba A 1 C’A 2 . Se duce linia

55

orizontală la valoarea

punctele D 1 , C. Se duce verticala D 1 D 2 şi rezultă punctul D 2 . Diagrama se limitează la linia A 1 D 1 CD 2 A2. γ) Pentru calculul analitic, diagramele având si porţiuni de curbe sunt incomode. De aceea se recurge la schematizarea prin linii drepte, care permite stabilirea comodă a expresiilor coeficienţilor de siguranţă. În schematizarea lui Gerber, diagrama rezistenţelor la obosealǎ este parabola AC din Fig. 22.15, de ecuaţie:

c (limita de curgere), obţinând

max

=

= a
=
a

1

1

m r
m
r

2

(13.6)

Schematizarea Goodman, pentru materiale fragile, foloseşte dreapta AC:

=

a

1

1

m r
m
r

(13.7)

iar schematizarea Soderberg, pentru materiale cu limitǎ de curgere, este dată de linia AD:

= a
=
a

1

1

m c
m
c

(13.8)

56

56 Fig. 13.13 Fig. 13.14 Schematizările Goodman şi Soderberg , foarte comode pentru calcul, neglijează o

Fig. 13.13

56 Fig. 13.13 Fig. 13.14 Schematizările Goodman şi Soderberg , foarte comode pentru calcul, neglijează o

Fig. 13.14

Schematizările Goodman şi Soderberg, foarte comode pentru calcul, neglijează o bună parte din capacitatea de rezistenţă a materialului, deci duc la valori ale coeficienţilor de siguranţǎ mai mici decât cele reale. În schematizarea lui Serensen, se ia linia frântă ABED din

c . Întrucât punctul E se

Fig. 13.16, definită de mărimile

află destul de aproape de B, se poate lua o linie frântă ABD. În literatura tehnică se găsesc multe alte tipuri de diagrame schematizate. Analog se poate proceda cu diagrama de tip Smith.

1

,

0

,

13.4. CALCULUI COEFICIENTULUI DE SIGURANŢĂ LA SOLICITĂRI PRIN CICLURI ALTERNANTE SIMETRICE

Datǎ fiind multitudinea factorilor care condiţionează starea limitǎ, rezistenţa la oboseală, uzul a consacrat metoda de verificare,

57

57 Fig. 13.15 Fig. 13.16 adică determinarea coeficientului de siguranţă . Expunerea ce urmează este cazul

Fig. 13.15

57 Fig. 13.15 Fig. 13.16 adică determinarea coeficientului de siguranţă . Expunerea ce urmează este cazul

Fig. 13.16

adică determinarea coeficientului de siguranţă. Expunerea ce urmează este cazul cel mai simplu şi face parte din solicitările deterministe, prin cicluri simetrice staţionare. Pentru a putea face un calcul al coeficientului de siguranţă la solicitări variabile staţionare, sunt necesare următoarele elemente :

1. Cunoaşterea ciclului de solicitări variabile nominal, produs în

piesă deci cunoaşterea valorilor amas,

calculate pe baza formulelor clasice din rezistenţa materialelor.

valorile

respectiv construirea diagramei rezistenţelor

la oboseală. 3. Cunoaşterea oboseală.

la

m

,

a

,

R

,

max

,

min

,

prin

2. Cunoaşterea

max

min

, ,

m

,

a

,

materialului

piesei,

R ,

factorilor

care

influenţează

rezistenţa

Se obişnuieşte ca aceşti factori să se reducă in general la trei:

a. coeficientul de concentrare

b. coeficientul dimensional ε ;

c. coeficientul de stare a, suprafeţei γ .

K

K

,

,

;

Calculul la solicitări variabile constă, de obicei, în determinarea

58

coeficientului de siguranţă şi compararea lui cu o valoare dinainte impusǎ. Spre a face acest calcul, din cele arătate rezultă că este necesar să se cunoască dimensiunile piesei. Prin urmare, atunci când se pune problema de a dimensiona o piesă supusă la solicitări variabile , se face în prealabil dimensionarea prin formulele clasice ale rezistenţei materialelor, după care se trece la verificare. Dacă din verificare rezultă un coeficient de siguranţă nesatisfăcător, se modifică dimensiunile piesei, prin încercări, pânǎ se ajunge la rezultatul dorit.

