Sunteți pe pagina 1din 198

Lector univ. ing. dr. Andrei Găitănaru Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Lector univ. ing. dr. Andrei GĂITĂNARU

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

comunicare.ro Bucureşti 2008

Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin editurii

comunicare.ro

SNSPA, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice „David Ogilvy“ Strada Povernei 6–8, Bucureşti Tel./fax: (01) 313 5895 E-mail: editura@comunicare.ro www.comunicare.ro www.editura.comunicare.ro

Referenţi ştiinţifici:

Prof. univ. dr. Aurelian Mihai STĂNESCU – Facultatea de Automatică şi Calculatoare din Universitatea Politehnică Bucureşti Prof. univ. dr. Dumitru IACOB – Prorector SNSPA

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare / Andrei Găitănaru, Bucureşti: comunicare.ro, 2002.

p.

ISBN 973- - -

cm.

;

65: 338.28(075.8)

Cuprins

CAPITOLUL 1 Iniţiere în utilizarea sistemului de calcul, 13

1. Prelucrarea datelor de-a lungul istoriei, 15

2. Generaţii de sisteme de calcul, 20

3. Arhitectura sistemului de calcul – noţiuni generale, 26

4. Conectarea plăcilor de extensie şi a perifericelor, 32

5. Prezentarea funcţiilor tastaturii, 35

6. Prezentarea funcţiilor mouse-lui, 38

Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor, 40

CAPITOLUL 2 Sisteme de operare, 43

1. Noţiuni generale, 45

2. Elemente de utilizare a sistemului de operare MS-DOS (Microsoft Disk Operating System), 48

3. Comenzi MS-DOS de bază, 51

4. Editorul de texte MS-DOS, 56

Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor, 61

CAPITOLUL 3 Elemente de bază ale utilizării Windows 95/98/NT/2000/XP, 63

1. Caracteristici principale ale sistemelor Windows, 65

2. Descrierea celor mai importante elemente ale meniului Start, 69

3. Pictogramele afişate pe Desktop, 72

4. Programul Windows Explorer, 74

Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor, 81

CAPITOLUL 4 Personalizarea sistemului Windows, 83

1. Personalizarea Taskbar-lui, 86

2. Personalizarea prin intermediul meniului Control Panel, 90

3. Modificarea configurărilor pentru fiecare utilizator, 104

4. Protejarea reţelelor de calculatoare, 106

Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor, 110

CAPITOLUL 5 Reţele de calculatoare – noţiuni generale, 113

1. Elemente de bază privind conectivitatea, 115

2. Reţele de calculatoare, 118

Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor, 127

CAPITOLUL 6 Lucrul cu imprimanta, 129

1. Noţiuni generale, 131

2. Instalarea imprimantelor, 134

3. Administrarea activităţii de tipărire, 136

4. Controlul tipăririi, 137

5. Tipărirea în culori, 140

Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor, 141

CAPITOLUL 7 Folosirea aplicaţiilor sistemului Windows, 143

1. Utilizarea programului Paint, 146

2. Folosirea accesoriului Character Map, 147

3. Efectuarea calculelor cu programul calculator, 148

4. Folosirea programului Disk Defragmenter, 150

5. Utilizarea programului Scan Disk, 151

6. Folosirea aplicaţiei Sound Recorder, 152

7. Folosirea aplicaţiei Media Player, 153

8. Folosirea programului Word, 154

Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor, 183

CAPITOLUL 8 Glosar de termeni, 187

Limbajul informatic – o necunoscută?

„Omul are capacitatea de a construi limbaje Ludwig WITTGENSTEIN

„Satul planetar“ – o provocare comunicaţională

Trăsăturile caracteristice societăţii planetare a secolului XX au devenit truisme: accelerarea exponenţială a progresului tehnic, mutaţiile ecologice, sociale, politice, estetice, au depăşit tot ceea ce istoria civilizaţiilor a cu- noscut anterior. Cunoscutul viitorolog american Alvin Toffler a concentrat în tripticul conceptual: tranzienţă – noutate – diversitate, esenţa întregului ansamblu de fenomene amintit. Pe scurt, tranzienţa, nepermanenţa este expresia precipitării ritmului schimbărilor în întreaga societate contemporană la toate nivelele şi sub toate aspectele sale. Fenomenul îşi are rădăcinile în sfera tehnologică şi în cea economică, de aici ea repercutându-se asupra tuturor celorlalte domenii ale vieţii sociale. Ca urmare, structurile sociale şi de producţie care corespund fiecare unui anumit tip de activitate, tind să se modifice, să se reorganizeze rapid în funcţie de tehnologiile şi obiectivele noi cu care sunt confruntate. Schimbările rapide în infrastructura societăţii au, fireşte, repercursiuni în toate celelalte sfere ale existenţei sociale. Personalitatea umană trebuie să facă faţă acestui ritm al schimbării, trebuie să parcurgă un foarte rapid proces de adaptare profesională şi chiar restructurare comportamentală. Principal factor al acestei revoluţii, calculatorul, este în acelaşi timp şi „unealta“, „ajutorul“ cel mai propice al omului pentru a face faţă noilor pro- vocări sociale. Ascensiunea spectaculară a informaticii dinamizată exponenţial de apariţia Internetului, pătrunderea ei în mai toate spaţiile existenţei noastre sociale şi particulare, stă mărturie acestui adevăr. Integrarea maşinii în formele elevate a muncii omului este motivată tocmai de faptul că o face mai performantă, îi ridică nivelul cantitativ şI calitativ, adaptând-o astfel ritmurilor impuse de progresul contemporan. Datorită calculatoarelor pătrunse în sistemul mass-media, lumea a ajuns să se măsoare pentru fiecare dintre noi la scară globală. „Satul planetar“ al

lui McLuhan este aici şi acum. Informaţia explodează, iar noile mijoace de telecomunicare ce acţionează în interiorul structurilor mediatice au făcut ţăndări conceptele tradiţionale de spaţiu şi timp. Ele conferă informaţiei trei virtuţi esenţiale perfect sintetizate de termenii: polimorfism, ubicuitate, instantaneitate. Informaţia este peste tot, ea comunică şi se comunică. Îi putem răspunde la provocare doar urmându-i pasul, intrând în acest mozaic de limbaje, informaţii şi comunicare cu drept egal de a fi reprezentaţi. Deci, calculatorul ne-a devenit (sau trebuie să ne devină) familiar. Cei mai mulţi dintre noi ştim să comunicăm între noi sau să ne conectăm la pulsul lumii cu ajutorul lui. Însă numai puţini dintre noi ştiu cum să comunice efectiv cu el şi doar o minoritate reuşeşte „să vorbească aceeaşi limbă“ cu calculatorul. Acest lucru îşi propune textul de faţă: să transforme această „Black Box“ care este calculatorul, într-o unealtă mai prietenoasă, mai puţin misterioasă cu care, dacă nu putem vorbi toţi aceiaşi limbă, să ştim cel puţin cum să ajungem la ea dacă vom avea vreodată nevoie.

Black Box“ – o definiţie

Calculatorul numeric sau digital (engl. digit = unitate), pentru care în terminologia francofonă circulă termenul de ordinator, are drept carac- teristică fundamentală faptul că prelucrează mărimi discrete, reprezentarea lor internă făcându-se prin impulsuri electrice. Acestea sunt calculatoarele uzuale actualmente în toate domeniile acti- vităţii sociale. Ele sunt „instalaţii complexe, capabile de a efectua automat, cu rapiditate, precizie şi siguranţă un număr foarte mare de operaţii cu caracter intelectual, care implică în ultimă analiză prelucrarea unor cantităţi însemnate de valori numerice după reguli bine stabilite şi într-o succesiune prevăzută anterior“ (Petre Dimo, Programarea în Fortran, Bucureşti, Editura Tehnică 1971).

8

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Avem aşadar, două categorii de elemente indispen-sabile unui proces de prelucrarea automată a datelor (PAD) cu ajutorul calculatorului:

a) un ansamblu de reguli de prelucrare prin care se indică în fiecare moment maşinii ce operaţie trebuie să execute, ordinea operaţiilor şi variantelor posibile (atunci când desfăşurarea prelucrării depinde de un rezultat intermediar în procesul de calcul). Acest ansamblu de reguli se numeşte algoritm de prelucrare sau de calcul; b) un ansamblu de date numerice sau alfabetice (informaţii) codificate sub formă numerică; ele reprezintă materia primă a prelucrării. De remarcat faptul că, pe baza aceluiaşi algoritm se poate prelucra un număr oricât de mare de ansambluri diferite de date. Elaborarea unui algoritm are prin urmare, o foarte mare importanţă în debarasarea intelectului uman de balastul proceselor mentale rutiniere. Transpus sub formă de graf orientat, algoritmul se numeşte de obicei schemă logică sau organigramă. Noţiunea de software este de primă importanţă în înţelegerea funcţionării calculatorului, a posibilităţii şi a limitelor sale. Dacă în anii de pionierat ai informaticii specialiştii erau preocupaţi în special de problemele legate de hardware, informatica actuală porneşte de la ideea că perfecţionarea funcţională a calculatoarelor, în limitele unui tip dat poate fi obţinută prin îmbunătăţirea softului. Ca o consecinţă, preţul softului actualei generaţii a crescut mult mai rapid decât cel al părţii fizice.

Comunicarea este posibilă!

Cum se comunică efectiv cu calculatorul? Am amintit la început că un calculator digital prelucrează mărimi discrete, reprezentarea lor internă făcându-se cu ajutorul impulsurilor electrice. Aşadar, orice informaţie exterioară, pentru a fi „înţeleasă“ şi prelucrată de calculator, trebuie codificată într-un limbaj care să fie apoi uşor de „citit“ în impulsuri electrice. Cum se realizează efectiv acest lucru? Prin codificare şi programare. Codificarea în general, presupune stabilirea prealabilă a unui consens asupra unor echivalenţe între nişte semnificaţii şi nişte simboluri de reprezentare. Cu alte cuvinte, codificarea presupune că odată cu stabilirea obiectului informaţiei se determină şi toate stările posibile ale fenomenului, iar apoi, fiecăreia din aceste stări i se atribuie un simbol de reprezentare.

Informaţia discretă, care nu are un aspect cantitativ, poate fi întotdeauna reprezentată prin numere. Se stabileşte o corespondenţă între fiecare stare posibilă şi un număr, care apoi poate fi codificat după modurile de codificare ale numerelor. Pentru procesarea şi transmiterea informaţiei prin intermediul calculatoarelor este necesară codificarea numerică binară. Istoric, primul cod de reprezentare binară a literelor şi cifrelor a fost codul Morse. Calculatoarele utilizează însă alte tipuri de coduri binare. Reprezentarea caracterelor pe suporturi magnetice sau în memoria calculatorului se face cu ajutorul codului Hollerith. Două împrejurări obiective stau la baza utilizării calculatoarelor ca auxiliare ale gândirii umane. Prima dintre ele, afirmă Dominique Dubarle, filosof al culturii, este posibilitatea „de a constitui o reprezentare materială a activităţilor mentale sau, cum spun logicienii, a termenilor gândirii“. A doua dintre aceste posibilităţi este aceea „de a opera în mod ştiinţific, matematic, asupra acestor reprezentări materiale, într-un fel care să corespundă regulat anumitor operaţii mentale“. În termenii cu care suntem obişnuiţi, cele spuse de filosoful francez nu înseamnă altceva decât posibilitatea formalizării problemelor pe care intenţionăm să le prelucrăm automat, adică disocierea planului semantic de cel formal şi abordarea problemelor numai în acest din urmă plan. Atunci când se codifică numeric informaţia, nu se face altceva decât să se elaboreze o listă completă a elementelor formale care apar în problema noastră. Sensul fiecărei valori va fi deci substituit în manipularea lui prin expresia numerică de cod care îi corespunde şi care nu este altceva decât rangul respectivei valori în listă. În acest fel informaţia semantică este formalizată; sensul, care nu mai poate fi aflat decât consultând lista, a fost desprins de formă. Strict vorbind, analiza rezidă în reducerea a ceea ce în mod uzual numim cunoştiinţe la structuri numerice, algoritmizarea nefiind la rândul ei altceva decât găsirea unui model formal care să ne indice, în termenii unei logici binare stricte, ce operaţii urmează să fie efectuate şi în ce ordine pentru obţinerea rezultatelor dorite. Este vorba de găsirea sistemului de relaţii care leagă informaţiile-date de informaţiile-rezultate. Acest sistem reprezintă algoritmul de calcul ce poate fi redat grafic sub forma schemei logice sau a organigramei.

Limbajul informatic – o necunoscută?

9

START Doresc să citesc o carte? Da Caută o carte în bibliotecă Am găsit vreuna
START
Doresc să citesc o carte?
Da
Caută o carte în bibliotecă
Am găsit vreuna necitită?
Da
Nu
Împrumută una de la fratele tău
Este acasă?
Da
Cumpără de la librărie
Am bani?
Da
Nu
La ora asta este deschis?
Da
Nu
Du-te şi cumpără
Citeşte
Mergi şi
plimbă-te
Eroare
START

Black Box devine White Box

Cu traducerea schemei logice într-un limbaj de programare automată (LPA), accesibil maşinii, se sfârşeşte traducerea unei probleme pentru a putea fi prelucrată automat. Programul este alcătuit dintr-un set de

instrucţiuni redactate în limbaj de programare automată, capabile să deter- mine acţiunile maşinii, după ce în prealabil au fost introduse în memoria acesteia. Programarea reprezintă deci tocmai trecerea de la şirul de operaţii al schemei logice, la şirul de caractere al programului. Pentru aceasta, trebuie să reuşească trecerea de la particularităţile algoritmului la particularităţile funcţionale ale maşinii. Sub raport calitativ şi chiar istoric, există trei nivele posibile ale codi- ficării algoritmului într-un limbaj accesibil calculatorului: nivelul 0 (pro- gramarea în limbaj maşină), nivelul 1 (programarea în limbaj de asamblare, denumit uneori şi limbaj simbolic), şi nivelul 2 (programarea în LPA). Nivelul limbajului de programare automată este cel mai avansat; el se apropie cel mai mult de limbajele naturale şi în special de forma logică a acestora ipostaziată în limbajul matematic. În aceeaşi măsură ele sunt mai distanţate de limbajul maşinii. Limbajele de programare automată au două caracteristici fundamentale:

1. în primul rând ele sunt „orientate pe problemă“, adică structura lor este astfel concepută încât să ofere facilităţi în prelucrarea unei clase particulare de probleme. De exemplu până în anii ’80, majoritatea programelor comerciale au fost scrise în COBOL iar programele ştiinţifice erau scrise în FORTRAN. Ulterior acestea au fost înlocuite de programe cum ar fi: AUTOCAD, MATHCAD şi altele, pentru probleme tehnico- ştiinţifice şi FOXPRO pentru probleme specifice activităţilor de gestiune, economice şi comerciale. 2. în al doilea rând, limbajele de programare automată fiind independente de maşina pe care sunt folosite, trebuie traduse în limbajul maşinii pentru a fi „înţelese“ de ea, ceea ce nu se poate face decât dacă în memorie există un program de traducere numit „compilator“. În funcţionarea compilatorului se disting trei faze: a) editarea, care constă în identificarea elementelor semantice ale textului (semne, constante numerice, etc.); b) analiza sintactică, prin care se determină rolul fiecărui element în funcţie de poziţia pe care o ocupă în frază; c) generarea textului în limbajul maşinii care, spre deosebire de primele două faze, diferă de la maşină la maşină. În momentul în care în calculator există, în afara softului (alcătuit din aşa numitele programe de asistenţă) şi a programelor curente de aplicaţii, atunci întregul ansamblu de programe prezente în maşină constituie sistemul de operare.

