Sunteți pe pagina 1din 3

Moarte la Venetia, Thomas Mann

Inspiratie: moartea lui Winckelmann (istoric de arta din sec. 18) la Trieste ar putea fi sursa pt moartea lui
Aschenbach la Venetia
- isi ocupa locul intr-o serie de texte in care calatorii din Europa de Nord isi largesc orizonturile sexuale
vizitand sudul (Oscar Wilde, E.M. Forster). Mai specific, continua si comenteaza pe marginea vechii
fascinatii a germanilor fata de Grecia si sculpturile grecesti, ca forma clasica de arta. Mann exploreaza
relatia instabila dintre art si dorinta prin Gustav von Aschenbach, devotat al clasicismului.
Cand povestea incepe, A. e deja un scriitor clasic, in 2 dintre sensurile pe care Goethe le da termenului.
In primul rand, reprezinta tipul clasic al autorului national. In al doilea rand, e un scriitor exemplar
(fragmente din opera sa sunt studiate in scoli, ca elevii sa ii urmeze modelul stilul pur, adecvat
subiectului). A. e un scriitor clasic in sensul evident al urmarii modelului clasicilor. II admira, incearca sa ii
imite in ordinea, echilibrul, armonia lor.
Mann insusi urmeaza preceptul imitarii clasicilor, cu directie catre Goethe. In timp ce lucra la M. la V. ,
citea Afinitati elective. Infatuarea lui A. fata de Tadzio are multe in comun cu iubirea lui Eduard pentru
Ottilie.
Trasaturi formale preluate de la Goethe: cititorul detasat de actiune, caruia naratorul ii permite sa-si
formeze o judecata considerata; naratorul nu e o persoana distincta, ci o voce distincta, cateodata
aproape de A., cateodata critic in mod explicit;Incipitul medias res trezirea lui A. intr-o dupa-masa, in
Munchen. Doar apoi aflam alte date despre viata si cariera sa. In loc sa apara presiunea unui punct
culminant, actiune devine regresiva din cauza incercarii lui A. de a parasi Venetia. Trecerea timpului
este estompata, facand dificil sa ne dam seama cat a stat A. sub magia exercitatat de Tadzio. Si, in fine,
lumea empirica nu e descrisa in detaliu pe care l-am astepta de la realism; in loc de asta, detaliile sunt
exploatate pentru valoarea lor simbolica, ca si faimoasa evocare a Venetiei.