Pentru calculul coeficientului de siguranţă trebuie dat răspuns la doua întrebări:

a). Care este ciclul limită, similar celui real, spre a face comparaţia care să dea coeficientul de siguranţă ? b). Care este relaţia de calcul pentru coeficientul de siguranţă ?

La ambele întrebări există, în literatura tehnică, răspunsuri variate, ceea ce face să existe numeroase metode de calculare a coeficientului de siguranţă, ducând uneori la rezultate destul de diferite. Unul dintre cele mai cunoscute criterii de comparaţie sau similitudine între ciclul real şi cel limită este acela care consideră că:

trecerea de la ciclul real la cel limită se face păstrând coeficientul de asimetrie constant. Acest criteriu, în baza căruia s-a trasat linia OML din Fig. 13.10, va fi folosit şi în demonstraţiile ce urmează.

59

Se presupune că o piesă este solicitată printr-un ciclu alternant simetric, care produce, în secţiunea periculoasă, un efort unitar

nominal Dacǎ s-a făcut încercarea la obosealǎ a piesei reale, la cicluri

simetrice, se cunoaşte rezistenţa la oboseală a ei,

, drept stare limită, coeficientul de siguranţǎ la

În acest

caz, luând pe oboseală este:

(13.9)

max

=

a

,

1 p

,

1 p

1 p

c =

a

Dacă nu s-a putut încerca piesa, dar se cunoaşte rezistenţa la

oboseală

a piesei cu ajutorul coeficienţilor de corecţie.

a materialului, se poate stabili rezistenţa la oboseală

1

ε

1 p

= 1 K ε ◊ γ ◊ 1 K 1 p 1 = = K
=
1
K
ε
γ
1
K
1 p
1
=
=
K
a
a
a
ε
γ

iar coeficientul de siguranţă este:

c =

(13.10)

Pentru întindere compresiune,

1 , se înlocuieşte prin

,

K s-a determinat

1t

iar pentru răsucire,

chiar pentru dimensiunile piesei, se ia ε = 1 .

se transforma în . Când

60

13.5. SOLICITĂRI PRIN CICLURI ASIMETRICE

60 13.5. SOLICITĂRI PRIN CICLURI ASIMETRICE Referitor la prima întrebare, determinarea ciclului limitǎ, când este dat

Referitor la prima întrebare, determinarea ciclului limitǎ, când este dat cel real din piesă, se va urmări Fig. 13.17. Fie curba ciclurilor limită ALC (diagrama rezistenţelor la oboseală) şi ciclul real

din piesă reprezentat de punctul M (

Dacă se cunoaşte legea după care evoluează relaţia

pornind de la ciclul M şi pânǎ la ruperea prin oboseală,

se trasează curba respectivă şi se află ciclul limită L. Adesea, această lege îmbracă o formă particulara cunoscută, ceea ce permite a se determina uşor ciclul limită:

-

-

L

-

Când astfel de informaţii lipsesc, se adoptǎ criteriul că la

m

).

a

,

a

= f

(

m

)

se menţine

m

se menţine

3 ;

se menţine

a

= const.

min

=

, punctul L 2 ;

const.

, (de ex. şurub cu prestrîngere), punctul

= const.

, punctul L 4

61

trecerea de la ciclul real la cel limită se menţine coeficientul de asimetrie R = const., ceea ce conduce la punctul L 1 pe dreapta OML 1 . Referitor la a doua întrebare, relaţia de calcul pentru coeficientul de siguranţă, se consideră, de obicei, că el este raportul eforturilor unitare maxime:

c =

max L

=

mL

+

aL

=

OH

+ HL

max

m

+

a

OG

GH

+ (13.11)

Adesea, pentru criteriile de similitudine descrise mai sus, se convin şi alte definiţii:

când

când

m

a

= const.