10

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Un program de aplicaţii nu este altceva decât un algoritm de calcul transpus într-o formă accesibilă maşinii, adică într-un limbaj de progra- mare automată pe care calculatorul respectiv îl „înţelege“. Practic, el este un şir de instrucţiuni care se execută de obicei secvenţial, cu ajutorul lor prelucrându-se numai mulţimi de numere. În limbajul maşinii – forma elementară de comunicare cu aceasta, care este în acelaşi timp şi suportul informaţional al prelucrărilor efective – instrucţiunea este alcătiuită din trei părţi, rezervate, în ordine, adresei operatorului, celei a operandului şi adresei instrucţiunii în memorie.

Operatorul sau funcţia de prelucrare, se alege dintr-un repertoriu de funcţii pe care maşina este capabilă să le execute şi care sunt specificate în documentaţia ei. Operandul este numărul asupra căruia se execută prelucrarea. Adresa instrucţiunii este un alt număr care indică locaţia respectivei instrucţiuni în memorie. O instrucţiune va arăta astfel: 15/114 – 217. Fiecare din numerele componente este deci, „denumirea“ unei operaţii sau

a unei adrese. Cu cât limbajul de prelucrare automată este mai evoluat în raport cu limbajul maşinii, cu atât „denumirile“ sunt mai apropiate de limbajele naturale, rămânând ca asamblorul sau compilatorul să traducă

aceste „nume“ în limbajul maşinii. Există şi denumiri de o natură mai specială, numite etichete (labels), care se folosesc pentru instrucţiuni sau chiar pentru blocuri de instrucţiuni (subprograme). Într-o paralelă cu creierul uman, dacă hardware-ul ar fi anatomia, partea lui materială, software-ul ar constitui „fiziologia“, modul lui de funcţionare. Softul este prin definiţie ansamblul programelor prezente în permenenţă în calculator. Aici îşi au sediul „facultăţile lui intelectuale“. Există două categorii fundamentale de programe:

a) programele de comandă, care au rolul de a coordona fluxul de

lucrări în aşa fel încât diversele părţi funcţionale ale maşinii să fie optim

folosite în raport cu ansamblul de lucrări pe care acesta îl are de realizat

b) programele prelucrătoare, între care se numără programele de

traducere (din limbajul maşinii în limbajul de programare), programele utilitare (de interclasare, tabulare, etc) şi subprogramele din biblioteca de subprograme. Inteligenţa artificială se leagă în special de conţinutul şi structura

bibliotecii de subprograme. Ea este depozitara efectivă a „abilităţilor“ intelectuale ale maşinii. Subprogramele care o alcătuiesc, nu sunt altceva decât

o colecţie de rutine dintr-un anumit domeniu de activitate intelectuală.

Atunci când utilizatorul întâlneşte o etapă stereotipă de calcul, nu mai scrie în amănunţime calculatorului ce operaţii trebuie să execute, ci cheamă numele etichetei subprogramului respectiv. Utilizatorul nu se va concentra în materialul pe care îl elaborează decât pe activitatea de concepţie, creatoare. Iată deci cum colaborarea cu maşina nu duce la înecarea intelectuală în rutină ci, la debarasarea de elementele stereotipe şi concentrarea spiritului numai pe ceea ce este creator.

Limbaje: analogii funcţionale

S-a pus problema dacă limbajele de programare automată sunt simple coduri sau tind către statutul unor complexe semiotice apropiate de limbajele umane. Părerile sunt împărţite. Evident este faptul că acestea sunt încă departe de nivelul limbajelor umane în ce priveşte dimensiunile repertoriului semantic, flexibilitatea în întrebuinţare, etc. Aceste insuficienţe fac să fie necesare limbaje diferite pentru clase diferite de probleme, limbaje de înalt nivel pentru scrierea unor alte limbaje de înalt nivel. Este necesară totuşi consemnarea unor aspecte legate de natura şi evoluţia limbajelor de programare care spulberă câteva dintre prejudecăţile în virtutea cărora limbajele de progra-mare automată sunt considerate instrumente lingvistice cu totul rudimentare, incapabile de a vehicula semnificaţii evoluate. Se admite în genere că pentru a-i oferi unui sistem semiotic statutul de limbaj, el trebuie să îndeplinească o serie de condiţii între care cele mai importante sunt:

a) existenţa în plan lexico-semantic a unui dicţionar care să conţină o

structură de semnificaţii analogă structurii concepte-lor (de exemplu, să putem folosi cuvântul „bloc“ în loc de „clădire cu mai multe nivele“;

b) existenţa unei gramatici, adică a unui set de reguli care, pornind de

la anumite necesităţi de exprimare stabileşte corelaţii între rolul unui cuvânt şi poziţia lui în frază;

c) ambiguitatea (omonimia, polisemia) care amplifică practic la infinit

posibilitatea de expresie a unui limbaj. Ea există atât la nivel semantic cât şi sintactic.

Limbajele de programare posedă atât un repertoriu semantico-formal (dicţionar), cât şi un sistem de reguli sintactice de combinare a elementelor dicţionarului (gramatică analitică). În privinţa existenţei ambiguităţii,

Limbajul informatic – o necunoscută?

11

lucrurile nu mai sunt atât de explicite. Este unanim admis că un limbaj de programare trebuie să se caracterizeze prin precizia şi univocitatea termenilor săi. Nu sunt admise conotaţii, sensuri care nu fig. urează în dicţionarul maşinii. Totuşi, în mod paradoxal, observându-se că un cuvânt poate avea semnificaţii diferite în funcţie de locul ocupat în „frază“, specialiştii au fost puşi în situaţia de a constata că şi în limbajele artificiale de acest tip se poate totuşi vorbi de ambiguitate. Un exemplu simplu ar putea fi următorul:

Instrucţiunea X:=X+Y este o instrucţiune de atribuire şi ar putea fi detaliată în următoarele operaţii elementare:

PREIA X (ia valoarea din celula X şi transfer-o în acumulator); ADUNĂ Y (adună la aceasta valoarea din celula Y); DEPUNE X (ia rezultatul din acumulator şi depune-l în celula X).

În cazul primei subfraze, X desemnează valoarea conţinută de celula respectivă din memorie, în vreme ce a treia subfrază desemnează numele aceleiaşi celule. Iată deci, că din toate motivele relevate, aceste coduri de programare sunt pe bună dreptate numite limbaje. Analogiile cu limbajul uman nu se opresc însă aici. Istoric şi chiar social, un limbaj de programare automată evoluează întocmai ca un limbaj uman viu. Gramaticile se dezvoltă prin adăugirea, suprimarea sau restructurarea regulilor existente, în scopul obţinerii unor posibilităţi mai complexe de „expresie“. La nivel semantic, precizia calculelor, deci a transformărilor în acest plan, variază de la o maşină la alta, aşa cum limbajele naturale variază în întrebuinţarea lor specifică, de la o persoană la alta. Labilitatea în timp a limbajelor de programare este determinată atât de necesitatea de a rezolva mereu alte probleme, de facturi diferite, cât şi de particularităţile maşinilor ale căror hardware evoluează într-un ritm rapid.

CAPITOLUL 1

Iniţiere în utilizarea sistemului de calcul

1. Prelucrarea datelor de-a lungul istoriei 2. Generaţii de sisteme de calcul 3. Arhitectura sistemului
1. Prelucrarea datelor de-a lungul istoriei
2. Generaţii de sisteme de calcul
3. Arhitectura sistemului de calcul –
noţiuni generale
4. Conectarea plăcilor de extensie
şi a perifericelor
5. Prezentarea funcţiilor tastaturii
6. Prezentarea funcţiilor mouse-lui

1. Prelucrarea datelor de-a lungul istoriei

3000 î.Hr. – O formă primitivă de abac este folosită în Asia (fig. 1).

876 î.Hr. – Prima utilizare a simbolului pentru cifra zero este atestată în India.

1620 – Edmund GUNTER din Anglia inventează rigla de calcul, precursoarea viitoa-

relor calculatoare electrice (fig. 2).

1642 – Blaise PASCAL proiectează primul calculator „mecanic“ (Pascalina), deplin

funcţional ce putea efectua munca a 6 contabili. Reacţia iniţială a fost destul de firavă. Cu toate

acestea, „Pascalina“ a rămas în uz până la mijlocul secolului XX (fig. 3).

1694 – Gottfried LEIBNIZ creează o maşină de calcul ce folosea reprezentarea binară a

numerelor (0 şi 1).

1812 – Muncitorul Ned LUDD îşi instigă colegii la a distruge maşinile care, în opinia

sa, urmau să le ia locurile de muncă. Numele său a rămas în istorie pentru a defini pe cineva

care se opune dezvoltării tehnologiei şi integrării ei în procesul muncii.

1832 – Charles BABBAGE (fig. 4) proiectează primul calculator controlat de

instrucţiuni introduse de utilizator. Lipsa de fonduri a făcut însă ca proiectul să nu se finalizeze niciodată.

1854 – George BOOLE publică propriile cercetări asupra logicii simbolice, care peste

zeci de ani vor sta la baza ştiinţei calculatoarelor.

1857 – Sir Charles WHEATSTONE introduce banda continuă de hârtie ca suport de

stocare şi citire a datelor (informaţiei).

1890 – Herman HOLLERITH proiectează maşina de perforat cartele, care permite

administraţiei americane să reducă timpii de calcul de cinci ori (respectiv de la 10 ani la 2 ani). (fig. 5)

fig. 1

fig. 2

i (respectiv de la 10 ani la 2 ani). (fig. 5) fig. 1 fig. 2 fig.
i (respectiv de la 10 ani la 2 ani). (fig. 5) fig. 1 fig. 2 fig.

fig. 3

de la 10 ani la 2 ani). (fig. 5) fig. 1 fig. 2 fig. 3 fig.
de la 10 ani la 2 ani). (fig. 5) fig. 1 fig. 2 fig. 3 fig.

fig. 4

Informaţia – informaţie, date (sub formă de numere, grafice sau cuvinte) organizate, sistematizate şi prezentate astfel încât să aibă o semnificaţie. (DEX)

fig. 5

grafice sau cuvinte) organizate, sistema tizate şi prezentate astfel înc ât să aibă o semnificaţie. (DEX)

16

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

1896 – Herman HOLLERITH pune bazele Tabulating Machine Company, una din cele

trei companii care prin fuzionare vor forma peste ani, IBM.

1918 – doi inventatori realizează o maşină de calculat bazată pe sistemul binar (cifrele

o şi 1).

1937 – John ATANASOFF începe lucrul la primul calculator electronic digital, însă

neglijează patentarea sa. Georges STIBITZ dezvoltă, în laboaratoarele Bell, primul circuit

binar.

1938 – William HEWLETT şi David PACKARD fondează HP, într-un garaj din Paolo

Alto, California. Konrad ZUSE produce primul calculator (fig. 6) ce utilizează codul binar.

1939 – Georges STIBITZ, împreună cu Samuel WILLIAMS, construieşte Complex

Number Computer, cu 400 de relee telefonice conectat la trei maşini de tip teletype

(precursoare ale terminatoarelor).

1944 – inginerii de la Harvard construiesc calculatorul Mark I, a cărui fiabilitate

scăzută îl face aproape inutilizabil.

1946 – Inginerii de la Universitatea Pennsylvania, bazându-se pe munca de pionierat a

lui Atanasoff, prezintă ENIAC, primul calculator de uz general. (fig. 7)

1949 – John MAUCHLY dezvoltă Short Code, primul limbaj de programare de nivel

înalt.

1951 – John MAUCHLY şi John ECKERT construiesc UNIVAC I, primul calculator

comercial, ce va fi utilizat de fiscul american. Grace Murray HOPPER dezvoltă AO, care

translatează programul în cod binar. În 1952 UNIVAC I „prezice“ cu acurateţe că la

alegerile prezidenţiale, candidatul Dwight EISENHOWER va câştiga în faţa lui Adlai STEVENSON, în ciuda estimărilor specialiştilor.

1951 – IBM produce modelul 650, primul calculator intrat în producţie de masă. Compania

a fabricat 1500 de exemplare până la scoaterea modelului de pe piaţă.

1955 – Narinder KAPANY produce fibra optică. American Airlines instalează prima

mare reţea de calculatoare, construită de IBM, ce conectează 1200 de terminale teletype- writer.

1956 – IBM dezvoltă primul hard disc, denumit RAMAC. Programatorii de la IBM

scriu limbajul de programare FORTRAN.

1958 – Texas Instruments construieşte primul circuit integrat. Bell Telephone lansează

primul modem.

Cercetătorii de la Bell Labs inventează LASER-ul.

1958 – Grace Murray HOPPER (fig. 8) şi Charles PHILLIPS inventează limbajul

COBOL (Common Busines Oriented Language).

limbajul COBOL (Common Busines Oriented Language). fig. 7 fig. 6 ENIAC (Electronic Numerical Integrator and

fig. 7

fig. 6

COBOL (Common Busines Oriented Language). fig. 7 fig. 6 ENIAC (Electronic Numerical Integrator and Computer) –

ENIAC (Electronic Numerical Integrator and Computer) – primul calculator digital de mare viteză. Dezvoltat în cadrul universităţii Pennsylvania, maşina era compusă din peste 17000 tuburi electronice, 70000 de rezistoare şi 6000 de întrerupătoare. Pachetul de 3 tone efectua 5000 de adunări pe secundă.

fig. 8

70000 de rezistoare şi 6000 de întrerupătoare. Pachetul de 3 tone efectua 5000 de adunări pe

Iniţiere în utilizarea sistemului de calcul

17

Folosindu-se doar de abac, profesorul chinez LeeKAICHEN efectuează calcule mai rapid decât calculatoarele din Seattle, New Zork şi Taipei.

1960 – Digital Equipment Corporation dezvoltă primul calculator comercial (PDP-1)

dotat cu tastatură şi monitor.

1963 – Douglas ENGELBART dezvoltă primul mouse (fig. 9) la Stanford Research

Institute. Două decenii mai târziu Macintosh-ul îl va face o componentă standard a calculatoruluiului.

1964 – American Standard Association adoptă ASCII ca standard pentru codarea

informaţiei în vederea transmiterii.

1965 – Digital Equipment Corporation construieşte primul minicalculator la un preţ de

18000 USD. Este lansat limbajul simplificat de programare BASIC; mai târziu el va deveni limbajul

standard pentru PC-uri.

1968 – Se fondează INTEL.

1969 – Apare ARPAnet, precursoarea Internet-ului (fig. 10). Apare aşa-numita bubble

memory, ce permite calculatorului să reţină informaţia chiar după ce a fost oprit din

funcţionare.

1970 – Este lansat primul floppy disc (fig. 11). INTEL pune la punct primul cip de

memorie care putea stoca 1024 de BIŢI de informaţie. Este lansată imprimanta cu tambur. Bell Labs dezvoltă Unix-ul.

1971 – Texas instruments lansează primul calculator de buzunar.

Apar imprimantele cu ace. Niklaus WIRTH dezvoltă limbajul de programare PASCAL.

1972 – Ray TOMLINSON inventează e-mail-ul.

Programatorii de la Bell Labs pun la punct limbajul de programare C.

De aici începe istoria microcalculatoarelor 1973 – Apare în Franţa primul microcalculator. Construit pe un microprocesor I8008, cu o memorie de 256 de biţi, putând fi extinsă până la 2kB.

1975 – În California apare primul sistem de calcul denumit Apple II – care a fost numit

calculator personal (PC) (fig. 12). IBM lansează imprimanta cu laser.

1976 – IBM pune la punct tehnologia de imprimare cu jet de cerneală.