Clasicismul particular al lui Mann: neoclasicism cu trasturi ale detaliului naturalismului; afinitati
romantice (muzica, considerata de Mann chintesenta artei romantice, sugerata de similitudinea vizuala
dintre A. si Gustav Mahler, despre moartea caruia Mann afla chiar inainte sa plece in calatorie + Wagner
moare si el in Venetia). In plus, Venetia e un oras postclasic. Atractia fata de Venetia subliniaza afinitatea
lui Mann cu arta romantica.
Aceste 2 aspecte ale lui A. (clasic si romantic) apar in schema autobiografica din capitolul 2. Pt. Goethe,
Schiller si contemporanii lor, clasicismul include sanatate fizica si armonie, sentimentul de a fi fericit in
lume, pe care il atribuiau grecilor. A. e departe de asa un ideal sanatate precara, opera ca produs al
unei discipline autoinduse care il face sa-si canalizeze toate fortele catre literatura, vointa de fier care
controleaza determinarea lui; abilitati feminine, intuitive, mostenirea materna aflate sub ferma ghidare
a caracterului masculin, rational: cel putin pana experienta dragostei homosexuale dizolva rigiditatea
antitetica care-i domina viata.
Oricat de neatractiva ar suna rigiditatea lui A., el este portretizat initial ca un caracter admirabil. Prin
depasirea slabiciunii fizice, el e un erou modern. Eroismul pasiv
Trecutul lui A.: se satura de interogari negative, realizeaza ca prea multa analiza ar putea sa paralizeze
vointa morala.
Chiar si in discurs, A. pare sa urmeze modelul lui Louis XIV in evitarea oricaror cuvinte din registrul
colocvial. E la fel de solemn si in devotamentul sau fata de scriitura (= un act aproape religios, plin de
fervoare, in care energia sa se sacrifica pentru arta sa; lucreaza cu 2 candele in suport de argint pe birou.
devotamentul sau fata de datorie devine, in termeni artistici, respingerea ambiguitatii si a ironiei.
Perfectiunea formala merge mana in mana cu diminuarea continutului.
Totosi, clasicul A. poate fi o figura exemplare pt publicul sau, dar nu este o astfel de figura si pt narator,
care, oricat de discret, are retineri fata de devotamentul si intelegerea pe care o respinge chiar si A.
In eseul sau, Somn dulce, M. defineste moralitatea artistului: concentrare egocentrica, devotament fata
de forma, figura, limitare, corporalitate, respingera libertatii, a infinitului, dozarea si patrunderea in
taramul fara limite = dorinta de a produce o opera de arta
In aceasta declaratie si in portretul lui A. Mann afirma datoria artistului de a probe si de atinge ceea ce e
inconfortabil in caracterul uman. Aici li se alatura altora precum Fontane, de aceea A. a fost numai un
anti-Fontane
A. plaseaza entuziasmul in fata reflectiei. Puterile lui intuitive ii scapa de sub control. E in situatia
oamenilor aproape de varsta de mijloc care, ca sa obtina succes, isi canalizeaza toata energia intr-o
singura directie, permitand altor aspecte ale personalitatii lor sa fie reprimate. (mid-life crisis, Jung)
Aspectele ingropate ale propriei constiinte se fac cunoscute prin vise pline de seminficatie, halucinatii si
izbucniri emotionale. Criza lui A. incepe cand asteapa tramvaiul in Munich, in fata unor monumente
funerare si a unei capele impodobite cu epitafe. Printre aceste simboluri ale mortii, sugerand disecarea
sa interioara, revine la viata cand vede un calator barbat care ii trezeste nu numai dorinta de a calatori,
ci si o intensa halucinatie care include un tigru salbaticie primitiva, instinct, apetit brutal.
Calatorul care trezeste asemenea reactii in el e doar unul dintr-o serie de alti calatori: batranul de pe
barca spre Venetia, care parea tanar, gondolierul care insista sa il duca pe A. la hotel, muzicantul
raufacator de pe strada adesea identificati cu diavolul sau cu zeii grecesti Hermes si Dionysos. Acestia
seamana si fizic cu A.
Povestea ne dezvaluie gradat ca A. isi reprima puterea de a iubi, capacitatea pentru iubire homosexuala
si ariile de experienta pe care le-ar deschide. Emotiile reprimate apar chiar unde el credea ca era cel mai
in siguranta: in devotamentul sau fata de clasicism.
In prima instanta, A. il apreciaza pe Tadzio estetic. Frumusetea lui ii aminteste de sculpturile grecesti, il
numeste apoi sculptura divina, ii dedica un hexametru clasic.
Pe masura ce avanseaza infatuarea , incearca sa pastreze caracterul estetic al sentimentelor sale prin
interpretarea lor in concordanta cu doctrina lui Platon referitoare la frumusete frumusetea e palpabila
prin faptul ca e vizuala. Aceasta experienta, totusi, ii separa pe cei intelepti de cei pur si simplu senzuali.
Astfel, platonicismul lui A. e fals, el crede ca Tadzio reprezinta frumusetea in sine, in forma unei idei
divine, o oglinda a frumusetii intelectuale, dar amintindu-si de cuvintele lui Platon nu ajunge la
intelepciune, ci la o forma de intoxicare, fapt facut clar de autor cand il numeste entuziastul.
Iubirea il conduce pe A. pana acolo incat ajunge in fata usii lui Tadzio si isi propteste fruntea de usa.
Transgresiunea morala nu deriva din obsesia pt Tadzio, ci din decizia de nu ii anunta familia de
izbucnirea colerei.
- granita intre apreciere estetica si dorinta senzuala, fizica.
Experienta lui A. in Venetia repune in scena experientele lui Goethe, in Venetia si Roma. Atractia erotica
aduce la viata lumea clasica din jurul lui.
La inceput, A. pur si simplu se intoarce la educatia sa clasica prin citatele potrivite. De aceea rasfatatul
Tadzio ii aminteste de hedonisticul Phaeacians a lui Homer.
Goethe-Aschenbach
Goethe vizita in primavara 1790 la Venetia => Epigramele venetiene. De aici ia Mann faimoasa
comparatie a gondolelor cu sicrie. Mai specific, multe epigrame au in centru un grup de acrobati stradali,
si o fata agila pe nume Bettina (corespondenta lui Tadzio)
Pt. A., echilibrul dintre art si dorinta se transforma in dorinta si pasiune fizica. Prospectul Venetiei
invadata de colera, in care legea si ordinea intra in colaps, deschide posibilitati incitante. In loc sa incerce
sa evite asta, el isi va asuma riscul ca si el , si Tadzio, sa moara de colera. Aceasta decizie constienta
rezulta in forte inconstiente intr-un vis oribil in care barbati si femei danseaza in jurul unui falus gigant
de lemn si se angajeaza in orgii sexuale. Aici se vede exact opusul laturii clasice a lui A.
- apollinic si dionisiac
Moartea la Venetia echilibrul precar dintre 2 forte: claritatea clasica si controlul si placerea senzuala
care face parte din experienta artei care poate deveni dragoste si care, uneori in forme infricosatoare si
destructive, e, de asemenea, parte din clasicism. Controlul prea riguros poate sa deriva in exact opusul
abandonul de sine. Idealul de intelegere critica al lui Mann poate oferi o solutie de a le ingloba pe
amandoua.

S-ar putea să vă placă și