= const.

c =

c =

aL

a

mL

m

OD

=

OF

ON

=

OG

(13.12)

(13.13)

Cum curba ALC din Fig. 13.17 nu este cunoscută, se folosesc diagrame schematizate, de felul celor descrise anterior. Cu ajutorul acestor diagrama se pot stabili anumite relaţii de calcul, care permit determinarea coeficientului de siguranţă numai pe cale analitică. Adesea, folosind diagramele, se determinǎ coeficientul de siguranţă prin metode grafo-analitice.

62

13.5.a. DETERMINAREA COEFICIENTULUI DE SIGURANŢǍ PE BAZA SCHEMATIZǍRILOR GOODMAN ŞI SODERBERG

a. Schematizarea Goodman

Metoda foloseşte schematizarea diagramei rezistenţelor la oboseală printr-o singură linie dreaptă (Fig. 13.15 şi 13.18), iar drept criteriu de similitudine, egalitatea coeficientului de asimetrie şi defineşte coeficientul de siguranţă, prin relaţia (13.3). Linia AC este linia ciclurilor limită, cu coeficient de siguranţă c = 1 . Dacă ciclul real din piesă este reprezentat de punctul M, ducând prin M linia A'C', paralelă cu AC, ea reprezintă locul geometric al ciclurilor cu r = const , unde c > 1 . Ciclului M îi corespunde ciclul limită L şi deci coeficientul de siguranţǎ este:

c =

max L

=

OR

+ RL

=

mL

+

aL

max M

OS

SM

+

m

+

a

este: c = max L = OR + RL = mL + aL max M OS

Fig. 13.18

Relaţia

de

mai

sus

se

poate

scrie,

triunghiurilor OSM şi OBL:

pe

baza

63

asemănării

 

OR

+

RL

=

OR

=

RL

=

mL

=

aL

c =

OS

+

SM

OS

SM

m

a

Se vede că în acest caz, coeficientul de siguranţă corespunde şi definiţiilor (13.12), (13.13) Din asemănarea triunghiurilor MC'S şi AOC rezultă:

MS = AO

SC '

OC

Înlocuind segmentele prin valorile lor, se obţine:

a 1 = r r m c
a
1
=
r
r
m
c

Considerând ca necunoscută pe c, relaţia se transformǎ în:

 

1

 

c =

 

a

+

m

(13.14)

1

r

S-a

obţinut

astfel

relaţia

 

fundamentală

pentru

calculul

coeficientului

de

siguranţă

la

cicluri

asimetrice

prin

metoda

Goodman.

64

După cum se ştie, schematizarea Goodman, deci şi metoda, se aplică materialelor fragile. Formula (13.14) a fost stabilită în ipoteza că rezistenţa la obosealǎ din Fig. 13.18 corespunde chiar piesei reale, deci că

1

=

1P

.

Dacă această condiţie nu este satisfăcută, se determina

1P

prin aplicarea celor trei coeficienţi de corecţie şi rezultă:

c =

1

K

εγ

a

1

+

m

r

(13.15)

este rezistenţa la oboseală a materialului.

Coeficientul c astfel calculat este coeficient de siguranţă în raport cu rezistenţa la oboseală. În afară de acesta, se mai calculează şi coeficientul de siguranţă în raport cu limita de curgere:

De astă dată,

1

c =

c

c

c

=

max

m

+

a

b. Schematizarea Soderberg

(13.16)

La materiale tenace, punctul C din Fig. 13.18 corespunde limitei de curgere şi ca, urmare, relaţiile (13.6) şi (13.7) devin, în metoda Soderberg:

c

c

1 = a m + 1 c 1 = K a m ◊ + εγ
1
=
a
m
+
1
c
1
=
K
a
m
+
εγ
1
c

65

(13.17)

(13.18)

Evident, în relaţiile stabilite, pentru solicitări de încovoiere se ia

1

pentru întindere - compresiune

1t , iar pentru răsucire

1

.