1977 – Bill GATES şi Paul ALLEN fondează în mod oficial Microsoft.

fig. 9 fig. 10
fig. 9
fig. 10
ALLEN fondează în mod oficial Microsoft . fig. 9 fig. 10 fig. 11 fig. 12 Unitatea

fig. 11

în mod oficial Microsoft . fig. 9 fig. 10 fig. 11 fig. 12 Unitatea de masură
în mod oficial Microsoft . fig. 9 fig. 10 fig. 11 fig. 12 Unitatea de masură

fig. 12

Unitatea de masură a informaţiei se numeşte BIT. Trebuie accep- tată această unitate de măsură la fel ca secunda, kilogramul, metrul… Un bit este o entitate care poate lua numai valorile 1 sau/şi 0 şi care reprezintă modul prin care se codifică intern infor- maţia spre a putea fi utilizată de calculator. Orice informaţie in- trodusă pe calculator este trans- formată în şiruri de valori 1 şi 0, pentru uzul sistemului de calcul. Operatorul de calculator nu vede această transformare. Prin defi- niţie, un şir de 8 biţi formează 1 byte sau 1 octet. 1 KB = 1 KO = 1024 O = 1024 B. Multiplii folosiţi în exprimarea cantităţii de informaţie sunt:

KB = 1024B MB = 1024 KB GB = 1024 MB TB = 1024 GB.

18

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Apple lansează Apple II, primul calculator personal (PC) preasamblat. Apple II va conduce piaţa de PC-uri până la apariţia IBM-PC (fig. 13).

1978 – Este lansat Wordstar, care devine în scurt timp cel mai popular procesor de

texte.

1980 – Firma IBM formează o echipă de 14 oameni pentru a realiza primul calculator

personal al firmei. Acest calculator, realizat cu elemente externe concernului, avea urmă- toarele caracteristici: microprocesor de tipul I8088 de 16 biţi (care funcţiona la o frecvenţă de 4,77 MHz.), o unitate de disc flexibil de 120 KO, o imprimantă de tip Epson, un monitor monocrom şi un sistem de operare realizat de firma Microsoft. Capacitatea de memorare era de 128 KO, care putea fi extinsă până la 640 KO.

1983 – Apple lansează Lisa, la un preţ de 9995 USD. Este primul calculator ce folo-

seşte o interfaţă utilizator grafică şi un mouse. IBM realizează PC/XT.

1984 – IBM realizează un calculator bazat pe un microprocesor I80286, care funcţiona

la 6Mhz., denumit IBM PC/AT. Are loc debutul CD-ROM-ului. Apple lansează MacIntosh. Apar primele modemuri de 2.400 baud-sec. Hewlett-Packard lansează primele imprimante laser personale, LaserJet. În anii care au urmat s-a acţionat preponderent pentru îmbunătăţirea tehnologiei: mări- rea frecvenţei de lucru (care duce implicit la mărirea vitezei de lucru), mărirea capacităţii memoriei, mărirea capacităţii discurilor fixe, mărirea rezoluţiei monitorului color, mărirea şi

diversificarea interfeţelor cuplate la sistem.

1985 – Este fondată America Online(fig. 14).

Microsoft dezvoltă Windows 1.0 pentru IBM PC. Bill GATES reprezentând Microsoft (fig. 15) şi John SCULLEY de la CEO Apple, semnează un acord confidenţial ce dă dreptul

companiei Microsoft să folosească elementele grafice ale interfeţei grafice Apple în Windows.

1988 – Microsoft lansează Windows 2.03, ale cărui ferestre suprapuse declanşează un

lung proces (6 ani) cu Apple.

1989

– Tim BERNERS-LEE inventează World Wide Web-ul.

1990

– Intel lansează procesorul I80486. Este lansat Windows 3.0.

1993

– Intel lansează tehnologia Pentium. Marc ANDREESSEN şi Eric BINA lansează

Mosaic, primul browser Web grafic.

şi Eric BINA lansează Mosaic, primul browser Web grafic. fig. 13 Interfaţa este un dispozitiv carea

fig. 13

Interfaţa este un dispozitiv carea asigură cuplarea a două dispozitive care au semnale diferite. Permite cuplarea tastaturii, imprimantei, monitorului, mouse-lui.

Interfaţa grafică este un produs software care permite operatorului să utilizeze calculatorul cu uşurinta, prin intermediul unor simboluri grafice.

fig. 14

permite operatorului să utilizeze calculatorul cu uşurinta, prin intermediul unor simboluri g rafice. fig. 14 fig.

fig. 15

permite operatorului să utilizeze calculatorul cu uşurinta, prin intermediul unor simboluri g rafice. fig. 14 fig.

Iniţiere în utilizarea sistemului de calcul

19

1994 – Iomega lansează discurile Zip (fig. 16). Marc ANDREESSEN colaborează la

fondarea Netscape.

1995 – Microsoft lansează Windows 95 şi Office 95. Este standardizată tehnologia

DVD. Jeffrez BEZOS fondează Amazon.com. Netscape devine companie publică.

1997 – Sunt lansate pe piaţă playerele DVD.

1998 – Are loc explozia comerţului electronic şi 30 milioane de utilizatori achizi-

ţionează bunuri online.

milioane de uti lizatori achizi- ţionează bunuri online. fig. 16 1999 – Linux -ul ajunge în

fig. 16

1999

Linux-ul ajunge în prim plan (fig. 17).

2001

– Este lansat pe piaţă procesorul Pentium 4 care funcţionează la viteze de peste

1GHz.

2002 Intel Corporation lansează o nouă versiune a procesorului Pentium4, realizat în

tehnologia de 0,13 microni. Acesta reprezintă cel mai performant procesor pentru sistemele desktop din lume. La viteza de 2,8 GHz, procesorul permite utilizatorilor individuali să beneficieze de la aplicaţii de bandă largă audio şi video până la jocuri şi filme, muzică şi imagini fotografice. În ceea ce priveşte sistemele de înaltă performanţă bazate pe acest nou tip de procesor ajută la maximizarea productivităţii în mediile multitasking.

fig. 17

bazate pe acest nou tip de procesor ajută la maximi zarea productivităţii în mediile multitasking. fig.

2. Generaţii de sisteme de calcul

Deşi sistemele de calcul au o istorie bogată, majoritatea descoperirilor şi facilităţilor care au condus la construirea PC-ului datează din ultimii 50 de ani. Aşa cum am arătat anterior, în 1951 John MAUCHLY şi John ECKERT construiesc primul calculator comercial – UNIVAC I. Acesta este prezentat la televiziunea naţională americană în ziua alegerilor din 1952. Pe măsura primirii rezultatelor competiţiei prezi- denţiale americane, salariaţii firmei REMINGTON RAND, producătoarea calculatorului UNIVAC I, introduceau rezultatele în calculatorul care era programat să anticipeze cîştigătorul pe baza rezultatelor parţiale. UNIVAC a anticipat corect rezultatele şi astfel a cîştigat imediat credibilitatea publicului american. Începând cu UNIVAC şi alte calculatoare similare, dezvoltarea sistemelor de calcul comerciale a cuprins patru etape distincte, numite generaţii. Astăzi ne aflăm la graniţa celei de-a cincea.

A stăzi ne aflăm la graniţa celei de-a cincea. Generaţia tuburilor cu vid (1942-1956) Calculatoarele din

Generaţia tuburilor cu vid (1942-1956)

Calculatoarele din prima generaţie, cum a fost UNIVAC, prelucrau datele utilizând teh- nologiile tuburilor cu vid (fig. 18), experimentate pentru sistemele ABC, ENIAC şi EDVAC.

Aceste calculatoare erau numite sisteme mainframe (cadru principal), datorită scheletului de metal utilizat pentru susţinerea tuburilor cu vid. Dacă s-ar utiliza şi astăzi tehnologia tuburilor

cu vid, un sistem mainframe modern ar avea dimensiunile unui zgârie-nori. Stocarea datelor în calculatoarele din prima generaţie se realiza pe tamburi magnetici. fig. 18

Stocarea datelor în calculatoarele din prima generaţie se reali za pe tamburi magnetici. f i g

Iniţiere în utilizarea sistemului de calcul

21

Programele stocate erau scrise în limbaj-maşină, adică în secvenţe de 0 şi 1 care reflectau direct contribuţie lui George BOOLE. Fiecare producător crea propriul său limbaj- maşină. Către sfârşitul anului 1944, John von NEUMANN (fig. 19), membru al proiectului Manhattan care a creat bomba atomică şi cosultant al multor lucrări ştiinţifice în timpul războiului, a vizitat proiectul ENIAC. În urma discuţiilor avute von NEUMANN a conceput o tehnică de stocare a programelor şi a scris lucrarea „Prima schiţă raport despre EDVAC“, în care descria structura unui calculator digital. Calculatorul conceput de von NEUMANN conţinea cinci părţi (fig. 20):

– o unitate de intrare asemănătoare unei tastaturi ce permitea introducerea informa- ţiilor în calculator;

– o zonă de memorie pentru stocarea programelor şi a datelor;

– o unitate aritmetică pentru efectuarea calculelor;

– o unitate de control care realiza transferul instrucţiunilor programului şi a datelor între memorie şi unitatea aritmetică;

– un dispozitiv de ieşire, cum ar fi o imprimantă.

Lucrarea lui von NEUMANN a fost publicată pe scară largă şi a schimbat semnificativ modul de proiectare al calculatoarelor. (Aproape toate calculatoarele construite după ENIAC au fost calculatoare von Neumann). Grace HOPPER, care a lucrat în anii 40 la calculatorul MARK, a realizat în 1952 primul compilator – un program care traduce limbajul de programare în limbaj-maşină. Compilatoarele au schimbat modul de programare, permiţând programatorilor să introducă numere şi litere în locul secvenţelor de 0 şi 1.

Generaţia tranzistoarelor (1956-1963)

În 1948, trei fizicieni ai laboratoarelor BELL au descoperit un nou tip de cristal numit

germaniu. Acesta nefiind un conducător de electricitate atât de bun ca oţelul sau cuprul, dar

mai bun decât alte materiale cum sunt sticla sau cauciucul, a fost denumit material semiconductor.

A urmat descoperirea altor materiale semiconductoare, inclusiv siliciul, care erau

confecţionate din materii brute uşor de procurat – pietre sau nisip. Cercetătorii au descoperit

că, prin adăugarea altor materiale unui semiconductor (adică prin dopare), rezulta un

fig. 19

au descoperit că, prin adăugarea altor materiale unui semiconductor (adică pr in dopare ), rezulta un
au descoperit că, prin adăugarea altor materiale unui semiconductor (adică pr in dopare ), rezulta un

fig. 20

22

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

material capabil să acţioneze ca un redresor sau amplificator electric. Acest material a primit numele de tranzistor (fig. 21) şi era în măsură să înlocuiască tuburile cu vid. Dimensiunile tranzistoarelor erau mult mai mici (cam a cincizecea parte din dimen- siunea unui tub cu vid), dar furnizau mai multă energie şi erau mai rezistente decât fragilele tuburi cu vid produse din sticlă. Către sfârşitul deceniului, tranzistoarele au luat locul tuburilor cu vid din sistemele de calcul, televizoare, aparate de radio. Astfel, aplicaţiile care utilizau tranzistoarele erau numite „în stare solidă“, întrucât tranzistoarele erau mai rezistente. Tehnologia „în stare solidă“ a fost utilizată pentru construirea primelor supercalcu- latoare, destinate gestionării unor cantităţi mari de date şi efectuării unor calcule rapide. În anul 1959, DIGITAL EQUIPMENT CORPORATION (DEC) a creat minicalculatorul PDP- 1 (fig. 22). În anii ’60, calculatoarele mainframe din a doua generaţie, erau fabricate de companii cum ar fi: IBM, HONEYWELL şi SPERRY-RAND (în prezent componentă UNISYS), fiind utilizate pe scară largă în afaceri importante. În cea de-a doua generaţie de calculatoare, îmbinarea între limbajele de programare de nivel înalt cum ar fi COBOL şi FORTRAN şi conceptul de program stocat, inventat de von NEUMANN, a dus la crearea unor sisteme de calcul de uz general, foarte flexibile. Un astfel de program putea fi încărcat rapid în memoria calculatorului (construit pe tranzistori), putea fi rulat uşor şi apoi înlocuit cu un alt program.

Generaţia circuitelor integrate (1964-1971)

Tranzistoarele erau deja utilizate de aproximativ 12 ani, devenind mai compacte şi mai fiabile pe măsura perfecţionării procesului de fabricaţie. La sfârşitul anilor ’50, tranzistoarele ajunseseră de dimensiuni foarte mici încât a apărut ideea combinării acestora într-un singur dispozitiv. Astfel în 1958, inginerul Jack KILBY a proiectat primul circuit integrat, care conţinea trei componente într-un singur modul din siliciu de cuarţ. În acelaşi timp, inginerul Jack HOERNI descoperă un mod de a fabrica tranzistoare plate, care au permis construirea unor modele de circuite integrate plate – cipuri pentru calculatoare.

fig. 22

fig. 21

care au permis construirea unor modele de circuite integ rate plate – cipuri pentru calculatoare. fig.
care au permis construirea unor modele de circuite integ rate plate – cipuri pentru calculatoare. fig.

Iniţiere în utilizarea sistemului de calcul

23

Perfecţionarea tehnologiilor a determinat includerea unui număr din ce în ce mai mare de componente într-un cip. Astfel, dimensiunile calculatoarelor erau în continuă scădere, dar preţul componentelor – în special al cipurilor, rămânea destul de ridicat. Un alt proces major al celei de-a treia generaţii a fost crearea sistemelor de operare. Acestea permiteau controlul instrucţiunilor de bază ale unui calculator, inclusiv deplasarea instrucţiunilor şi datelor între unitatea de prelucrare şi memorie, tipărirea şi citirea infor- maţiilor de pe disc. Cu toate progresele înregistrate de tehnologia sistemelor de calcul, până la calcula- toarele personale moderne, mai era încă un drum lung de străbătut. Expresia magică a anilor ’60 a fost time-sharing-ul. Datorită acestei tehnici, utiliza- torii nu mai trebuiau să „stea la coadă“ ca să lucreze la un calculator; calculatorul „trecea“ de la un utilizator la altul, acordându-i fiecăruia câte un scurt interval de timp. Întrucât calculatoarele lucrează mai rapid decât oamenii, utilizatorii puteau lucra într-un ritm constant fără să observe că sistemul „lucrase cu altcineva“ în ultima zecime de secundă. Un pas important al generaţiei a treia a fost făcut de inginerul Douglas ENGELBART (fig. 23), care a avut ideea ca sistemele de calcul să furnizeze datele de ieşire prin inter- mediul unor dispozitive cu tuburi catodice similare televizoarelor (nu la imprimantă) şi care să permită în acelaşi timp utilizatorului să manipuleze imagini şi să introducă texte. În anul 1968, ENGELBART şi-a susţinut proiectul într-o conferinţă despre calcula- toare, prezentând schema unui sistem care conţinea o tastatură şi un dispozitiv de indicare denumit mouse – confecţionat din lemn (fig. 24). Doi ani mai târziu, în 1970, Douglas ENGELBART a proiectat câteva interfeţe utili- zator prevăzute cu mai multe ferestre (predecesoarele sistemului Windows) şi a imple- mentat un sistem de poştă electronică bazat pe un sistem mainframe. Cu toate acestea marile companii de pe piaţa sistemelor de calcul – IBM, DEC, SPERRY – nu credeau încă în existenţa unei pieţe de desfacere pentru sistemele de calcul uşor de utilizat şi orientate pe imagini.