13.5.b. METODA SERENSEN

1 t , iar pentru răsucire 1 . 13.5.b. METODA SERENSEN Fig. 13.19 Se pot folosi

Fig. 13.19

Se pot folosi pentru calcul diagrame schematizate prin linii

Aici se face

deosebire, dacă ciclul este situat deasupra liniei OB (adică, are

frânte, cum este, de exemplu, cea

din Fig. 13.19.

66

1 < R < 0 ), deci este asimetric, sau pulsant, sau dacă se află sub linia OB, adică este ondulat. Pentru cicluri situate sub linia OB se calculează coeficientul de siguranţă faţă de limita de curgere cu formula (13.16), deşi linia BC nu are înclinarea chiar de 45°. Metoda Serensen aduce un element nou pentru ciclurile reprezentate prin puncte cuprinse în triunghiul OAB din Fig. 13.19. Se consideră un ciclu oarecare M. Ducând prin punctul M o paralelă A'B' la dreapta AB a ciclurilor limită, se obţine locul geometric al ciclurilor cu coeficient de siguranţă constant c, la fel cum s-a făcut la metoda Goodman.

Rezultă că ordonata punctului B' are mărimea

0 2c
0
2c

,

iar

ordonata lui A' este

ABD rezultă:

1 c
1
c

. Din asemănarea triunghiurilor UKB' şi

MK = AD

DB

KB '

Se înlocuiesc valorile, conform desenului:

0 a 2. c 0 m 2. c
0
a
2. c
0
m
2. c
0 1 2 = 0 2
0
1
2
=
0
2

Rezolvând ecuaţia în raport cu c, rezultă:

c =

1 2. 1 0 + a m 0
1
2.
1
0
+
a
m
0

67

Se defineşte un coeficient al materialului:

2.

1 0 c = 0 1 1 = + . a m a m +
1
0
c =
0
1
1
=
+
.
a
m
a
m
+
.
1
1

iar formula de mai sus devine:

c =

(13.19)

(13.20)

Dacă se face verificarea unei piese, iar 1 , corespunde - aşa

cum este cazul uzual - epruvetei-tip, formula se transformǎ prin

introducerea, coeficienţilor

K

, ε, γ

:

c =

1

K

a

ε.γ

1

+

m

1

(13.21)

Faptul că schematizarea Serensen este mai apropiată de curba reală a ciclurilor limită face ca coeficientul de siguranţă dat de această metodǎ să fie superior celui dat de metoda Soderberg şi mai apropiat de cel adevărat. Se va prefera metoda Serensen atunci

când se cunoaşte valoarea lui 0 , respectiv a lui ψ .

68

13.5.c. SCHEMATIZAREA ELIPTICǍ

În literatura tehnică se dă o expresie generală pentru ecuaţia curbei AC din Fig. 13.17:

a 1
a
1

1

+

m

Ls

2

=

1

(13.22)

unde Ls

exponenţi care pot avea diferite valori.

este, după caz, egal cu

r

sau

c ,

iar

1

,

2

Luând

1

=

2

=

1 , se ajunge la schematizarea Goodman, când

Ls

=

r

respectiv la schematizarea Soderberg, pentru

Ls

=

r

.

Ne propunem a lua

Ls

=

c

şi

1

=

2

=

2 , ceea ce conduce la

schematizarea eliptică, Fig. 13.20, curba ALG:

mL

c

respectiv pentru piesa reală:

mL

c

2 2 aL + 1 2 aL + 1 P
2
2
aL
+
1
2
aL
+
1
P

= 1

2

=

1

(13.23)

(13.24)

Se construieşte elipsa similară A'MC, având razele vectoare reduse în raportul c, care este coeficientul de siguranţă al ciclului asimetric. Se poate scrie:

 

OC

=

OA

=

OL

=

OL '