Generaţia circuitelor microminiaturizate (1971 – )

La începutul anilor ’70, dimensiunile circuitelor integrate erau în continuă scădere. Tehnica integrării pe scară largă (LSI – large scale integration) a permis producătorilor să includă sute de componente într-un singur cip. Această tehnică a fost înlocuită curând cu

singur cip. Această tehni că a fost înlocuită curând cu fig. 23 fig. 24 N otă

fig. 23

fig. 24

tehni că a fost înlocuită curând cu fig. 23 fig. 24 N otă Trecerea de la

Notă Trecerea de la o generaţie la alta nu are loc peste noapte. Când a fost inventat tranzistorul, existau încă stocuri întregi cu tuburi cu vid care aşteptau să fie utilizate. Multe calculatoare din generaţia a doua conţineau atât tuburi cu vid, cât şi tranzistoare, iar tranzistoarele au fost folosite împreună cu circuitele integrate la construirea calcula- toarelor din a treia generaţie.

24

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

VLSI (integrare pe scară foarte largă – very large scale integration), care permitea inclu- derea a sute de mii de componente într-un cip. Numărul componentelor dintr-un cip a ajuns de ordinul milioanelor, prin utilizarea ULSI (integrare pe scară ultra largă). În anul 1970, o companie mică numită INTEL (în prezent cel mai mare producător de cipuri din lume) a instalat toate componentele esenţiale ale unui sistem de calcul într-un singur cip: microprocesorul. În fig. 25 este prezentat un microprocesor INTEL pe o pastilă de aspirină. Crearea microprocesorului a transformat în realitate viziunea lui Douglas ENGELBART privind calculatoarele personale. Primul microprocesor comercial a devenit disponibil în 1971. Cu toate acestea primul calculator personal comercial de succes – APPLE II – a fost produs abia în 1976. (fig. 26)

Generaţiile viitorului

Peste câţiva ani, se va învăţa despre cea de-a cincea (şi poate a şasea şi a şaptea) generaţie de sisteme de calcul. În acest moment, în lumea întreagă sunt testate tehnologiile necesare celei de-a cincea generaţii. Oamenii de ştiinţă lucrează la proiecte de inteligenţă artificială – programe de calculator capabile să gândească similar unei fiinţe umane. Acest proces poate dura ani mulţi întrucât nimeni nu ştie cu exactitate cum funcţionează inteligenţa umană, iar progra- mele de acest gen sunt dificil de creat. Unele descoperiri preliminare sunt aplicate în sisteme expert (destinate bibliotecilor, luptei împotriva criminalităţii, îmbunătăţirii sănătăţii) şi într-un domeniu numit logica fuzzy (fuzzy = vag). Un alt domeniu de cercetare implică modul de construire a calculatoarelor: arhitectura sistemelor de calcul. Calculatorul von NEUMANN conţinea un singur procesor, dar foarte mulţi ingineri sunt de părere că următoarea generaţie va fi aceea a calculatoarelor cu prelucrare paralelă care utilizează mai multe microprocesoare, permiţând astfel creşterea vitezei şi a eficienţei. Este foarte posibil ca procesoarele viitorului să fie fabricate folosind noi materiale. În acest sens, atât în domeniul ingineriei electrice cât şi în cel al sistemelor de calcul, se desfăşoară o competiţie strânsă privind crearea unui supraconductor viabil. Materialele supraconductoare reprezintă semiconductori care opun mult mai puţină rezistenţă la trecerea

supraconductoare reprezintă semiconductori care opun mult mai p uţină rezistenţă la trecerea fig. 26 fig. 25

fig. 26

fig. 25

supraconductoare reprezintă semiconductori care opun mult mai p uţină rezistenţă la trecerea fig. 26 fig. 25

Iniţiere în utilizarea sistemului de calcul

25

curentului electric. O rezistenţă mai mică înseamnă mai puţină căldură degajată, o viteză sporită şi o eficienţă superioară. O altă componentă a tehnologiei din generaţia viitorului imediat este dispozitivul optic de stocare. Stocarea optică utilizează tehnologia laser pentru scrierea şi citirea informaţiilor. Dispozitivele cu laser au două avantaje: capacitate şi durabilitate. Compact-discurile utilizate pentru stocare au o capacitate incredibilă şi pot conţine o cantitate de informaţii de mii de ori mai mare decât discurle magnetice de aceeaşi dimensiune. Laserul nu atinge de fapt suprafaţa discului, deci discurile optice sunt mai puţin fragile decât alte forme de stocare a datelor. De fapt, discurile optice reprezintă numai începutul: deja a fost construit prototipul unui cub de stocare optică. Acesta poate conţine un volum de informaţii de sute de ori mai mare decât cel al discurilor optice.

stocare optică. Acesta poate conţine un volum de in formaţii de sute de ori mai mare

3. Arhitectura sistemului de calcul – noţiuni generale

Sistemul de calcul – poate fi definit ca un ansamblu de echipamente (hardware sau hard) puse în funcţiune şi exploatate prin intermediul unui set de programe (software sau soft – fig. 27) în vederea prelucrării informaţiilor. Prelucrarea informaţiilor prin intermediul unui sistem de calcul constă în efectuarea de către acesta a unei succesiuni de operaţii ce descriu algoritmul de rezolvare a problemelor respective. Operaţiile în cadrul sistemului de calcul sunt realizate prin intermediul procesorului.

Schema bloc generală a unui sistem de calcul

Pentru a executa o anumită operaţie procesorul (fig. 28) trebuie să cunoască tipul ope- raţiei şi datele de prelucrare (operanzi). Aceste informaţii sunt transmise prin intermediul unor comenzi elementare numite instrucţiuni. Succesiunea de instrucţiuni care descrie algoritmul de prelucrare formează un program. Din punct de vedere funcţional procesorul trebuie să fie format:

– dintr-o unitate de comandă (care are rolul de a dirija şi coordona activitatea întregului sistem);

– şi din unitatea de prelucrare (care realizează operaţiile aritmetice şi logice).

Datorită rolului procesorului într-un sistem de calcul, în foarte multe situaţii acesta mai

este numit şi unitate centrală.

Echipamente HARDWARE: unitatea centrală, magistralele, memoria internă, sistemele de intrare-ieşire Resurse SOFTWARE: limbaje de programare, programe utilitare, sisteme de gestiune a informaţiei, programe de grafică, editoare de text, calcul matemetic, proiectare asistată, programe de contabilitate, antivirus, comunicaţii

programe de contabilitate, antivirus, comunicaţii fig. 27 fig. 28 P rocesoru l este echipamentul sau

fig. 27

programe de contabilitate, antivirus, comunicaţii fig. 27 fig. 28 P rocesoru l este echipamentul sau dispozitivul
programe de contabilitate, antivirus, comunicaţii fig. 27 fig. 28 P rocesoru l este echipamentul sau dispozitivul
programe de contabilitate, antivirus, comunicaţii fig. 27 fig. 28 P rocesoru l este echipamentul sau dispozitivul

fig. 28

Procesorul este echipamentul sau dispozitivul capabil să execute un set de instrucţiuni, să formeze adresele acestora, să le citească dintr-o memorie care păstrează programul pe timpul executării acesteia (memoria nu este componentă a procesorului – are însă acces la ea).

Iniţiere în utilizarea sistemului de calcul

27

Microprocesorul (fig. 29)este un circuit integrat care implementează cea mai mare parte a funcţiilor unui procesor tradiţional, adică este capabil să efectueze operaţii arit- metice şi logice sub controlul unui program. Este deci un procesor microprogramat. Indiferent de ce fel de tip este microprocesorul trebuie să conţină:

– unitatea aritmetică şi logică (UAL) este destinată pentru efectuarea operaţiilor aritmetice şi logice;

– memoria temporară sau registre (o succesiune de circuite electronice care permit memorarea) are rolul de a păstra anumite informaţii pe timpul execuţiei unui program;

– unitatea de comandă şi control generează semnalele adecvate fiecărei operaţii de codificare. În general microprocesorul execută un program prin repetarea următorilor paşi:

– încărcarea instrucţiunilor de memorare;

– citirea unui operand, dacă este necesar;

– executarea instrucţiunilor (operaţiilor);

– scrierea rezultatului dacă este necesar.

Coprocesorul matematic: acesta este un procesor care are ca scop calculul matematic ultra-rapid. Coprocesorul preia din sarcina microprocesorului calculele matematice solici- tate de anumite activităţi, crescând astfel viteza de ansamblu a sistemului de calcul. Situaţii ca: realizarea reclamelor, proiectarea asistată, realizarea efectelor speciale etc. necesită obli- gatoriu existenţa coprocesorului matematic. Altfel, respectivele activităţi sunt fie imposibil de îndeplinit, fie mult prea lente.

Pentru realizarea unui sistem de calcul cu ajutorul unui microprocesor este necesar ca acestuia să i se adauge o memorie şi circuite de interfaţă pentru conectarea dispozitivelor periferice.

Legătura dintre aceste componente: microprocesor – memorie – interfeţe se realizează prin intermediul magistralei (BUS). Magistrala reprezintă mulţimea conductorilor folosiţi în comun de mai multe unităţi funcţionale pentru transmiterea unor semnale binare. În funcţie de semnificaţia semnalelor magistralele pot fi:

– magistrale de adrese – pe care circulă informaţiile care se referă la adrese de memorie;

– magistrale de date – pe care circulă numai semnale care reprezintă date şi instrucţiuni;

– magistrale de control – pe care circulă semnale de comandă şi control.

– pe care circulă semnale de comandă şi control. fig. 29 MEMORIE INTERNĂ UNITATEA ROM RAM

fig. 29

MEMORIE INTERNĂ UNITATEA ROM RAM CENTRALĂ MICROPROCESOR MAGISTRALA (BUS) INTERFAŢĂ INTERFAŢĂ INTRARE
MEMORIE INTERNĂ
UNITATEA
ROM
RAM
CENTRALĂ
MICROPROCESOR
MAGISTRALA (BUS)
INTERFAŢĂ
INTERFAŢĂ
INTRARE
IEŞIRE
CIRCUITE
AUXILIARE
DISPOZITIVE
PERIFERICE
SISTEM DE
INTRARE-IEŞIRE

Schema bloc generală a unui sistem de calcul

Placa de bază este principala placă de circuite din unitatea cen- trală. Pe aceasta se găsesc principalele componente electronice. Toate celelalte componente, ca unităţile de disc (flexibil, fix) CD- ROM, CD-RW, sunt ataşate plăcii de bază. Placa de bază are socluri (fante de extensie), unde se pot conecta plăcile de extensie.

28

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Circuitele auxiliare întregesc funcţiile microprocesorului pentru ca acesta să-şi poată îndeplini rolul de unitate centrală a sistemului. Acestea asigură printre altele: generarea semnalelor de tact de sincronizare, amplifică semnalele, gestionează întreruperile.

Memoria internă (unitatea de memorie), păstrează pe timpul execuţiei unui program, instrucţiunile acestuia şi datele ce se vor prelucra. Deci este „locul“ în care se păstează informaţiile utilizate. Fiecare sistem de calcul are unitatea de memorie compusă din:

1. Memorie tip ROM (Read Only Memory) – este încarcată „din fabrică“ cu datele necesare sistemului de calcul la pornire. Aceste date pot fi doar vizualizate de către utilizatorul PC-ului, el neavând la dispoziţie metode de modificare. Este folosită pentru păstrarea unor programe speciale care asigură funcţionarea sistemului de calcul. Conţinutul acestor memorii nu poate fi distrus. La decuplarea tensiunii de alimen- tare conţinutul acestor memorii nu se pierde, de aceea se mai spune că este memorie „nevolatilă“.

2. Memorie tip RAM (Random Access Memory) (fig. 30) – este numită şi memorie cu acces aleator şi conţine programele şi datele utilizate la un moment dat al lucrului. Permite citirea şi scrierea informaţiilor în orice locaţie a lor. Conţinutul memoriei RAM este în continuă schimbare, pe masură ce se lucrează.

3. Memorie CMOS – face parte din unitatea de memorie, fiind o memorie de tip RAM (citire/scriere), volatilă, memorează informaţiile necesare BIOS.

 

ATENŢIE! La întreruperea accidentală sau voită a alimentării calculatorului, conţi-

nutul memoriei RAM se pierde ireversibil!

 
 

Pentru a evita pierderea datelor, se execută operaţia de salvare a datelor pe suporturi

(dispozitive) de stocare.

 

Principalele caractersitici ale memoriei de acest tip sunt:

capacitatea de memorare (trebuie să fie cât mai mare);

timpul de acces (trebuie să fie cât mai mic).

Sistemul de intrare – ieşire asigură dialogul dintre utilizator şi sistemul de calcul, adică prin intermediul lui se asigură transmiterea informaţiilor în unitatea de memorie şi transmiterea rezultatelor prelucrării din memorie pe suporturile externe de informaţie.

Magistrala

Există diferite tipuri de magistrale, deci există diferite tipuri de fante de magistrale de extensie. Diferenţa între magistrale este dată de factorii mărime şi viteză, care sunt determinaţi de numărul de fire utilizate la conectarea componetelor electronice ale sistemului de calcul. De exemplu, în fiecare fantă de extensie există fire care conectează placa de de extensie la firele de pe placa de bază. Cu cât numărul firelor este mai mare cu atât creşte viteza de transmitere a datelor. Tipuri de magistrale existente pe sistemele de calcul:

fante de magistrale ISA (Industry Standard Architecture)

fante de magistrală EISA (Enhanced ISA)

– fante de magistrală PCI (Peripheral Component Interconnect)

fante de magistrală MCA (Micro Channel Architecture)

fante de magistrală AGP (Accelerated Graphics Port)

– fante de magistrală AMR (Audio Modem Riser)

Cum foloseşte memoria sistemul de calcul

Modul de folosire a memoriei depinde de tipul microprocesorului, sistemul de operare şi de programul executat. Toate sistemele de calcul care rulează sistemul de operare MSDOS, utilizează primii 640K pentru rularea sistemului de operare, a programelor de aplicaţii şi pentru stocarea datelor, indiferent câtă memorie este instalată sau cât de rapid este procesorul utilizat. Multe programe sunt prea mari pentru a încăpea dintr-o dată în 640K. Astfel a devenit necesară utilizarea memoriei ce depăşeşte primii 640K pentru stocarea temporară a informaţiilor.

Iniţiere în utilizarea sistemului de calcul

29

Principalele componente ale acestui sistem sunt: circuitele de interfaţă (interfeţe) şi dispo- zitivele (echipamentele) periferice. Circuitele de interfaţă (fig. 30) permit conectarea dispozitivelor periferice la magis- tralele sistemului şi controlul acestor dispozitive Rolul fiecărei interfeţe depinde în final de tipul dispozitivului periferic conectat. Principalele interfeţe care pot exista într-un sistem de calcul sunt:

fig. 30 fig. 31 fig. 32 fig. 35 fig. 34 fig. 36b fig. 36a fig.
fig. 30
fig. 31
fig. 32
fig. 35
fig. 34
fig. 36b
fig. 36a
fig. 33
fig. 37

– interfeţe pentru ecran (fig. 31) – care asigură afişarea informaţiei pe ecran;

– interfeţe de disc flexibil – asigură conectarea unităţii(lor) de disc flexibil;

– interfaţa serială – permite comunicaţii seriale asincrone. De regulă această interfaţă este folosită pentru conectarea mouse-lui;

– interfaţa paralelă – de regulă este folosită pentru conectarea imprimantei;

– interfaţa cu tastatură – are rolul de a asigura transmiterea codurilor tastelor apăsate.