=

mL

=

OL "

c =

OC '

OA

'

OM

OM '

m

OM "

=

aL

a

69

OA ' OM OM ' m OM " = aL a 69 Fig.13.20 Se defineşte coeficientul

Fig.13.20

Se defineşte coeficientul de siguranţă al solicitării statice:

 

c

s

=

c

 

m

şi cel al ciclului simetric:

 

1

 

c

s

=

 

a

şi se transformă ecuaţia (13.23):

(13.25)

(13.26)

70

2 2 mL aL m a + 2 2 c 1 m a
2
2
mL
aL
m
a
+
2
2
c
1
m
a

= 1

Cu notaţiile alese, această relaţie se scrie:

2 2 c c + = 1 2 2 c s c v c ◊
2
2
c
c
+
= 1
2
2
c s
c v
c
c
s
v
c =
2
2
c
+
c
v
s

= 1

(13.27)

Înlocuind expresiile (13.25) si (13.26), relaţia (13.27) devine:

sau:

◊ 1 c 1 = 2 2 2 2 2 2 ◊ + ◊ a
1
c
1
=
2
2
2
2
2
2
+
a
c
c
1
a
m
1
+
c
K
, ε, γ
1
c =
2
2
2
K
a
m
ε
γ
1
+
c

c =

Dacă există coeficienţii

relaţia (13.28) devine:

(13.28)

(13.29)

c =

1 2 2 a m 1 P + c
1
2
2
a
m
1
P
+
c

71

(13.30)

Reprezentarea diagramei ciclurilor limită sub forma unui sfert de elipsǎ corespunde mai bine fenomenului real decât reprezentarea prin o linie frântă. În plus, formulele (13.29) şi (13.30), care dau valori apropiate de metoda Serensen, au avantajul cǎ se aplică pentru orice ciclu asimetric şi că nu necesită cunoaşterea

rezistenţei la obosealǎ prin ciclu pulsant, 0

care este destul de

puţin studiatǎ.

Dacă

m

= const.

13.5.d. CRITERIUL DE SIMILITUDINE

pentru

schematizarea

m

Soderberg

, fig. 13.21, se obţine:

c =

aL

1 P

(

c

m

)

=

a

c

.

a

= const.

se

aplică

criteriul

(13.31)

se obţine: c = aL 1 P ( c m ) = a c . a

Analog, pentru schematizarea Serensen:

72

c =

aL =

1 P

+

m

a

a

+

m

13.5.e. CRITERIUL DE SIMILITUDINE

min

=

const.

(13.32)

În acest caz, întâlnit la sâmburi, coeficientul de siguranţă, este:

c

=

2.

1

P

+

min

max

;

c

=

2.

1

P

+

min

max

(13.33)

13.5.f. CALCULUL COEFICIENTULUI DE SIGURANŢǍ CU AJUTORUL DIAGRAMEl SCHEMATIZATE SMITH

În Fig. 13.22 s-a reprezentat, după standardul german TGL 19340/03, diagrama Smith pentru oţeluri.

Diagrama se construieşte pentru piesa, reală, luând ca punct

şi ca limitǎ superioară pe c .

Ciclul real este reprezentat prin perechea de puncte m. S-au ales trei criterii de atingere a ciclului limită:

de plecare, pe axa ordonatelor

1P

m

=

const.,

min

/

max

=

const.,

min

=

const.

73

73 Fig. 13.22 Corespunzător acestor trei cazuri, din punctul reprezentativ al ciclului real se duce dreapta

Fig. 13.22

Corespunzător acestor trei cazuri, din punctul reprezentativ al ciclului real se duce dreapta de similitudine S: o verticală. la cazul 1, o dreaptǎ prin origine şi punctul superior m la cazul 2, o orizontală prin punctul inferior m la cazul 3. Se obţine astfel punctul L, a cărui

74

ordonată este max L . Când punctul L rezultă pe porţiunea

citeşte apoi pe grafic

orizontală a diagramei Smith, se ia

max L

=

c

aL

.

Pentru toate cele trei cazuri, coeficientul de siguranţă se calculează cu relaţia:

c =

aL

a

S-au marcat pe desen şi punctele L', corespunzând la

respectiv valorile

'

aL

,

'

mL

,

'

max L

pentru acest punct.

(13.34)

K

ε

γ

= 1

,

13.5.g. VALORI ORIENTATIVE PENTRU COEFICIENŢII DE SIGURANŢǍ

Odată calculaţi coeficienţii de siguranţă, se pune problema de

a-i compara cu valori rezultate din practică. Este evident că coeficientul de siguranţă trebuie să fie c > 1 . Cu cât elementele de calcul sunt mai certe,se pot folosi valori mai mici, de ordinul

. Cu cât incertitudinea asupra calităţilor materialului şi

asupra stării de solicitare, este mai mare, coeficientul de siguranţă - care ar putea fi numit şi coeficient al incertitudinii - trebuie sǎ fie mai mare. Valoarea c = 3 este o limită superioarǎ. Nu trebuie uitat că la solicitările prin cicluri asimetrice, în afară

există şi o componentă statică m ,

de componenta variabilă a

fapt care face posibile şi cedări ale pieselor, caracteristice solicitărilor statice. Ca urmare, după caz, la solicitările variabile se vor calcula şi coeficienţii de siguranţǎ faţă de limita de curgere, de

c

=1,25

1,3

75

rezistenţă la rupere, sau de sarcină critică. de flambaj. Informaţii mai detaliate se dau în Tab. 13.4.

Tabelul 13.4

Materialul şi piesele

Piese de maşini confecţionate din oţel Piese de maşini uşoare din oţel Piese de importante din oţel când încercarea s-a

Coeficientul

de siguraţǎ c

1,5

1,3

1,35

1,7

1,4

fǎcut chiar pe piesǎ Piese din oţel turnat Piese din fontǎ Piese din aliaje de cupru Piese din aliaje uşoare

1,4

2

2

3

2

2,7

2

2,5

13.6. RUPEREA PRIN OBOSEALǍ. FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ REZISTENŢA LA OBOSEALǍ

13.6.a. FISURA ŞI RUPEREA PRIN

OBOSEALǍ

În cei peste 100 ani de când se cercetează rezistenţa la oboseală, unul dintre subiectele cele mai frecvente a fost cercetarea cauzelor şi a modului de producere a ruperii

cercetarea cauzelor şi a modului de producere a ruperii Fig.13.23 prin oboseală, respectiv clarificarea

Fig.13.23

prin oboseală, respectiv clarificarea deosebirilor dintre producerea ruperii la solicitări statice şi cea de oboseală. Examinarea secţiunii unei bare ruptă la oboseală arată o

76

distincţie netă între ruptura de obosealǎ şi cea statică. După cum se vede în Fig. 13.23, în secţiunea barei rupte prin oboseală se disting douǎ zone:

una lucioasă, datorită frecării materialului în timpul propagării fisurii

una grăunţoasǎ, în partea unde are loc, brusc, ruperea finală

Ruptura de oboseală începe prin o fisură, al cărei loc poate fi uşor identificat în secţiunea piesei rupte, care se propagă, micşorând mereu secţiunea piesei. În general această propagare a fisurii se face cu intermitenţe, datorite perioadelor de oprire ale maşinii, ceea ce are ca efect producerea unor linii de repaus, care permit atât identificarea locului fisurii iniţiale, cât şi direcţia de propagare a ei. Aspectul rupturii de oboseală depinde şi de felul solicitării, cum se arată în Tab.13.5. Pentru solicitări de încovoiere rotativă sau întindere- compresiune, de obicei existǎ o singură fisură iniţială, pe când la încovoierea planǎ se produc două fisuri, faţă în faţă. Când solicitarea variabilă este mică, fisura de oboseală se propagă aproape în toată secţiunea, zona rupturii finale fiind mică; situaţia se inversează pentru cazul unei solicitări puternice. Un aspect aparte are ruptura unei bare cu un concentrator inelar. Săgeţile indică direcţiile de propagare a fisurii de oboseală. Este de observat de asemenea că gâtuirea la rupere, specifică ruperii statice a materialelor tenace, nu se produce în cazul ruperii prin oboseală. Prin urmare, ruperea prin obosealǎ are caracter

fragil.