Echipamentele periferice

Din punct de vedere al tipului de operaţie de intrare-ieşire pe care dispozitivul periferic îl poate realiza, acestea se pot grupa astfel:

dispozitive periferice de intrare – care asigură introducerea informaţiei în sistemul de calcul:

– tastatura (fig. 32);

– planşeta grafică (fig. 33);

– scaner-ul (fig. 34);

– cititorul de cartelă magnetică;

– CD-ROM.

dispozitive periferice de ieşire – care asigură transmiterea

informaţiilor prelucrate din sistemul de calcul:

– imprimanta (fig. 35);

– monitorul (display):

– cu tub catodic (fig. 36a);

– cu cristale lichide (LCD) (fig. 36b);

– ploterul (fig. 37) – desenează cu ajutorul creioanelor grafice;

– cuter-ploterul – foloseşte în locul creioanelor grafice un cuţit de tăiere, pe contur, a diferitelor materiale de tip autocolant.

30

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

dispozitive periferice de intrare-ieşire – care permit

discuri ax winchester capete de citire/ scriere fig. 40
discuri
ax
winchester
capete de citire/
scriere
fig. 40

fig. 39

capete de citire/ scriere fig. 40 f i g . 3 9 atât introducerea, cât şi

atât introducerea, cât şi scoaterea datelor în/din memorie

– unitatea de disc flexibil;

– unitatea de disc fix (fig. 38);

– unitatea de casetă magnetică;

– inscriptor de CD-uri, DVD-uri;

– unitatea de ZIP disc (fig. 39).

fig. 38

CD-uri, DVD-uri; – unitatea de ZIP disc (fig. 39). fig. 38 Dintre acestea, unităţile de hard

Dintre acestea, unităţile de hard disc şi de disc flexibil (dischetă) intră în dotarea oricărui PC, iar unităţile de CD-ROM sunt şi ele prezente din ce în ce mai des în compunerea PC-urilor. Unitatea de disc flexibil (FLOPY DISCUL sau DISCHETA) este un disc mic, portabil în afara calculatorului, utilizat în scopul de a păstra informaţia precum şi pentru transferul de date de la un calculator la altul. Capacitatea de stocare uzuală a unei dischete este de 1.44 Mbytes. După dimensiune, dischetele se clasifică astfel: dischete de 5.25 inch (notat 5.25“) şi dischete de 3.5“. În prezent se utilizează dischetele de 3.5“. Unitatea de disc fix (HARD DISCUL) (fig. 40) este acel dispozitiv utilizat pentru stocarea datelor în cantităţi foarte mari şi pe termen nedeterminat de lung. Hard discul foloseşte ca suport de informaţie – discurile de tip Winchester, care din punct de vedere tehnologic sunt realizate dintr-un ansamblu de cel puţin două discuri conectate rigid pe un ax. Acest ansamblu este încasetat şi este realizat pe discuri de 5,25 inch sau în cele mai multe cazuri pe discuri de 3,25 inch. În afară de capacitatea de stocare, este de dorit ca unitatea de hard disc să permită o scriere şi o citire (timp de acces) a informaţiilor cât mai rapidă. Unitatea de CD (CD-ROM) permite stocarea unei cantităţi de informaţie de aproxi- mativ 600 – 700 Mbytes. Accesul la date se face foarte rapid. Datele NU pot fi modificate de către utilizator. Pentru a putea scrie date pe un CD, acesta trebuie să fie de tipul CD inscriptibil şi să se folosească o unitate de CD inscriptibilă. Pentru scrierea pe un CD, se utilizează tehnologia LASER care crează pe suprafaţa discului mici cavităţi în materialul din care este compus acesta. La citirea

discului, cavităţile absorb lumina, iar suprafeţele netede dintre cavităţi reflectă lumina către LASER. Lumina şi absenţa acesteia reprezintă informaţiile. În afară de aceste suporturi de stocare a datelor, se mai utilizează BANDA MAGNETICĂ şi DISCUL ZIP. Acestea sunt dispozitive cu capacităţi de stocare mari, care se pot ataşa în exteriorul unităţii centrale a calculatorului, prin cuple speciale.

Primele tipuri de hard discuri conţineau 30 de piste şi 30 de sectoare pe o pistă. Modelul a fost denumit 3030. În foarte scurt timp au fost denumite discuri Winchester, luând numele puştilor de vânătoare Winchester 30-30.

Funcţionarea unităţilor de disc Unităţile de disc fix şi unităţile de dischetă funcţionează în acelaşi mod. Discul şi discheta sunt acoperite cu un material magnetic. În interiorul unităţii, capetele se deplasează deasupra discului în rotaţie, citind şi scriind datele magnetice pe anumite piste de informaţii. Înainte ca o unitate să poată citi sau scrie informaţiile pe un disc sau dischetă, acestea trebuie să fie formatate. Formatarea înseamnă împărţirea electronică a discului în piste (circulare) şi sectoare (unghiu- lare).La salvarea datelor, unitatea le copiază pe disc pe o anumită pistă şi un anumit sector, apoi înregistrează poziţia într-un tabel de alocare a fişierelor, sau FAT (File Alocation Table) (fig. 41), pe disc. Când se introduce o comandă de rechemare a anumitor date, unitatea consulă FAT pentru a afla poziţia exactă, apoi alege pista şi sectorul corect.

fig. 41

Iniţiere în utilizarea sistemului de calcul

31

În dotarea unui sistem de calcul mai pot intra şi alte echipamente ca de exemplu:

mouse-ul (fig. 42) Acesta este un dispozitiv ataşat la sistemul de calcul, utilizat pentru indicarea pe ecran şi declanşare a diferitelor acţiuni. Se utilizează pentru lucrul cu programele ce dispun de interfaţă grafică cu utilizatorul.

placa de sunet, boxe, accelerator grafic (fig. 43) Aceste echipamente constituie dotarea multimedia a unui calculator. Cu ajutorul lor calculatorul poate să ruleze muzică la fel ca un aparat destinat special acestui scop şi permite acţiuni care necesită o grafică pe calculator foarte performantă.

placa de reţea Este utilizată pentru a putea conecta un calculator într-o reţea de calculatoare. (fig. 44 – placă de reţea externă pentru laptop; fig. 45 – placă internă pentru PC)

placa de fax-modem (sau fax-modem extern) (fig. 46) Se utilizează pentru conectarea calculatorului la linia telefonică. Aceasta conectare oferă posibilitatea accesului de la calculatorul propriu la reţeaua Internet, sau a transmiterii de faxuri cu calculatorul, evident utilizând software specializat.

imprimanta Este dispozitivul care se ataşează la sistemul de calcul şi serveşte la tipărirea pe hârtie (sau alţi suporţi) a conţinutului fişierelor. Acestea pot fi LaserJet, InkJet (cu jet de cerneală), matriciale (cu ace), cu sublimarea cernelii (foto digitală) şi alte tipuri.

scanner (fig. 47) Acesta este un echipament destinat obţinerii de fişiere utilizabile din punctul de vedere a sistemului de calcul, pornind de la informaţia tipărită pe hârtie, de la fotografii. Pagina tiparită sau fotografia sunt introduse în scanner, „văzute“ şi anali- zate de un software specializat, ceea ce determină obţinerea de fişiere de tip imagine (sau chiar de tip text – funcţie de tipul scanerului şi softul folosit), utilizabile prin diverse programe.

scanerului şi softul folosit), utilizabile prin diverse programe. fig. 42 fig. 43 fig. 44 fig. 46
fig. 42 fig. 43
fig. 42
fig. 43
scanerului şi softul folosit), utilizabile prin diverse programe. fig. 42 fig. 43 fig. 44 fig. 46
fig. 44 fig. 46
fig. 44
fig. 46
scanerului şi softul folosit), utilizabile prin diverse programe. fig. 42 fig. 43 fig. 44 fig. 46

fig. 47

fig. 45
fig. 45

4. Conectarea plăcilor de extensie şi a perifericelor

Extensibilitatea reprezintă mărimea spaţiului disponibil într-un calculator pentru adău- garea de dispozitive de sitem hard – periferice sau memorie. Extensibilitatea unui calculator depinde de 3 elemente:

– numărul şi tipul fantelor de extensie internă;

– numărul şi tipul porturilor de extensie externă;

– numărul de fante de memorie disponibile.

Majoritatea utilizatorilor doresc să achziţioneze sisteme de calcul cu posibilităţi mari de extensie, deoarece aproape sigur în viitor va fi necesară o putere de calcul mai mare decât în prezent.

Fante de extensie (fig. 48) şi plăci de extensie (fig. 49)

Fantele de extensie sunt socluri pe placa de bază, unde se pot conecta plăci de extensie. Plăcile de extensie sunt plăci cu circuite, care conţin electronica ce comandă periferi- cele sau adaugă memoria suplimentară. Unele fante sunt ocupate de plăci care comandă componentele de bază ale sistemului, cum ar fi placa adaptor video pentru monitor. După ce au fost instalate plăcile de bază, rămân fante libere, care sunt folosite pentru extensibilitatea sistemului de calcul.

fig. 48
fig. 48
fig. 48
fig. 48

fig. 48

fig. 48
fig. 48

Placă de extensie

fante libere, care sunt folosite pentru extensibilitatea sistemului de calcul. fig. 48 Placă de extensie fig.

fig. 49

Iniţiere în utilizarea sistemului de calcul

33

Porturi (fig. 50)

Porturile sunt socluri ce sunt conectate la placa de bază sau la plăcile de extensie. Se folosesc cabluri pentru conectarea dispozitivelor periferice la porturi. În acest mod, periferi- cele şi sistemul de calcul pot comunica. La majoritatea sistemelor de calcul există porturi pentru cuplarea imprimantei, monitorului, tastaturii, mouse-lui. Pot exista însă şi porturi în plus faţă de existenţa perifericelor. Perifericele nu se pot conecta în orice port disponibil. De exemplu, monitorul se conec- tează la portul adaptor video. Nu se poate conecta o imprimantă în portul adaptorului video. Conectorul portului şi conectorul cablului dispozitivului periferic, trebuie să fie compatibili, adică tipurile şi dimensiunile trebuie să îşi corespundă. Un mod de a determina cu care port se potriveşte conectorul este de a număra pinii (contactele) acestuia. Se caută un port de pe placa de bază sau placa de extensie care să corespundă ca mărime cu conectorul (mufa) de pe cablu. De asemenea, se observă dacă pinii ies în afară (conector tată – fig. 51) sau sunt înăuntru (conector mamă). Dacă pinii pe conector (mufă) ies în afară, portul trebuie să aibă socluri corespunzătoare şi invers. Conexiunile sunt întotdeauna între conectori mamă şi conectori tată. Nu se poate cupla un cablu cu conector tată (mamă) cu un port cu conector tată (mamă).

Tipuri de porturi existente la sistemele de calcul PC porturile paralele (fig. 52) trimit simultan toate datele, un octet o dată, prin opt fire separate ale unui cablu. Porturile paralele sunt de obicei denumite LPT (abreviere de la line printer). Dacă există un port paralel, acesta este numit LPT1, al doilea va fi LPT2 etc. Porturile paralele sunt utilizate, în principal, în conectarea împrimantelor şi nu pot transmite datele în mod eficient pe distanţe lungi. Majoritatea porturilor paralele au 25 de pini. porturile seriale trimit datele printr-un singur fir. Aceste porturi transferă datele mai încet decât porturile paralele, dar mai eficient pe distanţe lungi. Există porturi seriale cu 9 pini, dar şi cu 25. De obicei aceste porturi sunt denumite COM (prescurtarea de la comunications). Dacă există un port COM, acesta se va numi COM1, dacă există două, al doilea se va numi COM2 etc. Porturile seriale sunt folosite, de obicei, pentru conectarea imprimantelor seriale (imprimante care folosesc o conexiune serială), modemurilor şi mouse-lui (fig. 53).

fig. 50

serială), modemurilor şi mouse-lui (fig. 53). fig. 50 fig. 51 fig. 52 Mufe (mamă, tată) cuplare

fig. 51

modemurilor şi mouse-lui (fig. 53). fig. 50 fig. 51 fig. 52 Mufe (mamă, tată) cuplare imprimantă,
modemurilor şi mouse-lui (fig. 53). fig. 50 fig. 51 fig. 52 Mufe (mamă, tată) cuplare imprimantă,
modemurilor şi mouse-lui (fig. 53). fig. 50 fig. 51 fig. 52 Mufe (mamă, tată) cuplare imprimantă,

fig. 52

Mufe (mamă, tată) cuplare imprimantă, scaner (port paralel)

fig. 53

fig. 52 Mufe (mamă, tată) cuplare imprimantă, scaner (port paralel) fig. 53 Mufă (mamă) cuplare mouse

Mufă (mamă) cuplare mouse (port serial)

34

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

portul de adaptor video este folosit pentru conectarea monitorului la placa adapto-

rului video. Porturile de adaptor video sunt destinate unui anumit tip de placă adaptor video.

Unele porturi au conectoare cu 9 pini, altele cu 15 pini. Adaptorul VGA (SVGA) utilizează

conectori cu 15 pini, pe trei rânduri (fig. 54), în timp ce EGA şi CGA – tipuri de adaptori mai vechi – folosesc un conector cu 9 pini pe două rânduri (fig. 55).

portul SCSI permite transferul datelor la viteze mari. Porturile SCSI sunt utilizate

pentru conectarea dispozitivelor compatibile SCSI, cum ar fi unităţi de disc fix externe, unităţi de bandă magnetică, pentru copii de siguranţă sau unităţi CD-ROM. Se pot conecta până la 8 dispozitive SCSI la un port SCSI (deşi controlerul este deseori considerat ca un

dispozitiv, astfel rămânând 7 disponibile). Porturile SCSI nu sunt atât de folosite ca celelalte tipuri de porturi, în parte pentru că dispozitivele SCSI sunt scumpe.

portul USB (Universal Serial Bus) permite conectarea diferitelor periferice (cameră

WebCam, scaner, imprimantă). Este un port care duce la standardizarea cuplării cât mai multor periferice.

Notă: Problema transmiterii datelor rămâne încă de actualitate. O tehnologie interesantă, dar deocamdată costisitoare, este cea laser. În loc de raze laser, oamenii de ştiinţă încearcă să folosească raze infraroşii (IR). Utilizarea IR este o soluţie „curată“, dar prezintă un dezavantaj faţă de conexiunile radio: obstacolele întâlnite de IR bruiază transferul. (fig. 56)

fig. 54

Mufe (tată) cuplare monitor la portul adaptor video

54 Mufe (tată) cuplare monitor la portul adaptor video fig. 55 În ultima perioadă au început

fig. 55

(tată) cuplare monitor la portul adaptor video fig. 55 În ultima perioadă au început să fie

În ultima perioadă au început să fie din ce în ce mai folosite pentru mouse porturile şi mufele de cuplare PS2

ultima perioadă au început să fie din ce în ce mai folosite pentru mouse porturile şi

fig. 56

ultima perioadă au început să fie din ce în ce mai folosite pentru mouse porturile şi

5. Prezentarea funcţiilor tastaturii

Una din modalităţile de dispunere a tastelor pe tastatura unui PC este standardul QWERTY, pe care l-au folosit timp de un secol maşinile de scris. Există însă trei standarde diferite pentru dispunerea tastelor speciale ale sistemului de calcul, cum sunt Ctrl şi Alt: la tastatura cu 83 de taste, utilizată la primul sistem de calcul IBM PC; tastatura cu 84 de taste la sistemele de calcul IBM PC AT şi standardul actual, tastatura extinsă cu 101 taste. Pentru înţelegerea dispozitivului periferic voi prezenta în detaliu tipurile de taste. După cum se poate observa există mai multe tipuri de taste (fig. 57):

a. Taste caracter (A,B,C,

b. Taste săgeţi (sus, jos, stânga, dreapta);

c. Taste funcţie (F1, F2,

d. Taste cu acţiune bine definită (Enter, Backspace,, Esc, Tab, Print Screen, Scroll

,

0, 1, 2,

, F12);

, (, %, @ etc);

Lock, Pause, Insert, Home, Delete, End, Page Up, Page Down);

e. Taste de „alternare“ a tastaturii (Shift, Ctrl, Alt);

f. Taste de setare a modului de lucru (Caps Lock, Num Lock);

g. Blocul numeric.

a. Tastele caracter au un scop uşor de intuit. Apăsarea unei taste determină recepţio- narea şi afişarea pe ecran a caracterului înscris pe tastă (literă, cifră, semn de punctuaţie, caracter special). Denumirile caracterelor mai puţin cunoscute sunt prezentate alăturat.

fig. 57

TASTELE CARACTER

~ – tilda

` – apostrof invers

@ – „a“ comercial, „a“ com sau „coadă de maimuţă“

# – diez

$ – dolar

% – procent

^

– accent grav (sau „control“)

&

– „and“ („şi“) sau ampersand

*

– asterisc

-

– minus

– linie de subliniere

_

\

– „backslash“ sau „slash“ invers

/

– „slash“ sau bară oblică

|

– bară verticală

– apostrof

– ghilimele

( ) – paranteze rotunde [ ] – paranteze drepte { } – paranteze acoladă

< >– paranteze unghiulare

36

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Se observă că unele taste au înscrise două astfel de caractere. Pentru obţinerea fiecăruia vezi tasta SHIFT

b. Tastele „săgeţi“ determină deplasarea cursorului în direcţia specificată sau a selecţiei curente. Folosirea lor este posibilă (în special) într-o aplicaţie de tip mediu.

c. Tastele „funcţie“ determină lansarea imediată a unei comenzi. Fiecare tastă funcţie poate avea asociată o comandă. Spre exemplu, în cazul sistemului de operare, apăsarea tastei F3 determină afişarea ultimei comenzi tastate. Fiecare program interpretează diferit tastele funcţiei, dar evoluţia programelor tinde către o standardizare a comenzilor asociate tastelor funcţie. Cel mai răspândit standard de interpretare a tastelor funcţie este CUA – Common User Access – folosit de firma Microsoft pentru realizarea pachetului Windows.

d. Tastele cu acţiune bine definită sunt taste pentru care gradul de standardizare a interpretării lor este foarte pronunţat. De exemplu tasta Backspace este interpretată de 99% din programe ca ştergere a caracterului aflat în stânga cursorului. Alăturat sunt prezentate semnificaţiile impuse. (Acestea sunt semnificaţiile cele mai des întâlnite ale tastelor prezentate. Totuşi pot exista şi programe ce le acordă un alt înţeles special.)

e. Tastele de „alternare“ a tastaturii reprezintă o invenţie extrem de ingenioasă: în loc de a dubla numărul de taste se adaugă una! Ele se folosesc astfel:

– apăsare a tastei de „alternare“ şi menţinerea ei apăsată

– apăsare a tastei propriu-zise

– eliberare a testei de „alternare“ În loc să se obţină caracterul „8“, s-a detectat faptul că tasta SHIFT era menţinută apăsată şi s-a generat celălalt caracter înscris pe tastă. Deci, cu ajutorul tastei SHIFT, fiecare din celelalte taste poate genera două caractere:

– în cazul cifrelor sau al semnelor speciale, menţinerea apăsată a tastei SHIFT determină obţinerea caracterului înscris în partea de sus a tastei;

– în cazul literelor, menţinerea apăsată a tastei SHIFT determină:

– obţinerea literei mari corespunzătoare caracterului, dacă nu este activ Caps Lock

– obţinerea literei mici corespunzătoare caracterului, dacă este activ Caps Lock

Celelalte două taste de „alternare“: Ctrl şi Alt sunt folosite pentru a genera comenzi şi nu caractere suplimentare. După cum se poate observa alăturat, operaţia a fost notată Ctrl+C, iar tasta „C“ nu generează caracterul „C“, ci o comandă.

TASTELE CU ACŢIUNE BINE DEFINITĂ Enter – execuţie comandă sau trecerea la rând nou (în cazul editoarelor de texte) Backspace – şterge caracterul aflat în stânga cursorului Delete- şterge caracterul aflat în poziţia curentă (sau în unele cazuri la dreapta) cursorului Esc – renunţă la meniul curent Tab – trece le rubrica următoare sau salt cursor spre dreapta de o valoare presetată Insert – schimbă modul de lucru (inserare/suprapunere) Home – salt cursor la început (linie, pagină, document) End – salt cursor la sfârşit (linie, pagină, document) Page Up – salt o pagină mai înainte (sus) Page Down – salta o pagină mai înapoi (jos) Print Screen – tipărşte ecranul curent la imprimantă sau capturează imaginea ecranului curent, care poate fi afăşată cu ajutorul comenzii PASTE într-un program de grafică sau de editare text. Scroll Lock – opreşte „defilarea“ textului pe ecran (rândurile din partea de sus a ecranului nu se vor pierde) Pause opreşte afişarea pe ecran

*

8

Exemplu:

Semnul asterisc (*) se obţine astfel:

apăsare a tastei SHIFT şi menţinerea ei apăsată

apăsare a tastei „8“ şi eliberarea acesteia

eliberarea tastei SHIFT

IMPORTANT La tastaturile realizate în ultimul timp au mai fost introduse 2 taste:

tasta care activează butonul START din TASK BAR

tasta rapidă de trimitere la imprimare a fişierului curent

Iniţiere în utilizarea sistemului de calcul

37

f.

Comenzile obţinute similar cu ajutorul tastei Alt se noatează Alt+tastă. Tastele de setare a modului de lucru se referă la modul în care reacţionează tasta- tura. Caps Lock. Activează sau dezactivează generarea caracterelor mari. Vezi explicaţia alăturată. Num Lock. Determină comportamentul tastelor din blocul numeric. Vezi explicaţia alăturată.

OBSERVAŢIE! Acesta este comportamentul majorităţii tastaturilor. Este, însă, posibil ca Num Lock să reacţioneze invers.

Exemple:

În general, întreruperea execuţiei programului curent se poate face prin comanda Ctrl-C care se obţine astfel:

– apăsare a tastei Ctrl şi menţinerea ei apăsată

apăsare a tastei „C“ şi eliberare a acesteia

eliberare a tastei Ctrl

Folosirea alternării de taste Alt-F4 duce la închiderea

programului în care se lucrează.

a) Să presupunem că în acest moment apăsarea tastei „A“ va genera litera mică „a“. Modul de lucru Caps Lock este dezactivat. Dacă apăsaţi şi eliberaţi tasta Caps Lock veţi observa că se aprinde LED-ul corespunzător din partea de sus, dreapta a tastaturii. Modul de lucru Caps Lock este acum activ şi se vor genera numai litere mari corespunzătoare.

b) Activarea modului Num Lock (LED-ul este aprins) determină generarea „săgeţilor“ sau a comenzilor înscrise pe taste. Dezactivarea acestuia determină generarea cifrelor sau caracterelor corespunzătoare.

6. Prezentarea funcţiilor mouse-lui

Mouse-ul, asemenea tastaturii, este un dispozitiv de intrare utilizat pentru „furnizarea de informaţii“ sistemului de calcul. Acesta poate fi mai uşor de utilizat decât tastatura, deoarece nu trebuie memorate comenzi sau combinaţii de taste, se indică un obiect sau o comandă pe ecran şi se apasă butonul de mouse pentru selecţie. Majoritatea programelor sunt proiectate, acum, pentru a accepta mouse-ul. Deşi se poate lucra numai cu tastatura, este mai uşor şi mai atractiv dacă există mouse.

Anatomia unui mouse

Indiferent de mărime sau formă mouse-ul poate fi bine manevrat. Poziţia corectă de manevrare a unui mouse este cu degetul arătător pe butonul din stânga al mouse-lui (fig. 58). Celelalte degete se pot aşeza pe celelalte butoane sau pot dirija mouse-ul pe suprafaţa biroului. Mouse-ul poate avea două sau trei butoane (fig. 59). Majoritatea programelor utilizează butonul din stânga pentru a executa funcţii uzuale şi butonul din dreapta sau din mijloc în scopuri speciale. În interior, mouse-ul are o bilă de urmărire, care prin intermediul unui sistem electro-optic transformă mişcările mouse-lui în semnale pe care sistemul de calcul le poate înţelege. Unul dintre cele mai noi dispozitive tip mouse este conceput special pentru navigarea prin Internet. Dispozitivul GyroPoint utilizează tehnologia giroscopului (fig. 60).

fig. 58

navigarea prin Internet. Dispozitivul GyroPoint utilizează tehnologia gir oscopului (fig. 60). fig. 58 fig. 59 fig.
navigarea prin Internet. Dispozitivul GyroPoint utilizează tehnologia gir oscopului (fig. 60). fig. 58 fig. 59 fig.

fig. 59

fig. 60

navigarea prin Internet. Dispozitivul GyroPoint utilizează tehnologia gir oscopului (fig. 60). fig. 58 fig. 59 fig.

Iniţiere în utilizarea sistemului de calcul

39

Programele proiectatate să utilizeze un mouse afişează pe ecran un indicator de mouse. Indicatorul poate fi o săgeată sau o altă formă, din ce în ce mai diversificată, care se mişcă pe ecran când se deplasează mouse-ul. În unele programe, indicatorul îşi poate schimba forma pentru a arăta acţiunea curentă (redimensionare a ferestrei, salvare etc.). Utilizatorii de laptop consideră mouse-ul un dispozitiv incomod, deoarece necesită spaţiu pe birou. Aceştia preferă în general dispozitivele trackball, care în esenţă reprezintă un mouse răsturnat (utilizatorul roteşte bila) (fig. 61). Instrumentele trackball sunt încorporate în unele tastaturi şi calculatoare laptop. Producătorii de sisteme laptop experimentează şi alte tipuri de dispozitive de indicare. Unele sunt prevăzute cu un trackpoint sau cu un buton GBH (se numeşte astfel deoarece este amplasat la intersecţia literelor G, B şi H de pe tastatură). Un trackpoint se mai numeşte şi cap de ştergere, deoarece seamănă cu o gumă de creion. În ceea ce priveşte alte calculatoare portabile (laptop), dispozitivul de indicare este degetul arătător al utilizatorului. Pentru a deplasa un cursor pe ecran, degetul se deplasează pe o mică suprafaţă de atingere (fig. 62).

OBSERVAŢIE! Oricare din dispozitivele de indicare prezentate necesită un timp minim de familiarizare.

Deplasării într-un anumit sens a mouse-lui îi corespunde o deplasare a indicatorului de mouse pe ecranul calculatorului, care poate fi configurată în scopul mişcării cu o anumită amplitudine a acestuia. Uneori este necesară deplasarea mouse-lui fără a deplasa indicatorul (în situaţia când acesta ajunge prea aproape de marginea biroului sau de una din marginile suportului de mouse); este suficient să se ridice mouse-ul, să se deplaseze în direcţia necesară şi să se pună înapoi pe birou pentru a continua lucrul. Deasemenea se pot schimba config. urările mouse-lui pentru lucrul cu mâna stângă, în sensul că butonul de execuţie al funcţiilor uzuale devine cel din dreapta.

de execuţie al funcţiilor uzuale devine cel din dreapta. fig. 61 fig. 62 Terminologie mouse Termen

fig. 61

fig. 62

Terminologie mouse

devine cel din dreapta. fig. 61 fig. 62 Terminologie mouse Termen Definiţie Punctare Se depălasează

Termen

Definiţie

Punctare

Se depălasează indicatorul în poziţia dorită pe ecran

(indicare)

Clic

Se apasă şi se eliberează butonul de execuţie al funcţiilor curente

Dublu-clic

Se apasă şi se eliberează butonul de execuţie al funcţiilor curente de două ori, căt mai repede posibil.

Notă: viteza de acţionare prin dublu-clic a mouse-lui se poate configura, pentru a fi aleasă cea mai convenabilă opţiune.

Deplasare (drag)

Se apasă butonul de execuţie al funcţiilor curente şi se menţine apăsat cât timp se deplasează indicatorul într-o altă poziţie

Eliberare (drop)

Eliberarea butonului după deplasare

Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor

Exerciţiul 1

Adevărat/Fals

Instrucţiuni: Încercuiţi A dacă afirmaţia este corectă sau F dacă este falsă

AF1

AF2

AF3

4

AF5

A F

AF6

7

A F

Generaţia calculatoarelor pe tranzistoare este prima generaţie de calculatoare. Pentru stocarea datelor pe termen lung se utilizează unitatea de disc fix (hard disk-ul). Inscriptorul de CD-uri (CD-RW) este un dispozitiv de intrare-ieşire date. Imprimanta este un dispozitiv de intrare-ieşire date Mouse-ul se conectează la sistemul de calcul prin intermediul portului paralel. Portul USB este destinat pentru conectarea la sistemul de calcul a imprimantei, web cam-ului, scanerului.

Tastele ~, @, #, $, & sunt taste de alternare a tastaturii

Un bit este format din 8 byti. Interfaţa pentru ecran nu asigură afişarea informaţiei pe acesta. A Microprocesorul nu este indispensabil funcţionării unui sistem de calcul. A Datele încărcate „din fabrică“ în memoria de tip ROM nu pot fi modificate de către utilizator. A Extensibilitatea unui sistem de calcul nu depinde de numărul şi tipul fantelor de extensie internă. A Scanerul se poate conecta la portul paralel. A Alt+F4 duce la închiderea programului în care se lucrează

A

AF

F

F

F

F

F

F

8

9

10

11

12

13

14

Iniţiere în utilizarea sistemului de calcul

41

Exerciţiul 2

Alegere multiplă

1 Ordinea cronologică, corectă, a generaţiilor de calculatoare este:

a Generaţia: tranzistoarelor, tuburilor cu vid, circuitelor microminiaturizate, circuitelor integrate.

b Generaţia: tranzistoarelor, circuitelor integrate, circuitelor

microminiaturizate, tuburilor cu vid .

c Generaţia: tuburilor cu vid, tranzistoarelor, circuitelor integrate, circuitelor microminiaturizate.