77

13.6.b. TEORII ASUPRA RUPERII PRIN OBOSEALǍ

).

de

Gough si Hanson (1923) şi dezvoltată apoi de Orowan, această teorie porneşte de la ideea ca în anumiţi grăunţi cristalini, se produc lunecări plastice la eforturi unitare care, pentru întreaga secţiune, sunt inferioare limitei de elasticitate statice. Aceste lunecări produc un fenomen de ecruisare a cristalelor, deci de creştere a limitei de elasticitate. În timpul acestor lunecări, are loc o dezorganizare a reţelei cristaline a materialului, ceea ce poate avea drept consecinţă producerea de microfisuri, în special la locurile de legătură dintre cristale. Cât timp solicitarea este inferioară rezistenţei la oboseală, se realizează un echilibru între fenomenul de ecruisare a cristalelor şi cel de microfisurare şi fisura nu se dezvoltă. Din contră, la solicitări mai puternice, fisura se dezvoltă şi conduce la rupere. Cercetările au arătat că fenomenul de ecruisare are loc în primele câteva mii de cicluri, fisurile submicroscopice apar după 2%, cele microscopice după 5…20%, iar cele vizibile după circa 20% din durata totală a încercării prin care se produce ruperea.

Teoria

ecruisǎrii

(Orowan).

Formulată

la

început

Tabelul 13.3

1.

78

Felul

solicitǎrii

Încovoiere

rotativǎ

Încovoiere

planǎ

Întindere-

compresiune

Epruvetǎ netedǎ

Solicitare mare

Epruvetǎ cu

concentrator

inelar

Solicitare micǎ

Solicitare micǎ

cu concentrator inelar Solicitare micǎ Solicitare micǎ β) Teorii energetice . O serie de teorii de
cu concentrator inelar Solicitare micǎ Solicitare micǎ β) Teorii energetice . O serie de teorii de

β) Teorii energetice. O serie de teorii de oboseală pornesc de la examinarea buclei de histerezis plastic (Fig. 13.18). După Oding, lăţimea buclei de histerezis este o caracteristică a metalului, numită vâscozitate ciclică. Pentru valori ale efortului unitar

ale ciclului superioare unei

maxim

1

anumite limite, vâscozi ta-

Fig. 13.24

tea ciclică creşte cu numărul de cicluri aplicate piesei,până

ce produce ruperea. La o anumită valoare a lui 1 , egală cu

rezistenţa la oboseală, are loc iniţial o creştere a vâscozitatii ciclice

79

cu timpul, urmată de o descreştere a ei, iar epruveta nu se mai rupe.

mai mici decât rezistenţa la oboseală

vâscozitatea ciclică rămâne constantă în timp. ). Teorii de dislocaţie. În ultima vreme, se caută a se explica ruperea prin oboseală pe baza dislocaţiei intercristaline. Teoriile se clădesc pe următoarele constatări:

- dislocaţia apare în metale, în procesul de cristalizare, dând naştere unui mozaic de monocristale, orientate în mod neregulat; - dislocaţia se continuă în procesul de deformare plastică a metalelor; când dislocaţia apare la suparafaţa piesei, ea dă naştere unor linii de lunecare; - prin deplasarea dislocaţiilor şi trecerea lor peste obstacolele pe care le întâlnesc, se produc goluri în reţeaua intercristalină; - prin deplasarea dislocaţiilor în sens contrar, paralel cu planele de alunecare, ele se pot anula, dar golurile rămân, putând da naştere apoi la fisuri.

Pentru valori ale lui 1