2 Care din următoarele echipamente sunt dispozitive de intrare/ieşire date:

a unitatea de disc fix

b tastatura

c imprimanta

3 Tastele cu acţiune bine definită sunt::

a Enter, Backspace, Tab, Home, End, Print Screen

b Alt, Shift, Ctrl

c F1 – F12

Răspunsurile corecte ale exerciţiilor pentru fixarea cunoştinţelor

Exerciţiul 1

= F

2

3

= F

= F

6

7 = F

4

5

1

= A

= A

= A

8 = F

9 = F

10

= A

12

= A

14 = A

13

11

= F

= F

4 Pentru stocarea datelor pe termen nelimitat într-un sistem de calcul se utilizează:

a Hard disk-ul

b Memoria de tip RAM

c Memoria de tip ROM

5 La întreruperea accidentală sau voită a alimentării sistemului de calcul conţinutul memoriei de tip RAM:

a Nu se pierde

b Se pierde ireversibil

c Se pierde dar poate fi recuperată

6 Semnul grafic * se poate obţine folosind următoarea combinaţie de taste:

a Shift+8

b Ctrl+8

c Alt+8

Exerciţiul 2

1

2

3

4

5

6

= c

= a

= a

= a

= b

= a

folosind următoarea combinaţie de taste: a Shift+8 b Ctrl+8 c Alt+8 Exerciţiul 2 1 2 3

CAPITOLUL 2

Sisteme de operare

1. Noţiuni generale
2. Elemente de utilizare a sistemului de operare MS-DOS
3. Comenzi ms-dos de bază
4. Editorul de texte MS-DOS

2. Elemente de utilizare a sistemului de operare MS-DOS 3. Comenzi ms-dos de bază 4. Editorul

1. Noţiuni generale

Sistemul de operare este un grup de programe care furnizează instrucţiunile de care are nevoie sistemul de calcul pentru a putea fi comandat. Fără sistemul de operare, utilizatorul nu poate comunica cu sistemul de calcul, iar sistemul de calcul nu va şti să comunice cu utilizatorul. Fără sistemul de operare, ar trebui transmise şi înţelese semnalele utilizate de fiecare componentă a sistemului hard conectată la sistemul de calcul. Ar trebui introduse instrucţiuni care să detalieze fiecare acţiune pe care o execută sistemul de calcul, de la cum se încarcă un program în memorie, până la cum să se copieze informaţiile sau să se tipă- rească fişierele. Sistemul de operare este o componentă software de bază, obligatorie pentru funcţio- narea sistemului de calcul. Acesta asigură coordonarea funcţionarii tuturor componentelor sistemului de calcul şi permite rularea celorlalte categorii de programe existente pe acesta.

Ce face un sistem de operare

Cele mai importante funcţii îndeplinite de un sistem de operare sunt:

Gestionarea discului

Sistemele de operare ajută la comandarea dispozitivelor de stocare. Se poate utiliza sistemul de operare pentru a aranja, eticheta (a da un nume), copia şi organiza informaţiile pe care le conţin unităţile de disc.

Sistemul de operare denumeşte automat unităţile de disc ale sistemului de calcul. Notatiile standard folosite pentru denumirea unităţilor de disc sunt:

C: pentru hard disc; A: pentru dischetă; B: pentru a doua unitate de dischetă, în eventualitatea că există; D: pentru unitatea de CD, dacă există.

În cazul existenţei mai multor dispozitive de stocare sau în cazul partiţionării unităţii de disc fix, dispozitivele/partiţiile se notează în ordine alfabetică în continuare.

Gestionarea fişierelor se face în anumite locaţii, numite directoare (foldere). Sistemul de operare organizează arborescent directoarele existente pe disc. Structura arborescentă porneşte din directorul rădăcină al discului.

46

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Gestionarea fişierelor Sistemul de operare ajută la organizarea fişierelor în care sunt stocate informaţiile (datele), păstrând locaţia (locul pe disc aşa cum s-a arătat la descrierea discurilor), numele, mărimea şi momentul creării fişierului.

Gestionarea dispozitivelor Sistemul de operare furnizează instrucţiunile necesare sistemului de calcul pentru comanda perifericelor, cum ar fi tastatura, imprimanta, mouse, modemul etc. Sistemul de operare transformă tastările şi mişcările mouse-lui în comenzi pe care sistemul de calcul le poate interpreta.

Gestionarea programelor Sistemul de operare furnizează interfaţa necesară unui program pentru a comunica cu sistemul de calcul. Sistemul de operare comandă intrările şi ieşirile între un program de eiditare text şi tastatură (fig. 63), sau între un program de editare grafică şi mouse (fig. 64).

Gestionarea utilizatorilor Sistemul de operare furnizează o interfaţă uşor utilizabilă, care permite comunicarea cu sitemul de calcul într-un limbaj uşor accesibil şi uşor de înţeles. Sistemul de operare permite lansarea unui program prin scrierea unui cuvânt-comandă (în limba engleză), selectarea unei comenzi dintr-un meniu sau executarea unui dublu clic (cu mouse-ul) pe o pictogramă de pe ecran.

Categorii de sisteme de operare des utilizate pe sitemele de calcul de tip PC:

MSDOS (Microsoft Disk Operating System) (fig. 65)

A fost unul dintre cele mai folosite sisteme de operare folosite de sistemele de calcul. MS-DOS foloseşte o interfaţă grafică de tip linie de comandă. Se tastează comanda dorită şi sitemul MS-DOS răspunde executând-o şi afişând rezultatul de ieşire pe ecran.

fig. 63

fig. 64

fig. 65

dorită şi sitemul MS-DOS răspunde executând-o şi afişând rezultatul de ieşire pe ecran. fig. 63 fig.
dorită şi sitemul MS-DOS răspunde executând-o şi afişând rezultatul de ieşire pe ecran. fig. 63 fig.
dorită şi sitemul MS-DOS răspunde executând-o şi afişând rezultatul de ieşire pe ecran. fig. 63 fig.

Sisteme de operare

47

MS-DOS nu este considerat un sistem de operare prietenos, deoarece implică o mul- ţime de comenzi şi mesaje cifrate care trebuie să fie citite şi scrise.

Windows 95, 98, 2000, NT, XP (fig. 66)

Sunt cele mai folosite sisteme de operare pentru sistemele de tip PC. Acestea folosesc o interfaţă grafică de tip utilizator (GUI – Graphical User Interface). Utilizatorul intră în interacţiune cu sistemul de calcul, folosind mouse-ul pentru a alege elemente de meniuri sau a selecta imagini (pictograme), ce reprezintă programe, componente ale sistemului sau chiar fişiere. Utilizarea unei interfeţe grafice este mai uşoară decât utilizarea unei interfeţe pe bază de comandă sau pe bază de text, care presupune memorarea de comenzi. Este unul din motivele pentru care Windows este mult mai apreciat.

Versiuni soft Creatorii de programe au identificat diferitele versiuni ale programelor prin numere. De câte ori este lansată o nouă versiune a unui program, aceasta primeşte un nou număr. Dacă schimbările dintr-o versiune sunt minore, cum ar fi rezolvarea unei probleme mici, denumită defect (bug), numai numărul din dreapta punctului se modifică. Dacă schimbările de program sunt semnificative, cum ar fi adăugarea unui set de caracteristici noi sau chiar rescrierea în întregime a programului, se schimbă numărul din stânga punctului. Exemplu: de la versiunea MS-DOS 1.0 s-a ajuns într-un anumit interval de timp, la versiunea MS-DOS 6.22.

ATENŢIE! În zilele noastre se duce o luptă acerbă în ceea ce priveşte supremaţia siste- melor de operare – Windows, Linux sau mai nou venitul BDS. Dacă Windows este un do- meniu total aparte, ceilalţi competitori se bazează pe cunoscutul sistem de operare UNIX. În urmă cu câţiva ani lupta se dădea între sistemele de operare Unix şi Windows, şi foarte multă lume a mers „pe mâna“ celui din urmă. Astăzi termenii problemei sau schimbat radical. Unix- ul a reprezentat generatorul unor noi sisteme de operare care au un succes crescând, în timp ce Windows-ul se schimbă din ce în ce mai mult adăugând stabilitate şi noi facilităţi de la o versiune la alta. Dacă până acum Unix-ul se folosea pe platforme mari iar Windows-ul pe cal- culatoarele personale, astăzi se observă o migrare de la un domeniu la altul atât a Windows- ului către platformele mari cât şi a Linux-ului sau BDS-ului către calculatoarele personale.

atât a Windows- ului către platformele mari cât şi a Linux-ului sau BDS-ului către calculatoarele personale.

fig. 66

atât a Windows- ului către platformele mari cât şi a Linux-ului sau BDS-ului către calculatoarele personale.
atât a Windows- ului către platformele mari cât şi a Linux-ului sau BDS-ului către calculatoarele personale.

2. Elemente de utilizare a sistemului de operare MS-DOS (Microsoft Disk Operating System)

Un sistem de operare este un software de bază destinat gestionării resurselor unui sistem de calcul. După apăsarea butonului POWER în scopul deschiderii calculatorului, utilizatorul va

observa derularea pe ecran a unor informaţii referitoare la structura sistemului de calcul. După încheierea acestor operaţii, pe monitor este cel mai probabil să se afişeze una dintre următoarele situaţii:

a) Ecran negru având în colţul din stânga înşiruirea de caractere C:\>_ (fig. 67);

b) Interfaţa specifică de Windows (fig. 68).

Varianta a) este cea în care s-a executat direct încărcarea sistemului de operare MS- DOS, şi se poate începe în orice moment lucrul cu acesta. Varianta b) este aceea în care s-a încărcat un sistem de operare din familia Windows şi de acolo utilizatorul trebuie să ajungă în aşa-numitul prompt de comandă, unde va putea să lucreze în interfaţa specifică MS-DOS.

Operarea în MS-DOS

Secvenţa de caractere C:\>_ se numeşte PROMPT al sistemului de operare MS-DOS (fig. 69). C: indică discul activ, pe care se va lucra „din oficiu“ (litera C este atribuită hard discului).

fig. 67

fig. 68

discul activ, pe care se va lucra „din oficiu“ (liter a C este atribuită hard discului).
discul activ, pe care se va lucra „din oficiu“ (liter a C este atribuită hard discului).

fig. 69

discul activ, pe care se va lucra „din oficiu“ (liter a C este atribuită hard discului).

Sisteme de operare

49

\ este simbolul pentru directorul rădăcină al discului. Acest semn se numeşte backslash. > are simpla semnificaţie de separator. _ este o liniuţă clipitoare care se numeşte cursor de scriere.

Apariţia prompterului sistemului de operare indică faptul că în continuare se va putea „comunica“ cu calculatorul, prin comenzi specifice. Utilizarea calculatorului prin intermediul lucrului direct cu sistemul de operare MS- DOS se face cu ajutorul comenzilor. Forma generală de scriere a unei comenzi se numeşte sintaxa comenzii.

ATENŢIE! După scrierea comenzii, este obligatorie apăsarea tastei ENTER.

Sistemul de operare va analiza corectitudinea comenzii date. Dacă comanda a fost scrisă corect, după apăsarea pe ENTER, aceasta se va executa (fig. 70). Dacă comanda a fost greşită, pe ecran se va genera un mesaj de eroare iar comanda nu se va putea executa (fig. 71).

OBSERVAŢIE: Sistemul de operare MS-DOS nu ţine cont de scrierea comenzilor cu litere mici sau cu majuscule. Tipul de litere nu influenţează execuţia comenzilor.

ATENŢIE! Denumirile fişierelor şi directoarelor utilizate de sistemul de operare MS- DOS trebuie să respecte următoarele reguli:

– să aibă o lungime de maxim 8 caractere (fig. 72);

– să nu conţină spaţii libere printre caractere;

– să nu conţină caractere ca: punct (.), virgulă (,), !, @, #, $, %, ^, &, *, (, ), {, }, [, ], ?, ;, “, ~;

– caracterele recomandate sunt literele şi cifrele.

DEFINIŢIE:

Numele de fişiere sunt urmate de o grupare de 3 caractere, numită EXTENSIE (fig. 72). Aceasta indică tipul fişierului, iar utilizatorii cu mai multă experienţă pot deduce din

SINTAXA COMENZII Nume-comandă [ lista de parametri obligatorii ai comenzii [, lista de parametri opţionali ] ]

fig. 70

N ume-comandă [ lista de parametri obligatorii ai comenzii [, lista de parametri opţionali ] ]

fig. 71

N ume-comandă [ lista de parametri obligatorii ai comenzii [, lista de parametri opţionali ] ]

fig. 72

N ume-comandă [ lista de parametri obligatorii ai comenzii [, lista de parametri opţionali ] ]

50

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

extensie care este programul cu care respectivul fişier a fost creat. Extensia se separă obligatoriu de numele fişierului prin semnul punct (.). Adică: nume-fişier.extensie. Exemplu: comunica.doc (fig. 72) Câteva exemple de extensii şi aplicaţiile care le generează sunt prezentate în tabelul următor:

Exrensia

Aplicaţia

Semnificaţie

bak

 

Fişier de copii de rezervă (backup)

bat

 

Fişier de comenzi

com

 

Fişier de program

exe

 

Fişier executabil

doc

Microsoft Word

Fişier text

xls

Microsoft Excel

Fişier tabelar

bmp

Corel Draw

Fişier format grafic, realizat prin puncte

3. Comenzi MS-DOS de bază

Comenzi de afişare a informaţiei

Comanda DIR (fig. 74) Afişează lista de directoare şi de fişiere din directorul rădăcină al discului sau din interiorul directorului în care s-a ajuns înainte de a da această comandă. În dreptul denumirilor care reprezintă directoare este afişat simbolul <DIR>. Toate celelalte denumiri sunt deci ale fişierelor existente. În plus, se afişează, pe coloane:

– dimensiunile fişierelor precum şi

– data şi ora la care respectivele fişiere şi directoare au fost create sau modificate ultima oară. La lansarea în execuţie a comenzii DIR, derularea listei cu informaţii se face foarte rapid, utilizatorul neavând timp să „prindă“ începutul listei şi nici să o citească (dacă conţi- nutul acesteia este mai mult de un mode ecran). Pentru a evita acest lucru se va întrebuinţa:

Comanda DIR/P (fig. 75) Aceasta afişează aceleaşi informaţii ca şi DIR, dar pagină cu pagină (ecran cu ecran). Directoarele şi fişierele sunt însoţite de toate informaţiile. Afişarea informaţiei se face pe un singur ecran, apoi derularea se opreşte. Ea se poate relua la dorinţa utlizatorului, prin apă- sare pe orice tastă.

fig. 74

fig. 75

derularea se opreşte. Ea se poate relua la d orinţa utlizatorului, prin apă- sare pe orice
derularea se opreşte. Ea se poate relua la d orinţa utlizatorului, prin apă- sare pe orice

52

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Comanda DIR/W (fig. 76) Aceasta afişează aceleaşi date ca şi DIR/P, dar directoarele şi fişierele nu sunt însoţite de informaţii.

Comanda TREE Determină afişarea grafică a structurii arborescente DE DIRECTOARE din rădăcina discului sau din interiorul directorului în care eventual ne aflăm.

Comanda TREE/F Determină afişarea grafică a structurii arborescente DE DIRECTOARE din rădăcina discului sau din interiorul directorului în care eventual ne aflăm, arătând în plus şi FIŞIERELE conţinute în directoare. Deoarece aceste variante ale comenzii TREE derulează informaţia pe ecran cu prea mare viteză, pentru a avea timp să se citească datele se va utiliza:

Comanda TREE/F|MORE Aceasta afisează arborele de directoare cu fişierele existente pagină cu pagină.

OBSERVAŢII: Întreruperea desfăşurării afişărilor prin comenzile descrise până aici se poate face prin apăsarea tastei PAUSE. Opţiunea /P se poate aplica şi pentru celelalte comenzi care presupun defilarea informaţieii în mai mult de un mod ecran.

Schimbarea directorului curent

Intrarea într-un director: comanda CD (Change Directory) Sintaxa este: CD [nume_director] Exemplu: intrarea într-un director numit de exemplu, FOTOGRAFII, se face executând comanda CD FOTOGRAFII. Promptul nu va mai fi D:\>_ ci va deveni:

D:\FOTOGRAFII>_ (fig. 77)

Ieşirea înapoi în directorul rădăcină Dintr-un singur pas: comanda CD\. Pas cu pas: se va da de câte ori este necesar comanda CD

(fig. 78).

singur pas: comanda CD\. Pas cu pas: se va da de câte ori este necesar comanda

fig. 76

singur pas: comanda CD\. Pas cu pas: se va da de câte ori este necesar comanda

fig. 77

fig. 78

singur pas: comanda CD\. Pas cu pas: se va da de câte ori este necesar comanda

Sisteme de operare

53

Crearea unui director

Comanda MD Sintaxa comenzii este: MD [nume_director].

Exemplu: MD LUCRU este comanda care formează în rădăcina discului D directorul numit LUCRU (fig. 79).

Crearea unui arbore de directoare

Se va utiliza evident tot comanda MD, iar regula care trebuie respectată este aceea că directoarele se crează pe rând, doar câte unul la un moment dat.

Exemplu rezolvat pentru înţelegerea modului de creare a structurilor arborescente Pentru construirea structurii cu forma din fig. 80 se folosesc comenzile următoare (fig. 81 şi fig. 82):

MD

C:\POSTURI

MD

C:\POSTURI\TV

MD

C:\POSTURI\TV\PRIMA

MD

C:\POSTURI\TV\PROTV

MD

C:\POSTURI\RADIO

MD

C:\POSTURI\RADIO\21

MD

C:\POSTURI\RADIO\TOTAL

MD

C:\POSTURI\RADIO\PROFM

DEFINIŢIE:

Înşiruirea de directoare începând de la rădăcină până la ultimul director de pe o ramură a structurii arborescente se numeşte cale de acces sau, pe scurt, cale.

OBSERVAŢII:

– Întotdeauna directoarele de pe o cale de acces se separă prin semnul \ – În mod riguros, scrierea unei căi de acces se începe cu precizarea discului şi a

rădăcinii, deci cu scrierea caracterelor C:\.

fig. 79

se începe cu preci zarea discului şi a rădăcinii, deci cu scrierea caracterelor C:\. fig. 79

fig. 80

se începe cu preci zarea discului şi a rădăcinii, deci cu scrierea caracterelor C:\. fig. 79
se începe cu preci zarea discului şi a rădăcinii, deci cu scrierea caracterelor C:\. fig. 79

fig. 81

fig. 82

se începe cu preci zarea discului şi a rădăcinii, deci cu scrierea caracterelor C:\. fig. 79

54

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Ştergerea unui fişier

Comanda DEL. Sintaxa comenzii: DEL [nume_fişier.extensie] (fig. 83).

OBSERVAŢIE: Dacă fişierul care trebuie şters se află într-un director, se va scrie calea de acces până la acesta şi din acest loc se va da comanda DEL cerere.txt sau se va da comanda de ştergere, urmată de calea până la fişier, DEL C:\TEXTE\cerere.txt

Comenzi de ştergere a unui director

Comanda RD Sintaxa comenzii: RD [nume_director] (fig. 84a).

ATENŢIE! Comanda RD şterge NUMAI DIRECTOARE GOALE, deci care la rândul lor NU conţin subdirectoare sau fişiere.

Comanda DELTREE Sintaxa comenzii: DELTREE [nume_director] (fig. 84b). Şterge un director împreună cu întregul conţinut al acelui director!

ATENŢIE! Este o comandă periculoasă din motivul enunţat mai sus! Nu se recomandă utilizatorilor fără experienţă.

Copierea unui fişier

Are ca scop existenţa unui fişier în diverse directoare ale unui disc, sau pe diverse discuri. Forma generală a comenzii este următoarea:

COPY [cale:\] nume_fişier_de_copiat.extensie [cale:\] nume_director_destinaţie (fig. 85)

OBSERVAŢIE: Se constată că, dacă este necesar, se vor scrie căile de acces până la fişierul care trebuie copiat şi până în directorul de destinaţie în care va ajunge copia.

care trebuie copiat şi până în directorul de destinaţie în care va ajunge copia. fig. 83

fig. 83

fig. 84a

care trebuie copiat şi până în directorul de destinaţie în care va ajunge copia. fig. 83

fig. 84b

care trebuie copiat şi până în directorul de destinaţie în care va ajunge copia. fig. 83
care trebuie copiat şi până în directorul de destinaţie în care va ajunge copia. fig. 83

fig. 85

Sisteme de operare

55

Exemplu: comanda COPY D:\andrei\Lucrari\word\univ.doc C:\temp realizează o copie a fişierului univ.doc din directorul Word, subordonat directorului Lucrari, din directorul andrei, în directorul temp subordonat rădăcinii discului C. (fig. 86) Este posibilă copierea printr-o singură comandă a mai multor fişiere deodată. Situaţiile care se disting sunt următoarele:

– Fişiere care au acelaşi nume şi diferite extensii: ele se simbolizează prin nume_fisier.*

– Fişiere care au diverse nume şi aceeaşi extensie: ele se simbolizează prin *.extensie

– Fişiere cu diverse nume şi diverse extensii: se vor simboliza prin *.*

OBSERVAŢII: Partea diferită din structura denumirilor se înlocuieşte prin simbolul *. Acest lucru face ca operaţia de copiere să se execute asupra întregului grup de fişiere deodată. Prin aceeaşi metodă se pot de exemplu, şterge mai multe fişiere deodată.

Trecerea pe o altă unitate de disc

Dacă de exemplu, ne aflăm pe discul C: şi se doreşte trecerea pe dischetă, deci pe discul A:, se va scrie în promptul de comandă A:

Promptul se va modifica din C:\>_ în A:\>_ (fig. 87)

Formatarea unei dischete

Această operaţie acţionează fizic asupra suprafeţei dischetei, sub controlul sistemului de operare, împărţind în piste şi sectoare de disc, care fac ca discheta să fie utilizabilă. Fără această organizare, informaţia nu poate fi scrisă pe dischetă.

ATENŢIE! Formatarea unei dischete, şi în general a oricărui disc, atrage după sine pierderea completă a intregii informaţii de pe acel disc.

Formatarea unei dischete se declanşează prin comanda FORMAT A: (fig. 88)

dischete se declanşează prin comanda FORMAT A: (fig. 88) fig. 86 Exemple : 1. a.txt, a.doc,

fig. 86

Exemple:

1. a.txt, a.doc, a.xls înseamnă

a.*

2. a.txt, b.txt, c.txt înseamnă

*.txt

3.

a.txt, b.doc, c.xls înseamnă

*.*

fig. 87

fig. 88

a.* 2. a.txt, b.txt, c.txt înseamnă *.txt 3. a.txt, b.doc, c.xls înseamnă *.* fig. 87 fig.
a.* 2. a.txt, b.txt, c.txt înseamnă *.txt 3. a.txt, b.doc, c.xls înseamnă *.* fig. 87 fig.

4. Editorul de texte MS-DOS

Sistemul de operare MS-DOS are încorporat un program editor de texte, prin inter- mediul căruia se pot crea şi manevra fişiere de tip MS-DOS text. Punerea în funcţiune a acestui program se face scriind comanda EDIT. Cu ajutorul acestui program se pot învăţa operaţiile de bază necesare redactării unui text cu ajutorul calculatorului. Structura ecranului oferit de acest program se compune în principal din: (fig. 89)

Bara de meniu afişată întotdeauna în partea de sus a ecranului. Aceasta cuprinde opţiunile de lucru cu programul.

– Suprafaţa de lucru („pagina“).

– Eventuale bare de defilare, pe marginile de jos şi din dreapta ale zonei de scriere. Acestea se utilizează pentru parcurgerea conţinutului fişierului cu ajutorul mouse-ului.

OBSERVAŢIE: Pe bara de meniu se poate ajunge prin apăsare pe tasta ALT sau utili- zând mouse-ul.

Meniurile sunt următoarele:

Meniul FILE (fig. 90)

Opţiunile (comenzile) sunt grupate pe tipuri de acţiuni – lucru cu fişierul (New,

, printr-o linie de separare.

Open

Save, Save As

,

Close), tipărire (Print), ieşire din program (Exit) – şi despărţite

1

2
2

fig. 89

Open Save, Save As , Close), tipărire (Print), ieşire din program (Exit) – şi despărţite 1
Open Save, Save As , Close), tipărire (Print), ieşire din program (Exit) – şi despărţite 1
Open Save, Save As , Close), tipărire (Print), ieşire din program (Exit) – şi despărţite 1
3
3

fig. 90

Open Save, Save As , Close), tipărire (Print), ieşire din program (Exit) – şi despărţite 1

Sisteme de operare

57

Comenzile urmate de 3 puncte (

)

nu se execută direct, ci deschid la rândul lor o altă

fereastră de opţiuni (de dialog cu utilizatorul).

Opţiunea NEW Crează un fişier nou. Rezultatul constă în deschiderea unei noi pagini, libere.

Opţiunea OPEN Deschide un fişier de tip text deja existent; astfel, fişierul poate fi revăzut, modificat. Utilizatorul trebuie să ştie în ce director se află fişierul pe care doreşte să îl readucă pe ecran şi, evident, numele acelui fişier.

Opţiunea SAVE Salvează pe disc conţinutul fişierului deschis pe ecran în acel moment. Orice modificări aduse fişierului se pot păstra acţionând opţiunea SAVE.

Opţiunea SAVE AS Intră în acţiune la salvarea PENTRU PRIMA DATĂ a unui fişier nou creat. Utiliza- torului i se vor solicita: o denumire pentru fişier şi un director în care acesta să se salveze. De asemenea SAVE AS se utilizează pentru realizarea unei copii a fişierului deschis pe ecran, într-un alt director şi/sau cu o altă denumire sau în acelaşi director dar numai cu altă denumire.

OBSERVAŢIE: Opţiunile OPEN, SAVE, SAVE AS deschid ferestre de dialog asemă- nătoare, cu denumirea ferestrei în partea superioară a acesteia (în fig. 91 – OPEN)

Opţiunea PRINT (fig. 92) Declanşează activitatea de tipărire a fişierului deschis pe ecran.

Opţiunea EXIT Conduce la părăsirea programului EDIT, nu înainte de a se întreba utilizatorul dacă doreşte salvarea fişierului deschis în acel moment.

nu înainte de a se între ba utilizatorul dacă doreşte salvarea fişierului deschis în acel moment.

fig. 92

fig. 91

nu înainte de a se între ba utilizatorul dacă doreşte salvarea fişierului deschis în acel moment.

58

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Meniul EDIT

Cuprinde opţiuni necesare operaţiilor cu blocuri de text.

Opţiunea CUT Decupează din text zona selectată, trimiţând-o în memoria de tip RAM.

Opţiunea COPY (fig. 93) Copiază zona selectată de text, trimiţând-o în memoria de tip RAM.

Opţiunea PASTE (fig. 93) Aduce din memorie textul depus acolo cu comenzile CUT sau COPY. Textul este poziţionat pe pagină acolo unde se găseşte cursorul de scriere.

Opţiunea CLEAR (fig. 93) Şterge zona de text selectată (fără ca informaţia ştearsă să fie memorată).

DEFINIŢIE:

Prin selectarea unui text se înţelege punerea acestuia în evidenţă pentru ca programul să „ştie“ ce are de prelucrat. Selecţia se face cu mouse-ul sau cu ajutorul tastaturii. În cazul utilizării tastaturii, se procedează astfel:

– se poziţionează cursorul de scriere sub primul caracter al textului ce urmează a fi selectat;

– se apasă tasta SHIFT şi se menţine apăsată;

– se apasă tasta săgeată corespunzătoare sensului în care se doreşte realizarea selecţiei. Textul selectat se pune în evidenţă pe ecran cu alta culoare (zona respectivă trece în mod video invers). Menţinerea apăsării tastelor se continuă până la selectarea întregii porţiuni care interesează (fig. 94). Operaţiile de COPIERE sau MUTARE a unei porţiuni de text ÎN ALTĂ PARTE A PAGINII (fişierului) se fac în felul urmator:

1. Se selectează zona de text care se doreşte a fi repetată pe pagină sau să fie mutată în altă zonă a paginii (vezi fig. 94).

Opţiunea CUT realizează următoarele:

1. Ştergerea informaţiei din poziţia curentă

2. Păstrarea informaţiei şterse într-o zonă de memorare, pentru a putea fi ulterior depusă în altă zonă a fişierului cu ajutorul comenzii PASTE

depusă în altă zonă a fi şierului cu ajutorul comenzii PASTE fig. 93 fig. 94 2.

fig. 93

depusă în altă zonă a fi şierului cu ajutorul comenzii PASTE fig. 93 fig. 94 2.

fig. 94

Sisteme de operare

59

3. Se apelează opţiunea COPY (pentru copiere) sau opţiunea CUT (pentru mutare) (fig. 95).

4. Se poziţioneaza cursorul de scriere pe pagină acolo unde se doreşte să ajungă textul selectat.

5. Se selectează meniul EDIT şi se apelează opţiunea PASTE (fig. 96).

Operaţiile de COPIERE sau MUTARE a unei porţiuni de text ÎN ALT FIŞIER se fac la fel ca ÎN ALTĂ PARTE A PAGINII, numai că informaţia se depune (PASTE) într-un fişier deschis ulterior (nou sau creat anterior).

OBSERVAŢIE: Aceste operaţii se fac EXACT ÎN ACELAŞI FEL şi în cazul altor programe.

Meniul SEARCH (fig. 97)

Opţiunea FIND Caută o secvenţă de caractere în fişierul deschis în acel moment. Poate fi gasită PRIMA apariţie în text a acelei secvenţe (fig. 98).

numai

ATENŢIE! Programul MS-DOS EDIT caută numai de la poziţia curentă a cursorului de scriere în jos (către sfârşitul fişierului)!

fig. 98

Opţiunea REPEAT LAST FIND Caută în continuare în fişier celelalte eventuale apariţii ale secvenţei de caractere găsite cu opţiunea FIND.

fig. 95

secvenţei de caractere găsite cu opţiunea FIND. fig. 95 fig. 96 fig. 97 Opţiunea CHANGE Permite
fig. 96 fig. 97
fig. 96
fig. 97
găsite cu opţiunea FIND. fig. 95 fig. 96 fig. 97 Opţiunea CHANGE Permite schimbarea unei secvente

Opţiunea CHANGE Permite schimbarea unei secvente de caractere cu alta (fig. 99).

fig. 99

FIND. fig. 95 fig. 96 fig. 97 Opţiunea CHANGE Permite schimbarea unei secvente de caractere cu

60

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Meniul OPTIONS

fig. 100

Opţiunea DISPLAY Permite modificarea caracteristicilor ecranului programului EDIT (de exemplu modifi- carea culorii „foii“ şi modificarea culorii textului (fig. 100).

ecranului programului EDI T (de exemplu modifi- carea culorii „foii“ şi modificarea culorii textului (fig. 100)

Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor

Exerciţiul 1

Adevărat/Fals

Instrucţiuni: Încercuiţi A dacă afirmaţia este corectă sau F dacă este falsă

AF1

AF2

AF3

AF4

AF5

AF6

Sistemul de operare MS-DOS este un software de aplicaţie. În sistemul de operare MS-DOS după tastarea comenzii este necesară apasare tastei ENTER pentru confirmarea execuţiei comenzii. Litera A este alocată pentru denumirea discului fix (hard disk) Sistemele de operare îndeplinesc printre altele funcţia de gestionare a discurilor. *.extensie poate face selecţia in vederea copierii, mutării sau ştergerii unor fişiere cu nume diferite şi aceeasi extensie. Numele de fişiere sunt urmate de o grupare de 2 caractere numită EXTENSIE.

Comanda DIR/W afişează directoarele şi fişierele cu informaţiile care le însoţesc (data şi ora la care au fost create, mărimea acestora). Comanda CD duce la ieşirea din directorul curent direct în radăcina dicului pe care se lucrează. Comanda RD şterge NUMAI directorul indicat, care la rândul lui nu conţine subdirectoare şi nici fişiere. A Comanda MD se utilizează pentru crearea unui fişier. A Comanda DEL *.txt realizează ştergerea tutoror fişierelor cu extensia txt din calea indicată. A Microsoft Windows nu este o interfaţă grafică de tip utilizator.

AF

AF

AF

7

8

9